Conf., Univ., Dr. Gabriela Rusu -Păsărin Absolvent Raluca -Ileana L.D. Cochințoiu Craiova 2015 UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA FACULTATEA DE LITERE… [602117]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA JURNALISM

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific
Conf., Univ., Dr. Gabriela Rusu -Păsărin

Absolvent: [anonimizat]
2015

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA JURNALISM

Scânteia și Adevărul :istoria
unui cotidian în două epoci
istorice

Coordonator științific
Conf., Univ., Dr. Gabriela Rusu -Păsărin

Absolvent: [anonimizat]
2015

Cuprins

LUCRARE DE LICENȚĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 1
Scânteia și Adevărul :istoria unui cotidian în două epoci istorice ………………………….. ………………………….. .. 1
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 1
1. Presa în perioada comunistă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 3
1.1 Comunismul și presa ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 3
1.2 Cenzura și limb a de lemn ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 5
1.3Cultul personalității și presa ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 8
1.4 Revoluția și presa românească ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 11
1.5 Presa străină la Revoluție ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 14
2. Presa scrisă în perioada postdecembristă în România ………………………….. ………………………….. ……. 17
2.1. Aspecte generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 17
2.2. Noile tendințe în mass -media după Revoluție ………………………….. ………………………….. ………….. 19
2.3 Libertatea presei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 21
2.4 Etica si deontologia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 22
2.5 Presa rom ânească după anul 2000 ………………………….. ………………………….. ………………………….. .25
3. Studiu de caz: Scânteia și Adevărul. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 28
Istoria unui cotidian în două epoci istorice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ..28
3.1. Istoria ziarului Adevărul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 28
3.2 Istoria ziarului Scânteia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 41
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 50
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 52
Anexe ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 54
Anexa 1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. I
Anexa 2 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. II
Anexa 3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… III
Anexa 4 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. IV
Anexa 5 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… V

Anexa 6 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. VI
Anexa 7 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. VII
Anexa 8 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… VIII
Anexa 9 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. IX
Anexa 10 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. X
Anexa 11 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… XI
Anexa 12 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. XII

1
Introducere

Așa cum fiecare om trebuie să își accepte trecutul pentru a putea învață din greșeli, un
profesionist trebuie să cunoască istoria meseriei sale pentru a înțelege că în carieră va avea parte
de realizări, dar și de eșecuri și, pentru a le depă și va fi nevoie să se reinventeze. Nu numai că
istoria se repetă de cele mai multe ori, dar omenirea este într -o continuă și rapidă evoluție ce ne
pune în situații fără precedent în fiecare zi. Pornind de la acest raționament, am considerat că
tema prezenț ei cercetări reprezintă un bun prilej pentru un jurnalist la început de drum să facă o
incursiune individuală în trecutul presei românești prin intermediul a două dintre cele mai
importante publicații. Studiul propune o cercetare multidisciplinară a p resei scrise în decurs de
mai bine de un secol până în prezent. Inițial, urmărește prezentarea celor mai importante
schimbări în societatea noastră, dar și cauzele și, mai ales, efectele lor reflectate în mass -media.
Calitatea și legitimitatea unei democra ții depind de informația pe care mass -media o
promovează și felul în care o organizează, deoarece această influențează percepțiile societății.
Presă face legătură cu realitatea, mai apropiată sau mai îndepărtată, la care altfel nu am avea
acces, dar prin a ccentuarea unor fenomene sau evenimente în detrimentul altora, organizează
percepția socială asupra realității. Această lucrare încearcă să facă legătură între trecut și prezent.
Prima parte a studiului, structurată în două capitole ce vizează epoci diferi te din istoria
României, expune dinamica mass -mediei, în special a presei scrise, în raport cu factorii
care au influențat -o, organizând și explicând principalele tendințe care s -au materializat în
practica jurnalistică. Astfel, primul capitol re zervat perioadei comuniste analizează
principalele schimbări în sfera politicii și, în paralel, manifestarea lor în presă. Comuniștii
au profitat de contextul istoric după cel de -al doilea Război Mondial, când România era sub
ocupația „Armatei Roșii”, pentru a înlătura monarhia, iar, după abdicarea forțată a Regelui Mihai
I, partidul de extremă stânga a preluat puterea. În etapă consolidării comunismului sub
conducerea lui Gheorghe Gheorghiu -Dej s -au pus bazele unei prese supuse ideologiei marxist –
leniniste, în care orice informație era cenzurată și redactată în limbajul de lemn specific. Era
promovat un tip de discurs virulent împotriva oricărei ideologii distincte. În scopul de a modifică
mentalitatea poporului român, de a degrada relațiile interperso nale, imaginația și rațiunea, trebuia
cenzurat orice se tipărea sau se transmitea nu numai pentru a nu apărea vreo atitudine ce ar fi
putut fi interpretată drept ostilă regimului, dar și pentru a crea „omul nou”, supus doctrinei.
Astfel, informațiile ce a jungeau la mase erau distorsionate, exagerate și, de multe ori absurde,

2
tendința observată și după moartea lui Gheorghiu Dej în 1965 și venirea la conducerea Partidului
Comunist a lui Nicolae Ceaușescu, presa a renunțat la promovarea unui conflict continuu între
masele populare muncitorești și presupușii „dușmani de clasă”. Ulterior, mass -media românească
a devenit oglinda cultului personalității dictatorului, care, împreună cu austeritatea și izolarea în
care trăia populația, au condus la repulsie și revol te.
După Revoluția din decembrie 1989 a urmat o redescoperire a valorilor jurnalistice și
tranziția către presa informativă, pe piața liberă, în care opinia publică și concurența
indicau traiectoria publicațiilor, iar jurnaliștii își puteau exprima pr opriile viziuni după principii
etice și deontologice. Transformarea a fost dificilă pentru că s -a realizat rapid și fără
reglementări precise, însă, după cum voi arăta în capitolul al doilea, în ciuda multor impedimente
de ordin politic, economic și profes ional, mass -media a reușit să facă progrese în adoptarea
valorilor democratice.
Deși un studiu de caz atât de succint nu permite analizarea profundă a rolului și efectelor
pe care ziarele le au avut asupra societății și invers, el evidențiază unele dintre cele mai
importante aspecte. Astfel, al treilea capitol, rezervat prezentării diacronice a istoriei ziarelor
„Adevărul” și „Scânteia”, încearcă să expună evenimentele ce le -au influențat evoluția, cu
precădere schimbarea regimurilor politice în România, da r și contextul internațional. De
asemenea, oferă o analiză detaliată a modului în care, după multe impedimente, „Adevărul”,
fondat în 1888 de către Alexandru Beldiman, a ajuns să revoluționeze presa românească, fiind
primul ziar care a publicat caricaturi, prima telegramă din străinătate și cele mai importante
anchete asupra evenimentelor din spațiul European. Sub conducerea lui Constantin Mille,
devenea primul cotidian cu palat redacțional unde s -au făcut progrese în activitatea tipografică,
prin introduce rea linotipurilor și, mai apoi a primului ziar ce apărea integral în culori în fiecare
zi: „Dimineața”. Inovațiile culturale ar fi putut continua, dar ziarul a fost închis de către
comuniști în 1951 pentru a aduce în prim plan, „Scânteia”, principalul inst rument de propagandă.
Acesta va funcționa timp de aproape o jumătate de secol sub îndrumarea liderilor de partid în
scopul de a educa populația în spiritul socialist, cu toții fiind nevoiți să renunțe la libertatea de
exprimare liberă. După Revoluția din 1 989, pe structura fostului cotidian de partid, renaște ziarul
„Adevărul” ce își păstrează și astăzi poziția printre cei mai importanți lideri de piață și formatori
de opinie.
Această cercetare consacrată înțelegerii mecanismelor ce influențează activitatea presei în
țară noastră propune un studiu obiectiv și detaliat al perioadei în care ea a cunoscut cea mai mare
dezvoltare, dar și ele mai grave înfrânări.

3
1. Presa în perioada comunistă

Fără îndoială, regimul comunist, în special materializarea sa în dic tatura lui Nicolae
Ceaușescu, a reprezentat una dintre cele mai nefavorabile perioade pe care poporul român le -a
îndurat. Consecințele distructive asupra societății s -au reflectat, în mod inevitabil, și în mass –
media și, pentru a putea înțelege mai bine me canismele după care presa scrisă a funcționat în
acea perioadă, se cere analizarea evenimentelor importante și a schimbărilor ce au condus la
transformarea sa în instrument de propagandă. De asemenea, controlul total exercitat de regimul
totalitar, prin ce nzura și nu numai, a înlăturat funcția principală a presei, cea de informare.
Particularitățile presei scrise în dictatură au fost influențate și de instaurarea cultului
personalității. Drept urmare, jurnaliștii au fost nevoiți să adopte un discurs specifi c, ce va suferi
puține schimbări până în decembrie 1989, când, pentru prima dată de la instaurarea
comunismului, presa a putut relata deschis evenimentele, rezonând cu spiritul revoluționar și cu
nemulțumirile națiunii. Mass -media românească, dar și cea st răină, într -o oarecare măsură, au
jucat un rol important în desfășurarea Revoluției și în înlăturarea regimului dictatorial.

1.1 Comunismul și presa

Către începuturile regimului comunist, în 1948, Partidul Muncitoresc Român, devenit
partid unic, avea la dispoziție ca instrument de propagandă o presă slab dezvoltată în perioada
interbelică. Cu toate acestea, după cel de -al doilea Război Mondial, presă c entrală și locală a fost
supusă abuzurilor guvernului Petru Groza, în încercările sale de a elimina și reduce la tăcere
opozanții regimului comunist. A fost aplicată o puternică politică de subminare a gazetelor
adversarilor și independenților și cenzurare a structurilor rămase. Multe din ele au fost declarate
inutile și, după înlăturarea publicațiilor pro -burgheze și pro -fasciste, nucleul de presă al
comuniștilor a suferit schimbări majore spre a servi ca model în renașterea și reorganizarea
întregii prese a Republicii Populare.
După venirea la putere a Partidului Comunist Român în 1944 și, în special, după
abdicarea Regelui Mihai la 30 decembrie 194 7 și proclamarea Republicii Populare Române,
presă scrisă a devenit, după „învățăturile” lui Iosif Vissarion iovici Stalin, „cea mai ascuțită armă
a partidului. Presa este mijloc prin care partidul vorbește în fiecare ceas al zilei cu masele lărgi și
vorbește în limbajul lor”. Astfel, a rezultat centralizarea presei, pentru a crea o „limbă ideologică
unică”. Pe l ângă răspândirea instrucțiunilor comuniste, presa avea rolul de a mobiliza masele și a

4
îi manipula să respecte dispozițiile date de stat. Cel mai important rol al presei era acela de a crea
„omul nou” conceput de comuniști. În consecință, funcția de inform are a presei a fost suprimată,
până la eliminarea completă în anii următori. Orice referință în afară orizonturilor comuniste nu
era permisă, presa fiind instrumentul partidului unic pentru crearea unei realități paralele, pentru
îndoctrinarea maselor munc itorești și „fardarea minciunii”1.
Încă de la Congresul I al Partidului Muncitoresc Român, în februarie 1948, s -a pus în
discuție dependența presei de Comitetul Central. Aceasta era subordonată lui și controlată de
Direcția Propagandă și Agitație din cadr ul acesteia. Responsabil cu exercitarea controlului asupra
presei a fost Leonte Răutu care a stabilit sarcini clare pe care orice publicație trebuia să le
îndeplinească: introducerea liniei partidului, să extindă și să întărească influența doctrinei
comuni ste și să supravegheze problemele țării din punct de vedere al aceleiași doctrine. Pentru o
mai bună organizare a acestor sarcini, Leonte Răutu a creat, în cadrul Direcției Propagandă și
Agitație, Comitetul de Presă cu trei subdiviziuni: Comisia Presei din Capitală, a celei din
provincie și a celor periodice, pe lângă Serviciile Cenzurii presei interne și a celei din străinătate.
Nucleul mass -media al comuniștilor includea 14 cotidiene în București, 19 periodice și 56 de
ziare în provincie. Agențiile de pr esă „Rador” și „Agerpres” și unica societate de difuzare a
presei, „Slova”, erau de asemenea subordonate Comitetului de Presă al PMR.
În următorii ani acest nucleu a fost puternic extins din dorința comuniștilor de a -și
răspândi ideile propagandiste pân ă în cel mai izolat colț din țară. Răspândirea audienței era
sarcina sectorului agitației, responsabil cu editarea cărților de partid, broșurilor sau lozincilor
acestuia. Toate ramurile presei, de la presa centrală și locală, până la cea sportivă sau cultu rală
aveau obligația de a include în activitatea lor acest tip de manifeste pro -comuniste. Acvitiștii de
partid controlau la nivel local funcționarea sectoarelor de presă și difuzare a materialelor
acestora. Intrarea în legalitate a ziarului „Scânteia”2 în 1940 a transformat redactorii și șefii de
secție ai acestuia în funcționari ai partidului comunist, ziarul fiind considerat „organul central de
presă al Comitetului Central”3. Aceeași schemă de organizare a fost aplicată și în cazul celorlalte
publicații : „Lupta de clasă” – organul teoretic de presă, „România Liberă”, „Flacăra” și
„Contemporanul”, ce luptau pe front ideologic și cultural. Partidul a editat multiple gazete de
mare tiraj care să vină în întâmpinarea diverselor categorii sociale și profesiona le: tineret
(Tânărul muncitor, Studentul Român, Revista elevilor, Scânteia Tineretului), femei (Femeia,
Săteanca), minorități (Romaniai Magyar Szo, Utink), clasă muncitoare (Viața sindicală), ș.a.m.d.

1Ilie Rad, „Incursiuni în istoria presei românești”, Ed. Accent, Cluj -Napoca, 2008, p. 175
2Titlul ziarului Scânteia a fost scris în forma “Scînteia” după modificarea ortografiei limbii române (1953). Pentru a respecta
ortografia actuală, vom utiliza varianta “Scânteia”.
3Antetul ziarului Scânteia

5
„Scânteia” și „Scânteia Tineretului” erau răspunzătoare cu trezirea spiritului colectiv de muncă,
educarea maselor în vederea mobilizării și creșterii productivității. În decembrie 1989 se tipăreau
495 de publicații. Cele mai importante erau ziarele centrale, Scânteia – publicația Partidului
Comunist și România liberă.

1.2 Cenzura și limb a de lemn

După retragerea de pe teritoriul țării a Armatei Roșii din 1958 și consolidarea Partidului
Comunist Român, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu -Dej, instaurarea regimului Ceaușescu a atras
după sine restricții mai putern ice în ceea ce privește cenzura presei și a vieții cotidiene. Odată cu
venirea la putere a lui N icolae Ceaușescu, în anul 1965, ideologia de cenzură a presei românești a
fost înăsprit ă, liberalismul mass -mediei devenind un motiv de îngrijorare pentru puterea de stat și
cei aflați la conducerea Republicii Socialiste. Înaintea acestuia, Gheorghiu -Dej nu folosea
metode atât de dure și un control la fel de drastic, precum tovarășul dictator , el dând frâu liber
acțiunilor din presă, dar sub o supraveghere atentă, filtrând informația ce urma a fi publicată.
Însă, toate publicațiile aveau obligația de a idealiza experiența sovietică în consolidarea
statului, vieții economice, a vieții de parti d, sindicale sau sociale. Instrumentul prin care erau
controlate toate acestea era cenzura, folosită încă din Evul Mediu de către biserica catolică,
preluată și de Carol al II -lea în 1937, menținută și de Mareșalul Ion Antonescu pe fondul
războiului. Comun iștii au primit sprijin sovietic pentru a perfecționa și extinde cenzur a. Instituția
înființată în acest scop a fost Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de
Miniștri, care autoriza apariția oricărei publicații, precum și import ul sau exportul acestora sau al
altor elemente culturale. Orice cuvânt, orice exprimare a unei păreri ce părea contradictorie
ideologiei comuniste era abrogat înainte de publicarea sa în presă, la fel că orice altă formă de
artă. Cezura viza toate sectoare le vieții culturale, de la cinematografie, televiziune, radio, până la
teatru, literatură și presa scrisă. În toate ariile de difuziune a presei de larg consum era inclusă
propaganda comunistă prin mesaje patriotice și de ordin politic. Orice informație er a trecută prin
filtrul cenzurii, statul exercitând un control total asupra informației. Însă, acest tip de control
încălca libertatea presei și a cuvântului, garantată chiar de Constituția comunistă din 1948. În
afară de specialiștii și reprezentanții Dire cției Generale a Presei, cezura era și în responsabilitatea
Securității.
Prin urmare, presa a început să utilizeze metode de dezinformare și ocolire a adevărului,
precum „limbajul de lemn” (vezi anexa 1) . Acest tip de manipulare a maselor a dat într -adev ăr

6
roade, vizibile chiar și în perioada postdecembristă în mentalitatea românilor (exemple: „Noi
muncim, nu gândim”, „Nu ne vindem țara!”). Contextul politic a exclus existența unui cod
deontologic, a unor valori de etică profesională care să ghideze jurn aliștii, deoarece orice știre
sau informație era scrisă după o grilă anume și cu un discurs specific. În consecință, societatea
civilă a fost nevoită să accepte ca mijloc de informare și cunoaștere o presă disimulanta,
propagandistă, ce promova un discurs golit de conținut.
În timpul dictaturii lui Ceaușescu, presa nu era singurul aspect al vieții îngrădit sau
controlat, deoarece acesta dorea monitorizarea întregii activități a instituțiilor, a celulelor de
partid, până la controlul asupra vieții cetățeanul ui în cele mai mici detalii. Răscoală poporului era
singurul lucru de care Nicolae Ceaușescu se temea. Prin manipularea cetățenilor cu ajutorul
mass -mediei și a Securității, el devine cel mai puternic om al comunismului românesc. Cu
ajutorul radiodifuziuni i și a televiziunii, conducătorul statului, Ceaușescu împreună cu Comitetul
Central și partidul comunist doresc a însufleți masele electorale și populare la obediență și
credința în lucrul bine făcut. Totodată prin intermediul cailor mediatice se dorea men ținerea
patriotismului în cadrul maselor și educarea lor în spiritul socialist, prin renunțarea, practic, la
libertatea fiecăruia de exprimare liberă a opiniilor, gândurilor și faptelor.
Mass -media se dorea a fi vocea conducătorului în fața populației ță rii, redând mesajele de
interes politic ale statului, cu precădere prelegerile dictatorului și, axându -se mai puțin pe
divertisment sau orice altă formă de culturalizare sau informare. Nicolae Ceaușescu era indignat
de atitudinea, în special, radioului și televiziunii, fiindcă acestea puneau mai mult accent pe
expunerea spre larg consum numai a relatărilor pozitive, și nu, și pe cele negative, cum că aceștia
nu exploatau cu precădere problemele de ordin economic din spațiul românesc.
Educarea și informare a maselor îi revenea mass -mediei, deoarece acestea erau mai ușor
de controlat și influențat. Problemele de ordin social și politic aveau un impact major asupra
cetățenilor țării. Gazetăria era sub controlul total al Partidului Comunist, apărând ziare sub
dictatură comunistă împărtășind ideologiile comunismului socialist. Așadar, toate mediile din
presă și audio -vizual, în frunte cu ideologul -șef al comunismului, Dumitru Popescu, redactor al
ziarului Scânteia, s -au adunat la 15 octombrie 1965 în cadrul Comit etului Central al Partidului
Comunist Român cu secretarul Manea Mănescu, pentru a discuta problemele legate de redactarea
și distribuirea informației, cât și problemele de conținut ale acesteia. Jurnaliștii trebuiau să
capteze și să distribuie știri din ca drul construcțiilor socialismului, într -o manieră complexă, dar
și subtilă, și să nu mai difuzeze știri lipsite de importantă și profunzime. Comunismul dorea ca
lozincile și vagul conținutului să dispară în totalitate, jurnaliștii să aibă în permanentă re levanță

7
asupra realității cotidiene. Dumitru Popescu nu dorea ca abordarea negativă să fie evitată că în
timpul lui Leonte Răutu, din anul 1955.
Astfel, creștea nevoia de informare a populației, mărindu -se numărul paginilor din presă,
cât și a orelor de difuziune a audio -vizualului. Cu toate acestea, volumul de informație cu
adevărat utilă a rămas neschimbat, aproape nul, iar mesajele propagandiste au devenit mai
abundente, Ceaușescu fiind interesat ca populația să își aprofundeze cunoștințele legate de
socialism și politica partidului. Era diminuată implicarea gazetarilor în editarea publicațiilor,
opinia lor nefiind considerată importantă și nici dorită. Prin urmare, și pregătirea teoretică și
practică a acestora se concentra pe problemele principale ale statului socialist și pe experiență
comună a poporului în câmpul muncii. Pentru Ceaușescu a devenit foarte importantă propagarea
mesajului la scar ă largă și a folosit orice mijloc de media în oglindirea pesonalității și a
realizărilor sale. A conștientizat impactul presei și, în special al radioului și televiziunii, asupra
cetățeanului de rând, folosindu -le strict pentru aprofundarea învățăturilor s ocialiste în sfera
generală a profesionalismului.
Nemulțumirile sale în ceea ce privea activitatea presei erau legate de ambiguitatea cu care
prezentau problemele economice. Dorea prezentarea și analizarea amănunțită a realizărilor
statului cu mai multă s eriozitate și eliminarea influențelor occidentale. Potrivit lui, era
responsabilitatea presei să combată comportamentele și relațiile imorale, să nu prezinte astfel de
informații și să se axeze numai pe aspectele pozitive. A încurajat capacitatea de creați e în
muzică, film și divertisment, dar numai în limitele exigențelor impuse de ideologia partidului. De
asemenea, Ceaușescu a introdus subiecte tehnico -științifice în presa scrisă, cu scopul de a arăta
importanța acestui tip de studii în clădirea statului socialist român.
Comunismul a adus în presa românească, odată cu cenzură, un tip de limbaj special,
utilizat pentru a masca realitatea, „limba de lemn”, termen care marchează o expresie inventată
de lingviștii francezi. Acesta nu este neapărat apanajul r egimului comunist; originile limbii de
lemn se regăsesc în administrația țaristă, din așa numită „limba de stejar”, un limbaj greoi,
promovat de ideologie pentru a -și răspândi dogmele către mase. Limbă de lemn are două
înțelesuri: un înțeles mai propriu es te acest limbaj al aparatului de stat prin care s -a propagat
ideologia de partid, dar și un înțeles mai relaxat, un limbaj greoi, ambiguu, folosit în general, nu
neapărat în sistemul totalitar. La distanță de un sfert de secol pentru cei care citesc acum, un
articol din Scânteia pare halucinant. Pentru cei care au scris articolul, obligați să se supună unui
stil impus de nevoia de îndoctrinare a maselor, este încă dureros. Presa comunistă în perioadă
ceaușistă, spre deosebire de presă autentic comunistă di n alte țări, nu era o presă cu influențe
deoarece era supusă foarte mult rutinei. Limbă de lemn este un produs artificial care nu se învață

8
ușor. Erau oameni a căror gândire se modelase după acest tip de limbaj, în schimbul foloaselor
materiale și faimei.
Limbajul de lemn se caracterizează printr -un stil nominal, vorbele se înlocuiesc cu
substantive, în special cele provenite din verbe, cu sens cât mai abstract. (Exemple de clișee din
limbă de lemn: „muncă de răspundere, activist obștesc, capitalism murib und, muncă de lămurire,
realizări mărețe, socialism victorios, materialism vulgar, lupta de clasă”). Era folosit un limbaj
encomiastic, laudativ: Nicolae Ceaușescu era caracterizat că fiind un „eminent comunist și
patriot înflăcărat, ilustru revoluționar, luptător ferm pentru realizarea țelurilor supreme ale clasei
muncitoare”. Frazele erau foarte lungi, apoziționale, nu neapărat incorecte din punct de vedere
gramatical, dar foarte greu de procesat de cititor. Poate cea mai interesantă caracteristică este
folosirea metaforelor care devin clișee. Ziarul Scânteia a lansat acest tip de limbaj, dar el se poate
să se fi format în perioada anilor 1950 și mult după aceea jurnaliștii au depus eforturi pentru a îl
elimina din discursul ziaristic. Propaganda a răstălm ăcit cuvintele, le -a dat alte sensuri; orice
cuvânt gândit liber, scos din canoanele limbajului tipic putea însemna sfârșitul carierei de ziarist,
ani de închisoare, persecuția familiei, celui care ar fi îndrăznit.
Pe de altă parte, s -au propagat după 198 9 nu neapărat metaforele, clișeele comuniste, dar
s-au creat alte clișee: stoparea abuzurilor, lupta împotrivă corupției, entuziasmul maselor,
combaterea corupției, o formă de sărăcire a limbajului, de imprecizie, de vag. Între limbă de
lemn a comunismului doctrinar menit să transforme omul în resort docil al sistemului și limbă de
lemn a zilelor noastre diferența nu este doar de un sfert de secol. Cei care scriau în limbajul greoi
și alambicat de dinainte de Revoluție, ascundeau dincolo de cuvinte frică și revoltă. Jargonul
limbii de lemn presupune o anumită lipsă de conținut, nu permite nuanțarea informației, nu
conferă o conexiune cu realitatea, ci deține monopolul asupra acestora. De asemenea, presupune
anularea limbajului natural și a părerilor personal e, fapt întâlnit în toate regiunile totalitare ce nu
acceptă gândirea critică. Pe de altă parte, nu erau acceptate comparațiile sau pronumele personale
la persoană I, singular, ci doar la plural, pentru a crea impresia unei compatibilități totale între
gândirea și acțiunile partidului și cele ale maselor.

1.3Cultul personalit ății și presa

Adoptarea cultului personalității de către Nicolae Ceaușescu a fost una dintre cele mai
ineficiente și dizgrațioase metode de a -și consolida puterea. Spre finalul anil or 1960, el era
perceput că un lider promițător, credibil, și se bucura de o cotă de popularitate foarte extinsă.

9
Însă după condamnarea intervenției URSS în Cehoslovacia în 1968, ce ar fi putut fi considerată
un gest care să dea speranțe românilor, popular itatea lui Ceaușescu a început să scadă
considerabil odată cu crearea cultului personalității. Elogiile emfatice și abuzive la adresa
liderului, precum și scăderea nivelului de trăi i -au adus la apogeul mandatului o scădere
semnificativă a respectului din partea poporului. Se ajunsese la depășirea multor limite ale
rațiunii, dar Ceaușescu, avid de putere și ignorant în față absurdității situației, a permis celor din
jurul său să ducă la extrem divinizarea imaginii sale. Cultul personalității a avut multiple surse
de alimentare, din care a rezultat un model autohton aparte. Tradiția românească (anexa 2),
învățăturile staliniste și modelul asiatic au avut au influențat în mare măsură devierile lui
Ceaușescu, dar în loc să -l aproprie de români, rezultatul acestora l -a făcut indezirabil și
respingător pentru popor.
Saltul de la comunismul „liber al” la cultul personalității (vezi anexa 3) a avut o evoluție
treptată, începând cu 1971, an în care soții Ceaușescu au vizitat China și Coreea de Nord și au
fost imp resionați de „revoluția culturala” întreprinsă de cei doi dictatori. În urma „Tezelor din
iulie”, discursul lui Nicolae Ceaușescu prin care cerea subordonare ideologică totală și impunea
venerarea sa drept „erou între eroi”, „titan al gândirii” sau „cârmac i al destinului național”,
Dumitru Popescu a fost desemnat la conducerea Consiliului Culturii și Educației Socialiste. A
fost demarată o amplă campanie de redescoperire a valorilor, în special a celei constituite de
dictator. Legea Presei adoptată în 1974 stabilește exact rolul presei că instrument de propagandă,
jurnaliștii fiind obligați să militeze pentru marxism -leninism și pentru integrarea politicii PCR în
viața cotidiană în locul oricărei ideologii adverse. Controlul era atât de riguros încât se ajun sese
inclusiv la schimbarea vocabularului curent. În special după apariția ziarelor județene după 1968.
„Era interzisă publicarea indicatorilor economici ce relevau starea precară a economiei naționale.
În timp ce economia suferea sistări periodice, din uz ul intern al limbii erau eliminate și cuvinte
de genul banană, portocală, cafea etc. Erau eliminați termenii aluzivi descrierilor populare ale
cuplului dictatorial. Cuvintele precum foame, frig, întuneric, babă, moș, cruce, preot etc. Dispar
din repertoriu l vocabularului”4.În 1977 mișcările protestatare l -au determinat pe Ceaușescu să
desființeze cenzura și totodată Comitetul de Stat pentru Presă și Tipărituri.
În diferite scrieri și articole de presă, figură dictatorului intră într -o spirală a elogierii
aberante, prin formule precum: „stejar de vis, de -avânt, de omenie”, „titan modern”, „simbol viu
al năzuințelor”, „carpatic scut”, „ctitor de geniu”, „stegar viteaz”, „neobosit Erou”. Pe lângă
prezentarea integrală a discursurilor lui Ceaușescu, cu ocazia a niversărilor sale, ziarul Scânteia
prezenta ample mesaje de felicitare de la membrii ai Comitetului Central, lideri ai altor state sau

4Tiberiu Troncotă, „România comunistă. Propaganda și cenzura”, București, Ed. Tritonic, 2 006. p. 224

10
simplii simpatizanți ai dictatorului în 1978. Dacă înainte această ocazie se celebra discret
(Scânteia – 26 ianuarie 1968) , cu ocazia împlinirii a 60 de ani, în Scânteia elogiile au apărut cu o
săptămâna înainte, iar pe 26 ianuarie nu s -a mai abordat nici un alt subiect (anexe). Paginile
Scânteii erau viu colorate în semn de sărbătoare și a fost suplimentată de la 6 pagini, l a 8 pagini
în data de 26 ianuarie 1978, relatându -se pe larg „cadru solemn” al ceremoniilor prin care
Ceaușescu devenea doctor în științe politice și economice și, pentru a două oară, „Erou al RSR”.
Prezentarea atmosferei „înflăcărate” a inclus chiar și de scrierea diferitelor tipuri de aplauze
adresate lui. De asemenea nu lipseau manifestațiile în cinstea conducătorului organizate în toată
țara. În fiecare an, oamenii se adunau pe stadioane pentru a -i cânta sau recita ode, se organizau
parade militare, defi lări, scandări, expoziții și simpozioane în cinstea liderului comunist,
evenimente la care orice cetățean era obligat să participe.
În timpul mandatului lui Ceaușescu se pot distinge trei stadii diferite în ceea ce privește
propaganda și cultul personalit ății: 1965 -1971 este perioadă bazată pe ideile staliniste; după
vizită în Asia a urmat perioadă maoista, între anii 1971 -1974, constituită în uniformizarea
populației și glorificarea dictatorului, transformată ulterior într -un model pur românesc de
idealiz are a liderului. Așadar, în această perioadă, cultul personalității a fost dezvoltat prin
omagierea Elenei Ceaușescu, că simbol al perfecțiunii în familie și societate. Pentru a își
consolida poziția, continuitatea și autoritatea absolută, Nicolae Ceaușesc u a urmărit îndoctrinarea
maselor în spiritul ideologiei comuniste prin intermediul presei. Drept urmare, partidul a folosit o
strategie complexă pentru a stabili supremația asupra mijloacelor de comunicare în masă, prin
control politic la nivel instituțio nal, juridic, economic și al informației. Acestea explică
schimbările profunde în mentalitatea omului de rând în acea perioadă, presă jucând un rol
determinant în acest proces. Funcția să principală de informare a fost transformată în cea de
răspândire a i deilor lui Ceaușescu. Statul a pus monopolul pe toate sursele de informare,
implicându -se și luând decizii de la înființarea sau desființarea unor publicații, până la tirajul
fiecăreia. În acest scop, Ceaușescu a înființat Secția de Presă în 1965, instituț ie care se ocupă cu
transmiterea instrucțiunilor date de lideri către redacțiile din toată țara. Nicolae Ceaușescu s -a
implicat personal în coordonarea și îndrumarea activității presei, culturii și educației. Cenzură și –
a propus să elimine temele banale sa u neconforme cu ideologia comunistă, iar, cu timpul, în
special după 1977, intervine autocenzura jurnaliștilor. Odată familiarizați cu predispozițiile
dictate politic au necesitat doar o oarecare corectura din partea Direcției Generale a Presei și
Tipăritu rilor.
În „Epoca de Aur” a Republicii Socialiste România s -a înregistrat cel mai înalt nivel de
subinformare a populației, în comparație cu celelalte țări din fostul bloc sovietic și din restul

11
Europei. Presă românească era strict supravegheată și control ată pentru a își exercită rolul de a
îndoctrina națiunea într -o manieră politico -ideologică, dar și socio -profesională, specifice
concepției Partidului Comunist. Rolul presei nu era cel de a prezența informații, evenimente,
realități imediate, ci se concen tra pe rolul educativ, de a comunică ideile partidului și de a oferi
legitimitate acțiunilor sale. Odată cu consolidarea statului socialist și a dictaturii, volumul de
informație acceptat în publicații a scăzut treptat, presă fiind subordonată statului și din punct de
vedere financiar. Exista presa de partid, presa guvernamentală și presa organizațiilor publice,
toate sub comanda conducerii partidului, care stabilea inclusiv bugetul alocat fiecare organizații
de presă, tirajul și prețul acestora. Organele d e presă ale organismelor centrale și locale de partid
contribuiau la realizarea bugetului PCR. Presa, că instrument principal de propagandă, a
cunoscut în perioadă comunistă o schimbare drastică a conținutului și abordării editoriale și a
tehnicilor de red actare.

1.4 Revoluția și presa românească

Anul 1989 a reprezentat la nivel european un moment de cotitură, a marcat căderea
regimului comunist în țările din Europa Centrală și de Est. După revoluțiile din Vestul Europei,
Cortina de Fier ce separase continentul se prăbușește, iar Căderea Zidului Berlinului
prefigureaz㠃 evenimentele de la Timișoara, urmate de cele din București. Spre deosebire de
celelalte țări, unde trecerea s -a putut realiz a pașnic, în România ruptura de comunism s -a produs
printr -o revoluție cu vărsare de sânge. Revoluția romană s -a declanșat la Timișoara în data de 16
decembrie 1989, când primii manifestanți au strigat „Jos Ceaușescu!”. Manifestațiile s -au extins,
scand ându -se „Azi în Timișoara, mâine -n toată țara!”.
Primele ciocni ri violente au avut loc în noaptea de 17 spre 18 decembrie, la ordinul lui
Ceaușesc u de a deschide focul împotriva protestatarilor. La Timișoara se instaurează legea
marțială și mulți dintre manifestanți au fost răniți, iar 43 de cadavre au fost transportat e în mare
secret la București pentru a fi incinerate. Conducerea a numit această operațiune „Trandafirul” și
a fost desfășurată cu scopul de a reprima Revoluția și de a șterge toate urmele. Pe 19 decembrie,
armata decide să nu mai tragă în civili, presată de încetarea activității la toate întreprinderilemari
din Timișoara. Mii de manifestanți ies din nou în stradă după semnalul sirenei aeriene de la
Uzinele Mecanice, scandând „Armata e cu noi!”. A doua zi, în Piața Operei din Timișoara
(actuală Piața Victor iei) erau aproximativ 100.000 și se redacta primul program al Revoluției,
Proclamația Frontului Democrat Român, după listele de revendicări ale revoluționarilor (vezi

12
anexa 4 ). Printre acestea se regăseau demiterea lui Ceaușescu și a guvernului, eliberarea
protestatarilor arestați și readucerea trupurilor celor împușcați la familii, informare corectă în
presă din toată țara asupra celor întâmplate la Timișoara și organizarea de alegeri libere. Reîntors
din vizita de trei zile în Iran, Nicolae Ceaușescu se a dresează națiunii în aceeași seară la
Televiziunea Română, în stilul său caracteristic, punând evenimentele de la Timișoara pe seama
unor interese străine care au scos acei „huligani” în stradă. Televiziunea Română a transmis și
ultimul discurs al lui Ceau șescu, de pe 21 decembrie 1989, din fața miilor de muncitori convocați
de el în Piața Palatului Republicii pentru a blama protestele de la Timișoara. La balconului
Comitetului Central a apărut un lider debusolat care a fost huiduit încă din primele minute ale
cuvântării. Datorită unor instigatori, mitingul s -a transformat într -o revoltă, iar transmisiile radio –
tv au fost sistate. Întreg centrul capitalei s -a transformat apoi într -un adevărat câmp de luptă. În
noaptea de 21 spre 22 decembrie, au murit 49 de manifestanți, 463 au fost răniți, iar 1245 au fost
arestați și torturați la Penitenciarul Jilava.
Pe 22 decembrie, protestele continuă, manifestanții ocupă sediile Radiodifuziunii și cel al
Televiziunii, Casa Scânteii, sediul Comitetului Central și alte c lădiri de importantă strategică.
Soții Ceaușescu au fugit din sediul CC cu un elicopter, intenționând să ajungă undeva unde să fie
în siguranță. Acest fapt a adus valuri de entuziasm în rândul mulțimii care a acaparat și devastat
clădirea. S -a anunțat ares tarea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu, iar Ion Iliescu a citit
Proclamația Consiliului Frontului Salvării Naționale, nou organ de conducere format din foști
comuniști și dizidenți. Dacă pe 20 decembrie se difuzau încă discursul lui Ceaușescu, un
program despre vizită lui în Iran și muzică patriotică, după aceea, la Radio și Televiziunea
Română Liberă (TVR s -a numit astfel în timpul Revoluției) s -au prezentat în direct evenimentele
importante. Revoluția română de la 1989 a fost prima din toată lumea transm isă în direct. Pe 25
decembrie se transmit colinde și slujbă de Crăciun în direct de la Catedrală Patriarhală, fiind
pentru prima dată când se transmitea o ceremonie religioasă, iar în cursul după -amiezii se
comunică execuția soților Ceaușescu, după simula rea unui proces. Au fost difuzate și fragmente
din acesta și finalul execuției. Luptele de stradă între armată, revoluționari și așa -zișii „teroriști”,
soldate cu mii de morți și răniți, continuă în orașele principale și după căderea regimului.
Focurile de armă au încetat complet pe 27 decembrie.
Problema este încă dezbătută și multe voci susțin că în acea perioadă, mass -media a
contribuit la amplificarea atmosferei de haos, în rândul populației care privea entuziasmată și
totodată panicată evenimentele. S e realizau reportaje care să prezinte atrocitățile și excesele
făcute de regimul comunist, erau dezvăluite informații incomode despre cuplul prezidențial,
precum și dramele oamenilor asupriți de sistem. Puterea, influențarea psihologică și impactul

13
mass -media sunt de necontestat, în special în astfel de momente cruciale și, mai ales în condițiile
în care acesta difuza informații alarmante din surse, uneori, neverificate. Presiunea asupra
poporului a atins cote maxime în timpul Revoluției din 1989 în urmă ev enimentelor petrecute,
dar accentul pus pe interpretarea acestora în presă a contribuit semnificativ la accentuarea stării
de revoltă. Prin expunerea unor subiecte precum nerespectarea drepturilor omului, limitarea
libertăților cetățenești, închiderea gran ițelor țării, abuzurile Securității sau problemă minorităților
pe fondul crizei în care se află țara, presa a amplificat valul de nemulțumiri. Cu toate acestea,
decizia lui Ceaușescu de a utiliza forța armată pentru a înnăbuși revoltele, în loc să renunțe la
conducere, a fost unul dintre cele mai întemeiate motive de furie. De asemenea, transmisiunile în
direct cu revoluționari au jucat un rol fundamental în influentarea maselor, precum și anunțarea
deciziilor lor, despre fug a soților Ceaușescu cu elicopterul de la sediul Comitetului Central,
înființarea Frontul Salvării Naționale, procesul și executarea, ș.a.m.d. S -a vorbit foarte mult
despre activitatea secretă a instigatorilor în timpul Revoluției din 1989, a „teroriștilor” după cum
i-a numit chiar Nicolae Ceaușescu pe cei care trăgeau cu armă necontrolat și au instaurat haos.
Nici până acum nu s -a aflat dacă ar fi fost agenți străini sau români și nu s -a găsit nici un
inculpat. S -a găsit însă un articol în „Scânteia Tineretu lui” ce se presupune că ar fi fost adresa
acestora, pe 18 decembrie 1989, intitulat „Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare”.
Contraspionajul românesc a identificat în acest articol instrucțiuni care se potriveau perfect
situației „din ter en”.5

Fig. 1.1 „Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare” , Revista „Vitralii – Lumini și umbre”

După fuga lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu din clădirea Comitetului Central, pe 22
decembrie 1989, Scânteia, organul principal de propagandă c omunistă, devine „Scânteia

5Revista veteranilor din Serviciile Române de Informații , în Revista „Vitralii – Lumini și umbre”, anul II, nr. 5, decembrie 2010,
pp. 113 -114

14
Poporului” pentru trei zile. În aceeași zi apăruse ediția care nu pomenea nimic despre
demonstrațiile din București sau despre evenimentele din Timișoara, ci doar despre realizările
„iubitului conducător”, dar avertiza populația, oarecum ambiguu, cu privire la pericolele pe care
o posibilă revoltă le -ar putea prezenta pentru bunăstarea statului socialist. Câteva ore mai târziu
s-a tipărit o foaie volantă distribuită gratuit în punctele cheie ale capitalei. Ion Caramitru a
anunțat la TVR apariția acesteia numind -o „ziarul nostru”, al Frontului Salvării Naționale.
Aceasta elimina însemnele comuniste și se deschidea cu sloganul „Glorie patriei li bere,
poporului ei erou!” (vezi anexa 5 ). Ziariștii primiseră permisiunea de a scrie ce se întâmplase pe
străzile Bucureștiului și de a exprima entuziasmul cu care poporul privea înlăturarea „odiosului
dictator”. Bucuria cu care întâmpinată libertatea nu scăpase încă de canoanele limbii de lemn, dar
schimbarea radicală spre democrație pe care z iariștii au pus -o în aplicare în acea zi este una
memorabilă. În data de 25 decembrie, Scânteia Poporului devine „Adevărul”, schimbându -se
conducerea ziarului pentru a nu mai fi asociată cu publicația propagandistă, dar jurnaliștii rămân
aceiași. În următo arele zile, „Scânteia Tineretului” devine „Tineretul liber”, apare „România
liberă”, de partea opoziției. „Adevărul” și „Libertatea”, fostă „Informația Bucureștiului” vor
rămâne fidele Frontul Salvării Naționale, transformate în partid politic, autoproclam at „emanație
a Revoluției”. Încă din primele zile de după 22 decembrie, românii s -au bucurat de unul dintre
drepturile care le fusese refuzat până atunci: libertatea presei.
O sursă importantă de informație a românilor în timpul Revoluției, dar și înainte , o
reprezenta Radio Europa Liberă, creat de americani pentru a emite în țările din estul Europei.
Secția română era ascultată clandestin de majoritatea populației, pentru care emisiunile
intelectualilor dizidenți reprezentau o bine -meritată evadare din re alitatea comunistă. Aceștia au
transmis informații obiective, netrunchiate de propagandă comunistă și au acordat sprijin
românilor aflați în țara. Presa nu a promovat discursul complex, nuanțat și responsabil cerut de
evenimentele din decembrie 1989, pe fo ndul entuziasmului apărut brus c după ani de control
politic.

1.5 Presa străină la Revoluție

La începutul mandatului, Nicolae Ceaușescu fusese considerat un reformator, încercările
sale de a fi independent de Moscova i -au adus chiar și simpatia Statelor Unite, fiind singurul
lider comunist agreat de liderii de la Washington. Însă consolidarea pute rii sale, gestionarea
deficitară a economiei, cultul personalității, influența negativă din partea soției și anturajului său,
raționalizarea alimentelor și oprimarea libertăților cetățeanului, și alți astfel de factori i -au atras

15
indezirabilitatea și revol ta populației. În 1989 România ajunsese aproape izolată pe plan
internațional, dar faptul că manifestațiile din decembrie au început la Timișoara, a facilitat
transmiterea informațiilor către Belgrad și Budapesta, prin care au ajuns în Occident. Posturile de
radio Europa Liberă, și televiziune BBC, chiar și radioul din Ungaria au transmis informații atât
în România, cât și peste hotare. În presa străină au apărut inițial știri exagerate despre violențele
de la Timișoara și, mai apoi, de la București. De exe mplu, Radio Budapesta vorbea pe 17
decembrie despre 70.000 de morți, neavând date oficiale, ci doar mărturii ale unor studenți sau
emigranți, poate chiar turiști. În dimineață zilei de 19 decembrie, numărul victimelor se reducea
la 300 -400, potrivit Radio Budapesta. Agențiile de presă au preluat această știre, unele
menționând cifre exorbitante, iar altele difuzând date mai apropiate de adevăr. Cotidianul spaniol
„El Pais” vorbea despre „cetățenii torturați, copiii împușcați, desfigurați cu acid”6, în timp ce
Europa Liberă și Vocea Americii estimau că „Numărul morților variază de la doi la câteva sute…
specificăm că aceste surse nu sunt confirmate”7. La 20 decembrie 1989, ziarul american
Baltimore Sun publică un articol despre controlul strict din presa ro mânească pe fondul
evenimentelor din țara, dar și despre teama populației și defilările regizate pentru a -l elogia pe
dictator. Se aprecia corect faptul că „adevărul difuzat de mass -media era în totalitate fabricat de
Partidul Comunist Român, însă transmit erea știrilor către radiourile din străinătate nu a putut fi
împiedicată. Și „Financial Times” relata în acea data informații privind sfârșitul dictaturii lui
Ceaușescu, precum și motivele pentru care s -a ajuns acolo. În „Los Angeles Times” a apărut și
știrea ultimului discurs al lui Nicolae Ceaușescu în față a 100.000 de muncitori și protestelor care
au urmat după instaurarea stării de necesitate ( vezi anexa 6). Și informații despre fugă cuplului
dictatorial și execuția lor apăr în presă străină. „The Time s” raporta „Sute de morți după
înlăturare a și fuga lui Ceaușescu” . Oficialii europeni au condamnat regimul comunist din
România prin intermediul presei, grăbind desfășurarea Revoluției în ultima țara din blocul
sovietic în care dictatorul nu fusese încă în lăturat. România Liberă anunța că „Răsturnarea
dictaturii a fost admirată pe toate meridianele globului”, „Le Figaro” informa cititorii că „Cea
mai uimitoare veste venită din răsărit este căderea lui Caligula de la Dunăre” și „La Stampa”
edita: „Ultimul ma re tiran a fost răsturnat!”. Chiar și ministrul de externe sovietic a condamnat
crimele din timpul Revoluției. Cu toate acestea, în timpul desfășurării evenimentelor, dar și
ulterior, presa occidentală a emis informații ireale, tendențioase, cu un impact p sihologic
covârșitor despre ororile masacrului petrecut în România, ajungând să se vorbească despre
100.000 de decese8, gropi comune imense, mutilări, profanări și alte fapte odioase comparate cu

6 S.C. „Helicon” Banat S.A., „Revoluția română văzută de ziariști americani și englezi”, 1991, p. 8
7 Idem
8 Ziarul Bilk, Olanda, 27 decembrie 1989

16
cele ale naziștilor din timpul Holocaustului. După Revoluție s-au emis ipoteze conform cărora
această ar fi fost regizată la Timișoara9 sau că Ceaușescu ar fi luat la cunoștință ceea ce urmă să
se întâmple din surse din serviciile secrete ale Franței și Italiei.
În presă au fost surprinse momentele decisive ale Re voluției, dar și subiecte neabordate
obiectiv până atunci, precum problemele economice și sociale survenite după 42 de ani de
comunism. Nemulțumirile și speranțele oamenilor au putut fi exprimate liber, în scris și viu grăi
și se încerca revenirea la un st at democratic prin soluții ce până atunci păreau imposibile. Mass –
media a căutat să îndrume și să informeze populația cu privire la evenimentele din timpul
Revoluției și noul sistem politic, sarcină greu de abordat pentru jurnaliștii supuși, până atunci,
regimului comunist.

9 Ziarul Le Figaro, Franța, 30 ianuarie 1990

17
2. Presa scrisă în perioada postdecembristă în România

Pentru a efectua o scurtă analiză a evoluției presei românești, în special a celei scrise, din
perioada imediat următoare după Revoluția din 1989 și până în prezent, se impune examinarea
mai multor planuri care au influențat dinamica acesteia. Coroborate, planul economic, cel social
și profesional au influențat modul în care a fost reclădită presă d upă eliberarea sa din dictatura
comunistă. Este importantă analizarea obiectivă a acestor factori, dar și rolul presei în societatea
postdecembrista și modul în care au fost percepute și puse în practică libertatea de exprimare și
noțiuni precum etica și d eontologia. Nu se poate trece cu vederea nici impactul major pe care
sfera politică l -a exercitat în dezvoltarea mass -mediei deoarece, atfel, în primele momente
euforice de libertate din decembrie 1989 și în lunile următoare, presa românească a câștigat
multă credibilitate și a făcut multe progrese de atunci. Însă a fost constituită prea rapid pe un
fundament șubred și fără repere precise, iar în prezent observăm că tot mai mulți oameni își pierd
încrederea în presă, mass -media căpătând în ultimii ani un st atut incert.

2.1. Aspecte generale

„Instrument privilegiat al totalitarismului, instituție -actor al schimbărilor sociale și
politice, instrument de legitimizare/ accedere în spațiul public, producător și obiect de discurs,
presa constituie una dintre „og linzile” metamorfozei sociale a României de după decembrie
1989” 10.
Perioada imediat următoare după revoluție a constituit un bun prilej pentru o „explozie
mediatică”, înregistrându -se o creștere semnificativă și foarte bruscă a numărului de publicații,
unele recent înființate, altele redenumite. În anul 1989 se înregistrau 495 de periodice dintre care
36 de cotidiene, iar în 1990 se tipăreau 1444 de publicații, 65 dintre ele cotidiene. Se înregistra o
ușoară scădere a numărului total în 1991, la 1336 de publicații, dar creștea numărul cotidienelor,
de la 65 la 83, ajungându -se în 1992 la 102 cotidiene, dintr -un total de 1205 la nivelul întregii
țări. Pe fondul acestui context de libertate a presei, inexistentă înaintea dizolvării regimului
comunist, cerer ea consumatorilor de presă a crescut indiscutabil, la fel și nevoia jurnaliștilor de a
critica și condamna dictatura. Pe de altă parte, evenimentele din decembrie 1989 și regimul nou
instaurat erau discutate evaziv. Jurnaliștii evitau să aducă în prim -plan problemele la care

10Marian Petcu, „Tipologia presei românești ”, Iași,Institutul European, 2000, p. 15

18
soluțiile erau greu de găsit, precum cele economice sau sociale din acea perioada, șomajul,
nivelul de trăi scăzut sau demagogia. Desigur că în primele luni după revoluție acestea erau
subiecte extrem de delicate. Și presa a avut de suf erit din pricina tranziției către economia de
piață, la fel că și alte sectoare ce presupun controlul și acumularea de proprietăți private și de
capital. Creșterea prețurilor de producție și distribuție, corelată cu scăderea puterii de cumpărare
a consumat orilor a determinat scăderea tirajelor, publicațiilor consacrate. De exemplu, în cazul
unor ziare precum „Adevărul” și „România Liberă” care aveau în 1990 tiraje de până la 1,5
milioane zilnic, iar în 1992 aceleași cotidiene tipăreau aproximativ 200.000 de exemplare. Invers
proporțional a crescut influența televiziunii și a radioului în detrimentul presei scrise. Un
dezavantaj al presei reprezenta și lipsa investițiilor străine în prima jumătate a anilor 1990,
respectându -se mentalitatea noii puteri, „nu ne vindem țar a”.
Pe de altă parte, dezvoltarea haotică a presei în acea perioada se datorează și lipsei de
profesionalism a jurnaliștilor debutanți. Pentru unii dintre ei, libertatea presei și funcția sa de
informare se concretizau în prezentarea propriilor opinii, transformându -se în adepți politici ai
diverselor formațiuni nou înființate. Dat fiind faptul că nu existau facultăți de jurnalism,
angajările în masă s -au făcut pe criterii nu foarte stricte. Pentru ziariștii consacrați în timpul
dictaturii comuni ste, drumul către eliberarea de reflexele și canoanele impuse anterior a fost unul
greoi. Pentru opinia publică însetată de informație și cu un apetit de lectură ridicat, însă,
formulările propagandiste și limba de lemn erau de neacceptat. Astfel, audioviz ualul a acaparat
atenția publicului.
Toate aceste aspecte au condus la autodefinirea și autoprofesionalizarea mass -mediei
românești. Nemaifiind controlați de regimul comunist, jurnaliștii au avut nevoie să își recupereze
statutul și să se ridice la nivelul aspirațiilor occidentale. Mass -media a avut ocazia de a constitui
într-o instituție specializată, prin crearea unui nou cadru legislativ și a unor coduri etice și
deontologice pentru a reglementa misiunile și obligațiile profesiei.
Pe fondul privatizării și înființării de noi posturi, au fost adoptate Legea Audiovizualului
(1992) și Legea Radioului și a Televiziunii (1994) în care erau elaborate regulamente
democratice privind acordarea licențelor de difuzare, publicitatea sau afilierea, asocierea și
înființarea rețelelor. Cu toate acestea, multe dispoziții specificate în legislație au fost aplicate mai
târziu din cauza administrării arbitrare și a influenței politice exercitate de putere asupra mass –
mediei.
Pe de altă parte, extinderea subiectelor abordate și diversificarea lor, de la cele organizate
pe domenii de specialitate, până la satire, au stimulat opinia publică să -și adapteze mentalitatea
în concordanță cu tranziția spre democrație. Se diversifică și genurile jurnalistice, ceea ce

19
conferă mai multă credibilitate presei, care începe să abordeze discursuri mediatice diferite de
cele de dinainte de 1989. Se dezvoltă pres a de investigație, ce transmite informații sub formă de
reportaje, anchete, dar și critică și comentarii. Nevoia jurnaliștilor de a sc rie fără a fi îngrădiți de
dogmele comuniste era dublată de nevoia populației de a fi la curent cu astfel de știri. Ca și în
celalte domenii de activitate, în presă s -a căutat pregătirea modernă și un comportament conform
standardelor occidentale, însă, in discutabil, trecerea a fost anevoioasă. Totuși, potențialul
jurnaliștilor a fost un factor decisiv în îmbunătățir ea calităților presei, ei reușind să recupeze până
în zilele noastre decalajele produse în timpul dictaturii comuniste.
Noile coduri etice, deo ntologice și stilistice au pus bazele progresului în presa
românească. Conceptele și subiectele tratate, precum și abordarea lor corectă au ajutat la fixarea
agendei opiniei publice și a obiectivelor presei. Înființarea universităților cu profil jurnalisti c în
toate orașele mari ale țării a determinat consolidarea acestei stii nțe și profesii, cu un statut și
obiective importante și respectate. De -a lungul timpului, s -au evidențiat mari progrese la nivel
stilistic și lexical, a tehnicilor de redactare și a a bordării jurnalistice, de la presa constrânsă de
rutină, propagandă și cenzură, la una care poate să -și exercite drepturile și funcțiile socio –
culturale.
În perioada postdecembristă, presa românească nu numai că s -a bucurat de libertatea de
exprimare, ci ș i de o evoluție remarcabilă, realizată din dorința și eforturile colective a celor din
acest domeniu de activitate. Nu a fost ușor, deoarece jurnalismul românesc a întâmpinat greutăți
pe multe planuri și înainte și după inalaturarea regimului comunist. Îns ă, este de apreciat
determinarea și pasiunea de care au dat dovadă cel puțin o parte a jurnaliștilor și teoreticienilor
domeniului.

2.2. Noile tendințe în mass -media după Revoluție

Libertatea presei și libertatea de exprimare reprezintă drepturi fundamen tale garantate de
democrație și sunt protejate, cel puțin la nivel formal, de către stat. În noile sisteme democratice
apărute în estul Europei după 1989, mass -media a avut un rol decisiv în educarea și orientarea
opiniei publice asupra conceptului de soci etate democratică, a patra putere în stat fiind datoare să
devină un instrument al libertății sociale11. Rolul presei românești în tranziția de la regimul
totalitar la democrație a fost acela de a contura cât mai exact imaginea noilor aspecte politice, de
a informa despre schimbările ce aveau loc pe noua scenă politică, de a spijini debarasarea de
moștenirea comunistă, de a familiariza populația cu vocabularul și conceptele democrației.

11Doru Pop, „Mass -media și democrația”, Ed.Polirom, Iași, 2001, p . 13

20
Astfel, presa a jucat un rol important și în reclădirea încrederii opiniei publice în politicieni, de
unde și controlul politic pe care aceștia au încercat să -l exercite asupra presei de -a lungul
timpului. Este de necontestat faptul că mulți dintre ei au reușit să influențeze, prin diverse
mijloace, modul în care jurnaliștii le promovează imaginea și comportamentul politic la nivel
individual sau colectiv, al partidelor din care fac parte. Aceste practici pot fi regăsite oriunde în
lume, totuși în presa în perioada postdecembristă a avut loc o schimbare de perspectivă,
nedefinită total din cauza lipsei de experiență a jurnaliștilor în transmiterea unui mesaj obiectiv
pe măsură ce politica și economia au început să se stabilizeze. Caracterul pluralist și opoziția
presei au rămas în mare măsură simbolice, dar înmulțirea mijloacelor de comunicare și informare
și, mai nales accesul la internet, dau fiecăruia posibilitatea de a discern e și de a selecta opiniile
cu care rezonează.
România a dat un exemplu original prin faptul că a transmis evenimentele din decembrie
1989 prin toate mijloacele de informare, în special prin difuzarea în direct a manifestațiilor la
televizune. Presa a susți nut și influențat schimbările fără precedent din acea perioadă,
schimbându -și radical statutul de supus al vechiului regim prin asumarea unui rol fundamental în
desfășurarea Revoluției. Prima schimbare ce marca sfârșitul centralizării și cenzurii și începu tul
presei libere a fost denumirea televiziunii de stat „Televiziunea Română Liberă” (TVRL). Totuși,
imediat după Revoluție, populația și -a orientat atenția către presă scrisă, care a fost nevoită să se
reinventeze din mers.
Însă din primele zile de după 2 2 decembrie au apărut mai multe publicații ce aparținuseră
partidului comunist și deveniseră „libere”, printre care „Adevărul”, „Flacăra”, „România liberă”
și „Tineretul liber”, „Libertatea”, „Renașterea”.
Adevărul se înființează pe 25 decembrie 1989, pe baza fostului organ central al
Comitetului Central al Partidului Comunist, Scânteia. În prezent este editat de Adevărul Holding.
Cotidianul Libertatea, fostă „Informația Bucureștiului”, apare chiar în după -amiază zilei de 22
decembrie, conceput ca un „coti dian al cetățenilor Capitalei. Tribună liberă a FSN”. A fost
cumpărat în 1994 de trustul elvețian Ringier și transformat în tabloid. Tot pe 22 decembrie apare
și Tineretul liber, anterior denumit „Scânteia tineretului” care își încheie activitatea în 1997.
Începutul anului 1990 a fost un adevărat câmp de luptă pentru noile publicații: Curierul
Național, ziarul Dimineața, Dreptatea, ziarul independent Expres și săptămânalul Expres
Magazin, lunarele Memoria și Democrația, Viitorul – „cotidian al PNL”, erau p rintre cele mai
cunoscute și citite la acea vreme. Pe de altă parte și presă culturală a avut o perioada de înflorire:
în ianuarie 1990 apare revista culturală „Contrapunct” la care au contribuit nume celebre precum
Mircea Cărtărescu și Cristian Tudor Pope scu; „România literară” condusă de Octavian Paler,

21
Andrei Pleșu și alții; revista „22” cu colaboratori precum Silviu Brucan și Gabriel Liiceanu;
săptămânalul „Zig Zag” care a avut în funcții administrative personalități precum Adrian
Păunescu și Ion Cristo iu.
În domeniul economic au apărut publicații precum „Economistul”, inițial editat de două
ori pe săptămână, apoi zilnic și săptămânalul „Tribună Economică” – „publicație a economiștilor
din România”. Tot în 1990 apare și cel mai longeviv cotidian din Rom ânia dedicat sportului
„Gazeta Sporturilor”, înființat inițial în 1924 și înlocuit cu „Sportul” în perioada comunistă. A
fost printre primele ziare privatizate și era condus de Ovidiu Ioanițoaia.
Printre publicațiile celebre lansate în 1991 se numără „Cot idianul”, editat până în 2009, și
revista „Academia Cațavencu”, avându -l ca redactor -șef pe Mircea Dinescu. În următorii ani s -au
înființat multe dintre publicațiile pe care le găsim și astăzi pe piață, „Evenimentul zilei”,
„Jurnalul Național”, „Dilema” (a stăzi, „Dilema Veche”), s.a.m.d.
De asemenea, la începutul anului 1990, TVR reia emisia canalului 2, întreruptă în 1985,
iar în 1991 apare primul post de televiziune privat, ce emitea pe frecvența TVR2, după
încheierea emisiei acestuia. Era denumit SOTI TV (Societatea pentru o Televiziune
Independentă). După acesta a urmat înființarea canalului Antena 1 (1993), Tele 7 ABC (1994) și
Pro TV (1995), dar și posturi de radio private.

2.3 Libertatea presei

Presa scrisă după 1989 și -a câștigat dreptul la lib ertatea de exprimare, dar a fost fără
îndoială influențată de politică. Unele gazete își recunoșteau deschis preferințele, chiar dacă nu
aparțineau în mod oficial vreunui partid, spre exemplu: România liberă, Liberalul, România
Mare, Socialistul, Dreptatea . Se încurajau dreptul la diversitatea opiniilor și drezbaterile pe
probleme de interes național.
Cu toate acestea, nu poate nega nimeni că au fost momente în care s -a încercat limitarea
sau coruperea libertății presei. Conform FreeEx, program al Agenției de Monitorizare a Presei,
ce publică anual rapoarte privind libertatea presei în țară noastră, nici în prezent nu s -a pus capăt
practicilor cu impact negativ la adresa libertății de exprimare a jurnaliștilor. Astfel, în 2012 s -au
semnalat: blocarea accesu lui la informații de interes public, infiltrarea în redacții a unor jurnaliști
subordonați Serviciilor Române de Informații, intensificarea acțiunilor de poliție politică asupra
presei la intervenția unor politicieni și reflectarea convingerilor patronilor în activitatea
mijloacelor de informare în masă. În același raport FreeEx întâlnim numeroase abuzuri venite

22
chiar din partea unor jurnaliști: politizarea discursului, corupția și șantajul în presă, dar și multe
amenințări, injurii și atacuri împotriva lor , din partea altor persoane influente .
Astfel de documente nu erau elaborate înainte de 1999 și nu putem ști cu exactitate și cu
lux de amănunte starea libertății presei în perioada precedentă. Însă știm că după perioada
comunistă în care populația a fos t izolată informațional, mass -media a devenit sursă dominantă
de informare în legătură cu ce se întâmplă în țară și în intreaga lume. Aceasta stabilea ce
contează, cine contează, cum ne formulăm opiniile și cu cine votăm. Toate acestea se bazează în
mare m ăsură pe informațiile primite, de aceea presă joacă un rol esențial într -un sistem
democratic – a patra putere în stat, cum a numit -o conservatorul englez Edmund Burke în carea
să „Reflecții asupra Revoluției Franceze”.
Tabloidizarea (vezi anexa 7) și pre ferința presei pentru informații „șoc” distorsionează
realitatea, distrage atenția de la întâmplările și subiectele cu adevărat importante și, în timp,
influențează negativ setul de valori ale indivizilor.

2.4 Etica si deontologia

Conform principiilor etice, în primul rând, mass -media are obligația de a fi corectă și de a
relata întâmplări adevărate. Totuși, în practică, lucrurile sunt mult mai complexe, deoarce
jurnaliștii întâmpină astfel mai multe dileme decât soluții. În teorie, etica analizează sub iecte
importante, dar generale și abstracte, precum obiectivitatea și urmărirea interesului public, dar în
practică intervin, după caz, dileme fundamentale legate de importanța presei în schimbările
sociale și strategiile pe care aceasta le adoptă în acest sens. Cu siguranță, nimeni nu deține
adevărul absolut, realitatea este pentru cei mai mulți dintre noi subiectivă, iar pe un teriroriu
subiectiv, adevărul va fi compromis în mod inevitabil, din rea -credință sau dezinformare.
Acestea sunt probleme care, în să, nu depind în foarte mare măsură de individ, ci de sectorul
jurnalistic în care se lucrează. Există publicații ce aparțin unor companii mari și se axează pe
profit, altele care se adresează unui public țintă, pe criterii politice, religioase sau profesi onale –
presa satirică și cea de investigație, și care reprezintă presa alternativă. Această împarțire pe
domenii aduce și diferențe de abordare la nivelul principiilor etice pe care fiecare jurnalist
trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, chiar dacă aces te sectoare ale presei se întâlnesc în aproape
toate țările, sistemul politic și cultura statului respectiv influențează puternic etica presei, uneori
aceasta ajungând să se întrepătrundă cu nerespectarea drepturilor omului și de supraviețuire. Și în
țara noastră întâlnim, la un anumit nivel, dileme ale jurnaliștilor ce țin de conștiința individuală,
precum impostura, politizarea, rasismul, homofobia sau intruziunea în viața privată. Dar în cele

23
mai multe cazuri, moralitatea individului joacă un rol mai puț in important decât standardele
publicistice impuse de conducerea organizațiilor de presă. Pe lângă alegerea personală între
„bine și rău”, etica presupune și abilitatea de a face schimbări și compromisuri pentru a asigura
corectitudinea și responsabilitate a, dar și puterea jurnalistului de a se adapta la acestea. Astfel, un
ziarist trebuie să înțeleagă contextul politic și social în care face alegeri ce țin de etica
profesională și să fie liber sa decidă sectorul în care dorește să activeze, precum și
compr omisurile pe care le poate accepta. În acest sens, trebuie menționat faptul că presa
convențională impune mai multe compromisuri datorate economie politice, competenței pentru
obținerea monopolului și ierarhizării puternice. Pe de cealaltă parte, presa alt ernativă, acordă o
mai mare libertate în ceea ce privește standardele morale, orientându -se în doua direcții: presa
părtinitoare, care respinge obiectivitatea și promovează interesul unui anumit grup social, și cea
care folosește democrația și interesul pu blic pentru a critica aspirațiile elitelor politice sau
economice sau ale altor grupuri și pentru a pune la îndoială platitudinile abordărilor presei
convenționale sau a celei părtinitoare.
Libertatea de exprimare si libertatea presei sunt oarecum sinoni me, dar nu in totalitate.
Libertatea de exprimare este dreptul fiecaruia dintre noi, in mediul social, de a ne exprima public
opiniile indiferent de valoarea lor sau de interesul pe care altii ni -l acorda sau nu. Pe de alta
parte, presa are rolul de a ne i nforma, iar libertatea presei face pare dintr -un set de reguli,
constrangeri si drepturi de care jurnalistul trebuie sa tina seama atunci cand isi exercita meseria
pentru a nu distorsiona informatia, eventual doar de a o interpreta. Tocmai obiectivitatea s i
profesionalismul cu care prezinta informatiile ofera in timp prestigiul unui juralist sau al unei
publicatii, dar la randul lui si prestigiul poate influenta opinia publica. Multi considera ca ziarele
consacrate reprezinta interese politice ale elitelor sau ale unor forte externe, intr -un mod
propagandistic, chiar daca nu exista dovezi in acest sens. Dar avantajul puterii fata de oamenii de
rand care banuiesc astfel de lucruri este faptul ca poate ignora, declara contrariul sau chiar
ascunde dovezi sau in formatii foarte usor. Spectrul de opinie al mass -mediei poate varia de la o
extrema la alta, dar ramane indoiala ca informatiile pe care le difuzeaza depind de unele viziuni
dominante si de excluderea altora.
Libertatea presei românești a cunoscut apogeul în epoca interbelică, intrând într -un declin
incontestabil odată cu instaurarea puterii muncitorești și apoi a celei comnuniste. E xprimarea
publică a opiniilor era considerată o posibilă trădare, reacționism sau insurgență. După eliberarea
de dictatura lu i Nicolae Ceaușescu, presei i -a fost garantată prin Constituție libertatea de
exprimare12 a gândurilor și părerilor personale, prin orice mijloc de comunicare interzicerea

12Constituția României, revizuită în 2003, articolul 30, alianeatul 1 -8

24
cenzurii, dar cu precizarea unor restricții precum prejudicierea demnității și a vieț ii private. Sunt
trasate limite și în raport cu statul : denigrarea țării, instigarea la violență, războaie, separatismul,
discriminarea sau obscenitățile sunt interzise. De asemenea, răspunderea pentru nerespectarea
acestor amendamente le revine tuturor instituțiilor de presă, televiziune sau radio, în condiții le
impuse în cadrul legislativ.
Etica și deontologia editorială reprezintă un pilon de referință în activitatea jurnalistică,
ce impune trecerea exprimării libere prin filtrul autocenzurii, al responsabilității. Un profesionist
din mass -media își asumă re sponsabilitatea de reprezentant al intereselor publice. De aceea, etica
ia în calcul două aspecte ale activității mediatice, unul referitor la amenințările la care sunt supuși
jurnaliștii și celălalt, la amenințarea pe care ei o constituie la adresa societ ății. Statul trebuie să
protejeze sistemul mediatic prin reglementări juridice, în timp ce jurnaliștii trebuie să respecte
niște principii de ordin etic și deontologic pentru protejarea opiniei publice. Principii etice
precum adevărul, utilitatea și răspun derea aplicate în contextul difuzării undei informații sunt
vitale pentru evitarea abuzului de libertate a cuvântului și încrederii publice. Credibilitatea în
jurnaliști se clădește prin responsabilitate și autonomie profesională, principii ale deontologie i.
Aceste reguli autoimpuse orienteză spre respectul față de persoane, veridicitatea faptelor
și a informației expuse, spre adevăr și loialitate, față de societate, precum și față de comunitatea
mediatică. Astfel, se interzice mass -mediei intruziunea în s fera vieții private, a demnității si
intimității personale, precum și dreptului de proprietate. Nu sunt permise nici discriminarea,
calomniile, insulta, acestea fiind pedepsite prin lege. Etica demersului jurnalistic impune
principiul fundamental al veridi cității, al corectitudinii informațiilor de la documentare până la
publicare. Abordarea subiectului trebuie să țină cont de relevanța și coerența materialului, a
surselor, cât și de implicarea judecăților personale în prezentarea informației. Omisiunea, câ t și
denaturarea unor evenimente pont constitui un prejudiciu adus interesului public. Presa este
datoare să prezinte orice informație de intere s public, care poate influența societatea, de la
aspecte din viața politică, decizii ale demnitarilor și până la modul în care se organizează
instituțiile și felul în care gestionează proprietatea publică. Acestea sunt subiecte de interes
major, la fel ca și cele legate de încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești. Loialitatea față
de comunitate, de institu ția în care își desfășoară activitatea și față de profesia de jurnalist se
bazează pe imparțialitate. De exemplu, o persoană din mass -media trebuie să facă publică
aderarea la o formațiune politică sau ocuparea unei funcții oficiale.
Statutul jurnalistulu i este reglementat în prezent de Codul Deontologic conceput și
instaurat de Convenția Organizațiilor de Media, la Sinaia, în iulie 2004. În acesta sunt detaliate
națiunile de „ interes public, rolul jurnalistului, conduita professional ă”, cât și drepturile și

25
îndatoririle publicistice. Acestea sunt abordate din punct de vedere democratic și reglementează
activitatea presei în concordanță cu cerințele pluralismului și cele ale drepturilor omului.
Codul Deontologic oferă drepturi precum libertatea inviolabilă de exprimare, opunerea
față de cenzură, păstrarea confidențialității surselor, dreptul de a refuza orice abatere de la
principiile etice sau personale, dreptul la replica, protecția dreptului de autor și înlăturarea
presiunilor de orice fel exercitate împotriva jurnaliștilor. Pe de altă parte, mass -media este
obligată sa respecte la rândul ei drepturile omului și să nu abuzeze de statutul oarecum
privilegiat. Așadar, presa trebuie să respecte p rezumția de nevinovăție, viața personală,
protejarea identității minorilor, victimelor, persoanelor defavorizate sau diferite din punct de
vedere al etniei sau religiei sau orietării sexuale, să nu instige la discriminare sau violență
împotriva acestora. Î n redactarea știrilor, inform ațiile trebuie separate de opini i, verificate și
nedenaturate. Colectarea de informații trebuie realizată prin mijloace deschise și transparente, iar
tehnicile de investigație special le pot înloc ui în cazuri excepționale, fapt ce trebuie menționat
explicit la publicare.

2.5 Presa rom ânească după anul 2000

Secolul XX a marcat intensificarea competiției în mass -media în toate țările mai
dezvoltate ale lumii. Schimbările la nivelul procesului de tipărire, la forma și conținutul
publicațiilor și adaptarea discursului jurnalistic la nevoile societății au condus la o evoluție
semnificativă a presei scrise. Cererea tot mai mare de publicații, mai ales din partea clasei
mijlocii, au determinat și o competiție a tirajelor între public ațiile vremii. În România, în 1990 se
constituia Sindicatul Ziariștilor din București, care menționa, printre altele, un criteriu esențial în
dobândirea calității de me mbru: „o perfectă și ireproșabilă reputațiune din punct de vedere
moral ”13.
Numărul ziariștilor români a crescut semnificativ de la an la an. Pe fondul celor două
războaie mondiale, publicațiile abordau teme politice și informau p opulația cu privire la situația
locală și internatională, iar în perioada interbelică s -au bucurat de cea mai mare libertate de
exprimare. Instaurarea regimului communist a condus la decăderea acestor valori ale presei, iar
după instaurarea democrației a urmat o nouă evoluție în acest domeniu de activitate.
Părerile sunt împărțite, însă secolul XXI aadus schimbă ri la fel de importante. Presa de
propagandă a fost înlocuită cu cea informativă, iar mass -media funcțion a după reguli și libertăți

13Marian Petcu, „Istoria presei românești ”, Ed. Titronic, București, 2002, p. 263

26
deja intrate în conștiința jurnaliștilor. Cu toate acestea, multe posturi de radio și televiziune și,
mai ales presa scrisă s unt criticat e pentru regresul lor în ceea ce privește calitatea informațiilor
difuzate. Standardele pres ei au înregistrat, fără îndoială un declin, accentuându -se senzaționismul
în paginile ziarelor, poveștile cu vedete reale sau fabricate apărute din senin, scandalurile și
vulgaritatea. După 2000, acest segment al presei a întrecut ca număr de publicații apărute pe
piață majoritatea pe care o reprezentau înainte ziarele serioase. Numărul mare de publicații a
determinat apariția unei competiții acerbe și, de cele mai multe ori, neloiale, iar intensificarea
competiției a influențat și predilecția ziariștilor către astfel de practice. Dorința de a face profit
stă, de fapt, la baza tabloidizării la care asistăm. Experții14 analizează această situație, întâlnită la
nivel global, astfel: „Jurnalismul a fost mereu atât o sursă de divertisment, cât și de informare.
Dacă nu ar fi fost așa, nu ar fi ajuns la un public de masă. Dar, în zilele noastre după cum spun
criticii, dorința de a distra alungă și împușinează voința și resursele necesare relatărilor și
analizelor cât de cât profunde. Obsedate de o lume a mărunțișurilor și a vedetelor, media ne
deterio rează creierul și ne devitalizează existența civică”.
În România presa scrisă și televiziunea s -au dezvoltat simultan și s -a creat o strânsă
interdependență între cele două. Nu putem afirma că tabloidizarea a început mai întâi în ziare
sau în televiziune , însă, în prezent asistăm la contaminarea ambelor cu astfel de tendințe.
Fenomenul are implicații asupra standardelor media, dar și asupra funcției de informare a
presei. Informațiile referitoare la actualitate, politică, economie și altele de interes pub lic sunt
înlocuite sau eclipsate de divertisment despre celebrități, sfaturi casnice sau intime. Acestea sunt
prezentate de ziarele tabloide într -un mod ce ar trebui să exercite impactul asupra cititorului, prin
titluri -slogan, limbaj simplu cu formulări comune și vulgare, specifice culturii populare și
argourilor. De asemenea, reprezentanții acestui segment își motivează activitatea contestă de
mulți prin cererea mare de astfel de informații. Într -adevăr, poporul român manifestă o sete
insațiabilă de cuno aștere a acestor știri „șocante” și informații senzaționale din viața persoanelor
publice mai mult sau mai puțin importante. Pe lângă dezinformarea cu privire la știrile
importante pe care o promovează, tabloidele expun și o serie de valori îndoielnice, ca re
contribuie la educarea populației, mai ales a tinerilor, într -un sens superficial și materialist.
În prezent și ziarele serioase manifestă tendințe de tabloidizare, însă încorporarea în
trusturi media a permis păstrarea conceptului și discursului unor z iare, trustul având alte
suplimente sau publicații axate pe știri mondene sau de lifestyle. Totuși, granițele dintre

14Richard Keeble (p. 305) – Ian Hargreaves, „Journalism: Truth or dare?”, Oxford University Press ,2003, Oxford, p. 104

27
jurnalismul sobru, etic și divertisment au fost modificate substanțial din dorința de a supraviețui
concurenței15.
Odată cu accesul la scar ă largă la Internet, jurnalismul online s -a dezvoltat, mai ales în
ultimul deceniu, ca un segment separat al mass -mediei. Această schimbare majoră în tehnologie
a avut un impact major asupra societății datorită ușurinței cu care se poate accesa orice fel d e
informație. De această schimbare pozitivă a beneficiat și presa deoarece și -a putut extinde oferta
și de a -și diversifica conținutul, precum și formele de comentariu analitic și reflexiv. Potențialul
mare de arhivare oferit de Internet este încă un avant aj al presei, deoarece publicațiile s -au
contituit online ca un fel de portal de acces, de unde cititorul se poate conecta la arhive și a căuta
foarte detaliat informația dorită16. Website -urile au devenit, de asemenea, foarte interactive.
Știrile din difer ite domenii se găsesc foarte ușor și pot fi redistribuite, comentate sau apreciate. În
era vitezei, informația online este cea mai căutată, în detrimentul celei tipărite și tot mai mulți
oameni au nevoie de un timp cât mai scurt pentru a afla ce îi interes ează. Astfel pentru a -și
menține publicul și atractivitatea, jurnaliștii apelează și la blog -uri de știri sau de opinie,
actualizate regulat.
Luând în considerare și rolul educativ al presei, mulți consideră că prestigiul și
credibilitatea publicațiilor a u totuși de suferit după abundența informațiilor din mediul online și
că website -urile ziarelor serioase nu mai păstrează standardele după care acestea pretind că se
ghidează. În plus, lipsa de control asupra conținutului și imposibilitatea de a limita acc esul unor
categorii de public, precum minorii, poate avea efecte negative la nivelul societății. În
consecință, presa este obligată să fie într -o neîncetată evoluție pentru a -și menține poziția
centrală în societate și echilibrul între funcțiile sale, cred ibilitate și prosperitate financiară.

15 Richard Keeble, „Print Journalism. A critical introduction”, Ed. Polirom, Iași, 2009, p. 38
16 Ibidem , p. 39-40

28

3. Studiu de caz: Scânteia și Adevărul .
Istoria unui cotidian în două epoci istorice

Prezentul studiu de caz are ca obiect detalierea diacronică a istoriei a două cotidiene de
importantă majoră din România. Înființate în perioade și contexte istorice diferite și având
scopuri divergente, înlăturarea dictaturii comuniste a făcut cele două concepte să fuzioneze pe
anumite planuri și să creeze o nouă expresie publicistică de calitate ce și -a menținut au diența și
poziția pe piață printre primele publicații de succes până în prezent. Cele două subcapitole
evidențiază realizările, impedimentele care le -au marcat evolutia , dar și evenimentele ce au
influențat activitatea ziarelor „Adevărul” și „Scânteia”.

3.1. Istoria ziarului Adevărul

Ziarul Adevărul aniversează în acest an 127 de ani de la înfii nțare. Încă de la apariția sa
în anul 1888, ziarul a fost martor și părtaș al celor mai importante evenimente din istoria
României și nu numai, devenind astăzi, un ul dintre cele mai renumite și apreciate cotidiene din
țara noastră. În 2003, în timpul campaniei aniv ersare „Adevărul 125 de ani ”, redactorul șef al
ziarului Adevărul, Dan Marinescu, declara : „Apreciat, dar și detestat, echilibrat, dar și partizan,
“Adevărul” este un ziar care a travesat și relatat istoria României din 1 888 încoace. A dispărut în
unele perioade tumultoase, dar a reapărut în altele. După revoluția din decembrie 1989 s -a
întrupat din “Scânteia”, organul de presă al Partidului Comunist, dar a reușit să se facă respectat.
Astăzi este un ziar credibil și echilibrat, cea mai importantă voce a opiniei publice românești. ”
Ortografiat și după reforma ortografică „Adevĕrul ”, vocala „ ĕ” provenind de la latinescul
„veritas”, cotidianul a fost înf iințat in 1888 de către Alexandru Beldiman. A fost redactat și
tipărit la București de la 15 august 1888 până la 21 noiembrie 1916 și, apoi de la 3 ianuarie 1919
până la 30 decembrie 1937.
Inițial, Beldiman a creat săptămânalul „Adevĕrul ” la Iași, însă acesta a apărut o perioadă
scurtă de timp, de la 15 decembrie 1871 la 15 aprilie 1872 în contextul situației zbuciumate din

29
acea perioadă. Beldiman, susținător acerb al lui Alexandru Ioan Cuza fusese numit de acesta
prefect de poliție la Buc urești, iar abdicarea forțată a domnitorului in 1886 a fost un motiv serios
de indignare pentru Beldiman. În cele 13 numere ale publicației acesta a manifestat puternice
tendințe antidinastice, pe fondul regretului său de a nu putea opri complotul împotriv a lui Cuza și
instalarea Principelui Carol de Hohenzollern. Încă din primul număr, era declarat ca scop
demascarea problemelor reprezentate de aducerea în țară a dinastiei străine. În primul număr al
„Adevĕrul ui”, Alexandru Beldiman, sub semnătura A.B., pr edica astfel: „Ce ar deveni România
de cât o țară locuită de robi? […]Discreditŭ si umilire în politica esterióră, ruină complectă în
năuntrulŭ țărei: iată resultatele alegerei unui Principe strein .” Aceste opinii au adus eșecul
editorial și financiar al ziarului, iar Beldiman a fost judecat, amendat și închis timp de trei luni
pentru calomnie și insulte. După strămutarea procesului său de la Iași la Roman, un juriu prezidat
de Vasile Alecsandri, revoluționar pașoptist la rândul său, decide achitarea lui Beldiman.
La 15 august 1888, după șaisprezece ani de la înființarea săptămânalului „Adevĕrul”, cu
sprijinul financiar al fiului lui Alexandru Ioan Cuza, Alexandru Beldiman a înființat cotidianul
„Adevĕrul” la București, cu sediul în clădirea tipografiei Thiel și Weiss de pe Strada Doamnei.
Boierul ieșean și -a păstrat consecvența în înverșunarea să împotriva lui Carol I. Pe frontispiciul
ziarului se regasea un citat din Vasile Alecsandri referitor la dinastia de Hohenzollren: „Să te
ferești, Române, de cu i străin în casă!” , iar principalul punct din prgramul cotidianului era:
„înlăturarea dinastiei străine” și a monarhiei ereditare. Alexandru Beldiman acceptase
provocarea inființării unui cotidian cu capital aproape inexistent și cu o echipa redacțional ă
redusă. Însă, după 4 luni, „Adevĕrul”, se tipărea pe un format mărit. Alexandru Beldiman a
continuat tradiția începută la Iași, abordând problemele serioase ale vremii într -un mod prin care
dorea să evidențieze nedreptatea și să publice inclusiv anunțur i și reclamații ale cetățenilor
neîndreptățiți de sistemul politic. În 1889 era anunțată abandonarea ideii de domnie pământeană
și susținerea ideilor republicane. În luna februarie a aceluiași an, din cauza unui articol incisiv
semnat de Alexandru Beldiman , se organizează un complot pentru a împiedică distribuirea
gazetei. Vânzătorii „Adevĕrul” au fost arestați pentru un pretins furt al unui portofel, cu scopul
de a le confisca ziarele. Au fost eliberați imediat, însă ziarele fuseseră deja scoase din circul ație.
A doua zi, redactorii reproduceau articolul și informau cititorii în legătură cu incidentul. Ziua de
10 mai ce marca încoronarea Regelui Carol I în 1881 era considerată de „Adevĕrul” zi de doliu
național, zi în care, din 1889, tirajul creștea semnifi cativ. Atunci căpitanul Savapol a comandat
50 de exemplare pentru a le împărți unor manifestanți și a le arde în public în semn de dispreț.
Începutul anului 1892 aduce o lovitură grea pentru ziar, deoarce administratorul Toma
Basilescu s -a autodeclarat proprietar și a editat în paralel un alt ziar cu același nume și același

30
format. Timp de mai mult de 4 luni, „Adevĕrul” lui Basilescu și cel al lui Beldiman au apărut
simultan, însă un juriu arbitral i -a recunoscut drepturile fondatorului , interzicându -i lui
Basilescu să mai publice varianta sa. Se ajunsese în 1892 la un tiraj zilnic de 32.000 de
exemplare, iar ziarul apărea în două ediții, de d imineață și de seară, iar duminica se distribuia
suplimentul „Adevĕrul literar”. A fost primul ziar ce a introdus în presa română caricatura
(1892), care a publicat primul interviu din istoria presei române (realizat de Anton Bacalbașa în
1893) și prima te legramă din străinătate (1894), în timpul conduceri lui Beldiman.
În 1893, cu sediul, administrația și echipa redacțională schimbate, „Adevĕrul” începe colaborarea
cu Constantim Mille, care va prelua ziarul în 1895, Beldiman rămânând director politic până la
moartea să în 1898. Noii colaboratori, Mille și frații Anton și Ioan Bacalbașa erau membri
importanți ai Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, iar activitatea lor nu a fost
deloc pe placul conducerii acestuia și au fost excluși rapid d eoarece „Adevĕrul” reprezenta o
competite periculoasă pentru ziarele de partid „Munca” și „Lumea nouă”. Noi lovituri pentru
redacția gazetei, menite să îi întrerupă activitatea, au apărut în anul 1893. Redactorul Eduard
Dioghenide a fost arestat pentru ult raj și condamnat la un an și jumătate de închisoare. Nu a
executat pedeapsa fiindcă totul s -a dovedit a fi o înscenare. Alți doi angajați, secretarul de
redacție și Carol Schulder au fost expulzați din țară din cauza activității lor la „Adevĕrul”.
Anul 189 4 aduce în luna mai un nou pericol: devastarea sediului din Str. Academiei, nr.
24, de către un grup de studenți printre care se infiltraseră jandarmi și polițiști în civil, dar și
sutinatori ai PSDMR și ai altor partide. Profitaseră de ocazie pentru că zi arul condamnase
tentativa studenților români de a boicota o serbare a altor studenți de etnie maghiară, iar timp de
trei zile au avut loc violente la sediul cotidianului, dar și în punctele de difuzare a acestuia.
Redacția a fost vandalizată, iar ziariștii care au încercat să se opună, printre care și Constantin
Mille, au fost arestați. Numărul din 19 mai informa despre „Vandalismele de la Adevĕrul” și
despre determinarea lui Beldiman de a nu renunța. În volumul aniversar din 1913, „25 de ani de
acțiune. Ad evĕrul (1888 -1913)” se relata faptul că ziarul a continuat să fie publicat în acele zile,
în ciuda sprijinului pe care „vandalii” îl aveau din partea poliției și partidelor și a numeroaselor
conflicte pe care aceștia le iscau pentru a împiedica distribuire a cotidianului.
Este lesne de înțeles faptul că vehemența, opoziția și condamnarea nedreptăților în
activitatea „Adevĕrul” îi deranja pe mulți din sistem. Părerile democratice, antimonarhiste și
republicane, redactate de scriitori cu principii politice și stilistice moder ne, au adus cotidianului
un prestigiu însemnat la sfârșitul secolului al XIX -lea și începutul secolului XX. Odată cu
implicarea lui Constantin Mille ce s -a îndepărtat de idealurile socialiste, „Adevĕrul” promova o
atitudine independentă, protestatară în ce ea ce privește nedreptatea și corupția din sistemul

31
politic, militar și juridic. Susținea votul universal și drepturile femeilor și ale celor oprimați de
către stat, în special ale țărănimii (împroprietărirea fără despăgubiri, autonomia comunală) și
milita pentru unitatea națională .
Îndepărtându -se de publicațiile socialeste, „Adevĕrul” promova o atitudine protestatară în
ceea ce privește nedreptatea și corupția din sistemul politic, militar și juridic. Susținea universal
și drepturile femeilor, ale celor oprimați de către stat, în special ale țărănimii și milita pentru
unitatea națională. Constantin Mille a fost considerat încă din timpul vieții „părintele
jurnalismului român modern”, inscripție ce se găsește și astăzi pe mormântul său din Cimitirul
Bellu. Beldiman în considera un om onorabil, iar acesta nu i -a inșelat așteptările. După moartea
acestuia, Mille a scris într -un editorial că „Adevĕrul va rămâne organul democrației, ziarul fără
de pată și fără de frică și, în același timp, o foaie care tinde să fie în publicistica română,
totde auna în rândul întâi”. Se va dovedi chiar mai mult decât atât, căci conducerea lui va
reprezenta o perioadă de glorie în istoria cotidianului „Adevĕrul” . Acesta a transformat ideea lui
Beldiman într -o inovație absolută pe t oate planurile în jurnalismul românesc și a reformat ziarul
pentru a -l aduce la nivelul celor europene și internaționale.
Redacția ziarului a fost mutată din cele două încăperi pe care le ocupa î n pasajul Băncii
Naționale pe strada Sărindar, unde Constant in Mille a comandat construirea primului palat
redacțional. Gazetarii de la „Adevĕrul” au schimbat mai multe sedii înainte de a ajunge acolo.
Inițial in 1888 redacția și administrația se aflau în tipografia Wiel și Weiss, mutându -se mai apoi
în pasajul Bă ncii Naționale. Abia din 1889 redacția s -a mutat în palatul de pe actuala strada
Constantin Mille, fostă Sărindari. Dacă la început a fost o bucată de pământ sterp, după
unificarea completă a fațadelor din 1933, suprafața totală construită a ajuns la 1700 m2. Vechea
clădire a redacției ziarului „Adevĕrul” , proiectată în stil baroc de arhitectul Ștefan Ciocârlan
după modelul Palatului Figaro din Paris, a fost finalizată în 1889. La inaugurarea grandiosului
sediu, pe prima pagină apărea titlul „Serbarea noastră”, la care publicul era invitat să viziteze
palatul „opiniunei publice”, ce a rămas mult timp după aceea un monument al presei și al artei.
Arta și literatura deveniseră noi subiecte principale pentru radacție, iar noua clădire era, într –
adevăr sediul care le permitea să se dezvolte nestingherit. Apreci ind exemplul și călăuzirea lui
Alexandru Beldiman, Mille îi aduce un omagiu afectuos în același editorial: „Poporul nostru,
înainte de a bea, stropește pământul cu o picătură în amintirea celor morți. În mijlocul veseliei
noastre generale, să vărsăm câte va picături în memoria aceluia, care trăiește încă între noi, prin
puterea faptelor și caracterului său înalt și dezinteresat”.
Primul palat redacțional al unui ziar din România era o adevărată instituție culturală, între
bibliotecă, muzeu și o fabrică de informații unite armonios într -o clădire luxoasă și copleșitoare.

32
În clădire existau cinci mașini rotative pentru „Dimineața” și „Adevĕrul” , dar și pentru alte ziare
care se tipăreau acolo. Astfel, clădirea avea spațiu destul pentru birourile administrație i, secția de
editură, oficiului telegrafo -poștal, sala de expediție a ziarelor și nu numai. Avea mașini rotative
unde se imprima realitatea ilustrată, birouri redacționale, secretariate de redacție. Dispunea de
sală de conferință, zincografie, legătorie de cărți, sală a mașinilor tipografice plane. Tot acolo se
gasea sala mașinilor de cules și tipografia propriu -zisă, depozitul de cărți, cantina și chiar și un
dormitor pentru oamenii de serviciu care lucrau noaptea. Pe lângă utilajele tipografice de ultimă
generație, afișe rare și biblioteci enorme cu colecții de cărți și ziare din țară și din străinătate, în
palatul „Adevĕrul” exista o galerie de pictură veche cu tablouri semnate de pictori consacrați
precum Luchian, Vermont, Verona, Ștefan Popescu, Ressu ș i alții. Mille își construise și o capelă
mică în stil bizantin și o bibliotecă particulară, iar în sala de conferință și sala de depeși erau puse
la loc de cinste portretul și bustul lui Alexandru Beldiman. Fără îndoială, fondatorul gazetei
luptase și făc use sacrificii majore pentru a înființa și păstra integritatea „Adevĕrul” , dar
succesorul i -a continuat activitatea într -un mod revoluționar, plasând ziarul în rândul celor de
elită și Constantin Bacalbașa, om politic român și prestigios ziarist, declara l a vremea respectivă:
„Cu ziare ca Adevĕrul, ziarismul poate deveni o profesiune, adică o profesie stabilă și
onorabilă”17.
Constantin Mille a reformat, de asemenea și suplimentele culturale ale cotidianului,
susținând arta națională și militantă. Erau edi tate proze ale scriitorilor contemporani români, dar
și francezi, cronică dramatică , muzicală sau de artă plastică și critică literară. Diversitatea
tematică și creșterea calității tipăriturilor atrag după sine vânzări enorme și colaborări
importante. Supl imentul cultural ilustrat distribuit săptămânal fondat încă de pe vremea
conducerii lui Beldiman, în 1895, devine „Adevĕrul de joi ”. În cadrul acestuia directorul editorial
Artur Stavri tipărește cărți politice și filosofice, seriile „Biblioteca enciclopedică”, „Biblioteca
romanelor alese”, periodice ca „Programul teatrului” și „Almanahul Adevĕrul” și alte broșuri și
foi volante. În a nul 1899 se achiziționează o nouă mașină rotativă cu un sistem inovator ce putea
mări orice format și schimba alinierea paginilor. Serviciul teleg rafic din incinta palatului va fi
îmbunătățit constant, iar publicația va informa constant în legătură cu eve nimentele din
străinătate.
Începutul secolului XX reprezintă pentru „Adevĕrul” o eră a dezvoltării majore pe toate
planurile. În 1901, Constantin Mille devine deputat și suplimentează personalul redacțional,
organizează servicii de telefonie și telegraf p entru comunicarea în țară și în afara granițelor. Se

17Ciprian Chirvașiu, „ Constantin Mille, geniul inovator al „ Adevĕrul ui” ” , în ziarul Adevărul 125 de ani, 23 iunie 2013,
http://adevarul.ro/news/adevarul -125-ani/constantinmille -geniul -inovator -adeveruluii -1_51c726e3c7b855ff56bc 47f5/index.html ,
accesat la 2 iunie 2015

33
înființează rubrici noi pentru a perfecționa fostele numere speciale, distribuite gratuit în fiecare zi
împreună cu cotidianul. Pe o jumătate de coală apăreau suplimente economice, judiciare,
militare, a rtistice, de curiozități, amuzament sau despre creșterea copilului.
În 1904 Mille înființa societatea anonimă pe acțiuni „Adevĕrul S.A. ” cu un capital uriaș
pentru vremea aceea, iar în același an apare „Adevĕrul de dimineață ”, ulterior denumit
„Dimineața ”, în paralel cu vechiul cotidian, cunoscut în acea perioadă sub numele de „Adevĕrul
politic ”. Deși acesta milita pentru evoluția socială, își păstra vechea ideologie politică și sprijinea
în continuare votul universal și emanciparea femeii. Scăderea prețu lui la 5 bani face ziarul mai
accesibil pentru toate clasele sociale, iar succesul financiar permite organizarea de concursuri cu
diverse premii (obiecte, bilete la teatru sau circ, sume de bani, excursii în străinătate, burse de
studiu, și așa mai departe . În paralel se editau publicații -satelit precum cea de umoristică „Belgia
Orientului”, „Viața literară”, „Făclia” , o revistă medicală și o serie de publicații științifice.
După un deceniu ca proprietar și director al „Adevĕrul” Mille concluziona: „ Dacă m ă uit
inapoi și privesc ce era acum zece ani și îmi dau seam a ce a ajuns azi, mă simt întru -câtva
mândru că într -o oarecare măsură am contribuit și eu la această dezvoltare a acestei ramuri a
culturei naționale. De altfel numai la Adevĕrul când văd ce tran sformări s -au făcut, sunt nevoit să
recunosc că o întreagă revoluție s -a îndeplinit și că cu pași destul de repezi ne -am apropiat de
ceea ce este presa occidentală”. În 1907, „Dimineața” avea un tiraj mediu zilnic de 30.000 de
exemplare, tot la prețul de 5 bani, iar în 1912 va deveni primul ziar din România tipărit color,
unii afirmând că ar fi fost primul din lume. În același an la editura „Adevĕrul” se instalează
primele linotipuri -mașini de cules din plumb ce făceau munca de tipărire mai rapidă și mai
rentabilă. Pentru zețari trecerea este grea, însă introducerea acestui nou mecanism aduce multe
avantaje.
Serviciul telefonic cu Budapesta și Viena d evine permanent, iar convorbirile sunt
înregistrate în scris pentru o mai bună acuratețe. Ziarul avea, însă, corespondenți și în alte
capitale vest -europene: Berlin, Paris, Londra, dar și capitale din Balcani: Constantinopol,
Belgrad și Sofia, în total 60, care transmiteau redacției din ce în ce mai multe informații.
În 1912, Adevĕrul S.A. cumpără cu 200.000 lei în aur fabrica de saci „Saint -Freres” de
lângă palat și unifică provizoriu fațadele celor două clădiri, iar la etajul întâi al fostei fabrici
instalează linotipurile. În același an, Mille achiziționează o nouă mașină tipografică ce printa
ilustrațiile color. Cotidianul francez „Figaro” după al cărui sediu era inspirat Palatul „Adevĕrul” ,
își va cumpăra una asemănătoare mult mai târziu. „Dimineața” – „un organ de informațiuni și
reportagii”, își schimba formatul și își mărea numărul de pagini, iar împreună cu „Adevĕrul” –

34
„organ independent de luptă”, aveau tiraje de peste 100.000 de exemplare zilnic, anual aducând
venituri de aproape 1 milion de lei.
În contextul declanșării Primului Război Mondial, „Adevĕrul” își concentrează activitatea
într-o direcție intervenționistă, militând pentru păstrarea Transilvaniei și împotriva austro –
ungarilor. Susținea intrarea României în război alături de Franța și A nglia și participa activ în
astfel de campanii. În consecință, publicațiile „Adevĕrul” sunt suspendate din ordinul
comandamentului german de ocupație, iar clădirea este luată sub sechestru. Impresionați de
tehnica tipografică, nemții transformă edificiul î n redacția ziarului „Bukarester Tageblatt”. După
instaurarea păcii, „Adevĕrul” și-a reluat activitatea la 3 ianuarie 1919 și reapare pe piață cu un
impact puternic asupra cititorilor , reluându -și rolul de formator al culturii populare și în perioada
interb elică. Rubricile literare și artistice, ocupă ca și până atunci un loc important și o pondere
mare, iar pentru a reflecta dinamica intelectualității, Mille atrage printre colaboratori pe cei mai
renumiți scriitori interbelici : Mihail Sadoveanu, Tudor Argh ezi, Camil Petrescu, George
Călinescu, Adrian Manice și mulți alții. Față de această preocupare a lui Mille, corectorul Nora
în memoriile sale menționa : E de accentuat aci – și țiu s -o crestez cu tărie în marmora istoriei
literare – că Mille a fost cel dint âi care a „orânduit, în țara românească, plata produselor
gândirii!”18.
Cu toate acestea, din lipsă de fonduri Constantin Mille se vede nevoit să îi vândă
„Adevĕrul” și „Dimineața ” bancherului de origine evreiască, Aristide Blank și să se retragă din
funcția de redactor -șef. Astfel, directorul redacției devine Constantin Graur.
Formatul gazetelor se modernizează, sub conducerea lui Graur și se introduc noi
elemente grafice și rubrici speciale. Datorită faptului că, încă de la vârsta de 13 ani, Anton
Bacalbasa în recrutase pe Graur în redacția ziarului, mai întâi corector, apoi redactor cu normă
întreagă, ziarul și -a păstrat orientarea democratică în timpul conducerii sale. La numai 20 de ani
pleacă de la „Adevĕrul” , înființează mai multe ziare în provi ncie și colaborează cu publicații
cunoscute. Potrivit lui Ionel Bejenariu, în 1908, Mille îl va aduce din nou la București pe un
salariu confidențial probabil și pentru calitățile sale de bun redactor cât și pentru reportajele de
ultimă oră din ziarul „Dim ineața”. În 1914 fusese detașat la Viena ca șef al redacției pentru
Europa Centrală. Constantin Graur a fost singurul ziarist român care a prezis declanșarea
Primului Război Mondial. El a scris pe 15 iulie 1914 prima ediție specială a unui iar cu un
report aj detaliat privind asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand de către studentul sârb Gavrilo
Princip și pericolul pe care evenimentul îl constituia la adresa Europei19. Fiind un jurnalist care
milita pentru apropierea României de Antanta , în 1916, s -a întors în București, sfidând pericolul,

18 Ciprinan Chirvașiu, „Constantin Mille, geniul inovator al Adevĕrul ui” – Adevărul 125 de ani, în ziarul Adevărul, 23 iunie 2013
19 Marian Petcu, „Istoria jurnalismului din România în date”, Ed. Polirom, Iași, 2012 p . 360

35
pentru a reflecta evenimentele de aici. Odată cu instaurarea ocupației germane, Graur a fost
acuzat pentru atitudinea proantantistă și a fost inchis în lagăre timp de doi ani.
De-a lungul timpului s -au făcut diverse spec ulații în legătură cu retragerea lui Constantin
Mille și vinderea publicațiilor către societatea „Cultura națională” a lui Aristide Blank, de al
cărui nume se leagă falimentul faimoasei bănci interbelice Marmarosch Blank. Cert este că Graur
a rămas directo r la „Adevĕrul” și „Dimineața” timp de 15 ani, impunând o politică redacțională
democratică și a încercat să le menșină accesibile și pe înțelesul tuturor păturilor societății.
Totuși, el dorea să nu fie dominate de nici -o implicare politică și să prezinte știrile și reportajele
în mod exact luând în considerare clasa muncitoare, nu numai elitele. Mai ales după 1930 a
întâmpinat multe probleme datorită activității sale, deoarece libertatea presei a cunoscut atunci o
îngrădire majoră, însă publicațiile lui G raur își păstrau statutul. În 1933 depășeau împreună
150.000 de exemplare vândute zilnic. Constantin Graur își cumpără un imobil din apropiere în
care funționase o tipografie. Clădirea veche de cărămidă este dărâmată, construindu -se pe locul
ei o alta din beton armat. Astfel se unifică cele trei fațade. Cu acestă ocazie, în data de 13
noiembrie 1933 apare un număr festiv al ziarului „Dimineața” în 124 de pagini care prezintă
localul restaurat și mărit.
Tendințele publicațiilor de a deveni partizane unui partid politic nu erau în conformitate
cu principiile lui Graur, în acest sens, el înființând numeroase gazete democratice pentru a
echilibra piața. Odată cu ascensiunea legionarilor, colectivul „Adevĕrul” a fost hărțuit pentru
politica antiextremist ă, însă Graur nu își schimbă opiniile și condamnă liber nedreptățile,
continuând tradiția lui Beldiman și a lui Mille. Condamna inclusiv Guvernul lui Gheroghe
Tătărescu pentru măsuri antidemocratice și favorizarea atitudinii dictatoriale a lui Carol al II -lea.
În 1936, „Adevĕrul” și „Dimineața”, acuzate de politică evreiască și antinațională și diverse
comploturi și sabotaje financiare îl obligă pe Graur să vândă publicațiile fratelui prim –
ministrului, Emanoil Tătărescu. O scurtă perioadă directorul lor a f ost Mihail Sadoveanu, până la
sfaârșitul anului 1937. Pe 30 decembrie, a doua zi după instalarea guvernului lui Octavian Goga
și Alexandru Ioan Cuza, Consiliul de Miniștrii decidea suprimarea cotidienelor „Adevĕrul” și
„Dimineața”, fără a necesita decret r egal. O instituție de presă și cultură ce milita pentru
democrație și libertatea de expresie dispărea peste noapte, pentru acuzații că nu ar fi fost
conformă cu aspirațiile poporului și că ar fi reprezentat un pericol pentru dezvoltarea socială.
Constantin Graur a fost exilat la Paris, unde a murit trei ani mai târziu. După încetarea Primului
Război Mondial, el fusese decorat in 1919 de către Guvernul Francez cu Legiunea de Onoare și
de către Guvernul Român cu Crucea Comemorativă a Războiului pentru activit atea sa de
jurnalist pe front.

36
În scurta perioadă în care l -a succedat pe Graur și Sadoveanu a fost în vizorul presei de extremă
dreapta care l -a acuzat în numeroase rânduri că ar fi folosit ca unealtă a evreilor și că ar fi folosit
ca unealtă a evreilor și că ar promova practici oculte, ca lider al Francmasoneriei în România. Și
scriitori, Tudor Arghezi și Mircea Eliade, au fost ținte ale presei naționaliste pentru colaborarea
lor cu „Adevĕrul” .
Suprimarea celor două gazete în 1937, împreună cu ziarul „ Lupta” a fost în primul rând o
măsură antisemită printre multe altele, pe care Guvernul lui Octavia Goga le -a adoptat cu acordul
lui Carol al II -lea, a cărui autoritate creștea semnificativ. În jurnalul său, Benno Brănișteanu
descria interzicerea ziarelor drept inaugurarea erei barbariei20. Multor jurnaliști de la „Adevĕrul”
le-a fost interzis să mai lucreze în presă din cauza originilor evreiești în timpul în care Garda de
Fier câștigase puterea, dar și după ce Mareșalul Ion Antonescu și -a început regimul a utoritar. În
1941, comuniștii clandestini încercaseră să incendieze fostul palat „Adevĕrul” și să pună
incendiul pe seama fasciștilor, însă planul a fost deconspirat de fotograful de presă Nicolae
Ionescu.
După încetarea alianței și ocupației naziste și înlaturarea lui Antonescu, în 1946 ziarele
„Adevĕrul” și „Dimineața” își reluau apariția sub conducerea lui Barbu Brănișteanu (Benno
Brănișteanu), redactor „Adevĕrul” încă din 1894. Proprietar era societatea comună pe acțiuni
Sărindar S.A., și deoarece palatul fusese alocat editurii „Luceafărul”, cotidienele își mutau sediul
pe strada Matei Millo, în centrul Bucureștiului, iar mai apoi pe strada Brezoianu. În primul
număr apărut pe 12 aprilie apărut sub titlul „Adevărul vremii”, Brănișteanu promitea că va urma
aceeași direcție democratică a lui Mille, editând în paralel un articol politic al acestuia.
Brănișteanu declara că ziarul nu a fost și nu va putea fi controlat de nimeni, de niciun guvern și
niciun parti d. De asemenea, comenta pozitiv democrația socialistă și dinamica ce urma să creeze
regimul comunist. Însă Brănișteanu moare in decembrie 1947, cu puțin timp înaintea de abolirea
monarhiei. Regele Mihai a fost forțat să abdice pe 30 decembrie 1947, iar com uniștii au
proclamat instaurarea Republicii Populare Române, precursoare Republicii Socialiste Române,
cu o politica pro -sovietică și dominată de Particul Comunist Român. În locul lui Brănișteanu,
vine la conducerea „Adevĕrul” H. Soreanu până în anul 1951. Conținutul celor două gazete a fos t
afectat de cenzura comunistă în repetate rânduri, în timp ce, în general prezentau articole
presărate cu propagandă oficială. Cu toate acestea nu ajungea la nivelul de transformare cerut de
noul regim, așadar a inclus gr adual un discurs politizat, lăudând idealurile sovietice și inițiativele
Partidului Comunist precum planurile cincinale, încurajarea și răspândirea ateismului și
promovarea literaturii ruse. Pe de altă parte, redacția continua să publice și articole mai

20Georgeta Pană ,„Jurna lul ziaristului, economistului și sociologului B. Brăniș teanu ”, Ed.Hasefer, 1943 -1947

37
tradiționale, semnate de Brunea Fox și Demostene Botez, pe lângă rubricile cu care își obișnuise
cititorii :„Carnetul nostru”, „Cronica evenimentelor externe”, „Cronica muzicală”, „Glose
politice”, „Ultima oră”, ilustrațiile „Chestia zilei”.Poetul Tudor Arghe zi a publicat secțiunea
satirică „Tablete”în anii 1947 -1948, până a fost interzis pentru poezia sa „decadentă”, conform
standardelor Partidului Comunist Român.
În 1948, „Adevĕrul” relatează zilnic „Procesul marii trădări naționale” intentat de Petru
Groz a împotriva Mareșalului Antonescu și colaboratorilor săi, pe care îi cataloga drept mari
criminali de război, fasciști, spioni ai Statelor Unite și ai Angliei . În același an, în cronicile
idependente de teatru găzduite de „Adevĕrul” , Monica Lovinescu, auto -exilată se referea subtil la
comunism drept o expresie demnă de romanele lui Franz Kafka (lipsită de sens și de o
complexitate periculoasă). În cele din urmă, ziarul a fost pus sub controlul comitetului editorial,
condus de liderul comunist Leonte Răutu, cu scopul de a pregătii închiderea sa. La începutul
anului 1951, regimul comunist închisese deja majoritatea publicațiilor independente, iar
„Adevĕrul” și „Dimineața” sunt scoase și ele din circulație.
La data de 31 martie 1951, l a numărul 18.039, pe prima pagină erau anunțați că „Ziarul
Adevĕrul încetează azi ”. Misiunea cotidianului era considerată încheiată, odată ce clasa
muncitoare urma să creeze o nouă presă care să fie în conformitate cu ideologia culturii socialiste
și să de zbată zilnic teoriile comuniste în legătură cu schimbările efectuate în câmpul muncii și cu
eforturile maselor de a construi statul socialist. Era clar că astfel de explicații erau
neconvingătoare și ridicole, iar faptul că închiderea ziarului îi luase pri n surprinderepe redactori
era susținut și de imposibilitatea de a fi anulat abonamentele înainte.
Cotidianul cu același nume, „Adevĕrul” a reapărut la câteva zile după Revoluția de la 1
decembrie 1989, după aproape o jumătate de secol de regim totalitar. Publicația, cu sediul la
„Casa Presei Libere” este succesorul direct al fostului oficios comunist „Scânteia”, ce inițial
fusese rivalul „Adevĕrul ui” în anii 1940. Pe 23 și 24 decembrie 1989 au fost editate două ediții
intermediare cu titlul „Scânteia Popo rului” care va lăuda demersurile revoluționare ale F rontului
Sarvării Naționale(vezi anexa 8), condus de Ion Iliescu. În prima fază, comitetul redacțional al
„Adevărul” a rămas neschimbat, dar în următoarea perioadă, consiliul administrativ a concediat
mem brii care îl susținuseră în mod decisiv pe fostul dictator, Nicolae Ceaușescu , și i-a înlocuit
cu jurnaliști partizani, susținători ai Frontului Salvării Naționale . Adevărul a început să publice,
în foileton, la nici o săptămână după execuția cuplului dict atorial, cartea „Orizonturi roșii” a
generalului Ion Mihai Pacepa. Aceasta fusese publicată inițial la Washington, în 1987 și,
conform „Adevărul” jucase un rol major în desfășurarea evenimentelor din decembrie 1989.
Pacepa vorbea despre crimele și luxul în care trăia Nicolae Ceaușescu și descria comportamentul

38
acestuia în timpul în care generalul fusese șef al casei sale prezidențiale21. La acea vreme
circulau povești exagerate, suținute de Frontul Salvării Naționale, care estimau că în timpul
revoltelor din decembrie fuseseră uciși 60.000 de oameni, o cifră de aproape de 60 de ori mai
mare decât în realitate .
În perioada postdecembristă, „Adevărul” a devenit cotidianul dominant de centru -stânga,
fiind „tribuna oficială a Frontului Salvării Naționale”, la fel ca și „Dimineața” care era publicată
în paralel. Principalul lor rival era „România Liberă”, cotidian de dreapta ce condamna
încercările Frontului Salvării Naționale de a acapara puterea politică. Într -adevăr, Frontul
Salvării Naționale era format din foști activiști ai Partidului Comunist, iar opoziția era
reprezentată de diverse grupuri mult mai mici și neînsemnate concretizate în partidele istorice și
altele noi -înființate. Foștii comuniști din F SN aveau la dispoziție în 1990 un tiraj de aprope un
milion de exemplare ale „Adevărului” și „Dimineața” prin care să își promoveze opiniile.
Redactorii susțineau că publicația dorește să exprime adevărul și numai adevărul și se dorea a fi
percepută ca „Un ziar care să corespundă cerințelor făuririi unui stat de drept, unei societăți
democratice și prospere”.(24). În lunile euforice după înlăturare dictaturii, societatea părea să
conștietizeze că dincolo de astfel de declarații, „Adevărul” promova defapt conceptele
naționaliste, populiste și autoritare adaptate la discursurile Frontului Salvării Naționale.
Astfel de idei au fost intensificate de izbucnirea revoltelor violente de la Târgu Mureș din
martie 1990. Pentru a întări poziția oficială conform căreia comunitatea maghiară se organiza în
lupte separatiste , cotidianul aloca spații vaste articolelor cuvenite să atace Uniunea Democrată
Maghiară din România. Inițial, apăreau știri conform cărora extremiștii maghiari ar fi vandalizat
monumente naționale din Transilvania, ca mai apoi să prezinte publicului infor mații politizate și
neverficate preluate de la agenția oficilă Rompres și de la grupul ultra -naționalist, „Uniunea
Vatra Românească” . Asemenea articole bazate pe zvonuri care descriau etnia maghiară cu o
atitudine ostilă erau, fără îndoială, lipsite de eti că, xenofobe și urmăreau manipularea politică.
În aprilie 1990, înainte de primele alegeri de după Revoluție organizate pe 20 mai, au
avut loc proteste ale studenților la București în Piața Universității pentru a împiedica foștii
membri de partid să candi deze. Cifrele ajungeau la aproximativ 4 milioane de adulți din 22 de
milioane de locutori ai României. Liderii FSN promiseseră că nu se vor organiza într -un partid
politic, însă și -au încălcat promisiunea pentru a candida la alegeri în frunte cu Ion Iliesc u.
„Adevărul” considera protestele ostile și le condamna în mod constant, lăudînd intervenția
violentă a minerilor din Valea Jiului aduși în București la ordinul liderilor FSN între 13 și 15
iunie 1990. Publicația motiva violențele minerilor prin faptul că „golanii” instigau populația la

21Ion Mihai Pacepa, „Orizonturi roșii”, Ed. Humanitas, 2010, Notă asupra ediției, pp. 7 -8

39
comportamente mizerabile și promiscuitate. De asemenea, descria protestele ca fiind o
conspirație organizată de neofasciști și de către Garda de Fier și declara descinderile minerilor ca
un răspuns la violența studenților î mpotriva forțelor de ordine. Darie Novăceanu, directorul
„Adevărul” in 1990, edita pe primele pagini elogii către intervenția minerilor și a muncitorilor
din București, expunând o poziție inacceptabilă astăzi pentru un jurnalist în formă
precum :„Oricâte lu cruri urîte se vor spune despre acești oameni, despre muncitori din București
și despre minerii noștrii (subl. n.), prezența lor era absolut necesară pentru a anihila violența
forțelor extremiste” sau „E a doua oară când minerii sosesc la București pentru a stăvili răul și
trebuie s -o recunoaștem că, la modul lor, o fac exemplar. […] Dovedind că nu au nevoie să le
spună nimeni ce trebuie să facă, ei au spus ce gândesc și au spus -o fără ocolișuri.”(24) Alți
redactori care lăudau Mineriadele au fost și Sergiu Anton, Cristian Tudor Popescu și Corina
Drăgotescu, care au contribuit la împrăștierea zvonurilor mincinoase răspândite de minerii care
susțineau că în timpul descinderilor la sediile Partidului Național Țărănesc și al Partidului
Național Liberal ar fi con fiscat armament, bancnote contrafăcute și droguri.
Din martie 1991, „Adevărul” și -a menținut politica editorială națională, dar fără a -l nu
avea ca director pe Novăceanu. De asemenea a susținut ideologia republicană și s -a împotrivit
reîntoarcerii Regelui Mihai I, care fusese forțat să abdice de către comuști.
Primăvara anului 1991 a adus în prim -plan privatizarea ziarului „Adevărul”, decisă de
Guvernul Petre Roman. Cristian Tudor Popescu bănuia o înțelegere tacită între Novăceanu și
Roman ce presupunea o privatizare de fațadă și transformarea controlului financiar al gazetei
către politicieni din Frontul Salvării Naționale. Ulterior, Petre Roman l -a numit pe Novăceanu
ambasador al Romîniei în Spania, iar patrimoniul fostului ziar „Scânteia” a fost împărțit între
„Adevărul” și stat (115). În paralel, pentru a -și consolida independența financiară, membrii
redacției au înființat societatea pe acțiuni S.C. Adevărul S.A. și, mai apoi, Adevărul Holding.
Până la sfârșitul anilor 1990, a stârnit multe controverse l egate de aproprierea ideologică de
Partidul Social Democrat, succesor al Frontului Salvării Naționale, de opoziția față de Uniunea
Europeană și interpretarea drepturilor omului ca fiind doar valabile pe hârtie (în special
drepturile femeilor – în martie 19 98 Cristian Tudor Popescu scria celebrul articol intitulat
„Femeia nu e om”).
După Năvoceanu, redactor -șef al „Adevărul” a fost Dumitru Tinu, care va deveni
directorul societății în 1996, succedat în funcție de către C.T. Popescu. Acesta va rămâne la
conducerea redacției până în anul 2005 când se retrage și înființează „Gândul”. Dum itru Tinu
deținea majoritatea acțiunilor Adevărul S.A., 80 la sută din acestea. Pe 1 mai 2003, Tinu a murit
într-un tragic accident de mașină, rudele acestuia rămânând implicate într -o luptă scandaloasă

40
pentru moștenirea pachetului de acțiuni. Tinu fusese căsătorit cu Tamara Tinu cu care avea o
fiică, Ana -Maria, dar și un fiu nelegitim, Andrei, cu altă femeie, pe care cele două nu îl
recunoșteau drept moștenitor. În cele din urmă Ana -Maria Tinu a primit acțiunile deținute de
tatăl ei și în 2006 le -a vândut omului de afaceri Dinu Patriciu. Din ambiția de a pune bazele celui
mai puternic trust de presă din România, acesta a înființat compania Adevărul Holding, care
reunește cotidianul „Averea”, tabloidul „Click”, revistele „Foreign Policy”, „Forbes România”,
„OK!România”, ziarul gratuit „Adevărul de seară”. Distribuția acestuia din urmă și a altor
suplimente a fost sistată pe fondul crizei financiare și pentru începerea campaniilor de alăturare
gratuită la publicațiile trustului, a diverselor cărți, DVD -uri cu filme sau muzică și așa mai
departe.
Modelul acestei strategii de marketing a fost propus ziarul „Cotidianul”, însă „Adevărul”
a organizat camapanii mai ample în această direcție. Lansarea pe piață a colecției „100 de cărți
pe care trebuie să le ai în bib liotecă” reprezintă o investiție majoră pentru trustul „Adevărul” în
2008, care a fost un real succes. A fost continuată în 2002 cu lansarea colecției „101 cărți de
compania citit într -o viață”.
În acea perioadă presa scrisă întâmpina probleme financiare ce obligau directorii să
reducă din cheltuieli și să se reinventeze în mediul online pentru a -și păstra notorietatea. Încă din
2002, „Adevărul” a fost unul dintre primele ziare interesate de crearea unei ediții online
inovatoare. Website -ul lor era unul di ntre cele mai populare din acest domeniu.
În timpul conducerii lui Patriciu, controversle legate de politizarea cotidianului au rămas
constante și, fără îndoială , multe dintre acuzații aveau o bază solidă. Cu toate acestea,
„Adevărul” a rămas un ziar al pr emierelor, în 2010 fiind lansat și în Republica Moldova, scris de
jurnaliști moldoveni în colaborare cu cei din România. Acesta a devenit rapid unul dintre cele
mai citite publicații de limbă română din Republică22. Conform estimărilor realizate de jurnaliș tii
„Adevărul”, acesta a avut cel mai mare număr de suplimente distribuite gratuit. În anul 2000 era
cel mai citit ziar din România, iar în 2007 a avut cele mai mici tiraje, în medie 26.309 de
exemplare pe zi (13). Un an mai târziu devenea lider de piață c u un tiraj mediu de 56.140 de
exemplare, mai ales după apariția colecției „100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă” ,
prin care „Adevărul” distribuia o carte la prețul de aproximativ de 10 lei, împreună cu gazeta.
Anii următori au adus cotidianu lui dublarea tirajelor : în perioada ianuarie -martie 2010 vindea
aproximativ 125.000 de exemplare pe zi, însă Patriciu a acumulat datorii enorme și a fost
executat silit.

22Valentina Basiul, „Adevărul, cel mai citit ziar de limba română din Republica Moldova ”, în ziarul Adevărul , 26 aprilie 2012 ,
accesat la 15 iunie 2013

41
În 2012, compania Adevărul Holding devine proprietatea lui Cristian Burci, un afaceri st
în mass -media românească încă de la începutul anilor 1990. Acesta a investit masiv în presă,
publicitate, televiziune, dar și în industria feroviară. A promis, de asemenea, ca „Adevărul” va
păstra echidistanța în legătură cu viața politică și că nu se v a apropia de niciun partid.
Veridicitatea promisiunilor sale, însă, rămâne discutabilă, dar ziarul „Adevărul” își menține
poziția de formator de opinie până în prezent și, în ciuda tabloidizării, își continuă politica
editorială de ziar de calitate23.

3.2 Istoria ziarului Scânteia

Partidul Comunist din România a fost înființat în 1921 ca urmare a separării unui grup ce
rezona cu ideologia bolșevică din cadrul Partidului Socialist din România. Noua organizare
politică de extremă stânga număra până la 2000 de membri în toată țară, iar secretarul general era
Gheorghe Cristescu, de profesie plăpumar. A fost declarat ilegal de către guvernul liberal în anul
1924 și a fost interzis până în 1944, însă comuniștii au creat Blocul Muncitoresc Țărănesc pentru
a cont inua, în mod egal să facă parte din viața politică. Totuși și acest partid a fost interzis în
1935, la fel că și „Liga Muncii”, tot o formațiune comunistă. În perioada interbelică circulau
diverse foi volante ce promovau ideologia marxist -leninistă, iar la zece ani după înființarea
Partidului Comunist Român și afilierea la Internațională a III -a comunistă, pe 15 august 1931, se
publică în București primul număr al ziarului „Scânteia”24. Editată la periferia capitalei și
funcționând în ilegalitate în timpul r egimului burghezo -moșieresc, publicația apărea periodic, în
date aleatorii, până pe 8 octombrie 1940. Urmarea să fie instrumentul comunist de propagandă și
răspândire a cunoștințelor socialiste, care să agite și să organizeze masele de muncitori în
vederea unei revoluții asemănătoare celei bolșevice.
A două perioada în care a funcționat „Scânteia” a fost marcată de instalarea comuniștilor
la putere și însemnătatea pe care aceștia o acordau ziarului ce devenea „organ central de presă al
Comitetului Central și al Partidului Comunist Român”. Primul număr editat legal a fost publicat
pe 21 septembrie 19 44 cu scopul de a transmite în fiecare zi maselor ideo logia și realizările
comuniste până pe 2 2 decembrie 1989.

23 „Adevărul, lider absolut al ziarelor de calitate”, 7 iun 2010, adevarul.ro, accesat la 29 septembrie 2010
24 Ortografiat „Scânteia” până la reforma din 1953 când va deveni „Scînteia”

42
După cel de -al doilea Război Mondial, România a f ost ocupată de „Armata Roșie” până
în 1958, prilej pentru comuniști să preia puterea politică. Astfel, pe 30 decembrie 1947, Regele
Mihai a fost obligat să abdice și, după patru zile a fost exilat din țară. De la redeschiderea
ziarului „Scânteia” până în 1 951, articolele sale loveau dur orice „dușman al poporului”, orice
intelectual, legionar, moșier sau „chiabur” care nu avea legătură cu comuniștii. Mareșalul
Antonescu era, de asemenea, o țintă preferată a ziarului, împreună cu naziștii, burghezia și
monar hia. Prima redacție a „Scânteii” era alcătuită din muncitori care nu aveau nicio experiență
în gazetărie: Miron Constantinescu – redactor -șef, Pavel Chitoarca, Demeny Iosif Ardeleanu,
Stela Moghioroș și Matei Socor. Silviu Brucan era secretarul general al redacției și după spusele
sale, era singurul care reușea să fie mai aproape de promovarea ideologiei naționaliste. Ulterior,
„că să se mai întărească compoziția culturală a colectivului redacțional” au fost recrutați
Nestor Ignat, Traian Selmaru și Ion Călu găru, dar și unii „muncitori fruntași” pentru a păstra un
echilibru între intelectuali și oamenii muncii . Orânduirea comunistă, însă, nu ținea cont decât de
două clasificări: cei care erau supuși regulilor socialiste și cei care nu aveau alte convingeri și
urmau să devină dizidenți. Clasa muncitoare din România era îndemnată să se revolte împotriva
„fiarei hitleriste, „călăilor naziști antonescieni și legionari” pentru a pune bazele „României
democratice de mâine ”25.
Încă din 1944 edițiile publicate de sărbătorile naționale, precum 1 Mai, 23 August, 7
Noiembrie, erau dedicate elogierii URSS, tovarășului Iosif Vissarionovici Stalin și muncitorimii.
De exemplu numărul din 1944 care celebra revoluția bolșevică ce a instau rat regimul comunist în
Rusia pe 7 noiembrie 1917 era suplimentat cu 12 pagini. Pe 9 noiembrie 1944, în „Scânteia”
apăreau titluri precum: „Trăiască Marea Revoluție Socialistă din octombrie”, „Uniunea Sovietică
– Salvarea omenirii”, „Armata Roșie” sau „Ero ii neamului”.
După înlăturarea Regelui Mihai și venirea la putere a lui Gheorghe Gheorghiu -Dej,
Partidul Muncitoresc Român, ulterior redenumit Partidul Comunist Român (PCR), devenea
partid unic până la Revoluția din 1989. Ziarul „Scânteia” era controlat d irect de Gheorghiu -Dej
și de Secretariatul Comitetului Central. Copia numele cotidianului sovietic „Iskra” (în traducere
„Scânteia”) și politica editorială a ziarului „Pravda” („Adevărul”), organ oficial al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice. Conținu tul ideologic al gazetei era strict verificat de Ana Pauker,
Iosif Chișinevschi și Leonte Răutu (sub conducerea căruia se aflase „Scânteia” în parioada
ilegalistă), iar tirajul ajungea la sute de mii de exemplare zilnic. Cu toate acestea, liderii
partidulu i nu erau mulțumiți de activitatea redacției, ce avea în opinia lor „lipsuri” ideologice,
nu era destul de aprigă în ceea ce privea agitația și propaganda, diminua importanță extraordinară

25Silviu Brucan, Scânteia, anul I, numărul 96, 24 decembrie 1944, p. 3

43
a demascării burgheziei, a planurilor și a realizărilor în domeniu l agricol, în special înființarea
gospodăriilor colective. Astfel, în 1947, în poziția de redactor -șef la „Scânteia” venea Sorin
Toma, care a rămas în funcție până în 1960. Pentru a puncta importanța majoră a ziarului oficial,
în 1950, PCR a început constr ucția noului sediu, marele palat numit „Casa Scânteii” (vezi anexa
9), ce era finalizată în 1955. De fapt, ziariștii din redacție erau complet nepregătiți pentru sarcina
ce le fusese dată în timpul în care Partidul trebuia să -și consolideze poziția condamnâ nd zeci
chiar sute de mii de oameni care le stăteau în cale la ani grei în închisorile comuniste. Singura
experiență și „școlarizare” a colectivului redacției în meseria de ziarist fuseseră foile volante
scrise și împărțite ilegal în perioada interbelică. Acum erau responsabili de promovarea teoriilor
comuniste în rândul întregii populații, sub îndrumarea și controlul strict al liderilor. Într -un
interviu acordat în 2012 pentru „Adevărul”, Sorin Toma, la vârstă de 99 de ani, își amintea „cu
nostalgie” acele vremuri. Povestea că „La Scânteia s -au reunit două școli de presă: „școala
rusească și cea a occidentaliștilor, care erau mai puțini. Școala rusească nu se potrivea la noi,
care eram niște începători față de ei. Însă, presa sovietică îmi plăcea pentru că era făcută de
oameni care cunoșteau bine subiectele despre care scriau. Era scrisă pe înțelesul oamenilor, deși
se vedea că era scrisă de oameni de specialitate, iar subi ectele tratate aveau importantă ”26.
Succesorul lui Toma a fost Theodor Marinescu, șef a l redacției „Scânteia” între 1960 –
1965, fost membru al Comitetului Central (CC) și responsabil cu politica externă. În timpul
conducerii celor doi, presa a fost influențată de indepartarea de tradiție și dorinta de stabilizare a
regim comunist . Astfel, imediat după abdicarea forțată a Regelui Mihai, „Scânteia” a început
denigrarea monarhiei și elogierea Republicii Populare. Asemenea concepte se vor regăsi și în
cărțile de istorie și manualele editate de comuniști. Pe 2 ianuarie 1948, când încă Regele Mih ai
nici nu părăsise țar a, Sorin Toma scria într -un articol propagandist faptul că monarhia,
„neatârnată de voint a poporului” a fost cauza „prigonirii vechii mișcări socialiste”, a „aruncării
în ilegalitate a partidului clasei muncitoare” și că dinastia Hoh enzollern -Sigmaringen a fost
adusă cu acordul lui Alexandru Ioan Cuza pentru a „înăbuși lupta țărănimii și a îmbogăți
Germania”27. Într-un alt articol din aceeași perioadă, monarhia este descrisă drept „rămășiță
feudală, o instituție care reprezenta o rămăș iță a dominației burghezo -moșierești” . Ziariștii au
prezentat în detaliu și domeniile din proprietatea familiei regale, precum și alte averi și legăturile
lor cu bănci sau întreprinderi private. Mama lui Toma, Sidy Toma scria un articol cu titlul
„Roabă s ub monarhie liberă în Republica Populară!” în care compară condiția femeii în cele

26 Cristian Delcea&Laurențiu Ungureanu, „Confesiunile lui Sorin Toma, redactor -șef la cel mai mare ziar al României, în cea mai
întunecată epocă a presei ”, ziarul Adevărul, 2 martie 2013, Cristian Delcea&Laurențiu Ungureanu,
http://adevarul.ro/cultura/istorie/confesiunile -sorin -toma -redactor -sef-mai-mare -ziar-romaniei -cea-mai-intunecata -epoca -presei –
1_5130d5a100f5182b85b9ec39/index.html , accesat la 10 iunie 2015
27 Scânteia, 2 ianuarie 1948, an XVII, nr. 1011, pp. 1 -2

44
două regimuri. Înainte, ele ar fi fost „privite chiar că niște roabe”, „puse în inferioritate”, iar
partidul comunist le acorda drept de vot și pace întrucât „monarhiile rea cționare nu se pot susține
fără războaie ucigătoare”. De asemenea ea susține că în perioadele de foamete regalitatea ar fi
ignorat și refuzat ajutorarea populației28.
În special în lunile de după înlăturarea Regelui Mihai „Scânteia” promova multe articole
și caricaturi pentru a promova imaginea unei familii regale care trăia în lux, în timp ce țăranii și
muncitorii de rând erau epuizați și înfometați pentru a le mări av erea. Acestea aveau și scopul de
a justifica faptul că statul a confiscat proprietățile fostei Case Regale. După epurarea presei de
publicații democratice și modificarea statutului său din informatoarea societății în aparat de
propagandă a ideologiei comun iste, partidul a înăsprit controlul și cenzura. Pe lângă aceasta,
presa avea rolul de a crea o nouă mentalitate națională care să garanteze succesul oricărei decizii
a liderilor.
După moartea lui Gheorghiu Dej în 1965 și venirea la conducerea PCR a lui Ni colae
Ceaușescu, presa a renunțat la promovarea unui conflict continuu între masele populare
muncitorești și presupușii „dușmani de clasă”. Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor și -a
slăbit cenzura, iar presă a intrat într -o perioadă de liberalizare culturală și de deschidere către
valorile presei occidentale. În 1965 redactor -șef la „Scînteia”29 este numit Dumitru Popescu,
ideolog al PC al cărui secretar general devenise ambițiosul Nicolae Ceaușescu. Acesta a
continuat politica de distanțare față de M oscova începută cu un an înainte, fapt reflectat și în
presă, care se concentra pe concepte naționaliste și evita elogiile la adresa URSS. Constituția
adoptată în 1965 reglementa activitatea jurnaliștilor încă destul de dur și ambiguu: libertatea de
exprim are nu putea fi utilizată „în scopuri potrivnice orînduirii socialiste și intereselor celor care
muncesc ”30, iar schimbările în administrațiile locale și în instituțiile cenzurii au marcat
dezvoltarea publicațiilor la nivel județean și local. După modelul „ Scînteii”, în județele din restul
țării se publicau „Secera și Ciocanul” (Argeș), „Flacăra Roșie” (Arad), „Făclia” (Cluj), „Steagul
Roșu” (Bacău).
Începând cu 1965, Ceaușescu preia treptat toată puterea și îi elimină pe cei ce ar putea
constitui un pericol în acest sens. Din 1968 devine și președinte al Consiliului Național de
Apărare al Frontului Unității Socialiste, președinte al Consiliului Apărării și comandant suprem
al armatei și încearcă să promoveze imaginea să drept unificatoare pentru partid și po por. De
exemplu „Scînteia” titra „Taiasca România Socialistă!, Trăiască Partidul Comunist în frunte cu
Comitetul Central!” (5 noiembrie 1965), iar în 1969 „Ceaușescu și poporul! Ceaușescu și

28 Scânteia, 11 ianuarie 1948, an XVII, nr. 1015, p. 1
29 După reforma ortografică din 1953, era ortografiat „Scînteia”
30 Peter Gross, „ Colosul cu picioare de l ut: aspecte ale presei române post-comuniste ”, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 27

45
viitorul!” (13 august 1969). „Scînteia” ca și restul publicațiilo r, își schimbase și tonul dur și
virulent din perioada precedentă în care comunismul trebuia să -și instaureze monopolul. În ceea
ce privește limbajul de lemn, însă, lucrurile erau neschimbate; mai ales articolele politice și cu
caracter intern sau economic foloseau aceleași formule și clișee repetate de mii de ori cu care
ziariștii tineri se molipseau de la cei mai experimentați. De fapt, controlul informațiilor nu se
slăbise atât de mult cât se înrădăcinaseră aceste lucruri în mintea gazetarilor și a scrii torilor,
intervenind astfel autocenzura. Orice știre sau articol trebuia să prezinte măcar un citat al
mărețului conducător, realizările sale și ale PC și superioritatea față de statele capitaliste și să
promoveze educația socialistă. „De exemplu suprafaț a agricolă declarată ca recoltată era mai
mare decât suprafață totală a țării, obiectivele industriale erau inaugurate cu mult înainte de
încheierea lucrărilor, copiii orfani, bolnavii de sida sau persoanele cu handicap nu existau pentru
mass -media din Româ nia”31. Mai ales în timpul dictaturi ceaușiste, propaganda și manipularea
au atins cote maxime, Securitatea supraveghea îndeaproape ziariștii și viața lor privată pentru a
elimina orice suspiciune și pentru a crea vulnerabilitate și teamă.
În 1968, Ceaușesc u îl numește redactor -șef la „Scînteia” pe Alexandru Ionescu. În acea
perioadă dictatorul era deschis către relații externe cu occidentul (RFG, SUA), condamna invazia
sovietică în Cehoslovacia în 1968, gest menit să dea speranțe poporului. Într -adevăr el e ra
considerat un lider credibil ce promitea o direcție ascendentă, fiind singurul președinte comunist
ce se bucura de prietenia Statelor Unite. Pe 26 ianuarie 1968, dată la care Ceaușescu împlinea 50
de ani, „Scînteia” celebra ocazia discret, cu titlul „To varășul Nicolae Ceaușescu a împlinit 50 de
ani”, cu o scrisoare de felicitare redactată de Comitetul Central, Consiliul de Stat și Consiliul de
Miniștrii, precum și telegrame din partea liderilor străini care tr imiteau urări „din inima” (vezi
anexa 3 ). În schimb, zece ani mai târziu, „Scînteia” începuse serbarea sa cu o săptămâna înainte,
iar în numărul din 26 ianuarie 1978 nu mai apărea nici o altă rubrica obișnuită. Paginile ziarului
erau viu colorate în semn de sărbătoare și a fost suplimentat de la 6 pa gini la 8 pentru a relata pe
larg „cadrul solemn” al ceremoniilor prin care Ceaușescu devenea doctor în științe politice și
economice și, pentru a doua oară, „Erou al RSR”. Prezentarea atmosferei „înflăcărate” a inclus
chiar și descrierea diferitelor tipur i de aplauze adresate lui.
Treptat, începând din 1971, presa a evoluat de la „comunismul liberal” la cultul
personalității, pe care Ceaușescu l -a instaurat după vizitarea Chinei și a Coreei de Nord. Profund
marcat de „revoluția culturală” întreprinsă de di ctatorii celor două state, el a lansat „Tezele din
iulie”, discursul lui din 1971 prin care cerea subordonare ideologică totală și interzicea orice
element străin în presă și în viața culturală, orice ar putea devia de la construirea socialistă a

31 Carmen Ionescu, „Agențiile de presă din România de la 1889 până astăzi”, Ediția a II -a revizuită ,Ed. Tritonic , Bucuresti, 2007,
p. 46

46
„omului n ou”. În „Scînteia” erau relatate pe larg ceremoniile organizate în cinstea lui Ceaușescu.
Pe 10 iunie 1971, când delagația ajunge la Phenian (vezi anexa 10), este primită cu mare fast de
mulțimile de oameni (120 de mii de persoane) adunați de către dictato rul corean Kim Ir Sen.
Nicolae Ceaușescu a fost întâmpinat ca „prietenul apropiat și drag al poporului ”32, cu coregrafii,
pancarde și cântece pline de entuziasm și recunoștință. După cum reiese din relatările „Scînteii”,
erau scandate în ambele limbi urale precum: „ Coreea – Prietenie – România”, „Coreea –
Solidaritate – România” și versurile „Pe aceste plaiuri pline de flori, / Prietenii noștri au sosit. /
Să cîntăm cu toții al prieteniei cînt”33. Inspirat de grandoarea și fastul cu care a fost elogiat,
Ceaușescu a comandat construirea Casei Poporului, cea mai mare clădire din lume după
Pentagon, cât și a blocurilor de locuințe din toată țară, după modelul corean.
În 1974 adopta o Lege a Presei pri n care să reglementeze rolul mass -media de instrument
de propagandă pentru ideile marxist -leniniste și pentru integrarea politicii Partidului Comunist în
viața de zi cu zi. Progresiv, după exemplul maoist, s -a creat un model pur românesc de idealizare
a liderului, în dezvoltarea căruia Ceaușescu s -a implicat personal, impunând control absolut
asupra culturii și presei românești. Toate sectoarele acestora aveau menirea de a -i întări
autoritatea absolută, de a -l glorifica dincolo de limitele rațiunii și de a îndoctrina populația prin
dezinformare și educație socialistă. Dreptul de libertate a presei nu putea fi exercitat în
contradicție cu interesele conducerii partidului și a statului, după concepțiile leniniste. Tot pentru
a impune și mai mult controlul dire ct al PCR, Ceaușescu desființează Comitetul de Stat pentru
Presă și Tipărituri și reorganizează instituția cenzurii, trimițând membrii comitetului în posturi de
conducere la publicațiile vremii. Astfel, cenzorii experimentați controlau mai îndeaproape
conținutul lor. Ion Manea spunea că „departe de a fi desființat Oficiul de Cenzură doar s -a mutat
de la etajul al treilea al Casei Scânteii mai aproape de structura așa -numitului Consiliu al Culturii
și Educației Socialiste ”34. În această perioadă au fost inter ziși și exilați sute de scriitori și
jurnaliști și oricare dintre cei ce au rămas și -au întărit autocenzură pentru a nu fi concediați,
persecutați sau condamnați.
Urma un sfert de secol de represiune asupra populației, condiții de trăi minime, restricții
în toate aspectele vieții și, pe de altă parte, megalomanie și narcisism duse la cote aberante pentru
proslăvirea cuplului dictatorial. După ce a devenit președinte al Republicii Socialiste Române în
1974, Ceaușescu și -a însușit puterea deplină, accentuandu -se și cultul personalității care s -a
extins și la soția lui. Cu ocazia aniversării vârstei de 60 de ani a Elenei Ceaușescu, pe 7 ianuarie
1979, organul oficial de presă al partidului o înfățișează drept a două persoană că importanță în

32 Scânteia, anul XL, nr. 8812, 10 iunie 1971
33 Idem, Scânteia, 10 iunie 1971
34 Ion Manea, „The Romanian Press : Does it ex ists in todays Romania? ”, Journal of the American Romanian Academy, nr. 67,
1985, p. 145 – în Peter Gross – Colosul, p.21

47
ierarhia statului. Cu o zi înainte „Scînteia” îi aducea pe prima pagină un „Omagiu fierbinte al
Partidului, al poporului” în care ea era preamărită în calitate de „militantă de frunte a partidului
nostru” și „eminent om de știință”, caracteristici ce o propulsaseră în frunte a revoluției socialiste
încă din tinerețe. Cu toate că ulterior s -a dovedit că ea a terminat doar opt clase, era descrisă
drept „un exponent remarcabil în tovarășa academician doctor inginer Elena Ceaușescu, atât prin
propriul aport la organizarea de ansam blu a știnței românești, cât și prin vasta și laborioasa
activitate desfășurată cu pasiune și înaltă competență pe tărîmul cercetării propriu -zise”35. Ziua ei
de naștere, că și cea a lui Nicolae Ceaușescu erau declarate sărbători naționale și serbate ca ata re
prin ceremonii ample pe stadioane la care erau obligați toți cetățenii să participe. Totuși, ea era
prezentată doar ca eminent om de știință și ca femeia, mama și soția ideală, vernic tânăra și
iubitoare,iar rolul elogierilor ei era doar de a întări poz iția dictatorului de lider absolut, erou și
făuritor al unui stat puternic.
Una dintre cele mai controversate decizii ale lui la acea vreme a fost alegerea sceptrului
prezidențial, obiect asociat direct cu monarhia, pe care Ceaușescu l -a etalat la ceremon ia de
învestire în funcția de președinte al RSR. Acestuia îi erau înmânate eșarfă tricoloră și sceptrul,
considerate „simbolurile demnității și prestigiului, ale puterii de stat, ale autorității suverane a
poporului român, ale voinței sale de a se dezvolta liber și independent, pe calea socialismului și
comunismului ”36.
Începând de atunci și, mai ales după 1980, Ceaușescu a izolat România pe plan
internațional, dorind să plătească integral datoria țării. Drept urmare, populația a suportat
restricții drastic e de natură economică printre care și raționalizarea hranei, în contextul
dezvoltării aberante a cultului personalității care era impus excesiv în toate canalele de
comunicare. În 1981 Ceaușescu s -a implicat activ în promovarea negativă pe care presă trebu ia
s-o prezinte în legătură cu situația economică internațională, manipulând opinia publică să creadă
ce dorea el. Pentru a -și întări influența asupra presei, în același an îl denumește redactor -șef la
„Scînteia” pe Ion Cumpanașu, fost șef al Agerpress. Sp ecializat pe probleme externe, acesta a
contribuit la răspândirea ideii conform căreia economiile europene erau mult în urma celei
românești. Tot în 1981, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la publicarea primei ediții a ziarului
oficial, Ceaușescu a decl arat „Ziua Scînteii” drept ziua Națională a Presei și i -a decernat ordinul
„Victoria Socialismului”.
În ciuda faptului că ziarul era considerat de o importantă deosebită, neajunsurile
financiare se reflectau și în activitatea editorială. Materialele utiliz ate la imprimarea cotidianului
și a suplimentelor sale erau de o calitate îndoielnică, însă cele ce ajungeau în posesia liderilor

35Scânteia, 6 ianuarie 1979, p. 4
36 Scânteia, 29 martie 1974

48
PCR și la export erau imprimate pe hârtie specială și cu cerneală de calitate superioară. Astfel, în
1984, „Scînteia” avea un tiraj mediu zilnic de 1.360.000 de exemplare, dintre care 40.000 erau
imprimate cu materiale de bună calitate, pentru exportul în Uniunea Sovietică și 3000 rezervate
Comitetului Central. Restul exemplarelor destinate populației erau editate pe hârtie subți re, ce nu
permitea o imprimare clară a fotografiilor. Cu toate îmbunătățirile aduse portretelor cuplului
dictatorial, ele apăreau modificate din cauza calității slabe a hârtiei de ziar. Deoarece pretențiile
celor doi, erau exagerate, pornite din narcisism și megalomanie duse la extrem din cauza
complexelor de inferioritate, fotografiile și filmările în care apăreau erau tot timpul editate și
selectate cele care îi favorizau. Nu era permis că ei să apară în ipostaze în care să le fie
evidențiate defectele, C eaușescu fiind complexat de statura mică, iar Elena, de nasul proeminent
și figura rurală. Prin definiție, ei erau asociați cu perfecțiunea pe toate planurile, el fiind „eroul
cugetător” ridicat la rangul de zeu întemeietor al națiunii, iar ea principalul executant al ideilor
sale geniale. Ambițiosul lider cu origini modeste, tradiționale era descris în mass -media nu doar
ca „erou al clasei muncitoare” (vezi anexa 11), ci că un continuator al unor figuri istorice
precum domnitorii și voievozii medievali. I se atribuiau epitete răsunătoare precum: „geniu”,
„sfânt”, „titan”, „vizionar”, ale cărui eforturi îl aduseseră la rangul de „personalitate excepțională
a lumii contemporane”, „cel mai iubit fiu al poporului român” sau „luptător pentru cauza
dreptății și păcii, și socialismului ”37.
În perioada 1985 -1989, când cultul personalității lui Ceaușescu a ajuns la apogeu, la
conducerea ziarului „Scînteia” se afla Ion Mitran. În redacția să se sărbătorea pentru ultima dată
o vârstă rotundă a dictatorului, cu ocazia î mplinirii a 70 de ani. Și gazeta principală a partidului
și „Scînteia tineretului” ce aparținea de Uniunea Tineretului Comunist au abordat în exclusivitate
subiectul pe 26 ianuarie 1988. Timp de mai multe zile, în „Scînteia” s -au scris doar elogii în
cinst ea conducătorului suprem al statului, iar în ziua aniversării sale a descris detaliat vizita pe
care cuplul dictatorial a făcut -o la mormântul părinților lui Ceaușescu, în satul natal, Scornicești,
vizită care „s -a constituit în momentele de profundă semni ficație, ce vor rămâne în conștiința
oamenilor acestor locuri, a întregii națiuni”38. „Scînteia” era suplimentată de la 6 la 8 pagini,
deoarece numai discursul dictatorului ocupa integral 4 dintre ele. El vorbea despre istoria
poporului român, la „dezvoltar ea multilaterală” a căruia PCR contribuise cel mai mult. În
realitate, atunci societatea era controlată de Securitate pe toate plaurile, alimentele raționalizate
lipseau de cele mai multe ori din alimentare, apa caldă, căldura și volumul de informație erau la
limita minimă, iar românii dezvoltaseră o repulsie justificată față de „cel mai iubit fiu al
poporului” și consoarta sa.

37Vlad Georgescu, „Istoria romanilor de la origini pana in zilele noastre”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, p. 282
38 „Scînteia tineretului”, 26 ianuarie 1988

49
În anul următor, Ceaușescu rămăsese ultimul lider comunist din Europa, după revoluțiile
din restul Europei care se desfășuraseră p așnic și au prefigurat și izbucnirea revoltelor de la
Timișoara din decembrie 1989, în țara noastră ruptură de comunism s -a realizat prin vărsare de
sânge. Începând cu noaptea de 17 spre 18 decembrie la Timișoara, până la 27 decembrie au fost
răniți și uci și mii de oameni în orașele mari ale țării. A fost prima Revoluție transmisă în direct
de televiziune, după fuga cuplului dictatorial din clădirea Comitetului Central. În aceeași zi, pe 22
decembrie 1989, „Scînteia”, organ principal de propagandă al partidu lui, apărea în două ediții, cu
viziuni complet contrare. Ediția de dimineață, ca în fiecare zi din ultimii 45 de ani, avea un
profund mesaj pro -comunist și pro -dictatorial, cu poza soților Ceaușescu însoțiți de membrii
Comitetului Politic Executiv, urmată de discursul intitulat „Apărarea Socialismului”. Era
reprodus discursul dictatorului din ziua precedentă în timpul căruia fusese huiduit în Piață
Palatului Republicii. După ce unele grupuri au instigat la violență atacând muncitorii siliți să
vină să îl as culte pe Ceaușescu, mitingul s -a transformat într -un câmp de lupta, dar în „Scînteia”,
discursul era redactat fără nicio întrerupere sau mențiune ulterioară, de parcă nimic din toate
acestea nu s -ar fi întâmplat: „considerând această [adunarea] ca o expres ie a întregului nostru
popor de a acționa cu toată puterea, în strânsă unitate, în jurul partidului, pentru apărarea
independenței, integrității și suveranității României ”39.
La câteva ore după fuga Ceaușeștilor, apărea „Scînteia poporului”, o foaie volant ă scrisă
și tipărită de aceeași echipă ce scosese și ediția de dimineață. Pe prima pagină apăreau titlurile
„Dictatura a căzut, poporul e liber!” și „Victoria adevărului”, era prezentat drept „cotidian politic
și social” și avea sloganul „Glorie patriei li bere, poporului ei erou!”. În locul însemnelor
comuniste, ziariștii scriseseră versurile actualului imn națio nal, „Deșteaptă -te, române!” , iar
tovarășul devenea „odiosul dictator” (vezi anexa 12) . A doua zi, pe 23 decembrie, organul
central al Comitetului Central al PCR înceta să apară, iar în locul lui, „Scînteia poporului” avea
ca articol de fond „Trăiască libertatea, trăiască răspunderea”. În a treia și ultima zi în care se
intitula astfel, ziarul făcea un apel derutant sub titlul „Uniți, la arme!” cătr e „Toți cei ce pot
folosi o armă, la arme! Cetățeni, tovarăși, membri ai Partidului Comunist Român!”. Acest articol
aparent antirevoluționar a determinat mulți protestatari să ia cu aslat Cas a Scânteii. Pe lângă
această, pe prima pagină apărea și un discurs al lui Ion Iliescu despre „teroriștii instruiți special
pentru lupta împotriva maselor populare și apărarea dictatorului” care ar fi împiedicat
desfășurarea pașnică a revoltelor și instaurar ea noii puteri reprezentate de Frontul Salvării
Naționale (FSN).

39 „Scînteia”, 22 decembrie 1989

50
La 25 decembrie 1989, ziua în care soții Ceaușescu au fost judecați și executați, apărea
ziarul „Adevărul”, continuatorul celor două, după decizia colectivului redacțional de a relua ceea
ce începuse Alexandru Beldiman cu mai bine de un secol înainte. Inevitabil, „Adevărul” a
devenit partizan al ideilor FSN, iar Dumitru Tinu anunță pe prima pagină faptul că „Ziariștii
colectivului nostru redacțional, care din primele ore ale Revoluției s -au fă cut purtători de cuvânt
ai voinței populare, aduc la lumina tiparului faptele de înălțător eroism pentru apărarea libertății,
demitatii și valorilor naționale într -o nouă expresie publicistică: Adevărul”.
Concluzii

Mai ales prin intermediul cotidianelor de mare tiraj, mass – media a influențat întotdeauna
realitatea, la fel cum și această la rândul ei a fost influențată de realitate. Presa, cu alte cuvinte,
este cea care aduce în viață socială informații pe care altfel nu am aveam cum să le aflăm decât
într-o măsură mult mai mică, ea fiind cea care construiește o realitate dincolo de puterea omului
de rând cu fiecare știre sau articol redactat. Conștienți de importanță acesteia, în epoca modernă
toate personalitățile marcante în oricare regim politic au înc ercat să își consolideze puterea prin
intermediul presei.
În România, că și în alte state ce au fost sub dominația unui regim totalitar, presa a fost
privată de libertatea de exprimare, funcția de informare i -a fost transformată în cea de răspândire
a ide ologiei partidului unic, iar valorile etice precum adevărul și corectitudinea au fost înlocuite
cu manipularea și propaganda, ajungând să se întrepătrundă cu nerespectarea drepturilor
fundamentale ale omului, în special în timpul dictaturii lui Nicolae Ce aușescu. D upă model
sovietic, voința partidului era singurul factor de care depindeau organizarea, dinamica și mesajul
presei. Mass -media aparținea în întregime statului, fapt ce a îngrădit evoluția normală și
dezvoltarea ideologică a presei și a societăți i în afara obiectivelor și instrucțiunilor date de
putere. Orice informație era trecută prin filtrul cenzurii, statul exercitând un control total asupra
tuturor sectoarelor vieții culturale. Pentru a include propaganda comunistă și, mai târziu,
fabricațiil e cultului personalității, presa a folosit metode de dezinformare și de ocolire a
adevărului. În scopul obținerii, pe lângă aceasta, unei stări de obediență a „omului nou” pe care o
impunea comunismul, mass -media românească a fost cea care a trebuit să edu ce populația în
spiritul socialist, cu toții fiind nevoiți să renunțe la libertatea de exprimare liberă a propriilor
opinii. Toate acestea erau controlate în cel mic detaliu al vieții de zi cu zi, dar neajunsurile
materiale și megalomania lui Ceaușescu, aj unse la limita absurdului, au condus la o repulsie

51
generalizată ce nu se încadra în realitatea utopică a comunismului. Dorința de liberatea a
românilor s -a manifestat tragic în decembrie 1989, moment în care mass -media a contribuit
semnificativ la accentua rea stării de revoltă.
Haosul din timpul Revoluției a fost urmat de o scurtă perioadă euforică dar, mai presus
de toate dificilă, în care componenta economică a afectat explozia mediatică de la începutul
perioadei de tranziție, ca ulterior după o oarecare stabilizare, factorul politic să își reclame rolul
principal. Totuși, după cum am arătat în această lucrare, în urmă unei analize obiective, presa
românească a făcut multe progrese datorită potențialului jurnaliștilor care au înțeles să se ghideze
după cer ințele publicului pentru a -și recâștiga rolul, exercitându -și responsabil dreptul la libera
exprimare după repere etice și deontologice. În prezent asistăm din nou la o lipsa de credibilitate
a opiniei publice în privința calității și independenței presei, în condițiile în care accesul la
informație este mult mai facil, iar competiția acerbă din mass -media a accentuat tabloidizarea
inclusiv a publicațiilor serioase și, implicit, expunerea unor valori îndoielnice, superficiale și
materialiste.
Un cotidian pr ecum „Adevărul” cu o istorie atât de zbuciumată, născut din dorința de
libertate a cuvântului, ne oferă un exemplu original de sacrificii, eforturi și lupta împotriva
nedreptăților sistemului pentru a putea clădi o instituție de cultură. După perioade de i nterzicere,
sabotaj, dar și succes, determinarea fondatorului său, Alexandru Beldiman, flerul și rațiunea
succesorului său, Constantin Mille, precum și profesionalismul ziariștilor au pus bazele unui
imperiu mediatic admirabil. Contextul istoric a favoriza t venirea la putere a comuniștilor, pentru
care libertatea nu era o valoare și, astfel, prin interzicerea gazetelor cu caracter democratic, au
transformat presa în principalul lor instrument de propagandă. Cu un colectiv neexperimentat, au
ales ziarul „Scâ nteia” ca publicație oficială a partidului, cotidian ce avea să formeze societatea în
spiritul socialist timp de 45 de ani. În „Scânteia”, dictatorul Nicolae Ceaușescu a fost elogiat
până la saturație de când a preluat puterea în 1965 până la Revoluția din decembrie 1989. Atunci,
luând exemplul poporului, colectivul redacțional a căzut de acord să urmeze principiile libertății
și să reînvie „Adevărul”.
Drept urmare, este important să notăm faptul că atât societatea cât și mass -media sunt
într-o continuă schimbare și sunt interdependente în dezvoltarea lor. Ambele pot fi controlate și
manipulate, sabotate sau ajutate să evolueze, însă, în final oamenii au posibilitatea de a discerne
și de a selecta informația, iar puterea maselor de a răsturna chiar și cel mai puternic regim politic
nu ar trebui ignorată.

52
Bibliografie

1. Câmpeanu Pavel, Ceausescu, anii numaratorii inverse, Iasi, Editura Polirom, 2001
2. Chirvașiu Ciprinan, „Constantin Mille, geniul inovator al Adevĕrului” – Adevărul 125 de
ani, în ziarul Adev ărul, 23 iunie 2013
3. Constituția României, revizuită în 2003, articolul 30, alianeatul 1 -8
4. Delcea Cristian și Ungureanu Laurențiu, „Confesiunile lui Sorin Toma, redactor -șef la cel
mai mare ziar al României, în cea mai întunecată epocă a presei”, ziarul Adevărul, 2
martie 2013, Cristian Delcea și Laurențiu Ungureanu,
http://adevarul.ro/cultura/istorie/confesiunile -sorin -toma -redactor -sef-mai-mare -ziar-
romaniei -cea-mai-intunecata -epoca -presei -1_5130d5a100f5182b85b9ec39/index.html ,
accesat la 10 iunie 2015
5. Ficeac Bogdan, „ Cenzura comunistă și formarea „Omului Nou” ” , Ed. Nemira,
București, 1999
6. Georgescu Vlad, „Istoria romanilor de la origini pana in zilele noastre”, Ed. Humanitas,
Bucuresti, 1992
7. Gross Peter, „ Colosul cu picioare de lut: aspecte ale presei române post -comuniste”, Ed.
Polirom, Iași, 1999, p. 27
8. Ionescu Carmen, „Agențiile de presă din România de la 1889 până astăzi”, Ediția a II -a
revizuită,Ed. Tritonic , Bucuresti, 2007
9. Keeble Richard, „ Presa scrisă – O introducere critică”,Ed., Iași, 2009
10. Keeble Richard, „Print Journalism. A critical introduction”, Ed. Polirom, Iași, 2009
11. Manea Ion, „The Romanian Press: Does it exists in todays Romania?” – Journal of the
American Romanian Academy, nr. 67, 1985
12. Nicolaescu Sergiu, „Cartea revoluției române decembrie '89” , Ed. Ion Cristoiu,
București, 1999
13. Petcu Ion, „Ceaușescu, un fanatic al puterii . Obiografie nereușită , Ed. Română,
București, 1994.
14. Petcu Marian, „ Tipologia presei românești”, Iași, Institutul European, 2000
15. Petcu Marian, „Istoria presei românești ”, Ed. Titronic, București, 2002
16. Pop Doru, „Mass -media și democrația”, Ed. Polirom, Iași, 2001
17. Rad Ilie, „Incursiuni în istoria presei românești”, Ed. Acc ent, Cluj -Napoca, 2008

53
18. Revista „Vitralii – Lumini și umbre”, „Revista veteranilor din Serviciile Române de
Informații, anul II, nr. 5, decembrie 2010, pp. 113 -114, accesat mai 2015 la adresa
http://www.acmrr.ro/upload/vitraliino5.pdf
19. Revoluția română văzută de ziariști americani și englezi, S.C. “Helicon” Banat S.A.,
Timișoara, 1991
20. Scurtu Ioan , „Revoluția română din decembrie 1989 în context internațional”, Ed.
Enciclopedică în colaborare cu Editura Institutului Revoluției Române, Bucuresti,
2006
21. Troncotă Tiberiu, „România comunistă. Propaganda și cenzura”, București, Ed. Tritonic,
2006

54

Anexe

I
Anexa 1

II
Anexa 2

III
Anexa 3

IV
Anexa 4

V
Anexa 5

VI
Anexa 6

VII
Anexa 7

VIII
Anexa 8

IX
Anexa 9

X
Anexa 10

XI
Anexa 11

XII
Anexa 12