Conf. univ. dr. GABRIELA LUP ȘAN [614978]

1
Conf. univ. dr. GABRIELA LUP ȘAN

DREPT ROMAN

SUPORT DE CURS

2009

2

CUPRINS

Modulul I – INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI ROMAN
1. Importan ța dreptului roman
2. Diviziunile dreptului roman 3. Izvoarele dreptului roman
Modulul II. PERSONALIT ATEA ÎN DREPTUL ROMAN
1. Noțiuni generale
2. Dobândirea capacit ății juridice
3. Pierderea capacit ății juridice ( capitis deminutio )

Modulul III. STATUS LIBERTATIS
1. Despre libertate
2. Despre sclavie 3. Stările de semilibertate

Modulul IV. STATUS CIVITATIS
1. Precizări prealabile privind împ ărțirea locuitorilor statului roman
2. Cetățenii romani
3. Latinii 4. Peregrinii

Modulul V. STATUS FAMILIAE
1. Aspecte introductive
2. Puterea p ărintească (patria potestas )
3. Căsătoria
4. Concubinatul 5. Adrogarea

3
6. Adopția
7. Legitimarea
Modulul VI. TUTELA ȘI CURATELA
1. Apariția și dezvoltarea tutelei și curatelei
2. Tutela impuberilor
3. Tutela femeilor 4. Curatela

4
MODULUL I.
ÎNTRODUCERE ÎN STUDI UL DREPTULUI ROMAN

Obiective specifice:
– Definirea dreptului roman;
– Cunoașterea principiilor de drept roman;
– Dobândirea cuno ștințelor necesare introducerii în studiul dreptului roman.

Rezultate a șteptate:
– Înțelegerea importan ței dreptului roman în cadrul si stemului de drept universal;
– Identificarea categoriilor de locuitori ai Romei;
– Explicarea modalit ăților de interpretare a dreptului roman.

Competen țe dobândite:
– Clasificarea ramurilor de drept;
– Cunoașterea istoriei Romei și a poporului roman.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 4 ore

1. IMPORTAN ȚA ȘI DEFINI ȚIA DREPTULUI ROMAN

1.1. Importan ța dreptului roman
Dreptul roman, sistem de coeziune social ă în vigoare între anii 754 î. H. și 565 d. H., a
stat la baza cre ării și dezvoltării tuturor sistemelor de drept din lume.
Prezentul curs pune accentual pe dreptul privat roman, care reglementeaz ă relațiile dintre
particulari. Prezentarea unei reguli sau norme de drept, a unei institu ții juridce se face, în mod
istoric, parcurgîndu-se, astfel, epoc ile dreptului roman, respectiv, str ăvechiul și vechiul ius civile,
dreptul clasic și dreptul din timpul lui Justinian.

5Dreptul roman se remarc ă prin formularea științifică a normelor și regulilor juridice,
exercitând o puternic ă influență asupra societ ății romane, cât și asupra celorlalte societ ăți care au
urmat societatea feudal ă și societatea burghez ă.
Reglement ările dreptului roman se caracterizeaz ă prin trăsături specifice oric ărui tip de stat,
dovedind o vitalitate impresionant ă și o eficien ță practică care a eclipsat sistemele de drept
contemporane, prin construc țiile juridice adaptate fiec ărei perioade istorice.
Dreptul roman a reu șit să fundamenteze proprietatea privat ă, iar normele sale au
supraviețuit prăbușirii Romei, fiind aplicate cu modific ările de rigoare de-a lungul secolelor care
au urmat, constituind un permanent izvor de inspira ție pentru codurile civile . Astfel, reglementarea
proprietății, a materiei obliga țiilor și moștenirilor din aceste coduri, are la baz ă construc țiile
juridice romane. O importan ță deosebită o are dreptul roman din punctul de vedere al științei juridice. Multe
din principalele concepte și categorii juridice actuale, se prezint ă sub aspectul lor formal, asemenea
celor romane. Și astăzi operăm cu noțiuni și categorii romane: persoan ă, capacitate juridic ă,
adopție, tutelă, curatelă, dotă, divorț, obligație, contract, termen, condi ție, reprezentare, bunuri,
revendicare, mo ștenire legal ă, testamentar ă, acțiuni etc.
Se cuvine s ă subliniem importan ța didactic ă a dreptului roman în fo rmarea viitorului jurist.
Într-adevăr, operele jurisconsul ților romani se caracterizeaz ă printr-o logic ă remarcabil ă și printr-o
mare putere de analiz ă.
Cercetarea și studiul perseverent al acestor opere ajut ă pe cei ce îmbr ățișează cariera
dreptului s ă-și formeze deprinderi care s ă le înlesneasc ă o analiză profundă a fenomenului juridic,
o folosire corect ă a judecăților logice, o interpretare veridic ă a normelor de drept și o soluționare
echitabilă a spețelor.

1.2. Defini ția dreptului roman
Dreptul roman a fost definit în literature de specialitate ca fiind sistemul de coeziune social ă
în vigoare la Roma, între anii 754 î.e.n. și 565 e.n. Sau, într-o alt ă opinie, dreptul roman cuprinde
totalitatea normelor de conduit ă instituite și sancționate de statul roman, ce constituie un sistem
extrem de vast și complex, format din numeroase ramuri și instituții juridice, aflate într-un proces
continuu de transformare și intercondi ționare.

61.3. Periodizarea dreptului roman
Majoritatea autorilor împart dr eptul roman în trei epoci, dup ă cum urmeaz ă:
– STR ĂVECHIUL DREPT ROMAN (754 sau 753 î.e.n. anul fund ării Romei pân ă la
Legea celor XII Table – 450 î..e.n; -VECHIUL DREPT ROMAN (de la Legea celor XII Table pân ă în sec. I e.n.);
– DREPTUL ROMAN CLASIC (din sec. I e.n.pân ă la mijlocul sec. III-lea d.H).
1
Al ți autori consider ă că periodizarea dr eptului roman con ține următoarele epoci:
– vechiul drept roman ( din 754 î.H – 27 î.H);
– dreptul clasic ( din 27 î.H – 284 d.H, anul întron ării lui Diocletian);
– dreptul postclasic ( din 284 d.H – 565 d.H, anul mor ții împăratului Iustinian)2.

753 565 Justinian 527-534

476 caderea sub goti a Apusului

A. STRAVECHIUL DREPT ROMAN( ius civile, ius quiritium )
– fondarea Romei (753 i.e.n.) →LEGEA CELOR XII tabl e(451- 449 i.e.n.);
drept al unei societati in care pr edomina economia naturala, el s-a redus la reguli simple,formaliste
si rigide.
B. VECHIUL DREPT ROMAN

(LEGEA CELOR XII TABLE →SEC.II i.e.n. ) patruns de elemente relogioase, era interpretat de
sacerdoti. Abuzurile savarsite de acestia au determinat”… nularizarea “dreptului prin obtinerea
legilor de la autoritatile laice.
C. DREPTUL DIN SEC.I i.e.n
.
dupa Victoria asupra Catarginei productia de marfur i creste si rezulta o efervescenta comerciala;
se inlatura formalismul juridic.
Elementul “forma”cedeaza in fata celui inte ntional,volitiv , echitat ea si buna credinta
asigura dreptului eficienta si ma leabilitatea reclamata de o societ ate ajunsa la apogeul devoltarii.

D. DREPTUL CLASIC
SEC.I-II +½din sec.III e.n..Incepe cu donmia lu i Octavian Augustus pana in 235-Alexandru
Severus. C si D – cuprinde ultimul secol al Republicii si intreaga perioada a Principatului.

E. DREPTUL POSTCLASIC

1 M.V.Jakot ă, op.cit., vol.1,p.10;
2 Șt. Cocoș, op.cit., p.19;

7sec.IV-V(perioada de criza a lumii roma ne si de decadere a dreptului roman
productia de marfuri scade, populatia descreste, aristocratia ri valizeaza cu puterea contrara,
provinciile tind spre independenta, anarhie milit ara, dreptul roman este sub influente Greco-
orientale).
F. sec.VI “CORPUS IURIS CIVILE”(529-534)
; epoca lui Justinian(527-566)

REGALITATEA
:
STATUL –CETATE: Sec.VI i.e .n. reforma lui Servius Tullius

REPUBLICA : inlaturarea regalitatii in 509 i.e.n.(Tarquinius Superbus este izgonit in
urma conspiratiei lui Br utus si Collatinus).
• Legi:
– 450 legea celor XII Table
Plebei/ – 445 legea Canubia
patricieni – 367 legea Dicinia Sextia → un consul din 2 era plebeu.

MONARHIA :-Sulla(82-79 i.e.n.)
– Spartacus(73-71) IMPERIUL
:

-Octavian Augustus(44 i.e.n.-14 e.n.)
-Nero(68 e.n.) DINASTIA FLAVIILOR
:

8
DINASTIA ANTONINILOR

Dreptul clasic era caracteriz at prin 2 principii:
– unul conservator, deoarece juristii romani aparau traditiile
inaintasilor lor, si
– unul progresist (daca vechile reguli se dovede au depasite ei nu le
inlaturau,ci le pastrau,insa formulau si aplicau principii si reguli noi.
Normele juridice nu pot acoperi, regl ementa toate situatiile noi.
Juristul Celsus : ”stiinta a ceea ce este util si echitabil ”=”ius est ars boni et aequi ”. Se creau
norme juridice in conformitate cu cerintele. De aici rolul ideii de echitate in procesul aplicarii
dreptului pozitiv.
DINASTIA SEVERILOR
:

9

2.DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN
2.1. Dreptul public și dreptul privat
Dreptul roman cuprinde dou ă ramuri: dreptul public ( ius publicum ) și dreptul privat ( ius
privatum ), deosebirea dintre aceste dou ă ramuri rezid ă în natura intereselor deosebite pe care le
ocrotește.
Dreptul public ocrote ște interesele publice ob ștești, iar cel privat pe cele private, adic ă pe
cele ale cet ățenilor lua ți în mod izolat
Fac parte din dreptul public: cultul, sacerdo țiile, magistraturile, cu alte cuvinte raporturile
juridice referitoare la organizarea religioas ă și la cea statal ă în general.
Din dreptul privat fac parte normele dreptului natural, al gin ților și ale dreptului civil, toate
aceste norme exprimând interese private.
Normele dreptului public referindu-se la orga nizarea de stat, nu pot fi modificate de c ătre
particulari, ele se impun tuturor, a șa cum au fost stabilite prin actele normative respective.
Normele de drept privat îns ă, referindu-se la interesele membrilor societ ății, luate izolat îng ăduie
părților, în măsura în care interesele lor o cer, s ă se abată de la aceste norme și să le suplineasc ă cu
altele, fără a se încălca regulile fundamentale ale sistem ului dreptului sclavagist roman.

102.2. Dreptul civil și dreptul gin ților
Dreptul privat roman este alc ătuit din principii de drept civil, de drept al gin ților și de drept
natural.
Dreptul civil ( ius civile ) este dreptul unui popor, organizat ini țial, din punct de vedere
politic, în cet ăți (civitates ). În epoca str ăveche, când statul roman cuprindea cetatea Roma și
regiunile limitrofe ce depi ndeau de ea, dreptul roman se re ducea exceptând unele raporturi
interclanale în curs de lichidare – în exclusivitate la dreptul civil.
Acesta se aplica numai cet ățenilor, deoarece romanii aveau cu str ăinii raporturi de schimb
sau sociale neorganizate. Faptul apare explicabil pentru o epoc ă cu trăsături de patriarhalitate
autentică, când fiecare familie roman ă își satisfăcea singur ă nevoile prin munca membrilor ei și a
sclavilor de care dispunea. Nivelul for țelor de produc ție era sc ăzut, iar economia natural ă
predomina. Datorit ă acestui fapt, tranzac țiile comerciale erau rare și, în consecin ță, tot atât de rare
erau actele juridice menite s ă le dea eficien ță, pentru a se valida în ordinea de drept existent ă.
Pentru mentalitatea epocii – reflex al unei st ări economice mai pu țin evoluate, tranzac țiile
economice și formele juridice ce le înso țeau apăreau ca acte primejdioa se în raport cu consecin țele
pe care le puteau avea asupra persoanelor și bunurilor, și anume limitarea libert ăților personale
prin intermediul obliga țiilor și înstrăinarea bunurilor din cadrul familial prin mijlocirea modurilor
de alienare a propriet ății. De aici rezida și formalismul ce domina încheierea oric ărui act juridic. În
asemenea ocazii, se proceda la pronun țarea unor cuvinte sacramenta le, la îndeplinirea anumitor
solemnități, la schi țarea unor gesturi rituale etc. Tot aces t formalism impregnat de puternice
elemente de magie, îndeplinea îns ă un imperativ social: atr ăgea atenția părților asupra con ținutului
actului încheiat și asupra consecin țelor lui inerente.
Formalismul cu elementele sale vizuale și auditive folosite sub sanc țiunea nevalabilit ății
actului – urm ărea să evite orice surpriz ă pentru p ărțile contractante. Timpul necesar pentru
îndeplinirea unor asemenea formalit ăți, dădea posibilitatea reflexiei și a unei schimb ări de
atitudine. La rândul lor, martorii – a c ăror prezen ță constituia în vech iul drept roman o condi ție de
fond a actului – puteau datorit ă acelorași elemente formaliste, s ă refacă – mai ușor din memorie,
elementele și limitele conven ției încheiate între p ărți și în consecin ță să lămurească – mai bine
instanța de judecat ă în cazul unui eventual conflict ce ar fi putut izbucni între p ărțile contractante.
În ultimele secole ale Republicii, odat ă cu dezvoltarea societ ății romane, produc ția de
mărfuri crește și odată cu ea cresc și necesitățile schimbului. Raporturile comerciale și schimbul de

11mărfuri depășesc limitele cet ății Roma și antreneaz ă pe străini (numi ți și peregrini) în re țeaua
comercial ă a capitalei. Vechiul drept civil î și pierde treptat din exclusivitatea sa, și în scopul
dezvoltării impetuoase a economiei de schimb, o parte din normele sale sunt extinse și asupra
peregrinilor, pentru a reglementa raporturile comerciale tot mai frecvente ce se încheiau între
aceștia și romani, pentru a solu ționa conflictele inerente unor asemenea rela ții. Așa de pild ă,
contractul verbal care se încheia prin pronun țarea anumitor cuvinte solemne a devenit accesibil și
peregrinilor, în acest chip ei au putut încheia astf el de contracte cu romanii cu singura deosebire c ă
termenii folosi ți pentru încheierea unui cont ract verbal între un roman și un peregrin erau al ții
decât cei utiliza ți în contractele verbale între cet ățenii romani. Normele juridice romane, extinse
asupra peregrinilor pentru a le face acestora accesibile c ăile de conlucrare în materie comercial ă cu
romanii sunt cunoscute sub numele de dreptul gin ților ( ius gentium ).
Iată de ce afirma ția jurisconsultului Gaius, c ă dreptul gin ților este un drept comun tuturor
persoanelor, este o idealizare contrazis ă de realitatea faptelor din societatea sclavagist ă. Mai întâi
că peregrinii – locuitori ai statului roman care nu aveau cet ățenie roman ă – se puteau bucura numai
de anumite reglement ări romane ce constituiau – a șa cum am v ăzut – dreptul gin ților și, în al
doilea rând, deoarece raporturile juridice dintre peregrini erau reglemen tate de dreptul lor na țional.
Pe de altă parte, cei pe care-i numim noi ast ăzi străini, cunoscu ți sub numele generic de barbari,
erau în afara ordinii juridice romane , raporturile dintre ei fiind regl ementate de cutumele lor locale.

2.3. Dreptul pretorian
Dreptul pretorian ( ius praetorium ) este alc ătuit din normele pe care magistra ții romani și
mai ales pretorii le-au creat în vederea adapt ării dreptului civil la noile condi ții economice ale
societății romane în plin ă efervescen ță, spre finele Republicii. Transformarea vechiului sistem de
drept – rigid și formalist – și adaptarea lui la nevoile vie ții sociale, au fost realizate pe temeiul și în
conformitate cu id eea de echitate ( aequitas ). Echitatea reprezint ă conceptul de moral ă, de bine și
de rău, așa cum acesta era în țeles de clasa st ăpânitoare. De aceea, jurisconsultul roman Celsus
definește dreptul ca fiind „ars aequi et boni” , adică știința echității și a binelui, dou ă elemente al
căror conținut se desprinde din morala și interesele vârfurilor st ăpânitoare.
Echitatea în acest sens devine în mod constant m ăsura critic ă a dreptului pozitiv roman,
însuflețind procesul permanent de transforma re a dreptului în vigoare. În adev ăr, magistra ții, mai
ales pretorii, c ălăuzindu-se de principiile echit ății, au putut solu ționa toate problemele pe care via ța

12le scotea la iveal ă, completând, modificând sau chiar înl ăturând institu țiile devenite desuete ale
vechiului drept civil.
Așa de pild ă – dreptul pretorian a ameliorat sistemul succesoral roman, sistemul
contractual, procedura de judecat ă, reglementarea juridic ă a dreptului de propr ietate, sistemul de
interpretare a normelor și a actelor juridice, dând importan ța cuvenită fondului și intenției reale a
părților ce au încheiat actul ( voluntas ) etc.
Pretorii au intr odus unele reguli și instituții noi, care concurând cu cele ale vechiului drept
civil, s-au impus în detrimentul acestora, înlo cuindu-le în numeroase domenii. Acest dualism
juridic a constituit una din caract eristicile dreptului roman, dovedind c ă ceea ce este mai aproape
de viață, de mersul evenimentelor, pân ă la urmă, biruie.
Activitatea pretorilor s-a desf ășurat după anumite principii generale pe care ace știa le
înscriau, la intrarea în func țiune, în planul lor anual de activi tate, cunoscut sub numele de edict
(edictum ). Aceste principii s-au materializat în numeroase reglement ări concrete, devenite treptat
instituții juridice pretoriene mereu ținute, prin intermediul edictului pretorian, la nivelul cerin țelor
sociale contemporane.

2.4. Dreptul natural
Este definit ca un drept comun tuturor vie țuitoarelor, s ădit fiind de natura mam ă în
conștiința oamenilor și în instinctele celorlalte vie țuitoare.
Influențați de ideile filozofiei grece ști, jurisconsul ții romani vedeau în dreptul natural de
cele mai mult ori un drept permanent, echitabil și bun ( semper aequm et bonum ) adevărate norme
ideale în raport cu imperfec țiunile dreptului pozitiv.
Acest concept a constituit obiectul a numeroase discu ții speculative, rupt e de realitate și
potrivnice acesteia. Printre principiile pe care juri știi romani le socoteau de drept natural se
numărau: legitima ap ărare, nevalabilitatea unei obliga ții care are ca obiect un lucru imposibil,
îmbogățirea fără iusta causa etc. Aceste reguli echitab ile prin ele însele au p ătruns – spre deosebire
de altele – în dreptul pozitiv, dar sfera lor de aplicare nu s-a ex tins asupra tuturor oamenilor, cum
ar fi fost logic într-un sistem de reguli aplicabile neamului omenesc, c ăci sclavii – simple lucruri –
se găseau în afara ordinii de drept și, în consecin ță, în afara oric ărei ocrotiri.
De asemenea apare ca ilogic ă ideea unui drept comun tuturor vie țuitoarelor – o specula ție
filozofică – animalele fiind incapabile de a c ădea sub influen ța legilor.

133. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

3.1.Noțiunea de izvor de drept și enumerarea izvoarelor de dreptt
Noțiunea de izvor de drept are două sensuri:
– în sensul material, prin izvor de drept se în țelege condi țiile sociale, economice,
politice care au determinat edictarea unor norme juridice;
– în sensul formal , prin izvor de drept se în țelege căile prin care normele juridice sunt
aduse la cuno ștința celor guverna ți. Acest sens este folosit de noi în cele ce urmeaz ă.
Izvoarele formale ale dreptului roman sunt:
– Consuetudinea (obiceiul juridic roman); -Legea ; -Edictele magistra ților judiciari;
– Senatus consultele; – Constitu țiile imperiale;
– Jurispruden ța.
Cel mai vechi izvor de drept roman este co nsuetudinea, iar celelalte izvoarelor s-au
adăugat în cursul evolu ției istorice a societ ății romane.

3.2. Obiceiul juridic ( consuetudinea Doctrinarii consider ă că dreptul roman a fost în cea
mai mare m ăsură un drept consuetudinar. Astf el, obiceiul vechi avea aceea și valoare și și-a
respectat-o în egal ă măsură ca și legea, bazându-se pe consim țământul tacit al poporului, fiind o
moștenire de la str ămoși. Dreptul reglementat de obicei este nescris, dar asem ănător legii
și
aplicarea lui constant ă, repetată în timp, în cazuri identice, îl face s ă devină obligatoriu.
În timpuri str ăvechi, stabilirea consuetudini i – obicei care se repet ă mereu în cazuri identice
– constituia o preocupare special ă a pontifilor, începând cu sec. al III-lea î.H., devine obiect de
preocupare și pentru juri știi laici.
Inițial, se crease un colegiu al pontifilor care în fiecare an de semna pe unul din membrii s ăi
să acorde consulta ții în ce prive ște formele solemne ce trebuiau respectate pentru declan șarea unui
proces și asigurarea ap ărării în cadrul acestuia.
Aceste consulta ții erau acordate tuturor persoanelor interesate, adic ă nu numai p ărților din
proces, ci și judecătorilor și autorităților care aveau obliga ția să organizeze procesele.

14Consultațiile pontifilor, r ăspunsurile date de ace știa la întreb ările puse de persoanele
interesate, aveau loc dup ă expunerea faptelor de c ătre aceste persoane și erau valabile chiar dac ă
nu erau motivate, în schimb erau obligatorii, dâ ndu-le acestora (pontif ilor) posibilitatea de a
exercita permanent controlu l asupra modului cum se aplic ă în practic ă obiceiul.
Rolul acestor consulta ții a crescut odat ă cu dreptul ce li s-a acordat de împ ărați, ca
activitatea lor în acest domeniu s ă se considere ca fiind f ăcută pe baza prestigiului sau autorit ății
principelui ( ius repondendi ex auctoritate principis sau augusti ).
În perioada de înce put a statului roman, și anume, în timpul regalit ății și apoi în primele
secole ale Republicii, datorit ă dezvoltării lente a societ ății și caracterului predominant al economiei
naturale, cutuma a avut o aplicare deosebit de frecvent ă în raporturile juridice dintre cet ățeni, fiind
în deplină concordan ță cu nivelul redus de via ță și de cultur ă a oamenilor din acea epoc ă istorică.
Mai târziu, spre finele Republicii, pe m ăsura dezvolt ării produc ției de m ărfuri și
schimburilor comerciale, obiceiul (cutuma) devine insuficient ca izvor de drept, fiind înlocuit
treptat de alte izvoare: legea, edictul pretorian, interpret ările jurisconsul ților, senatus consultele.
O perioad ă de reviriment o cunoa ște acest izvor de drept în epoca post-clasic ă și bizantin ă,
când datorit ă crizei economice și politice a societ ății sclavagiste, apar în sânul acestei societ ăți
germenii noii societ ăți care o va înlocui – societatea feudal ă – cu toate caracteristicile acesteia,
când revenindu-se la economia natural ă își fac din nou apari ția cutumele, acestea având acum un
rol preponderent fa ță de celelalte izvoare de drept. Ele aveau o aplicare foarte extins ă în special în
provinciile noi cucerite și numai autoritatea imperial ă sau instan țele judecătorești puteau interveni
pentru a le da interpretarea obligatorie, în cazul existen ței unor contradic ții privind modul lor de
aplicare.

3. 2. Legea
Apariția legii este rezultatul dezvolt ării produc ției sclavagiste de m ărfuri și a schimburilor
comerciale, iar dreptul cutu miar devenise necorespunz ător pentru a reglementa aria tot mai întins ă
a noilor raporturi economice, sociale și politice, sim țindu-se nevoia unor acte normative de
aplicare general ă, cu dispozi ții clare și precise.
Sunt cunoscute în dreptul ro man trei categorii de legi:
– 1. legi aprobate de adun ările populare ( leges publicae Romani );
– 2. reglement ări cu caracter administrativ ( leges datae );

15- 3. clauze introduse în actele juridice ( leges privatae ).
Jurisconsultul Gaius define ște legea ca fiind o hot ărâre a poporului; lex est quod populus
iubet atque constituit iar Justinian afirma c ă legea este ceea ce poporul hot ărăște la propunerea
unui magistrat ( lex este quod populus Romanus senatore m agistratus interogant e veluti consule,
constituiebat ).
Realitatea nu era întotdeauna aceasta, astfel prim ele legi romane au fost legile regale ( leges
regiae ), fiind votate în perioada regalit ății de către adunările curiate ( comitia curiata ) care
reprezenta adunarea pa tricienilor din str ăvechea Rom ă. Ele aveau un profund caracter religios.
Legea constituia în aceast ă perioadă, în realitate un ordin dat de rege și, ulterior, de
magistratul cet ății în fața adunării.
A doua categorie de le gi votate de aceast ă dată de adunarea poporului (adunarea centuriata
sau adunarea tributa ), sunt așa-zisele legi rogatae , propuse și supuse adun ărilor respective de
consuli tribuni, dictatori sau pretori, purtând numele acestora.
După ce erau votate în adun ările poporului erau trimise senatului spre aprobare, care le
investea cu autoritas (autoritate).
Cea mai veche lege Roman ă, dar și cea mai important ă este Legea celor XII Table, care a
apărut ca urmare a luptelor dintre patricieni și plebei în anul 449 î.e.n.
Legea cuprinde trei p ărți: praescriptio , rogatio și sanctio .
În prima parte ( praesriptio ) se arătau locul și data când a avut loc votarea, numele
magistratului care a propus-o. Partea a doua ( rogatio ) cuprinde textul legii, adic ă actul normativ
propriu-zis. A treia parte ( sanctio ) prevede sanc țiunile ce se aplic ă în cazul nerespect ării legii. Sub
acest aspect sunt împ ărțite în 3 categorii: perfecte ( perfectae ), mai pu țin perfecte ( minus quam
perfectae ) și imperfecte ( imperfectae ). Legile perfecte anulau to ate actele contrare dispozi țiilor
prevăzute în aceste legi, cele mai pu țin perfecte prevedeau doar ni ște amenzi pentru înc ălcarea
acestor dispozi ții, fără a anula actele respective, iar cele imperfecte nu stabileau o sanc țiune
directă, ci una indirect ă. Așa spre exemplu, prin Legea Cincia de donis et muneribus erau oprite
donațiile făcute peste o anumit ă limită anumitor categorii de persoane.
Legile datae erau reglement ări care se refereau la organizarea unei provincii sau cet ăți. De
obicei, erau redactate de comandantul armatei di n acea provincie împreun ă cu o comisie a
senatului.

16Ultima categorie de legi – leges privatae reprezint ă, așa cum am ar ătat, unele clauze
introduse de p ărți cu ocazia încheierii unui act juri dic în raport de natura acestuia: leges mancipii la
vânzare, leges venditionis la vânzare, leges locationis la locație etc., reu șindu-se astfel întocmirea
unor acte juridice cât mai complete în concordan ță cu voința părților contractante.

3. 3. Edictele magistra ților
La intrarea lor în func ție, magistra ții superiori aveau obliga ția să-și prezinte programul în
anul de magistratur ă în care urmau s ă funcționeze.
Termenul de edict reprezenta în fapt anun țul acestui program care la început era rostit
verbal ( exdicere ) în fața poporului adunat. Mai târziu, edictele erau scrise pe o tabl ă de lemn
vopsită în alb ( album ) și afișate în for timp de un an cât dur a magistratura, fiind denumite și
perpetue ( perpetua ), adică valabile pe întreaga perioad ă de timp sus ar ătată. Ele se deosebeau de
edictele date în situa ții deosebite, care purtau numele repentina (neprevăzute).
Un rol important au avut edictele magistra ților investi ți cu jurisdictio , dreptul de a numi
judecător, de a organiza procese între particulari, aceste atribu ții fiind conferite pretorului urban,
pretorului peregrin, edililor curuli la Roma, guvernator ilor de provincie și questorilor acestora.
Edictele cuprindeau pars translaticia , adică o parte din edictele vechi ale c ăror dispozi ții
fiind valabile și sub noua magistratur ă, erau men ținute și pars nova , o parte nou ă care cuprindea
noi dispozi ții introduse de magistratul în func țiune.
Edictul magistratului cuprindea, printre altele, formule de ac țiuni civile, formule de ac țiuni
pretoriene, prescrip ții, excepții etc.
Edictele magistratului au început s ă aibă un rol deosebit începând cu secolul al II-lea î.H.,
când datorit ă dezvolt ării produc ției sclavagiste și schimburilor comerciale, interven ția
magistraților, a pretorilor a devenit foarte necesar ă pentru a reglementa într-o nou ă manieră
relațiile sociale și economice care se formau. A șa-zisul drept pretorian are conform afirma țiilor
jurisconsultului roman Papinian ro lul de a ajuta dreptul civil ( adiuvandi ) sau de a-l completa ( vel
supplendi ) sau chiar de a-l ameliora ( vel corringendi iu ris civilis gratia ).
Se constat ă așadar că, în ce prive ște edictul, pretorul nu put ea crea norme de drept ( praetor
ius facere non potest ), dar prin reglementarea lui pretorian ă (honorara ) reușea să se apropie de ius
civile ; mai târziu în epoca clasic ă se va crea prin aceste edicte un adev ărat drept pretorian ( ius
praetorium ).

17În epoca imperial ă, rolul pretorilor se diminueaz ă, aceștia fiind subordona ți principelui și,
respectiv, împ ăratului care nu mai sunt de acord s ă-i permită pretorului s ă fie creator de drept. Prin
codificarea edictului, care a avut loc într e anii 125-138 e.n. de c ătre juristul Salvius Iulianus din
dispoziția împăratului Hadrian, s-a instituit obliga ția ca la intrarea lor în func ție, pretorii s ă-și
afișeze textul codificat. Ulterior, a fost dat și un Senatus consult care nu le mai permite pretorilor
să facă nici o schimbare textului oficial al edictului, lipsindu-i as tfel de orice ini țiativă în ce
privește reglementarea juridic ă a unor situa ții neprevăzute de lege.

3.4. Senatus consultele
Senatus consultul reprezint ă hotărârea luat ă de senatus în soluționarea unei cauze. La
început nu au constituit izvoare de drept, în perioada republican ă senatul nu avea ini țiativă
legislativă, dar potrivit regulilor constitu ționale avea dreptul de a interpreta legile și de a le declara
nule dacă erau în contradic ție cu tradi ția romană, ori aplicarea lor în anumite situa ții speciale nu
era oportun ă, în raport de interesele statului. Senatul în acea perioad ă avea rolul de a sf ătui, opina
și recomanda.
Începând din a doua jum ătate a secolului al II-lea î.H., se cunoa ște însă că hotărârile
senatului aveau putere de lege. De altfel, înc ă din timpul r ăzboiului punic, senatul luând comanda
operațiunilor s-a investit cu puteri depline, reu șind să determine înfrângerea lui Hanibal într-un
război de uzur ă, care a durat aproape 18 ani (219-202).
În epoca imperial ă recunoașterea senatus-consultelor ca izvoare de drept este deplin ă
începând cu perioada împ ăratului Hadrian (117-138), dar influen ța împăraților în luarea acestor
hotărâri este din ce în ce mai evident ă, fiind în cele din urm ă pronunțate din dispozi ția lor.

3. 5. Constitu țiile imperiale
Constituțiile imperiale erau hot ărâri pe care împ ărații, după instaurarea principatului, le
luau pentru a fi aplicate pe întreg teritoriul statului roman, multe din acestea având caracter
legislativ și fiind redactate de un consiliu imperial ( consilium principis ) format din juri ști.
Aceste hot ărâri se prezentau sub diverse forme: edicte, rescripte, mandate și decrete,
jurisconsultul Gaius denumindu-le constitu ția princiar ă.
Edictele ( edicta ) erau date de împ ărat în calitate de magistrat suprem al statului, calitate pe
care o exercita ca orice magistrat supe rior, având dreptu l de a edicta ( ius edicendi ).

18Decretele ( decreta ) constituiau, în fapt, hot ărâri judec ătorești pronun țate de împ ărat în
virtutea competen ței sale de a judeca diverse pricini.
Mandatele ( mandata ) sunt instruc țiuni, norme, dispozi ții obligatorii pentru anumite
categorii de persoane, în special în domeniul administrativ.
Rescriptele ( rescripta ) sunt de dou ă feluri: r ăspunsuri date de împ ărat la sfaturile
consilierilor s ăi în diverse chestiuni juridice ridi cate de persoanele fizice prin peti ții (scribere )
precum și altele cu o motiva ție special ă, printr-o epistol ă dată funcționarilor ce le solicitau în scris,
în legătură fie cu o problem ă de drept, fie cu una jurisdic țională (de organizare a unei instan țe).
În epoca dominatului, constitu țiile dobândesc o importan ță deosebită, fiind uneori numite
„legi” – legi edictale ( leges edictales ).
În afara colec țiilor private de constitu ții din perioada principatulu i, apare acum o culegere
oficială, terminat ă în anul 438 sub împ ăratul Teodosie al II-lea, ia r la 01.01.439 intra în vigoare
Codex Theodosianus care cuprinde constitu țiile edictale în perioada 313-437.

3.6. Știința dreptului (jurispruden ța)
O situație specific ă dreptului roman a constituit-o considerarea științei dreptului ca izvor de
drept, înc ă din perioada de început care se caracterizeaz ă prin influen ța religiei în toate sferele de
activitate.
Sunt cunoscute în acest sens consulta țiile juridice ale pontifilor ( responsa ) care aveau un
caracter secret și constituiau un privilegiu doar pentru clasa dominant ă din societate, a
patricienilor.
Laicizarea dreptului roman a început odat ă cu apariția Legii celor XII Table în anul 450
î.H. și a fost continuat ă cu întocmirea calendarului judiciar (zilele fasti et nefasti ) și formulelor de
acțiuni în anul 304 î.H., oper ă a lui Cnaeius Flavius ( edil curul ), această publicație fiind cunoscut ă
sub numele de Ius Flavium .
Juriștii laici devin treptat tot mai cunoscu ți prin consulta țiile acordate ( consulaere ), în
rezolvarea unor probleme ( respondere ), redactarea actelor juridice ( cavere ) și asistența judiciar ă
(agere ), încât activitatea lor deosebit de important ă în interpretarea legilor și aplicarea lor practic ă,
va fi considerat ă ca izvor de drept. Aceast ă activitate justific ă pe deplin aprecierea lui Cicero c ă
oracolul cet ății este casa jurisconsultului ( totius oraculum civitatis ).

19Se remarc ă încă din perioada de început a dreptului roman jurisconsul ții romani Marcus
Manilius, Marcus Junius Brutus și Publius Mucius Scaevola care au fundamentat dreptul civil
(fundaverunt ius civile ).
Mai târziu, în epoca clasic ă, rolul jurisconsul ților va fi mai pronun țat ca urmare a marilor
realizări pe plan economic, social și militar, care cuprinde și sfera activit ăților juridice, pentru ca în
timpul imperiului s ă devină adevărați sfetnici ai împ ăratului, în emiterea de avize pentru judec ători
în vederea stabilirii modului cum trebuiau judecate anumite cauze. Apar la Roma școli de drept
care contribuie la argumentarea și fundamentarea unor institu ții juridice. Au loc confrunt ări de idei
și chiar rivalit ăți sub acest aspect. Astfel, școala proculian ă punea un accent pute rnic pe tehnica
juridică, susținând necesitatea cre ării unor legi noi cu dispozi ții cât mai precise pentru a nu da loc
la interpret ări greșite, în timp ce școala sabinian ă era refractar ă tehnicismului juridic, adoptând o
atitudine conservatoare ce presupunea men ținerea în vigoare a vechilor legi, și doar adaptarea lor
la cazuri concrete.
Din școala proculian ă făceau parte juri știi M. Artistius Labeo și P. Juventus Celsus, iar din
școala sabinian ă C. Aetius Capito, Masurius Sabinus și Salvius Iulianus.
În secolele al II-lea și al III-lea e.n., apar figuri celebre ca Sextus Pomponius, autorul unei
istorii a dreptului roman, Gaius cunoscut prin renumitele sale Institutiones, considerat cel mai
important manual de drept roman din perioada anterioar ă dreptului bizantin. Aemilius Papinianus
era autorul unei lucr ări de practic ă judiciară Questiones și a unei lucr ări de consulta ții Responsa,
Iulius Paulus, autorul unui manual denumit Sententiae , care au r ămas ca realiz ări monumentale ale
dreptului roman. Intervine îns ă o perioad ă de decaden ță în viața spiritual ă a imperiului care se va
reflecta și în cultura juridic ă timp de câteva secole, în care jurispruden ța clasică romană este
înlocuită cu specula ții juridice, f ără să mai constituie izvorul de drept atât de mult apreciat în
perioada clasic ă. Abia în secolul al VI-lea e.n., în timpul domniei împ ăratului Justinian, spiritul
clasic reînvie încercându-se readaptarea institu țiilor juridice consacrate la condi țiile Imperiului
Roman de R ăsărit, prin monument ala lucrare denumit ă Corpus iuris civilis , care cuprinde: Codul
(Codex ), Digestele ( Digeste sine Pandectae ), Institutele ( Institutiones ) și Novelele ( Novelle ).

3.7. Alte izvoare ale dreptului roman
– Codul ( Codex ) a fost întocmit folosindu-se modelul Codurilor Gregorianus (publicat la
finele secolului al III-lea e.n. și care cuprindea Constitu țiile imperiale din perioada 196-291 e.n.) și

20Theodosianus din anul 439 e.n., despre care am amintit. Folosindu-se stru ctura Legii celor XII
Table, Codul lui Justinian cuprinde 4650 constitu ții imperiale date în perioada începând cu
împăratul Hadrian și până în timpul domniei lui Justinian, 534 e.n.

– Digestele constituie o culegere de compila ții (Pandectae ) din deciziile motivate de
jurisconsul ți ordonate pe materii ( Digeste ), lucrare în 50 de volume de mare anvergur ă executată
de o comisie de cercet ători, condus ă de Trebonian numit questor sacrii palatii , care a reu șit să o
definitiveze într-un timp record de numai 3 ani.

– Institutele reprezint ă un manual de drept pentru uzul studen ților ( cupidae legum
juventuti ) și este par țial inspirat din institu țiile lui Gaius, cum și din operele lui Marcianus,
Florentinus și Ulpianus.

– Novelele cuprind constitu țiile imperiale date de Justin ian în perioada 533-565, fiind
așadar ultima lucrare dup ă apariția primelor 3 (Codul, Digestele și Institutele), încheind astfel
monumentala oper ă care este cunoscut ă sub numele de Corpus iuris civilis (culegerea dreptului
civil) care a dat posibilitatea de-a lungul veacurilor care au urmat s ă se aducă la cunoștință întreg
mecanismul juridic al dreptului roman și de evolu ția științei acestui drept.
Prin moartea lui Justinian în a nul 565, practic, epoca sclavagist ă se află la final,
instaurându-se modul de produc ție feudal, dar opera sa a d ăinuit în timp și în cadrul noii societ ăți,
formând obiect de studiu atât pentru practicienii dreptului cât și pentru doctrinari. Legisla ția lui
Justinian a fost aplicat ă în continuare nu numai în Imperiul Bizantin, ci și în teritoriile fostului
imperiu de r ăsărit, în special teritoriul italic, pân ă în sec. al XII-lea.
În această perioadă, inspirându-se din lucr ările lui Justinian, au ap ărut și alte codific ări:
Ecloga din anul 740, în timpul împ ăratului Leon Isaurul; Prohironul (manual de drept) editat în
anul 879; Epanagoga din 886, Basilicalele din 892, acestea din urm ă în timpul împ ăratului Leon
Filosoful.
TEME DE CONTROL
1. Însemnătatea și actualitatea dreptului roman
2. Diviziunile dreptului roman și ramurile de drept din sistemul de drept actual
3. Viața și opera legislativ ă a împăratului Justinian.

21
MODULUL II.
PERSONALITATEA ÎN DREPTUL ROMAN

Obiective specifice:
– Însușirea conceptului de persoan ă;
– Identificarea elementelor definitorii ale capacit ății juridice;
– Cunoașterea regulilor și a excep țiilor privind începutul și sfârșitul personalit ății în
dreptul roman.

Rezultate a șteptate:
– Înțelegerea conceptelor de persona și de caput ;
– Înțelegerea continuit ății regulii și excepției din material personalit ății și în actuala
reglementarea a dreptului civil.â

Competen țe dobândite:
– Abordarea și explicarea necesit ății studiului capacit ății juridice;
– Aplicarea regulilor și ale excep țiilor privind începutul și sfârșitul personalit ății

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 2 ore

1. Noțiunea de persoan ă

Noțiunea de persoan ă în sensul ei larg și obișnuit desemneaz ă omul privit ca o unitate
indisolubil ă în totalitatea structurii sale fizice și psihice. În accep țiunea sa juridic ă, noțiunea se
referă la omul cu posibilit ăți de a participa în raporturile juridice ca subiect de drepturi și de
obligații.
În societatea sclavagist ă, aptitudinea de a avea drepturi și obligații nu era cunoscut ă tuturor
oamenilor, deoarece sclavii nu erau considera ți de ordinea juridic ă – drept „persoane”, ci simple

22„lucruri” ( res) „unelte gr ăitoare” ( instrumenta vocalia ) – și, în consecin ță, incapabili de a avea un
rol în via ța juridică, de a fi cu alte cuvinte titulari de drepturi și obligații. Aptitudinea de a avea
drepturi și obligații, de a juca un rol în via ța juridică se nume ște personalitate sau capacitate
juridică; ea aparținea în societatea roman ă în principiu numai oamenilor liberi, c ăci numai ace știa
erau persoane în sensul juridic al cuvântului, întrucât numai ei puteau participa la raporturile
juridice ca titulari de drepturi și de obliga ții.
Capacitatea juridic ă nu este a șadar în dreptul roman o calitate cu care omul s-ar na ște, ci o
suprastructur ă ce se întemeiaz ă pe relațiile de produc ție sclavagiste și care la rândul ei, printr-o
dialectică firească, le ocrote ște. La romani no țiunea de persoan ă, adică ideea de subiect de drepturi
și obligații se redă prin cuvântul persona, care inițial însemna masca pe care actorii o purtau când
interpretau rolurile încredin țate. Sensul juridic dobând it ulterior de cuvântul persona nu exclude
simbolismul ini țial al termenului, ci dimpotriv ă, continua deoarece „personalitatea” sau capacitatea
juridică este aptitudinea de a avea drepturi și obligații, de a „juca” un rol în via ța juridică.
Pe lângă termenul de persona , romanii mai foloseau pentru a desemna no țiunea de subiect
de drept și obligații pe cel de caput (cap), pornindu-se evid ent de la partea corporal ă cea mai
semnificativ ă pentru un indivi d în toate activit ățile sociale pe care le desf ășoară. De altfel, dup ă cât
se pare de la acest cuvânt ( caput ) derivă și noțiunea de capacitate.
Capacitatea juridic ă era de dou ă feluri: de drept sau de folosin ță și de fapt sau de exerci țiu.
Pentru ca un om s ă fie pe deplin capabil trebuia s ă posede atât capacitatea de drept cât și pe cea de
fapt. Capacitatea de drept sau de folosin ță cerea să fie îndeplinite mai multe condi ții: omul s ă fie
liber ( status libertatis ), să fie cetățean ( status civitatis ) și să fie șef de familie ( status familiae ),
adică să nu se găsească în puterea p ărintească a altei persoane. La rândul ei, capacitatea de fapt sau
de exerci țiu era recunoscut ă numai acelor persoane care pe lâng ă condițiile menționate –
îndeplineau și unele condi ții de fapt cu privir e la sex, stare mintal ă, vârstă etc. Într-adev ăr, unele
persoane datorit ă sexului – concep ția romană considera o femeie incapabil ă în multe privin țe –
bolilor mintale care în tuneca folosirea corect ă a rațiunii, inexperien ței, vârstei etc., nu se bucurau
de capacitatea de fapt sau de exerci țiu. Așadar, numai persoanele de se x masculin, în plenitudinea
facultăților intelectuale, având o anumit ă vârstă se bucurau de deplin a capacitate de fapt.

232.DOBÂNDIREA CAPACIT ĂȚII JURIDICE

Capacitatea juridic ă începe odat ă cu nașterea persoanei, cu condi ția ca nou-n ăscutul să fie
viu și viabil și să aibă înfățișare umană; ea poate avea eficien ță și înainte de na ștere, potrivit regulii
romane, copilul conceput este privit ca și născut ori de câte ori interesele lui o cer ( infans
conceptus pro iam nato habetur, q uotiens de eius commodis agitur ). În temeiul acestei reguli,
avortul era prohibit și succesiunea tat ălui decedat era acordat ă copilului conceput înainte ca acesta
din urmă să se fi născut. Regula era stabilit ă în interesul exclusiv al copilului conceput; de aceea î și
pierde eficacitatea dac ă acesta se na ște mort. Personalitatea sau capacitatea juridic ă a unei
persoane sfâr șește în mod firesc odat ă cu moartea fizic ă a acesteia și în mod excep țional prin
moartea ei civil ă (capitis deminutio ), cum ar fi: c ăderea în prizonierat, pierderea cet ățeniei etc.
Pe lângă persoanele fizice, dreptul roma n a recunoscut capacitatea juridic ă și unor
colectivități, ca de pild ă statului, cet ăților, diferitelor asocia ții etc., colectivit ăți pe care dreptul
modern le nume ște persoane juridice sau morale.
Reglementarea capacit ății juridice a urmat în întreaga evolu ție a dreptului roman
dezvoltarea rela țiilor de produc ție sclavagiste. Categoria juridic ă de persoan ă rămâne foarte
limitată, deoarece dreptul roman refuz ă sclavilor, deci majorit ății populației capacitatea juridic ă.
Situația nu s-a schimbat nici în epoca feudal ă, deoarece capacitatea juridic ă, proporțională în raport
cu poziția de clasă a locuitorilor – nobili, clerici, țărani liberi, or ășeni, iobagi – r ămânea inegal ă.
Capitalismul la rândul s ău, extinde și generalizeaz ă ideea de capacitate juridic ă pentru toate
clasele.

3. PIERDEREA CAPACIT ĂȚII JURIDICE ( CAPITIS DEMINUTIO )
3.1. Cauzele pierderii personalit ății
Capacitatea juridic ă a cetățeanului roman cuprindea trei elemente: libertatea ( status
libertatis ), cetățenia ( status civitatis ) și drepturile de familie ( status familiae ). Întrunirea acestor
trei elemente constituia ceea ce textele romane numeau status sau caput , adică starea sau
capacitatea juridic ă a cetățeanului roman. Dac ă el pierdea unul din aceste trei elemente în mod
obișnuit, se producea o simpl ă modificare mai restrâns ă sau mai intens ă a capacit ății sale. În
concepția roman ă însă, libertatea, drepturile de cet ățenie și drepturile de familie formau un

24ansamblu unic și necesar existen ței capacit ății sau personalit ății juridice a cet ățeanului, încât dac ă
unul din aceste elemente disp ărea, personalitatea sa juridic ă se stingea deplin. Jurisconsul ții romani
afirmau c ă pierderea unuia din aceste trei elemente ducea la capitis de minutio , adică la stingerea
personalit ății juridice și o comparau cu moartea. De aceea, unii traduc capitis deminutio cu
moartea civil ă, deoarece e vorba de dispari ția unei personalit ăți pe tărâmul dreptului civil; fizice ște
însă, persoana în cauz ă continua s ă existe.
Cauzele care atr ăgeau capitis deminutio puteau fi mai grave sau mai pu țin grave. Astfel, cel
care își pierdea libertatea ( status libertatis ) suferea o capitis deminutio maxima (cea mai mare
capitis deminutio ), aceasta avea loc în temeiul ca uzelor care aduceau sclavia, c ăderea în
prizonierat, în epoca republican ă, neplata datoriilor, unele condamn ări penale grave etc. Cel care
își pierdea calitatea de cet ățean ( status civitatis ) de pildă prin renun țarea la cet ățenia roman ă pentru
a dobândi o alta într-o cetate str ăină, prin efectul anumitor condamn ări etc., suferea o capitis
deminutio media (mijlocie), iar dac ă își pierdea drepturile de familie ( status familiae ), suferea o
capitis deminutio minima (cea mai mic ă). Exemple de capitis deminutio minima sunt numeroase:
emancipatul, care din persoan ă dependent ă (alieni iuris ) devine independent ă (sui iuris ), adrogatul,
care dimpotriv ă, din persoana independent ă devine dependent ă, adoptatul care trece dintr-o putere
părintească într-alta, femeia care, c ăsătorindu-se cum manu trece dintr-o putere p ărintească în alta,
femeia are c ăsătorindu-se cum manu trece din puterea șefului ei de familie în aceea a so țului, dacă
este sui iuris sau a capului de familie în a c ărui autoritate se g ăsește soțul etc.

3.2. Efectele pierderii personalit ății
Oricare ar fi fost cauza car e a pricinuit moartea civil ă a cetățeanului roman, personalitatea
sa juridică se stinge. Uneori acesta poate dobâ ndi pe alt plan o personalitate nou ă în fapt găsindu-
ne în fața unei simple schimb ări de personalitate ( permutatio status ); așa de pild ă un adoptat
dobândește în noua familie o situa ție identică cu cea avut ă în vechea familie de origine și pe care a
pierdut-o, iar femeia c ăsătorită cum manu trece din puterea unui șef de familie în puterea altui șef
(in manu mariti ). Dar dobândirea în asemenea cazuri a unei noi personalit ăți este cu totul
independent ă de respectiva capitis deminutio , care rămâne un act unic, al c ărui singur efect este
stingerea personalit ății juridice. Tot ceea ce poate urma posterior, iar în spe ță aparține unei noi
personalit ăți, reprezint ă o simplă succesiune ( post hoc ), și nu un raport de la cauz ă la efect ( propter
hoc).

25Persoanele care au suferit o moarte civil ă rupeau orice leg ătură agnatică sau gentilic ă cu
membrii familiei civile și pierdeau în consecin ță orice drept de succesiune în vechea familie. De
asemenea, erau lipsite de bunuri patrimoniale pe care le posedau; acest ea reveneau celor din
inițiativa cărora a avut loc respectiva capitis deminutio ; de pildă creditorilor care vânduser ă pe
debitorii lor insolvabil i ca sclavi statului, în urma unei condamn ări care a avut dr ept efect pierderea
cetățeniei celui condamnat, so țului sui iuris care se căsătorea cum manu etc.
Având asemenea consecin țe cu privire la bunur i, moartea civil ă producea în acela și timp
urmări similare în privin ța obligațiilor; acestea erau socotite ca fiind stinse. Astfel, dac ă Titus a
fost adrogat, vechile sale obliga ții (de pild ă un împrumut) disp ăreau; într-adev ăr, după adrogare
personalitatea juridic ă a lui Titus fiind desfiin țată, obligațiile pe care le contractase în aceast ă
calitate disp ăreau – încetau de a mai exista, disp ărând cauza, disp ărea și efectul ( sublata causa,
tollitur effectus ). Principiul stingerii obliga țiilor avea urm ări cu totul d ăunătoare față de creditorii
persoanelor care sufereau o moarte civil ă; aceștia rămâneau p ăgubiți de sumele pe care urmau s ă le
recupereze de la astfel de deb itori. Pretorul a intervenit îns ă în ajutorul cred itorilor, dându-le
pentru a-și urmări creanțele lor în justi ție o acțiune cu fic țiunea că moartea civil ă nu a avut loc ( ac
si capitae minutus non esset ). În speță creditorii lui Titus puteau s ă-l urmărească în fața instanțelor
pentru plata datoriei ca și când nu ar fi fost adrogat.
Moartea civil ă desființa personalitatea juridic ă a celui în cauz ă, dar nu și pe cea fizic ă
biologică. Persoana care suferise capitis deminutio își continua existen ța, pe tărâmul dreptului
natural. De aceea, leg ăturile de rudenie cognatic ă (de sânge) continuau s ă rămână în ființă și să
producă efecte juridice, iar obliga țiile născute din delicte (de pild ă dintr-o injurie, furt etc.) nu se
stingeau, deoarece persoana fizic ă a celui ce suferise o moarte civil ă rămânea aceea și. Nimeni nu
este exonerat de delictele sale, chiar dac ă a suferit o capitis deminutio , afirma jurisconsulul Ulpian.

2.3. Limit ări ale capacit ății juridice
Dreptul roman cuno ștea unele cazuri în care capacitatea juridic ă putea suferi unele îngr ădiri
datorită anumitor comportamente care dezonorau demnitatea cet ățenească.
A. Acela care refuza s ă facă mărturisiri, luând parte la un act juridic cu privire la acest act
sau cel ce scria scrisori ofensatoare ( carmen famosum ) la adresa unei persoane era lovit de
„intestabilitate” – adic ă de incapacitatea de a fi martor sau de a recurge la martori în propriile-i
procese.

26B. A doua cauz ă de limitare a capacit ății juridice este infamia ( infamia ) adică nedemnitatea
cetățenească. Ea putea rezulta dintr-o decizi e a cenzorilor, dintr-o dispozi ție a legii sau în virtutea
edictului pretorian. Cu ocazia întocmirii listelo r censului, cenzorii puteau, în epoca republican ă să
excludă un senator din senat, un cavaler din ordinul cavalerilor sau s ă lipsească un cetățean de
dreptul său de vot, dac ă aceștia se făcuseră vinovați de acte imorale, necins tite, lux exorbitant etc.
O asemenea pedeaps ă (nota censoria ) putea fi radiat ă cu ocazia censului urm ător de către cenzorii
ce urmau în func ție. La rândul lor unele legi pe nale interziceau celor condamna ți în materie
criminală să poată îndeplini anumite dreg ătorii sau func ții sau să fie martori și judecători.
În fine, edictul pretorian prevedea c ă unele condamn ări, unele fapte imorale sau exercitarea
anumitor profesiuni (gladiator, comediant) atr ăgeau incapacitatea de a pleda la judecata pentru
altul ( postulare ) de a fi reprezentat sau de a reprezenta pe altul în justi ție (cognitor, procurator ).
Infamia ce rezulta din lege sau di n edictul pretorului era pronun țată pe viață. Senatul sau
împăratul puteau printr-o decizie s ă-i șteargă efectele.

Teme de control
1. Care este regula în ma terial dobândirii personalit ății în dreptul roman? Dar în dreptul civil
actual?
2. Ce presupune excep ția infans conceptus? Indicați două aplicații alșe acesteia.
3. Care este momentul pierderii capacit ății juridice în dreptul roman? Dar în dreptul civil actual?

27MODULUL III.
STATUS LIBERTATIS

Obiective specifice:
– Însușirea conceptului de libertate;
– Cunoașterea izvoarelor sclaviei și a modalit ăților de dezrobire;
– Însușirea condi ției juridice a liber ților

Rezultate a șteptate:
– Înțelegerea rolului libert ății în dreptul roman;
– Înțelegerea transform ărilor în material condi ției juridice a sc avului. Sclavul cu peculiu..

Competen țe dobândite:
– Interpretarea condi ției juridice a persoanelor libere și a sclavilor.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 4 ore

1. Despre libertate

Clasificarea oamenilor (nu a persoanelor) din punct de vedere al status libertatis e s t e
următoarea:
– liberi
– sclavi.
Clasa sclavilor este omogen ă, toți sunt așezati pe aceeasi treapt ă, adica sunt socoti ti din punct de
vedere al dreptului civil ca lucruri” res”, și nu ca persoane, ci în timp ce clasa oamenilor liberi
conține mai multa diversitate.
In consecin ță, pentru a defini pe cei liberi (care au status libertatis ), se poate spune ca sunt
toti oameni inafara de sclavi.

28In Digestele lui Justinian găsim o definitie a libertatii si sclavilor, ambele puse sub
autoritatea lui Florentinus care a scris in secolul al II-lea:
“ Libertatea este o facultate naturala recunoscuta unei persoane de a face ce doreste , cu limitele
impuse de lege sau de forta ”.
“ Sclavia este o instututie a dreptului gintilor in baza careia cineva este supus unei puteri straine
contra naturii ”
Calitatea de om liber constituie una din condi țiile capacit ății juridice. Starea de libertate se
dobândește odată cu nașterea sau posterior na șterii. Dac ă ambii părinți sunt liberi, copilul se na ște
liber, iar dac ă unul din p ărinți e liber și celălalt sclav, copilul urmeaz ă starea mamei. Dac ă mama
este sclav ă în momentul na șterii, dar în timpul sarcinii a avut calitatea de femeie liber ă – indiferent
pentru cât ă vreme – copilul n ăscut se bucura de calitatea de om liber. Solu ția se explic ă în virtutea
regulii pe care am cercetat-o mai sus, c ă un copil conceput este privit ca și născut, dacă interesele
lui o cer, și evident acestea cereau ca el s ă fie liber și nu sclav.
Ulterior na șterii, calitatea de om liber se dobânde ște prin dezrobire și prin prescrip ție
achizitivă: sclavul care se comporta de bun ă-credință vreme de 20 de ani ca om liber, dobânde ște
după scurgerea termenului și în drept aceast ă calitate.
Libertatea se pierde prin c ăderea în prizonierat, potriv it unei reguli de drept a gin ților, după
care prizonierii deveneau sclavii celor car e i-au învins. De asemenea, erau vându ți ca sclavi în
afara Romei și în consecin ță își pierdeau libertatea cei care nu se prezentau la recrutare, cei care
refuzau să se înscrie pe listele censului, debitorii insolvabili etc. La aceste cazuri se adaug ă – cele
prevăzute de dreptul imperial, dintre care mai importante sunt condamn ările penale grave care au
drept consecin ță pierderea libert ății, ca de pild ă, condamn ările la munc ă silnică.

2. Despe sclavie

Poziția juridic ă a sclavilor
Sclavii au jucat un rol deosebit de important în via ța economic ă a statului roman, care în tot
timpul existen ței sale a r ămas un stat sclavagist. În epoca veche num ărul sclavilor era relativ redus
deoarece produc ția socială se desfășoară într-un cadru familial restrâns. Sclavii duceau o via ță
patriarhal ă, ei lucrau al ături de stăpânii lor fiind privi ți ca membrii inferiori ai familiei pentru care
munceau. Dup ă războaiele de cucerire duse de Roma și în special, dup ă războaiele punice,

29proporțiile produc ției materiale s-au l ărgit foarte mult, iar num ărul sclavilor a crescut sim țitor. În
epoca clasic ă a dreptului roman, sclavia devine „baza întregii produc ții”, sclavii sunt folosi ți la
cele mai istovitoare munci și sunt sili ți să ducă o viață care nu se deosebea prea mult de aceea a
animalelor de povar ă.
Socotit simplu obiect de proprietate ( res mancipi ) al stăpânului, sclavul nu putea avea un
patrimoniu al s ău și, în consecin ță, nu putea fi proprietar, creditor sau debitor și nici să lase
acestora o mo ștenire. El era, un simplu instrument de achizi ție pentru st ăpânul său, căruia putea s ă-
i facă situația mai bun ă, dar nu mai rea. Asupra sclavului st ăpânul avea drept nelimitat, putând s ă-l
înstrăineze cu orice titlu, s ă-l omoare.
Fiind lucru, sclavul nu putea s ă se căsătorească, deoarece aceast ă instituție era rezervat ă
numai celor liberi. Leg ătura cu o alt ă sclavă oricât de trainic ă ar fi fost ea era fa ță de legile romane
un simplu fapt ( contubernum ) asemenea rela țiilor întâmpl ătoare dintre animale ( mone ferrarum ), și
nu o căsătorie în sensul juridic al termenului.
Având statutul ju ridic de lucru ( res), sclavul nu se poate plânge în justi ție, nu putea – cu alte
cuvinte – intenta o ac țiune. Dac ă a fost rănit, lovit sau nedrept ățit într-o form ă oricât de grav ă, el nu
se putea adresa magistratului. Acest drept apar ținea numai st ăpânului său, care singur putea intenta
o acțiune în fa ța justiției (instan ței) așa cum ar fi f ăcut-o dac ă era vătămat un animal al s ău,
deteriorat un lucru neînsufle țit ce-i apar ținea etc.
Dacă aceasta era situa ția juridic ă a sclavului în epoca veche a dreptului roman, ea se
schimbă la finele epocii republicane.
Pretorul intervine recunoscînd în anumite cazuri și limite, potrivit necesit ăților economice
și sociale ale epocii, capacitatea sclavului de a încheia acte juridice în numele și în interesul
stăpânului și de a-l face în consecin ță, în egală măsură creditorul și debitorul acestor tranzac ții.
Cazurile în care pretorul a rec unoscut sclavilor cap acitatea juridic ă pentru a încheia acte în
numele st ăpânilor lor sunt urm ătoarele:
a). stăpânul putea îns ărcina un sclav s ă ducă la îndeplinire o afacere comercial ă determinat ă
sau să conducă pentru o perioad ă mai îndelungat ă un comer ț terestru sau maritim. Din punct de
vedere procedural problema era solu ționată pe calea ac țiunilor cu transpozi ție de care ne-am
ocupat în capitolul procedurii de judecat ă.
În intenția (intentio ) formulei era trecut numele sclavului c ăci cu el contractase ter țul, iar în
condamnarea ( condemnatio ) aceleiași formule, numele st ăpânului, deoarece as upra acestuia se

30răsfrângea activ sau pasiv – efectele tranzac ției încheiate. Rezult ă din cele de mai sus c ă măsurile
luate de pretor în vederea recunoa șterii dreptului sclavului de a contracta, se explic ă prin interesele
stăpânilor.
b). în vederea realiz ării acelora și interese speculative, st ăpânii puteau atribui sclavilor spre
administrare o mas ă de bunuri numit ă peculium „peculiu” ce cuprindea vite ( pecus , de aici și
numele), bani, imobile și uneori chiar sclavi. De și aceste bunuri r ămâneau în proprietatea
stăpânului, ele constituiau o mas ă de bunuri dis tincte încredin țate spre valorificare sclavului.
Veniturile realizate apar țineau stăpânului. În administrarea pecu liilor sclavii erau îndritui ți,
ca și în cazul precedent s ă încheie în numele și în interesul st ăpânilor diverse tranzac ții economice.
De aici posibilitatea st ăpânilor de a urm ări pe terții cu care contractase sclavul sau de a fi
urmăriți de către aceștia. În acest din urm ă caz terții nu puteau urm ări pe stăpân decât în limita
valorii bunurilor ce formau peculiul sau a îmbog ățirii sale, adic ă a foloaselor trase peste valoarea
peculiului din tranzac țiile încheiate de c ătre sclavul s ău.
Mai târziu, în epoca imperial ă, economia sclavagist ă își începe declinul, contradic țiile
sociale se ascut treptat, iar munca sclavilor devine din ce în ce mai pu țin productiv ă. Pe de alt ă
parte, num ărul acestora scade cu mult sub nevoile produc ției. Războaiele nu mai procura ca
odinioară numărul de sclavi de care avea acum nevoie Roma imperial ă. Autoritatea de stat
intervine încercând s ă pună o frână arbitrarului st ăpânilor ai c ăror victime erau sclavii (omorâ ți
fără scrupule pentru vini m ărunte sau în jocuri de gladiatori la circuri, împu ținând num ărul lor.
Sclavii constituiau o bog ăție publică și erau superiori ca num ăr oamenilor liberi, putând deveni o
primejdie, a șa cum dovedise revolta lui Sparta cus anterior. De aici necesit atea de a se interveni pe
cale legislativ ă pentru a fi ap ărați.
În Legea Petronia din anul 61 e. n., st ăpânii sunt opri ți să-și dea sclavii f ără încuviințarea
magistraților, să fie devora ți de fiare la jocurile de circ. Împ ăratul Claudius (41-51 e. n.) lipse ște de
dreptul de proprietate pe st ăpânul care î și abandoneaz ă un sclav b ătrân și bolnav, iar Antoninus
(138-161) promulga dou ă constituții: prima pedepse ște ca omucid pe st ăpânul care și-a ucis fără
motiv sclavul, iar o a doua îng ăduie magistra ților să silească pe stăpânii prea cruzi s ă-și vândă
sclavii pe care-i maltrateaz ă.
2.2. Izvoarele sclaviei

31Modurile stabilite de ordinea juridic ă pentru ca cineva s ă derivă sclav sunt: na șterea,
căderea în prizonierat și regulile speciale ale dreptului civil.
A) copiii n ăscuți dintr-o mam ă sclavă sunt sclavi indiferent dac ă tatăl lor este om liber sau
nu, deoarece o sclav ă în conformitate cu legea roman ă nu se putea c ăsători și în consecin ță condiția
juridică a tatălui era o simpl ă stare de fapt f ără nici o consecin ță legală.
B) prizonierii de r ăzboi deveneau potrivit regulilor dreptului gin ților sclavi, indiferent dac ă
erau romani sau str ăini. Dacă romanii c ăzuți în captivitate reveneau în patrie, ei î și redobândeau
potrivit dreptului roman libertatea împreun ă cu toate drepturile pi erdute. Ordinea juridic ă romană a
creat în acest domeniu un ingenios mecanism bazat pe o fic țiune cunoscut ă sub denumirea de
„dreptul de reîntoarcere” ( ius postliminii ).
Ficțiunea considera pe romanii întor și din captivitate c ă nu au fost niciodat ă – prizonieri și
în consecin ță niciodată sclavi. În felul acesta î și recăpătau toate drepturile, care se aplicau unor
situații juridice nu și de fapt – ex poses iunea, fiind obliga ți să procedeze la o nou ă luare în
posesiune a bunurilor, chiar dac ă acestea nu au fost de nimeni posedate în timpul captivit ății.
În cazul când un cet ățean roman murea în captivita te, Legea Cornelia edictat ă în anul 80 î.
e. n. îl socotea tot printr-o fic țiune mort în momentul c ăderii în prizonierat. Fic țiunea se justifica
prin necesitatea de a se men ține valabilitatea testamentelor întocmite de c ătre cetățenii romani,
înainte de c ăderea lor în prizonierat.
c). sclav mai putea deveni cineva în vi rtutea unor reguli spec iale de drept:
– în epoca republican ă debitorii insolvabili, persoanele care nu se prezentau la oaste sau
cele care refuzau s ă facă declarații necesare cu ocazia recens ământului popula ției sau averii lor,
puteau fi vându ți de creditori, în primul caz, de c ătre magistra ți, în celelalte dou ă, ca sclavi în afara
hotarelor statului roma n, dincolo de Tibru ( trans Tiberim ). În unele cazuri ho țul prins în flagrant
delict putea fi vândut și el ca sclav de c ătre păgubaș.
– în epoca imperial ă unele persoane puteau deveni sclavi cu titlu de pedeaps ă sau ca urmare
a pronunțării unei pedepse. În prima cate gorie intrau persoanele care de și libere, se l ăsaseră să fie
vândute ca sclavi de c ătre o terță persoană – cu care se în țeleseseră anterior – pentru ca,
revendicându- și libertatea posterior vânz ării, să împartă cu terțul suma dobândit ă din aceast ă
escrocherie. Drept pedeaps ă cel ce se l ăsase cu rea-credin ță ca sclav, r ămânea sclavul
cumpărătorului de bun ă-credință. Tot cu pierderea libert ății erau pedepsite femeile libere care
aveau leg ături cu un sclav, cu toat ă împotrivirea st ăpânului acestuia.

32În a doua categorie intrau persoanele, care conda mnate la munci silnice, ce se efectuau mai
ales în mine ( in metalla ) deveneau sclavi drept urmare acestei condamn ări (servi poenae ).

2.3. Modurile de eliberare a sclavilor
Dezrobirea ( manumissio ) constă într-un act juridic prin care st ăpânul renun ța la dreptul s ău
de proprietate asupra sclavului, pe care-l transforma, cu unele limit ări de drepturi civile și politice –
într-un cet ățean liber, în sarcina c ăruia însă rămâneau unele îndatoriri fa ță de fostul st ăpân, numit
acum patron ( patronus ). Acesta va aduce numeroa se profituri fostului st ăpân.
a). printr-un proces fictiv stăpânul se în țelegea cu o ter ță persoană să-l cheme în judecat ă și
să pretindă ca în realitate sclavul es te un om liber. La judecat ă stăpânul sclavului nu va contesta
afirmația terțului, iar magistratul, luând act de acest fapt, va declara pe sclav om liber. Cu timpul,
asemenea procese fictive s-au transformat în simple declara ții făcute înaintea pretorului.
b). prin înscrierea sclavului în listele censului ca fiind om liber. În timpul recens ământului
populației și bunurilor, ce avea loc din 5 în 5 ani, st ăpânii care voiau s ă-și elibereze sc lavii puteau
să-i declare oameni liberi înscri indu-i ca atare în registrele ce se întocmeau de cenzori.
c). prin testament – cu ocazia întocmirii testamentului st ăpânul putea s ă-și dezrobeasc ă unul
sau mai mul ți sclavi fie în mod direct, fie obligând pe mo ștenitorul s ău să procedeze la dezrobire.
În primul caz, sclavul era socoti t ca fiind dezrobit de defunct ( libertus orcinus ); în cel de-al doilea
caz de către moștenitorul acestuia.
d). se cuno șteau și alte moduri simple introduse de dreptul pret orian. Acestea constau fie
într-o declara ție orală făcută de stăpânul sclavului înai ntea unor prieteni ( inter amicos ) sau cu
ocazia unui banchet ( convivii adhibitione ) fie într-un înscris reda ctat de acesta ca o dovad ă a
dezrobirii intervenite ( per epistulam ). Cei dezrobi ți prin mijloace pretoriene aveau o pozi ție
juridică inferioară celor elibera ți prin modurile solemne sanc ționate de dreptul civil.

2.4. Condi ția juridic ă a dezrobi ților
Sclavii dezrobi ți purtau numele de liber ți (liberti ) iar fostul lor st ăpân purta cât prive ște
raporturile ulterioare dezr obirii pe cel de patron ( patronus ). Poziția juridică a dezrobi ților nu era
identică, ea depindea de modul în care au fost dezrobi ți.
Cei elibera ți prin mijloacele solemne ale dreptului civil aveau o situa ție juridică superioar ă
celor dezrobi ți prin mijloacele neformale ale dreptu lui pretorian; cei dintâi erau liber ți cetățeni, iar

33ceilalți liberți latini. Liber ții cetățeni se bucurau în princi piu de privilegiile cet ățenilor liberi, cu
toate acestea condi ția lor juridic ă era îngrădită atât datorit ă obligațiilor pe care le aveau fa ță de
foștii lor stăpâni, cât și datorită unor limit ări fixate în interesul societ ății sclavagiste în general. În
folosul patronilor, dezrobi ții aveau urm ătoarele obliga ții:
a). obliga ția de a presta anumite servicii materiale apreciabile în bani ( operae fabriles ).
Patronul era îndrituit s ă foloseasc ă aceste servicii în interesul s ău în cele mai diverse forme; de
pildă le putea închiria contra cost unor ter țe persoane sau le putea da în plat ă unui creditor de al
său. Obliga ția dezrobitului de a presta asemenea sluj be se transmitea, la moartea patronului,
moștenitorilor acestuia.
b). obliga ția liberților de a procura patronului în anumite cazuri alimente ( bona ) la aceasta
se adaugă dreptul patronului de a mo șteni averea dezrobitului s ău în cazul când acesta murea f ără
moștenitori.
c). obliga ția de a respecta persoana patronului ( obsequium ), de aici unele consecin țe
juridice, ca de pild ă, interdicția dezrobitului de a chema în judecat ă pe patron și pe rudele acestuia
fără autorizarea magistratului. Dependen ța libertului fa ță de patron se poate observa și în numele
pe care îl ia dup ă dezrobire. Noul s ău nume este alc ătuit din numele patronului, la care se adaug ă
cel pe care-l purtase în sclavie. De pild ă, sclavul lui Marcus Tullius, Marci Libertus Hermodarus,
adică numele și prenumele lui Cicero (Marcus Tullius), precizarea c ă este dezrobitul s ău
(dezrobitul lui Marcus), iar ca nume de familie numele s ău de sclav (Hermodarus).
Obligațiile liberților erau sanc ționate de ordinea juridic ă; cu alte cuvinte ei puteau fi
constrânși la nevoie s ă le îndeplineasc ă, patronii având dreptul s ă se adreseze autorit ății de stat:
prefectului Romei, guvernat orilor de provincii et c. În epoca postclasic ă, datorită contradic țiilor
sociale, libertul ce refuza s ă-și îndeplineasc ă obligațiile față de patron, putea fi readus în stare de
sclavie ( revocatio in servitutem – propter ingratitudinem ).
Condiția juridic ă a dezrobi ților era îngr ădită și de unele limit ări, concepute în interesul
societății sclavagiste în general.
De aceea, liber ții nu puteau fi ale și magistra ți (ius honorum ) în adun ările pe triburi, dar
pentru a li se mic șora valoarea votului, erau înscri și în listele electorale ale triburilor urbane.
Deoarece fiecare trib avea un vot, indiferent de num ărul alegătorilor înscri și, votul triburilor
urbane cu tot num ărul lor mare de aleg ători, nu egala pe acela al trib urilor rustice, care în ciuda

34numărului mic de aleg ători, erau mai numeroase decât cele urbane. În acest mod se asigura
preponderen ța politică a păturilor stăpânitoare.
Sclavii dezrobi ți prin mijloace neformale ale dreptului pretorian, aveau o pozi ție juridică
inferioară liberților cetățeni. Situa ția acestor dezrobi ți a fost reglementat ă prin Legea Iunia
Norbana din anul 19 e. n., care i-a as imilat cu latinii din colonii, de unde și numele de liber ți latini.
După cum se știe, romanii întemeia u în scopuri politice și militare numeroase co lonii pe teritoriile
cucerite. Dac ă unele se bucurau de privileg iul de a avea dreptul la cet ățenia roman ă, altele, printre
care și cele latine – alc ătuite la început din latini supu și Romei – posedau mai pu ține drepturi.
Legea Iunia a acordat liber ților dezrobi ți prin mijloacele neformale statut ul juridic al latinilor din
colonii, adic ă o poziție inferioar ă cetățenilor romani. Ca și dezrobiții, cetățeni romani, liber ții latini
numiți și latini iuniani dup ă numele Legii Iunia – aveau acelea și obligații materiale și morale, fa ță
de patronii lor, dar, pe deasupra le era interzis de a dispune prin testament de patrimoniul propriu,
care revenea fo știlor lor st ăpâni. Ei tr ăiau ca oameni liberi, dar a șa cum se spunea, mureau ca
sclavi.
Spre finele Republicii, dezrobirile luaser ă proporții, ceea ce periclita bunul mers al
producției sclavagiste. De aceea, împ ăratul Augustus, care a pus bazele Imperiului Roman, a
promulgat dou ă legi menite s ă îngreuneze dezrobirile. Prima – Fu fia Caninia din anul 2 e. n. –
limitează numărul de sclavi pe care st ăpânul putea s ă-i elibereze prin testament, propor țional cu
numărul total de sclavi afla ți în proprietatea sa, f ără însă de a putea dep ăși limita de 100. Legea s-a
aplicat în tot timpul imperiului, ea a fost abrogat ă numai pe vremea împ ăratului Iustinian, adic ă în
epoca în care produc ția sclavagist ă a fost înlocuit ă cu cea feudal ă.
A doua lege este Legea Aelia Sentia din anul 4 e. n. Aceasta interzicea tinerilor sub 20 de
ani să-și dezrobeasc ă sclavii, în afara cazului când dezrobirea le-a fost aprobat ă de un consiliu
special prezidat de pretor . Sunt oprite, în afar ă de motive bine întemeiate, eliber ările sclavilor care
nu au atins vârsta de 30 de ani, precum și dezrobirile f ăcute în dauna creditor ilor. În acest din urm ă
caz se cerea ca st ăpânul care și-a eliberat sclavii, s ă fi pricinuit un prejudiciu material creditorilor
săi și să fi procedat cu inten ția de a-i fi prejudiciat.

3. Stările de semilibertate

35În diverse etape de dezvoltare a statului roman au ap ărut diferite categorii de persoane care
deși teoretic se bucurau de libe rtate – de fapt aveau o situa ție foarte apropiat ă de a sclavilor.
Acceptându-le în fapt, ordinea juridic ă nu a reușit însă să elaboreze o construc ție juridică adecvată
pentru noile categorii social e, fie din pricina complexit ății problemei, fie datorit ă interesului de a
păstra o confuzie permanent ă, între aceste categorii și sclavie, baz ă a întregii produc ții sclavagiste.
Aceasta va înlesni trecerea la feudalism. Exemplu:
a). omul liber care sluje ște ca sclav unei alte persoane lib ere pe temeiul unei erori din partea
ambelor p ărți (homo liber bona fide serviens ). Deși în drept pretinsul sclav este om liber tot ceea
ce acesta dobânde ște, dobânde ște pentru pretinsul s ău stăpân.
b). persoanele ce se afl ă în puterea ( in mancipio ) altei persoane. Aceast ă situație se
întâlnește atunci când un șef de familie ( pater familias ) trece, printr-un act formal numit
manicipatio în puterea unui alt cap de familie, o persoan ă ce se afl ă în puterea sa, fie pentru a-i
vinde serviciile, fie pentru a o abandona noxal . Prin abandon noxal se înțelege trecerea în vederea
despăgubirii, a unei persoane, care a comis un delict, de sub puterea capului ei de familie în
puterea capului de familie sub care se afla victima. Aceste persoane constituiau adev ărate
instrumente de achizi ție pentru st ăpânii lor, deoarece tot ce ele dobândeau, dobândeau pentru
aceștia, având de fapt o pozi ție asemănătoare cu cea a sclavilor ( loco servi ). Din punct de vedere
juridic îns ă, persoanele in manicipatio nu erau sclavi, deoarece se g ăseau numai temporar în
această situație; într-adev ăr dacă ajunseser ă în puterea altei persoane printr-un act de vânzare
încheiat de șeful lor de familie cu respectiva persoan ă, ele puteau pretinde dup ă 5 ani eliberarea
lor, cerând s ă fie înscrise în listele censului; dac ă fuseseră abandonate noxal , puteau reclama
libertatea numai dup ă ce despăgubiseră prin munca lor pe victim ă.
De asemenea, cât timp se g ăseau în puterea altora ( in mancipio ) persoanele in mancipio
puteau intenta în cazul unui tratament inuman, o ac țiune de injurie împotriva acestora și, după
toate probabilit ățile, puteau s ă-și exercite în continuare drepturile politice.
c). persoanele ca re se angajau ( auctorati ) vânzându- și forța de munc ă la un antreprenor
(lanista ) ce organiza jocuri de circ și lupte de gladiatori. Dup ă ce depuneau un jur ământ „că vor
învinge sau vor muri”, ele deveneau în fapt sc lavi ai antreprenorului, de și în drept î și păstrau
calitatea de om liber și cetățean.

36d). persoanele r ăscumpărate de la du șman ( redempti ab hostibus ) de către un ter ț. Până
când acestea reu șesc prin munca lor sau cu bani s ă achite ter țului respectiva sum ă, rămân în
puterea lui.
e). colonii. La romani, marii proprietari funciari î și puneau în valoare în tinsele lor domenii,
lucrându-le fie cu sclavi , fie dându-le în arend ă colonilor. Ace știa plăteau stăpânului o arend ă în
bani, dar, pe deasupra, aveau și unele obliga ții în natur ă. În epoca postclasic ă, numărul fondurilor
cultivate sporesc iar munca lipsit ă de randament a sclavilor, este înlocuit ă pe scară din ce în ce mai
largă, prin aceea a colonilor interesa ți în anumite limite în procesul de produc ție; de aici dou ă
consecințe: stăpânii tind pe de o parte s ă facă din sclavii lor coloni, iar, pe de alt ă parte să
împiedice pe coloni s ă părăsească terenurile pe care lucrau. Acest din urm ă fapt era u șurat prin
aceea că arendașii nu reușeau să plătească întotdeauna arenda la termenul fixat.
Consfințită la început pe calea cutumiar ă, legarea colonului de p ământ a fost sanc ționată
prin lege de c ătre împăratul Constantin în anul 332. Dac ă la început raporturi le de colonat se
întemeiau pe un contract de arend ă (locatio-conductio ), treptat colonii devin, dup ă reformele sus-
menționate, parte integrant ă a domeniului pe care-l lucrau. În m ăsura în care criza sclavajului se
adâncea, colonatul se dez volta, devenind spre finele imperiului elementul hot ărâtor al produc ției de
bunuri materiale.
O persoan ă devenea colon:
– prin naștere, dacă unul din p ărinți era colon;
– prin prescrip ție, dacă un om liber a muncit vreme de 30 de ani pe un ogor în slujba altuia,
trecând drept colon;
– ca pedeaps ă, în cazurile prev ăzute de lege;
– prin contract încheiat cu un proprietar și înscris în arhivele cet ății (municipalia gesta ).
Din punct de vedere juridic, co lonul era un om liber, dar situa ția lui de fapt îl apropia de
poziția sclavului, fiind „rob al p ământului”. Dac ă își părăsea ogorul, colonul putea fi readus de
către stăpân, care avea în acest scop o ac țiune reală, ca și când ar fi fost vorba de un sclav. Fiind
sclav al p ământului, colonul nu putea fi desp ărțit de ogorul s ău, iar vânzarea fondului f ără colon
sau a colonului f ără fond era nul ă. În schimb era îng ăduit ca proprietarul s ă-și mute colonii de pe o
moșie pe alta.
Fiind om liber, colonul se putea c ăsători, avea puterea p ărintească asupra copiilor, putea
încheia diferite acte juridi ce, întocmi un testament etc. Supus unui drept de corec ție din partea

37stăpânului s ău, colonul nu putea s ă-l cheme în fa ța instanței pe stăpânul său, decât în cazuri cu
totul excep ționale; de asemenea colonul nu se putea c ăsători, spre finele imperiului cu o femeie
liberă, ci numai cu o femeie având aceea și poziție socială ca și el.

Teme de control
1. Cum putea un cet ățean roman s ă devină sclav?
2. În ce consta iura patronatus ?
3. Condiția juridică a sclavului cu peculiu
4. Ce sunt colonii și care era condi ția lor juridic ă?

38
MODULUL V.
STATUS CIVITATIS

Obiective specifice:
– Însușirea noțiunii de cet ățenie;
– Identificarea elementelor definitor ii ale statutului juridic al cet ățeanului roman;
– Cunoașterea statutului juridic al latinilor și peregrinilor.

Rezultate a șteptate:
– Înțelegerea condi ției juridice a cet ățeanului roman;
– Cunoașterea izvoarelor cet ățeniri romane.

Competen țe dobândite:
– Abordarea și explicarea statutului cet ățeanuluii roman;
– Ințelegerea rolului jucat de cet ățenia roman ă în extinderea dreptului roman.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 2 ore

1. Precizări prealabile privind împ ărțirea locuitorilor statului roman
După status libertatis , al doilea element al personalit ății în dreptul roman este status
civitatis, respectiv calitatea de cet ățean.
Locuitorii statului roman sunt împ ărțiți în trei mari categorii, fiecare având un statut juridic
aparte:
– Cetățeni romani (cives romani) , clasifica ți la rândul lor în:
– cetățeni romani ingenui (cei care nu au fost niciodat ă sclavi)
– liberți cetățeni romani (sclavii elibera ți prin modurile formaliste)
– Latini , divizați în următoarele categorii:
– latini vechi ( veteres, prisci )
– latini coloniari

39- latini iunieni
– Peregrini
– peregrini obi șnuiți
– peregrini deditici

2. CETĂȚENII ROMANI
2.1. Condi ția juridic ă a cetățenilor romani
La inceputul statului roman, numai locuitorii Romei aveau cet ățenie roman ă (Quiritis ). În cetate,
numai cet ățeanul roman (civis romanus) se bucura de toate drepturile politice și civile. To ți cei care
locuiau înafara cet ății erau str ăini, termenul ini țial era hostis , iar mai târziu s-a folosit termenul de
peregrinus (de la “ peregre ”= inafara ogorului roman ). Prezenți la Roma, str ăinii se puneau, pentru a fi in
sigurață, sub ocrotirea unui cet ățean roman cu care incheiau, in a cest scop, o conventie temporara sau
permanenta (clientele, hospitalitate sau hospitium ).
Inca de la inceputurile ei, Roma a folosit adesea tratatele pentru a reglemanta situa ția juridică a
locuitorilor din cet ăți străini. Pe baza tratatelor, locuitorii acestor cet ăți se puteau bucura, în raporturile cu
romanii, de unele drepturi civile sau garan ții politice.
Cetățeanul roman se bucura de o deplină capacitate juridic ă atât în sfera dreptului public ,
având drepturi politice, cât și în sfera dreptului privat , prin drepturile civile recunoscute.
Drepturi politice recunoscute cet ățeanului roman sunt urm ătoarele:
-ius sufragii , adică dreptul la vot în adun ăriile populare
– ius honorum, adic ă dreptul de a fi ales magistrat
– ius militiae , adică dreptul de a face parte din legiunile romane
Drepturi civile recunoscute cet ățeanului roman sunt urm ătoarele:
– ius connubii, dreptul de a încheia o c ăsătorie în form ă romană
– ius commercii, dreptul de a încheia acte juridic în form ă romană (in iure cessio, stipulatia,
mancipatia)
– ius testamenti factio , dreptul de a încheia un testament în form ă romană
– dreptul de a intenta o ac țiune în justi ție (actio legis )
Ca și obligații față de Roma , cetățeanul roman avea dou ă obligații, și anume prestarea
serviciului militar si plata impozitului (tributum), neîndeplionirea uneia sau alteia conducând la
pierderea libert ății (capitis deminutio maxima ).

40 În ceea ce prive ște numele cet ățeanului roman , acesta era alc ătuit din urm ătoarele
elemente pentru a-l individualiza în familie și societate:
– prenomen (Marcus);
– nomen gentilicum (Tullius);
– cognomen (Cicero);
– n umele tatălui (Marci filius);
– numele gintei (Cornelia Tribu).
Numele libertului cet ățean roman era format din numele fostului st ăpân, cu indicarea
calitatii de libert, la care se adaug ă numele din timpul sclaviei. De exemplu, sclavul lui Cicero
eliberat purta numele de Marcus Tullius, Marci libertus, Tiro.

2.2. Izvoarele cet ățeniei romane
Cetățenia roman ă se poate dobândi prin unul dintre urm ătoarele mijloace:
a) NAȘTEREA . În func ție de căsătoria părinților copilului în momentul na șterii lui,
întâlnim dou ă situații:
– copilul este n ăscut dintr-o c ăsătorie încheiat ă în formă romană (ex justiis nuptiis ),
posibilă numai dac ă ambii so ți sunt cetățeni romani sau dac ă soțul este cet ățean roman și soția
latină veteres. El devenea cet ățean roman;
– copilul este n ăscut î n afara căsătoriei (vulgo conceptus ), el urmeaz ă condiția juridic ă a
mamei . Așa fiind, el devine cet ățean roman numai dac ă mama sa are cet ățenie roman, indiferent
status civitatis al tatălui.
Deoarece prea u șor se dobândea cet ățenia roman ă pentru copii n ăscuți înafara c ăsătoriei
romane și de aici toate drepturile civile și mai ales politice, în anul 107 e.n . s-a data Legea
Minicia, potrivit căreia copilul urma condi ția juridic ă a tatălui, dacă tatăl era peregrin și mama
era cetățean roman. Deci, copilul rezultat dintr-o uniune dintre o femeie cet ățean roman și un
peregrin, devenea peregrin .
Pentru ca accesul peregr inilor la dobândirea cet ățeniei romane a fost privit cu multe
rezerve, s-a dat o interpretare foarte restrictiv ă a cazurilor de dobândire a cet ățeniei romane prin
naștere, mai ales pentru copiii nelegitimi . Astfel, dac ă mama este peregrin și tatăl cetățean roman,
potrivit Legii Minicia, c opilul ar fi trebuit s ă urmeze condi ția juridică a tatălui, adică să devină, la
rândul său, cetățean roman. Îns ă, plecând de la ra țiunea Legii Minicia, și anume aceea de a face

41mai rea condi ția juridic ă a copiilor rezulta ți înafara c ăsătoriei romane, un asemenea copil,
dobândea calitatea de peregrin.
b) BENEFICIUL LEGII. Principalele legii în baza c ărora s-a acordat cet ățenie roman ă, în
mod colectiv sau individual, sunt urm ătoarele:
– 90 i.e.n, Lex Iulia ., s-a acordat cet ățenia roman ă tuturor latinilor din Italia;
– 89 i.e.n. Lex Plautia Papiria primesc cet ățenie roman ă italicii care fac cerere;
– 79 i.e.n. Lex Roscia – primesc cet ățenie roman ă galii din Galia Transpadana;
– Lex Acilia Repetundarum, beneficiaz ă de cetățenie roman ă peregrinul care dovedea în fa ța
justiției că un magistrat roman a primit mit ă;
– 212 e.n. Edictul lui Caracalla, beneficiaz ă de cetățenie roman ă toți peregrinii din Imperiu, cu
excepția dediticilor.
c) ADOP ȚIA și ADROGAREA . La începuturi, adop ția și adrogarea au fost folosite nu
numai pentru dobândirea patria potestas de către pater familias , ci și pentru scopuri politice,
plebeii puteau s ă devină patricieni și invers, patricienii s ă devină plebei pentru a exercita iar latinii
puteau să dobândeasc ă cetățenie roman ă
d) DEZROBIREA . Așa cum am ar ătat în capitolul anterior, sclavii elibera ți prin modurile
formaliste (vindicta, censul, testamentul) deveneau cet ățeni romani, și pentru a nu se uita starea
lor inițială puratu denumirea de liber ți.

2.3. Pierderea cet ățeniei romane
În principiu, calitatea de cet ățean roman era perpetu ă, în sensul c ă odată dobândit ă ea nu se
pierdea. Existau și excepții potrivit c ărora în timpul vie ții, cetățeanul roman putea s ă-și piardă
cetățenia:
– prin capitis deminutio maxima. De exemplu, cet ățeanul roman c ădea prizonier sau devenea
debitor insolvabil, fiind era vândut trans Tiberim, ca sclav ;
– ca efect a unor condamn ări penale, cum ar fi de exemplu pent ru trecere la inamic sau
cetățenii romani condamna ți la deportare sau la anumite munci silnice;
– prin renunțare la calitatea de cet ățean roman, ca urmare a naturaliz ări într-o cetate str ăină.

3. LATINII

42Ca rezultat a expansiunii romane în Peninsula italic ă, s-a creat o categoria intermediar ă
între cetățeni și peregrini, cu un statut juridic asem ănător primilor.
3.1. Latinii vechi ( veteres, prisci ).
– inițial vechii locuitori ai Latinium -ului, care formaser ă în anul 493 i.e.n Liga
Latină, dizolvată în anul 338 i.e.n, în urma unei r ăscoale împotriva Romei.
– ulterior, statutul de latini veteres a mai fost acordat locuitorii coloniilor latine
înființate de Roma pân ă în anul 268 i.e.n.
Condiția juridic ă a latinilor veteres era asem ănătoare cu cea a cet ățenilor romani,
respectiv, dintre drep turile politice aveau ius sufraggii , numai dac ă se găseau la Roma (deci, nu
aveau ius honorum și ius militiae ), iar dintre drepturile civile aveau ius connubii , ius commercii
și acces la legis actiones . Dacă latinul se stabilea la Roma, dobândea cet ățenie roman ă.
În anul 268 i.e.n ., latinilor vechi li s-a acordat cet ățenia roman ă, astfel încât aceast ă clasă
de popula ție a dispărut.

3.2. Latinii coloniari erau locuitorii coloniilor latine întemeiate de Roma dup ă anul 268 i.e.n.
Ei aveau o au o co ndiția juridică inferioar ă latinilor vechi și care const ă în drepturi mai reduse
și anume: nu aveau drepturi politice, aveau numai ius connubii și legis actio .
Latinii coloniari puteau deveni cet ățeni romani prin beneficiul legii dac ă au ajuns magistra ți
sau membrii ai senatului municipal local ori dac ă au obținut condamnarea unui magistrat pentru
mită.
În baza Legii Iulia din anul 90 i.e.n ., s-a acordat cet ățenia romana tuturor latinilor din Italia .
Categoria de latin coloniar a r ămas în vigoare pentru locuitorii coloniilor întemeiate în scopuri
politice de romani, dup ă anul 90 î.e.n., pe teritoriile cet ăților cucerite înafara Peninsulei italice, cu
precizarea c ă unele dintre acestea se bucurau de fic țiunea ius italicum.

3.3. Latinii iunieni , categorie de latini creat ă în baza Legea Norbana (18 e.n) și în care intrau
sclavii elibera ți de cetățenii romani în următoarele condi ții:
– prin modalit ăți neformaliste, necunoscute de ius civile, respectiv inter amicos , post
mensam , per epistulam ;
– împotriva prevederilor Legii Aelia Sentia (4 e.n.) potrivit c ărora se interzicea
tinerilor șefi de familie sub 20 ani s ă-și elibereze sclavii, în afara cazurilor când

43dezrobirea le-a fost aprobat ă de un consiliu special prezidat de pretor, se interzicea
dezrobirea sclavilor sub 30 an i în dauna creditorilor.
Deveniți liberi, fo știi sclavi nu se bucurau de cet ățenia roman ă, nu aveau drepturi politice,
nu aveau ius connubii , aveau ius commercii , nu aveau dreptul s ă moștenească și nici să lase
moștenire descenden ților legitimi (averea lor revenea fostului st ăpân).

4. PEREGRINII
Etimologic, termenul de peregrin provine de la “ peregre ”, care însemna oricine locuia in
afara ogorului roman .
Vechiul ius civile era rezervat exclusiv cet ățenilor romani (“ ius proprium civium
romanorum ”). Deci, la început termenul de peregrin desemna orice str ăin, oricine care nu era
cetățean roman. In condi țiile unei economii slab dezvoltate , a unor schimburi sporadice între
comunități, orice străin la Roma ap ărea ca un du șman hostis ”, iar persoana sa, la fel ca și
bunurile sale, nefiind pr otejată. Aflat la Roman, str ăinul se găsea în situa ția unui lucru. In lipsa
unui tratat de pace, a unei conven ții de ospitalitat e sau de clientel ă, străinul se găsea inafara
dreptului .
Mai târziu , peregrin era denumit cel care nu avea calitatea de cet ățean roman sau de latin..
In anul 242 i.en., apare pretorul peregrin.
În funcție de condi ția lor juridic ă, peregrinii erau de dou ă categorii:
a) peregrinii ordinari (obi șnuiți), respectiv locuitorii cet ăților învinse de Roma și care
erau legate de aceasta prin tr atate. Din acest punct de vedere erau trei categorii de cet ăți:
federate, libere si supus e. Fiecare cetate î și păstra propria organizare politic ă, propriile instan țe de
judecată și aplicau propriul drept peregrin.
Peregrinii obi șnuiți nu aveau nici drepturile politice și nici drepturile civile ale unui
cetățean roman. Mai târziu, pentru a se dezvolta mai mult rela țiile comerciale dintre cet ățenii
romani și peregrini, acestora din urm ă li s-au acordat ius commercii .
Relațiile cetățenilor romani cu peregrinii erau guvernate de ius gentium.
În ceea ce prive ște posibilitatea dobândirii cet ățeniei romane, peregrinii puteau deveni
cetățeni romani numai în baza legii, ca o r ăsplată a unor servicii aduse Romei, sau printr-o
naturalizare acordat ă în mod individual sau co lectiv. De exemplu, din ra țiuni fiscale ce decurgeau
din achitarea impozitului de 5% pentru mo ștenire, precum și a impozitului pe avere, prin edictul lui

44Caracalla din anul 212 e.n., s-a acordat cet ățenia roman ă tuturor locuitorilor imperiului, cu
excepția peregrinilor deditici.
b) peregrinii deditici (de la “ dedere”= a capitula ). Intrau în aceast ă categorie urm ătorii:
– locuitorii cet ăților care s-au predat f ără condiții și cu care Roma nu a încheiat ulterior tratat
de pace, cetățile fiind desfiin țate din punct de vedere politic și administrativ. Ei pl ăteau capita ția
(tributum capitis);
– locuitorii cet ăților neorganizate de cet ăți (de exemplu, egiptenii);
– liberții care în timpul sclaviei au suferit pedepse infamante .
Peregrinii deditici nu avea drepturi politice și nici drepturi civile, nu puteau folosi dreptul lor
național decât dac ă permitea Roma, prin edictul pretorului.

Teme de control
1. Cum se dobândea cet ățenia roman ăĂ
2. Analiza ți drepturile și obligațiile cetățeanului roman.
3. Cum devenea cet ățean roman un latin? Dar un peregrin?

45
MODULUL VI.
STATUS FAMILIAE

Obiective specifice:
– Cunoașterea condi țiilor puterii p ărintești;
– Dobândirea cuno ștințelor privind c ăsătoria;
– Aprofundarea no țiunii de concubinaj, abroga țiune, adop ție.

Rezultate a șteptate:
– Explicarea și utilizarea no țiunilor de rudenie, c ăsătorie, putere p ărintească;
– Însușirea conceptelor de putere p ărintească, abrogațiune și legitimare.

Competen țe dobândite:
– Dobândirea cuno ștințelor necesare introducerii în studiul familiei romane;

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 6 ore

1. DESPRE FAMILIA ROMAN Ă

1.1. Noțiunea de familie
Familia roman ă avea față de sensul actual al termenului un con ținut mult mai complex.
Organizat ă pe bază patriarhal ă, familia se axa în jurul unei puteri, a puterii șefului de familie ( pater
familias ), a cărui activitate unic ă și nelimitat ă se extindea asupra tuturor membrilor de familie;
membrii de familie erau socoti ți în concep ția primitiv ă romană nu numai so ția, copiii, nepo ții etc.,
ci și sclavii și toate persoanele a c ăror existen ță era asigurat ă în cadrul sau prin intermediul
colectivității familiale. B ărbatul fiind șeful familiei și singurul conduc ător în cas ă, avea dreptul de
viață și de moarte asupra tuturor în familie, so ția devine un membru inferior al grupului familial.

46Puterea pe care șeful de familie o avea asupra femeii, copiilor și sclavilor se exercita asupra
întregului patrimoniu – termenul de familie referindu-se și la lucruri și la persoane (jurisconsulul
Ulpian). Puterea șefului de familie se numea la început manus (mână), simbol al for ței fizice. Șeful
sau capul familiei era numit pater familias , noțiune care evoca ideea de putere și nu de
descenden ță și de procreare, pentru care romanii foloseau termenul de genitor. Capul familiei este
proprietarul întregului patrimoniu familial, singurul judec ător al celor de sub puterea sa și unicul
preot al cultului familial str ămoșesc. El este singur, de sine st ătător ( sui iuris ) independent în
familie pe când so ția și copiii de sub puter ea sa sunt dependen ți (alieni iuris ) iar sclavii simple
lucruri, obiecte de proprietate ( res).
Cu timpul, odat ă cu dezvoltarea istoric ă a familiei romane, în locul termenului unic de
„manus ” apar mai multe denumiri menite s ă precizeze fiecare prerogativ ă a șefului de familie.
Manus continua s ă desemneze puterea acestuia asupra so ției, puterea p ărintească (patria potestats )
este utilizat ă pentru a denumi autoritat ea asupra copiilor, „puterea st ăpânului” ( dominica potestes )
este folosit ă pentru a determina puterea asupra sclavilor, iar „ dominium ” (stăpânirea), – dreptul de
proprietate asupra celorlal te bunuri. Prerogativele șefului de familie mergeau pân ă la exercitarea
dreptului de via ță și de moarte ( ius vitae necisque ) asupra persoanelor de sub puterea sa, acestea
sunt obligate s ă munceasc ă pentru capul familiei, s ă-i mărească patrimoniul, dar în nici un caz s ă-l
oblige prin actele lor, s ă-i micșoreze patrimoniul.
Rezultă așadar că vechea familie roman ă era fundamentat ă pe legătura de putere dintre
șeful de familie și cei aflați sub autoritatea sa. Aceast ă legătură juridică cunoscut ă sub numele de
agnatio , alcătuiește așa-zisa rudenie agnatic ă sau civil ă, iar familia astfel organizat ă se nume ște
agnatică sau civilă.

1.2. Noțiunea de rudenie
Rudenia agnatic ă este o rudenie exclusiv prin b ărbați, deoarece puterea nu putea fi
exercitată decât de b ărbați și nu putea fi transmis ă decât prin b ărbați, căci la moartea șefului de
familie ( pater familias ) numai descenden ții săi masculini de prim grad vor deveni capi de familie.
Fiecare din ace știa alcătuiau o nou ă familie. Descenden ții mai dep ărtați ai capului de familie
defunct (de pild ă, nepoți, nepoate) treceau acum în noile familii, schimbându- și doar puterea sub
care se aflau. A șa de pildă de unde înainte se g ăseau în puterea bunicului, ei se aflau acum în
puterea tat ălui lor, devenit cap de familie ( pater familias ).

47Prin descendent se în țelege nu numai urma ș de sânge, ci și cel adoptat. De și prin moartea
șefului, familia se f ărâmița într-o serie de alte familii, leg ătura de putere care unise pe to ți membrii,
agnațiunea, nu se rupea, ci continua s ă unească mai departe pe to ți cei care se aflaser ă sub aceia și
putere, dac ă șeful de familie ( pater familias ) n-ar fi încetat din via ță. Toate persoanele unite prin
această legătură se numeau, unele fa ță de celelalte agna ți, ele puteau chiar s ă dovedeasc ă în mod
direct descenden ța lor din acela și cap de familie. Persoanele care nu puteau dovedi direct
descenden ța dintr-un str ămoș comun, dar care puteau invoca unele prezum ții pentru a dovedi o
astfel de descenden ță (ca de pild ă, același nume de familie, comunitatea de cult familial etc.) erau
socotite rude agnatice (civile) îndep ărtate și purtau numele de gentili ( gentiles ) ca membri ai unei
mari comunit ăți familiale ce amintea de gin țile ( gentes ) din epoca veche. Rudenia civil ă
îndepărtată nu era lipsit ă de unele efecte juridice în materie de mo ștenitori, în domeniul familiei
etc.
Cu timpul, datorit ă folosirii sclavilor și exploatării provinciilor cuceri te, Roma nu mai este
obligată să foloseasc ă numai munca propriilor s ăi cetățeni și astfel scade autoritatea șefului de
familie, membrii de familie dobândind o independen ță și autoritate din ce în ce mai mare. Sistemul
de rudenie agnatic ă decade și îi ia locul rudenia de sânge ( cognatio ). Cognații sunt rude de sânge
(cognatio ), indiferent dac ă aparțin sau nu aceleia și puteri, iar cognatio – rudenia de sânge exist ă nu
numai în linie masculin ă, dar și în linie feminin ă, deoarece î și are baza în ideea de concep ție și de
naștere. Raportul dintre cele dou ă sisteme demonstreaz ă că acestea se suprapun uneori, iar alteori
există separat.
Gradul de rudenie agnatic ă și cognatic ă se calculeaz ă la fel. Se num ără generațiile care
despart pe una din cele dou ă persoane, de autorul comun, apoi genera țiile care despart pe autorul
comun de cealalt ă persoană și la urmă se face suma celor dou ă numere. Fiecare genera ție
reprezintă un grad; cu alte cuvinte sunt atâtea grade câte genera ții (tot gradus quot generationes ).
Astfel, fra ții sunt între ei rude de gradul doi, deoarece de la frate pân ă la autorul comun
(părintele) este un grad și un altul de la acesta pân ă la cel de-al doilea frate.
Verii sunt rude de gradul patru, de oarece de la fiecare din ei pân ă la autorul comun
(bunicul) sunt câte dou ă grade, în total patru grade. Unchiul și nepotul sunt rude de gradul trei,
deoarece un grad desparte pe unchi de autorul comun și pe acesta dou ă grade față de nepot.

48Deși rudenia de sânge a avut unele efecte morale din epoca cea mai veche, totu și o
recunoaștere juridic ă – mai larg ă n-a primit-o decât spre finele Republicii; în timpul imperiului
recunoașterea cogna țiunii se des ăvârșește, iar Iustinian îi asigur ă triumful definitiv.

2.
PUTEREA PĂRINTEASC Ă (PATRIA POTESTAS)

2.1. Noțiune
Este puterea pe care capul familiei o are asupra posterit ății sale, copii, nepo ți etc.,
desemnați cu toții prin expresia filii familias (fii de familie), indiferent dac ă sunt băieți sau fete,
dacă sunt născuți în familie ( natura ) sau dacă au devenit membri ai fa miliei printr-un act juridic
civil, ca de pild ă, o adopțiune, o căsătorie etc.
În epoca veche aceast ă putere era nelimitat ă, șeful de familie putea s ă-i alunge din casa
familială, să-i vândă, să-i abandoneze ca pe ni ște lucruri nefolositoare, s ă-i căsătorească fără a le
cere asentimentul și chiar să-i omoare. Dac ă șeful familiei î și vindea descenden ții la Roma sau pe
teritoriul latin, ace știa cădeau într-o stare vecin ă cu sclavia ( in causa mancipi ). Iar dacă îi vindea
dincolo de Tibru ( trans Tiberim ) adică în străinătate, deveneau sclavi. El putea de asemenea s ă-i
reclame de la oricine i-ar re ține pe nedrept sau i-ar ascunde, folosind ac țiunea în revendicare, ceea
ce denotă asemănarea între pozi ția juridică a descenden ților și aceea a lucrurilor care se aflau în
patrimoniul șefului de familie. Puterea p ărintească era perpetu ă. Oricare ar fi fost vârsta
descendentului și oricare pozi ție politică a r f i o c u p a t î n s t a t ( c onsul, pretor etc.) el r ămânea în
puterea p ărintească a șefului de familie. Descenden ții nu posedau un patrimoniu propriu; ei nu
puteau dobândi nimic pentru ei și nici nu puteau s ă înrăutățească situația material ă a șefului de
familie, f ăcându-l de pild ă, debitor sau obligându-l într-un chip oarecare, ci numai s ă i-o
îmbunătățească făcându-l creditor, pr oprietar etc. A șadar, pozi ția descenden ților nu se deosebea în
această privință de aceea a sclavilor.
Pentru a asigura cele necesare traiului în special prin munca pe terenurile agricole, șeful de
familie avea nevoie de o putere, care s ă includă largi posibilit ăți de constrângere.
Această autoritate pe care dreptul cutumiar o încredin țase capului de familie era o
adevărată autoritate jurisdic țională privată (imperium domesticum ) pe care o exercita în calitatea sa
de suprem judec ător în familia sa ( domesticus magistratus ).

49După războaiele punice, situa ția economic ă s-a schimbat foarte mult. R ăzboaiele
victorioase purtate de romani au întins hotarele statului, teritoriile cotropite din care unele foarte roditoare sunt anexate Romei.
Economia agrar ă primitivă face loc economiei comerciale, întemeiat ă pe o vie circula ție de
mărfuri. În epoca imperial ă bogății uriașe provenite din pr ăzile de război sau din jaful la care au
fost supuse țările cotropite, se rev ărsa la Roma, iar num ărul uriaș al sclavilor lua ți în războaie
asigura toat ă mâna de lucru de care avea nevoie societatea. Acest fapt a avut dou ă consecin țe
asupra familiei romane: pozi ția sclavilor s-a înr ăutățit în mod considerabil și din membri inferiori
ai grupului familial, devin simple unelte de munc ă; în schimb pozi ția membrilor liberi ai familiei,
liberați acum de obliga ția de a munci se îmbun ătățește în mod corespunz ător. Caracterul despotic
al puterii p ărintești cedează în fața noilor realit ăți economice și sociale, spre sfâr șitul Republicii.
Puterea p ărinteasc
ă este exercitat ă cu tot mai pu țină rigoare. Dreptul capul ui de familie de
a-și pedepsi descenden ții începe a fi restrâns. Vânzarea descenden ților în dreptul clasic este
declarată ilicită, aceștia având dreptul s ă-și reclame libertatea; de asemenea, este nul ă darea
copilului în gaj. Dreptul de via ță și de moarte existent înc ă pe timpul împ ăratului Constantin cade
ulterior în desuetudine. În dreptul postclasic este oprit ă părăsirea noilor n ăscuți, precum și
căsătoria copiilor împotriva voin ței lor, de c ătre părinți. S-a admis c ă puterea p ărintească, nu mai
constituie o putere unilateral ă, ci implic ă și îndatoriri, cum ar fi obliga ția de alimente fa ță de
membrii familiei, de înzestrare a fiicelor.
În dreptul lui Iustinian, puterea p ărintească este o putere domestic ă îngrădită în anumite
limite, iar dac ă copilul va s ăvârși fapte grave, p ărintele are dreptul s ă se adreseze magistratului
care va pronun ța, după ce se va consulta cu acesta, pedeapsa cuvenit ă. Cât prive ște vânzarea
noilor-născuți, ea rămâne permis ă numai dac ă șeful familiei a recurs la ea constrâns de o extrem ă
mizerie.
Transform ările suferite de puterea p ărintească au avut consecin țe asupra capacit ății
patrimoniale a persoane lor aflate sub aceast ă putere. Înc ă de la începutul epocii imperiale, fiii de
familie sunt socoti ți că au o personalitate juridic ă distinctă de a capului de familie și, în consecin ță,
sunt capabili de a se obliga prin contractul lor, de a fi proprietari etc. Pornind de la aceste
considerente, în dorin ța de a men ține o oaste puternic ă, împărații romani începând cu Caesar și
Augustus, au îng ăduit fiilor de familie s ă devină proprietari ai bunurilor dobândite cu ocazia
serviciului militar și să poată dispune de ele, fie prin acte între vii, fir prin testament.

50Asemenea bunuri sunt cunoscute sub numele de „peculiu ost ășesc” ( peculium castrense ),
prin analogie cu averea concedat ă sclavilor de c ătre stăpânii acestora și care purta denumirea tot de
peculiu ( peculium ).
Dacă fiii de familie mureau înaintea șefului de familie și nu dispuneau de aceste bunuri nici
prin acte între vii și nici prin testament, ele reveneau șefului de familie, dar nu în temeiul unui
drept de mo ștenire, ci în virtutea regulilor ce guve rnau regimul peculiilor în general ( iure peculii ).
Mai târziu, în epoca împ ăratului Constantin, bunurile pe care func ționarii le dobândeau în
exercițiul slujbelor publice sau biserice ști au fost asimilate cu cele dobâ ndite cu ocazia serviciului
militar; astfel a ap ărut „peculiul cvasiost ășesc” ( peculium quasicastrense ) căruia i-au aplicat reguli
ca și celui ost ășesc. În consecin ță, titularii acestor peculii puteau dispune de ele, asemenea
proprietarilor, fie prin acte între vii, fie prin testament.
Sub acela și împărat Constantin, fiul de familie cap ătă dreptul de a avea o alt ă masă de
bunuri: cele pe care le dobândise prin mo ștenire de la mama sa și care sunt cunoscute sub
denumirea de „bunuri materne”, bunuri dobândite de la rudele din partea mamei ( bona materni
generis ) și apoi cele dobândite din alte surse. Toate aceste bunur i au dobândit denumirea de bona
adventicia (bunuri dobândite), ele constitu iau proprietatea fiului de familie, asupra lor capul de
familie păstra în timpul vie ții sale un drept de administrare și folosință.
Puterea p ărintească (patria potestas ) ia naștere prin căsătorie , prin adopțiune și prin
legitimare.
Stingerea puterii p ărintești avea loc pe cale natural ă sau pe cale artificial ă.

2.2. Stingerea puterii p ărintești pe cale natural ă
Atâta vreme cât șeful familiei ( pater familias ) se afla în via ță, el își exercita puterea
părintească asupra descenden ților, indiferent de vârsta și poziția socială. Așadar, în mod firesc
puterea părintească înceta prin moartea natural ă a capului de familie, în acest moment fiii și fiicele
sale deveneau independen ți (sui iuris ). De asemenea, puterea p ărintească se stingea prin moartea
civilă a șefului de familie. A șa se întâmpla când capul de familie, c ăzând în prizonierat î și pierdea
libertatea, devenind sclav sau câ nd condamnat pentru unele infrac țiuni grave î și pierdea cet ățenia.
Dacă însă șeful de familie se întorcea din prizonierat, el era socotit printr-o fic țiune, în virtutea
dreptului de reîntoarcere ( ius postliminii ) că nu a fost niciodat ă sclav și că, în consecin ță, exercițiul
puterii părintești nu a fost niciodat ă întrerupt. Atâta vreme cât capul familiei se afla ca prizonier la

51dușmani, exerci țiul puterii p ărintești era așadar numai suspendat. Dac ă murea în captivitate, copiii
săi deveneau independen ți (sui iuris ) din momentul c ăderii sale în prizonierat. Dac ă însă șeful
familiei se întorcea din captivitate, copiii s ăi erau socoti ți tot printr-o fic țiune, că n-au fost
niciodată independen ți. În cazul în care cel ce- și pierduse cet ățenia era reabilitat și în consecin ță își
redobândea drepturile cet ățenești, își recăpăta odată cu ele și exercițiul puterii p ărintești. Puterea
părintească se putea stinge și prin moartea natural ă a copilului sau prin moartea civil ă a acestuia,
adică prin pierderea libert ății, a cetățeniei sau printr-o schimbare de stare familial ă (mutatio status )
de pildă, când copilul a fost emancipat de șeful de familie sau adoptat într-o alt ă familie. Dac ă fiul
de familie î și pierdea libertatea prin c ăderea în prizonierat și apoi se întorcea în patrie, reintra în
virtutea dreptului de reîntoarcere ( ius post liminii ) sub vechea putere p ărintească, aceleași reguli se
aplicau și în cazul în care copilul î și redobândea în temeiul unei reabilit ări, dreptul de cet ățenie
pierdut ca urmare a unei pedepse grave.
Deși puterea p ărintească nu se stingea, în principiu, dac ă fiul sau fiica de familie dobândea
vreo dreg ătorie în cetate, totu și în mod excep țional s-a admis din consid erente religioase, care
cântăreau greu în societatea sclavagist ă romană, ca fiul care îmbrac ă haină de preot a lui Jupiter
sau fata ce devine preoteasa zei ței Vera, iese de sub puterea p ărintească.
În dreptul lui Iustinian, adic ă într-o epoc ă în care puterea p ărintească ajunsese s ă fie mult
limitată, consecin ță a dezvolt ării social politice a societ ății romane care provocase o sl ăbire a
autorității șefului de familie, sc ăpau de sub puterea p ărintească și copiii care îndeplineau unele
dregătorii mai importante ca: prefect al ora șului, consul, episcop etc.

2.3. Stingerea puterii p ărintești pe cale artificial ă
Puterea p ărintească se stingea pe cale artificial ă prin actul de emancipare. Ini țial
emanciparea, adic ă scoaterea copilului de sub puterea p ărintească, a însemnat o pedeaps ă pentru
cel scos de sub aceast ă putere; copilul care nu se supunea autorit ății părintești (șefului de familie)
care nu-și îndeplinea obliga țiile ce-i reveneau, care se f ăcuse vinovat de fapte grave sau se
dovedise a fi primejdios pentru cei din jur, era izgonit din familie, adic ă emancipat, iar în afara
familiei individul – izolat și părăsit – rămânea fără nici un ajutor în lupta pentru existen ță. Șeful
familiei nu putea s ă rupă legăturile puterii p ărintești printr-o simpl ă declarație de voin ță și de aceea
Legea celor XII Table stabilise c ă, pentru desfacerea unei astfel de leg ături, șeful de familie s ă-și

52vândă fiul de trei ori pr in procedeul mancipa țiunii. Numai dup ă îndeplinirea acestor ritualuri
copilul era îndep ărtat, așa cum prevedea legea, din cadrul familiei.
Privită drept sanc țiune într-o perioad ă în care societatea roman ă se găsea la începuturile ei,
emancipa țiunea căpăta în republic ă un nou con ținut și o nouă finalitate. Transform ările sociale de
la finele Republicii, dezvoltarea produc ției de mărfuri, a comer țului, au impus s ă se acorde tinerilor
de sub putere o libertate larg ă de acțiune pentru a activa în diverse sectoare ale vie ții economice
emanciparea – sanc țiune este înlocuit ă treptat cu emanciparea real ă, formele r ămân, dar fondul este
altul. Emanciparea devine acum un m od de eliberare de sub puterea p ărintească.
Practic, emanciparea se f ăcea printr-o vânzare fictiv ă. Șeful familiei care vroia s ă-și
emancipeze fiul îl vindea în mod fi ctiv prin procedeul numit mancipa țiune unei ter țe persoane care
se obliga s ă-l elibereze imediat. Urma o a doua mancipa țiune și apoi o a doua eliberare. Dup ă a
treia mancipa țiune puterea p ărintească se desfăcea potrivit regulilor stabilite prin Legea celor XII
Table, iar ter țul eliberând pe fiu a treia oar ă, făcea din acesta o persoan ă independent ă (sui iuris ).
Dacă era vorba de o fiic ă sau de un descendent mai îndep ărtat, era suficient ă o singur ă
mancipațiune urmat ă de o singur ă eliberare. Astfel copilul era emancipat.
Procedura emancip ării bazată pe trei vânz ări fictive, de și complicat ă a rămas până în
vremea lui Iustinian. Împ ăratul Anastasie a ad ăugat în anul 502 e. n. o nou ă procedur ă de
emancipare care se realizeaz ă printr-o decizie imperial ă (per rescriptum ), înscrisă în registrele
publice. Aceasta putea avea loc și în absen ța copilului. Iustinian las ă să persiste procedura lui
Anastasie și, suprimând vechea procedur ă a mancipa țiunii, introduce o nou ă procedur ă, influențată
din practicile orientale ale imperiului; o simpl ă declarație a șefului de familie înaintea
magistratului competent era suficient ă.
Prin emancipare copilul iese din familia sa de origine și rupând leg ăturile de rudenie
agnatică cu ceilal ți membri de familie, pierde orice drept de mo ștenire, bazat pe acest fel de
rudenie. În schimb, emancipatul î și păstrează în vechea familie drepturile succesorale ce decurg
din rudenia de sânge (cognatic ă), în măsura în care dreptul pretorian ameliorat de cel imperial, a
recunoscut rudenia de sânge ca fundament al dreptului de mo ștenire.
Bunurile pe care emancipatul le st ăpânea cu titlu de peculiu, cât ă vreme se afla sub puterea
șefului de familie, r ămâneau de regul ă emancipatului și principiul apare ca foarte logic, dac ă se are
în vedere scopul economic și social pe care-l urm ăresc, începând din epoca republican ă,
emanciparea celor de sub putere. Spre deosebire de emanciparea – sanc țiune – din vechiul drept

53roman, emanciparea din dreptul clasic și postclasic prezint ă avantaje numai pentru copii. Devenit ă
favoare, ea putea fi îns ă revocată pentru ingratitudin ea celui emancipat.

3.CĂSĂTORIA

3.1. Aspecte generale
După jurisconsultul roman Modestinus, c ăsătoria este unirea b ărbatului cu femeia, o
comunitate pentru întreaga via ță, împărtășirea dreptului divin și uman, iar dup ă definiția pe care
Iustinian o d ă în Institu țiile sale, este unirea b ărbatului cu femeia, care consta într-o comunitate de
viață de nedesp ărțit.
Sunt defini ții idealiste pentru c ă femeia n-a fost nici di n punct de vedere juridic și nici
social egal ă în drepturi cu b ărbatul. Supus ă în epoca veche unei autorit ăți maritale, care mergea
până la dreptul de via ță și de moarte asupra ei, femeia n-a reu șit să devină posterior, nici chiar în
așa-zisa căsătorie liber ă (sine manu ) egală cu soțul în privin ța drepturilor și obligațiilor ce le
reveneau în familie și societate.
Căsătoria roman ă era precedat ă de o logodn ă (sponsalia ) care se încheia la început printr-o
convenție verbală (sponsio ) între capul de familie ( pater familias ) al tinerei fete și capul de familie
al logodnicului, iar mai târziu viitorii so ți, cu consim țământul celor în a c ăror putere se aflau.
Multă vreme logodna n-a produs decât efecte morale, dar începând din epoca împ ăratului
Constantin, a devenit un ra port de drept cu consecin țe juridice. Ruptura nejustificat ă a logodnei
obliga pe acela care era vinovat de acest fapt la daune materiale fa ță de cealalt ă parte.

3.2. Condi ții de fond pentru încheierea c ăsătoriei

A. Consim țământul
În epoca veche a dreptului roman, c ăsătoria și logodna persoanelor aflate sub putere se
încheiau de c ătre șefii de familie respectivi, care puteau dispune de ele a șa cum dispuneau de
sclavi sau de lucruri. Mai târziu în afar ă de consim țământul capilor de familie s-a cerut și acela al
viitorilor so ți. Treptat odat ă cu limitarea prerogativelor șefului de familie și paralel cu dec ăderea
rigorismului dreptului roman, consim țământul părților interesate se impune în dauna voin ței șefilor

54de familie. Astfel dac ă pater familias tace sau nu se opune, se presupune c ă acesta și-a dat
consimțământul, iar dac ă se împotrive ște fără motive la c ăsătorie, Legea Iulia – edictat ă în vremea
împăratului Augustus, îng ăduia fetelor s ă se adreseze magistratului pentru ca acesta s ă constrâng ă
pe șeful familiei s ă-și dea consim țământul. Împ ăratul Iustinian a acordat acela și drept și băieților.
În cazul în care capul familiei, fiind absent, nebun etc., nu putea s ă-și dea consim țământul, s-a
îngăduit în epoca lui Iustinian, ca persoanele aflate în putere s ă se căsătorească și fără
consimțământ.

B. Vârsta
În momentul încheierii c ăsătoriei, fata trebuie s ă aibă minimum 12 ani, adic ă să fie nubila
(aptă pentru căsătorie). În privin ța vârstei b ăieților (așa-zisa pubertate), sabinienii o fixau de la caz
la caz, în raport cu dezvoltarea fizic ă a tânărului, pe când proculienii o fixau la 14 ani. Opinia
acestora din urm ă a prelevat în dreptul lui Iustinian.

C. Dreptul de a se c ăsători ( ius conubii )
Soțul trebuie s ă aibă în conformitate cu legile ro mane, dreptul de a încheia o c ăsătorie cu o
femeie roman ă. Numai cet ățenii romani și locuitorii din vechea confedera ție latină, așa-zișii latini
vechi ( prisci latini ) aveau acest drept; pentru ca un cet ățean roman s ă poată lua în căsătorie o
femeie având calitatea de latin ă colonială sau peregrin ă se cerea autoriza ție special ă din partea
autorităților. În primele dou ă secole ale imperiului aceast ă favoare a fost acordat ă în mod
individual sau în mod co lectiv, în acest din urm ă caz fie unor comunit ăți, fie ostașilor după lăsarea
la vatră. Existența dreptului de a încheia o c ăsători după legea roman ă presupunea îndeplinirea
anumitor condi ții.
– viitorii so ți să nu fie rude între ei, nici în linie direct ă și nici colateral ă, în linie direct ă la
infinit, iar în linie colateral ă până la gradul VI în epoca veche și până la gradul IV spre finele
republicii. În epoca imperial ă căsătoriile între colaterali erau interzise numai când una din p ărți se
găsea la un grad de autorul comun. Aceast ă regulă care a suferit unele derog ări temporare, se
menține și în epoca lui Iustinian;
– viitorii so ți să nu fie afini între ei. Afinitatea ( adfinitas ) este leg ătura de rudenie care
unește pe un so ț cu rudele celuilalt so ț și constituie, în linie direct ă o piedică la căsătorie la infinit,
iar în linie colateral ă între cumna ți și cumnate;

55- nici unul din viitorii so ți să nu fie căsătorit, căci bigamia este prohibit ă de lege;
– văduva nu se putea rec ăsători în epoca veche timp de 10 l uni (posterior un an) de la
moartea so țului ei. Acest termen numit de viduitate, motivat teoretic prin considerente morale
(doliul datorat b ărbatului) î și găsește rațiunea în necesitatea de a se evita incertitudinea asupra
paternității copilului care s-ar na ște în acest interval ( turbatio sanguinis );
– condiția socială constituie o alt ă piedică la căsătorie. Astfel pân ă la Legea Canuleia anul
448 î.e.n., c ăsătoria dintre plebei și patricieni a fost oprit ă, iar până la Augustus aceea dintre
cetățenii născuți liberi ( ingenui ) și dezrobiți;
– în fine, unele acte normative opreau, pe considerente politice, c ăsătoria guvernatorilor din
provincii cu o femeie originar ă sau domiciliat ă în provincie, și pe considerente morale, c ăsătoria
soțului adulterin cu complicele s ău și a tutorelui sau a fiul ui lui cu pupila sa.

3.3. Formele c ăsătoriei
A. Cea mai veche form ă de căsătorie roman ă, era așa-zisa căsătorie cum manu . Femeia
astfel căsătorită rupea orice leg ătură cu familia ei de origine și intrând în familia so țului cădea sub
puterea ( manus ) șefului de familie. Dac ă bărbatul cu care se c ăsătorea era sui iuris , adică nesupus
altei puteri, femeia intra în puterea b ărbatului, dar dac ă bărbatul la rândul s ău, se afla în puterea
unui șef de familie, femeia intra sub autoritatea acestuia.
Singura compatibil ă cu puterea nelimitat ă pe care dreptul pozitiv o acorda șefului de
familie ( pater familias ), căsătoria cum manu asigura acestuia prerogativ e întinse asupra femeii.
Soția intra într-o adev ărată supușenie față de capul familiei, având pozi ția juridic ă a
descenden ților aflați sub puterea p ărintească. La origine, id eea de putere ( manus ) se identific ă cu
instituția căsătoriei, încât încheierea c ăsătoriei avea loc odat ă (uno ictu ) cu dobândirea puterii
asupra femeii. De aceea, formalit ățile necesare pentru încheierea c ăsătoriei erau identice cu cele
pentru dobândirea puterii ( manus ). Acestea erau: o ceremonie religioas ă care avea loc în fa ța a 10
martori și a preotului lui Jupiter ( flamen dialis ); de o str ăveche origine italic ă, această ceremonie
consta în anumite ritualuri cu reminescen țe agrare, deoarece cu aceast ă ocazie se oferea zeului
Jupiter farreus, adic ă o pâine f ăcută din făina (far) de grâu; de aici și numele de confarreatio – data
acestei ceremonii. Aceast ă formă de căsătorie era rezervat ă exclusiv patricienilor.

56B. Cumpărarea ( coemtio ) fetei de c ătre viitorul so ț de la șeful familiei. Acesta era
recompensat pentru pierderea a dou ă brațe de munc ă ce treceau într-o alt ă familie, prin pre țul pe
care-l primea la c ăsătoria fetei. Procedeul folosit era cel al mancipa țiunii care era un mod formalist
și solemn de transferare a propriet ății. Același procedeu era folosit pentru vânzarea sclavilor sau a
bunurilor mobile sau imobile, numai cuvintele ce se pronun țau cu aceast ă ocazie erau diferite.
Cu timpul îns ă, odată cu dezvoltarea societ ății romane și a slăbirii autorit ății capului de
familie, coemtio devine o cump ărare simbolic ă, iar actul mancipa țiunii o pur ă formalitate f ără
consecințele riguroase de odinioar ă.
C. Prin convie țuirea femeii cu b ărbatul vreme de un an de zile, este procedeul a șa-zis usus
(deprindere, obi șnuință). După un trai comun și neîntrerupt cu so țul timp de un an de zile, femeia
intra în puterea b ărbatului; procedeul era foarte asem ă
nător cu modul de dobândire a propriet ății
numit uzucapiune ( usucapio ), conform c ăruia cel care st ăpânește un bun mobil vreme de un an
devine proprietarul acestu i bun. Toate acestea reliefeaz ă în mod pregnant pozi ția juridică inferioară
a femeii, pe care vechiul dr ept roman o situa pe acela și plan cu obiectele de proprietate.
După războaiele punice îns ă, situația socială se schimb ă profund în Roma Antic ă.
Cuceririle militare, dezvoltarea comer țului, creșterea num ărului sclavilor de produc ție etc.,
asigurând bun ăstarea statului roman, au scutit pe membrii familiei de munca dificil ă pe care
trebuiau s ă o presteze anterior. Clasa st ăpânitoare se îmbog ățește rapid datorit ă exploatării
provinciilor și a maselor de sclavi care abundau pretutindeni pe pie țele romane.
Raporturile familiale î și pierd din rigidi tate, femeile devin tot ma i moderne, iubesc luxul,
fastul, petrecerile și pretind s ă aibă o viață cât mai independent ă. Totodat ă se face sim țită și
influența Greciei care creeaz ă o atmosfer ă de îngăduință în raporturile familiale, toate acestea vor
contribui la dispari ția severității și austerității (gravitas ) ce caracterizau rela țiile maritale în epoca
veche. Consecin țele nu întârzie s ă se arate al ături de căsătoria cum manu , apare așa-zisa căsătorie
liberă (sine manu ). Femeia nu intr ă în puterea ( in manu ) șefului de familie, a so țului ei, ci î și păstra
statutul juridic anterior. În consecin ță, dacă în familia ei de origine era sui iuris , adică de sine
stătătoare, ea r ămânea mai departe independent ă față de capul de familie a so țului ei. Pentru
încheierea unei asemenea c ăsătorii nu se cerea a fi îndeplinite nici o formalitate, nici civil ă, nici
religioasă. Pentru existen ța căsătoriei libere se cereau s ă fie întrunite dou ă elemente: inten ția
reciprocă a viitorilor so ți de a întemeia o via ță comună (affectio maritalis ) și conviețuirea lor

57materială (honor matrimonii ). Aceste dou ă elemente erau atât de in tens legate de ele, încât
prezența elementului material, adic ă conviețuirea a dou ă persoane de sex diferit, care îndeplineau
condițiile de fond pentru a fi so ț și soție, prezuma voin ța acestora de a fi uni ți prin căsătorie. De
aceea s-a spus c ă honor matrimonii și affectio maritalis alcătuiau o hendiad ă; prin hendiad ă se
înțelegea o figur ă retorică, care prin mijlocirea a doi termeni (în cazul nostru honor și affectio ) dau
expresie verbal ă unei realit ăți instituționale unice (în spe ță, căsătoria). Cercet ări mai noi au stabilit
perfecta asem ănare între c ăsătoria sine manu și instituția posesiunii.
În adevăr, posesiunea exist ă dacă se întrunesc dou ă elemente: un element volitiv – inten ția
de a poseda ( animus ) și un element material, st ăpânirea material ă a lucrului ( corpus ).
Înlocuind inten ția de a poseda, cu inten ția de a întemeia o via ță comună (affectio ) și
stăpânirea material ă a lucrului cu convie țuirea soților ( honor matrimonii ) constatăm o structur ă
identică a celor dou ă instituții. De aceea s-a afirmat c ă o căsătorie sine manu are o structur ă
posesorie.
Deși o căsătorie sine manu nu necesit ă îndeplinirea nici unei formalit ăți pentru a exista,
totuși era nevoie adesea s ă se stabileasc ă momentul când ea a început, pentru a se putea preciza de
pildă, filiațiunea copiilor fa ță de tată, problemele privind raporturile patrimoniale dintre so ți etc.
Această dovadă se putea face cu ajutorul unor elemente de fapt cu o anumit ă rezonanță socială:
aducerea femeii în casa b ărbatului ( deductio in domum mariti ) petrecerea organizat ă cu ocazia
sărbătoririi căsătoriei sine manu . Merită a fi subliniat ă superioritatea moral ă a unei astfel de
concepții care asigura consecin țe juridice unei st ări de fapt, nu în temeiul unor solemnit ăți și forme
rigide, ci pe baza unor îndatoriri impuse de interesele sociale.
Începând de la finele republicii c ăsătoria sine manu se afirmă tot mai mult, în dauna
căsătoriei cum manu , ca o consecin ță a unei dezvolt ări sociale ascendente; în epoca imperial ă
căsătoria cum manu devine o raritate.

4. Raporturile personale dintre so ți
Dacă femeia se c ăsătorea sine manu ea rămânea din punct de vedere juridic în familia ei de
origine; cu alte cuvinte continua s ă fie sau în puterea capului de familie ( pater familias ) dacă era
„dependent ă” (alieni iuris ) sau în tutela agna ților ei, dac ă era independent ă (sui iuris ). Deși femeia
căsătorită sine manu avea o pozi ție independent ă în familia so țului, fapt ce-i îng ăduia o libertate de
acțiune de neconceput în cadrul c ăsătoriei cum manu , totuși ea nu devenea egala b ărbatului. Ca și

58în căsătoria cum manu soția căsătorită sine manu primea numele so țului, domiciliul s ău era acela al
bărbatului, iar dac ă, fără voia acestuia, p ărăsea casa familial ă, soțul putea s-o readuc ă folosind o
cale de urm ărire special creat ă în acest scop: „inde rdictul” pentru g ăsirea și aducerea so ției (de
uxore exhibenda et ducenda ). În măsura în care c ăsătoria cum manu iese din uz, asist ăm la
ameliorarea pozi ției sociale a femeii. So ții sunt obliga ți să-și poarte respect reciproc, femeia ia
rangul social al b ărbatului, iar acesta trebuie s ă-i dea între ținerea corespunz ătoare, s-o apere în
orice împrejurare și să acționeze pentru ea în fa ța organelor de judecat ă. Soții își datorau fidelitate
unul celuilalt, cu toate acestea numai adulterul so ției era pedepsit. Pân ă spre finele Republicii,
capul de familie putea el însu și să pedepseasc ă pe soția infidelă, dar prin legea iulia de adulteris și
prin alte acte normative pos terioare, dreptul de a sanc ționa a trecut asupra st atului. În fine, so ții nu
se puteau cita în justi ție, decât cu încuviin țarea magistratului. Dispozi ția urmărea să soluționeze
neînțelegerile dintre so ți pe cale pa șnică și nu înaintea instan țelor de judecat ă.

5. Raporturile patrimoniale dintre so ți. Dota.
Dacă o femeie era „independent ă” (sui iuris ) adică nu se afla sub puterea unui cap de
familie, și se căsătorea cum manu , intra în puterea șefului ( pater familias ) noii sale familii și
întreaga ei avere trecea în patrimoniul acestuia.
La moartea șefului de familie, ea dobândea al ături de ceilal ți moștenitori, cot ă-parte
succesoral ă ce-i revenea în conformitate cu legile. Dac ă era dependent ă (alieni iuris ), adică se afla
sub puterea unui cap de familie se obi șnuia ca acesta s-o înzestreze odat ă cu intrarea ei în puterea
noului cap de familie cu diverse bunuri mobile sau imobile care, menite s ă susțină sarcinile
căsătoriei intrau automat în patrimoniul noului șef de familie.
Dacă femeia se c ăsătorea sine manu , urmează să facem, aceea și distincție, după cum era
„dependent ă” (alieni iuris ) sau independent ă (sui iuris ). În prima ipotez ă soția continua s ă fie
supusă autorității domestice a capului familiei sale de origine și, în consecin ță, tot ce dobândea
rămânea acestuia. În schimb, la moartea capului s ău de familie, femeia alieni iuris venea la
moștenirea acestuia, primind o cot ă parte din succesiune, în concuren ță cu ceilalți erezi. În ipoteza
a doua, femeia continua s ă rămână proprietara averii sale. Ea putea s ă se oblige cu concursul
tutorelui ei, prin diverse contracte și tot ce dobândea, constituia proprietatea ei personal ă. Cu soțul
putea să încheie orice act juridic, cu excep ția donațiilor. Acestea au fost prohibite la finele
Republicii de c ătre dreptul cutumiar pe considerentul c ă ele ar putea fi rezultatul unor presiuni din

59partea unuia din so ți. În epoca imperial ă pe vremea împ ăratului Caracalla, un senatus-consult
(oratio Antonini ) a stabilit îns ă că asemenea dona ții rămâneau valabile dac ă soțul donator a murit
fără să-și fi manifestat voin ța de a desface dona ția.
În ambele cazuri sus-men ționate se obi șnuia să se constituie în favoarea so țului o dot ă (dos)
menită să susțină sarcinile viitoarei c ăsătorii ( ad onera matrimonii sustinendo ). Dota, având ca
beneficiar pe so ț se constituie de c ătre capul familiei dac ă femeia era „dependent ă” (alieni iuris ),
de către o terță persoană sau chiar de c ătre femeie, dac ă aceasta fiind „independent ă” (sui iuris )
avea patrimoniul s ău propriu.
Din punct de vedere juridic existau mai multe modalit ăți de constituire a dotei:
A. Printr-un transfer de proprietate ( datio dotis ) făcut soțului prin modalit ățile legale de
înstrăinare a propriet ății.
B. Printr-un contract verbal ( dictio promissio dotis ) prin care cel ce constituia dota
promitea în cuvinte solemne so țului beneficiar c ă-i va transmite, odat ă cu încheierea c ăsătoriei ( si
nuptiae sequuntur ) anumite bunuri.
C. În anul 428 e. n. împ ărații Theodosius al II-lea și Valentinian al III-lea au hot ărât printr-
o constitu ție, că dota poate fi constituit ă fără nici o formalitate, printr-un pact ( pactum de
constituenda dote ), adică printr-o simpl ă promisiune f ăcută soțului de către constituentul dotei.
Dota devenea proprietatea b ărbatului și acesta trebuia s-o foloseasc ă pentru sus ținerea
sarcinilor c ăsătoriei. Nelimitate la început, prerogativele so țului asupra dotei au fost cu timpul
micșorate, avându-se în vedere interesele so ției pentru eventual itatea unui divor ț. De aceea, Legea
Iulia asupra fondurilor dotale ( de fondo dotali ) interzicea la finele Republicii so țului să înstrăineze
fără înștiințarea soției, fondurile italice, ia r în dreptul postclasic m ăsura este extins ă asupra oric ărui
fel de proprietate imobiliar ă. Iustinian la rândul s ău, a interzis so ției să-și dea un astfel de
consimțământ, ceea ce echivala cu inalienabilitatea fondurilor dotale.
La desfacerea c ăsătoriei dota trebuia restituit ă celui care o constituise sau persoanei pe care
aceasta o indicase. Lucru firesc deoarece dota fusese constituit ă pentru sus ținerea nevoilor
căsătoriei, iar aceasta încetase de a mai exista. În epoca veche a dreptului roman restituirea dotei
era asigurat ă printr-un cont ract verbal, so țul se obliga prin tr-un contract fa ță de constituent, c ă-i va
restitui dota la o eventual ă desfacere a c ăsătoriei, fie lui, fie ter ței persoane indica te de el. Spre
finele Republicii, odat ă cu creșterea num ărului de divor țuri, consecin ță a slăbirii legăturilor
familiale, se impunea ideea c ă restituirea dotei trebuie s ă urmeze în mod automat desfacerii

60căsătoriei. Pretorul d ădea soției care reclama restituirea dotei o ac țiune special ă (actio rei uxoriae )
– reclama ția dotei – cu ajutorul c ăreia cerea judec ătorului să oblige pe so ț să-i înapoieze, conform
cu echitatea, averea dotal ă. Acesta va fi obligat s ă restituie imediat toate bunur ile dotale pe care le
primise.
Obligând pe so ț la restituirea averii dotale, judec ătorul va ține însă seama de posibilit ățile
economice prezente ale acestuia, cu alte cuvinte îl va putea condamna numai în limitele activului
său patrimonial, nu peste posibilit ățile reale de plat ă (in id quod facere potest ). Este ceea ce se
numește beneficiul de competen ță – (beneficium competentiae ) pe care dreptul roman îl acorda ca o
favoare, din ra țiuni de echitate unor debitori printre care și soțului în restit uirea dotei.
Restituind dota, so țul putea la rândul s ău să rețină potrivit cu prevederil e legii, o parte din
bunurile dotale. Asemenea re țineri se f ăceau pentru a se asigura cre șterea copiilor rezulta ți din
căsătorie ( propter liberos ) drept sanc țiune împotriva so ției care sustr ăsese diverse bunuri de la so ț
(propter res amotas ) sau care avusese un comportament imoral ( propter mores ) ca o desp ăgubire a
soțului pentru bunurile pe care le d ăruise soției ( propter res donates ) și, în sfâr șit pentru
cheltuielile necesare sau utile averii dotale ( propter impensas ). Cheltuielile necesare sunt acelea
fără de care bunul ar fi pierit sau ar fi fost deterior at, iar cele utile sunt ch eltuielile care i-au m ărit
valoarea economic ă.
Acțiunea în restituirea dotei ( actio rei uxoriae ) se putea intenta, în epoca imperial ă, în cazul
în care căsătoria se desf ăcuse prin moartea so țului, împotriva mo ștenitorilor acestuia, dar ei nu se
mai bucurau de beneficiul de competen ță.
În epoca lui Iustinian ac țiunea în restituirea dotei cap ătă denumirea de „ac țiune dotal ă”
(actio de dote ) schimbându- și totodată structura. De data aceasta, obliga ția de restituire decurgea
din lege, prezumându-se c ă între constituent și beneficiar a intervenit o stipula ție tactică. Retențiile
au fost abolite, iar so țul putea s ă opună în compensa ție soției, care solicita restituirea dotei,
creanțele pe care el, so țul le avea împotriva acesteia. Rest ituirea averii dotale era garantat ă printr-o
ipotecă generală și tacită, care se constituia asupra patrimoniului b ărbatului, din momentul
încheierii c ăsătoriei. Printr-o constitu ție din anul 531 aceast ă ipotecă devine și privilegiat ă privind
orice ipotec ă constituit ă anterior c ăsătoriei.
Slăbirea raporturilor familiale și incertitudinile c ăsniciilor din epoca de declin a
sclavagismului roman, au impus apari ția unei institu ții menite s ă asigure unele avantaje so ției
pentru cazul în care so țul ar fi decedat înaintea ei sau când c ăsătoria s-ar fi f ăcut fără voia acesteia.

61Este vorba de darurile pe care so țul le făcea soției înainte de nunt ă pentru a-i asigura existen ța în
cazurile sus-men ționate. Numit ă în epoca postclasic ă „donație înainte pentru c ăsătorie ( donatio
propter nuptias )”, institu ția foarte cunoscut ă în orient, se r ăspândește, într-o epoc ă târzie, în
întregul imperiu roman. Împ ăratul Iustinian aplic ă acestei dona ții regulile dotei, cu care o
asimileaz ă.

3. 6. Desfacerea c ăsătoriei
Căsătoria se putea desface fie în mod for țat, fie voluntar; în mod for țat prin moartea,
pierderea libert ății sau a cet ățeniei unuia dintre so ți. Soțul care își pierdea libertatea devenea sclav,
iar cel care î și pierdea cet ățenia, peregrin. În consecin ță, căsătoria se desf ăcea pe deplin drept,
deoarece între un cet ățean roman și un sclav sau un peregrin nu putea exista o c ăsătorie valabil ă
din punct de vedere juridic ( iustae nuptiae ). Tot în mod for țat se desf ăcea căsătoria, dac ă ulterior
încheierii acesteia, ap ărea o piedic ă la căsătorie ( impedimentum superveniens ) cum era cazul
persoanei, care dup ă ce se căsătorise cu o dezrobit ă, devenise senator, deoarece legea interzicea
senatorilor c ăsătorii cu asemenea femei.
În mod voluntar c ăsătoria se desf ăcea prin voin ța părților. Aici trebuie s ă facem o distinc ție
între căsătoria cum manu și sine manu . Căsătoria cum manu se desfăcea numai prin utilizarea unor
forme inverse decât cele prin care fusese încheiat ă. Este o reminescen ță a formalismului primitiv
pentru care ceea ce se crea printr-o anumit ă formă, nu putea fi desf ăcut decât printr-o form ă
contrarie. Astfel, c ăsătoria încheiat ă prin ceremonie religioas ă – confarreatio , se desfăcea printr-o
formalitate contrarie numit ă diffarreatio iar cele încheiate prin cump ărare coemtio sau printr-o
conviețuire de un an ( usus), puteau fi desf ăcute printr-o remancipare ( remancipatio ) în temeiul
căreia soțul își remancipa so ția, adică o trecea în puterea unei ter țe persoane, care apoi o elibera.
Astfel, femeia ie șea de sub puterea b ărbatului, iar c ăsătoria se desf ăcea.
Mult mai u șor se desface c ăsătoria sine manu , încheiată prin întrunirea celor dou ă elemente
constitutive, inten ția de a încheia o c ăsătorie ( affectio maritalis ) și conviețuirea în comun ( honor
matrimonii ); o astfel de c ăsătorie se desf ăcea îndată ce unul din aceste dou ă elemente înceta s ă mai
existe. Legea nu cerea nici o formalitate. Cu alte cuvinte, separarea material ă a soților făcută cu
intenția de a se desp ărți pentru totdeauna însemna o desfacere a c ăsătoriei, adic ă divorțul –
(divortium ). Termenul exprim ă în mod plastic situa ția de fapt: so ții după ce au parcurs împreun ă o
parte a existen ței lor se despart ( divertuntur ) urmând c ăi diferite. P ărțile puteau proceda îns ă și la

62anumite acte menite s ă dovedeasc ă mai pregnant voin ța lor de a se desp ărți, ca de pild ă: notificarea
în scris sau prin martori a voin ței de a divor ța (repudium ); pronunțarea în fa ța unor martori a unor
cuvinte din care rezult ă voința de a pune cap ăt vieții conjugale, ruperea actului dotal etc.
Unii cercet ători opineaz ă că prin Legea Iulia de adulteris din vremea împ ăratului Augustus,
valabilitatea divor țului a fost condi ționată de îndeplinirea anumitor formalit ăți: o declara ție verbală
sau redactarea unui înscris înaintea a șapte martori, cet ățeni romani etc. Asemenea declara ții sau
înscrisuri nu erau îns ă cerute pentru valabilitatea divor țului ( ad solemnitatem ); ele aveau numai o
valoare probatorie, cu m de altfel o dovede ște practica ulterioar ă a dreptului roman.
Divorțul a fost privit cu mult ă ostilitate în societatea roman ă primitivă. Legea nu îng ăduia
ca familia roman ă, celula de baz ă în procesul de produc ție să se poată desface cu mult ă ușurință.
De aceea, cei care divor țau fără temei erau pedepsi ți de cenzori cu o observa ție (nota censoria ),
fapt ce atr ăgea asupra lor consecin țe negative. Dup ă războaiele punice și mai ales în epoca
imperială, odată cu accentuarea exploat ării sclavagiste, cu afluen ța bogățiilor pe care Roma le
aducea din provincii, paralel cu extinderea luxului la p ăturile bogate și cu creșterea influen țelor
orientale, rela țiile de familie î și pierd din solidita tea lor de odinioar ă. Contradic țiile sociale și
decăderea moral ă se fac din ce în ce mai sim țite la păturile privilegiate, rela țiile lor de familie
devin „moderne”, cu totul opuse virtu ților romane din epoca veche. Divor țurile devin tot mai
obișnuite la clasele dominante, reflectând prin u șurința cu care erau îng ăduite și prin frecven ța lor –
decăderea moral ă a epocii. Deseori împ ărații intervin, încercând în interesul statului sclavagist,
amenințat cu disolu ția moral ă să îngreuneze desp ărțirile fără temei. Rezultatele au fost
neînsemnate, deoarece prin legi ju ridice nu se puteau remedia situa ții sociale condamnate de
istorie. Împ ăratul Iustinian este nevoit s ă consacre situa ția de fapt, sanc ționând urm ătoarele
categorii de divor țuri:
– divorțul prin consim țământ mutual ( communi consensu ), adică prin buna învoial ă a
părților;
– divorțul motivat de un fapt justificat ( bona gratia ), dar care nu poate fi imputat celuilalt
soț, ca de pild ă căderea acestuia în prizonierat, impoten ța sa etc.;
– divorțul determinat de vina unui so ț (iusta causa ) ca în cazul adulte rului. În asemenea
caz, soțul vinovat este pedepsit.

63- orice altă formă de divorț este declarat ă de lege nejustificat ă (sine iusta causa ), iar soțul
care se desp ărțea era sanc ționat. Cu toate acestea, c ăsătoria rămânea desf ăcută, întocmai ca și în
celelalte cazuri sus men ționate.

4. CONCUBINATUL

Concubinatul este o unire stabilit ă între dou ă persoane de sex diferit ap ărută ca o
consecință a numeroaselor impedimente la c ăsătorie prev ăzute de dreptul roman. Concubinatul nu
era privit în mod defavorabil în lumea roman ă sub aspect moral, dar deoarece în ultima analiz ă
constituia o cale de ocolire a unor dispozi ții legale, el nu avea efecte juridice, copiii n ăscuți dintr-o
astfel de uniune fiind socoti ți nelegitimi ( vulgo concepti ). Deoarece opinia public ă nu privea cu
ostilitate concubinatul, situa ția juridică a copiilor n ăscuți din concubinat se îmbun ătățește treptat.
În dreptul lui Iustinian, asemenea copii numi ți copii naturali ( liberi naturalia ) primesc un drept la
alimente din partea tat ălui și un drept de mo ștenire de propor ții reduse la averea acestuia. Datorit ă
răspândirii sale, precum și faptului c ă opinia public ă cu excep ția creștinilor îl considera ca o
consecință de neînlăturat a unor impedimente, adesea prea as pre, din dreptul po zitiv, concubinatul
devine spre finele im periului, un fel de c ăsătorie inferioar ă (inequale coniugium ). Din punctul de
vedere al structurii juridice, concubinatul apare în lu mina teoriei posesorie a c ăsătoriei sine manu ,
expuse anterior, asemenea deten țiunii. În adev ăr, căsătoria sine manu este similar ă cu posesiunea,
deoarece întrune ște două elemente: voin ța de a întemeia o c ăsătorie ( affectio maritalis ) și
conviețuirea ( honor matrimonii ), elemente identice cu ale posesiunii: inten ția de a poseda ( animus
possidendi ) și stăpânirea material ă asupra bunului ( corpus ).
Spre deosebire de c ăsătoria sine manu, concubinatului lipsindu-i affectio maritalis , nu are
decât un singur element: convie țuirea de fapt, la fel dup ă cum deten țiunea, lipsindu-i animus
possidendi , se reduce în exclusivitate la o st ăpânire de fapt ( corpus ). Similitudinea între concubinat
și detențiune nu se rezum ă numai la existen ța celor dou ă elemente, dar se refer ă și la modul lor de
comportament. A șa după cum deten țiunea se poate transforma în posesiune prin ad ăugarea
elementului animus la corpus (de pildă un chiria ș care devine proprietar al imobilului pe care-l
locuiește), tot așa și concubinatul se poate transforma într-o c ăsătorie, dacă respectivul impediment
la căsătorie dispare (încetarea mandatului de guve rnator al provinciei). În acest din urm ă caz,

64affectio maritalis vine și se adaug ă după dispariția impedimentului legal celui material ( honor
matrimonii ).

5. ADROGAREA

Adrogarea reprezint ă o veche institu ție a dreptului roman menit ă să creeze în mod
artificial puterea p ărintească prin introducerea într-o familie lipsit ă de urma și a unei persoane
„independente” ( sui iuris ) ce aparține altui grup familial. În acest mod un șef de familie ( pater
familias ) lipsit de descenden ți poate s ă-și creeze în mod artificial urma și care să-i urmeze la
exploatarea bunurilor, s ă-i perpetueze numele și să-i continue cultul familial. Existent ă la mai toate
popoarele antice, o asemenea institu ție urma în fapt s ă asigure șefului de familie o descenden ță
legitimă, stabilind între acesta și cel introdus în familie, raportur i similare cu cele pe care c ăsătoria
le produce între p ărinte și fiul de familie. Adroga țiunea necesit ă înainte de toate, un aviz al
colegiului pontifical.
Pontifii cercetau dac ă motivele invocate de adrogant erau justificate și dacă nu se aduceau
prejudicii familiei celui adrogat, deoarece acesta din urm ă fiind independent ( sui iuris ) adică având
și el calitatea de șef de familie ( pater familias ) urma să treacă în familia adrogatului cu întreg
patrimoniul s ău și cu toate persoanele ce se aflau sub puterea sa. Dup ă ce pontifii d ădeau un aviz
pozitiv, adroga țiunea urma s ă fie încuviin țată prin votul adun ărilor curiate ( Lex curiata ). Mai
târziu, când adun ările curiate au încetat s ă se mai întruneasc ă, adrogațiunea se f ăcea în fața a 30 de
lictori, care odinioar ă însărcinați să convoace adun ările curiate, s-au substituit cu timpul acestora,
preluând o parte din atribu țiile lor.
Trecând într-o nou ă familie cel adrogat î și pierdea calitatea sa de sui iuris , adică cap de
familie ( pater familias ) devenind „dependent” ( alieni iuris ) de noul șef de familie în a c ărui familie
intrase. Aceast ă schimbare de stare civil ă, avea importante consecin țe patrimoniale: bunurile celui
adrogat treceau deplin drept în patrimoniul (adrogantului), adic ă al noului cap de familie. Totodat ă
datoriile adrogatului se stingeau, deoarece vechea sa personalitate juridic ă, în temeiul c ăreia a
contractat respectivele datorii, disp ăruse, fiind înlocuit ă cu o alta nou ă, ori, în aceast ă nouă calitate
nu a contractat nimic și în consecin ță nu datora nimic. Ținând însă seama de interesele creditorilor
pretorul a intervenit pentru a-i ajuta. De aceea, le-a acordat o ac țiune împotriva celui adrogat cu
ficțiunea că „adrogațiunea nu a avut loc” ( ac si capitae minutus non esset ). Cu aceast ă acțiune

65creditorii puteau s ă urmărească pentru restituirea datoriilor pe debitorul adrogat ca și cum acesta n-
ar fi suferit nici o sc himbare de stare civil ă.
Cu timpul, efectele patrimoniale ale adroga țiunii au fost limitate; pe timpul împ ăratului
Iustinian bunurile adrogatului nu mai treceau în proprietatea adrogantului, acesta c ăpăta asupra lor
un singur drept de folosin ță. Nu puteau fi adrogate femeile și tinerii care împliniser ă 14 ani;
femeile deoarece nu aveau voie s ă participe la ședințele adunării curiate care aprobau adroga țiile,
iar tinerii deoarece, neavând înc ă experiența vieții, n-ar fi putut cump ăni bine toate consecin țele pe
care le implica un asemenea act. Cu toate acestea, pe vremea împ ăratului Antonius Pius a fost
admis ca tinerii sub 14 ani, a șa-zișii impuberi, s ă poată fi adroga ți dacă era în interesul lor.
Se prevedeau îns ă anumite m ăsuri menite s ă-i ocroteasc ă, astfel dac ă impuberul adrogat î și
dădea seama, dup ă ajungerea la pubertate, adic ă la 14 ani, c ă adrogantul urm ărise să-și realizeze
propriile interese, se putea adresa ma gistratului solicitându -i desfacerea adroga țiunii și restituirea
bunurilor care trecuser ă în patrimoniul adrogantului. De asemenea, dreptul imperial prevedea
dispoziții de ocrotire a impuberului adrogat și pentru cazul în care ar fi fost emancipat sau
dezmoștenit de către adrogant, în toate asemenea situa ții se urmărea să se împiedice specula țiile pe
care un adrogant necinstit le put ea încerca asupra aver ii impuberului.

6. ADOPȚIA

Adopția este o form ă mai nouă a adrogațiunii, dar spre deosebire de aceasta, persoana care
intra în puterea noului cap de familie era dependent ă (alieni iuris ). Cu alte cuvinte, persoana
adoptată trecea din puterea unui cap de familie în aceea a altui șef de familie ( pater familias ). De
aceea, actul adop țiunii nu interesa în acela și grad cetatea ca și adrogațiunea. În adev ăr, prin
adrogațiune un șef de familie intra în puterea altui șef de familie. Faptul atr ăgea după sine
dispariția familiei și cultului familial al persoanei adrogate prin contopire cu familia adrogantului.
De aici nevoia ca pontifii s ă-și dea avizul cu privire la adroga țiuni și poporul s ă le voteze în
adunările curiate.
Adopțiunea nu avea acelea și consecin țe, căci trecerea unei persoane dependente ( alieni
iuris) dintr-o familie în alta nu însemna nici dispari ția unei familii și nici a cultului s ău familial. De
aceea, adop țiunea nu necesit ă avizul colegiului pontifical și nici votul adun ărilor curiate. În fine,
spre deosebire de adroga țiune, prin adop țiune puteau intra în noua familie persoanele de ambele

66sexe; sub Iustinian se cerea totodat ă ca între p ărintele adoptiv și copilul adoptat s ă fie o diferen ță
de minim 18 ani. Adop țiunea se realiza prin mijlocirea unui procedeu tehnic ce se desf ășura în
două etape:
A. În prima etap ă fiul sau fiica erau sco și de sub puterea șefului de familie. Pentru aceasta
se folosea o veche dispozi ție a Legii celor XII Table care prevedea: dac ă șeful de familie î și vinde
fiul de trei ori, fiul s ă iasă de sub puterea acestuia ( si pater filium ter venum duit, filius a patre
liber esto ). Inițial această dispoziție a servit pentru scoaterea c opilului, cu titlu de pedeaps ă, de sub
puterea p ărintească. Copilul care nu se supunea autorit ății șefului de familie, era izgonit din
familie. Jurispruden ța romană a folosit aceast ă veche dispozi ție pentru realizarea adop țiunii. În
vederea realiz ării adopțiunii, capul familiei se în țelegea cu un ter ț și în mod formal îi vindea fiul
prin procedeul mancipa țiunii, de trei ori. Dup ă a treia vânzare puterea p ărintească se rupea și fiul
ieșea de sub puterea capului de familie dar r ămânea în st ăpânirea ( in mancipio ) a unui ter ț.
B. A doua etap ă are loc înaintea magistratului. Aici intervine adoptatorul care, revendicând
pe copil de la ter ț afirma c ă acest copil este al s ău (vindicatio filii ). Terța persoan ă cu care
adoptatorul și tatăl copilului s-au în țeles în prealabil, nu se opune și recunoa ște preten ția
adoptatorului. Magistratu l ia act de declara ția terțului și atribuie adoptatorului pe copil ( datio in
adoptationem ). În acest mod copilul ie șea din familia sa de origine și intra în familia tat ălui său
adoptiv. În timpul împ ăratului Iustinian procedura adop țiunii se simplific ă. Solemnit ățile vânzării
sunt înlocuite cu o declara ție făcută înaintea autorit ății de către șeful familiei care adopta și șeful
de familie în a c ărui putere se afla copilul ce urma s ă fie adoptat.
Prin adop țiune persoana adoptat ă își pierdea drepturile sale agnatice în vechea familie și în
consecință și dreptul de mo ștenire, în schimb dobândea drepturi succesorale în familia tat ălui
adoptiv. Dup ă reformele dreptului pretorian îns ă, care au stabilit drept criteriu de evolu ție
succesoral ă rudenia de sânge – (cognatic ă), copilul adoptat r ămânând rud ă cognatică cu membrii
familiei sale de origine, î și păstrează în aceast ă calitate unele drepturi succesorale și în vechea
familie; existau îns ă unele inconveniente. Astfel, tat ăl adoptiv putea s ă-și emancipeze copilul
adoptat, în care caz acesta din urm ă pierdea dreptul de a veni la succesiunea celui dintâi; situa ția
era și mai grav ă dacă tatăl natural al persoanei adoptate murise înainte de emancipare, deoarece
într-o astfel de situa ție cel adoptat pierdea drepturile succesorale și în familia sa de origine. Pentru
a remedia asemenea inconveniente, Iustinian a creat dou ă feluri de adop țiuni: una cu efecte depline
(adoptio plena ) și alta cu efecte reduse ( adoptio minus plena ). Prima p ăstrează efectele adop țiunii

67clasice, ea opereaz ă o schimbare radical ă de familie, rupând orice leg ătură cu familia sa de origine.
Acest fel de adop țiune era îng ăduit numai când nu exista primejdia ca cel adoptat s ă fie amenin țat
în drepturile sale succesorale; în fapt nu era posibil ă decât dac ă adoptatorul era un ascendent, cum
este cazul bunicului care dup ă ce-și emancipeaz ă fiul și nepotul, îl adopt ă pe acesta din urm ă, în
asemenea situa ții copilul adoptat nu poate pi erde drepturile succesorale, deoarece chiar emancipat
el păstrează dreptul de mo ștenire la averea bunicul ui adoptator, în cal itate de cognat, adic ă de rudă
de sânge. Adop țiunea cu efecte reduse nu rupea leg ăturile familiale ale celui adoptat cu familia sa
de origine și-i menținea drepturile succesorale în aceast ă familie. De aceea, în cazul unei eventuale
emancipări cel adoptat î și pierdea voca ția sa succesoral ă în familia p ărintelui adoptator, dar și-o
păstra în familia în care se n ăscuse. Cu alte cuvinte acel gen de adop țiune crea pentru cel adoptat
un drept de mo ștenire asupra pa trimoniului tat ălui adoptiv, p ăstrându-i totodat ă neatinse drepturile
succesorale în familia sa de origine. În epoca lui Iustinian adop țiunea cu efecte reduse devine
formă obișnuită de adopțiune.
Pe lângă adopțiunea propriu-zis ă dreptul roman recuno ștea așa-zisa adop țiune testamentar ă,
o adopțiune cuprins ă într-un testament. Natura ei juridic ă este discutabil ă, dar dup ă toate
probabilit ățile era vorba despre o simpl ă instituire de mo ștenitori făcută cu condi ția ca cel adoptat
să ia numele testatorului.
Adopțiunea ca și adrogațiunea au avut o larg ă sferă de aplicare, deoarece pe lâng ă faptul că
asigurau o posteritate legitim ă celui lipsit de descenden ți, erau folosite și în alte scopuri. A șa, prin
adopțiune sau adroga țiune tatăl natural putea s ă-și recunoasc ă copiii născuți în afara c ăsătoriei, cu
alte cuvinte s ă-i legitimeze. De asemenea, serveau ascenden ților să dobândeasc ă puterea
părintească asupra unor descenden ți rămași în afara acestei puteri ca de pild ă, asupra urma șilor
unor femei cum ar fi copiii fiicelor c ăsătorite cum manu .
Adopțiunea și adrogațiunea serveau și unor scopuri politi ce: latinii adopta ți sau adroga ți de
cetățenii romani dobândeau cet ățenia roman ă; plebeii adopta ți sau adroga ți de patricieni, deveneau
patricieni și în consecin ță se putea c ăsători cu femei patriciene, deoarece înainte de Legea Canuleia
din anul 445 î.e.n. c ăsătoriile plebeilor cu pa tricienii erau interzise; patricienii adopta ți sau adroga ți
de plebei deveneau plebei și, în consecin ță, puteau exercita demnitatea de tribuni ai plebei, func ție
destinată exclusiv plebeilor; în fine, prin adop țiune și adrogațiune împărații obișnuiau uneori s ă
desemneze mo ștenitorul prezumtiv al tronului.

687. LEGITIMAREA

În vechiul drept roman, când singura rudenie cunoscut ă era cea agnatic ă, copilul n ăscut în
afara căsătoriei avea o situa ție foarte precar ă. El nu era socotit rud ă nici cu tat ăl său natural și nici
cu mama sa natural ă. Tatăl nefiind c ăsătorit cu mama copilu lui, nu putea fi rud ă civilă cu acesta
din urmă, iar între mam ă și copil nu puteau exista asemenea leg ături de rudenie, deoarece rudenia
agnatică (civilă) se transmitea numai prin b ărbați și nu prin femei. Într-adev ăr, precum se știe,
numai bărbații în calitatea lor de șefi de familie puteau avea și exercita putere de comand ă în
familie iar temeiul rudeniei agnatice îl forma tocmai acest gen de putere. Odat ă cu recunoa șterea
anumitor efecte juridice r udeniei de sânge (cogna țiunii), situa ția s-a schimbat în privin ța legăturii
dintre mam ă și copil; acesta din urm ă este socotit acum rud ă cu mama sa. Se cerea doar s ă se facă
dovada maternit ății, adică a faptului na șterii, ceea ce era foarte simplu, deoarece a șa cum spunea
juristul Paul „ mama este întotdeauna sigur ă chiar dac ă a născut dintr-o leg ătură ocazional ă”
(mater semper certa est, etiam si vulgo concepere ). Situația nu s-a schimbat cu nimic îns ă față de
tată, deoarece la Roma numai o c ăsătorie putea genera un raport de rudenie cognatic ă între tată și
copil. Cu alte cuvinte, în societatea roman ă nu puteau exista decât ta ți legitimi, iar tat ă legitim
putea fi numai so țul mamei conform adagiului: „tat ă este acela pe care-l arat ă căsătoria” ( pater is
est quem iustas nuptiae demonstrant ).
Deși dreptul pozitiv nu punea la îndemâna ta ților un mijloc propriu de legitimare a copiilor
naturali, totu și ei obișnuiau să foloseasc ă drept procedeu de recunoa ștere al acestor copii,
adopțiunea și adrogațiunea. Pe aceast ă cale copiii naturali intrau în familie și implicit, în puterea
tatălui lor natural. În general, dreptul roman s-a ar ătat ostil copiilor naturali ; cu toate acestea s-au
recunoscut unele drepturi copiilor naturali rezulta ți din concubinat, care era privit cu îng ăduință,
deoarece multe persoane neputând s ă se căsătorească datorită numeroaselor impedimente la
căsătorie, convie țuiau ca și concubini. Mai mult, chiar împ ăratul Constantin a dat posibilitatea
celor care tr ăiau în concubinat s ă-și legitimeze copiii cu condi ția ca soții să se căsătorească într-un
interval de timp determinat și să nu aibă alți copii legitimi. M ăsura a avut un caracter temporar, dar
împăratul Anastasie a transformat-o în una cu caracter stabil. La rândul s ău, Iustinian îi d ă o
reglementare definitiv ă îngăduind-o cu urm ătoarele condi ții:
– căsătoria să fi fost posibil ă și în momentul concep ției copiilor, ceea ce exclude de pild ă
legitimarea copiilor adulterini;

69- să se redacteze un contract de c ăsătorie prin care s ă se constituie o dot ă (instrumentum
dotale );
– copilul să consimtă sau să nu se opun ă la legitimare.
Această formă de legitimare a copiilor naturali se nume ște „prin c ăsătorie subsecvent ă”
(per subsequens matrimonium ), deoarece o c ăsătorie posterioar ă subsecvent ă transform ă o stare de
fapt într-una de drept cu consecin țele juridice corespunz ătoare.
Uneori acest gen de legitimare nu putea fi utilizat când, de pild ă, concubina murise sau
când își dedicase via ța ascetismului religios etc. În asemenea cazuri, Iustinian a îng ăduit ca
legitimarea s ă se facă prin decizie imperial ă (per rescriptum principis ).
O ultimă formă de legitimare creat ă din motive fiscale în anul 442 e. n. de c ătre împărații
Teodosiu al II-lea și Valentinian al III-lea este a șa-zisa legitimare „prin obla țiune făcută curiei”
(per oblationem curiae ).
Spre finele imperiului statul avea mari greut ăți în strângerea impozitelo r de la contribuabili;
răspunzători pentru adunarea lor erau me mbrii curiilor municipale numi ți decurioni, al c ăror număr
devenea tot mai redus, de oarece nu puteau face fa ță sarcinilor ce le reveneau în acest domeniu. În
vederea asigur ării recrut ării unor asemenea func ționari, împ ărații sus-men ționați au îngăduit
legitimarea copiilor n ăscuți din concubinat, dac ă tatăl lor înscria pe fiul s ău născut din concubinat
într-o astfel de uniune pe lista decurionilor principali ai domiciliului sau și-l înzestra cu o parte din
averea sa, suficient ă să garanteze veniturile statului pentru cazul în care impozitele n-ar fi fost
strânse la termen. Dac ă era vorba de o fiic ă, tatăl care dorea s-o legitimeze trebuia s ă o înzestreze
și să o căsătorească după un decurion.

Teme de control
1. Care este procedura de încheiere a c ăsătoriei cum manu?
2. Ce este dota și care este regimul ei juridic?
3. Care este procedura adrog ării?
4. Enumera ți efectele juridice ale adrog ării și ale adop ției.
5. Ce este legitimarea și care sunt efectele ei? În dreptul actual, mai exist ă instituția legitim ării?

70MODULUL VI.
TUTELA ȘI CURATELA

Obiective specifice:
– Definirea no țiunilor de tutel ă și curatelă;
– Cunoașterea modurilor de constituire și de administrare a tutelei impuberilor;
– Cunoașterea răspunderii tutorelui.

Rezultate a șteptate:
– Înțelegerea importan ței tutelei și curatelei în dreptul roman;
– Identificarea categoriilor de tutel ă și curatelă;

Competen țe dobândite:
– Înțelegerea condi ției juridice a femeii în dreptul roman
– Identificarea elementelor comune ale institu ției tutelei în dreptul roman și dreptul
contemporan
–
Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 6 ore

1. APARI ȚIA ȘI DEZVOLTAREA TUTELEI ȘI CURATELEI

Pentru ca o persoan ă fizică să aibă capacitatea juridic ă, nu este suficient s ă posede
capacitatea de drept sau de folosin ță, ci trebuie s ă fie capabil ă să-și exercite drepturile ce i-au fost
recunoscute de ordinea juridic ă.
Capacitatea de fapt sau de exerci țiu cum este denumit ă, presupune o persoan ă care să
înțeleagă rostul și consecin țele actelor sale juridice. În dreptul roman erau socotite incapabile în
fapt persoanele care de și capabile în drept, nu au o anumit ă vârstă sau sufereau de anumite alter ări
ale facult ăților intelectuale (nebuni, risi pitori etc.). La acestea se ad ăugau femeile socotite în
concepția romană primitivă, ca fiind nestatornice în gândire ( levitas animi ) și în consecin ță fără
posibilități de a-și administra în mod corespunz ător propriile afaceri.

71Lipsită de un temei real, ideea a fost socotit ă chiar de unii juri ști romani „mai degrab ă falsă
decât adev ărată” (magis speciosa videtur quam vera ).
Pentru a veni în ajutorul acestor incapabili, ordinea juridic ă a creat dou ă instituții: tutela și
curatela.
În tutelă se aflau incapabilii nevârstnici (pân ă la 14 ani) și femeile, iar în curatel ă cei ce
sufereau de boli mintale, risipitorii, tinerii lipsi ți de experien ță (până la 25 ani) etc. Tutela și
curatela erau organizate numai pentru cazul incapabililor independen ți (sui iuris ), căci cei
dependen ți (alieni iuris ) aflându-se sub puterea capului de familie ( pater familias ) se bucurau de
supravegherea și ajutorul acestuia.
În vechiul drept roman supraveghe rea incapabililor constituia pent ru rudele civile (agnatici)
în egală măsură o obliga ție și un drept; într-adev ăr, legea urm ărea prin organizarea tutelei și
curatelei s ă împiedice pe incapabili s ă-și risipeasc ă în detrimentul rudelor civile, averea familial ă.
În aceste condi ții, tutela și curatela apar ca o prerogativ ă încredințată tutorilor și curatorilor mai
degrabă în propriul lor interes decât în interesul persoanelor incapabile.
Datorită schimbărilor social-economice intervenite în sânul societ ății romane între
războaiele punice și finele Republicii, familia agnatic ă (civilă) își pierde din importan ța ei, căci pe
primul plan se impune, ca o consecin ță a recunoa șterii treptate a rudeniei de sânge, familia
cognatică. În noua familie cognatic ă interesele individuale ale membrilor de familie și cu atât mai
mult ale persoanelor incapabile, se bucurau de o aten ție deosebit ă. Tutela și curatela urm ăresc din
ce în ce mai mult asigurarea intereselor celor incapabili și tot mai pu țin a rudelor civile. P ăstrându-
și forma, dar schimbându- și structura, tutela și curatela se transformau cu încetul în adev ărate
sarcini publice ( munera publica ) menite s ă ocroteasc ă interesele patrimoniale ale incapabililor
lipsiți de ajutor și supraveghere.

2. TUTELA IMPUBERILOR

2.1. Modurile de constituire
Tutela impuberilor se exercita asupra copiilor „independen ți” (sui iuris ) până la vârsta de
14 ani. În aceast ă categorie intrau copii de amândou ă sexe, fie n ăscuți în afara c ăsătoriei, fie cei
care au ie șit, indiferent în ce chip de sub puterea p ărintească (patria potestas ). Ținând seama de
greutățile pe care le puteau întâmpina în via ță, dreptul roman a asigurat acestor copii pân ă la 14 ani

72un sprijin dându-le un ocrotitor, adic ă un tutore. Tutorele avea ca sarcin ă să administreze averea
impuberilor și să le completeze voin ța ori de câte ori ace știa încheiau un act juridic.
Tutela se putea constitui prin mai multe procedee juridice: A) prin testament – dreptul de a numi un tu tore testamentar, era un atribut al puterii
părintești. De acest drept numai șeful familiei ( pater familias ) se putea folosi, c ăci numai el avea
dreptul, înainte de a deceda, de a desemna pentru impuberii ce urmau s ă devină sui iuris la moartea
sa, un tutore.
B) prin lege. Dac ă pater familias nu instituise prin testament un tutore se deschidea,
potrivit cu legea, a șa-zisa tutel ă legitimă. Ea era deferit ă conform Legii celor XII Table, rudelor
agnatice (civile) și în lipsa acestora gentilil or. Temeiul în virtutea c ăruia se acord ă rudelor agnatice
și gentilice sarcina tutelei, rezida în calitatea lor de mo ștenitori prezumtivi ai pupilului.
C) prin autoritatea de stat. În lipsa de tutori testamentari și legitimi, autori tatea de stat
proceda proprio motu la numirea unui tutore pentru impuberu l respectiv. În Roma tutorele era
numit în epoca republican ă de către pretori, iar în cea imperial ă de consuli și spre finele imperiului
de către prefectul ora șului ( praefectus urbi ). În provincii competen ța de a numi tutori era
încredințată guvernatorilor.
Pentru ca o persoan ă
să fie tutore trebuie s ă îndeplineasc ă cu variațiuni, în diversele etape
de dezvoltare a dreptului roman, anumite condi ții de vârst ă, de capacitate, de s ănătate, de sex etc.
De aceea, impuberii pân ă la 14 ani, minorii pân ă la 25 ani, cei care nu se bucurau de drepturile
cetățenești depline (latinii, latinii iuniani) persoanele lovite de tulbur ări mintale (nebunii) sau
incapacități fizice (surzi, mu ți), femeile (cu excep ția mamei, bunicii etc.) nu puteau fi tutori.

2.2. Modurile de administrare
Pentru administrarea patrimoniului pupilului tutorele avea la îndemân ă două procedee
juridice.
A) cooperarea ( auctoritas ) – consta în concursul pe care tutorele îl d ădea pupilului când
acesta încheia un act juridic. Prin acest procedeu, care nu putea fi folosit decât dup ă ce copilul
începea s ă vorbeasc ă, tutorele completa prin prezen ța sa personalitatea juridic ă a pupilului. În
momentul în care pupilul încheia un act cu o ter ță persoană, acesta întreba pe tutore: „î ți dai
încuviințarea ?“ ( auctorne fis ? ) Și acesta răspundea: „mi-o dau” ( auctor fio ). Întrucât prin aceast ă
cooperare tutorele completa capaci tatea pupilului, numai acesta din urm ă devenea, dup ă caz,

73proprietar, debitor sau creditor. Cu alte cuvinte, consecin țele actului se r ăsfrângeau numai asupra
pupilului, deoarece „cine- și da încuviin țarea nu se obliga” – ( qui auctor est non obligat ).
B) gestiunea ( gestio ) consta în administrarea patrimoniului pupilului de c ătre tutore
asemenea unui mandatar sau girant de afaceri. A cest procedeu se folosea în cazul imposibilit ății
utilizării cooper ării (auctoritas ) de pildă, când pupilul era absent sa u când fiind prea mic, nu știa
încă să vorbeasc ă. Efectele gestiunii sunt cu totul altele decât ale cooper ării. Tutorele,
administrând patrimoniul pupilului, ac ționează ca un mandatar sau girant dar dreptul roman – spre
deosebire de cel actual nu admitea în asemenea situa ții ca mandatarul sau girantul s ă reprezinte în
mod perfect pe pupil. Când cineva înch eia un act juridic în numele unei ter țe persoane,
consecințele actului treceau asupra sa, ca și când ar fi ac ționat în propriul s ău interes. De aceea,
tutorele era acela care devenea pr oprietar, creditor sau debitor și nu pupilul, dar la finele tutelei,
tutorele era obligat s ă transfere pupilului bunurile și creanțele dobândite și să ceară să fie exonerat
de obligațiile pe care le contractase.
Acest sistem prezenta mari inconvenien te pentru pupil în cazul insolvabilit ății tutorelui și
pentru tutore în eventualitatea insolvabilit ății pupilului. De aceea, la înce putul sec. al II-lea e. n.
sistemul gestiunii a fost modificat (înlocuit), admi țându-se reprezentarea perfect ă a pupilului de
către tutore, cât prive ște dobândirea posesiunii și transferul propriet ății prin tradi ție. Astfel, când
tutorele dobânde ște o posesiune pentru pupil, acesta devine posesor și nu tutorele, de asemenea,
când tutorele dobânde ște în contul pupilului proprietatea unui lucru prin procedeul tradi ției, simpla
remitere de posesiune în vi rtutea unui just titlu, pupilul și nu tutorele devine proprietar.
Spre finele sec. al II-lea e. n., ideea unei reprezent ări perfecte se extinde și în materie de
obligații. Dacă tutorele devenise creditor sau debitor pe temeiul unor acte încheiate în interesul
pupilului, iar obliga țiile ce decurgeau din aceste acte nu fuseser ă executate înc ă în momentul
încetării tutelei, ac țiunea ce rezulta din asemenea obliga ții putea fi intentat ă după încetarea tutelei,
fie de pupil împotriva ter țului contractant, fie de acesta împotriva pupilului. Tutorele r ămânea îns ă
în afara oric ărei urmăriri judiciare.
În epoca imperial ă, puterile tutorelui au fost limitate în vederea ocrotirii cât mai depline a
intereselor pupilului. Pe timpul lui Septim ius Severus se interzicea tutorelui s ă înstrăineze
pământurile cultivate ale pupilului situate la țară și în jurul ora șelor ( praedia rustica et suburbana ),
deoarece în acea epoc ă de criză de produse agricole, fondurile cultivate constituiau o surs ă sigură
de venituri. Aceast ă interdicție a fost extins ă de către împăratul Constantin asupra imobilelor

74urbane ( praetio urbana ) și a mobilelor mai pre țioase. Măsura se explic ă datorită procesului de
inflație monetar ă ce luase propor ții îngrijor ătoare. De asemenea, tutorii au fost obliga ți tot datorit ă
inflației să dea utilizare rapid ă și utilă sumelor primite în contul pupililor, de pild ă să cumpere
fonduri agricole, imobile etc., sub sanc țiunea de a pl ăti în caz contrar dobânzi pentru aceste sume.

2.3. Răspunderea tutorelui
Prin natura și finalitatea sa tutela este temporar ă. Ea sfârșește când pupilul împline ște
vârsta de 14 ani, adic ă atunci când ajunge la pubertate, când acesta moare sau sufer ă o capitis
deminutio (moarte civil ă). Prin moartea civil ă sau natural ă a tutorelui, prin îndeplinirea termenului
sau a condi ției, dacă tutorele a fost instituit sub o astfel de modalitate, când tutorele aduce o scuz ă
temeinică care, conform legii, îl exonera de sarcina de a fi tu tore sau prin destituirea lui.
La finele tutelei, tutorele trebuie s ă dea socoteal ă de modul cum a administrat patrimoniul
pupilului s ău, adică de gestiunea sa. Legea celor XII Table a prev ăzut pentru prima dat ă măsuri în
vederea ocrotirii intereselor materiale ale pupilului.
Dacă tutorele se f ăcuse vinovat de dol sau de o culp ă gravă în gestiunea averii pupilului,
putea fi înl ăturat, iar dac ă la finele tutelei se dovedea c ă sustrăsese din bunurile incapabilului era
obligat să restituie valoarea dubl ă a acestora.
La finele Republicii, dispozi țiile Legii celor XII Table au devenit insuficiente fa ță de
dezvoltarea institu ției tutelei și a noii concep ții care se formase în leg ătură cu drepturile și
îndatoririle tutorelui și ale pupilului. Apare o nou ă acțiune inițiată de către Cicero, a șa-zisa
„acțiune a tutelei” ( actio tutelae ) care a fost acordat ă pupilului împotriva tutorelui în vederea
restituirii patrimoniului și reglement ării socotelilor și puțin mai târziu a tutorelui împotriva
pupilului în ve derea ramburs ării eventualelor cheltuieli pe care acesta le-a f ăcut cu ocazia
administr ării patrimoniului incapabilului. Ac țiunea pupilului împotriva tutorelui se nume ște directă
(directa ) iar a tutorelui împotriva pupilului contrar ă (contraria ). Tutorele trebuia s ă restituie
pupilului patrimoniul în întregime și să-l despăgubească de toate prejudiciile pe care i le-a adus și
pe care un bun gospodar ( bonus pater familias ) nu le-ar fi putut s ăvârși niciodat ă. Cu alte cuvinte
răspunderea tutorelui este apreciat ă în abstract, adic ă gestiunea sa este comparat ă cu cea a unui bun
gospodar, a unui gospodar ideal și în consecin ță orice prejudiciu adus pupilului, judecat în lumina
acestui mod ideal de administ rare, trebuia reparat de c ătre tutore.

75În epoca lui Iustinian îns ă, răspunderea tutorelui a fost apreciat ă, mai îngăduitor, în concret.
Acum tutorele este obligat s ă depună în administrarea averii pupilului aceea și grijă pe care o
depunea în proprii le sale afaceri ( quam in suis rebus adhibet ), dar nu una mai mare.
Activitatea tutorelui va fi apreciat ă așadar nu dup ă aceea a unui gospodar ideal, ci dup ă
felul său zilnic de comportare, ceea ce evident va constitui o u șurare în stabilirea r ăspunderii
tutorelui, a c ărui unic criteriu de comportare îl constituie propria sa diligen ță.

3. TUTELA FEMEILOR

În vechiul drept roman tutela femeilor era constituit ă ca și acea a impuberului, în interesul
membrilor familiei civile (agnatice) mo ștenitorii prezumtivi ai femeii.
De aceea, femeia avea nevoie de încuviin țarea tutorelui pentru a- și înstrăina bunurile mai
de preț (res mancipi ) pentru a- și face testamentul, pentru a contracta o obliga ție etc., într-un cuvânt
pentru întocmirea celor mai im portante acte patrimoniale.
Tutorele femeii era numit prin acelea și procedee cu cel al impuberilor, spre deosebire de
acesta nu avea gestiunea patrimoniului femeii, c ăci singura lui menire era s ă-și dea încuviin țarea
(auctoritas ) când femeia încheia anumite acte patrimoniale mai importante.
Datorită acestui fapt, tutorele femeii nu era ținut să dea socoteal ă, la finele tutelei, cu
privire la activitatea sa, deoarece nu-i fusese încredin țată nici o gestiune patrimonial ă.
Spre finele republicii tutela femeii intra în declin, ca urmare a tendin ței de emancipare a
femeii și de slăbire a leg ăturilor familiale bazate pe puterea capului de familie. Acum b ărbatului îi
este îngăduit să lase femeii prin test ament – pe care o avea in manu – dreptul de a- și alege ea
tutorele, fie unul general, fie tutori speciali cu ocazia încheierii fiec ărui act juridic în parte. Sunt
așa-numiții tutori ale și (optivi ). În acela și timp, se îng ăduie femeilor s ă scape de sub puterea
agnaților, dacă o socoteau incomod ă și să-și aleagă un alt tutore. Într-o asemenea situa ție, femeia
intra printr-o coemptio (cumpărare) în puterea unei pe rsoane care conform în țelegerii anterioare, o
mancipa la rândul s ău imediat unui ter ț, la fel om de încredere, care devenea tutore. Ales de femeie
acest tutore era în realitate un tutore de pur ă formă. Astfel femeia dobândea deplina libertate de
acțiune.
Împăratul Augustus, urmând o politic ă de ridicare a natalit ății din ce în ce mai sc ăzute spre
finele Republicii, a hot ărât ca mamele n ăscute libere ( ingenuae ) care aveau trei copii, precum și

76cele dezrobite, cu patru copii s ă nu mai fie în tutel ă. La rândul s ău, împăratul Claudius a desfiin țat
tutela legitim ă a agnaților asupra femeilor n ăscute libere, drept urmare a dec ăderii sistemului de
rudenie agnatic ă.
Celelalte forme de tutel ă continuă să persiste, dar în a doua jum ătate a secolului al IV-lea
nu mai avem dovezi despre existen ța tutelei femeii.

4. CURATELA
4.1. Curatela nebunilor
Legea celor XII Table stabilea c ă cei care nu pot s ă-și dea seama de sensul actelor pe care
le săvârșesc, nebunii ( furiosii ) urmează să fie puși sub curatel ă. Drept curator legea desemna pe cei
mai apropia ți moștenitori prezumtivi – rudele agnatice și în lipsă, gentilii.
În dreptul clasic, curatorul putea fi numit și de către magistrat, iar în epoca lui Iustinian și
printr-un testament. Curatorul avea drept sarcin ă să se îngrijeasc ă de persoana celui nebun și să-i
administreze patrimoniul. În gestiunea averii , curatorul se comporta asemenea tutorelui
impuberului ca un mandatar sau girant de afaceri, de aceea urma s ă dea socoteal ă, la finele
curatelei, de modul cum a administ rat patrimoniul ce i-a fost încredin țat. S-a discutat dac
ă nebunul
putea încheia în intervale de luciditate acte juridice. Iustinian a stabilit c ă poate, dar curatorul î și
reia sarcina de îndat ă ce boala a revenit.
Treptat acest gen de curatel ă a fost extins asupra tuturor persoanelor ale c ăror infirmit ăți
cereau să fie ocrotite, asupra celor debili mintali ( mento capti ) asupra surzilor, mu ților și asupra
tuturor acelora pe care o boal ă gravă îi împiedic ă să se poată ocupa de propriile lor afaceri.

4. 2. Curatela prodigilor
Risipitorii ( prodigi ) erau asimila ți nebunilor și puși ca și aceștia sub curatel ă. Legea celor
XII Table socotea drept prodig persoana care- și risipea mo ștenirea primit ă pe cale legal ă de la
străbuni ( bona paterna avitaque ) și pentru a ap ăra interesele familiei civile de primejdia unor
asemenea acte punea pe risipitor sub curatela legitim ă a agnaților și în lipsa acestora, a gentililor.
Posterior în epoca clasic ă, dispoziția Legii celor XII Table a fost extins ă tuturor celor care
și-ar fi risipit averea indiferent de unde provenea, avându-se în ve dere nu numai interesele familiei,
dar și ale prodigului și chiar ale societ ății.

77Curatela risipitorului se deschidea printr-un d ecret al magistratului care stabilea limitele
incapacității prodigului; ea lua sfâr șit tot printr-un decret. Dup ă un text din Ulpian, ea sfâr șea
deplin drept când risipitorul se îndrepta, dar întrucât textul era interpolat, solu ția era valabil ă numai
pentru dreptul lui Iustinian. Regula se justific ă prin asimilarea în dreptul lui Iustinian a curatelei
prodigului cu aceea a nebunului ( furiosus ) care înceta odat ă cu revenirea la normal. Patrimoniul
risipitorului era administrat de un curator asemen ea unui girant de afaceri, acesta urma la finele
curatelei s ă dea socotelile cu privire la modul cum a gestionat.

4. 3. Curatela minorilor
Legea Plaetoria votat ă în anul 192-191 î.e.n., luând în considerare faptul c ă tinerii pân ă la
25 ani ( minori viginte quinque annis ) nu aveau întotdeauna o suficient ă experiență a vieții, a decis
ca toți cei care vor abuza de inexperien ța acestora vor fi sanc ționați cu o amend ă și notați cu
infamia, cu toate consecin țele pe care aceasta le aducea.
Mai târziu, sub procedura formular ă, pretorul a îng ăduit în baza aceleia și legi ca minorul
care a fost în șelat printr-un act juridic de un ter ț să-i poată opune dac ă n-a executat înc ă obligația la
care s-a îndatorat o excep țiune ( exceptio legis plaetoriae ), pentru a nu o executa. În cazul în care
minorul executase obliga ția respectiv ă, dar invoca o leziune rezultat ă din lipsa de experien ță,
pretorul putea s ă-i vină în ajutor acordându-i o „repunere în starea de mai înainte” ( restitutio in
integrum ). În acest mod actul încheiat era socotit ca neavenit, iar lucrurile reveneau la starea
anterioară. Pentru ca minorul s ă poată cere de la pretor o rep unere în starea anterioar ă se cerea ca
el să fi suferit cu ocazia încheierii actului, un prejudiciu rezultând din lipsa sa de experien ță (de
exemplu a cump ărat prea scump sau a vândut prea ieftin) prejudiciul s ă prezinte oarecare gravitate
și cererea s ă fie adresat ă pretorului într-un termen scurt.
Asemenea m ăsuri distrugeau totu și creditul tinerilor și ca remediu s-a obi șnuit să se dea
minorilor ori de câte ori ace știa încheiau vreun act, un curator. Curatorul era numit pentru un act
determinat ( ad certam causam ) și veghea ca interesele minorului s ă nu fie lezate, în acest chip
terții cu care acesta contracta er au siguri la rândul lor, c ă actul era pe deplin valabil. Din vremea
domniei lui Marcus Aurelius s-a obi șnuit să se numeasc ă pe lângă minori un curator permanent și
nu ca înainte în mod temporar, adic ă numai cu ocazia încheierii anumitor acte. Obligatorie și
permanent ă tutela nu a devenit îns ă decât în epoca lui Iustinian.

78În epoca postclasic ă, curatela minorului tinde a se asimila cu tutela, iar în dreptul lui
Iustinian se contopesc, curatorii având o pozi ție similar ă cu aceea a tutorilor, în privin ța sarcinilor,
a răspunderii, a modului în care puteau fi îndep ărtați, a scuzelor pe care puteau s ă le invoce, a
îndatoririlor care le reveneau etc. Aceast ă contopire a fost influen țată atât de dreptul cutumiar cât
și de dreptul elenistic, care nu f ăcea deosebiri între puberi și minori.

Teme de control
1. Ce este tutela și ce persoane beneficiaz ă de aceasta în dreptul roman? Dar în dreptul
actual?
2. Care este r ăspunderea tutorelui?
3. Enumera ți particularit ățile tutelei femeii sui iuris.
4. Prezenta ți particularit ățile fiecărui tip de curatel ă

79
Bibliografie

1. Ion M. ANGHEL, Dreptul roman, Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 2002
2. Gheorghe BICHICEAN, Drept roman. Institu ții. Izvoare. Jurisdic ții, Ed. C.H. Beck,
București, 2008
3. Mircea-Dan BOC ȘAN, Testamentul. Evolu ția succesiunii testamentare în dreptul roman , Ed.
Lumina Lex, Bucure ști, 2000
4. Jérôme CARCOPINO, Viața cotidian ă în Roma la apogeul imperiului , Ed. Științifică și
enciclopedic ă, București, 1979
5. Valerius M. CIUC Ă, Lecții de drept roman, vol. I-IV, Ed. Polirom, Ia și, 1998-2000
6. Valerius M. CIUC Ă, Liviu MIHAI, Proprietatea și posesia-dou ă instituții rivale? , în Eseuri
de hermeneutic ă juridică, vol. II, Casa de Editur ă Venus, Ia și, 2005
7. Valerius M. CIUC Ă, Condiția juridic ă oamenilor (status hominis) în evolu ția dreptului
privat , Sensul istoric al no țiunii de caput , Elementele individualiz ării ființei în evolu ția
dreptului privat european , în Lecții de Drept privat comparat , vol.III. Instituții de drept
privat comparat. Persoanele , coordonator Valerius M. Ciuc ă, Editura Funda ției Academice
AXIS, Iași, 2009
8. Stefan COCO Ș, Drept roman , Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 1998
9. GAIUS, Instituțiunile , traducere. de Aurel POPESCU, Ed. Academiei R.S.R, Bucure ști, 1982
10. Jean GAUDEMET, Droit privé romain , Montchrestien, Paris, 1998
11. Jean GAUDEMET, Les institutions de l’antiquité , ed.a 7-a, Montchrestien, Paris, 2002
12. Andreea GIARDINI, Omul roman , Ed.Polirom, Ia și, 2003
13. Romulus GIDRO, Oana MIHU ȚIU, Drept roman , Ed. Casa C ărții de Știință, Cluj-Napoca,
1995
14. C. HAMANGIU, M.G.NICOLAU, Drept roman , I, Ed. Libr ărieie Soccec&Co., Societate
anonimă, București, 1930
15. Vladimir HANGA, Drept privat roman. Tratat , Ed. Didactic ă si Pedagogic ă, București, 1978
16. Vladimir HANGA, Iustiniani Institutiones. Institutiile lui Justinian, Ed. Lumina Lex,
București, 1999

8017. Vladimir HANGA, Mircea Dan BOC ȘAN, Curs de drept privat roman, e diția a II-a, Ed.
Universul Juridic, Bucure ști, 2008
18. Mihail JAKOT Ă, Drept roman, vol. I și II, Ed. Funda ției „Chemarea”, Ia și, 1993
19. Emil MOLCU Ț, Drept privat roman , Ed. Universul Juridic, Bucure ști, 2007
20. Indro MONTANELLI, Roma. O istorie inedit ă., Editura Artemis, Bucure ști, 2001
21. Dan OANCEA, Drept roman, Casa de Editur ă și Presă „Șansa” SRL, Bucure ști, 1998
22. Andreea RIPEANU, Drept roman. Curs universitar , Editura Pro Universitaria, Bucure ști, 2009
23. Peter STEIN, Roman law in european history , Cambridge University Press, 2002
24. Constantin STOICESCU, Curs elementar de drept roman , Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2009
25. Constantin TOMULESCU, Drept privat roman , Tipografia Universit ății București, 1973