Conf. univ. dr. Elena Maria Minea [629510]

1

Conf. univ. dr. Elena Maria Minea

URBANISM ȘI AMENAJAREA TERITORIULUI

– Suport de curs pentru înv ățământ la distan ță –
-anul II, semestrul II-

Cluj-Napoca , 2014

UNIVERSITATEA BABE Ș-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA
Centrul de formare continu ă, învățământ la distan ță și cu frecven ță
redusă
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunic ării
Specializarea: Administra ție Publică

2Informații generale
• Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs:
Conf. univ. dr. ELENA MARIA MINEA
Birou: Cabinet 6, etj. 1, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale
Comunicării, Str. G-ral Traian Mo șoiu nr. 71
Telefon: 0264-431361
E-mail: [anonimizat]
Date de identificare curs și contact tutori:
URBANISM ȘI AMENAJAREA TERITORIULUI
Cod disciplin ă UA2208, 5 credite
Anul II, Semestrul II
Tipul cursului: Op țional
Tutor: ELENA MARIA MINEA, conf. dr.
E-mail: [anonimizat]

• Condiționări și cunoștințe prerechizite

Pentru parcurgerea con ținutului acestui curs, dat fiind faptul c ă face parte din
categoria celor ”op ționale”, este necesar ă, în primul rând, o deschidere, o
aplecare spre acest domeniu – atât de ”la îndemân ă” în aparen ță – și atât de
complex, în esen ță. Cunoștințele care ar fi utile în țelegerii lui profunde sunt
eterogene, ele trebuind s ă aparțină unor domenii existen țiale diverse. Vor fi
invocate informa ții furnizate și chestiuni abordate în cuprinsul cursului de
”Protecția mediului” din anul I, în special din capitolul dedicat protec ției
mediului artificial.

• Descrierea cursului

Cursul se dore ște o ”provocare” la probl ematizarea, analizarea și dezbaterea ,
finalizată cu oferirea de solu ții, problemelor majore cu care administra țiile –
centrale și locale – se confrunt ă zilnic: este vorba de ”competi ția” pentru spa țiu,
indiferent c ă este destinat locuirii, desf ășurării unor activit ăți de produc ție, de
recreere sau cu alte functiuni. Conținutul este destinat nu numai celor care, prin natura preocup
ărilor
profesionale, sunt chema ți – mai devreme, ca și studenți, sau mai târziu, ca și
practicieni – s ă fie familiariza ți cu natura acestor probleme și să fie în măsură să
le abordeze sub toate aspectele, ci și acelor care nu sunt indiferen ți la ceea ce îi
înconjoar ă, celor pentru care frumosul, în toat e formele de manifestare, constituie
o condiție existen țială fundamental ă. Ambelor categorii li se adreseaz ă îndemnul
de a-și manifesta curajul de a încerca s ă deslușească tainele domeniului fascinant
al edificării materiale a lumii, de care sunt lega ți prin trecutul, prezentul și
viitorul omenirii.

3

• Organizarea temelor în cadrul cursului

I – Evolu ția formelor de a șezare uman ă
Pe parcursul evolu ției sale, omul a avut ca aliat natura, care i-a fost ad ăpost
și prieten; totodat ă, însă, natura i-a pus în pericol via ța și existența. De aceea – în
funcție de împrejur ări și necesități, el a luptat împotriva ei sau a folosit-o în
interesul s ău.
Dacă lupta cu for țele naturii l-a determinat pe om s ă-și gosească și apoi să-
și îmbunătățească continuu uneltele de lucru, ambian ța și locuința (habitatul) nu
au rămas nici ele neglijate. Efortul și preocuparea pentru amenajarea urban ă au
existat înc ă de la apari ția orașelor, din antichitate, dar nu s-a constituit ca o
politică publică aparte. Speciali știi de azi fac distinc ție între ”arta urban ă”
(apărută odat
ă cu primele ora șe și vizând organizarea spa țiului metropolitan),
”urbanificare” (desemnând fenomenul spontan al dezvolt ării urbane) și
”urbanism” (în țeles ca o voin ță de a dirija cre șterea, dezvoltarea urban ă și de a
asigura o existen ță comunitar ă înțelept organizat ă).

II – Mediul uman și urbanizarea.
Societatea contemporan ă este – în acela și timp – și martora și cauza unui
fenomen extrem de periculos: medi ul uman (cel care ar trebui s ă asigure
echilibrul între mediul natural și mediul artificial) tinde s ă devină un mediu
antiuman. Exploatarea intensiv ă a naturii și extinderea mediului artificial sunt de
natură a sufoca mediul natural, configurând și caracterizând cadrul material al
societății.
Aglomerarea popula ției și a funcțiilor urbane genereaz ă – în timp, prin
dimensiunile pe care le poate atinge – un adev ărat nomadism motorizat cu
caracter de mas ă, ale cărui fluxuri sunt orientate dins pre zonele de domiciliu spre
zonele de munc ă și dinspre zonele de domiciliu sp re zonele de recreere. Aceast ă
mobilitate are un caracter pulsatoriu și, datorită specificului ei, devine din ce în
ce mai supus ă disfuncționalităților în condi țiile existen ței unei re țele neadaptate
de artere de circula ție (cum, din p ăcate, se poate observa la majoritatea
localităților urbane de la noi). În consecin ță, urbanizarea spontan ă poate fi
contraproductiv ă dacă nu este ținută sub control, dac ă nu este dirijat ă pentru a se
asigura o cre ștere echilibrat ă a localităților urbane.

III – Urbanizarea spontan ă
Întrepătrunderea spontan ă a celor dou ă tipuri de a șezări – satul și orașul – nefiind
cunoscută în timp util și nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic

4necontrolat, se ajung e la manifestarea și amplificarea fenomenului de dezvoltare
haotică a organismului or ășenesc inițial.

IV – Popula ția urbană
Mediul artificial este reprezentat de realiz ările omului, atât la nivelul
așezărilor umane, cât și în spațiul din afara acestora. Omul a încercat, de-a lungul
timpului, s ă configureze spa țiul atât dup ă criterii pragmatice – legate de
funcționalitate, cât și artistice, c ăutând, în permanen ță, armonizarea celor dou ă
tipuri de considerente.
Studiul resurselor umane urm ărește conturarea perspectivelor demografice, a
numărului de locuitori în perspectiv ă, corelarea acestora cu posibilit ățile orașului
și a sistemului de localit ăți de a le asigura cazarea, locurile de munc ă și serviciile
solicitate.

V – Locuirea urban ă
Problemele locuin ței nu mai au un caracter func țional și utilitar, ci un
pronunțat caracter social și politic. În perioada contemporan ă concentrarea
populației în ora șe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena,
funcșionalitatea și prescrip țiile siguran ței construc țiilor.

VI – Reglement ări juridice incidente în domeniile amenaj ării teritoriului și
urbanismului
În formul ările legii-cadru în materi e (Legea nr. 350/2001 privind
amenajarea teritoriului și urbanismul), urbanismul reprezint ă unul din cele dou ă
instrumente (al ături de amenajarea teritoriului) prin intermediul c ărora se
realizează gestionarea spa țială a teritoriului și constituie un ansamblu de activit ăți
complexe, de interes ge neral, ce contribuie la dezvoltarea spa țială echilibrat ă, la
protecția patrimoniului natural și construit, la îmbun ătățirea condi țiilor de via ță în
localitățile urbane și rurale, precum și la asigurarea coeziunii teritoriale la nivel
regional, na țional și european.

VII-VIII-IX – Documenta țiile de amenajarea teritoriului și de urbanism.
Reglement ările legale privitoare la documenta țiile de urbanism. Autorizarea
executării lucrărilor de construc ții
Legea nr. 350/2001 distinge între documenta țiile de amenajare a
teritoriului, care cuprind pro puneri cu caracter director și documenta țiile de
urbanism, care cuprind reglement ări operaționale (care se exprim ă în planurile de
urbanism, Regulamentul general de urbanism și regulamentele locale de
urbanism).
Autorizarea execut ării lucrărilor de construc ții reprezint ă procedura de
exercitare a autorit ății de către administra ția public ă județeană, municipal ă,
oreșenească și, respectiv, comunal ă, cu privire la punerea în aplicare a
prevederilor documenta țiilor de amenajare a teritoriului și urbanism, aprobate

5potrivit legii, care se constituie în temei juridic al dezvolt ării durabile urbanistice
locale.
X – Proprietatea imobiliar ă si exproprierea pentru cauz ă de utilitate public ă
Proprietatea reprezint ă expresia suprem ă a accesului oamenilor la posesia,
folosința și dreptul de dispozi ție asupra bunurilor. Potrivit Codului civil român,
”proprietatea este dreptul pe car e îl are cineva de a se bucura și dispune de un
lucru în mod exclusiv și absolut, îns ă în limitele determinate de lege”(art. 480).
În funcție de regimul juridic pe care îl urmeaz ă, proprietatea este public ă sau
privată. Amenajarea teritoriului și urbanismul au fost și sunt confruntate
sistematic cu problema delicat ă a compatibiliz ării principiilor care guverneaz ă
cele două tipuri de proprietate. În cazu ri deosebite, reprezentând situa ții de
excepție, în condi ții precis reglementate prin lege , anumite bunuri imobile pot fi
trecute din domeniul privat în domeniul public, dreptul de proprietate privat ă
asupra unor imobile fiind înfrânt, desfiin țat prin dispozi ția legii și numai în
condițiile prevăzute de aceasta. Este vorba despre exproprierea pentru cauz ă de
utilitate public ă.

XI – Urbanismul comercial
Activitățile de comer ț ocupă un loc semnificativ în domeniul amenaj ării și
dezvolt
ării urbane. Din cauza specificit ății și diversității lor, dar și a impactului
asupra amenaj ării urbane, aceste activit ăți au făcut obiectul unei reglement ări
particulare, care a evoluat – în unele țări – până la a forma un sector distinct de
preocupare, abordare și reglementare juridic ă.

XII – XIII – Orient ări și tendințe contemporane în domeniul urbanismului.
Urbanismul “verde” (Eco-urbanismul)
Urbanismul ”verde” circumscrie dou ă aspecte: dimensiunea central ă și cea
înconjurătoare a urbanismului, respectiv problema urbanismului propriu-zis în
contextul protej ării mediului. Urbanismul ”de factur ă nouă” este unul ecologic –
în aspecte și funcțiuni – încercând s ă se plieze pe ciclurile și modurile de
funcționare a ecosistemelor naturale.

• Materiale bibliografice obligatorii
E. M. Minea, AMENAJAREA TERITO RIULUI. URBANISM, Edit. Accent,
Cluj-Napoca, 2003 M. Duțu, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. Universul juridic, Bucure ști, 2008
O. Puie, REGLEMENT ĂRI JURIDICE ÎN MATERIA AMENAJ ĂRII
TERITORIULUI ȘI A URBANISMULUI, Edit. Un iversul Juridic, Bucure ști,
2008
Cele trei c ărți oferă o prezentare sugestiv ă a chestiunilor majore din domeniu,
prima cuprinzând direc
țiile majore de cercetare și preocupare, iar cea de-a doua

6oferind cadrul lega l detaliat de desf ășurare a activit ăților de amenajare a
teritoriului și urbanism. Ele pot fi consultate la biblioteca facult ății.

• Formatul și tipul activit ăților implicate de curs
Pentru aceast ă disciplin ă, studentul are libertatea de a- și gestiona singur, f ără
constrângeri, modalitatea și timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de
consultații ”față în față” sunt facultative, orice informa ție sau nel ămurire putând
fi oferite , în urma solicit ării prealabile a cursantului.

• Calendarul cursului
Conținutul cursului urmeaz ă să fie prezentat studen ților în cadrul a dou ă intâlniri,
motiv pentru care primele șapte teme vor fi dezb ătute în prima faz ă, iar celelalte
șase cu prilejul celei de a doua program ări.

• Politica de evaluare și notare
Verificarea cuno ștințelor acumulate pe parcursul semestrului se va face sub
forma examin ării orale, care presupune notarea r ăspunsurilor la trei întreb ări
deschise. Nota final ă reprezint ă media aritmetic ă a punctajelor aferente fiec ărei
întrebări, notarea începând de la 1.
• Elemente de deontologie academic ă
Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului, ca și
recurgerea la mijloace tehnice de consul tare a unei atare bibliografii pe durata
examinării (utilizarea de instrumente/materiale ce nu sunt admise într-o situa ție
de testare, precum casca blue tooth, de exemplu) sau sus ținerea examenului de
către o persoan ă neautorizat ă constituie fraud ă și se sancționează cu excluderea
studentului din examen, dup ă întocmirea unui proces-verbal de constatare a
fraudei. Ulterior, exmatricular ea studentului poate fi adus ă în atenție Consiliului
profesoral al facult ății.

• Studenți cu dizabilit ăți

Orice student aflat într-o situa ție special ă (afectat de dizabilit ăți motorii sau
intelectuale) va beneficia de sprijin în scopul facilit ării asimilării cunoștințelor
reclamate de curs. Pentru asemenea situa ții, cei interesa ți sunt invita ți să
contacteze titularul de curs la adresa electronic ă indicată.

• Strategii de studiu recomandate

Materia este structurat ă pe 13 teme. Este recomandabil ă parcurgerea materiei cel
puțin sub forma unei lecturi a suportului de curs, înainte de întâlnirile
programate, astfel încât s ă fie asigurat ă familiarizarea cu chestiunile care
urmează a fi dezbătute și pentru a cere l ămuriri cu prilejul întâlnirilor prestabilite.
Pentru a ob ține performan ța maximă este recomandat un num ăr minim de trei ore

7de studiu/s ăptămână pentru parcurgerea suportulu i de curs. O strategie optim ă de
studiu include cinci etape : lectura de familiarizare; lectur a de aprofundare;
memorarea datelor esen țiale; recapitularea pe fragm ente; recapitularea extins ă.

MODULUL I

EVOLUȚIA FORMELOR DE A ȘEZARE UMAN Ă
Generalități

De la primele ad ăposturi umane – pe șterile (ale c ăror pereți poartă urmele
existenței umane în formele sale incipiente: Mun ții Cantabrici – Altamira,
Spania; v ăile Dordognei și Garronei, Fran ța; Tassili, Africa de Nord) pân ă la cele
mai îndrăznețe siluete și înălțimi ale zgârie-norilor de azi, omul a parcurs un
drum lung și – nu rareori – anevoios. Mintea și mâna omului au f ăurit minuni
care au durat peste secole; este la fel de u șor de dovedit c ă aceleași „instrumente”
l-au ajutat pe acesta s ă-și și distrugă uneori operele.
Pe parcursul evolu ției sale, natura i-a fost omului ad
ăpost și pericol, prieten și
dușman; în func ție de împrejur ări și necesități, el a luptat împotriva ei sau și-a
luat-o aliat. „Hârjoana” lui cu natura dureaz ă și în ziua de azi: se las ă – uneori –
modelată, schimbat ă, îmbunătățită, îmblânzit ă, pentru ca – alteori – s ă se răzbune
și să se răzvrătească pe aceste modific ări care îi sunt aduse prin furtuni, inunda ții,
erupții vulcanice, cutremure, incendii și alte evenimente naturale, alternan țele
acestora nefiind deloc întâmpl ătoare, ci corelându-se logic, cauzal.
Dacă lupta cu for țele naturii l-a determinat pe om s ă-și găsească și apoi să-și
îmbunătățească – până la perfec țiune – uneltele de lucru, ambian ța și locuința
(habitatul) nu au r ămas nici ele neglijate. Efortul și preocuparea pentru
amenajarea urban ă a existat înc ă de la apari ția orașelor, din antichitate, dar nu s-a
constituit ca o politic ă publică aparte. Speciali știi de azi fac distinc ție între „arta
urbană” – apărută odată cu primele ora șe și vizând organizarea spa țiului
metropolitan (în special asp ectele legate de temple și palate), „urbanificare” –
desemnând fenomenul spontan al dezvolt ării urbane și „urbanism” (expresia sa
organizată) – înțeles ca o voin ță de a dirija cre șterea, dezvoltarea urban ă și de a
asigura o existen ță comunitar ă înțelept organizat ă.
Termenul urbanism a fost folosit pentru prima dat ă, pare-se, în lucrarea
inginerului catalan Il defonso Cerda intitulat ă „Teoria general ă a urbaniz ării”,

8publicată în anul 1867. El a pornit de la vocabula latin ă „urbis” pentru a desemna
știința amenajării orașelor. Chiar dac ă acest termen este relativ recent, disciplina
la care se refer ă este foarte veche, având r ădăcini în antichitate, când referirea se
face la ora șele cu un plan ortogonal, regulat. Urbani știi comtemporani au sim țit
nevoia de a g ăsi un cuvânt nou pentru a config ura domeniul lor de preocupare.
Pentru a r ăspunde provoc ării lansate de revolu ția industrial ă (care a antrenat
dezvoltarea anarhic ă a aglomer ărilor urbane și degradarea unor zone întinse) ei
au trebuit s ă reînnoiasc ă atât de profund, de semnif icativ practicile anterioare,
încât au avut sentimentul c ă au creat, de-a dreptul, o nou ă știință. Această
revigorare a atins – progresiv – to ate aspectele urbanismului: finalit ățile,
metodele și cadrul de interven ție.
Numeroși specialiști afirmă că urbanismul modern, dup ă cum este definit
în literatura de specialita te, este unul care ofer ă imaginea unei arte și a unei
științe puse în slujba locuitorilor a șezărilor, fie c ă este vorba de comune, de ora șe
sau de metropole.
Într-o alt ă categorie de p ăreri se consider ă ca punct de plecare pentru
urbanism era industrial ă, când curentele de gândire și acțiune europene și
americane, noile tehnici și tehnologii utlizate în construc ții au adâncit
preocupările în domeniul cre ării unui nou cadru de habita ție.
Cu certitudine încerc ările de a da o defini ție cât mai corect ă și
cuprinzătoare a acestei activit ăiți au fost pe cât de numer oase, pe atât de dificile.
Astfel urbanismul a fost de finit în diverse forme:
□ urbanismul reprezint ă un ansamblu complex de activit ăți de proiectare, avizare,
aprobare a unor planuri sau autorizare a construc țiilor viitoare pentru oricare tip
de localitate (urban ă sau rurală);
□ urbanismul este un ansamblu de m ăsuri politice, administ rative, financiare,
economice, sociale sau tehnice destinate s ă asigure dezvoltarea armonioas ă a
unui oraș;
□ urbanismul (de fapt, urbanistica) este știința al cărei obiect îl constituie
sistematizarea a șezărilor existente și proiectarea de de a șezări noi (cuvântul
însuși vine de la latinescul „urbis” care înseamn ă oraș; urbanismul este a șadar
știința dezvoltării orașelor, așezărilor);
□ urbanismul este știința și tehnica construirii și amenajării așezărilor de tipul
comunelor și orașelor;
□ urbanismul este „în acela și timp, și mai mult și mai puțin decât se crede al fi: la
polul concret al amenaj ării așezărilor, el nu este o știință exactă; la celălalt pol, al
reflecției asupra ora șului, urbanismul vizeaz ă nu mai pu țin decât fiin țarea noastr ă
ca specie edificatoare (Oswal d Spengler, în 1923, scria: „Omul superior este un
animal care construie ște orașe”). Între aceste dou ă componente disharmonice și
azi se desf ășoară existența reală a așezărilor umane cu nesfâr șita lor diversitate și
cu mereu noile probleme pe care le ridic ă”.
Potrivit reglement ărilor legale române ști în domeniu, urbanismul (f ără a fi
definit!) constituie o activitate ……….

9Principii

Urbanismul s-a dezvoltat – atât ca știință, cât și ca un complex de activit ăți
social-economice – sprijinindu-se pe anumite principii care i-au m ărginit cadrul
și i-au jalonat, respectiv imprimat direc țiile în evolu ția sa.
Potrivit doctrinei franceze – una dintre cele mai dezvoltate în domeniu –
principiile urbanismului sunt gr upate pe patru mari categorii:
– principii ale reglement ării urbanismului;
– principii relative la autoriza țiile individuale de utiliz are a solului urban;
– principii ale urbanismului opera țional;
– principii privind contenciosul în materie de urbanism.
Întrucât aceste principii au valoare de reguli generale ap licabile oriunde în
lume în materie de urbanism, în contin uare le vom prezenta succint, considerând
că ele sunt – într-o bun ă măsură – valabile și, deci, aplicabile și în țara noastr ă.
A. Din prima categorie – aceea a prin cipiilor referitoare la reglement ările din
domeniul urbanismului – re ținem:
* principiul reglement ării descentralizate a urbanismului, menit a asigura
libertatea de planificare a ter itoriului comunal, care confer ă – la rândul ei –
puterea de decizie și libertatea de a alege. Fi ecare colectivitate public ă este
gestionara și garanta teritoriului na țional în cadrul (limitele) competen țelor sale;
aceasta înseamn ă că o colectivitate local ă are aptitudinea de a exprima în modul
cel mai exact concep ția asupra interesului genera l pentru gestionarea spa țiului
urban care o intereseaz ă. În acela și timp, principiul invit ă colectivitatea local ă la
a se strădui să asigure armonizarea previziunilor și deciziilor privind utilizarea
spațiului ținând cont de întregul evantai de obiective: cadrul vie ții, habitatul,
locurile de munc ă, serviciile, transporturile , gestionarea economicoas ă a solului,
protecția monumentelor naturii, salubritatea public ă, echilibrul între popula ția
urbană și cea rural ă, altfel spus, un urbanism care s ă se constituie într-un
regulator al vie ții sociale.
* principiul suprema ției normelor superioare de urbanism impuse și garantate de
stat, care pretinde resp ectarea cadrului general și comun trasat de stat în domeniul
urbanismului și concretizat în anumite norme de încadrare impuse de stat, precum
și în exercitarea permanent ă a unui control asupra modului în care sunt respectare
normele superioare. B. A doua categorie de principii – principiile relative la autoriza țiile individuale
de utilizare a solului urban – cuprinde:
◘ principiul autoriz ării administrative în materie de urbanism, potrivit c ăruia
trebuie avute permanent în vedere – pe lâng ă actul primordial: autoriza ția de
construire – o serie de aspecte ce țin de creșterea sau dezvoltarea urban ă, cum ar
fi cele privind modalit ățile de ocupare și utilizare – în prezent
și în perspectiv ă –
a spațiului terestru vizat: autorizarea demol ării, a instal ării noului șantier, a
parcelării perimetrului ce urmeaz ă a fi supus activit ăților de urbanism etc.

10◘ principiile privind punerea în oper ă a autoriza țiilor de urbanism, dintre care
reținem: exercitarea controlului administra tiv prealabil, acordarea permisului de
construire și urmărirea efectelor pe care aceasta le produce.
C. Cea de-a treia categorie – a principiilor urbanismului opera țional – cuprinde:
◊ principiul responsabilit ății publice pentru echipamentul urban, care urm ărește
modul în care sunt asigur ate mijloacele materiale și juridice pentru amenajarea
urbană.
◊ principiul asocierii partic ularilor la urbanismul opera țional, care presupune:
constituirea și funcționarea asocia țiilor funciare urbane, realizarea parcel ărilor –
cu consecin ța divizării propriet ăților (ceea ce implic ă acceptul proprietarilor,
acordarea de desp ăgubiri, implantarea construc țiilor în zon ă, exploatarea lor etc.).
D. În fine, categoria principiilor cont enciosului în materie de urbanism
(dominată de vechiul principiu al separ ării autorit ăților administrative și a celor
jurisdicționale) cuprinde:
☻ principiile contenciosului administrativ al urbanismului și anume:
contenciosul de legalitate, potrivit c ăruia administra ția trebuie s ă respecte
întotdeauna și întocmai legalitatea (în special în sensul de a nu abuza de puterea
de decizie pe care o are), întrucât – altfel – oricine (orice persoan ă interesat ă)
poate sesiza judec ătorul administrativ, pe calea recurs ului pentru exces de putere;
contenciosul responsabilit ății, în conformitate cu care administra ția este
responsabil ă pentru erorile sau gre șelile de serviciu car e îi sunt imputabile, ea
trebuind s ă repare integral prejudiciile care au rezultat direct din acestea.
☻ principiile contenciosului judiciar în materie de urbanism: contenciosul
represiv al urbanismului, conform c ăruia – în temeiul prevederilor Codului
urbanismului – faptele de înc ălcare a normelor legale respective sunt calificate fie
ca și contraven ții, fie ca infrac țiuni și sunt san ționate în consecin ță; contenciosul
civil al urbanismului reprezint ă cadrul legal în care pot fi intentate ac țiuni în
justiție de către particulari (împotriva constructorilor priva ți) atunci când
intereselor lor sunt afectate.
În ceea ce ne prive ște, gestionarea spa țială a teritoriului României constituie –
potrivit legii – o activita te obligatorie, continu ă și de perspectiv ă. Ea trebuie s ă
fie desfășurată în interesul colectivit ăților care folosesc teritoriul na țional, în
concordan ță cu valorile și aspirațiile societ ății și cu cerin țele integr ării în spațiul
european. Gestionarea spa țială a teritoriului trebuie astfel înf ăptuită încât să
asigure indivizilor și colectivit ăților dreptul de folosire echitabil ă, dar să le
stabileasc ă și responsabilitatea pentru utilizarea eficient ă a teritoriului.
Principiile care stau la baza activit ăților de urbanism și de amenajare a teritoriului
– care se desf ășoară, cu respectarea autonomiei locale, în țara noastr ă – sunt
următoarele: principiul parteneria tului, principiul transparen ței, principiul
descentraliz ării serviciilor publice, principiul particip ării popula ției în procesul de
luare a deciziilor și principiul dezvolt ării durabile.

Amenajarea teritoriului și urbanismul (concepte)

11
Amenajarea teritoriului și urbanismul, ca disc ipline teoretice, dar și ca
domenii de activitate practic ă, reprezint ă pârghii de baz ă în stabilirea strategiilor
de remodelare a mediului uman, astfel încât s ă se stabileasc ă o reală concordan ță
între interesele, obiectivele, dezideratele și capacitățile mereu amplificate ale
omului cu posibilit ățile și resursele oferite de ca drul material de via ță.
De cele mai multe or i considerate în al ăturarea lor ( și, de cele mai multe ori
cu referire doar la urba nism), sintagmele prezint ă și problematizeaz ă preocupări
din ce în ce mai serioase și de mare actualitate prin im perativitatea cu care se cer
soluționate de c ătre speciali știi din cvasitotalitatea domeniilor vie ții sociale,
cărora sunt chema ți să li se alăture – prin ac țiuni și atitudini corespunz ătoare –
oamenii de pretutindeni.
Termenul de “ amenajare ”, utilizat în țara noastr ă, a fost preluat din limba
franceză (aménagement du territoire), în alte limbi – precum engleza –
utilizându-se termenul “p lanificare” (planning).
Amenajarea teritoriului – no țiune mai vast ă și mai complex ă, integratoare a
conceptului de urbanism, constituie unul dintre principalele instrumente de
investigare și cunoaștere, de previziune și planificare, de edificare și permanent ă
readaptare a mediului uman, a cadrului material creat de societate și indispensabil
existenței sale.
Amenajarea teritoriului se deosebe ște, prin complexitatea sa și prin
atribuțiile multiprofilate pe care le de ține, de toate celelalte discipline care se
ocupă, direct sau indirect, doar par țial de problema mediului uman, datorit ă
capacității sale de a analiza global și de a prezenta sintetic multitudinea de date
obținute prin mijloace proprii sau prin cooperarea cu numeroase sfere
polispecializate complement are în vederea readapt ării continue a structurii
mediului uman, pe m ăsura evolu ției cerințelor sociale.
Doctrina francez ă definește amenajarea teritoriului ca fiind “un ansamblu
de acte ale colectivit ăților locale sau a institu țiilor publice de cooperare
intercomunal ă care vizeaz ă, în cadrul competen ței loc, pe de o parte, conducerea
sau autorizarea ac țiunilor și operațiunilor, respectiv pe de alt ă parte, asigurarea
armonizării acestora. Obiectul acestor ac țiuni sau opera țiuni de amenajare const ă
în înfăptuirea unei politici locale a habitatului, organizarea men ținerii, extinderii
sau receptarea activit ăților economice, favorizarea dezvolt ării activit ăților de
loisir și de turism, realizarea de ec hipamente colective, de lupt ă împotriva
insalubrit ății, de reînnoire urban ă, de salvare și de punere în valoare a
patrimoniului construit sau neconstruit și a spațiilor naturale.
Potrivit cadrului legal din țara noastr ă (care nu define ște clar amenajarea
teritoriului) aceasta trebuie s ă fie: globală, urmărind coordonarea diferitelor
politici sectoriale într-un ansamblu integrat; funcțională, trebuind s ă țină sama de
cadrul natural și construit bazat pe valori de cultur ă și interese comune;
prospectiv ă, trebuind s ă analizeze tendin țele de dezvoltare pe termen lung a
fenomenelor și interven țiilor economice, ecologice, sociale și culturale și să țină

12seama de acesteaîn aplicare; democratic ă, asigurând participarea popula ției și a
reprezentan ților ei politici la adoptarea deciziilor ( a se vedea art. 3 din Legea nr.
350/2001.
Conferința European ă a Mini ștrilor Responsabili cu Amenajarea
Teritoriului (CEMAT) a desf ășurat, încă de la prima sa reuniune din 1970, o
important ă activitate sub auspiciile Consiliului Europei. La reuniunea care a avut
loc la Torremolinos (în Spania) în anul 1983 a fost adoptat ă Carta European ă a
Amenajării Teritoriului, declara ție de principii care au fost focalizate într-un
punct de referin ță obligat, provenien ța lor fiind atât planul doctrinar, cât și din
cele ale legislativului și jurispruden ței (în ciuda confuziei generate de enun țurile
acestora). Carta define ște organizarea, respectiv amen ajarea, teritoriului ca fiind
“expresia spa țială a politicii economice, sociale, culturale și ecologice a întregii
societăți” și o consider ă “o disciplin ă științifică, o tehnic ă administrativ ă și o
politică conceput ă ca o focalizare interdisciplinar ă și globală, al cărei obiectiv
este dezvoltarea echilibrat ă a regiunilor și organizarea fizic ă a spațiului în
conformitate cu un principiu director”.
“Omul și bunăstarea sa, precum și interacțiunea sa cu mediul ambiant
constituie centrul tuturor preocup ărilor organiz ării teritoriului, al c ărui obiectiv
este de a-i oferi un cadru și o calitate a vie ții care să-i asigure o dezvoltare
echilibrat ă a personalit ății și o perspectiv ă organizat ă la scară umană”, se
precizeaz ă în Cartă.
Ca și obiective fundamentale ale amenaj ării (organiz ării) teritoriului, Carta
le prevede pe urm ătoarele:
– dezvoltarea socio-economic ă echilibrat ă a tuturor regiunilor;
îmbunătățirea calității vieții;
– gestionarea responsabil ă a resurselor naturale și protejarea mediului
ambiant ( și nu numai!)
Realizarea unor obiective atât de ample impune o articulare nu numai la
nivelul fiec ărui stat (în sfera local ă, regional ă și națională), ci și la nivelul
cadrului european. Totu și, Carta nu trece de aceste formul ări abstracte de
obiective f ără a încerca o minim ă aproximare a ceea ce se putea defini ca o
“schemă european ă de organizare a teritoriului”.
Carta accentueaz ă caracterul democratic și participativ pe care trebuie s ă-l
aibă planificarea teritorial ă și funcția coordonatoare a distinctelor politici
sectoriale, aspect deosebit de important , de semnificativ pentru a caracteriza
competen țele în domeniul amenaj ării teritoriului cuprinse în drept.
Din perspectiva defini ției amenaj ării teritoriului oferit ă de Cart ă putem
conchide c ă aceasta nu este doar o chestiune de elaborare de documente în
vederea execut ării unor construc ții și amenajări în diferite zone, utilizând anumite
suprafețe, pentru sau de c ătre anumite persoane, ci se constituie într-o form ă de
politică care prezint ă și vizează o multitudine de aspecte.

Tipuri de a șezări

13
Tipurile tradi ționale ale unit ăților teritoriale de baz ă, cu trăsături distincte și
evoluție specific ă, sunt satul și orașul.
Satul a fost primul tip de a șezare de sine-st ătătoare. Apărut încă din preistorie,
el s-a constituit ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea
agriculturii din sfera p ăstoritului. Agricultura i-a permis omului emanciparea de
constrângerile cadrului natural și stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul
de produc ție. Prima delimitare, marcând excluderea naturii din spa țiul construit a
fost aparent ă, zidul, fortifica ția – de utilitate strict defensiv ă – constituind
simbolul desprinderii, izol ării de natur ă.
Ca și tip de așezare, satul se caracterizeaz ă prin:
– număr relativ mic de locuitori
– suprafață redusă a vetrei (centrului) a șezării
– ocuparea extensiv ă a acesteia
– înzestrarea modest ă cu obiective de interes ob ștesc
– prezența sporadic ă a dotărilor tehnico-edilitare.
Pe parcursul timpului s-a putut rema rca un anumit conservatorism în
mentalitatea locuitorilor satelor în numeroase privin țe, printre care dimensiunea
așezării și numărul de locuitori. Eventualele cre șteri excesive ale num ărului de
locuitori au fost „debu șate” în teritoriile din îm prejurimi, luând astfel na ștere noi
așezări, de acela și tip și cu aceea și structură, configura ția nou ap ărută fiind una
dispersată, formată din mici localit ăți. Treptat s-a impus l ărgirea capacit ăților de
producție, profilarea lor pe un anumit specifi c, astfel încât s-a ajuns la rela ții de
colaborare, cooperare în cadrul c ărora se urm ărea obținerea de avantaje reciproce;
a urmat, fire ște, o accentuat ă „ridicare”, înflorire a unora dintre acestea, ele
impunându- și suprema ția, domina ția asupra celorlalte: acestea vor constitui
nucleele viitoarelor ora șe.
Orașul este cel care a preluat rolul de conduc ător în re țeaua rural ă,
polarizând capacit ăți și interese, produse și energii, atr ăgând aceste elemente de
pe raze de influen ță tot mai extinse. Satul devi ne, în timp, subordonat ora șului din
punct de vedere economic, social, cultural. Locuitorii satelor r ămân lega ți de
ciclul anotimpurilor- prin natura ocupa țiilor lor – dar și de obiceiurile și tradițiile
locurilor lor de ba ștină.
În ceea ce prive ște factorii care au contribuit la definirea conturului urban
al localităților și la menținerea pozi ției „privilegiate”, dominatoare a ora șului s-au
emis mai multe ipoteze:
– teoria ap ărării (emisă de germanii Ludwig Maurer – istoric și Karl Bucher –
economist), conform c ăreia geneza ora șelor este legat ă de necesitatea ap ărării
locuitorilor de n ăvălitori, cet ățile fortificate devenind nucleele marilor ora șe
(exemplu: Roma antic ă).
– teoria condi țiilor geoclimatice – elaborat ă de geografi – consider ă ca principali
factori de formare și dezvoltare a ora șelor condi țiile geoclimatice, configura ția
terenului, mediul natura l favorabil – în genera l (Wolf Schneider sus ține că

14primele ora șe au apărut în zone cu condi ții geoclimatice favorabile, cu terenuri
agricole fertile: Mesopotamia . Valea Nilului, India).
– teoria deciziei administrative, emis ă de istoricii germani G. Bellow (1858-
1927), K. Hegel (1813-1909) și de istoricul englez Th. Wright (1810-1877),
consideră că orașele au luat na ștere prin actul de decizie al unei puteri de stat,
factorul determinant fiind organizarea politico-juridic ă.
– teoria schimbului de m ărfuri susține că principalul factor de dezvoltare al
centrelor urbane l-a constitu it amplasarea lor la intersec ția unor drumuri – terestre
sau maritime – care au favorizat schimbul de m ărfuri (polis-urile grece ști sau
orașele-porturi).
– teoria ora șelor-necropol ă, în accep țiunea căreia „orașul celor mor ți a precedat
orașului celor vii”, exemplificând cu prezen ța numeroaselor ora șe din Egipt,
China sau Grecia în apr opierea marilor necropole și complexe religioase:
Ierusalim, Olimpia, Delfi, Memfis.
Toate aceste teorii au fost sus ținute cu argumente istorice, dar fiecare a
preluat doar secven țial fenomenul urban care – dup ă cum s-a mai ar ătat – este
unul extrem de complex. Factorii lua ți în considerare în fiecare dintre aceste
ipoteze au ac ționat diferit, în momente istorice diferite: permanent, accidental,
dirijat sau aleator, direct sau indirect, cu intermiten țe etc. Cert ă este îns ă
interferen ța lor permanent ă și combinarea lor de maniera de care au dat imaginea
orașului și semnifica ția lui actual ă.

Principalele etape istorice în evolu ția orașelor

Arheologia și antropologia nu au putut oferi da te certe privitoare la primele
așezări cu caracter urban, dar au c ăpătat aceast ă denumire primele cet ăți datate
din mileniile VII-VI î.Chr., pozi ționate în bazinele marilo r fluvii din lume sau în
bazinele maritime. În lipsa izvoarelor iconografice (scr ise, desenate, pictate)
studierea construc țiilor rămâne singura dovad ă certă a istoriei.
Epoca primitiv ă – caracterizat ă prin elemente contradictorii – acoper ă o perioad ă
îndelungat ă de timp, despre care se cunoa ște extrem de pu țin, dar se fac
presupuneri „generoase”, uneori chiar fa nteziste. Aceasta a fost – teoretic –
ordonată în două epoci, având ca și criteriu de diviziune considerente tehnologice
(respectiv materialul din care erau confec ționate uneltele, desc operite ulterior):
epoca pietrei (împ ărțită, la rândul ei, în paleolitic și neolitic) și epoca metalelor
(cu cele dou ă perioade: bronz și fier).
Din punctul de vedere al studiului acestei perioade sunt de re ținut două
aspecte: unul este cel care vizeaz ă locuirea oamenilor în comunit ăți mici, în
adăposturi naturale – pe șteri, sau construite – colibe, dispuse pe o suprafa ță
restrânsă, criteriul unei astfel de grup ări fiind posibilitatea asigur ării securit ății.
Cel de-al doilea aspect îl constituie prezen ța – mai mult decât incitant ă pentru cei
care le studiaz ă – a spectaculoaselor monume nte cunoscute sub denumirea
generică de „megalitice”. Cu toate c ă originea, rolul, modul de realizare și

15semnifica ția lor rămân îngropate în negura timpului, presupunerile și speculațiile
vehiculate merg de la ipoteza scopului lor religios pân ă la cea a observatoarelor
astronomice complicate, a rampelor de lans are pentru nave extraterestre, ceasuri
solare etc. Fie c ă sunt menhire (pietre mari a șezate vertical, izolat sau în grup),
dolmene (pietre mari a șezate trilitic) sau cromlehuri (i ncinte), construirea lor a
presupus mijloace tehnice și motivații sentimentale sau religioase greu de
imaginat. Cel mai elocvent exemplu – și cel mai cunoscut – este ansamblul de la
Stonehenge (incint ă neolitică – cromleh, Anglia) .
Este interesant de remarcat uluitoarea lor asem ănare, din punct de vedere a
alcătuirii acestora, indiferent de pozi ția lor geografic ă. Așezările edificate sunt
bine structurate în jurul intersec ției a două căi principale, având direc țiile N-S,
E-V, iar zonele erau locuite având la baz ă ierarhizarea dup ă poziția socială a
celor care le ocupau.
O altă caracteristic ă a tuturor acestor a șezări a fost aceea c ă ele nu s-au
constituit ca și simple aglomer ări de elemente materiale ordonate dup ă criterii
exclusiv func ționale, ci „însufle țite”, cu o înc ărcătură filozofic ă, mistică și
religioasă extrem de bogat ă. Semnifica țiile spirituale erau mult mai importante
decât construc țiile înseși, existând o comuniune a materialului cu spiritualul, care
se face sim țită și astăzi în preajma monumentelor din acea perioad ă. Orașul este
un organism viu, nu o alc ătuire arbitrar ă și neutră.
Avântul economic, dezvoltarea for țelor de produc ție, apari ția
meșteșugurilor au avut ca și consecin ță diversificarea tipurilor de organizare a
cadrului material. Ora șele capătă funcțiuni complexe: economice, me șteșugărești,
administrative, religioase și culturale.
Primele ora șe s-au dezvoltat în Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Mic ă,
Asia Central ă, India și China. În nordul și vestul Europei civiliza ția urbană a
apărut mai târziu, mai ales datorit ă expansiunii romane.
Polii de interes ai lumii antice au r ămas cele dou ă lumi: cea greac ă și cea roman ă.
Grecia. Dac ă până în secolul VI î.Chr. tr ăsătura caracterisitic ă pentru alc ătuirea
orașelor a fost dominanta simbolistic ă, mistico-religioas ă, începând cu secolele
VI-V î.Chr. se cristalizeaz ă o știință a construc ției orașelor, în care un loc central
va fi ocupat de Grecia antic ă. „Polis-ul” (ora șul grecesc) reprezint ă un model de
alcătuire rațională și echilibrat ă, î n c a r e s e î m b i n ă armonios via ța spiritual ă –
foarte activ ă – cu necesit ățile impuse de igien ă, apărare și alte exigen țe
funcționale. Traducerea terme nului polis prin “ora ș-stat” sau prin “stat-cetate”
redă doar parțial și aproximativ sensul pe care el îl avea pentru greci. În realitate,
un polis era o unitate teritorial ă cu orașul, pământurile și satele din jur, dar – în
primul rând – era o comunitate de origine, de interese, de tradi ții, de credin țe
religioase. În întreaga lume greac ă erau peste 200 de asemenea mici state, de
câteva mii de cet ățeni. Platon stabilea în “Republica” num ărul ideal al cet ățenilor
unui stat la ceva ma i mult de 5.000. A șadar, pentru greci un polis era o
comunitate uman ă concretă, nu o entitate abstract ă. Poli-ul îi forma grecului
simțul practiv și îi dădea sentimentul demnit ății. Strălucitoarea cultur ă antică

16greacă, cu titani ai gândirii precum Socrate, Platon Aristotel, a marcat puternic
numeroase concep ții științifice, politice, morale, filoso fice, religioase, artistice de
mai târziu, aducând o contribu ție de prim rang la patrimoniul culturii și
civilizației universale.
Spațiul urban elen r ăspunde – poate – cel mai bine, în istoria urbanismului
european, atributelor de spa țiu: funcțional și frumos alc ătuit, spiritualizat,
constituind „spa țiul ideal” (se și face afirma ția „o frumuse țe, o simetrie perfect ă,
ca și în arta greac ă). Despre cultura elen ă Edouard Herriot spunea c ă „a dat
spiritului echilibrul și armonia unui templu”, iar Octa vian Paler – în lucrarea sa
„Mitologii subiective” – afirm ă că „drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a
avea acces la spiritul ei”. Istoria Greciei antice cunoa ște o periodizare, cu
trăsături specifice ale fiec ărei etape reflectate și în aspectul ora șelor.
Perioada homeric ă (arhaică) – numit ă astfel pentru c ă atunci au ap ărut
epopeile homerice, este cuprins ă între secolele XII-VIII (dup ă unii VI) î.Chr. și
se caracterizeaz ă prin apari ția polis-urilor (ora șe cetăți), a vieții comerciale,
politice, culturale, precum și a „acropolei” (fiecare ora ș avea acropolea sa; locul –
un platou deasupra unei stânci, era socotit sacru, ini țial el având func ție de
apărare și pe care s-a construit un num ăr însemnat de temple. Spre acest loc se
ajungea printr-o frumoas ă intrare triunfal ă, numită Propilee).
Dacă există elemente emblemati ce pentru Grecia antic ă, acestea sunt dou ă:
coloana și orașul. Coloana este o reflectare a spiritului Greciei, oglind ă a
timpului. Ora șele Greciei antice prezint ă două zone definitorii care cuprind dou ă
tipuri majore de preocup ări: religioase – în partea cela mai înalt ă a orașului –
Acropolea, cu zone care ad ăposteau templele, respectiv civile, cu zone delimitate
în jurul agorei (element nou cu func ții tipice unei pie țe publice) care, cu timpul,
va polariza mai multe programe.
Perioada clasic ă este cuprins ă între secolele VI-V î.Chr., fiind marcat ă de o
impresionant ă dezvoltare a arhitecturii și sculpturii care fac pa și repezi spre
perfecționare. Specific ă este apari ția tramei stradale ortogonale (sistemul
hipodamic, a c ărui denumirea vine de la nume le arhitectului Hippodamos din
Milet, care la rândul s ău se pare c ă s-a inspirat din arhitectura oriental ă); se
execută lucrări tehnico-edilitare: alimentarea cu ap ă, evacuarea apelor uzate etc.
Apar, tot acum, programe de arhitectur ă pentru cl ădiri publice cu func ții social-
culturale: stadioane, gimnazii, cl ădiri comerciale care se integreaz ă în oraș.
Perioada elenistic ă – cuprins ă între anii 323 – 31 î.Chr. – (precedat ă de
cea elenă – secolul V î.Chr.) este numit ă fie „epoca de aur”, fie „secolul lui
Fidias”, fie „secolul lui Pericle”, datorit ă operelor de o imens ă valoare artisitic ă
create de genialul Fidias, sprijinit de conduc ătorul Atenei – Pe ricle. Etapa se
caracterizeaz ă printr-o impresionant ă activitate din domeniul construc ției
orașelor, fiind încetinit ritmul construc țiilor religioase. Ora șul elenistic este un
organism complex, r ăspunzând unor necesit ăți practice, fundamentat științific și
rațional, influen țat de concep țiile filosofice și politice privind rela ția dintre

17alcătuirea ora șului și viața material ă și spiritual ă a grupului social – ca întreg,
respectiv a fiec ărui locuitor – ca parte a acestui întreg.
De asemeni s-a accentuat preocupa rea pentru spectacole – drame sau
comedii, reprezenta țiile având loc în aer liber, în locuri special amenajate, numite
amfiteatre, care foloseau pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca și
trepte pentru spectatori, având form ă de semicerc. Un am fiteatru era astfel
construit încât spectatorii din b ănci, din ce în ce mai sus plasate, s ă poată vedea
jocul actorilor de pe scen ă. Spectacolul se desf ășura pe o suprafa ță plană, tot în
formă de semicerc, numit ă scenă, dinaintea c ăreia era un loc mai adâncit numit
orchestră. Arhitecții au căutat – de cele mai multe ori – s ă construiasc ă astfel de
amfiteatre pe o pant ă lină de deal, pe care o amenajau foarte meticulos. Cu toate
acestea au fost ridicate amfiteatre și pe câmpii, f ără ajutorul povârni șurilor.
Pentru spectacolele muzicale au fost am enajate teatre mai mici, numite odeoane,
cu o acustic ă specială, majoritatea folosind ca ma terial piatra calcaroas ă.
Importanța acestei perioade istorice const ă nu numai în nivelul
surprinzător de ridicat pentru mijloacele te hnice ale acelei perioade privind
dotarea tehnico-edilitar ă (drumuri, alimentare cu ap ă, canalizare etc.) a polis-
urilor grece ști cât, mai ales, prin modul cum au fost puse și soluționate practic
problemele complexe pe plan urbanistic. Știința și înțelepciunea acelui timp
constituie un reper, un punct de referin ță – neperisabil – pentru azi.
Octavian Paler afirma:”Grec ii i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta
romană fiind doar epigonul celei grece ști”.

Imperiul roman
Antichitatea roman ă a folosit în mod creator experien ța predecesorilor, aplicând
în realizările urbanistice norme și reguli valabile, di n punct de vedere științific, și
în zilele noastre.
Elementul „cheie” pentru succesul multor încerc ări la care „s-au angajat”
romanii au fost drumurile, cu care inginer ii romani au împânzit întregul imperiu,
în scopul administr ării, exploat ării și menținerii acestuia. Pe re țeaua de drumuri,
poduri, căi de acces care legau a șezările romane s-a dezvo ltat, mai târziu, cea mai
mare parte a re țelei urbane contemporane.
Cele mai semnificative caracteristici ale ora șelor romane erau:
– apartenen ța lor la un sistem de localit ăți distribuite în teri toriu, ierarhizate ca
importanță și dimensiune și, de asemeni, diversificate ca func țiuni prioritare:
– orașe cu func țiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris); Londinium
(Londra); Vindobonai (Viena); – orașe comerciale: Ostia, Salerno, Palmira;
– orașe administrative: Roma; Atena; Efes;
– orașe balneare și de odihn ă: Pompei; Herculanum; Neapole;
– structura ora șelor se baza pe o re țea ortogonal ă de străzi care limitau cvartale
denumite „insulae”, având ca axe ordo natoare „cardo maximus” pe direc ția N-S
și „decumanus maximus” pe direc ția E-V, dou ă artere perpendiculare deosebite

18de celelalte str ăzi prin dimensiunile lor. La intersec ția acestora se afla pia ța sau
forumul, în care erau am plasate templul închinat zeului protector al ora șului,
bazilica, construc țiile comerciale;
– dotarea tehnico-edilitar ă, atât la ora șe cât și în teritoriul, corespunde unor
utilizări complexe. Drumurile realizat e de inginerii romani uimesc și azi prin
rezistența lor. În interiorul ora șelor, profilul transversal al str ăzilor prevede
separarea circula ției vehiculelor de circula ția pietonal ă, prospectul atingând 20-
30-35 m. Pe întinderea întregului imperi u au fost construite poduri, tunele,
apeducte (jgheaburi mari din piatr ă, având lungimea de câ țiva km., sus ținute de
stâlpi gro și, legați între ei cu arcade), canaliz ări, cisterne (rezervoare de ap ă),
instalații portuare. Igiena și salubrizarea în ora ș erau asigurate printr-o re țea de
canalizare care permitea evacuarea ap elor uzate, alimentarea cu ap ă făcându-se
prin conducte care aduceau apa – de multe ori – de la mare distan ță;
– organizarea ora șelor s-a bazat – înc ă din perioada de constitu ire a statului – pe o
serie de regulamente care se refereau la: ♦ probleme de proprietate (limit ări în interesul colectivit ății);
♦ clasificarea str ăzilor (Via – pentru vehicule, Iter – pentru pietoni, Actus –
pentru animale), indicându-se l ățimi minimale obligatorii
♦
norme privind distan ța dintre cl ădiri și înălțimea la corni șă a acestora;
♦ instituirea serviciilor speciale cu probleme urbanistice și de bună gospodărire;
♦ probleme speciale de igien ă. La acest punct nu putem omite termele – ca și
construcții publice importante. Acestea formau ansambluri cuprinzând s ăli de
baie, biblioteci, s ăli de muzic ă, stadioane, galerii de tablouri, parcuri; ele erau și
locuri de întâlnire a cet ățenilor care voiau s ă discute despre probleme publice sau
afaceri. Astfel s-au p ăstrat Termele lui Caracala – care ad ăpostesc ast ăzi
stagiunile de concerte de oper ă pe durata verii și Termele lui Diocletian – azi
muzeu na țional de arheologie antic ă. Demne de men țional mai sunt – ca și
elemente de arhitectur ă – circurile, stadioanele, teatrele romane, palatele și
columnele (cele mai cunoascut e fiind cea a lui Traian și cea a lui Marc Aureliu).

Orașul medieval.
Perioada feudal ă a debutat printr-o ac țiune distructiv ă. Pe de o parte
năvălirile popoarelor migratoare, iar pe de alta r ăspândirea cre știnismului –
dornic de la înl ătura urmele „p ăgânismului” și de a instaura o lume nou ă – au
avut ca urmare depopularea și ruinarea centrelor urbane antice ( Roma de la o
populație de 1.000.000 ajunge, dup ă anul 476, la 1000 de locuitori). Popula ția se
reașează în localit ăți de tipuri noi având un rol prioritar de ap ărare, adev ărate
așezări fortificate, amplasate pe terenuri greu accesibile și cu o suprafa ță a
incintei limitat ă.
Câteva dintre caracteristicile a șezărilor medievale se concretizeaz ă în:
♦ număr restrâns de locuitori (10.000 – 40.000)
♦ prezența unor ziduri înconjur ătoare (fortifica ții)
♦ densitate mare a construc țiilor și a popula ției

19♦ construcții și trasee ale str ăzilor adaptate configura ției terenului
♦ rețelele stradale inelar-radiale convergeau c ătre piața centrală, în care erau
amplasate cl ădirile religioase – în ge neral supradimensionate – și cladirile publice
(de exemplu prim ările)
♦ lipsa preocup ării privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv a locuin țelor)
și dotarea tehnico-edilitar ă
Secolele XI-XII marcheaz ă o revitalizare a vie ții urbane, mul ți locuitori revenind
la vetrele a șezărilor antice, care se revigoreaz ă și își recâștigă treptat influen ța în
teritoriu.
Urbanismul medieval prezint ă interes întrucât major itatea centrelor urbane
moderne p ăstrează nuclee pe baza c ărora s-au dezvoltat, nuclee care prezint ă
importanță istorică și care acum trebuie protejate prin politici urbane speciale.

Orașul renascentist.
Putem vorbi despre ora șul modern înc ă din secolele XV-XVI când
afirmarea burgheziei , înflorirea comer țului, a produc ției de mărfuri, acumul ările
de capital creaz ă condițiile dezvolt ării orașelor. Orașele Renașterii s-au dezvoltat
preponderent pe nucleele medievale, dar preocup ările pentru o nou ă calitate a
vieții urbane au determinat rem odelarea vechilor centre prin: l ărgirea străzilor,
construirea de noi pie țe, preocuparea aparte pentru compozi ția volumetric ă și
arhitectural ă, prin rezolvarea echip ărilor tehnico-edilitare.
Aceste premise au stimulat o nou ă orientare științifică, filosofic ă, estetică:
curentul numit Rena ștere, care va avea o puternic ă înrâurire asupra artelor. Este
zdruncinat ă autoritatea dogmelor religio ase care furnizau explica ții eronate
asupra realit ății: oamenii Rena șterii vor s ă cunoasc ă viața, sunt adep ții
progresului tehnic care are la baz ă dezvoltarea științelor. Din dogmatic ă, aservită
religiei, știința devine inductiv ă, pornind de la fapte și experien țe concrete.
Științele pozitive, bazate pe matematic ă, progreseaz ă rapid; noile descoperiri
geografice l ărgesc orizonturile, ofer ă noi perspective stimulând progresul
societății sub toate aspectele ei. Pia ța mondial ă în Evul Mediu î și mută polul de
interes din Mediterana – controlat ă de turci – în Atlantic.
Progresele tehnice, totalitatea cuceririlor științei și tehnicii, marile
descoperiri geografice ale timpului î și pun amprenta asupra operelor mae ștrilor
Renașterii. Numero și artiști au fost ei în șiși oameni de știință, savanți renumiți,
literați, filosofi și tehnicieni. Cunosc ători ai artei antice grece ști și romane (prin
aprofundarea rezultatelor cercet ărilor arheologice și cunoașterea documentelor
antice), ei au creat o art ă nouă. Mulți arhitecți, pictori și sculptori au fost
cunoscuți sub numele lor mic: Raffael (Sanz io), Michelangelo (Buonarotti),
Leonardo (Da Vinci), Tizian (Vecellio).
Părintele Rena șterii este considerat arhit ectul Brunelleschi, cel care a
conceput cupola în opt ape a biseric ii Santa Maria del Fiore (Domul din
Florența), primul monument renascentist. Un fa pt demn de remarcat este cel prin
care Rena șterea a promovat nu doar ctitorul (finan țatorul), ci și artistul.

20„Perspectiva” este cuvâ ntul „cheie” al Rena șterii atât în artele plastice
(exemplu constituindu-se fundalul cu perspectiva la un punct de fug ă în lucrarea
lui Leonardo Da Vinci „Cina cea de tain ă”), cât și în urbanism (palatul Versailles
din Franța fiind un reprezentant de seam ă al curentului în arhitectur ă).
Cîteva dintre ideile privind construc ția orașelor sunt puse în practic ă de
urmîtoarea manier ă:
♦ stabilirea formei incintei conform exigen țelor impuse de tehnicile de ap ărare
♦ castelele burghezilor (din a c ăror construc ție au fost eliminate fortifica țiile) au
fost integrate în urbanistica nou ă, fiind vizibile numai din strad ă, la care prezint ă
fațade atrăgătoare cu numeroase și mari deschideri, având câte 2-3 etaje
♦ amplasarea construc țiilor în zone func ționale
♦ ierarhizarea str ăzilor și a piețelor după destinația lor
♦ amplasarea în zone iz olate a atelierelor produc ătoare de noxe
♦ prezența unei leg ături facile între zonele productive și spațiile comerciale
♦ promovarea construc ției pe nivele diferite a c ăilor de circula ție pentru vehicule
și pentru pietoni
♦ preocuparea pentru confortul edilitar și igiena public ă
Chiar dac ă teoriile epocii au fost mai îndr ăznețe decât posibilit ățile oferite
de condițiile sociale și tehnice, gândirea urbanistic ă vizionară a contribuit, în mod
cert, prin noile idei la evolu ția științei construc ției orașelor.

Orașul baroc (secolele XVII-XVIII).
Ne aflăm în perioada în care ma rile monarhii europene î și întăresc
structurile centralist-etatiste, ceea ce va genera – pe de o parte – dispari ția
aspectelor regionaliste, iar – pe de alta – posibilitatea abord ării unor proiecte de
mare anvergur ă.
Metodele și tehnicile de construc ție nu difer ă de cele din perioadele
precedente, ci doar consemneaz ă o folosire a lor pân ă la limitele extreme.
Perioada baroc ă constituie o perioad ă de referin ță în istoria urbanismului, fiind
caracterizat ă printr-o activitate constructiv ă extrem de intens ă: se construie ște
mult atât în Europa, cât și în cele dou ă Americi. Barocul preia și dezvoltă
normele urbanistice renascentiste, dar cl ădirile apar ținând acestui curent au
aspect de supraînc ărcat, fațadele debordând de ornamente, scara fiind una
predilect monumental ă (se face sim țită o amplificare f ără precedent a sc ării la
care sunt concepute ansamblurile urbane), interiorul este tratat cu evidente
tentințe scenografice, cu pere ți și tavane ocupate de decora ții. Un exemplu, în
acest sens, îl constituie Domul Sf. Petru de la Roma, pe fa țada căruia coloanele și
decorațiunile monumentale aplicate vor modi fica caracterul incipient renascentist
în unul baroc. Acest lucru este subliniat și de piața cu plan eliptic pe care Bernini
o va propune în fa ța Domului. Dac ă ar fi să definim stilurile arhitecturii doar
printr-o tr ăsătură, goticul ar fi reprezentat de ogiv ă, renașterea de arcul în plin
cintru, iar barocul de elips ă.

21Barocul intervine în construc ția orașelor prin manifestarea preferin ței
pentru structuri ale str ăzilor regulate radiale sau radial-concentrice în care arterele
principale – str ăzi drepte, de mare de schidere – converg c ătre reședința seniorial ă
sau edificiul religios, prin realizarea unor pie țe cu forme geometrice bine definite,
bordate cu fronturi omogene ca ritm, corni șe sau stil. Stilul baroc se dezvolt ă în
special în țările catolice – Italia, Austria – dar va avea influen țe și asupra
renașterii clasiciste din Fran ța sau din Anglia. Exemple de interven ții baroce, cu
referire la pie țe sunt: Pia ța Spagna și Fontana din Trevi, ambele din Roma.
O altă caracteristic ă definitorie a urbanismului baroc o reprezint ă
diagonala, ca element de dinamizare al sist emului stradal. Momentul culminant al
curentului baroc în urbanism îl reprezint ă Parisul în perioada lui Napoleon al III-
lea. În țara noastr ă, influența acestui curent se concretizeaz ă în construc ții ca:
Palatul Banffy (proiectat de arhitectul sibian Eberhardt Blaumann), în prezent
adăpostind Muzeul de art ă din Cluj-Naoca, Palatul Te leki (situat în Cluj-Napoca
pe strada M. Kog ălniceanu nr.7), Palatul Mogo șoaia din Bucure ști și Palatul
Bruckenthal din Sibiu.
Barocul poate fi definit ca stil de sine st ătător până la sfârșitul secolului al XVIII-
lea, după care va fi înlocuit de curent e neoclasicizante sau eclectice.
În secolul al XVII-lea, în Fran ța, a apărut un nou stil – Rococo – a c ărui
denumire vine de la cuvîntul“r ocaile” care, în limba francez ă înseamnă cochilie
de scoică, element frecvent utilizat în diferite compozi ții; curentul s-a dorit o
replică menită a nega clasicismul de la Curt e, el fiind prezent mai mult la
arhitectura de interior, cu al s ău caracter decorativ.

Orașul erei industriale (sec. XIX – XX ).
Revoluția industrial ă a determinat schimb ări fundamentale în dezvoltarea
centrelor urbane și a declan șat criza pe care ora șul contemporan nu a reu șit să o
depășească. Din punct de vedrere cantitativ, revolu ția industrial ă este urmat ă de o
creștere a presiunii demografice în ora șe, de o „drenare” a popula ției satelor în
folosul unei dezvolt ări urbane f ără precedent. Apari ția acestui fenomen și
amploarea lui sunt corelate cu ordinea și nivelul industrializ ării țărilor respective.
Marea Britanie este cel dintâi teatru al acestei mi șcări, simțită de la
recensămintele din 1801; în Europa îi urmeaz ă Franța și Germania, începând cu
anii 1830.
Succint, factorii care au ge nerat aceste mari schimb ări au fost:
□ dezvoltarea exploziv ă a manufacturilor și industriilor amplasate în centrele
urbane; □ creșterea num ărului de locuitori prin atragerea popula ției rurale pauperizate;
□ necesitatea spa țiilor de cazare pentru o popula ție numeroas ă
□ asigurarea igienei publice: alimentare cu ap ă, canalizare, salubrizare
□ necesitatea destin ării unor edificii procesului educa țional: școli, activit ăți
culturale etc.

22□ punerea la dispozi ția popula ției a spațiilor institu țiilor și a altor mijloace de
petrecere a timpului liber.
Secolul XIX poate fi numit „secolul crizei ora șelor”, iar studiul acestora
îmbracă – în aceast ă perioadă – două aspecte foarte diferite.
Într-unul din cazuri, el este descri ptiv; faptele sunt observate cu deta șare și
se încearc ă ordonarea lor într-un mod cantit ativ. Statistica este anexat ă
sociologiei ( știință aflată la începuturile ei). Cercet ătorii în domeniu caut ă să
înțeleagă mai cu seam ă fenomenul urbanific ării și să-l plaseze într-o re țea de
cauze și efecte; ei se mai str ăduiesc și să risipeasc ă un număr de prejudec ăți care,
în ciuda eforturilor lo r, vor persista pân ă în zilele noastre și care privesc mai ales
incidențele vieții urbane asupra dezvolt ării fizice, nivelului mental și moralității
locuitorilor.
În celălalt caz, avem de-a face cu o polemic ă care – la rândul ei – este
purtată de dou ă grupări cu orient ări diferite. O grupare este animat ă de
sentimente umanitare, fiind format ă din func ționari municipali, oameni ai
Bisericii, mai ales medici și igieniști, care denun ță – bazându-se pe fapte și cifre
– starea de dec ădere fizic ă și morală în care tr ăiește proletariatul urban. Seriile de
articole publicate în ziare și reviste, mai ales în Anglia unde situa ția era acut ă, au
stat la baza numirii celebrelor Comisii regale de anchet ă asupra igienei, ale c ăror
lucrări, publicate sub form ă de Rapoarte c ătre Parlament, au furnizat o seam ă de
informații extrem de utile (pre țioase) despre marile ora șe ale epocii și au
contribuit la crearea legisla ției engleze în domeniul muncii și handicapului. Cea
de-a doua grupare este constituit ă din gânditori politici care furnizeaz ă adesea
informații de o remarcabil ă amploare și precizie. Fr. Engels, mai ales, poate fi
considerat ca unul dintre fondatorii soci ologiei urbane. În lucrarea sa „Situa ția
clasei muncitoare din Anglia” (ap ărută la Leipzig, în 1845), în cadrul anchetelor
prezentate, el folose ște sistematic și științific toate m ărturiile disponibile: rapoarte
ale poliției, articole de jurnal, lucr ări savante, precum și rapoartele Comisiilor
regale. Sunt f ăcute publice astfel igiena fizic ă deplorabil ă întâlnită în marile ora șe
industriale, habitatul munc itoresc insalubru – comparat adeseori cu o vizuin ă,
distanțele epuizante care despart locuin ța de locul de munc ă, drumurile fetide și
lipsa grădinilor publice din cartierele populare, la toate acestea ad ăugându-se
igiena moral ă precară.
Probleme majore ridic ă trasportul urban, care trebuie nu numai s ă se
dezvolte, dar s ă fie și accesibil ca pre ț (ieftin). Începând cu a doua jum ătate a
secolului XIX, în marile ora șe ale lumii apar trenul cu aburi, tramvaiul electric,
omnibuzele. Aceste mijloace au permis popula ției să descongestioneze centrele
urbane prin stabilirea domic iliului în zone suburbane.
Începutul secolului XX aduce schimb ări majore în domeniul transportului:
la Londra – spre exemplu – în 1907 au fost electrificate liniile de metrou; au
apărut trenuri electrice de suprafa ță, s-a lărgit rețeaua liniilor de tramvai astfel
încât (între 1890 și 1939) aproape toate marile zone urbane au suferit procese de
modificare a zon ării popula ției, respectiv a migr ării acesteia spre zonele

23periurbane, care s-a dezvoltat într-u n ritm accelerat, dar în mod haotic,
necontrolat.
Arhitecții secolului al XIX-lea nu și-au asumat dezvoltarea tehnologic ă
datorită incapacit ății și refuzului lor de a asimila noile cuno ștințe teoretice în
domeniul structural. Cei care vor produce schimb ări fundamentale în activit ățile
de proiectare, construc ție, morfologie arhitectural ă, folosind „noutatea” care era
betonul armat sunt arhitec ții Mișcării moderne. La începutul secolului XX,
materialul care face posibil ă și determin ă apariția noilor forme structurale (grinzi,
arce, cochilii, membrane et c.) este betonul armat, folosit pentru prima dat ă corect
în 1861 de c ătre Francois Coignet.
O astfel de situa ție a impus luarea unor m ăsuri de natur ă administrativ ă,
socială și urbanistic ă.
Măsurile administrative sunt urm ătoarele:
– au fost emise legi de sistematizare urban ă (în anul 1909 apare prima Lege a
sistematiz ării urbane, în Anglia);
– s-au constituit comisii de analiz ă și prognoz ă (1947 – Comisia Barlow, Anglia);
– s-au înfiin țat organisme guvernamentale: co misii de planificare urban ă,
ministere și departamente ale sistematiz ării urbane și teritoriale, ale mediului etc.
Măsurile de natur ă socială întreprinse la vremea respectiv ă au fost
determinate de apari ția mișcărilor sociale pentru reforma sanitar ă și urbană;
astfel s-au constituit societ ăți în vederea promov ării comunit ăților industriale
complet sistematizate, complet și complex construite și dotate.
Măsurile arhitectural-urbanistice au fost, în principal, ini țiate și, mai apoi
puse în practic ă de către arhitec ții vremii. Urbanistul englez Ebenzer Howard
(1850-1928) a elaborat celebrul proiect al „ora șului –grădină”, care a influen țat
mult gândirea urbanistic ă contemporan ă și care s-a reg ăsit ulterior în toat ă zona
de influen ță anglo-saxon ă, în special pe continentu l nord-american. Faimosul
model era prev ăzut pentru o popula ție limitată la 30.000 de locuitori, plus 2.000
de proprietari agricoli, dorindu- și să îmbine avantajele vie ții de oraș (locuri de
muncă, afirmare social ă) cu binefacerile vie ții de la țară: mediu s ănătos, contact
cu natura etc., eliminând dezava ntajele ambelor feluri de via ță. Acest tip de ora șe
(izolate, prin defini ție, unele de altele prin centuri verzi) puteau fi – eventual –
grupate la periferia unui ora ș central (aflat la o distan ță cuprinsă între 5 și 32 de
km.), a cărui popula ție nu ar fi trebuit s ă depășească 58.000 de locuitori. Trebuie
remarcat c ă orașul-grădină și ceea ce promoveaz ă acesta, în pofida problemelor
pe care le genereaz ă, reprezint ă și astăzi panaceul crizelor urbanismului.
De asemenea s-au constitu it Congresele Interna ționale de Arhitectur ă
Modernă (CIAM). Astfel, în anul 1933, CIAM a adoptat un document redactat de
arhitectul francez Le Co rbusier, având ca tem ă orașul funcțional (La Ville
Radieuse) și rămas cunoscut în continuare sub denumirea „Carta de la Atena”,
document de referin ță pentru urbanismul modern. El reprezint ă prima încercare
de fundamentare a unor principii univ ersale privind sistematizarea ora șelor.
Câteva dintre propunerile din Cart ă au fost cele legate de:

24• împărțirea orașului în zone func ționale, izolate prin ample spa ții verzi;
• rezolvarea problemei locuin ței prin blocuri înalte, amplasate în mijlocul unor
spații verzi, cu multe apartamente, care s ă asigure o mare densitate;
• desființarea străzilor „coridor” prin inte rzicerea construirii de cl ădiri de-a lungul
arterelor de circula ție;
• separarea strict ă a căilor de circula ție și diferențierea lor pe categorii: circula ție
pietonală, de automobile, c ăi pentru traficul intens etc.
• amenajarea unei ample re țele de spa ți verzi pentru recreere și sport; integrarea
pădurii în ora ș; apărarea naturii și a peisajului etc.
• salvarea patrimoniului arhitectural.
Fără a fi utopice, ideile promovate de Cart ă nu au putut, evident, r ăspunde la
toate problemele ap ărute în marile centre urba ne. Principiile generoase ale
documentului au constituit îns ă instrumente importante și eficiente pentru ora șele
reconstruite și construite dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial. Deceniile VII și
VIII ale secolului trecut au ma rcat acutizarea crizei ora șelor, situa ție care a impus
noi măsuri, noi idei, noi remodel ări.
Continuitatea – tr ăsătură fundamental ă a evoluției așezărilor umane – a
atras după sine, fire ște, coexisten ța vechiului cu noul care, la rându-i, a constituit
o problem ă grea și delicată în procesul de dirijare a dezvolt ării cadrului material;
grea și delicată pentru că este dificil de rezolvat c ontradictorialitatea dintre forma
fenomenului urban (cad rul material constituit și rezistent fizic) și conținutul
acestuia (via ța pe care o ad ăpostește), caracterizat printr-o evolu ție dinamic ă.

MODULUL II

MEDIUL UMAN ȘI URBANIZAREA

Încă din fazele primare ale devenirii sale, societatea a remodelat cadrul
natural, în care a instituit un mediu ambi ant creat cu mijloace proprii, un mediu
pe care îl numim „artificial”, caracterizat prin volume, spa țialități și structuri
calitativ deosebite de cele car e constituie mediul natural. Mediul artificial este
compus din multiple alc ătuiri și echipări care servesc cerin țelor curente și sunt
caracteristice procesului cotidian de trai al grupurilor sociale.
Societatea contemporan ă este și martora și cauza unui fenomen extrem de
periculos: mediul uman tinde s ă devină un mediu antiuman. Exploatarea
intensivă a naturii și extinderea mediului artificial tind s ă “sufoce” mediul natural
și să caracterizeze cadrul material al societ ății. Omul – în m ăsura în care poate fi
inventiv și constructiv – poate și distruge ceea ce a cr eat, din cauza incapacit ății
sale de a în țelege fenomenele în complexitatea și globalitatea lor : pentru a- și

25satisface rapid ni ște interese meschine este în stare s ă compromit ă confortul și
securitatea genera țiilor viitoare.
Expresia “mediu uman” este una relativ nou ă (ea fiind adoptat ă la
Congresul al IX-lea al Uniunii Interna ționale a Arhitec ților – UIA, ale c ărui
lucrări s-au ținut la Praga, în 1967). Sintagma exprim ă acordul universal privind
necesitatea obiectiv ă de integrare a celor dou ă medii aparent contradictorii –
mediul natural și mediul artificial (creat de om) – precum și idea de înl ăturare a
cauzelor care provoac ă raporturi de neconcordan ță cu efecte autodistructive
pentru societatea uman ă.
În ultima perioad ă de timp s-a constatat o extindere a artificializ ării
accentuate și haotice a mediului care are ca și cauze:
– aglomerarea excesiv ă a industriilor perturbatoar e ale mediului ambiant;
– concentr ări uriașe – ca num ăr și densitate – ale popula ției în forma țiuni urbane
care depășesc scara uman ă;
– dezvoltarea haotic ă a rețelelor de comunica ții și de transport care utilizeaz ă o
suprafață excesivă de teren ;
– lipsa de control a unui traf ic excesiv de intensificat;
– ocuparea dezordonat ă și extensiv ă a zonelor periurbane și rurale;
– distrugerea terenurilo r agricole fertile;
– degradarea masivelor forestiere;
– poluarea atmosferei, a solului, subsolului și a apelor;
– imposibilitatea rezolv ării corespunz ătoare a evacu ării, refolosirii, depozit ării și
distrugerii de șeurilor.
Toți acești factori, vis-a-vis de care se manifest ă, nu rareori, dezinteres ,
(sunt subaprecia ți sau sunt aborda ți de o manier ă rutinieră și iresponsabil ă, redusă
la aplicarea unor m ăsuri limitate numai la situa țiile în care apar crize) pot afecta
atât colectivit ățile contemporane, cât și pe cele viitoare.
Problemele, ap ărute și constatate, legate de degr adarea mediului au început
să devină „presante” în anii ʼ60, motiv pentru care au devenit subiect de analiz ă și
dezbateri seriase în cadrul nume roaselor întâlniri pe tema „s ănătății” Pământului.
Controversele permanente între cei care sus țineau necesitatea men ținerii ritmului
de dezvoltare cu ignorarea impactul ui acestui fenomen asupra naturii și cei care
promovau cu insisten ța revizuirea acestui tip de evolu ție, implicând metode
eficiente de conservare a patrimoniului natural și-au găsit un echilibru (care s-a
dovedit destul de precar!!!, cel pu țin, o bună bucată de vreme) în formularea unui
concept a c ărui punere în aplicare ar fi urmat s ă „dea satisfac ții” ambelor p ărți:
dezvoltarea durabil ă.
Atributul „durabil” a fost promovat pentru prima dat ă, pe plan mondial (în
contextul protec ției mediului), în documente le prezentate la Conferin ța
Internațională de la Rio din anul 1992 (reg ăsindu-se în binecunoscuta „Agend ă
21”). În fieful „liberalismului economic și financiar” din Chicago, la Congresul
UIA din 1995, a fost lansat și în mediul arhitectural și urbanistic conceptul de
„dezvoltare durabil ă” (după ce, în 1987, fusese publicat „Raportul Brundland”), o

26dezvoltare menit ă să creeze structuri stabile, coerente, limitate spa țial. Acest
concept readuce în aten ție caracteristici care pot transforma „aglomera ția” într-un
„complex de a șezari” distincte, locuibile și eliberate, par țial, de stress.
Un fapt deosebit de important, dar extrem de pu țin cunoscut, este acela c ă
un arhitect român – G. M. Cantacuzino – a realizat o oper ă de precursor prin
utilizarea termenului „durabil” în domeniul arhitecturii și construc ției încă din
1947 ! Atributul „durabil” traverseaz ă cartea acestuia, intitulat ă „Despre o
estetică a reconstruc ției”, de la un cap ăt la altul, impunând construc ției (locuin ței,
mai ales) s ă fie durabil ă, să treacă peste modelele arhitecturale și fanteziile
speculei. În concep ția arhitectului român durabilul exclude lenea, anemia
sensibilității, derizoriul, meschinul, refuzul artei și anticultura, nep ăsarea
autorităților, promovând – îns ă – cu autoritate, o legisla ție chibzuit ă, o voință
„neșovăielnică” și „generozitate în țelegătoare a nevoilor na țiunii”, dar și
echilibrul dintre disciplinele clasice, temele moderne și formele subtile și
sensibile, dar „f ără a întoarce spatele tradi ției”, susținând dezvoltarea „fireasc ă” a
României.
Experiența cea mai înalt ă și mai sintetic ă a mediului artificial (constituit
din totalitatea realiz ărilor umane, totalitatea interven țiilor efectuate în cadrul
natural, menite a facilita evolu ția societății) o reprezint ă formele perfec ționate de
așezare a popula ției, alcătuite din a șezările omene ști – care sunt, în principiu,
identice cu unit ățile administrativ-teritor iale – denumite comune și orașe
(municipii). Mediul artificial mai cupr inde tot ceea ce este creat de om și se află
în afara a șezărilor omenen ști, respectiv toate construc țiile și lucrările făcute de
om, care sunt amplasate di ncolo de perimetrul a șezărilor omene ști, cum sunt:
șoselele, autostr ăzile, căile ferate, podurile, viaducte le, barajele, toate fiind
supuse unui regim special de protec ție datorit ă importan ței lor pentru om și
natură. S-a arătat că mediul artificial prive ște, în sens larg, întreaga tehnosfer ă –
adică totalitatea crea ției materiale a omului.
Mediul artificial, considerat în comp lexitatea tuturor compartimentelor lui,
este menit s ă completeze și să adapteze mediul natural, bazându-se pe coexisten ța
activă și benefică a celor dou ă medii și nicidecum pe adversitatea lor.
Este extrem de dificil, dac ă nu chiar imposibil, s ă se stabileasc ă o
delimitare strict ă între mediul natural și cel artificial, având în vedere c ă prin
simbioza lor organic ă a luat fiin ță și s-a dezvoltat un fenomen calitativ nou,
denumit în terminologia interna țională mediu uman.
Sintagma mediu uman exprim ă acordul privind necesitatea obiectiv ă a
integrării celor dou ă medii aflate – aparent – la poli opu și: mediul natural și
mediul artificial, c ăutând să înlăture cauzele generatoare de raporturi de
neconcordan ță, cu efecte negative pentru omenire.
Procesul urbaniz ării define ște ca pe un fapt major epoca contemporan ă,
impunând consecin țe transformatoare asupra tu turor compartimentelor vie ții
umane. Este un proces care se desf ășoară în ritm accelerat, constituindu-se ca

27efect, nu ca și o cauză a civiliza ției, dar având un incontes tabil rol determinant în
promovarea progresului social.

Urban. Urbanizare. Civiliza ție
Termenul “urban”, potrivit Dic ționarului Explicativ al limbii române,
înseamnă apartenen ța la oraș, orășenesc, iar în sens figurat, “care d ă dovadă de
urbanitate, politicos, civilizat”.
Conceptul de urbanizare s-a contur at în secolul XX, în special dup ă
Congresul Interna țional al Arhitecturii Moderne (ini țiat de Le Corbusier) și
adoptarea Chartei de la Atena (1939), mome nt de la care se poate vorbi despre
începutul urbanismului modern. Originile urbaniz ării le găsim în culturile sedentare, care au fost definite și
se recunosc ca atare prin manierele diverse de “a șezare”, de organizare de
așezări, însoțite peste tot de tendin ța de izolare fa ță de mediu. Societ ățile
tradiționale nu puteau concepe întemeierea unei a șezări fără o delimitare ferm ă.
Zidul de incint ă, șanțul de apărare, palisada sau limita propriet ății au existat, la
început, din ra țiuni religioase, mai apoi, din mo tive de securitate. Faptul c ă a
existat aceast ă rela
ție strînsă, pe o durat ă de timp extrem de lung ă, între așezare
(oraș) și religie – ca intermediar ă a forțelor cosmice – explic ă perenitatea acestui
concept în întreaga istorie a urbanisticii premoderne. Materializarea centrului,
orientarea cardinal ă a unor trasee sau leg ături cu exteriorul, semnifica ția zonelor
de tranziție, toate sunt fragmente de receptare a unor informa ții ancestrale care au
funcționat pân ă la un moment dat și se adaug ă ritualurilor religioase magice de
fondare și organizare spa țială.
Trasarea limitei a șezării – care înso țește obsesiv întreaga civiliza ție
tradițională – avea multiple meniri, dar cea mai subtil ă era cea potrivit c ăreia ea
“închidea” un grup de oameni pe care îi tr ansforma în societate. Conturarea
spațială era întotdeauna dublat ă, însă, de o structurare a spa țiului interior
înțeleasă nu doar ca o geometrie exact ă, ci una care asigura coeren ță celor mai
spontane geneze și dezvolt ări, coeren ță asigurat ă de existen ța centrului
(polarizator de interese și energii umane), în func ție de care se organiza întregul.
Până în secolul XX nu este cunoscut ă vreo așezare european ă lipsită de centru, de
un sistem de orientare și de o structur ă internă coerentă. Așadar, pân ă la acest
moment (dup ă 6-7 milenii) orice a șezare putea fi cunoscut ă, descrisă, înțeleasă:
era unică.
Începând cu secolul XX nu se mai vorbe ște despre “a șezări” (urbane sau
rurale), ci despre “aglomera ții”. “Nefiind nici urban, nici rural, nici suburban, dar
conținând elemente apar ținând tuturor acestor trei categorii, ora șul de tip nou –
aglomerația – sfideaz ă întreaga terminologie conven țională a experților”. Noile
componente ale ora șului au spart coeren ța de până atunci, au provocat muta ții, au

28preschimbat logica subtil ă a factorilor care ac ționaseră până în acest moment într-
o logică dură, primară: cea a eficien ței de moment și a câștigului accelerat, f ără
ca, doar cre șterea – demografic ă și teritorial ă – peste anumite limite s ă fie
singurul motiv al acestor schimb ări complexe care înso țește fenomenul. Apare
acum modelul dirijat, prestabilit la care se percepe erodarea celor dou ă concepte
de bază ale așezărilor tradi ționale: limita și ordinea. Starea, senza ția indusă este
de dezordine, de provizorat, lipsit ă de regul ă și control. Acestor aglomera ții le
lipsește un centru (sau orice fel de centre!), lipse ște regula de organizare, direc ția
de evoluție, lipsește o limită controlabil ă și previzibil ă. O arie urban ă de aceast ă
factură adăpostește grupuri umane, mase de oameni (nu comunit ăți!) cu
caracteristici identice (p rin lipsa lor de coeren ță) celor morfologice. Asupra unei
aglomerații nu se poate interveni prin metode “clasice”; ea, f ără să încalce nici o
lege, se va sustrage perm anent de sub efectele legilo r. Marele paradox este c ă,
într-o societate democratic ă (cu înțelesul care i se atribuie azi no țiunii), cele mai
sigure legi și cele mai sofisticate și riguroase studii produc – nimic altceva decât
– simple aglomera ții.
Există totuși o speran ță care poate schimba în timp strategia mondial ă a
dezvoltării urbane: conceptul de dezvoltare durabil ă. Așezarea – urmând
preceptele acestui tip de dezvoltare – poa te deveni focarul z onei, inversându-se
lucrurile, de data ac easta spre normalitate.
Privitor la sensul figurat al cuvântului urban, el determin ă adesea – în
limbajul curent și chiar în gândire – suprapunerea lui cu termenul „civiliza ție”.
La momentul actual pentru a desemna ca urbană o așezare au fost selecta ți,
din multitudinea de factori care o configureaz ă și o particularizeaz ă, câțiva
parametri care au o pondere mai însemnat ă. Astfel, exist ă diferențe de la o țară la
alta, în baza anumitor criterii:
– numărul de locuitori: se apreciaz ă că o localitate poate fi calificat ă ca și urbană
dacă are: în Suedia – peste 200 de locuito ri, în Albania – peste 400 de locuitori,
în Elveția, Spania, Anglia – peste 1000 locuitori, în Jugoslavia, Fran ța, Norvegia
– peste 2000 locuitori, în SUA și Japonia – peste 2500 locuitori, în India și
Austria – peste 5000 locuitori, în Grecia – peste 10.000 locuitori.;
– dotarea cu echipament tehnico-edilitar: urbană este apreciat ă localitatea care
dispune de o dotare corespunz ătoare privind confortul, igiena locuitorilor,
alimentarea cu ap ă, canalizarea, alimentar ea cu energie electric ă, telefonia,
amenajarea str ăzilor etc.;
– dotările social-culturale, satisfacerea intereselor publice, a celor de odihn ă și
recreere etc.; – importan ța în teritoriu;
– criterii administrative.

În unele țări – printre care și țara noastr ă – denumirea de ora ș este stabilit ă
prin reglement ări administrative. Astfel, potriv it Anexei I a Legii nr. 351/ 2001
privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Na țional- Re țeaua de

29localități, orașul este definit ca fiind unitatea administrativ-teritorial ă de bază
alcătuită fie dintr-o singur ă localitate urban ă, fie din mai multe localit ăți, dintre
care cel pu țin una este localitate urban ă. Ca unitate administrativ-teritorial ă de
bază și ca sistem social-economic și geografic ora șul are dou ă componente: 1)
componenta teritorial ă – intravilanul și extravilanul ; 2) componenta
demografic ă socio-economic ă, care const ă în grupurile de popula ție și activitățile
economice, sociale și politico-administrative ce se desf ășoară pe teritoriul
localității. Dimensiunile, caracterul și funcțiile orașului preyint ă mari varia ții,
dezvoltarea lui fiind în strâns ă corelație cu cea a teritoriului c ăruia îi apar ține.

Trăsăturile sociale caracteristice mediului urban efectiv
Anumite structuri și amenajări ale teritoriului or ășenesc care presupun
ocuparea unor suprafe țe mari și pot fi amplasate la distan țe apreciabile fa ță de
zonele de locuin țe – cum ar fi: unit ățile industriale produc ătoare de noxe,
complexele agro-zoote hnice, cele de gospod ărire comunal ă – impun construc ții
în afara perimetrului ora șului, astfel încât se constituie zona periurban ă
(preorășenească), care formeaz ă o parte complementar ă (nu auxiliar ă) a
organismului urban. Tot în af ara limitei administrative a ora șului, dar în strâns ă
cooperare complex ă cu acesta, fiin țează de multe ori un num ăr variabil de
așezări urbane sau rurale, care alc ătuiesc o grupare asociativ ă extraurban ă, care
aparține mediului „urban efectiv”.
Mediul urban efectiv prezint ă următoarele trăsături caracteristice:
• încadrarea popula ției din acest mediu în ramuri economice și sectoare de
activitate neagricole, în care munca se desf ășoară cu ocupare permanent ă, fără
întreruperi sezoniere și are un înalt nivel de productivitate (se pot include aici și
activitățile din sectorul agricol și alimentar industrializat);
• transferarea popula ției ocupate – în procente cres cânde – din sectorul productiv
în sectorul serviciilor, din domenii în care predomin ă munca fizic ă în cele în care
ponderea major ă o are munca intelectual ă;
• modificarea structurii vie ții sociale, a concep țiilor și mentalit ăților indivizilor:
restrângerea numeric ă a celulei familiale; independen ța membrilor adul ți –
indiferent de sex – la vârsta majoratului; in teresul crescând al popula ției pentru o
calificare superioar ă, pentru cultur ă, precum și valorificarea optim ă a unui
„buget” crescând de timp liber; • intensificarea mobilit ății, creșterea num ărului contactelor sociale, amplificarea
furnizării de bunuri de larg consum, precum și a energiei și a informa țiilor;
• dezvoltarea unei re țele complexe de mijloace de transport și comunica ții
eficiente și ușor accesibile.

Trăsăturile cadrului material specifice urbanului

30Pot fi identificate – la nivelul mediului urban efectiv – o serie de elemente
materiale (a c ăror totalitate creaz ă cadrul material) care au, la rândul lor, anumite
caracteristici:
○ densitatea ridicat ă în ceea ce prive ște ocuparea solului, într-un perimetru mult
extins; ○ împărțirea teritoriului în zone special izate ca profil social-economic;
○ dezvoltarea unei diversificate înzestr ări cu edificii și cu dotări tehnico-edilitare;
○ preocuparea pentru calitatea fondului construit și pentru aspectul spa țiilor
libere;
○ dezvoltarea unei re țele de comunica ții cu mijloace perfec ționate de transport
pentru categorii de trafic diferen țiate;
○ dezvoltarea suprafe țelor spațiilor verzi și a zonelor pentru sport și recreere.

MODULUL III

URBANIZAREA SPONTAN Ă

Osmoza sat-ora ș ridică dificultăți majore în problema urbaniz ării:
întrepătrunderea spontan ă a celor dou ă tipuri de a șezări, nefiind cunoscut ă în
timp util și nefiind preîntâmpinate efectele transf erului demografic necontrolat, se
ajunge la manifestarea aspectelor viol ent-contradictorii, care se amplific ă, ducând
la „congestionarea” și „inflamarea” organismului or
ășenesc inițial.
Aceste acutiz ări sunt datorate unei multitudi ni de factori, dintre care
amintim: ◘ polarizarea excesiv ă – în jurul marilor ora șe – a for țelor de produc ție, a
populației, a resurselor și energiei, care conduce la „sufocarea” activit ății și vieții
normale a indivizilor; ◘ supraocuparea solului, pân ă la saturație, în zonele centrale, f ăcându-se risip ă de
el în zonele periferice;
◘ perturbații profunde care au loc în tre compartimentrele func ționale ale ora șului,
defectuos amplasate, extinse și interferate;
◘ neutilizarea sau utilizarea im proprie a terenurilor agricole.

Mediul urban de azi cunoa ște dese momente de criz ă, în care factorii
„timp” și „spațiu” sunt transfera ți în mod îngrijor ător în forme excesive de
„viteză” și „masă”. Progresul social-economic înregistrat, la care se adaug ă
descoperirile din domeniul biologiei, au dus la:
– mărirea speran ței de via ță a popula ției, determinând o cre ștere demografic ă
explozivă (numărul de locuitori – parametru funda mental al construirii mediului
urban – a cunoscut dubl ări, în repetate rânduri, la intervale de timp mici);

31- repartizarea neuniform ă a popula ției globului, situa ție menținută datorită
manifestării fluxului de mobilitate a popula ției;
– lipsa de omogenitate în repartizarea popula ției reflectat ă în constituirea de mari
aglomerări în nodurile industriale, la intersec ția traseelor magistrale de circula ție
și de-a lungul regiunilor litorale;
– dezechilibrul manifestat în ceea prive ște echiparea complex ă a marilor întinderi
ale Ecumenei .
Consecințele acestor fenomene se concretizeaz ă în diverse aspecte.
Aglomerarea popula ției și a funcțiilor urbane genereaz ă, prin dimensiunile atinse,
un adevărat nomadism motorizat cu caracter de mas ă, ale cărui fluxuri sunt
orientate cu prec ădere dinspre zonele de domiciliu spre zonele de munc ă și
dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. Aceast ă mobilitate are un
caracter pulsatoriu și, datorită specificului ei, devine din ce în ce mai supus ă
disfuncționalităților în condi țiile existen ței unei re țele neadaptate de artere de
circulație (mai ales în structurile urbane care prezint ă o solidă constituire istoric ă,
având centre care trebuiesc p ăstrate și protejate în condi țiile prezen ței unui
impresionant echipement tehnic pus la dispozi ție de tehnica contemporan ă:
autostrăzi, tuneluri, travers ări denivelate).
Astăzi suntem martorii unui fenomen care accentueaz ă trăsătura antiuman ă
a mediului uman: dac ă în perioada evolu ției naturale circula ția era cea care se
subordona func țiunilor ora șului, evolu ția metropolelor anarhic amplificate duce
la subordonarea ora șului față de exigen țele circula ției.
Progresul social implic ă promovarea procesului de urbanizare; urbanizarea
decurge din dezvoltarea for țelor de produc ție și din concentrarea teritorial ă a
acestora, dar nu orice fel de concentrare oglinde ște și un progres social.

Transportul și traficul urban

Formațiunile urbane au avut în toate timpurile anumite func țiuni
principale, între care cazarea popula ției și asigurarea locurilor de munc ă a
membrilor colectivit ății au fost mereu prioritare. Cuceririle științei și tehnicii au
determinat îns ă – în timp – o m ărire a bugetului de timp liber, ap ărând o a treia
funcțiune, din ce în ce mai complicat ă și mai complex ă: asigurarea posibilit ăților
de recreere (recreerea presupune libertatea total ă a individului de a opta pentru
oricare dintre modalit ățile de refacere fizic ă și intelectual ă într-un mediu lipsit de
elemente restrictive, care exist ă – în genere – în afara perimetrului urban).
Străbaterea distan ței – crescânde – între elementele tripletei: loc de cazare
– loc de munc ă – loc de recreere a dus la diminuarea timpului liber, astfel încât
s-a impus g ăsirea de mijloace noi tehnice corespunz ătoare solu ționării problemei.
Mijloacele de transport în co mun utilizate cu succes pân ă în prima jum ătate a
secolului trecut se dovedesc în pr ezent insuficiente. Ultima perioad ă de timp este
caracterizat ă prin preferin ța pentru automobil, vehicul autonom relativ u șor de
manevrat și folosit, fapt care a determinat cre șterea produc ției industriale de

32autovehicule și – implicit – cre șterea cifrei de afaceri în domeniu. Aceast ă
situație a determinat și necesitatea echip ării teritoriului cu re țele moderne de
circulație, acțiune greoaie și costisitoare care presupune un efort financiar sporit
al membrilor întregii colectivit ăți. Printre consecin țele cele mai evidente ale
acestui fenomen putem numi: – aglomerarea excesiv ă a suprafe țelor carosabile;
– gâtuirea fluxului de circula ție;
– creșterea num ărului de accidente, care antreneaz ă pierderi umane și materiale;
– scăderea vitezei medii de parcurs pân ă la eliminarea eficien ței însăși a acestui
mijloc de deplasare
-consumul avid de spațiu (25 mp. pentru fiecare automobil în sta ționare
reprezintă echivalentul suprafe ței locuibile minimale pentru o familie cu trei
persoane) transform ă orașul într-o zon ă de conflict, în care omul și automobilul
își dispută suprafețe egale. În mod necontrolat, structura ora șului se subordoneaz ă
necesităților impuse de transport.
Un efect deosebit de negativ asupra amenaj ării teritoriului urban (în
vederea realiz ării căilor de rulare pentru vehicole ) îl are scoaterea din circuitul
normal de folosin ță
a unor suprafe țe de teren imense. Pe de alt ă parte, chiar
arterele de circula ție sunt blocate de vehicole parcate, ceea ce conduce la
strangularea traficului, cel mai adesea în zonele centrale, cu efecte paralizante
asupra activit ăților economice și sociale. Apare astfel paradoxul: o imobilitate
crescândă datorită abuzului de mobilitate.

Evaluarea problemei transportului în ora ș; soluții de rezolvare a acesteia.

Impactul pe care era aut ovehicolului îl are asupra ora șului a constituit și
continuă să reprezinte o preocupare permanent ă pentru asocia țiile profesionale
aflate în strâns ă legătură cu organele administrative centrale și locale. Direc țiile
de cercetare vizeaz ă:
1) cauzele care favorizeaz ă creșterea traficului auto (gradul de
perfecționare a tehnicilor în activitatea de construc ție a căilor rutiere, tehnologiile
moderne implementate în construc ția de autovehicole, op țiunea participan ților la
trafic pentru diverse mijloace de transport;
2) problemele tehnice privind transportul interurban și cel intraurban.
În ceea ce prive ște transportul interurban se pun în discu ție două chestiuni:
ponderea acestui tip de transport pe c ăi rutiere (factor dificil de evaluat datorit ă
caracterului aleator al modific ării preferin țelor pentru un tip sau altul de
transport), respectiv fluxul mijloacelor de transport rutier interurban. Studiul
acestui parametru este utilizat la înto cmirea planurilor de dezvoltare ale ora șelor.
Referitor la transportul intraurban se urm ăresc dou ă aspecte: posibilitatea
accesului la toate punctele de interes și fluxul de autovehicole.

333) consecin țele amplific ării traficului rutier pentru ora ș și găsirea solu țiilor
optime de diminuare ori înl ăturare a respectivelor consecin țe (aproape
întotdeauna negative).
Soluții propuse pentru rezolvarea pr oblemelor generate de trafic
Pentru orașele mici sunt recomandate urm ătoarele rezolv ări:
centrele istorice s ă fie accesibile numai traficului pietonal (accesele carosabile și
parcajele urmând s ă fie amplasate în zone mai îndep ărtate);
instituirea de restric ții de circula ție în zonele centrale și orientarea acesteia pe
liniile de centur ă;
stabilirea unor rute fixe pentru mijloacele de transport.
Orașelor mari le sunt propuse urm ătoarele solu ții:
– facilitarea transportului auto prin redistribuirea activit ăților, astfel încât
locurile de munc ă, spațiile comerciale și cele de recreere s ă nu fie concentrat
amplasate. – folosirea, în zonele cen trale, numai a autobuzelor și taxiurilor, accesul
automobilelor fiind permis nu mai în zonele periferice.

MODULUL IV

POPULA ȚIA URBAN Ă.

Planurile de urbanism se bazeaz ă pe studiul și punerea în eviden ță a
resurselor umane și urmăresc conturarea perspectiv elor demografice, a num ărului
de locuitori în perspectiv ă, corelarea acestora cu posibilit ățile orașului și a
sistemului de localit ăți de a le asigura caza rea, locurile de munc ă
și serviciile
solicitate. De aceea, în orice studiu trebuie s ă se porneasc ă de la câteva date
obligatorii:
– cunoașterea situa ției de fapt;
– stabilirea posibilit ăților de dezvoltare prin dinamizarea for țelor proprii;
– evaluarea capacit ății de a răspunde eficient la impulsurile și cerințele de nivel
teritorial zonal și național;
– prognoza evolu ției în perspectiva pe termen lung.

Evoluția popula ției urbane

34
Perioada contemporan ă se află sub presiunea unor importante schimb ări
calitative în toate co mpartimentele vie ții sociale, cu consecin țe resimțite în
întreaga structur ă a mediului uman. Cre șterile cantitative adesea impresionante
nu pot fi nici ele ignorate (num ărul locuitorilor – element hot ărâtor în aceste
prefaceri – înregistreaz ă creșteri uneori alarmante: popula ția lumii s-a dublat în
repetate rânduri și la intervale tot mai scurte; popula ția, nefiind repartizat ă
uniform pe suprafa ța globului a determinat concen trarea ei în anumite zone).
Fenomenele demografice de ordin cantitativ sunt înso ție de o cre ștere a ritmului
de urbanizare pe plan mondial. Studiile au ar ătat că unei creșteri de 2% a întregii
populații a globului îi corespunde o amplificare cu 4% a popula ției urbane.
Creșterea popula ției urbane se bazeaz ă, cu precădere, pe sporul migrator, având
drep consecin ță densificarea ora șelor existente, extinderea ora șelor în teritoriu,
precum și crearea de noi ora șe.
În România, din totalul popula ției urbane 49,3% locuie ște în orașe cu peste
100.000 de locuitori, 31,7% în ora șe cu un num ăr de locuitori cuprins între
20.000 și 100.000 de locuitori și 19% în ora șe mici având sub 20.000 de locuitori.
Numărul locuitorilor din mediul urban a înre gistrat în ultimele decenii un ritm de
creștere mult mai mare în raport cu cre șterea num ărului total de locuitori. S-au
produs de asemeni modific ări privind num ărul și compozi ția popula ției țării prin
creșterea semnificativ ă a popula ției urbane și scăderea corelat ă a popula ției care
trăiește în mediul rural.

Consecin țele urbaniz ării în existen ța socială și cultural ă a popula ției
Dinamica economic ă și socială.
Procesul de urbanizare din România (ca – de altfel – în toate celelalte state
moderne) a fost în direct ă legătură cu procesul de industria lizare, fiind determinat
de migrarea popula ției dinspre a șezările rurale spre cele urbane. Sub aspectul
dinamicii sociale el poate fi ap reciat ca o restructurare social ă ca urmare
raportului în produc ția de bunuri.
În conținutul existen ței sociale a popula ției se disting urm ătoarele
schimbări:
• pe plan economic – trecerea la munca retribuit ă;
• pe plan fizic – trecerea la un cadrul nou de via ță, cu condi ții superioare de
locuire, cu facilit ățile oferite de ora ș, cu vestimenta ția adecvat ă acestuia etc.;
• pe plan ergonomic – prin exercitarea unor profesiuni și ocupații noi, prin
impunerea unui alt ritm de utilizare a timpului și o nouă organizare a acestuia;
• pe plan familial – restrângerea familiei la una-dou ă generații;
• pe plan social-cultural – prin adaptarea la formele exterioare ale culturii urbane
și asimilarea unor noi forme de petrecere a timpului liber; are loc o delimitare, o
renunțare la tradi ție și adaptarea la condii țile impuse de noul mod de via ță,
asimilarea culturii „urbane” și participarea la evenimentele „mondene”, în care se
manifestă comportamentul „asimilat”.

35Experiența a demonstrat c ă aceste mi șcări au fost deseori provocatoare de
convulsii atât în planul existen ței individuale (unii indivizi manifestând adev ărate
crize de inadaptare, r ămânând astfel la marginea grupurilor sociale), cât și în
planul existen ței comunitare, prin formarea unei categorii neasimilate,
neadaptate, adev ărată perturbatoare a mecanismului vie ții urbane.
Modificarea cadrului urban.
Din punct de vedere func țional , structura ora șului a suferit urm ătoarele
modificări:
– funcțiunile social-economice au fost divers ificate, mai ales prin introducerea
unor activit ăți cu caracter industrial și complementar;
– funcțiunea de locuire a cunoscut o cre ștere accentuat ă – uneori dublat ă – la un
nivel calitativ superior mediei existente;
– modificarea func țiilor de servicii;
-modificarea tipului structurii și volumului circula ției, transportului și
comunica țiilor.
Din punct de vedere spa țial, de la dispersarea activit ăților s-a trecut la
concentrarea lor; de asemeni s-a procedat la construir ea unor mari ansambluri de
locuițe colective, realizate indus trializat, într-un interval de timp foarte scurt.
Stilul interna țional promoveaz ă pe scară largă locuirea colectiv ă. Marile
ansambluri vor fi solu ția pentru rezolvarea problemelor locative. În țara noastr ă,
urbanismul postbelic a urmat principiile s ănătoase ale arhitecturii interna ționale,
iar până în deceniul VII al secolului trecut s-au realizat unele cartiere de locuin țe
reușite. Deceniile VII și VIII au consemnat o perioad ă de construc ții realizate
într-un ritm for țat, caracterizat prin rabatul f ăcut la calitate.
În ceea ce prive ște circula ția și transportul urban, și acestea au suferit
modificări importante, punându-se din ce în ce mai des și mai acut problema
legăturii dintre centrul urban și zona periurban ă. În țara noastr ă, dezvoltarea
urbană este negativ influen țată de persisten ța navetismului, fenomen – de altfel –
contradictoriu prin efectel e sale. Dincolo de o anumit ă limită, diferența dintre
populația diurnă și cea nocturn ă a orașelor determin ă dotarea suplimentar ă cu
anumite servicii a centrului ora șului și, mai ales, a re țelei de transport, precum și
a nucleelor de concentrare a naveti știlor: gări, autogări etc.
Datorită unei politici de industrializare for țată, prin investi ții foarte mari
într-un timp relativ scur t, în dezvoltarea ora șelor s-au creat rupturi și
discontinuit ăți structurale. Realizarea marilor ansambluri de locuit, cu tipuri de
construcții și principii structurale și compozi ționale asem ănătoare, pe
amplasamente perimetrale – deci dificil de pus în leg ătură elementele spa țiale și
volumetrice specifice fiec ărui oraș – a anulat în bun ă măsură diferențierea
calitativă și personalitatea cent relor urbane române ști, negând specificul, tradi ția
orașelor existente.

Structura demografic ă și social-economic ă a popula ției

36Caracteristicile structurii popula ției indică sensul posibil al evolu ției unei
localități.
Prin structura popula ției se înțelege gruparea popula ției în raport cu o serie
de criterii: social-economice, vârsta și sexul, preocup ările profesionale,
veniturile, tipul de familie etc.
Toți acești parametri au un caracter statistic și sunt ob ținuți fie prin
recensăminte periodice, fie prin alte mijloace specifice și sunt utiliza ți la
întocmirea planurilor de urbanism ale localit ăților sau a studiilor și planurilor de
modelare la nivel macroteritorial , având ca obiectiv punerea în eviden ță a
resurselor umane, conturarea perspectivel or demografice, corelarea acestora cu
prevederile de dezvoltare social-economic ă a orașelor și a sistemului general de
localități.

Numărul de locuitori și mișcarea popula ției

Numărul de locuitori reprezint ă acea component ă a urbanismului a c ărei
determinare este influen țată de o serie de evenimente demografice – natalitate,
fertilitate, mortalitate etc. An alizat la un anumit interval de timp, semnificativ
(10-20 de ani), el ofer ă specialiștilor informa ții privind tendin țele generale ale
mișcării popula ției în perspectiv ă. Prin acest mod se poate prognoza tipul de
dezvoltare a localit ății și gradul ei de atractivitate.
Ansamblul de fenomene care determin ă evoluția numeric ă a populației este
cunoscut sub denumirea de mișcare a popula ției. Ritmul de cre ștere (evolu ția
numerică a populației într-o anumit ă etapă) este rezultatul a dou ă tipuri de factori:
1) mișcarea natural ă, care poate fi în exedent sa u în deficit. Ea presupune dou ă
elemente:
*nașterile – care pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficien ți privind
fertilitatea și, statistic, prin num ărul noilor n ăscuți;
*decesele – care se pot determ ina prin aplicarea coeficien ților de mortalitate sau
supraviețuire pe vârste și sexe (num ărul lor este, în genenral, constant)
Diferența dintre num ărul nașterilor și cel al deceselor indic ă mișcarea (sau
creșterea) natural ă a populației.
2) mișcarea migratorie , care rezult ă din insuficien ța forței de munc ă locale sau
zonale, respectiv prin atragerea unei popula ții – din diferite motive – interesate s ă
se stabileasc ă în oraș.
Migrația sau cre șterea mecanic ă a populației poate determina oscila ții mari
ale numărului de locuitori ai unui ora ș sau ai unei zone. Cea mai caracteristic ă
mișcare de acest tip este cea din mediul rural c ătre cel urban și dinspre ora șele
mici către orașele mari și foarte mari.

Mobilitatea popula ției

37Mobilitatea popula ției se refer ă la o complexitate teritorial ă: migrația,
navetismul sau deplas ările popula ției, dar și mobilitatea pe plan socio-profesional
(mișcările survenite prin schimbarea profes iei, prin trecerea dintr-o categorie
socială în alta). În definirea mobilit ății sociale sunt incluse mi șcările realizate
într-o diversitate de vari abile care definesc pozi ția persoanei în societate: gradul
de educație și instrucție școlară, sexul, starea civil ă, locul de reziden ță etc.
Mobilitatea teritorial ă cuprinde totalitatea deplas ărilor popula ției și a
forței de munc ă în teritoriu, de la o lo calitate la alta, cu sau f ără schimbarea
domiciliului stabil. Mobilitatea poate fi: definitiv ă, flotantă sau zilnic ă
(navetism).
Mobilitatea definitiv ă se referă la migrarea unor pers oane dintr-o localitate
rurală într-una urban ă sau dintr-o localitate urban ă în altă localitate urban ă sau
rurală.
Mobilitatea flotant ă este constituit ă, în principal, din deplas ări ale
populației pentru intervale de timp diferite ca durat ă, în vederea: efectu ării de
tratamente medicale, urmarea unei forme de înv ățământ, aprovizionarea sau
desfacerea de produse agro-industriale, deplas ărilor în intere s de serviciu,
turistice, vizit ării rudelor etc.
Mobilitatea zilnic ă definește deplasarea cotidian ă sau la intervale de timp
mici (dou ă până la șase zile) a for ței de munc ă între localitatea de domiciliu și
locul de munc ă. Acest tip de deplasare este urm ărit cu aten ție atât pentru
implicațiile sale socio-profesionale, cât și pentru rezolvarea amenaj ărilor și
dotărilor necesare.

Soluționarea problemelor ridicate de diversele tipuri de mobilitate

Deplasările zilnice ale unei p ărți a popula ției presupun și pretind accesul în
timp util și în condi ții confortabile la zonele de interes aflate în localitate.
Transportul se poate realiza cu aj utorul diferitelor mijloace, pe c ăi rutiere sau c ăi
ferate (terestre și/sau subterane). De corecta și eficienta adaptare – prin proiectare
și execuție – a acestor c ăi de comunica ții depinde flexibilitatea și facilitatea
deplasărilor.
Pentru evitarea unui consum exagerat de timp și pentru a asigura eficien ța
deplasării se urm ărește asigurarea izocronelor (g rafice în care sunt indicate
limitele în care timpul de transport de la domiciliu la locul de munc ă se înscrie în
intervalul de valori 30 – 45 min).
Câteva dintre condi țiile realizării unei deplas ări optime sunt :
– modernizarea c ăilor de circula ție;
– asigurarea calit ății infrastructurii;
– folosirea mijloacelor de transport de mare vitez ă, care să ofere și un înalt grad
de confort;
– corelarea re țelelor de transport intraurb an cu cele interurbane.

38Analiza acestor date și condiții conduce la rezultate care eviden țiază
posibilitatea apari ției a două situații:
– una favorabil ă în ceea ce prive ște izocronele, confortul și securitatea
deplasărilor, ceea ce conduce la acceptarea men ținerii navetismului, întrucât se
poate desf ășura în condi ții avantajoase;
– o alta, nefavorabil ă în ceea ce prive ște izocronele și calitatea transportului,
studiul sugerând nevoia caz ării activilor în localitatea de baz ă și impunând, în
această conjunctur ă, construirea de locuin țe și dotări specifice.
Deplasările cu caracter s ăptămânal au fost luate mai pu țin în calcul pân ă
acum, dar chestiunea lor a devenit din ce în ce mai generatoare de „presiuni” în
ceea ce prive ște soluționarea, fapt determinat de cre șterea bugetului de timp liber,
în special la sfâr șitul săptămânii. Caracteristica acestui tip de deplasare este
supraaglomerarea – uneori pân ă la apariția „gâtuirilor”- pe c ăile rutiere care leag ă
orașul de zonele de agrement. Rezolvarea problemei trebuie s ă se coreleze cu
soluțiile propuse la nivel micro și macroteritorial.

MODULUL V
LOCUIREA URBAN Ă

Tipologia ora șelor

Cunoașterea num ărului locuitorilor unui ora ș nu are relevan ță doar din
punct de vedere statistic, ci constituie și o sursă prețioasă de informa ții în ceea ce
privește prezența anumitor tr ăsături tipologice.
Localitățile urbane se grupeaz ă pe următoarele categorii :
– Orașe mici – cele care au sub 20.000 de locuitori;
– Orașe mijlocii – cele care au mai mult de 20.000 de locuitori;
– Orașe mari – cele care au peste100.000 de locuitori;
– Orașe foarte mari – cele cu peste 500.000 de locuitori;
– Orașe plurimilionare – sunt acelea care au pe ste 2.500.000 de locuitori;
– Megapolisuri – concentr ări suprametropolitane, cu o popula ție mai mare de
4.000.000 de locuitori. Exist ă 19 asemenea tipuri de a șezări, dintre care: New-
York (11.560.000), Tokio ( 11.350.000), Rhein-Ruhr ( 10.400.000), Buenos Aires
(9.000.000), Paris (8.200.000), Londra (7.700.000 ), Moscova (7.000.000 ),
Shanghai (6.900.000) etc.;
– Conurbații – așezări cu peste 12.500.000 de locuitori și care sunt, de fapt,
regiuni urbane, sisteme create în teritoriu și care au func țiuni complexe.

39Potrivit legisla ției române ști incidente în materie (respectiv Legea nr. 351
/2001privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului na țional – Sec țiunea a
IV-a Rețeaua de localit ăți ), rețeaua națională de localit ăți este compus ă din
localități rurale, ierarhizate pe ranguri, de urm ătoarea manier ă:
– rangul 0 – Capitala României , municipiu de importan ță european ă;
– rangul I – municipii de importan ță națională, cu influen ță potențială la
nivel european (în România sunt 11 municipii);
– rangul II – municipii de importan ță interjude țeană, județeană sau cu rol de
echilibru în re țeaua de localit ăți (81);
– rangul III – ora șe (172); totalul localit ăților urbane din țara noastr ă este 265
– rangul IV – sate re ședință de comun ă;
– rangul V – sate componente ale comunelor și sate apar ținând municipiilor
și orașelor.
Trecerea localit ăților de la un rang la altul se face prin lege, la propunerea
consiliilor locale, cu consultarea popula ției prin referendum și a
institușiilorimplicate, în condi țiile legii, cu respectarea principalilor indicatori
cantitativi și calitativi minimali prev ăzuți de lege. Principalii indicatori,
elementele și nivelurile de dotare prev ăzuți de lege pentru ierarhizarea
localităților urbane și rurale vor sta la baza crite riilor de stabilire a taxelor și
impozitelor.

În ceea ce prive ște țara noastr ă, procesul de urbanizare s-a înscris în
tendințele generale ale urbaniz ării pe plan mondial, dar condi țiile istorice, al ături
de cadrul natural geografic i-au conferit tr ăsături proprii. Perioada de
„planificare”, de modelare dirijat ă – adesea incompetent ă și iresponsabil ă – a
generat situa ții care trebuie reanalizate, corectate, readuse pe direc țiile evolutive
normale.
În domeniul celor care concep structurile și al celor care cerceteaz ă
fenomenele din construc ții și arhitectur ă este ușor sesizabil ă orientarea c ătre
direcții noi – precum cele din „desig n-ul conceptual” sau „proiect ării holistice”,
care presupun o abordare și o viziune global ă asupra obiectului arhitectural.
Dacă până în „Secolul luminilor” crea ția arhitectural ă gravita în jurul
corelării structurilor cu cerin țele momentului istoric și cu cele ale ale culturii
constructive ale acestuia, actua lmente chestiunea s-a complicat, și-a diversificat
și multiplicat cerin țele (parametrii), datorit ă rafinării standardelor de confort fizic
și spiritual prin modificarea rela ției dintre form ă, materie, energie, semnifica ții,
utilitate etc., fapt care determin ă orientarea crea ției arhitecturale c ătre un mod de
gândire și abordare de tip nou, integra ționist. Apare o epistemologie a dezvolt ării
durabile se impune un a lt mod de gândire rela țională.
„Conceptorii” de azi – arhitec ți, ingineri și alți speciali ști, din
cvasitotalitatea domeniilor existen țiale – încearc ă, precum coechipierii, s ă-și

40apropie modelele de gândire, surmontâ nd barierele de ordin profesional,
intelectual, afectiv, c ăutând să instituie și să afirme solu ții benefice, eficiente
pentru mediul construit, în perspectiva integr ării domeniilor de cercetare și
proiectare din domeniul construc țiilor, arhitecturii și urbanismului într-o
concepție de dezvoltare durabil ă.
Problemele locuin ței nu mai au un caracter func țional și utilitar, ci un
pronunțat caracter social și politic. În perioada contemporan ă concentrarea
populației în ora șe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena,
funcționalitatea și prescrip țiile siguran ței construc țiilor. Aceste condi ții fac
imposibil ă rezolvarea problemei locuin ței de către indivizi și familii, de c ătre
fiecare genera ție în parte. Conlucrarea dintre indivizi, la care se adaug ă
intervenția forței publice, devine singuru l mijloc prin care se pot g ăsi soluții dacă
nu perfect acceptabile, cel pu țin operaționale – întrev ăzute ca posibile – pentru o
problemă atât de dificil ă și, mai mult, în curs de amplificare (datorit ă ritmului
rapid al urbaniz ării). Totodat ă, se pune tot mai acut problema g ăsirii raportului
optim dintre proprietatea individual ă (privată) și cea public ă, întrucât “existen ța
spațiului public este condi ționată de existen ța, integritatea și stabilitatea spa țiului
privat. Trebuie s ă ai spațiul – insul ă al propriei tale locuiri, pentru a putea fi mai
întâi un bun vecin și, abia mai apoi, un bun cet ățean; invers: nu te po ți învecina
cu cel al c ărui teritoriu locuital se suprapune peste al t ău. Inexisten ța teritoriului –
insulă al locuirii sau invadarea sistematic ă a integrit ății, adică a intimit ății
acestuia, produc, pe cale de consecin ță, distorsiuni în rela ția public – privat: nici
spațiul privat nu mai este preze nt decât ca deziderat, nici cel public nu mai apare
decât în ipostaze caricaturale”.
Găsirea unor rezolv ări ale habitatului constituie una dintre “pietrele de
încercare” pentru fiecare administra ție națională, dar dimensiunile procesului de
urbanizare contemporan ă au ridicat și ridică probleme majore, ce dep ășesc
granițele preocup ărilor de grup și capătă caracter global.
În cadrul lucr ărilor Seminarului ONU referito r la problemele habitatului,
desfășurat la Bucure ști în anul 1971 s-a men ționat că arhitecții și urbaniștii
trebuie să revizuiasc ă obiectiv și sistematic ansamblul de no țiuni referitoare la
urbanism și locuire și să contribuie hot ărâtor la conceperea modelelor și
compoziția ansamblurilor inclu zând serviciile colective și studiul cadrului de
viață.
Nu se poate vorbi despre existen ța unui model unic pentru rezolvarea
acestor probleme; totul este apreciat în func ție de tradi ția istorică și culturală,
dezvoltarea social-economic ă a fiecărei țări sau regiuni, de traiectoria exploziei
demografice (care poate fi o curb ă ascendent ă, descendent ă sau staționară), de o
serie de factori mai mult sau mai pu țin controlabili, care – împreun ă – constituie
specificul evolu ției fiecărei țări, zone sau localit ăți în parte.
Au fost puse în eviden ță și utilizate, ca și metode de determinare a
parametrilor de referin ță privind locuirea :

41- studii și anchete sociologice al c ăror obiect îl constituie locuin țele și
ansamblurile de locuit executate, încerc ând ca – pe baza stabilirii gradului de
satisfacere a cerin țelor – să se contureze, prin extrapolare, aspira țiile popula ției.
– întocmirea de proiecte cu caracter anticipativ, executate de profesioni ști
recunoscu ți, privind rezolvarea locuin țelor și ansamblurilor reziden țiale pentru
etapele viitoare.
– realizări – cu caracter experimental sau de unicat – prilejuite de anumite
manifestări (expozi ții universale, olimpiade etc.).
– realizarea unor ansambluri de locuit cu un standard de confort deosebit – în
țările foarte dezvoltate – care pot serv i ca modele pentru st udii, analize etc.
Chiar dac ă aceste studii și analize nu sunt de natur ă a oferi solu ții la toate
problemele existente, se pot contura îns ă elementele care trebuie realizate pentru
ca ansamblurile reziden țiale – construite sau remodelate – s ă asigure un conform
urban corespunz ător, care în principiu s ă constea în:
◙ asigurarea pentru fiecare familie, a unei locuin țe în care fiecare membru s ă
beneficieze de propria sa camer ă, cu o arie locuibil ă/locatar în conformitate cu
cuantumul optim apreciat de studiile socio-medicale;
◙ diversificarea locuin țelor după mărime, organizare, dotare, combina ții posibile,
amplasament, respectând lim itele impuse de nivelul veniturilor locuitorilor,
nuanțate în func ție de posibilit ățile și cerințele diverselor categorii de familii;
◙ asigurarea unui plus de locuin țe, care să permită permutări ale familiilor în
funcție de modificarea structurii veniturilor, ocupa ției etc. și flexibilizarea – în
același scop – a rezolv ărilor arhitectural-structurale;
◙ corelarea gradului de confort al locuin ței și al ansamblului din care face parte
(o vecinătate degradant ă, necorespunz ătoare scade calitat ea celei mai bune cl ădiri
de locuit);
◙ precizarea nivelului optim de dens itate pe baza unor complexe studii
multidisciplinare;
◙ completarea, amplificarea și diversificarea re țelei de dot ări social-culturale din
cadrul ansamblurilor reziden țiale;
◙ adaptarea fiec ărei zone reziden țiale la specificul arhitectural al ora șului.
Promovarea durabilit ății (sustenabilit ății ) în domeniul urbanismului a
impus modalit ăți noi de concepere, organizare și funcționare a spa țiilor, utilizarea
unor materiale și tehnologii de punere a lor în oper ă aparte, toate privite și
înțelese într-o ” lumin ă” total diferit ă de cea cu care am fost deprin și, până nu
demult.

SCHEMĂ RECAPITULATIV Ă

Urbanismul, asemeni tuturor domeniilor de activitate și preocupare uman ă,
s-a aliniat permanent la modific ările care au avut loc în societate, încercând s ă

42țină pasul cu transform ările – uneori mai lente, alteori extrem de dinamice – și
propunându- și să răspundă cât main eficient cerin țelor membrilor comunit ății.
Marile probleme cu care se confrunt ă administra țiile locale de azi au
începuturile în perioada Revolu ției industriale, c ăpătând – în timp și spațiu –
dimensiuni și complexit ăți nebănuite, adesea extrem de greu de gestionat.
Urbanismul, asemeni tuturor domeniilor de activitate și preocupare uman ă,
s-a aliniat permanent la modific ările care au avut loc în societate, încercând s ă
țină pasul cu transform ările – uneori mai lente, alteori extrem de dinamice – și
propunându- și să răspundă cât main eficient cerin țelor membrilor comunit ății.
Marile probleme cu care se confrunt ă administra țiile locale de azi au
începuturile în perioada Revolu ției industrioale, c ăpătând – în timp și spațiu –
dimensiuni și complexit ăți nebănuite, adesea extrem de greu de gestionat.
Conceput ini țial ca un drept al solului urban, domeniu al dreptului
imobiliar, dreptul urbanismului tinde s ă devină un drept al activit ăților
desfășurate în leg ătură cu acesta. Zonarea a condus la trecerea de la o poli ție a
afectării solului la una a activit ăților exercitate pe acest spa țiu.
Dreptul urbanismului se analizeaz ă, în acela și context, ca un element al
dreptului economic atunci când acord ă prioritate parcelei ca bun, bog ăție, ca
resursă economic ă. Evoluțiile din ultimii ani merg chia r mai departe, exprimând
dorința de a se trece de la un urbanism imobiliar la o adev ărată politică a vieții în
aglomerațiile din ce în ce mai populate.

BIBLIOGRAFIE
– C. BĂRBULESCU, INTEGRARE TEHNOLOGIC Ă ÎN ARHITECTURA
CONTEMPORAN Ă, Edit. “Presa Universitar ă Clujană”, Cluj-Napoca, 2002
– G. M. CANTACUZINO, DESPRE O ESTETIC Ă A RECONSTRUC ȚIEI, Edit.
“Paideia”, Bucure ști, 2001
– Fr. CHOAY, URBANISMUL – UTOPII ȘI REALIT ĂȚI, Edit. “Paideia &
Simetria”, Bucure ști, 2002
– H. CHARLES, LES PRINCIPES DE L' URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris,
1993
– L. CHIRIAC, ACTIVITATEA AUTORIT ĂȚILOR ADMINISTRA ȚIEI
PUBLICE, Edit. “Accen t”, Cluj-Napoca, 2001
– M. DU
ȚU, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. “Universul Juridic”, Bucure ști,
2009
– T. O. GHEORGHIU, LOCUIRE ȘI neAȘEZARE, Edit. “Paideia”, Bucure ști,
2002
– P. HALL, The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN
INTELLECTUAL HISTORY OF URBA N PLANNING AND DESIGN IN THE
TWENTIETH CENTURY), în THE CITY READER, Third Edition, Edited by
Richard T. LeGates and Frederic Stout , Edit. “Routledge – Tylor & Francis
Group”, London and New York, 2003

43- Fr. HAUMONT, DROIT EURO PÉEN DE L’AM ENAGEMENT DU
TERRITOIRE ET DE L’URBANISME, Edit. “B ruylant”, Bruxelles, 2007
S. P. HUNTINGTON, CIOCNIREA CIVILIA ȚIILOR ȘI REFACEREA
ORDINII MONDIALE, Edit. “Antet”, Bucure ști, 1997
– A. IANCU, ELEMENTE DE ARHITECTUR Ă ȘI URBANISM, Edit. “U.T.
Pres”, Cluj-Napoca, 2002
– A. IOAN, O (nou ă) “ESTETIC Ă A RECONSTRUC ȚIEI”, Edit. “Paideia”,
București, 2002
– H. JACQUOT, Fr. PRIET, DROIT DE L' URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris,
2004
– J.-P. MARÉCHAL, B. QUENAULT, LE DÉVELOPPEMENT DURABLE.
UNE PERSPECTIVE POUR LE XXI-e SIÈCLE, Edit. ”Pre sses Universitaires de
Rennes – PUR”, Rennes, 2005
– E.-M. MINEA, AMENAJAREA TERITORIULUI. URBANISM, Edit. ”Accent”, Cluj-Napoca, 2003 – J. MORAND-DEVILLER, DROIT DE l ʼURBANISME, 5-e édition, Edit.
”Dalloz”, Paris, 2001
– Fl. NICOUD, DU CONTENTIEUX ADMINISTRATIF DE l ʼURBANISME,
Edit. ”Presses universitaires d ʼAix Marseille”, Aix-en-Provence, 2006
– P. QUILICHINI, LA POLITIQUE LOCALE DE l ʼHABITAT, 2-e édition, Edit.
”Le Moniteur”, Paris, 2006 – Fl. TOURETTE, DÉVELOPPEMENT SO CIAL URBAIN ET POLITIQUE DE
LA VILLE, Edit. ”Gualino éditeur”, Paris, 2005
– A. M. ZAHARIADE, A. IOAN, M. CELAC, H. –C. MANER, TEME ALE
ARHITECTURII DIN ROMÂNIA ÎN SECOLU L XX, Edit. Institutului Cultural
Român, Bucure ști, 2003
– xxx, CODE DE l ʼURBANISME – Commenté, 15-e édition, Edit. ”Dalloz”,
Paris, 2006

MODULUL VI

REGLEMENT ĂRI JURIDICE INCIDENTE ÎN DOMENIILE
AMENAJ ĂRII TERITORIULUI ȘI AL URBANISMULUI

Preocupările și reglement ările din domeniul urbanismului dateaz ă din cele
mai vechi timpuri. Dup ă cum s-a men ționat în partea destinat ă prezentă
rii lumii
antice, numeroase cerin țe au fost impuse activit ății de construc ție încă din cele
mai vechi timpuri. Criterii, cerin țe asociate ideii de ordine, de rigoare erau

44valorizate și considerate imperios necesare într-o a șezare de tipul ora șului:
constructorii erau obliga ți să respecte mai multe norme de igien ă și securitate,
astfel încât, în caz de neconf ormare la acestea, autorit ățile municipale puteau
interveni pentru a sanc ționa ilegalit ățile și a lua, pe cheltuiala contravenientului,
măsuri în vederea conform ării construc țiilor cu regulile publice stabilite. În Roma
antică erau instituite servitu țile de în ălțime, de perspectiv ă, de aliniere, de
distanță între clădiri, de vedere și de estetic ă. Cu toate acestea, pân ă la mijlocul
secolului al XIX-lea, urbanismul și domeniul juridicului nu s-au întâlnit decât
punctual, în „zona” reglement ărilor privind alinierea str ăzilor și construc țiilor.
Sporadicele norme ap ărute în privin ța spațiului urban – apreciate, uneori, ca și
adevărate constrângeri sociale, nu ne îndrept ățesc să invocăm existen ța unui
ansamblu coerent de reguli statale1 care să guverneze domeniul organiz ării
spațiale a teritoriului (la scar ă macro), respectiv urbanismului.
Problematica reglement ărilor legale în domeniul urbanismului este una
extrem de sensibil ă și complex ă întrucât este „organic” legat ă de chestiunile
aferente propriet ății ; una dintre dificult ățile majore cu care se confrunt ă
urbanismul este modul în care se pot compatibiliza principiile care guverneaz ă
cele două tipuri de proprietate: cea public ă și cea privat ă2, deoarece în domeniul
juridic al urbanismului, atunci când se urm ărește realizarea proiectelor
colectivităților publice, se poate u șor aduce atingere drepturilor proprietarilor
solurilor. Codul civil define ște, la art.410, dreptul de proprietate: “Proprietatea
este dreptul ce are ci neva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și
absolut, îns ă în limitele determin ate de lege”, dar în țelesul acestei norme este
interpretabil și circumstan țiabil în „dat-ul” oferit de situa țiile ivite în practica
organizării spațiale.
Dreptul de proprietate poate s ă se dovedeasc ă incompatibil cu obiectivele
de amenajare pe care le au colectivit ățile publice, îns ă obiectivele de interes
general trebuiesc atinse, astfel încât a trebuit s ă se permit ă acestora s ă instituie o
adevărată poliție de urbanism , cu ajutorul c ăreia să se reglementeze exerci țiul
drepturilor proprietarilor funciari.
Soluțiile s-au c ăutat și s-au concretizat în evolu ția și modului de dezvoltare
a regimului juridic al urbanismului, respectiv pe cele dou ă planuri: pe de-o parte,
dreptul de proprietate a fost limitat de o manier ă din ce în ce mai strict ă, astfel

1 Normele juridice, în general, se defi nesc ca reprezentând acea categorie a normelor
sociale, instituite sau sanc ționate de stat, obligatoriu de resp ectat în raporturile subiectelor de
drept, sub garan ția aplicării forței de constrângere a statului în cazul nerespect ării lor. Totodat ă
trebuie să subliniem c ă exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradic ție
cu scopurile acesteia reprezint ă un abuz de drept sanc ționat de lege. Legea recunoa ște
exercitarea drepturilor subiec tive în scopul satisf acerii intereselor personale, materiale și
culturale în acord cu interesul general și cu regulile de convie țuire social ă.

2 Dreptul de proprietate public ă aparține statului sau unit ăților administrativ-teritoriale, asupra
bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau inte res public ( Potrivit art. 1 din
Legea nr. 213/1998 priv ind proprietatea public ă și regimul juridic al acesteia).

45încât individul-proprietar a trebuit s ă cedeze în fa ța intereselor ob ștești( dreptul
de a construi – ca atribut de pr oprietate – cunoscând o asemenea evolu ție); pe de
alta, regimul urbanismului nu a impus doar restric ții, ci evolu ția sa a promovat o
serie de garan ții pentru cei administra ți. Dezvolt ări semnificative au vizat
publicitatea deciziilor în materie de urbanism, consultarea administra ților pe
calea anchetelor publi ce, lupta contra arbitrariului etc.
Alături de aceast ă manieră de reglementare și-au făcut apariția activități de
serviciu public care au impus colectivit ăților asumarea activit ății de amenajare a
zonelor urbane, salubr itatea, estetica urban ă și protecția mediului.
Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina francez ă ca un ansamblu de
reguli și instituții privitoare la amenajarea și dezvoltarea urban ă, permițând
încadrarea evolu ției fizice a localit ăților și având ca scop realizarea obiectivelor
colectivităților publice în acest domeniu, cu o fi nalitate de incontestabil interes
general. Aceast ă definiție permite a se face distinc ție între dreptul urbanismului –
edictat în scopul specific al amenaj ării teritoriului și, respectiv, legisla țiile
sectoriale, stabilite pentru solu ționarea altor probleme (a gricole, forestiere,
sanitare), dar care concur ă și la afirmarea dreptului ocup ării și utilizării spațiului.
Președinta Societ ății franceze de dreptul urbanism ului – profesor Jacqueline
Morand-Deviller – consider ă că dreptul urbanismului reprezint ă ansamblul
regulilor privind afectarea spa țiului și amenajarea sa.
Conceput ini țial ca un drept al solului urban, domeniu al dreptului
imobiliar, dreptul urbanismului tinde s ă devină un drept al activit ăților
desfășurate în leg ătură cu acesta. Zonarea a condus la trecerea de la o poli ție a
afectării solului la una a activit ăților exercitate pe acest spa țiu.
Dreptul urbanismului se analizeaz ă, în acela și context, ca un element al
dreptului economic atunci când acord ă prioritate parcelei ca bun, bog ăție, ca
resursă economic ă. Evoluțiile din ultimii ani merg chia r mai departe, exprimând
dorința de a se trece de la un urbanism imobiliar la o adev ărată politică a vieții în
aglomerațiile din ce în ce mai populate.
Dreptul urbanismului poate deve ni – într-o asemenea perspectiv ă – un
drept global, unul al concentr ării oamenilor pe un spa țiu determinat, cu întregul
său cortegiu de ramifica ții: securitate, igien ă, sănătate, loisir, educa ție, mediu etc.
Legislația în domeniu din țara noastr ă nu define ște nici urbanismul, nici
activitatea de amenajare a teritoriului, ci privindu-le împreun ă, precizeaz ă
conținutul acestora, tr ăsăturile specifice, obiectivele lor și modalit ățile de
realizare. Astfel, Legea nr. 350/200 1 privind amenajarea teritoriului și
urbanismul prevede, la art.2 al.(3) c ă “Gestionarea spa țială a teritoriului se
realizeaz ă prin intermediul amenaj ării teritoriului și al urbanismului, care
constituie ansambluri de activit ăți complexe de interes general ce contribuie
la dezvoltarea spa țială echilibrat ă, la protec ția patrimoniului natural și
construit, precum și la îmbun ătățirea condi țiilor de via ță în localit ățile
urbane și rurale”. Se poate aprecia, din eco nomia textului de lege invocat, ca
urbanismul este unul dintre cele dou ă instrumente (cel ălalt fiind amenajarea

46teritoriului) prin intermediul c ărora se realizeaz ă gestionarea spa țială a
teritoriului și care are rolul complex precizat de norma juridic ă prezentat ă.
Potrivit aceleia și reglement ări, el trebuie s ă reprezinte o activitate: a)
operațională, prin detalierea și delimitarea în teren a pr evederilor planurilor de
amenajare a teritoriului; b ) integrată, prin sintetizarea politicilor sectoriale
privind gestionarea teritoriului localit ăților; c) normativă, prin precizarea
modalităților de utilizare a terenurilor, definirea destina țiilor și gabaritelor de
clădiri, inclusiv infrastructura, amenaj ări și plantații (art. 4).
Amenajarea teritoriului – ca activitate mai larg ă, mai cuprinz ătoare
(circumscriind urbanismul ) – trebuie s ă fie (în conformitate cu prevederile art.3):
– globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu
integrat;
– funcțională, trebuind s ă țină seama de cadrul natural și construit bazat pe valori
de cultură și interese comune;
– prospectiv ă, trebuind s ă analizeze tendin țele de dezvoltare pe termen lung a
fenomenelor și interven țiilor economice, ecologice, sociale și culturale și să țină
seama de acestea în aplicare;
– democratic ă, asigurând participarea popula ției și a reprezentan ților ei politici la
adoptarea deciziilor.
Amenajarea teritoriului – al c ărei scop îl constituie ar monizarea la nivelul
întregului teritoriu a politicilor economice , sociale, ecologice și culturale – se
desfășoară pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhiz ării,
coeziunii și integrării spațiale, la nivel na țional, regional și județean.
Principalele obiective ale acestei activit ăți sunt:
– dezvoltarea economic ă și socială echilibrat ă a regiunilor și zonelor, cu
respectarea specificului acestora;
– îmbunătățirea calității vieții oamenilor și colectivit ăților umane;
– gestionarea responsabil ă a resurselor naturale și protecția mediului;
– utilizarea ra țională a teritoriului.

Metodologia amenaj ării teritoriului și urbanismului

Amenajarea teritoriului presupune ac țiuni teoretice și practice care se
direcționează pe dou ă căi distincte, dar simultane și care se completeaz ă,
respectiv se sus țin reciproc. Cele dou ă căi vizează același cadru material, dar la
scări calitativ deosebite: la scar ă microteritorial ă și la scară macroteritorial ă.
Studiul de amenajarea teritoriului la scar ă microteritorial ă are un caracter
preponderent analitic. El porne ște de la unitatea de baz ă – așezarea (urban ă sau
rurală) și de la componentele morfologice ale acesteia: zona, cartierul, ansamblul
urbanistic etc.
Pe trepte succesive se abordeaz ă forme structurale tot mai ample: grupe de
localități, microregiuni municipale, jude țe, structuri interjude țene și regionale,
inclusiv re țeaua de magistrale care realizeaz ă conexiunile, ajungând – prin

47asamblarea coordonat ă a acestor studii – la o vizi une de ansamblu a organiz ării
întregului teritoriu na țional.
Studiul de amenajarea teritoriului la scar ă macroteritorial ă abordeaz ă
problematica într-un concept global și sintetic, prefi gurându-se modele
structurale de perspectiv ă care se refer ă la întreg teritoriul țării. Pe baza unei
selecții a modelelor ini țiale se compartimenteaz ă teritoriul în regiuni echilibrate
ca profil social-economic, în arii jude țene specializate func țional care determin ă
fluxurile majore de comunica ție și energetice. Se pot stabili astfel zonele,
platformele și modurile polarizatoare ale for țelor de produc ție, se estimeaz ă
mărimea și specificul tuturor localit ăților din re țea, făcându-se și ierarhizarea lor
în teritoriu. Pot fi prev ăzute direc țiile de dezvoltare și se pot anticipa necesit ățile
de echipare complex ă, amplasarea și etapele de edificare a investi țiilor,
prioritățile și urgențele.
Abordarea problemelor aceluia și cadru teritorial pe cele dou ă căi
simultane permite ca, pr in compararea obiectiv ă a soluțiilor și selectarea prin
optimizare, s ă se elaboreze sinteza propunerilor privind e șalonarea ac țiunilor
remodelatoare a teritoriului atât pentru un viitor imediat, cât și pentru o
perspectiv ă mai îndep ărtată pentru întreaga re țea de loalit ăți, pentru întregul
teritoriu na țional.
Urbanismul trebuie s ă reprezinte – potrivit legii – o activitate:
– operațională, prin detalierea și delimitarea în teren a prevederilor planurilor de
amenajare a teritoriului;
– integratoare, prin sintetizarea politic ilor sectoriale privind gestionarea
teritoriului localit ăților.
– normativ ă, prin precizarea modalit ăților de utilizare a terenurilor, definirea
destinațiilor și gabaritelor de cl ădiri, inclusiv infrastructura, amenaj ări și plantații
(art. 4).
Urbanismul are ca scop stimularea evolu ției complexe a localit ăților, prin
realizarea strategiilor de dezvo ltare pe termen scurt, mediu și lung. Activitatea se
desfășoară la nivelul tuturor localit ăților urbane și rurale, în acord cu poten țialul
acestora și cu aspira țiile locuitorilor. Princip alele obiective ale activit ății sunt:
ș îmbunătățirea condi țiilor de via ță prin eliminarea disfunc ționalităților,
asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice și locuințe convenabile
pentru toți locuitorii;
ș crearea condi țiilor pentru satisfacerea cerin țelor speciale ale copiilor,
vârstnicilor și ale persoanelor cu handicap;
ș utilizarea eficient ă a terenurilor, în acord cu func țiunile urbanistice adecvate;
extinderea controlat ă a zonelor construite;
ș protejarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural construit și natural;
ș asigurarea calit ății cadrului construit, amenajat și plantat din toate localit ățile
urbane și rurale;
ș protejarea localit ăților împotriva dezastrelor naturale .

48Aceste aspecte – punctuale în enumerar e, dar complexe în realitate, trebuie
„articulate” corespunzator, astfel încât „întregul” s ă fie constituit dintr-un cadru
corespunz ător de munc ă și viață pentru membrii comunit ății. Misiunea care
revine structurilor cu responsabilit ăți în domeniu este, de de parte, una extrem de
dificilă și implică asumarea responsabilit ății pe o durat ă de timp care „greveaz ă”
mai multe genera ții.

Autoritățile cu atribu ții în materie de urbanizare și documenta ții de
urbanism

Noțiunea de “administra ție public ă” are dou ă sensuri. Într-unul
desemneaz ă o anumit ă activitate, iar în cel ălalt semnific ă organul de stat care
realizează această activitate. Pornind de la aces te chestiuni, se poate explica
noțiunea de “serviciu public” – de care se leg ă noțiunea administra ției publice –
acesta (serviciul public) putând fi în țeles fie ca presta ție, fie ca organism care
realizează această prestație.
Administra ția publică având menirea de a serv i interesului public, prin
natura ei are ca obiect realizar ea valorilor politice care exprim ă interesele
generale ale societ ății organizate de c ătre stat. Punerea în executare a legilor
aparține puterii executive, cu ajutorul administra ției publice. Administra ția
publică, atât ca activitate, cât și ca organizare, depinde de lege, fiind în acela și
timp expresia și instrumentul acesteia. Mai mult, administra ția publică deschide
perspectiva necesit ății contenciosului administrativ, institu ție menită să asigure
respectarea legii de c ătre administra ția publică însăși.
Apariția și evoluția preocup ărilor administra ției în materie de urbanism
datează la noi înc ă de pe vremea Regulamentelor organice (1831), prin care s-au
instituit “ sfaturile or ășenești”, având ca și atribuții principale administrarea și
gospodărirea ora șelor în componentele sale (pavarea, iluminatul, politica
urbanistic ă de înfrumuse țare etc.). Nevoia acord ării de personalitate juridic ă
localităților urbane s-a num ărat printre obiectivele programelor Revolu ției de la
1848, idee care avea s ă fie concretizat ă prin reglement ările timpului.
Fără a mai enumera, nici m ăcar succint, reglement ările din domeniul
urbanismului, de la aceste forme timpurii pân ă în zilele noastre, ne permitem s ă
le abordăm pe cele aflate în vigoare.

Structura institu țională

Legea administra ției publice locale nr. 215/2001 stabile ște că administra ția
publică, în unitățile administrativ-teritoriale, se organizeaz ă și funcționează în
temeiul principiilor autonomiei locale, descentraliz ării serviciilor publice,
eligibilității autorităților administra ției publice locale, legalit ății și consultării
cetățenilor în solu ționarea problemelor locale de interes deosebit ( art.2, al.2 )

49Autoritățile administra ției publice prin care se realizeaz ă autonomia local ă
în comune și orașe sunt consiliile locale, comunale și orășenești, ca autorit ăți
deliberative, și primarii, ca autorit ăți executive .În fiecare jude ț se constituie un
consiliu jude țean, ca autoritate a administra ției publice locale, pentru
coordonarea activit ății consiliilor comunale și orășenești, în vederea realiz ării
serviciilor publice de interes jude țean (art.22).
Răspunderea pentru activitatea de amenajare a teritoriului și de urbanism
revine, potrivit legii (respectiv art. 6), autorit ăților administra ției publice centrale
și locale. Prin adresabilitatea lor, activitat ățile de amenajare a teritoriului și de
urbanism sunt asociate administra ției publice întrucât ea este chemat ă să
răspundă tuturor tipurilor de solicit ări , fiind direct responsabil ă de gestionarea
corespunz ătoare a cestora. Pe de-o parte , es te obligatorie asigurarea, pentru to ți
cetățenii, a unor condi ții de viață corespunz ătoare, iar pe de alt ă parte, se impune
respectarea principiilor și normelor legale aferente propriet ății. Numeroasele
afectațiuni ale solului reclam ă, în condi țiile actuale, o compatibilizare a acestora,
posibil de solu ționat în coordonatele aspect elor privitoare la destina țiile
„biologice” ale acestuia și la regimul juridic reglementator.
Consiliul local este cel care analizeaz ă și aprobă, în condi țiile legii,
documenta țiile de amenajare a teritoriului și urbanism ale localit ăților, stabilind
mijloacele materiale și financiare necesare în vederea realiz ării acestora; aprob ă
alocarea de fonduri din bugetul local pentru ac țiuni de ap ărare împotriva
inundațiilor, incendiilor, dezastrelor și fenomenelor meteorologice periculoase.
De asemenea, consiliul local stabile ște măsurile necesare pent ru construirea,
întreținerea și modernizarea drumurilor, podurilor, precum și a întregii
infrastructuri apar ținând căilor de comunica ții de interes local (art.38).
Consiliul jude țean, potrivit art.104 al.1 lit.j, stabile ște, pe baza consult ării
autorităților administra ției publice locale, comunale și orășenești, proiectele de
organizare și amenajare a teritoriului jude țului, precum și de dezvoltare
urbanistic ă general ă a j u d e țului și a unit ăților administrativ-teritoriale
componente, și urmărește modul de realizare a ac estora în cooperare cu
autoritățile administra ției publice locale, comunale și orășenești implicate.
Organul administra ției publice centrale de specialitate, care aplic ă strategia
dezvoltării și politica Guvernului în domeniile amenaj ării teritoriului,
urbanismului, lucr ărilor publice și construc țiilor, cu respectarea autonomiei locale
este Ministerul Dezvolt ării Regionale și Turismului. Atribu țiile sale privesc,
printre altele, asigurarea elabor ării Planului de amenajare a teritoriului na țional ca
sinteză a politicilor și planurilor sectoriale și locale de amenajare a teritoriului,
stabilirea, împreun ă cu autorit ățile administra ției publice centrale și locale care au
atribuții în domeniu, de m ăsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istoric ă,
arhitectural ă sau peisagistic ă. Organizeaz ă activitatea de cercetare științifică de
interes public în domeniile amenaj ării teritoriului, urbanismului și pentru
creșterea stabilit ății, siguran ței construc țiilor și protecției antiseismice și
organizeaz ă elaborarea, avizarea și aprobarea normativelor, prescrip țiilor și

50reglement ărilor tehnice pentru domeniile sale de activitate, organizând și
controlul privind aplicarea acestora.
De asemenea, ministerul de resort exercit ă controlul de stat din domeniul
construcțiilor, lucr ărilor publice urbanismului și amenajării teritoriului privind
respectarea regimului de autorizare a construc țiilor, precum și aplicarea
sistemului calit ății cu privire la proiectarea, executarea, exploatarea și utilizarea
construcțiilor prin intermediul Inspec ției de stat în construc ții, aceasta fiind
organizată, în cadrul ministerului ca inspec ție central ă, iar în plan teritorial
funcționând ca servicii publice descentralizate – inspec ții județene.
Alături de aceste structur i administrative mai exist ă o serie de alte
organisme guvernamentale sau neguvernamentale care concur ă la promovarea și
realizarea politicilor și reglement ărilor de urbanism ( cons ilii interministeriale,
consilii tehnice; Uniunea Arhitec ților, Asocia ția Profesional ă a Urbani știlor,
Uniunea Arti știlor Plastici, alte organiza ții științifice, profesionale, de crea ție).

MODULELE VII-VIII-IX

DOCUMENTA ȚII DE AMENAJARE A TERITORIULUI ȘI URBANISM.
REGLEMENT
ĂRI LEGALE PRIVITOARE LA DOCUMENTA ȚIILE DE
URBANISM. AUTORIZAREA EXECUT ĂRII LUCR ĂRILOR DE
CONSTRUC ȚII

În “litera legii”, prin “documenta ții de amenajare a teritoriului și de
urbanism” se în țelege planurile de amenajare a teritoriului, planurile de
urbanism, Regulamentul general de urbanism și regulamentele locale de
urbanism, avizate și aprobate conform legii – art.39 al.(1).
Documenta țiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter
director, iar documenta țiile de urbanism cuprind reglement ări operaționale.
Propunerile cu caracter dir ector stabilesc strategiile și direcțiile principale de
evoluție a unui teritoriu la diverse niveluri de complexitate. Ele s unt detaliate prin
reglement ări specifice în limitele teritoriilor administrative ale ora șelor și
comunelor. Prevederile cu caracter director cuprinse în documenta țiile de
amenajare a teritoriului aprobate sunt obligatorii pentru toate autorit ățile
administra ției publice, iar cele cu caracter de reglementare, pentru toate
persoanele fizice și juridice (art.39).
Documenta țiile de amenajare a teritoriului sunt :
– Planul de amenajare a teritoriului na țional;
– Planul de amenajare a teritoriului zonal;
– Planul de amenajare a teritoriului jude țean;

51Planul de amenajare a teritoriului na țional are caracter director și reprezint ă
sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu și lung pentru întreg
teritoriul țării; el este compus din sec țiuni specializate: C ăi de comunica ție, Ape,
Zone protejate, Re țeaua de localit ăți, Zone de risc natura l, Turismul, Dezvoltarea
rurală (prin lege se pot aproba și alte secțiuni).
Planul de amenajare a teritoriului jude țean, corelat cu celelalte dou ă
categorii de planuri, devine obligatoriu, în ceea ce prive ște conținutul său, pentru
celelalte planuri de amenajare a teritoriului și de urbanism pe care le detaliaz ă.
Planul de amenajare a teritori ului zonal are rol director și se realizeaz ă în
vederea solu ționării unor probleme specifice al e unor teritorii (care pot fi
intercomunale, interor ășenești, interjude țene, regionale etc.).
În raport cu amploarea și conținutul lor, elaborarea documenta țiilor de
amenajarea teritoriului și de urbanism sunt date – diferen țiat – în competen ța
autorităților administra ției publice centrale sau locale. Astfel:
♦ întocmirea planului de amenajare a teritoriului na țional (PATN) este de
competen ța administra ției publice centrale și se adopt ă prin lege. Prevederile
PATN sunt obligatorii și se aplic ă în amenajarea teritoriului jude țelor,
municipiilor, ora șelor sau comunelor, dup ă caz.
♦ planurile zonale de amenajarea teritoriului se întocmesc de c ătre administra ția
publică centrală și organismele centrale ori teri toriale interesate. Acestea se
aprobă de către Consiliile jude țene, respectiv Consiliile locale.
♦ pentru planurile de amenajare a teritoriilor interor ășenești sau intercomunale
competen ța întocmirii lor revine Consiliilor locale interesate în cooperare.
♦ competen ța întocmirii planurilor de urbanism ale localit ăților, precum și a
regulamentelor de urbanism apar ține Consiliilor or ășenești sau comunale.
Documenta țiile de urbanism se refer ă la localit ățile urbane și rurale și
reglemeneatz ă utilizarea terenurilor și condițiile de ocupare a acestora cu
construcții. Ele transpun la nivelul localit ăților propunerile cupr inse în planurile
de amenajare a teritoriului na țional, zonal și județean; având caracter de
reglementare specific ă, stabilesc reguli care se aplic ă direct asupra localit ăților și
părților din acestea pân ă la nivelul parcelelor cadastr ale, constituind elemente de
fundamentare obligatorii pentru elib erarea certificatelor de urbanism.
Documenta țiile de urbanism sunt rezultatu l unui proces de planificare
urbană referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizeaz ă situația
existentă și se stabilesc obiectivele, ac țiunile, procesele și măsurile de amenajare
și dezvoltare durabil ă a localităților. Documenta țiile de urbanism se elaboreaz ă
de către colective interdisciplinare formate din speciali ști atestați în condi țiile
legii. (potrivit art. 44, al. (1) ). Ele transpun, la nivelul localit ăților urbane și
rurale, propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului na țional,
zonal și județean.
Activitatea de planificare este esen țială întrucât, spre deosebire de alte
domenii de activitate, consecin țele acțiunilor urbanistice pot avea (în cazul unor
eșecuri înregistrate) un impact negativ pe termen lung asupra întregii existen țe a

52comunității vizate/implicate. „Rebuturile” în aces t domeniu sunt extrem de greu
(dacă nu chiar imposibil) de corectat ( și costurile presupuse ar fi enorme!), ele
fiind „vizibile”, putând fi identificate cu u șurință chiar și de nespeciali ști.
Deciziile gre șite antreneaz ă (cu certitudine) „reac ții în lanț”, putând compromite
o serie de alte activit ăți sau să facă imposibil ă realizarea altor proiecte. Privitor
la interdisciplinaritatea pe care legea o im pune colectivelor de planificatori, este
regretabil ă rămânerea la faz ă de deziderat (cel pu țin până la acest moment) a
acestei prevederi, întrucât se men ține ponderea ridicat ă a arhitec ților și
constructorilor în aceste forma țiuni, resim țindu-se lipsa sociologilor,
peisagiștilor, medicilor, a celor preocupa ți de protec ția mediului etc. O
eterogenitate întru unitate ar schimba radical tot ce ține de crearea unui cadru
ambiental reu șit – din punct de vedere „tehnic” și sănătos, din perspectiva unei
ridicate calit ăți a vieții.
Documenta țiile de urbanism (pot rivit legii) sunt urm ătoarele:
– Planul urbanistic general și regulamentul local aferent acestuia (PUG);
– Planul urbanistic zonal și regulamentul local aferent acestuia (PUZ);
– Planul urbanistic de detaliu (PUD).
Planul urbanistic general are atât caracter director și strategic, cât și
caracter de reglemen tare; el reprezint ă principalul instrument de planificare
operațională, constituind baza legal ă pentru realizarea programelor și acțiunilor
de dezvoltare. Fiecare unitate administrativ-teritorial ă are obliga ția să își
întocmeasc ă și să își aprobe PUG-ul , care se actualizeaz ă periodic la cel
mult 10 ani. El se realizeaz ă în cadrul mai multor etape, începând cu cea
preliminar ă. Aceasta cuprinde o parte scris ă și una desenat ă privind analiza
situației existente și situația juridic ă a terenurilor, fiind eviden țiate terenurile
aflate în proprietatea consiliilor locale și care sunt destinate construirii de
locuințe, în vederea punerii în aplicare a Programului na țional de locuin țe.
Prin teritoriu administrativ se înțelege suprafa ța delimitat ă de lege, pe
trepte de organizare administrativ ă a teritoriului: na țional, jude țean și al unităților
administrativ-teritoriale (municipiu, ora ș, comună).
Teritoriul intravilan reprezint ă totalitatea suprafe țelor construite și
amenajate ale localit ăților ce compun unitatea ad ministrativ-teritorial ă de bază,
delimitate prin planul ur banistic general aprobat și în cadrul c ărora se poate
autoriza execu ția de construc ții și de amenaj ări. De regul ă, intravilanul se
compune din mai multe trupu ri (sate sau alte localit ăți suburbane componente).
Teritoriul extravilan reprezint ă suprafa ța cuprins ă între limita
administrativ-teritorial ă a unității de baz ă (municipiu, ora ș, comună) și limita
teritoriului intravilan.
Dintre reglement ările pe termen scurt , la nivelul întregii unit ăți
administrativ-teritoriale de baz ă, menționăm:
– stabilirea și delimitarea teritoriului intravilan în rela ție cu teritoriul administrativ
al localității;

53- stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;
– zonificarea func țională în corelație cu organizarea re țelei de circula ție;
– delimitarea zonelor afectate de servitu ți publice;
– modernizarea și dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare;
– stabilirea zonelor protejate și de protec ție a monumentelor istorice și a siturilor
arheologice reperate;
– zonele care au instituit un regim special de protec ție prevăzut de legisla ția în
vigoare; – formele de proprietate și circulația juridică a terenurilor;
– precizarea condi țiilor de amplasare și conformare a volumelor construite,
amenajate și plantate;

– zonele de risc natural delimitate și declarate astfel, conform legii,precum și
măsurile specifice privind prevenirea și atenuarea riscurilor, utilizarea terenurilor
și realizarea construc țiilor în aceste zone;
– zone de risc natura l datorate unor depozit ări istorice de de șeuri;
PUG cuprinde prevederi pe termen mediu și lung cu privire la:
– evoluția în perspectiv ă a localității;
– direcțiile de dezvoltare func țională în teritoriu;
– traseele coridoarelor de circula ție și de echipare prev ăzute în planurile de
amenajare a teritoriului na țional, zonal
și județean;
– zonele de risc natural delimitate și declarate astfel, conform legii,precum și
măsurile specifice privind prevenirea și atenuarea riscurilor, utilizarea terenurilor
și realizarea construc țiilor în aceste zone;
– lista principalelor proiecte de dezvoltare și restructurare;
– stabilirea și delimitareazonelor cu interdic ție temporar ă și definitiv ă de
construire; – delimitarea zonelor în care se preconizeaz ă operațiuni urbanistice de regenerare
urbană.
La baza elabor ării PUG-ului trebuie s ă stea strategia de dezvoltare a
localității, întrucât existen ța unei viziuni de ansamblu a ceea ce se dore ște a fi
realizat ( la care se adaug ă bugetul pe care se poate conta, precum și programele
de investi ții publice ale localit ății care urm ăresc realizarea obiectivelor de
utilitate public ă) permite stabilirea liniilor de ac țiune pentru viitor și găsirea celor
mai eficiente mijloace și instrumente pentru ca planurile s ă devină realitate. Este
extrem de important, în aceast ă atapă, să se realizeze o diagnoză corectă a
situației „de pornire” (cu identificarea tuturo r punctelor sensibile , vulnerabile ale
localităț
ii) pentru ca toate demersurile ulterioare s ă repare – în primul rând – r ăul
existent, abia mai apoi trebuind s ă fie luate m ăsurile de îmbun ătățire, de
„însănătoșire”, de dezvoltare a localit ății.
O prevedere important ă a legii vizeaz ă identificarea, prin PUG, a zonelor
pentru care se pot institui reglement ări ce nu pot fi modificate prin PUZ-uri sau
PUD-uri și de la care nu se pot acorda derog ări. Aceste reglement ări se

54formuleaz ă clar în Regulamentul local de urbanism aferent PUG-ului. (Aceste
prevederi se aplic ă în mod obligatoriu zonelor asupra c ărora este instituit un
regim special de protec ție) (art. 46, al. 1-6). PUG con ține atât piese scrise, cât și
desenate (aceasta fiind una dintre tr ăsăturile specifice ale acestor documente cu
valoare juridic ă).
Planul urbanistic zonal (PUZ) este instrumentul de planificare urban ă de
reglementare specific ă prin care se coordoneaz ă dezvoltarea urbanistic ă integrată
a unor zone din localitate, caracterizate prin tr-un grad ridicat de complexitate sau
printr-o dinamic ă urbană accentuat ă. PUZ asigur ă corelarea programelor de
dezvoltare urban ă integrată a zonei cu PUG.
Prin PUZ se stabilesc , în baza analizei contextului social, cultural, istoric,
urbanistic și arhitectural, reglement ări cu privire la regimul de construire,
funcțiunea zonei, în ălțimea maxim ă admisă, coeficientul de utilizare a terenului
(CUT) , procentul de ocupare a terenului (POT), retragerea cl ădirilor fa ță de
aliniament și distanțele față de limitele laterale și posterioare ale parcelei,
caracteristicile arhitecturale ale cl ădirilor, materialele admise. Delimitarea
zonelor pentru care se întocmesc PUZ obligatorii se face , de regul ă, în PUG (art.
47, al. 5, 4).
Elaborarea PUZ poate fi generat ă de inten ția realizării unui obiectiv sau
unui ansamblu de obiective care determin ă o influen ță deosebit ă din punct de
vedere urbanistic într-o zon ă mai extins ă, care nu se suprapune neap ărat cu
zonele și subzonele stabilite prin PUG.
PUZ cuprinde reglement ări asupra zonei referitoare la:
– organizarea re țelei stradale;
– organizarea arhitectural-urbanistic ă în func ție de caracteristicile structurii
urbane;
– modul de utilizare a terenurilor (pri n stabilirea indicilor privind utilizarea
terenurilor, POT – Procentul de Ocupare a Terenului și, respectiv, CUT –
Coeficientul de Utilizare a Te renului), statutul juridic și circulația acestora;
– protejarea monumentelor istorice și servituți în zonele de protec ție a acestora;
Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul: zonelor centrale ale localit ăților;
zonelor construite protejate, parcur ilor industriale, zonelor destinate
hipermagazinelor și/sau parcurilor comerc iale, zonelor de produc ție, zonelor de
dezvoltare a unor ansambluri reziden țiale noi, altor zone stabilite de autorit ățile
centrale sau locale pentru zone om ogene din punct de vedere func țional și
morfologic sau pentru suprafe țe mai mari de 10.000 mp.
Stabilirea zonelor pentru care se întocmes c PUZ-uri obligatorii se face – de
regulă – în PUG.
Planul urbanistic de detaliu (PUD) are exclusiv car acter de reglementare
specifică pentru o parcel ă în relație cu parcelele învecinate. PUD nu poate
modifica planurile de nivel superior, ci poate doar detalia modul specific de
construire în raport cu func ționarea zonei și cu identitatea arhitectural ă a acesteia,
în baza unui studiu de specialitate. PUD reglementeaz ă retragerile fa ță de limitele

55laterale și posterioare ale parcelei, accesurile auto și pietonale, conformarea
arhitectural-volumetric ă, modul de ocupare a terenurilor.
În funcție de complexitatea obiectivelor de investi ție, de caracteristicile
vecinătăților, de gradul de detaliere a PUG sau PUZ, administra ția publică locală
poate iniția sau solicita – prin certificatul de urbanism – elaborarea PUD. Acesta
poate fi elaborat și la inițiativa unui investitor în vederea ob ținerii certificatului
de urbanism.

Zonificarea func țională
Delimitarea localit ăților (respectiv stabilirea intravilanului) are ca și scop
împiedicarea extinderii haotice a a șezărilor.
Perimetrul construibil al localit ății reprezint ă limita conven țională în
interiorul c ăreia se grupeaz ă – în mod omogen – toate zonele func ționale ale
așezării. Acest perimetru închide un tere n unitar; numai în cazuri de excep ție –
cum ar fi: condi ții naturale deosebite, situri is torice, amplasarea unor obiective
speciale etc. – perimetrul construibil poate s ă cuprindă unele teritorii distincte,
izolate, în afara limitei principale.
Criteriile de delimitare se stabilesc în func ție de :
– cadrul natural și condițiile specifice terenului;
– forma și organizarea localit ății ( este de dorit ca forma s ă fie adunat ă, pentru a
se evita dezvoltarea dezechilibrat ă numai în lungime, tentacular ă sau
polinuclear ă);
– în dezvoltarea perimetrului construibil se iau în calcul reze rve de teren liber
pentru dezvoltarea ulterioar ă.
Există două tipuri de limite care marcheaz ă acest perimetru, și anume:
limite naturale (cursuri de ap ă, plantații, terase naturale, lacuri etc.) și limite
artificiale (c ăi ferate, magistra le de circula ție rutieră, centuri pantate, borne etc.).
Dezvoltarea economico-social ă a localit ăților a implicat stabilirea unor
criterii de zonare macro și microeconomic ă adecvate. La baza asigur ării acestor
criterii a stat Legea privind sistematizarea teritoriului și a localit ăților urbane și
rurale.
Zonarea func țională a teritoriului țării are la baz ă valorificarea superioar ă
și rațională a resurselor materiale și umane, cre șterea eficien ței economice și
sociale a investi țiilor, cu respectarea și menținerea echilibrului ecologic și de
protecție a mediului. Zonarea teritorial ă face posibil ă cunoașterea în detaliu a
fiecărei zone a țării și constituie un instrument de planificare a economiei
naționale.
Zonarea func țională delimiteaz ă teritoriul în raport cu posibilit ățile de
dezvoltare ale principale lor ramuri ale economiei na ționale: industrie, agricultur ă,
silvicultur ă, turism ș.a. În func ție de ponderea pe care o au în valoarea produc ției
globale, de structura popula ției ocupate și de aria de cuprindere, se pot distinge
următoarele categorii de zone func ționale: zone cu profil complex, zone cu profil
mixt, zone cu profil dominant.

56Un loc important în zonarea func țională a terenului, având la baz ă
elementele principale privind posibilit ățile de dezvoltare a fiec ărei zone în parte
și a teritoriului în general, îl constituie dezvoltarea re țelei de localit ăți urbane și
rurale, având drept scop îmbun ătățirea treptat ă a repartiției popula ției în teritoriu,
prin realizarea pe etape a unei re țele de localit ăți diferențiate prin func țiunile
economice, care s ă se completeze îns ă armonios cu ansamblul economic-social al
țării. Studiile de sistemati zare a teritoriului se refer ă și la conservarea mediului,
ele trebuind s ă circumscrie și problematica protec ției aerului, apelor, solului – și
a resurselor naturale ale acestuia –, protec ției pădurilor, a resurselor
balneoclimaterice și turistice ș.a.
Zona func țională reprezint ă acel teritoriu din cadrul localit ății care este
echipat și amenajat pentru desf ășurarea – cu preponderen ță – a unui anumit tip de
activitate. Zonele unei localit ăți se află în relație de interdependen ță și, adesea, de
interferen ță.
Principalele zone ale unei a șezări urbane sunt:
– Zona industrial ă – cuprinde totalitatea obiectivelor de produc ție (care pot fi
grupate pe platforme industriale) și a celor de depozitare . Amplasarea zonelor
industriale se face, de regul ă, în perimetrul construibil și numai în cazuri
deosebite în afara acestuia. În func ție de condi țiile de protec ție a mediului ( și ne
referim la gradul de noc ivitate a acestor activit ăți) în cadrul perimetrului
construibil obiectivele industriale pot fi am plasate în interiorul zonelor de locuit,
la marginea acestora sau la distan ță, dezvoltate în prelungire sau în paralel.
Mărimea zonelor industrial e depinde de mai mul ți factori și se stabile ște,
de regulă, pe baza a doi para metri caracteristici: num ărul locuitorilor din zon ă și
suprafața construc țiilor care urmeaz ă a fi executate.
Unul din factorii care influen țează pozitiv restrângerea zonei industriale și
reducerea costurilor este asigurarea unei cooper ări adecvate între diferitele unit ăți
de produc ție cu privire la utilit ăți – transporturi, alimentare cu ap ă, energie,
canalizare – și la servicii. Cooperarea trebuie extins ă și între zona industrial ă și
zonele de locuit, în princi pal pentru scurtarea distan țelor de transport între aceste
zone și în vederea folosirii acelora și surse și căi de utilit ăți (apă, energie,
canalizare etc.).
– Zona de locuit – cuprinde terenurile aferente locuin țelor, dotărilor social-
culturale și ale căilor de circula ție aferente și se structureaz ă sub forma unit ăților
urbanistice complexe: complex, cartie r, sector. Uneori, zona de locuit și zona
industrial ă se întrep ătrund prin amplasarea în interiorul zonei de locuit a unor
spații productive nepoluante (spre exemplu industrie alimentar ă, industrie
ușoară).
O astfel de rezolvare poa te avea efecte pozitive, dat fiind accesul mai rapid
și mai ușor la locul de munc ă și descongestionarea c ăilor de acces spre marile
platforme industriale.
Determinarea și dimensionarea zonei de locuin țe are la baz ă o serie de
factori economici, sociali, ecologici etc. , printre care: caracteristicile geotehnice

57și de relief ale terenului; protec ția antiseismic ă; protecția contra surselor
poluante; regimul de în ălțime; suprafa ța de teren ocupat ă care, împreun ă cu
regimul de în ălțime determin ă și densitatea construc țiilor; orientarea fa ță de
punctele cardinale – pentru o însorire cât mai îndelungat ă a încăperilor de locuit
ș.a.
Structura zonelor de locuin țe se organizeaz ă astfel încât s ă formeze unit ăți
urbanistice complexe – grupe de locuin țe, complexe de locuin țe, cartiere,
sectoare, ora șe care, în afara locuin țelor, trebuie s ă înglobeze și dotările social-
culturale necesare, cum sunt: spa țiile de înv ățământ, culturale și sportive, pentru
asistență medicală, comerciale și de alimenta ție publică, unități prestatoare de
servicii, parcaje, garaje, spa ții verzi etc. Pentru determinarea dot ărilor necesare
zonelor de locuin țe, în func ție de num ărul de locuitori ai acestora, sunt stabili ți
indici medii orientativi, care dau necesarul de teren și spații de construit.
Zona de locuit are cea mai mare pondere în cadrul teritoriului, atât ca și
suprafață (reprezentând 40– 60 – 80 % din suprafa ța așezării urbane), cât și ca
importanță. Funcțiunile zonei de locu it sunt: asigurarea caz ării popula ției și
oferirea cadrului construit, specific amenajat pentru desf ășurarea vie ții sociale și
particulare a acesteia. Componen ța zonei include: locuin țe de toate tipurile și
categoriile; dot ările aferente; spa țiile plantate de folosin ță comună; căile de
circulație și amenajările aferente: parcaje, garaje, platforme gospod ărești.
Fiecare parte a zonei de locuit se define ște prin: num ărul de locuitori și
întinderea ariei respective; de aici rezult ă frcvența funcțiilor urbane și distanțele
maxime – în timp și spațiu – între locuin ță și dotările necesare. Se pot, astfel,
defini tipurile de compartiment ări morfologice ale zonei de locuit ca fiind: grupa
de locuit, unitatea complex ă urbană, cartierul și sectorul (or ășenesc).
Grupa de locuit prezint ă ca și caracteristici:
– funcțiuni permenente;
– distanțe, în timp și spațiu: 3 minute, respectiv 200 m;
– număr de locuitori: între 400 și 2.500 ;
– suprafață: între 2 și 6 ha;
În ceea ce prive ște serviciile asigurate, putem enumera:
► supravegherea și joaca pre școlarilor;
► odihna vârstnicilor;
► aprovizionarea cu produse de prim ă necesitate;
► aprovizionarea cu ziare, timbre, țigări etc.;
► spălătorii;
► platforme de depozitare pentru de șeurile menajere;
► parcaje pentru biciclete, mo torete, autovehicule personale.
În cadrul acestei unit ăți morfologice de locuit, unit ățile prestatoare de
servicii sunt amplasate chiar în cl ădirile de locuit sau în imediata lor apropiere
contribuind astfel, printr -un consum minim de ti mp, la satisfacerea cerin țelor
imediate, de mare frecven ță și urgență ale locuitorilor.
Unitatea complex ă urbană are ca și trăsături specifice:

58- funcțiuni cotidiene;
– dotări amplasate la distan țe, în timp și spațiu, la 8 minute, respectiv 500 m;
– număr de locuitori: între 3.500 și 10.000 (maximum 16.000);
– suprafață: între 10 și 20 ha;
Complexul de locuit reprezint ă unitatea urbanistic ă de bază, fiind format
din mai multe grupe de locuit și are limite relativ bine conturate prin str ăzi de
importanță orășenească sau de elemente naturale.
Serviciile asigurate sunt:
► spații pentru joac ă și sport pentru copii și tineri;
► spații și amenajări pentru recrea ție, pentru dans;
► creșă, grădiniță, școală elementar ă;
► magazine alimentare și nealimentare;
► ateliere de între ținere și reparații curente;
► cinematografe, cofeterie, bufet;
► librărie, farmacie, dispensar, oficiu po ștal;
► parc, bazin de înot, patinoar;
► administra ție locală, CEC;
► garaje și parcaje pentru autovehicule particulare și publice;
► stații de taximetre.
Cartierul se caracterizeaz ă prin:
– dotarea cu amenaj ări și servicii cu caracter periodic, amplasate în timp și spațiu
la 20 minute, respectiv la 1.200 m;
– numărul de locuitori variaz ă de la 15.000 la 30.0 00 – limita inferioar ă și între
50.000 și 100.000 – limita superioar ă;
– suprafața este cuprins ă între 60 și 80 ha – limita inferioar ă, respectiv 150 – 300
ha – limita superioar ă.
Cartierul constituie prima treapt ă dintre unit ățile morfologice urbane în
care poate fi asigurat un nivel complex de confort or ășenesc.El constituie
modelul de dotare pe care trebuie s ă îl urmeze ora șele mici și mijlocii. M ărimea
cartierului, ca și a complexului, este direct propor țională cu mărimea ora șului,
limitele sale fiind conturate de arterele de mare circula ție, de zonele industriale
sau, eventual, de elemente naturale.
Cartierul este format din:
– teritoriile complexelor de locuit componente; – dotările social-culturale de folosin ță periodică;
– parcul (mare) de cartier;
– arterele de circula ție interioar ă.
Serviciile oferite de dot
ările de cartier sunt complexe:
► liceu, școli profesionale specializate;
► casă de cultur ă (casă a tineretului) cu teat ru, cinematograf, spa țiu expozițional;
► sală polivalent ă;
► policlinic ă, clinici partic ulare, farmacii;
► supermagazine;

59► restaurante, cofeterii, baruri;
► ateliere de confec ții și reparații complexe, cur ățătorii;
► servicii de administra ție publică (financiar ă, locativă, poliție, notariate etc.)
► unități economice de produc ție nenociv ă.
Sectorul or ășenesc este unitatea urbanistic ă caracteristic ă orașelor mari și
foarte mari (în țara noastr ă doar capitala beneficiaz ă de o asemenea împ ărțire).
Câteva dintre caracteristicile sectorului sunt:
– numărul de locuitori: între 100.000 și 200.000;
– suprafața: între 500 și 800 ha.
Elementele constitutive ale unui sector sunt:
– teritoriile cartierelor – cu dot ările specifice;
– dotări specializate de folosin ță ocazional ă;
– artere de circula ție;
– zone de recreere, spa ții verzi.
Structurarea și sistematizarea ora șelor constituie un proces complicat și
prezintă dificultăți mai ales în ora șele cu evolu ție spontan ă, deținătoare ale unor
situ-uri valoroase, ale unor tradi ții puternice în ceea ce prive ște proprietatea și
modul de locuire.
În aceste situa ții este necesar ca rezolv ările să se adapteze la situa ția
existentă, urmărindu-se corelarea – la un nivel optim – a moderniz ării zonelor cu
păstrarea și punerea în valoare a fondului construit existent, men ținerea unui
echilibru și la nivelul existen ței ritmurilor diferite de “via ță” a edificiilor noi și a
celor vechi. Spiritul în care trebuie s ă aibă loc interven țiile asupra ora șelor nu
trebuie să fie dominat nici de preocup ări cu o puternic ă tentă arheologic ă, nici de
cele marcate de spiritul practic , nici de cele care sunt “focalizate” pe aspectul
estetic, ci trebuie s ă se adapteze necontenit la natur ă și la trecut, astfel încât s ă se
realizeze o continuare, nu o suprapunere.
Unul dintre elementele cele mai sensibile în ac țiunile de modernizare, de
reconstruc ție a unor zone din ora șe îl constituie graba: este de dorit ca nimic s ă
nu se fac ă sub semnul urgen ței, chiar pripei. Acest deziderat va fi accesibil și
funcțional numai atunci când vom avea o legisla ție bine chibzuit ă, coerentă,
reformatoare cu adev ărat – și în ideea ca omul de rând s ă fie instruit, educat în
spiritul unui util îmbinat cu frumosul, cu practicul, cu ecologicul și, nu în ultimul
rând, liber s ă-și mărturiseasc ă, în aceste coordonate, dorin ța de fericire. “ O
societate are tot atâta nevoie de legile spa țiale ale armoniei care o cuprind, cât de
o constitu ție”.
– Zona dot ărilor social-culturale – cuprinde te renurile pe care sunt amplasate
spațiile comerciale, teatrele, ci nematografele, spitalele, școlile, hotelurile,
primăriile etc. Dot ările de importan ță orășenească se amplaseaz ă în centrul civil
al localității.
– Zona spa țiilor verzi – este format ă din terenurile destinate parcurilor, gr ădinilor
etc. Prezen ța acestei zone în ora ș este obligatorie pentru p ăstrarea echilibrului
ecologic urban și păstrarea unui mediu de via ță sănătos.

60- Zona de circula ție și transport – cuprinde terenur ile destinate principalelor
artere de circula ție și amenajările aferente: parcaje, garaje, g ări, aeroporturi,
porturi navale etc.
Chiar dac ă astăzi există modele de dezvoltare urban ă care tind s ă „spargă”
tiparele utilizate pân ă acum, aceast ă împărțire a teritoriilor localit ăților se
menține din ra țiuni greu de ignorat. Realitatea contemporan ă promoveaz ă
mixturile func ționale – demers justificat și adesea posibil datorit ă schimbărilor
survenite în ceea ce prive ște tipurile de produc ție, sistemele de comunicare,
furnizarea serviciilor etc. – dar texturile urbane existente poart ă încă pecetea
vremurilor trecute și a șabloanelor utilizate.
Documenta țiile de urbanism derogatorii

Elaborarea și adoptarea unor documenta ții de urbanism derogatorii sunt
permise în legisla ția româneasc ă în anumite condi ții, urmându-se procedura
specifică și în privin ța anumitor componente ale aces tora. Scopul unei asemenea
intervenții este acela de a se ob ține noi PUZ-uri și PUD-uri, derogatorii de la
regimul urbanistic ini țial și care să permită emiterea unei autoriza ții de construire
în condițiile date.
Asemenea modific ări (derogări) pot interveni atunci când, prin cererea
pentru emiterea certificatului de urbanism, se solicit ă o modificare a prevederilor
documenta țiilor de urbanism aprobate pentru zona respectiv ă sau dacă condițiile
specifice ale amplasamentului ori natura obiectivelor de investi ție o impun,
decizia în aceast ă privință aparținând autorit ății publice locale, exprimat ă prin
certificatul de urbanism. Cererea poate fi respins ă „în mod justificat” sau poate fi
admisă, situație în care autoritatea public ă locală are dreptul:
a) să solicite elaborarea unui PUZ, numa i în baza unui aviz prealabil de
oportunitate, întocmit de c ătre structura specializat ă condusă de arhitectul șef și
aprobat de c ătre consiliul local, prin care se stabilesc:
– teritoriul care urmeaz ă să fie reglementat prin PUZ;
– categoria/categoriile func țională/funcționale a/ale dezvolt ării și eventualele
servituți;
– reglement ări obligatorii sau datorii de interes public necesare.
b) s ă solicite elaborarea unui PUD.
Dup ă aprobarea PUZ sau, respectiv PUD, se poate întocmi documenta ția
tehnică în vederea ob ținerii autoriza ției de construire. Prin lege sunt stabilite
anumite reguli prin care se încearc ă restricționarea procedurilor de modificare a
documenta țiilor de urbanism și evitarea abuzurilor:
 noua documenta ție de urbanism, cuprinzând interven ția solicitat ă, poate fi
aprobată numai dup ă o perioad ă de cel pu țin 12 luni de la data aprob ării
documenta ției de urbanism ini țiale (art. 32 alin.3 din Legea nr. 350/2001);
 modificările reglement ărilor din PUG admise în situa ția în care se solicit ă
elaborarea unui nou PUZ sau, dup ă caz, a unui PUD, sunt:

61a) prin PUZ se stabilesc reglement ări noi cu privire la: regimul de construire,
funcțiunea zonei, în ălțimea maxim ă admisă, coeficientul de utilizare a
terenului (CUT)3, procentul de ocupare a terenului (POT)4, retragerea
clădirilor fa ță de aliniament și distanțele față de limitele laterale și
posterioare ale parcelei.
b) prin PUD se stabilesc reglement ări noi numai cu privire la distan țele față
de limitele laterale și posterioare ale parcelei;
c) modificarea, prin PUZ-uri elaborate pentru zone ale unei unit ăți teritoriale
de referin ță5, a reglement ărilor aprobate prin PUG trebuie s ă asigure
unitatea, coeren ța și confortul urban, atât ale zonei de studiu, cât și ale
teritoriului învecinat; CUT propus de noua reglementare nu îl va putea
depăși pe cel aprobat ini țial cu mai mult de 20%, o singur ă dată;
d) În cazul în care, din ra țiuni de dezvoltare urbanistic ă temeinic
fundamentate, este necesar ă depășirea acestui CUT, numai din ini țiativa
autorității administra ției publice locale competen te se va proceda la
finanțarea și elaborarea unui PUZ pentru într eaga UTR în care este inclus ă
zona. În vederea elabor ării și finanțării noii documenta ții autoritatea
publică poate asocia persoane fizice și/sau juridice interesate.

Potrivit reglement ărilor legale cuprinse în HG. 525/ 1996, Regulamentul
general de urbanism reprezint ă sistemul de norme tehnice, juridice și
economice care st ă la baza elabor ării planurilor de urbanism, precum și a
regulamentelor locale de urbanism. El stabile ște regulile de ocupare a terenurilor
și amplasare a construc țiilor, respectiv a amenaj ărilor aferente acestora. Controlul
de stat în aplicarea Regulamentului genera l de urbanism revine Inspectoratului de
Stat în Construc ții.

3 Coeficientul de utilizare a terenului (CUT) reprezint ă raportul dintre suprafa ța construit ă desfășurată (suprafața
desfășurată a tuturor plan șeelor) și suprafața parcelei.
4 Procentul de ocupare a terenului (POT) reprezint ă raportul dintre suprafa ța construit ă (amprenta la sol a cl ădirii)
și suprafața parcelei.
POT și CUT sunt indici urbanistici, ei reprezentând instrumente specifice de lucru pentru controlul proiect ării
și al dezvolt ării durabile a zonelor urbane
5 Unitatea teritorial ă de referin ță (UTR) constituie o subdiviziune urbanistic ă a teritoriului unit ății administrativ-
teritoriale de baz ă, constituit ă pe criterii urbanistice similare sau omogene, având drept scop p ăstrarea, refacerea
sau dezvoltarea teritoriului în concordan ță cu tradițiile, valorile sau aspira țiile comunit ății la un moment dat și
necesară pentru: agregarea pe suprafe țe mici a indicatorilor de popula ție și de construire, determinarea
caracteristicilor urbanistice, stabilirea indicato rilor urbanistici, reglementarea urbanistic ă omogenă. UTR, având
de regulă suprafața de 1 – 20 ha și în mod excep țional până la 100 ha, se delimiteaz ă pe limitele de proprietate în
funcție de unele dintre urm ătoarele caracteristici, dup ă caz: relief și peisaj cu caracteristici similare; evolu ție
istorică unitară într-o anumit ă perioadă; populație cu structur ă omogenă; sistem parcelar și mod de construire
omogene; folosin țe de aceea și natură ale terenurilor și construc țiilor; regimul juridic al imobilelor similar;
reglement ări urbanistice omogene referitoare la destina ția terenurilor și la indicii urbanistici. În anumite cazuri, în
care unele dintre elementele caracteristice sunt omogne pe suprafe țe întinse, mai multe UTR al ăturate pot forma o
macrounitate teritorial ă de referin ță (MUTR).

62Regulamentul general de urbanism se elaboreaz ă de către administra ția
centrală de specialitate, pe baza prin cipiilor generale ale activit ății de urbanism și
amenajarea teritoriului stabilite prin lege și aprobate de c ătre Guvern.
Regulamentul local de urbanism pent ru întreaga unitate administrativ-
teritorială, aferent PUG sau pentru o parte a acesteia, aferent PUZ, cuprinde și
detaliază prevederile referitoare la modul concret de utilizare a terenurilor,
precum și de amplasare, dimensionare și realizare a volumelor construite,
amenajărilor și plantațiilor, materiale și culori, pe zone, în conformitate cu
caracteristicile arhitectural-urbanistice al e acestora, stabilite în baza unui studiu
de specialitate.
Planurile de urba nism generale și regulamentele locale de urbanism ale
localităților se elaboreaz ă și se aprob ă de către consiliile locale și cuprind norme
obligatorii pentru autorizarea execut ării construc țiilor. Regulamentul aferent
PUG explic ă și detaliaz ă, sub forma unor prescrip ții și recomand ări, PUG în
vederea urm ăririi și aplicării acestuia. De obicei, regul amentul aferent PUG este
structurat astfel: prescrip ții și recomand ări generale, la nivelul localit ății;
prescripții și recomand ări specifice zonelor, subzonelor sau unit ăților teritoriale
de referin ță.
Regulamentul aferent PUZ explic ă și detaliază, sub forma unor prescrip ții
și recomand ări, PUZ în vederea urm ăririi aplic ării acestuia. El cuprinde reguli
specifice de urbanism instituite în zona studiat ă, care pot completa sau detalia
regulamentul aferent PUG.
Trebuie re ținut, așadar, că în raport cu amploarea și conținutul lor,
elaborarea documenta țiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism incumb ă
diferențiat autorit ăților administra ției publice centrale sau locale. Punerea de
acord a documenta țiilor se urm ărește de către acestea astfel: prevederile
planurilor aprobate pentru un teritoriu se preiau și se detaliaz ă documenta țiile ce
se elaboreaz ă pentru p ărți componente ale teritoriului respectiv; în planurile de
amenajare a teritoriului și de urbanism se introduc prevederile principale ale
documenta țiilor aprobate pentru p ărți componente ale acelui teritoriu.
După aprobare, PUG, PUZ și PUD, împreun ă cu regulamentele locale de
urbanism aferente sunt opozabile în justi ție.
Inițiativa elabor ării documenta țiilor de amenajare a teritoriului și de
urbanism apar ține colectivit ăților locale, prin autorit ățile deliberative și
executive, Guvernului, precum și persoanelor fizice sau juridice interesate în
amenajarea teritoriului și în dezvoltarea localit ăților.
Activitățile de amenajare a teritoriului și de urbanism se finan țează din
bugetele locale ale unit ăților administrativ-teritoriale, din bugetul de stat, precum
și de persoane juridice și fizice interesate în dezvoltarea unor localit ăți sau a unor
zone din cadrul acestora.
Avizarea și aprobarea documenta țiilor de amenajare a teritoriului și de
urbanism se fac de c ătre autorit ățile și organismele centrale și teritoriale
interesate (potrivit prevederilo r Anexei 1 din Legea 350/2001).

63Participarea popula ției la aceste activit ăți se realizeaz ă prin: informarea ei,
prin consultare, precum și prin alte forme de participare prev ăzute de lege. Este
evident că, în măsura în care cet ățenii au un bagaj de informa ții mai bogat, cu cât
își fac cunoscute mai bine problemel e, impunând forurilor competente
soluționarea lor, cu atât va fi mai util ă și mai eficient ă intervenția lor la nivelul
elaborării și punerii în aplicare a programelor în domeniu, conducând astfel la
rezultate benefice în ceea ce prive ște condițiile de via ță, confortul material,
spiritual și estetic, atât la nivelul habitatului cât și la locul de munc ă.

Autoriza țiile de urbanism

Ca orice procedur ă de autorizare administrativ ă, și cea de urbanism
presupune parcurgerea anumitor et ape, finalizate prin elaborarea și eliberarea
anumitor documente, respectiv certificatul de urbanism și apoi autoriza ția de
construire. Regulile de urbanism, cu toate c ă ar trebui cunoscute pe calea
măsurilor publicitare adoptate de autorit ățile publice, nu permit proprietarului
ori dobânditorului cu orice titlu al unui imobil – prin insuficien ța lor – s ă
cunoască și, mai ales, s ă aprecieze anvergura sarc inilor de urbanism care
grevează (poartă asupra) bunul(ui) respectiv. De aceea, cu ocazia fiec ărei
tranzacții imobiliare, se interogheaz ă administra ția asupra naturii și conținutului
servituților de urbanism aplicabile imobilului care formeaz ă obiectul tranzac ției.
Inițial, răspunsul se concretiza într-o simpl ă notă informativ ă care, treptat, s-a
transformat în certificatul de urbanism de azi. Acesta a avut, la rându-i, o evolu ție
semnificativ ă (în ceea ce prive ște natura și rolul îndeplinit), la început fiind doar
un simplu instrument de informare individual ă asupra servitu ților administrative
aplicabile imobilului, pentru ca ast ăzi să devină un instrument de control al
utilizării terenurilor.
Certificatul de urbanism și autoriza ția de construire s unt reglementate de
dispozițiile Legii nr. 350/2001 (cu modific ările ulterioare, ultima oar ă prin Legea
nr. 221 din 29.11. 2011) .
), precum și de cele ale Legii nr. 50/1 991 privind autorizarea execut ării
construcțiilor și unele m ăsuri pentru realizarea locuin țelor, republicat ă și
modificat ă (de mai multe ori).

Certficatul de urbanism

Certificatul de urbanism este (potri vit art. 6 al Legii nr. 50/1991) actul de
informare prin care autorit ățile prevăzute la art. 4 al aceleia și legi, în
conformitate cu prevederile planurilor urbanistice și ale regulamentelor
aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, care sunt

64informații de interes public, potrivit leg ii, face cunoscute solicitantului
elementele privind regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor și
construcțiilor existente la data solicit ării, stabilesc cerin țele urbanistice care
urmează să fie îndeplinite prin documenta ția tehnică în funcție de specificul
amplasamentului, lista cuprinzând avizele și acordurile necesare în vederea
autorizării lucrărilor de construc ții, inclusiv obliga ția de a contacta autoritatea
competent ă pentru protec ția mediului, cu privire la evaluarea ini țială a
investiției și stabilirea necesit ății evaluării efectelor acesteia asupra mediului
în vederea ob ținerii actuluui administrativ al autorit ății competente pentru
protecția mediului.
Certificatul de urbanism, potrivit art. 29 al.(1) din Legea nr. 350/2001 este
actul de informare cu caracter obligator iu prin care autoritatea administra ției
publice jude țene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic și tehnic al
imobilelor și condițiile necesare în vederea realiz ării unor investi ții, tranzac ții
imobiliare ori a altor opera țiuni imobiliare, potrivit legii. El trebuie emis pentru
adjudecarea prin licita ție a lucrărilor de proiectare și de execu ție a lucrărilor
publice, precum și pentru întocmirea documenta țiilor cadastrale de comasare,
respectiv dezmembrare a terenurilor în cel pu țin 3 parcele, atunci când
operațiunile respective au ca și obiect împ ărțeli ori comas ări de parcele solicitate
în scopul realiz ării de lucr ări de construc ții și de infrastructur ă, precum și
constituirea unei servitu ți de trecere cu privire la un imobil. În cazul vânz ării sau
cumpărării de imobile, certificatul de urbanism cuprinde informa țiile privind
consecințele urbanistice ale opera țiunii juridice, solicitarea certificatului de
urbanism atunci când opera țiunile de împ ărțeli ori comas ări de parcele fac
obiectul ie șirii din indiviziune este facultativ ă, cu excep ția situației în care
solicitarea este f ăcută în scopul realiz ării de lucr ări de construc ții și/sau de lucr ări
de infrastructur ă. Este interesant c ă apare, fără o subliniere cuvenit ă, într-o form ă
vagă (chiar confuz ă), în forma recent modificat ă a actului normativ,
obligativitatea solicit ării și, implicit, a emiterii certificatului de urbanism și în
cazul opera țiunii de vânzare-cump ărare de imobile. Legiuitorul român a f ăcut
corecția necesar ă întrucât varianta veche consacra facultativitatea solicit ării lui în
cazul vânz ării sau cump ărării de imobile, sanc ționând, în schimb, cu nulitatea,
orice opera țiune notarial ă care viza circula ția imobiliar ă (atunci când opera țiunile
aveau ca obiect împ ărțeli ori comas ări de parcele solicita te în scopul realiz ării de
lucrări de construc ții , precum și constituirea unor servitu ți de trecere cu privire la
un imobil) și pentru care nu se solicitase cer tificat de urbanism; ori ( opera țiunile
notariale fiind opera țiuni juridice) nu s-au întâ lnit contracte de vânzare-
cumpărare pentru terenuri/im obile nule datorit ă inexisten ței certificatului de
urbanism, deoarece art. 29 al. (2 ) din Legea nr. 350/2001 îi consacra
facultativitatea în asemenea împrejur ări. Era de dorit ca, atunci când se opereaz ă
o modificare a unui act normativ care prive ște, în cazul nostru, opera țiuni
juridice, aceast ă modificare s ă se propage în toat ă legislația care prive ște aceste
operațiuni )pentru a da stabilitate sistemului legislativ și pentru a înlesni aplicarea

65lui în teritoriu. Se impune (dup ă cum s-a mai subliniat și în alte împrejur ări),
specializarea colectivelor de elabor are a cadrului legislativ care s ă fie în măsură
să facă conexiunile între reglement ările care guverneaz ă un domeniu atât de
specializat cum este cel al amenaj ării teritoriului și urbanismului.
Certficatul de urbanism se elibereaz ă la cererea oric ărui solicitant,
persoană fizică sau juridic ă, care poate fi interesat în cunoa șterea datelor și a
reglement ărilor cărora îi este supus respectivul bun imobil.
Acest act este necesar întocmirii documenta ției și dosarului în vederea
obținerii autoriza ției de construire, dar el nu ține loc de autoriza ție de construire
(nu confer ă dreptul de executare a lucr ărilor de construire, amenajare sau
plantare). Din punct de vedere juridic, certificatul de urbanism are valoarea unui
aviz care, în anumite condi ții, produce efecte obligat orii. Acesta are un rol
important, respectiv garanteaz ă destinatarului s ău că, pe parcursul unei anumite
perioade, nu i se vor opune modific ări care să afecteze regulile pe care certificatul
le conține.
Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic, regimul
economic și regimul tehnic al imobilului.
Regimul juridic al imobilului con ține:
– dreptul de proprietate asupra acestuia și servituțile de utilitate public ă care
grevează asupra acestuia;
– situarea terenului în intravilan sau în afara lui; – prevederi ale documenta țiilor de urbanism care institu ie un regim special asupra
imobilului – zone protejate, zone în care ac ționează dreptul de preem țiune asupra
imobilului; – interdicții definitive sau temporare de construc ție ;
– dacă acesta este înscris în Lista cupr inzând monumentele istorice din România
și asupra c ăruia, în cazul vânz ării, este necesar ă exercitarea dreptului de
preempțiune a statului, potrivit legii, precum și altele prev ăzute de lege.
Informațiile privind dreptul de proprietate și dezmembr ămintele acestuia vor fi
preluate din cartea funciar ă, conform extrasului de carte funciar ă pentru
informare. Regimul economic al imobilului indic ă:
– folosința actuală;
– destina ții admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice
aplicabile în zon ă;
– reglement ări fiscale specifice localit ății sau zonei.
Regimul tehnic indic ă:
– procentul de ocupare a terenului (POT);
– coeficientul de utilizare a terenului (CUT);
– dimensiunile minime și maxime ale parcelelor;
– echiparea cu utilit ăți (apă, canalizare, energie electric ă, energie termic ă);
– edificabil admis pe parcel ă;
– circulații și accese pietonale și auto, parcaje necesare;

66- alinierea terenului și a construc țiilor față de străzile adiacente terenului;
– înălțimea minim ă și maximă admisă.
Certificatul de urbanism indic ă, în funcție de dispozi țiile de urbanism și
delimitările administrative ale dreptu lui de proprietate, precum și de starea
echipamentelor publice existente ori prev ăzute, dacă terenul este construibil sau
dacă este posibil de realizat o anumit ă operațiune determinat ă. După caz, el poate
fi pozitiv sau negativ.
Procedura de ob ținere a certificatului de urbanism cuprinde dou ă etape:
solicitarea și, respectiv, instrumentarea și eliberarea actului. Condi țiile generale
de solicitare se refer ă la faptul c ă:
– orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supus ă unei taxe
legale;
– în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului fa ță de care se
urmărește cunoașterea regimului de servitu ți;
– îndeplinirea unei serii de alte formalit ăți administrative.
Astfel, solicitantul, orice persoan ă fizică sau juridic ă, depune o cerere
(tipizată) la organul competent, înso țită de dovada achit ării taxei.
Certificatul se emite de c ătre acelea și autorități publice care, potrivit
competen țelor, emit și autoriza țiile de construire; el urmeaz ă a-i fi eliberat
solicitantului în cel mult 30 de zile de la data înregistr ării cererii acestuia.
Durata de valabilitate a certifi catului de urbanism se stabile ște de către
emitent, în raport cu importan ța zonei și a investi ției.

Autoriza ția de construire.

În ceea ce prive ște regimul general al amplas ării construc țiilor se impune
precizarea c ă intravilanul localit ăților este cel existent la data de 1 ianuarie 1990,
evidențiat în cadastrul funciar și poate fi modificat în condi țiile legii. Totodat ă,
terenurile situate în intravilan pot fi înstr ăinate și dobândite prin acte între vii,
încheiate în form ă autentică (conform art. 2 al.1 din Legea nr. 54/1998 privind
circulația juridică a terenurilor).
Cea mai important ă reglementare în sfera regimului constructibilit ății,
cuprinsă în art.9 al.1 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar este aceea c ă
amplasarea noilor construc ții de orice fel se face în intravilanul localit ăților.
Există câteva derog ări: atunci când este vorba de amplasarea unor construc ții
care, prin natura lor, pot ge nera efecte poluante mediului și în ceea ce prive ște
construcțiile care prin natura lor, nu se pot plasa în intravilan, precum și
adăposturile pentru animale. La rândul lor, și aceste excep ții – în care
construcțiile pot fi amplasate în extravilan – sunt supuse anumitor reguli
restrictive.
Autorizația (permisul) de construire a cunoscut mai multe defini ții în
literatura de specialitate. În accep țiunea legiuitorului român (concretizat ă în
conținutul Legii nr. 50/1991, art 2)”. “Autoriza ția de construire constituie actul

67final de autoritate al administra ției locale pe baza c ăruia este permis ă
executarea lucr ărilor de construc ții corespunz ător măsurilor prev ăzute de lege
referitoare la amplasarea, con ceperea, realizarea, exploatarea și postutilizarea
construcțiilor. Ea se emite în baza documenta ției tehnice – D.T.6 -, elaborat ă ăn
condițiile prezentei legi, în temeiul și cu respectarea prev ederilor documenta țiilor
de urbanism, avizate și aprobate potrivit legii.
Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate, coroborate
cu reglement ările legale în vigoare, autoriza ția de construire se poate defini ca
fiind actul administra ției publice locale competen te prin care se asigur ă aplicarea
regulilor de urbanism în privin ța amplasării construc țiilor, precum și a măsurilor
legale referitoare la proiectarea, executarea și funcționarea acestora.
După cum se poate remarca, este vorba de un control preventiv al utiliz ării
terenurilor, de exercitarea unei puteri speciale – de poli ție – prin eliberarea unei
autorizații prealabile. Se poa te conchide c ă autorizația de construire sanc ționează
atât regulile de urbanism, cât și regulile de construc ție – în condi țiile în care legea
stabilește: “calitatea construc țiilor este rezultanta totalit ății performan țelor de
comportare a acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe întreaga durat ă de
existență, a exigen țelor utilizatorilor și colectivit ăților”.
Calitatea corespunz ătoare a construc țiilor poate fi ob ținută prin corelarea –
la nivel corespunz ător – a cerin țelor legate de:
– rezistență și stabilitate;
– siguranță în exploatare;
– siguranță la foc;
– igienă, sănătatea oamenilor, refacerea și protecția mediului;
– izolație termică, hidrofug ă, în condi țiile economisirii de energie;
– protecție împotriva zgomotului.
Responsabili pentru îndeplinirea acestor cerin țe sunt factorii implica ți în
conceperea, realizarea și exploatarea construc țiilor, precum și în post-utilizarea
lor (investitorii, cercet ătorii, proiectan ții, verificatorii de proiecte, fabrican ții și
furnizorii de produs e pentru construc ții, executan ții, proprietarii, utilizatorii,
responsabilii tehnici cu execu ția, experții tehnici, precum și autoritățile publice și
asociațiile profesionale de profil.
Autorizația de construire se elibereaz ă pentru:
– lucrări de construire, reconstruire, c onsolidare, modificare, extindere,
reabilitare, schimbare de destina ție sau de reparare a cl ădirilor de orice fel,
precum și a instala țiilor aferente acestora;

6 Documenta ția tehnică – D.T. – reprezint ă documenta ția tehnico-economic ă prin care se stabilesc principalele
coordonate privind încadrarea în indicii urbanistici aproba ți, amplasarea construc țiilor și relațiile acestora cu
vecinătățile, schemele și fluxurile func ționale, compzi ția spațială, structura de rezisten ță, expresia de arhitectur ă,
dotarea și echiparea construc țiilor – inclusiv solu țiile cde asigurare, bran șare și racordare a acestora la
infrastructura edilitar ă, după caz.
După emiterea autoriza ției de construire D.T. se constituie partre integrant ă a Proiectului tehnic, respectiv a
Dedtaliilor de execu ție, fiind interzis ă modificarea prevederilor acesteia, sub sanc țiunea nulit ății autoriza ției de
construire.

68- lucrări de construire, reconstruire, exitinde re, reparare, consolidare, protejare,
restaurare, conservare, precum și orice alte lucr ări ce urmeaz ă a fi efectuate la
construcții reprezentând monumente și ansambluri istorice, arheologice, de
arhitectur ă, artă sau cultur ă, inclusiv cele din zonele lor de protec ție;
– lucrări de construire, reconstruire, m odificare, extindere sau reparare,
modernizare și reabilitare privind c ăi de comunica ție de orice fel, drumurile
forestiere, lucr ările de art ă, rețelele și dotările tehnico-edilitarelucr ările
hidrotehnice, amenaj ările de albii, lucr ările de îmbun ătățiri funciare, lucr ările de
instalații, de infrastructur ă, lucrările pentru noi capacit ăți de produc ție, transport,
distribuție a energiei electrice și/sau termice, precum și de reabilitare și
retehnologizare a celor existente; – împrejmuiri și mobilier urban, amenaj ări de spa ții verzi, parcuri, pie țe și
celelalte lucr ări de amenajare a spa țiilor publice;
– lucrări de foraje și excav
ări necesare studiilor geotehnice și ridicărilor
topografice, exploat ării de cariere, balastiere, sonde de gaze și petrol, precum și a
altor exploat ări de suprafa ță și subterane;
– lucrări, amenaj ări și construc ții cu caracter provizoriu necesare în vederea
organiuzării execut ării lucrărilor;
– organizarea de tabere de corturi, c ăsuțe sau de rulote;
– lucrări cu caracter provizoriu: chio șcuri, tonete, cabine, spa ții de expunere
situate pe c ăile și în spațiile publice, corpuri și panouri de afi șaj, firme și reclame,
precum și anexele gospod ărești ale exploata țiilor agricole situate în extravilan;
– cimitire – noi și extinderi.
Se pot executa f ără autorizație de construire urm ătoarele lucr ări care nu
modifică structura de rezisten ță și/sau aspectul arhitectural al construc țiilor:
– reparații la acoperi șuri, învelitori sau te rase, când nu se schimb ă forma acestora
și materialele din care sunt executate;
– reparații și înlocuiri de tâmpl ărie interioar ă și exterioar ă, dacă se păstrează
forma și dimensiunile golurilor și tâmplăriei;
– reparații și înlocuiri de sobe de înc ălzit;
– zugrăveli și vopsitorii interioare;
– zugrăveli și vopsitorii exterioare, dac ă nu se modific ă elementele de fa țadă și
culorile cl ădirilor situate pe arterele principale de circula ție;
– reparații la instala ții interioare, la bran șamentele și racordurile exterioare, de
orice fel, afedrente construc țiilor, în limitele propriet ății, montarea sistemelor
locale de înc ălzire și preparare a apei calde mena jere cu caza ne omologate,
precum și montarea aparatelor i ndividuale de climatizare și/sau de contorizare a
consumurilor de utilit ăți;
– reparații și înlocuiri la finisaje interioare și exterioare – tencuie li, placaje, altele
asemenea – , lucr ări de reabilitare energetic ă a anvelopei și acoperișului, dacă nu
se schimb ă sistemul constructi v al acestuia – teras ă/șarpantă – , la trotuare, la
ziduri de sprijin și la scări de acces, f ărtă modificarea calit ății și a aspectului
elementelor constructive.

69Autorizația de construire se elibereaz ă de către președinții consiliilor
județene, de primarul genera l al municipiului Bucure ști, de primarii municipiilor,
sectoarelor municipiului Bucure ști, ai orașelor și comunelor, conform . art. 4 din
Legea nr. 50/1991, dup ă cum urmeaz ă:
– de președinții consiliilor jude țene, cu avizul primarilor, pentru lucr ările care se
execută: pe terenur i care dep ășesc limita unei unit ăți administrativ-teritoriale; în
extravilanul comunelor;
– de primarii municipiilor, pdentru lucr ările care se execut ă înteritoriul
administrativ al acestora;
– de primarul general al municipiului Bucure ști, cu avizul primarilor sectoarelor,
– de primarii sectoarelor municipiului Bucure ști
– de primarii ora șelor;
– de primarii comunelor, potrivit prevederilor art.4 alin.
Autorizația de construire se emite dup ă parcurgerea urm ătoarelot etape:
 emiterea certificatului de urbanism, ca urmare a cererii pentru autorizarea
executării lucrărilor de construc ții, depusă de solicitant;
 evaluarea ini țială a investi ției și stabilirea necesit ății evaluării efectelor
acesteia asupra mediului de c ătre autoritatea competent ă pentru protec ția
mediului;
 notificarea de c ătre solicitant a autorit ății administra ției publice locale cu
privire la men ținerea cererii pentru autorizarea execut ății lucrărilor de
construcții, în situa ția în care autoritatea competent ă pentru protec ția
mediului stabile ște necesitatea evalu ării efectelor investi ției asupra
mediului;
 emiterea avizelor și acordurilor stabilite prin certificatul de urbanism;
 emiterea actului administrativ al autotorit ății competente pentru protec ția
mediului, dup ă caz;
 elaborarea documenta ției tehnice – D.T. ;
 depunerea documenta ției pentru autorizarea execut ății lucrărilor de
consttrucții la autoritatea administra ției publice locale competente;
 emiterea autoriza ției de construire.
Autorizația de construire se emite pentru executarea lucr ărilor de baz ă și a
celor aferente organiz ării execut ării lucrărilor în cel mult 30 de zile de la data
depunerii documenta ției pentru autorizarea execut ății lucrărilor de construc ții,
care cuprinde, în copie, urm ătoarele documente:
a) certificatul de urbanism
b) dovada, în copie legalizat ă a titlului asupra imobilului, teren și sau
construcții sau, dup ă caz, extrasul de plan cad astral actualizat la zi și
extrasul de carte funciar ă de informare actualizat la zi;
c) documenta ția tehnică;
d) avizele și acordurile stabilite prin certifi catul de urbanism (art. 5 din
Legea nr. 50/1991);

70e) actul administrativ al autorit ății competente pentru protec ția mediului;
f) dovada privinbd achitare a taxelor legale.
Această documenta ție se depune și se înregistreaz ă la autoritatea
administra ției publice locale competente numai dac ă solicitantul prezint ă toate
docuemntele enumerate mai sus. In situa ția depunerii unei documenta ții tehnice
incomplete, aceasta se frestitu ie solicitantului în termen de 5 zile de la data
înregistrării, cu men ționarea în scris a elementelor necesare în vederea
completării acesteia.
Autoritatea emitent ă a autoriza ției de construire stabile ște o perioad ă de
valabilitate de cel mult 12 luni de la data em iterii, interval în care solicitantul este
obligat să înceapă lucrările. În aceast ă situație, valabilitatea autoriza ției se extinde
pe toată durata de execu ție a lucrărilor prev ăzute prin autoriza ție, în conformitate
cu proiectul tehnic.
Neînceperea lucr ărilor ori nefinalizarea acestora în termenele stabilite
conduce la pierderea valabilit ății autoriza ției, fiind necesar ă emiterea uneia noi.
În situația în care caracteristicile nu se schimb ă față de autoriza ția inițială, se va
putea emite o nou ă autorizație fără a fi necesar un nou certificat de urbanism.
Prin excep ție de la aceste prevederi, în cazul justificat în care lucr ările de
construcții nu pot fi începute sau executate integral în termenul stabilit,
investitorul poate solicita autorit ății emitente prelungirea valabilit ății autoriza ției
cu cel pu țin 15 zile înaintea expir ării acesteia. Prelungirea se poate acorda o
singură dată pe o perioad ă de maximum 12 luni.
Investitorul are obliga ția de a înștiința autoritatea emitent ă a autoriza ției de
construire, precum și inspectoratul teritorial în construc ții asupra datei șa care vor
începe lucr ările autorizate. În caz contrar, dac ă constatarea faptei de începere a
lucrărilor fără înștiințare s-a făcut în termenul de valabilitate a autoriza ției, data
începerii lucr ărilor se consider ă a fi ziua urm ătoare datei de emitere a autoriza ției.
Autorizația de construire se semneaz ă de președintele consiliului jude țea
sau de primar, dup ă caz, de secretar și de arhitectul șef sau de persoana cu
responsabilitate în domeniul amenaj ării teritoriului și urbanismului din aparatul
propriu al autorit ății emitente, responsabilitatea emiterii autoriza țiilor revenind
semnatarilor, potrivit atribu țiilor stabilite prin lege.
Valabilitatea autoriza ției se men ține în cazul schimb ării investitorului
înaintea finaliz ării lucrărilor, cu condi ția respect ării prevederilor acesteia și a
înscrierii în cartea funciar ă a modific ărilor intervenite cu privire la drepturile
reale imobiliare.
În situația în care în timpul execut ării lucrărilor și numai în perioada de
valabilitate a autoriza ției de construire survin modific ări de temă privind lucr ările
autorizate, care conduc la necesitatea modific ării acestora, titularul are obliga ția
de a solicitas o nou ă autorizație de construie, sens în care el va depune o nou ă
documenta ție tehnică la autoritatea administra ției publice locale competente.
Autoriza ția de construire este public ă, fiind pus ă la dispozi ția publicului
spre informare pe pagina proprie de web a autorit ății administra ției publice locale

71emitente sau prin afi șare la sediul acesteia. În plus, din anul 1998 exist ă obligația
legală pentru toate șantierele de construc ții de a afi șa – la loc vizibil, pe toat ă
perioada lucr ărilor – un panou de identificare, care trebuie s ă cuprindă date și
informații minime privind obiectivul respectiv: denumirea și adresa acestuia,
beneficiarul investi ției, proiectantul general, constructorul, num ărul autoriza ției
de construire, organul em itent, termenul de execu ție a lucrărilor prev ăzut în
autorizație, data începerii și data finaliz ării construc ției.
Desființarea construc țiilor și amenaj ărilor pentru care a fost emis ă
autorizația de construire se face pe baza autoriza ției de desfiin țare obținută în
prealabil și care este eliberat ă de acelea și autorității care au emis-o , astfel încât
procedura de solicitare, eliberare și valabilitate a autoriza ției de construire s ă fie
identică cu cea de ob ținere a autoriza ției de desfiin țare.
Ca un corolar al celor prezentate afirm ăm că urbanizarea presupune nu
numai modificarea st ării așezărilor umane, ci și schimbarea mentalit ății prin
implementarea unei concep ții progresiste, eficiente și ecologice, toate acestea
urmând să se reflecte în lege și în aplicarea ei.

MODULUL IX
PROPRIETATEA IMOBILIAR Ă
Proprietatea și dreptul de proprietate

Proprietatea reprezintă expresia suprem ă a accesului oamenilor la posesia,
folosința și dreptul de dispozi ție asupra bunurilor. Potrivit Codului civil român
(art.480), “Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și dispune
de un lucru în mod exclusiv și absolut, îns ă în limitele determinate de lege”.
Dreptul de proprietate are următoarele caractere pr oprii: este absolut și
inviolabil, deplin și exclusiv, perpetuu și transmisibil. Dreptul de proprietate este
absolut deoarece este recunoscut titularului s ău în raporturile acestuia cu to ți
ceilalți, care sunt obliga ți să nu facă nimic de natur ă a-l încălca. Inviolabilitatea
susține și întă
rește caracterul absolut al propriet ății, dreptul de proprietate
neputând fi înc ălcat – în principiu – de nimeni. Dreptul de proprietate este un
drept deplin, întrucât confer ă titularului s ău “plena potestas”, adic ă toate cele trei
atribute pe care le poate conferi un dr ept real: posesia (dreptul de a de ține/poseda
bunul), folosin ța (dreptul de a utiliza/folosi bunul) și dispoziția (dreptul de a
dispune, juridic și material – în principiu, dup ă bunul său plac – de acel bun).
Dreptul de proprietate este, în acela și timp, exclusiv, întrucât atributele acestuia
pot fi exercitate independent de orice puteri ale altor persoane asupra bunului
respectiv. Dreptul de proprietate este perpetuu în sensul c ă el se exercit ă nelimitat
în timp, atâta vreme cât exist ă bunul care formeaz ă obiectul s ău. În acela și timp,
dreptul de proprietate este transmisibil, acest caracter fiind corolarul logic și

72practic al perpetuit ății sale: având în vedere faptul c ă viața oamenilor este –
inevitabil – limitat ă în timp, prin transmiterea dreptului de proprietate se
realizează trecerea unui bun din pa trimoniul unei persoane în patrimoniul alteia,
fără nici o modificare.
În funcție de regimul juridic pe care îl urmeaz ă, proprietatea este public ă
sau privat ă.
Proprietatea public ă aparține statului sau unit ăților administrativ-
teritoriale, iar dreptu l de proprietate public ă – având ca titulari persoane juridice
de drept public – se exercit ă asupra bunurilor care, potri vit legii sau prin natura
lor, sunt de uz sau de interes public. Domeniul pub lic poate fi de interes na țional,
caz în care proprietatea asupra sa – în regim de drept public – apar ține statului,
sau de interes local, caz în care proprieta tea – de asemenea, în regim de drept
public – apar ține comunelor, ora șelor, municipiilor sau jude țelor.
Proprietatea privat ă este, în general, apanajul particularilor, dar ea se
poate reg ăsi și în cazul statului. Prin dreptul de proprietate privat ă se înțelege
dreptul de proprietate apar ținând persoanelor fizice și persoanelor juridice de tip
particular, dreptul de proprietate al societ ăților comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat și dreptul de proprietate privat ă al statului, unit ăților
administrativ-teritoriale și al persoanelor juridice înfiin țate de autorit ățile centrale
ale statului sau de autorit ățile locale (cum sunt, de pild ă, regiile autonome).
Deși este un drept deplin și exclusiv, dreptul de proprietate privat ă poate fi
dezmembrat , prin voin ța titularului s ău care poate renun ța – temporar – la unele
dintre prerogativele pe care i le confer ă acest drept. Astfel, se pot constitui
drepturi reale derivate (care se numesc dezmembr ăminte ale dreptului de
proprietate), precum: dreptul de uzu fruct, dreptul de uz, dreptul de abita ție,
dreptul de servitute, dreptu l de superficie. Cu excep ția dreptului de superficie,
toate celelalte dezmembr ăminte ale dreptului de proprietate sunt expres
reglementate prin Codul civil.
Dreptul de uzufruct este dreptul real principal derivat asupra bunului sau
bunurilor aflate în proprietat ea altei persoane, care confer ă titularului s ău (numit
uzufructuar) atributele de posesie și folosință, cu obliga ția de a le conserva
substanța și de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului.
Dreptul de uz este dreptul real principal care confer ă titularului s ău
atributele de posesie și folosință asupra unui bun aflat în proprietatea altuia, dar
numai în limitele necesare satisfacerii trebuin țelor lui și ale familiei sale.
Dreptul de abita ție – care este, în fapt, un drep t de uz care are ca obiect o
locuință – confer ă titularului s ău dreptul de a poseda și folosi o locuin ță,
proprietatea altei persoane, pentru sa tisfacerea nevoilor de locuit ale sale și ale
familiei sale.
Dreptul de servitute este un drept real pr incipal derivat, perpetuu și
indivizibil, constituit asupra unui imobil, numit fond aservit sau dominat, pentru
uzul și utilitatea altui imobil, numit f ond dominant, imobile care apar țin unor
proprietari diferi ți.

73Dreptul de superficie este acel drept real principal, dezmembr ământ al
dreptului de proprietate as upra unui teren, care const ă în dreptul de proprietate al
unei persoane (numit ă superficiar) privitor la construc țiile, planta țiile sau alte
lucrări ce se afl ă pe un teren proprietat ea altuia, teren asupra c ăruia superficiarul
are un drept de folosin ță.
Amenajarea teritoriului și urbanismul au fost și sunt confruntate sistematic
cu problema delicat ă a compatibiliz ării principiilor care guverneaz ă cele dou ă
tipuri de proprietate: cea public ă și cea privat ă; adesea interesul public și cel
privat se afl ă pe pozi ții diferite sau chiar antagonice: un simplu “apel” la
conștiința juridică individual ă de a ceda în fa ța interesului general se poate
constitui doar într-un demers utopic. As tfel s-a impus rezolvarea acestei situa ții
“conflictuale” dintre titularii dr eptului de proprietate privat ă – care ar urma s ă
facă concesii – și beneficiarii acestui “g est”. Mijloacele juridice și financiare
destinate a fi utilizate în scopul g ăsirii unor solu ții optime de rezolvare a
problemelor au permis – urmare a evolu ției lor în timp – realizarea unor obiective
de interes general at ât în ceea ce prive ște locuirea cât și realizarea unor obiective
având ca și destinație desfășurarea activit ățlor economice.
În cazuri deosebite, reprezentând situa ții de excep ție, în condi ții precis
reglementate prin lege, anumite bunuri imob ile pot fi trecute din domeniul privat
în domeniul public, dreptul de proprietate privat ă asupra unor imobile fiind
înfrânt, desfiin țat prin dispozi ția legii și numai în condi țiile prevăzute de aceasta.
Este vorba despre ex proprierea pentru cauz ă de utilitate public ă.

Exproprierea pentru cauz ă de utilitate public ă

Prin expropriere se înțelege trecerea for țată în proprietatea public ă – prin
hotărâre judec ătorească – a unor imobile aflate în proprietate privat ă, cu o dreapt ă
și prealabil ă despăgubire, prin hot ărâre judec ătorească, pentru cauz ă de utilitate
publică.
Reprezentând o excep ție de la caracterul absolut și inviolabil al dreptului
de proprietate privat ă, exproprierea pentru cauz ă de utilitate public ă este expres și
strict reglementat ă și în țara noastr ă. Prin Legea nr.33/1994 (republicat ă)7 este
circumscris ă sfera bunurilor imobile care pot face obiectul expropierii și sunt
reglementate strict utilitatea public ă și declararea ei, m ăsurile premerg ătoare
exproprierii , solu ționarea cererilor de expropriere de c ătre instan țele
judecătorești, modul și criteriile de stabilire a desp ăgubirilor care se cuvin
proprietarului bunului expropiat, condi țiile plății respectivelor desp ăgubiri,
precum și consecin țele juridice ale expropierii. În finalul reglement ării există
norme care se refer ă la folosirea imobilului în intervalul de timp dintre momentul
trecerii lui în posesia expropriatorului și momentul utiliz ării sale în scopul pentru

7 Există și alte reglement ări legale care vizeaz ă exproprierea. Ex. Legea nr. 255/2010 privind
exproprierea pentru cauz ă de utilitate public ă, necesară realizării unor obiective de interes
național, jude țean și local

74care a fost expropriat, precum și la dreptul fostului proprietar de a cere, în
anumite condi ții, retrocedarea bunului.
Utilitatea public ă – condi ție primordial ă a exproprierii – este dovedirea
faptului c ă există un interes na țional sau local major, care impune trecerea for țată
a unui imobil din proprietatea privat ă în cea public ă în scopul utiliz ării lui într-un
interes general, comun (lucr ări privind prospec țiuni și explorări geologice, c ăi de
comunica ții, sisteme de iriga ții și desecări, edificarea unor cl ădiri destinate
anumitor obiective sociale, de înv ățământ, sănătate, cultur ă, realizarea de parcuri
naționale, rezerva ții naturale pentru conservare a monumentelor naturii etc.).
Utilitatea public ă se declar ă prin lege, de c ătre Guvern pentru lucr ările de
interes na țional și de către consiliile jude țene, respectiv Consiliul General al
Municipiului Bucure ști, pentru lucr ările de interes local.
Declararea utilit ății publice se face numai dup ă efectuarea unei cercet ări
prealabile, întreprinse de c ătre o comisie special constituit ă în acest scop și
condiționat de înscrierea lucr ării în planurile urbanistice și de amenajarea
teritoriului, aprobate conform legii, pentru localit ățile sau zonele unde se
intenționează executarea ei. Cercetarea prealabil ă trebuie s ă stabileasc ă dacă
există elemente care s ă justifice interesul na țional sau local, avantajele
economico-sociale, ecol ogice sau de orice alt ă natură care să justifice pe deplin și
să fundamenteze necesitatea realiz ării exproprierii. Pe ba za rezultatelor cercet ării
prealabile, Guvernul sau consiliul jude țean, dup ă caz, va adopta actul de
declarare a utilit ății publice care este supus publicit ății, potrivit legii.
Bunurile care pot face obiectul exproprie rii sunt – potrivit legii – bunurile
imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau f ără scop
lucrativ, precum și cele aflate în proprietatea privat ă a comunelor, ora șelor,
municipiilor și județelor. Prin urmare, pot fi exprop riate bunurile imobile aflate în
proprietatea privat ă a oricărei persoane, alta decât statul.
După declararea utilit ății publice, expropriatorul trebuie s ă întocmeasc ă
planurile cuprinzând terenurile și – eventual – construc țiile propuse pentru
expropriere, indicând numele proprietarilor afecta ți și ofertele de desp ăgubire.
Aceste documente fi depuse la consiliul local al comunei, ora șului sau
municipiului pe teritoriul c ărora sunt situate imobilele ce se supun aprob ării
pentru expropriere, pentru a fi consultate de c ătre cei interesa ți.Expropriator este
– în înțelesul legii – statul (reprezentat printr-un organ desemnat de Guvern)
pentru lucr ările de interes na țional, respectiv jude țul, municipiul, ora șul sau
comuna pentru lucr ările de interes local.
Propunerile de expropriere a imobilelor și procesul-verbal al comisiei de
cercetare prealabil ă se vor notifica persoanelor fizice sau juridice titulare de
drepturi reale , în termen de 15 zile de la publicare. Cu privire la propunerile de
expropriere, proprietarii și titularii altor drepturi r eale asupra imobilelor pot face
întâmpinare în termen de 45 de zile de la primirea notific ării. Aceasta se depune
la primarul comunei, ora șului sau al municipiului pe teritoriul c ăruia se afl ă
imobilul. Primarul va primi și înregistra întâmpinarea și va consemna ofertele de

75despăgubire și pretențiile proprietarilor sau ale titular ilor altor drepturi reale. În
termen de 30 de zile dosarul și eventualele întâmpin ări va fi înaintat la
Secretariatul General al Guvernului , pentru lucrarile de interes na țional, iar
pentru cele de interes local, la Consiliul jude țean sau la Consiliul General al
municipiului Bucure ști, după caz.
Întâmpinările vor fi solu ționate în termen de 30 zile de o comisie
constituită prin hotîrâre a Guvernului pentru lucr ările de interes na țional, prin
decizia delega ției permanente, a consiliului jude țean sau prin dispozi ția
primarului municipiului Bucure ști pentru cele de interes local. Comisia
analizează documentele prezentate și îi ascult ă pe cei interesa ți. Oferta
expropriatorului, preten țiile proprietarilor și susținerile acestora se vor formula și
se vor depune în scris, consemnându-se într-un proces verbal. În urma deliber ării,
comisia poate accepta punctul de vedere al expropriatoru luisau îl poate respinge,
consemnând acest lucru într-o hot ărâre motivat ă. Comisia consemneaz ă, dacă e
cazul, învoiala dintre p ărți, sub semn ătura acestora. Hot ărârea se comunic ă în
termen de 15 zile de la adoptare. Dac ă propunerile expropriato rului sunt respinse,
acesta va putea s ă vină cu noi propuneri, urmând aceia și pași. Dacă și noile
propuneri sunt respinse, și expropriatorul și cei vizați de expropriere pot contesta
hotărârea comisiei la Curt ea de apel în raza c ăreia este situat imobilul (potrivit
Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004).

Exproprierea și stabilirea desp ăgubirilor

Exproprierea se pronun ță de către instan ța judecătorească cu ocazia
soluționării cererii de expropriere înaintat ă de către expropriator. Competen ța
aparține tribunalului jude țean sau Tribunalului Municipiului Bucure ști, în raza
căruia se afl ă imobilul propus pentru expropriere.
Președintele instan ței va fixa termen și va dispune citarea proprietarilor sau
a altor persoane care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse
pentru expropriere. Solu ționarea cererii de exproprier e se face cu participarea
obligatorie a procurorului. Instan ța va stabili dac ă sunt întrunite condi țiile legale
pentru expropriere și va stabili cuantumul desp ăgubirilor (pentru fiecare parte).
Dacă părțile se învoiesc în fa ța instanței asupra exproprierii, aceasta va lua act de
învoială și va pronun ța o hotărâre definitiv ă; dacă una sau mai multe p ărți se
învoiesc numai asupra exproprierii, nu și asupra desp ăgubirii, instan ța va lua act
de învoial ă și va stabili desp ăgubirea.
La calculul întinderii desp ăgubirilor trebuie s ă fie avut în vedere faptul c ă
despăgubirea se compune din valoarea real ă a imobilului și din prejudiciul cauzat
proprietarului sau altor persoane îndrept ățite prin deposedarea cu titlu definitiv de
bunul pe care l-au avut în proprietate și care a f ăcut obiectul exproprierii.
Despăgubirea acordat ă de către instanță nu va putea fi mai mic ă decât cea oferit ă
de expropriator și nici mai mare decât cea solicitat ă de expropriat sau de o alt ă

76persoană interesată. Pentru calculul desp ăgubirilor instan ța va constitui o comisie
de experți.
Transferul dreptului de proprietateasupra bunurilor supuse exproprierii în
patrimoniul expropriatorului se produce îndat ă ce obliga țiile impuse lui prin
hotărârea judec ătorească au fost îndeplinite.
Efectele secundare ale exproprierii sunt: stingerea drepturilor reale
principale derivate din dreptul de proprietate (uz, uzufruct, abita ție și superficie),
a servituților stabilite prin fapta omului (în m ăsura în care devin incompatibile cu
situația natural ă și juridică a obiectivului urm ărit prin expropriere), precum și a
dreptului de concesiune și respectiv de folosin ță constituite asupra imobilului
expropriat. De asemeni, dreptul de ipotec ă și privilegiul imobiliar special care
grevează bunul imobil expropriat se str ămută de drept asupra desp ăgubirii
convenite de p ărți ori stabilit ă de instan ță, iar servitu țile stabilite prin fapta
omului se sting în m ăsura în care devin incompatibile cu situa ția natural ă și
juridică a obiectivului urm ărit prin expropriere. În fi ne, se sting – ca urmare a
exproprierii – drepturile personale dobândite de ter țe persoane asupra imobilului
expropriat (cum ar fi cele n ăscute din contractul de loca țiune sau din contractul
de comodat.
În cazul exproprierii de clădiri cu destina ție locuin ță, evacuarea
persoanelor care le ocup ă în mod legal, în ca litate de proprietari și a chiriașilor al
căror contract de închiriere a fost lega l perfectat nu se va putea face decât dup ă
asigurarea de c ătre expropriator a spa țiului de locuit, la cere rea acestor persoane.
Plata desp ăgubirilor se va face în modul convenit de p ărți; în lipsa
acordului p ărților instan ța va hotărî, stabilind și termenul de plat ă, care nu va
depăși 30 zile de la data r ămânerii definitive a hot ărârii. Eliberarea titlului
executoriu și punerea în posesie a expropriator ului se va face pe baza unei
încheieri a instan ței, care constat ă îndeplinirea obliga țiilor privind desp ăgubirea,
nu mai târziu de 30 zile de la data pl ății acesteia.
Tot ca efecte ale exproprierii pot fi considerate și:
– dreptul special (prioritar) acordat prin le ge fostului proprietar al imobilului la
închirierea imobilului expropriat , atunci când expropriatorul a hot ărât să
închirieze bunul pe perioada de timp cuprins ă între momentul punerii sale în
posesie și acela la care va începe utilizarea lui în scopul execut ării lucrării pentru
care s-a hot ărât exproprierea;
– dreptul proprietarului expropriat de a cere și obține retrocedarea imobilului care
a făcut obiectul exproprierii (în cazul când e xpropriatorul nu a utilizat imobilul,
în termen de un an, în scopul pentru care l-a expropriat);
– dreptul prioritar la dobândire al fostului proprietar la cump ărarea imobilului de
la expropriator, atunci când acesta din urm ă se hotărăște să înstrăineze bunul
expropriat.
În situațiile prezentate sintetic mai sus, “avantajele” de care se poate
bucura proprietarul expropriat reprezint ă în fapt (sau se constituie ca) forme de
exercitare a dreptului de preem țiune.

77

Dreptul de preemp țiune în domeniul urbanismului

Dreptul de preemp țiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferit ă prin
lege unei persoane (fizice sa u juridice) de a pretinde și dobândi proprietatea
asupra unui bun imobil (de regul ă, teren) de la proprietarul care decide s ă-și
înstrăineze bunul. Mai sintetic s-ar putea spune c ă dreptul de preem țiune este
dreptul de acces, cu prioritate, la proprietatea unui imobil. Inten ția de exercitare
a dreptului de preem țiune se întâlne ște cu dorin ța proprietarului imobilului de a- și
înstrăina bunul, ceea ce înseamn ă convergen ța a două interese fundamentale: cel
al proprietatului care vrea s ă vândă cu acela al titularului dreptului de
preempțiune care în țelege să uzeze de privilegiul pe care i-l confer ă legea.
Analizat prin prisma dreptulu i privat, dreptul de preemp țiune implic ă
substituirea preemptorului (locatar) unui contractant originar, cu un dublu efect:
achizitiv și extinctiv.
Privit însă din perspectiva dreptului public acest drept confer ă posibilitatea
unei autorit ăți publice (centrale sau loca le) de a se substitui cump ărătorului
potențial al unui imobil situat într-un perime tru predefinit. De aceea, se poate
susține că dreptul de preemp țiune poate constitui un instrument eficient al
intervenției publice în materia circula ției terenurilor. El ofer ă, într-adev ăr,
titularului s ău mai multe oportunit ăți:
– de a fi informat de îndat ă în legătură cu intenția proprietarului de a înstr ăina
bunul imobil; – de a negocia și cumpăra imobilul cu prioritate și cu preferin ță față de orice alt
cumpărător etc.
În domeniul amenaj ării teritoriului și urbanismului, dreptul de preemp țiune
se dovede ște a avea valen țe multiple, întrucât el reprezint ă – în primul rând – un
veritabil mijloc de control asupra pie ței funciare (permi țând o informare exact ă și
completă, relativă atât la terenurile care urmeaz ă a fi vândute, cât și la prețurile
practicate în asemenea tranzac ții; în al doilea rând, dreptul de preem țiune
reprezintă o modalitate mai pu țin traumanizant ă de preluare la stat a unor terenuri
– în caz de utilitate public ă, dar nu numai – decât exproprierea (într-adev ăr, în
cazul când autoritatea public ă își exercită dreptul de preemp ț
iune, transferul
proprietății se face cu titlu de cump ărare – și nu ca o “confiscare”, iar pre țul plătit
are – pentru proprietarul vânz ător – o alt ă valoare și semnifica ție decât
despăgubirea, ceea ce face ca deposedarea de bun s ă se înfăptuiască cu concursul
voinței înstrăinătorului).
În general, în materia urbanismul ui, conferirea dreptului de preemp țiune
urmărește mai pu țin dobândirea de terenuri în proprietatea statului, ci – mai cu
seamă – realizarea unei amenaj ări urbane, care – în lipsa existen ței acestui drept
preferențial acordat prin lege – ar putea s ă fie perturbat ă de interese individuale

78(interese care – atunci când sunt excesiv urm ărite – pot d ăuna interesului
general).
Legislația în vigoare în prezent în țara noastr ă reglementeaz ă în mod
expres dreptul de preemp țiune în materia terenurilor agri cole situate în extravilan,
a enclavelor din fondul forestier și în unele situa ții ale exproprierii pentru cauz ă
de utilitate public ă.
În ceea ce prive ște terenurile agricole situate în extravilanul unor localit ăți
(perimetru care – în procesul larg de dezvoltare a a șezărilor omene ști – poate fi
transformat în teritoriu intravilan și supus amenaj ării urbane) prin Legea
nr.54/1998 (art.5) se stabile ște un drept de preemp țiune – în caz de înstr ăinare,
prin vânzare, a unor asemenea suprafe țe de teren – pentru: coproprietari, vecini
și arendași.
Procedura prev ăzută de lege în aceste cazuri este urm ătoarea:
– proprietarul de teren agricol care dore ște să-și înstrăineze cu titlu oneros bunul
imobil trebuie s ă depună/înregistreze o ofert ă de vânzare a terenului la consiliul
local al localit ății în raza c ăruia este situat terenul;
– consiliul local afi șează oferta – prin grija secretarului unit ății administrativ-
teritoriale – la sediul prim ăriei;
– titularii dreptului de preemp țiune își exercită prerogativa legal ă, manifestându- și
(înăuntrul unui termen de 45 de zile de la afi șare) dorin ța de a cump ăra bunul
oferit spre vânzare; – se stabile ște – pe baza negocerii între p ărți – prețul de vânzare și se încheie
contractul de vânzare cump ărare, în temeiul c ăruia terenul respectiv trece din
proprietatea vânz ătorului în proprietatea cump ărătorului – titularul dreptului de
preempțiune.
Potrivit legii, sunt in terzise – sub orice form ă – înstrăinările de terenuri cu
privire la titlul c ărora exist ă litigii în curs de solu ționare la instan țele
judecătorești, până la tranșarea definitiv ă a diferendului (adic ă până obținerea
unei hotărâri judec ătorești definitive și irevocabile).
În domeniul silvic, prin intermediul autorit ății publice centrale care
răspunde de silvicultur ă (ministerul de resort), statul are drept de preem țiune la
toate vânz ă
rile de terenuri (cu sau f ără vegetație forestier ă), indiferent dac ă
tranzacția ar fi sau nu urmarea unui acord de voin țe, pentru enclavele –
proprietate public ă – din fondul forestier și terenurile limitrofe acestuia.
În materie de urbanism, dreptul de preemp țiune este perceput (atât în
legislația, cât și în practica interna țională, dar mai cu seam ă în cea din Europa de
Vest) ca un instrument de promovare în anumite zone a unei politici locale de
habitat. Prin exercitarea aces tui drept legal, este posibil ă – mai degrab ă –
implementarea, organizarea, men ținerea ori extensiunea unor activit ăți
economice, favorizarea dezvolt ării turismului și a modurilor agreabile de
petrecere a timpului liber, salvgardarea și punerea în valoare a patrimoniului
natural și construit.

79În ceea ce ne prive ște, legisla ția română reglementeaz ă în mod extrem de
limitat dreptul de preemp țiune, nefiind consacrat ă o asemenea prerogativ ă în
favoarea statului aplicabil ă în materie de urbanism. O astfel de lacun ă legislativ ă
este defavorabil ă creșterii în amploare și sub aspectul calit ății a acțiunilor de
amenajare a teritoriului și de dezvoltare urbanistic ă. De aceea, este imperios
necesar crearea cadrului legal propice reconsider ării și aplicării pe o scar ă din ce
în ce mai larg ă a regulilor și acțiunilor consacrate dezvolt ării urbane în țara
noastră, pentru a putea ține pasul cu dezvoltarea în ritm înalt a restului
continentului nostru.

Măsuri și modalit ăți de asigurare a protec ției mediului aplicabile în
domeniul amenaj ării teritoriului și urbanismului

În vederea respect ării principiilor ecologice și asigurării unui mediu de
viață sănătos, organelor centrale și locale ale puterii executive le revin o serie de
sarcini pe care trebuie s ă le îndeplineasc ă în virtutea atribu țiilor ce le sunt
stabilite prin lege.
Astfel, autoritatea central ă pentru protec ția mediului (ministerul de resort)
are următoarele atribu ții:
– laboreaz ă și promoveaz ă strategia na țională de mediu în ge neral, inclusiv
recomand ările pentru strategiile și politica în domeniu, precum și planificarea de
mediu, corelat ă cu cea de amenajare a teritoriului și de urbanism;
– creează cadrul organizatoric care s ă permită accesul la informa ții și participarea
la deciziile privind mediul, inclusiv cu privire la planurile de dezvoltare a
teritoriului și urbanism;
– în situații speciale, are împuternici rea de a declara zone de risc înalt în anumite
regiuni ale țării și obligația de a elabora – împreun ă cu alte organisme
specializate – programe speciale pentru înl ăturarea riscului survenit în acele zone.
În vederea îndeplinirii atribu țiilor sus men ționate, autoritatea central ă
acționează prin intermediul organelor sale teritoriale, care sunt agen țiile județene
pentru protec ția mediului.
În privința protecției mediului artificial (cel creat de om), un rol important
îl au consiliile locale, care r ăspund pentru:
 îmbunătățirea microclimatului ur ban prin amenajarea și întreținerea
izvoarelor și a luciilor de ap ă din interiorul localit ăților și din zonele
limitrofe acestora, înfrumuse țarea și protecția peisajului și menținerea
curățeniei stradale;
 amplasarea obiectivelor industriale, a c ăilor și mijloacelor de transport,
precum și a celorlalte c ăi de comunica ții, a rețelelor de canalizare, a
stațiilor de epurare, a depozitelor de de șeuri menajere, stradale și
industriale, precum și a altor obiective și activități, fără a se prejudicia
salubritatea, ambientul, spa țiile de odihn ă, tratament și recreere, starea de
sănătate și de confort a popula ției;

80 respectarea regimului de protec ție special ă a localităților balneoclimaterice,
a monumentelor istorice etc., fiind interzis ă amplasarea de obiective și
desfășurarea unor activit ăți cu efecte d ăunătoare în perimetrul și în zonele
de protecție a acestora;
 adoptarea elementelor arhitectur ale adecvate, optimizarea densit ății de
locuire, concomitent cu men ținerea, între ținerea și dezvoltarea spa țiilor
verzi, a parcurilor, a a liniamentelor de arbori și a perdelelor de protec ție
stradală, a aranjamentelor peisagistice cu func ție ecologic ă, estetică și
recreativă.
Referitor la reglementarea activit ăților economice și sociale cu impact
asupra mediului, prin Legea protec ției mediului se prevede (art.80 lit. a) c ă
persoanele fizice și cele juridice au obliga ția să solicite autorit ăților pentru
protecția mediului un acord și/sau o autoriza ție de mediu, dup ă caz.
Acordul de mediu este decizia autorit ății competente pentru protec ția
mediului care d ă dreptul titularului de proiect s ă realizeze proiectul. El este un act
tehnico-juridic eliberat în scri s, prin care se stabilesc condi țiile de realizare a
proiectului din punct de vedere al protec ției mediului. Este vorba de activit ăți din
opt domenii care, prin natura lor sau în raport cu anumi ți parametri tehnico-
funcționali, prezint ă un pericol poten țial pentru mediu. Acordul de mediu se
emite de c ătre autoritatea central ă pentru acele obiective și activități care sunt
prevăzute în Legea protec ției mediului.
Autorizația de mediu este actul tehnico-juridic eliberat în scris de c ătre
autoritățile competente pentru protec ția mediului, prin care sunt stabilite
condițiile și/sau parametrii de func ționare ai unei activit ăți existente sau pentru
punerea în func țiune a unei activit ăți noi pentru care anterior a fost emis acordul
de mediu. Autoriza ția se emite de c ătre autoritatea teriorial ă pentru protec ția
mediului pentru toate activit ățile, cu excep ția cazurilor care fac obiectul unor
reglement ări speciale, cum ar fi: centrale nuclearo-electrice, reactoare de
cercetare, uzine de fabricare a combus tibilului nuclear, depozite finale de
combustibil nuclear ars, precum și importul, tranzitu l, exportul de de șeuri de
orice natur ă, importul și exportul de culturi de microorganisme, dee plante și
animale din flora și fauna spontan ă, pentru care autoriza ția se acord ă de către
autoritatea central ă.
Categoriile de obiective și activități care necesit ă acorduri de mediu și/sau
autorizații de mediu sunt stabilite în legisla ția mediului.
Acordul de mediu se emite pentru:
– parcări pentru sta ționarea unui num ăr mai mare de 1000 de vehicule (de c ătre
minister), iar pentru un num ăr mai mic de 1000 de locuri de c ătre agențiile
teritoriale; – depozite de resurse mi nerale de interes na țional – de c ătre minister, iar pentru
celelalte – de c ătre agențiile teritoriale;
– tehnologii de fabrica ție, echipamente, aparatur ă în domeniul protec ției mediului
– de către minister;

81- construc ții civile – de c ătre agențiile teritoriale;
– uzine de gaz, cocserii, instala ții de lichefiere a c ărbunelui – de c ătre agențiile
teritoriale.
Autorizația de mediu este oblig atorie pentru activit ăți ca:
– cele industriale, indiferent de profil sau de capacit ăți;
– transport auto, naval, aerian, pe calea ferat ă, cu mijloace de transport în comun;
– producerea de energie electric ă și termică;
– activități de gospod ărire a apelor;
– activități de învățământ, cultur ă și ale cultelor;
– apărare națională;
– spălătorii chimice;
– cimitire și crematorii umane.
Legislația mediului stabile ște obiective și activități care necesit ă studiu de
impact. Prin aceasta se contribuie la prevenirea unui risc ecologic poten țial.
Sunt necesare studii de impact asupra mediului pentru orice activitate sau
obiectiv care poate s ă aibă un impact deosebit asupra mediului prin natura,
dimensiunea sau amplasarea sa (activit ățile de transport, de produc ție, transport și
stocare de energie, de eliminare a de șeurilor și ambalajelor, de sport, turism și
agrement etc.)

MODULUL XI

URBANISMUL COMERCIAL

Dezvoltarea a șezărilor umane se afl ă în direct ă legătură cu inițierea și
extinderea activit ăților comerciale. Chiar din cele mai vechi timpuri diferite
categorii de speciali ști (istorici, juri ști, economi ști, geografi etc) s-au aplecat
asupra studiului diverselor aspecte ale evolu ției societății, căutând să descifreze –
din perspective diferite, specifice do meniului lor de interes – cauzele și efectele
structurării raportului comer ț-oraș. La rândul lor, urbani știi au conturat și analizat
regulile localiz ărilor comerciale și consecin țele amplas ării lor, formulând
concluzii pe baza c ărora a fost posibil ă – mai târziu – dezvoltarea impetuoas ă a
comerțului, în cele mai diferite și eficiente forme. În fine, speciali știi în știința
politică s-au interesat de comportamentul “lumii boutique-lui”, iar sociologii au
studiat op țiunile diferen țiate ale diferitelor categorii de cump ărători, în func ție de
grupurile sociale în care se încadrau și de cererile existente pe pia ță.
Urbanismul comercial constituie o problematic ă ce s-a n ăscut din dou ă
fenomene cu multiple implica ții:
 unul de ordin social-economic, c onstând în urbanizarea continu ă și
crescândă a societ ății, concomitent ă cu o sporire glebal ă a bunăstării
oamenilor (reziden ți ai țărilor dezvoltate, industrializate), corelativ ă unei
bulversări a formelor tradi ționale a distribu ției comerciale, situa ție

82complexă care a condus la o promovare specializat ă în materie de centre
comerciale;
 cel de-al doilea prive ște spațiul politic și juridic, vizând o caracteristic ă a
mersului istoric contemporan și care const ă în atitudinea interven ționistă a
statului în scopul atenu ării tensiunilor de diferite naturi care s-ar putea
creea. Acest interven ționism – bazat pe pârgh ii democratice – pe care îl
practică statul presupune, la rândul s ău, adoptarea și punerea în oper ă a
unor politici sectoriale, a c ăror concrete țe și forță prind contur datorit ă
incidenței normelor și mecanismelor juridice specifice.
Stabilirea unor coeren țe și complementarit ăți între cerin țele, dotările și
echipamentele activit ăților comerciale – pe de o parte și, respectiv, regulile de
amenajare urban ă – pe de alt ă parte, reprezint ă misiunea principal ă a
urbanismului comercial. Aceasta implic ă elemente diverse și complexe, plecând
de la proiectatea urbanistic ă, continuând cu organizarea și funcționarea
serviciilor publice urbane , normele de protec ție a mediului și asigurarea s ănătății
publice, ajungând pân ă la asigurarea îndeplinirii anumitor standarde de calitate a
vieții.
Reglement ările legale care guverneaz ă toate aceste categorii de raporturi
sociale alc ătuiesc o construc ție juridic ă proteiform ă, întinsă pe spațiile mai
multor ramuri de drept, care asigur ă cadrul normativ pentru amplele și
complexele activit ăți de amenajare a spa țiului de via ță reclamat de vremea în care
trăim (caracterizat ă printr-o dinamic ă fără precedent).
În mod evident, extinderea/dezvolta rea urbanismului comercial a avut și
are în continuare o serie întreag ă de implica ții juridice. Dup ă ce, mult timp, actele
de comer ț s – a u d e s f ășurat – aproape exclusiv – dup ă regulile stabilite de
dreptul privat, treptat dreptul public s-a impus – și el – prin normele sale și în
acest domeniu. Dreptul public încadreaz ă și orienteaz ă – fără a dori să îl dirijeze,
ci respectând principiul libert ății comerțului și industriei – urbanismul comercial,
urmând ca activit ățile comerciale s ă facă simultan obiectul reglement ărilor de
drept public, precum și a celor de drept privat. În acest context se face remarcat ă
tendința (sub form ă implicită, cel mai adesea) de a recunoa ște echipamentelor
comerciale o dimensiune de intere s public, general cu multiple implica ții
economico-juridice. Cerin țele urbanismului comercial î și găsesc expresia juridic ă
concretă într-o serie de instrumente admini strative, de tipul certificatului de
urbanism și autoriza ției de construire.
În mai multe state ale Un iunii Europene, politicile și legislațiile din
domeniul urbanismului come rcial au fost demarate și s-au dezvoltat înc ă de la
începutul anilor ’70 și se constituie ast ăzi în exemple materializate, concrete, de
urmat. S-au conturat și afirmat dou ă mari curente: urbanismul comercial de tip
latin și cel de tip angloxaxon (care s-a buc urat de un succes mai mare decât
primul). Astfel, în Germania și Marea Britanie probleme le legate de amplas ările
centrelor comerciale tind a fi tratate ca o modalitate de amenajare a teritoriului și
de aplicare a principiilor urbanismului, acordându-se o aten ție deosebit ă traficului

83rutier, rezolv ărilor arhitecturale, integr ării peisagistice și impactului ecologic. Un
element important al evalu ării și acțiunii publice îl constituie impactul comercial,
rezultat ca urmare a preocup ărilor de stabilire a echilibrului dintre centrul urban
și periferie.
Urbanismul comercial latin a c ăpătat concrete țe în țări precum Spania,
Belgia, Italia și Franța, state în care se remarc ă o relativă interdependen ță între
politicile de amenajare a teritoriului, urbanism și mediu.
Se poate concluziona c ă, în ciuda existen ței unor elemente comune,
legislațiile naționale de urbanism comercial ale țărilor membre ale Uniunii
Europene apar pu țin armonizate, situa ție explicat ă și prin faptul c ă principiul
subsidiarit ății apare ca un obstacol real în calea apropierii normative. În
considerarea aspectelor pr ezentate se poate aprecia c ă, în fapt, se realizeaz ă o
integrare organic ă a urbanismlului comercial în dreptul urbanismului, dreptul
urbanismului comercial conturându-se ca ramur ă de drept distinct ă, respectiv
domeniu științific aparte. Prin intermediul lui se pot imprima noi valen țe funcției
comerciale a ora șului, se poate redimensiona rolul comer țului citadin, ad ăugând
trăsăturilor tradi ționale ale distribu ției comerciale atribute noi care vizeaz ă
ambientul urban, decorarea str ăzilor, amenajarea arterelor de circula ție,
mobilarea urban ă, conjugarea cu anumite func țiuni socio-colective. Astfel,
urbanismul comercial s-a impus trepta t, dar ferm, constitu ind actualmente un
concept – dar mai ales o realitate – caracteristic( ă) societății moderne.

MODULUL XII-XIII
ORIENT ĂRI ȘI TENDIN ȚE CONTEMPORANE ÎN DOMENIUL
URBANIZ ĂRII. URBANISMUL VERDE

Urbanismul contemporan

Manifestarea din ce în ce mai pregnant ă a tendin ței de concentrare și
centralizare teritorial ă și a popula ției au determinat o cre ștere haotic ă, la scară
largă a marilor aglomer ări urbane, determinând și impunând cu imperativitate
rezolvări pentru remedierea și eventual anularea efect elor unui asemenea tip de
expansiune. La solu ționarea acestor probleme și-au adus aportul atât speciali știi
din diverse domenii cât și organismele interna ționale și naționale de decizie.
Propunerile prin care s.-a urm ărit eliberarea func țiilor vie
ții urbane din
strânsoarea aglomer ărilor gigantice au vizat fie înfiin țarea în jurul marilor
metropole (sau în teritoriu) a unor ora șe satelit, mai apropiate și așezate în
mijlocul unor spa ții plantate întinse, fi e edificarea unor ora șe sub forma unor
salbe (de ora șe grădină) aflate la distan țe mai mari de for ța de atrac ție a unui
centru polarizator. Aceste a șezări aveau menirea de a absorbi surplusul de

84populație dislocat ă din provincie și care – altfel – sporea excesiv popula ția
marilor ora șe. Soluțiile au variat de la ideea dispers ării în teritoriu a unei
multitudini de centre mici locuite pân ă la aglomerarea în forma țiuni compacte a
orașului federativ.
Propunerile – adev ărate exerci ții de imagina ție – nu s-au bucurat de succes
întrucât problemele au fost abordate de o manier ă abstractă, fiind rupte de
fenomenele concrete ale societ ății contemporane. La originea acestor propuneri
de amenajare au stat motiva ții directoare ancorate în problematica general ă a
societății mașiniste și care pot fi reduse, în mod schematic, la câteva sisteme
antagonice: progresism, culturalism, naturalism; credin ță în progres și în
atotputernicia tehnicilor; aversi une pentru societatea mecanizat ă și nostalgie a
vechilor comunit ăți culturale; aversiune pent ru o lume „denaturalizat ă” și
nostalgie a unei rela ții formatoare cu natu ra. Pentru prima oar ă, orașul a fost
obiectul unei critici radicale: dup ă ce ordinea urban ă existentă a fost calificat ă ca
dezordine, s-a încercat s ă i se opun ă ordini ideale, modele. Prin caracterul lor, în
același timp ra țional și utopic, aceste modele s-au dezv ăluit a fi puternice
instrumente de ac țiune: ele au exercitat o influen ță corozivă asupra structurilor
urbane stabilite și au contribuit la definirea și instituirea unor norme urbane de
bază. După aceste modele au fost realizate câteva a șezări noi, dar care nu s-au
bucurat de succes deoarece au tr atat incompatibilitatea dintre perfec țiunea
abstractă a lucrărilor de plan șetă cu realitatea complex ă a vieții urbane pe care
trebuiau s ă o adăpostească. Cele mai cunoscute realiz ări de acest tip sunt cele
două capitale moderne: Canberra și Brasilia.
Construcția orașului Canberra – având o structur ă ciorchine, destinat a
deveni capitala Australiei – a demarat în anul 1913, dup ă planurile lui B. Griffin,
pentru ca în anul 1956 Bengt Danielson s ă-l considere „o duzin ă de clădiri
oficiale, câteva mici ansambluri de locuit risipite pe o suprafa ță tot atât de întins ă
ca Parisul . . . cirezi de vaci și vile izolate într-o vegeta ție luxuriant ă”.
Brasilia – construit ă după proiectele lui Lucio Costa și Oscar Niemeyer –
urma să devină capitala Braziliei, fiind edificat ă după regulile cele mai stricte ale
urbanismului progresist. Ea a reprezen tat grandiosul manifest al unei anumite
avangarde, nefiind îns ă în nici un fel r ăspunsul la probleme sociale și economice
precise.
Ultimele decenii ale secolu lui trecut au fost marcate de conceperea unor
structuri supraurbane, capabile s ă rezolve problemele unui sfâr șit de mileniu
confruntat cu numeroase „blocaje”. Astfel au prins contur pe plan șetă orașul
spațial (conceput ca o structur ă modulată spațial, suspendat ă pe piloți amplasa ți la
distanțe mari, aceste structuri eliberând solul), ora șul vertical (format din cartiere
independente de circa 30.000 de locu itori, volumetric închise în imen și
hiperboloizi sus ținuți de pivoți centrali de 150 m în ălțime) și orașul crater (ora ș
subteran în care urma s ă se aplice integral procedeul prefabric ării). Au existat și
alte numeroase și seducătoare propuneri în jurul anilor 70 ai secolului XX,
vehiculându-se chiar idei fanteziste care presupuneau dilatar ea Ecumenei prin

85invadarea oceanelor și a spațiului interplanetar. Toate aceste încerc ări – jocuri ale
fanteziei – nu și-au găsit loc și aplicabilitate în realitatea complex ă căreia îi
rămân de solu ționat problemele vizând a șezările umane. A șa stând lucrurile
trebuiau g ăsite soluții viabile, realiste pentru atingerea obiectivelor urm ărite.
Abordarea urbanismului în concep ția sistemic ă este o consecin ță a
aplicării acestei teorii (elaborat ă de către Ludwig von Bertala nffy, în lucrarea
„Teoria general ă a sistemelor”) în conformitate cu care sistemele sunt complexe
de elemente aflate în interac țiune. În anul 1964, ora șul este comparat (de c ătre B.
J. L. Berry) cu un sistem de schis, integrat, la rândul s ău într-un sistem superior de
localități. În anul 1971, studiul ora șului este abordat în mod asem ănător cu cel al
unui subsistem creat de om, integrat într-un subsistem natural valorificat și
constituind, în simbioz ă, un sistem urban, c ăruia urmeaz ă a i se selecta acei
parametri care sunt în m ăsură să furnizeze o eficien ță maximă a eforturilor
cheltuite, fie c ă acestea se refer ă la laturi cuantificabile, fie c ă vizează laturi
necuantificabile.
În această viziune, sistemul de localit ăți se poate constitui prin asocierea
liberă a unor localit ăți apropiate, indiferent dac ă aparțin mediului urban sau rural,
între care se men ține delimitarea strict ă a perimetrelor și care conlucreaz ă în
vederea echip ării complexe a cadrului mate rial, cooperare care prezint ă interes
egal pentru toate p ărțile asociate indiferent de m ărimea și capacitatea fiec ăreia.
Pe principiile care stau la baza func ționării ca sistem a a șezărilor urbane,
potențialele locale – specializate sau în curs de specializare – pot contribui la
constituirea unui organism cu o complexitate sporit ă, ale cărei posibilit ăți globale
vor depăși simpla însumare a contribu ției tuturor participan ților. Așezările sunt
astfel asociate încât seam ănă cu celulele morfologice ale unui organism unitar.
Astfel se creaz ă premise avantajoas e în ceea ce prive ște eficien ța înzestrării
complexe cu obiective economice, institu ții social-culturale, echip ări tehnico-
edilitare, amenaj ări de importan ță centrală care dep ășesc cerințele proprii sau
capacitatea de înf ăptuire a fiec ărei așezări în parte.
Evoluția și repartiția în teritoriu a func țiilor așezărilor este un proces istoric de
care trebuie s ă se țină seama în trecerea de la forma țiunile simple la cele mai
complexe.

Urbanismul “Verde”. Concept. Caracteristici

Există o serie de termeni utiliza ți în problematica efortului de reducere a
impactelor cu consecin țe negative asupra mediului și în cea a preocup ării pentru
o viață mai bună pe pământ: “dezvoltare durabil ă”, “comunit ăți durabile”, “ora șe
durabile” sunt numai câteva sintagme, fiecare beneficiind de un con ținut extrem
de bogat.
“Urbanismul verde” circumscrie dou ă aspecte: dimensiunea central ă și cea
înconjurătoare a urbanismului, respectiv problema urbanismului propriu-zis în
contextul protej ării mediului. Este de subliniat c ă vechea noastr ă modalitate de

86abordare a urbanismului – vechile percep ții asupra ora șelor, comunelor,
comunității în genere – s unt incomplete și trebuie substan țial extinse astfel încât
să asimileze, s ă încorporeze cât mai multe aspecte – responsabile și viabile – de
ecologie, în vederea rezolv ării sensibilelor probleme de via ță și de locuire.
Această nevoie de o nou ă perspectiv ă a constituit o neîntrerupt ă preocupare
pentru așa-numitul “urbanism nou”, la care au subscris numero și arhitecți și
proiectanți. Ei și-au manifestat dorin ța de a deveni beneficiarii unor ora șe care să
fie expresia acestui urbanism nou, difer it, un urbanism mai ecologic în aspecte și
funcțiuni, cu limite ecologice în centrul s ău.
Firește, urbanismul “verde” a întâmpinat greut ăți în sensul existen ței unor
numeroase aspecte neclare și a unei multitudini de cerin țe de rezolvat, dar prin
programe, politici și idei ingenioase de proiectare și execuție – care și-au făcut
deja simțită prezența în numeroase ora șe europene – s-au “ascu țit simțurile” în
sensul a ceea ce poate fi realizabil. Exist ă o serie de calit ăți importante care pot fi
evidențiate în ideea definirii și recunoa șterii unor ora șe care se vor
exemplificatoare pentru urbanismul “verde”:
► Orașe care s-au “str ăduit” să trăiască în interiorul limitelor ecologice (evitând
să “încalce” aceste limite), recunoscând leg ătura cu și impactul “vie ții” lor asupra
altor orașe sau comunit ăți de pe planet ă. Urbanismul “verde” accept ă că deciziile
publice și private aplicate în leg ătură cu: creșterea și dezvoltarea ora șelor,
modalitățile de transport pe care le utilizeaz ă, modurile de generare și furnizare a
energiei, precum și a alimentelor pentru locuit orii acestora au un impact
formidabil asupra mediului. Urbanismul verde are ca țintă principal ă reducerea
masivă a impactului negativ asupra a tot ce ne înconjoar ă, protecția ecosistemelor
și cunoașterea faptului c ă multitudinea de decizii luate la nivelul unei localit ăți
poate afecta calitatea mediului și a vieții din alte p ărți, putînd – f ără exagerare –
influența calitatea vie ții de pe planet ă.
► Orașe care sunt “verzi” pentru c ă sunt proiectate astfel încât s ă funcționeze
asemeni naturii. Urbanismul verde ne solicit ă să ne depășim tradiționala viziune
asupra polarit ății oraș-natură; orașele, cele mai multe, locu ri “gri” – de la
întinsele suprafe țe de betoane, asfalt, cl ădiri și mașini, lucruri care nu pot fi
“naturale” – se afl ă în “opozi ție” cu natura. Natura exist ă în orașe, prezența ei
făcându-se sim țită prin amenaj ările largi de spa ții verzi.
► Orașe care se str ăduiesc să realizeze mai degrab ă un metabolism circular, nu
liniar, care s ă alimenteze și să dezvolte o inter-rela ție simbiotic ă pozitivă cu
interiorul țării. În natur ă nimic nu se pierde: reziduurile devin input-uri
productive pentru alte proces e naturale. În numeroase fe luri, acest principiu poate
fi aplicat la func ționarea ora șelor. Din apele uzate, tratate în sisteme
corespunz ătoare, se poate extrage biogaz, co mbustibil utilizabil în sistemele de
încălzire; resturile menajere organice pot fi utilizate ca și îngrășăminte,
reîntorcându-se la popula ție – în urma parcurger ii unui ciclu de prelucr ări – sub
forma unor alte produse (chiar alimentare). Și în industrie lucrurile pot urma un
traseu asem ănător, reziduurile dintr-un proces tehnologic putând constitui input-

87uri pentru alte procese. Urbanismul verde promoveaz ă echilibrarea ecociclurilor
orașelor, astfel încât input-urile și output-urile s ă se afle într-o stare de armonie,
complementaritate și echilibru fundamental.
► Orașe care se îndreapt ă spre o autonomie local ă și regional ă căutând să profite
de sursele locale sau regionale de produ cere a alimentelor, de energie, de for țele
de produc ție, precum și de multe alte activit ăți capabile s ă le suporte și să le
susțină populația. Urbanismul verde cere ora șelor să își asume responsabilitatea
pentru impactul pe care stilul de via ță și deciziile luate la nivelul comunit ății îl au
asupra mediului. A apropia mai mult de ora ș toate aceste activit ăți înseamn ă a
întreprinde o cercetare mai atent ă a acțiunilor – responsabil alese – și de a oferi o
probabilitate realizabil ă a înfăptuirii acestora (se poate, spre exemplu, evita
transportul alimentelor de la distan țe mari, precum și utilizarea excesiv ă a
chimicalelor și a metodelor de p ăstrare și conservare).
► Orașe care încurajeaz ă și faciliteaz ă un stil de via ță sănătos, durabil. Un
parametru important al unui ora ș durabil – de altfel și un obiectiv major pentru
urbanismul verde – îl constituie asigurarea pentru cet ățeni a unei vie ți
îmbelșugate, bogate în op țiuni în ceea ce prive ște modul de via ță (în direc țiile
sale majore) și relațiile interumane.
► Orașe care accentueaz ă o înaltă calitate a vie ții, o promovare a bunelor rela ții
de vecinătate ale comunit ăților. Pentru urbanismul verde un loc important îl
ocupă crearea și menținerea rela țiilor de vecin ătate, a locurilor unde oamenilor le
face plăcere să trăiască, cu o putere înc ărcătură emoțională, plină de inspira ție
estetică. Unul dintre deziderate îl c onstituie o proiectare adecvat ă a spațiilor de
locuit și a serviciilor sociale și economice puse la dispozi ția membrilor societ ății.
Este la fel de important s ă fie asigurate condi ții de viață acceptabile, ca și crearea
de orașe ecologice: p ătrunderea naturii în ora șe constituie o garan ție în vederea
asigurării condi țiilor de via ță normale pentru cet ățeni, fiind deosebit de
important ă atât pentru s ănătatea lor individual ă cât și pentru binele general.
Exemple de urbanism verd e pot oferi numeroase ora șe sau alte localit ăți
din Europa Occidental ă: Austria (Linz), Danemarca (Copenhaga, Odense),
Germania (Munster, Freiburg), Olanda (Amsterdam, Leiden), (Suedia –
Stockholm) acestea fiind promotoare ale urbanismului durabil european.

Amenajarea împrejurimilor locuibile

O problem ă “cheie” o constituie viabil itatea, înlta calitate a vie ții care
poate constitui rezultatul unor pr oiecte de dezvoltare care vizeaz ă o locuire
“densă” în ceea ce prive ște locuitorii și clădirile care îi ad ăpostesc. Compactitatea
și densitatea pot fi simultan și nestingherit ob ținute la scar ă umană în Europa;
stilul Manhattan nu este de loc agreat pe b ătrânul continent.
Se abordeaz ă tot mai frecvent chestiunea locu irii – în zonele centrale ale
orașelor – în forme “mixte”, hibride, variate a tipuri și stiluri, incluzând gr ădini în
spatele caselor (ace asta constituind o tr ăsătură foarte important ă, omniprezent ă în

88proiectele tuturor locuin țelor). Noile proiecte olandeze (în domeniul locuin țelor)
sunt impresionante din punct de vedere al combina țiilor și integrării diverselor
forme și tipuri de locuin țe, incluzând formele unifamiliale și multifamiliale în
același proiect. Ca un rezultat al locuin țelor înaltului grad de sus ținere financiar ă
și de control (exercitat din partea statul ui), majoritatea proiectelor de locuin țe
alătură și combină forme diferite de locuire: social ă (subvenționată de stat) și
privată. Procentul afectat locuin țelor subven ționate a fost foarte ridicat în Olanda,
dar a scăzut mult în ultima vreme, noile progra me de dezvoltare preconinzând un
raport de 70/30 al locuin țelor private fa ță de cele sociale, unele, având un mixaj
al diverselor grupuri socio-economice, propun crearea unor foarte dense localit ăți
– satelit, respectiv comunit ăți-suburbii, denumite localit ăți de tranzit (termen
introdus în anul 1997). Acest model a fost urmat de Stockholm și Copenhaga,
care l-au implementat cu succes, re alizând o densita te mare a popula ției în
comunitățile-satelit, amplasate în aproprierea metrourilor și a liniilor de cale
ferată care leag ă orașul pol de zona periurban ă.
Alte opțiuni constructive.
Aceste comunit ăți se caracterizeaz ă prin faptul c ă zona de locuin țe
încadreaz ă zona care cuprinde magazine, școli, bănci, servicii publice etc.,
beneficiind de proximitatea sta țiilor de metrou și a gărilor.
Există numeroase exemple c ă se poate ob ține un standard normal și un
confort acceptabil în condi ții de densitate ridicat ă a popula ției. Aceast ă densitate
este configurat ă, proiectat ă și corelată cu planurile urbanistice, amenaj ările
zonelor verzi, accesul la mijloacelele de transport, precum și cu alte facilit ăți.
Exemple de localit ăți europene astfel realizate sunt Den Haag (Haga),
Amsterdam și Heidelberg, care au demonstrat practic c ă se poate ob ține o mare
densitate a locuirii si multan cu un ambient pl ăcut și condiții excelente de habitat.
Au fost proiectate zone ale acestor ora șe – adevărate orașe-grădini (sectorul Niew
Sloten al Amsterdamului) – având o structur ă hipodamic ă, cvartalurile fiind
separate prin canale, alei pe ntru biciclete sau cu destina ție pietonal ă, alei cu
pomi. Ansamblurile de locuit – bloc urile – sunt proiectate de diver și arhitecți, în
stiluri diferite, în scopul evit ării monotoniei aliniamentelor, reu șind să inducă
stări emoționale, tr ăiri diferite la impactul cu el e. Un alt detaliu care atrage
atenția și interesul este combinarea func țiunilor de locuit (situa te la etaj) cu cele
de activitate, de munc ă – acestea din urm ă ocupând partea de jos a imobilului.
Punctele comerciale sunt risipite pe suprafa ța întregului sector. Accesul la
toate obiectivele de interes și legătura cu centrul ora șului este asigurat ă de liniile
de tramvai care faciliteaz ă parcurgerea distan ței până la acestea într-un interval
cuprins între 20-30 de minute (încadrându-se în valorile optime ale izocronelor).
Tendința de a amplasa micile magazi ne, alimentarele, aprozarele și birourile în
proximitatea imediat ă a locuințelor este din ce în ce mai accentuat ă.
În Olanda, expansiunea zonelor noi de locuit a acordat prioritate
combinării diferitelor tipuri de locuin țe (desigur, beneficiind de c ăile de acces
aferente – pietonale și cele pentru rularea cu biciclet a) cu zonele comerciale ale

89comunității. O asemenea variant ă constructiv ă prevede amplasarea reziden țelor în
jurul unei zone ce ntrale comerciale.

Forme de locuire “la comun”: hofjes, cohousing și ecovillages (ora șe
ecologice)

O altă modelare a func țiunilor de locuit și de trai se constituie în locuirea în
comun, în variantele: – dezvoltarea unit ăților de locuit în comun (de tradi ție olandez ă) – hofjes;
– formațiuni de locuit în comun – experien ță tradițională a țărilor scandinave;
– orașele ecologice (ecovillages) din numeroase țări europene.
Hofjes reprezint ă unități de locuit în comun (la curte), destinate – în
vechime – oamenilor s ăraci. Cei boga ți lăsau, prin testamente (în care – uneori –
se stipulau și condițiile în care se putea ocupa o asemenea cl ădire, precum și
obligațiile locatarilor de a se ruga pentru sufletele binef ăcătorilor lor), celor s ăraci
astfel de imobile. Ele se constituiau în adev ărate acte de caritate din partea
potentaților (din punct de vedere financiar).
Formele tradi ționale ale acestor a șezăr i s u n t e x t r e m d e agreate, ele fiind
apreciate pentru faptul c ă pot oferi condi ții foarte pl ăcute pentru locuire. Acestea
se găsesc, în formele prezente, în administra rea sau proprietatea unor subiecte de
drept privat. În majoritatea cazurilor, configurarea cur ții interioare – amenajat ă ca
o adevărată grădină – este diferit ă de la un ansamblu de locuit la altul (uneori se
întâlnesc splendide peluze, alteori aranjame nte superbe de plante cu flori, alteori
adevărate oaze de s ălbăticie, imitând natura în formel e ei nealterate de interven ția
umană). Fiecare intrare de la strad ă se face printr-o poart ă sau bolt ă arcuită,
uneori printr-un coridor. Intimitatea fiec ărui mic domeniu este asigurat ă prin
modul în care acesta este proiectat. Num ărul unităților de locuit dintr-un
asemenea ansamblu variaz ă de la 8, 10 pân ă la 25.
Sistemul de locuire în comun – c ohousing – este mai recent, datând din
jurul anului 1970. Primele proiecte au fost realizate în Danemarca (sub denumirea de bofoellsskaber – locuir e în comun), în prezent asemenea
ansambluri g ăsindu-se și în alte țări europene (Olanda, de exemplu). Acest model
presupune al ăturarea mai multor unit ăți (formațiuni) de locuit grupate în jurul
unei “străzi” comune – numai cu acces pietonal – sau în jurul unei cur ți. De
obicei, accesul auto este restric ționat, rezumându-se la un loc de parcare
marginal. O tr ăsătură aparte o constituie desf ășurarea în comun a unei serii
întregi de activit ăți, cum ar fi: g ă
titul, luatul mesei în comun, îngrijirea copiilor și
supravegherea jocului lor, programe recr eative de ocupare a timpului pentru
vârstnici etc. Sistemul prezint ă o serie e avantaje di n punct de vedere al
durabilității, întrucât presupune o bun ă utilizare a terenului, asigurarea unui
spațiu de joac ă pentru copii (lipsit de pericolul prezen ței autovehicolelor din
zonă), un grad înalt de interac țiune social ă – prin rela țiile care se creaz ă și se
mențin în leg ătură cu cvasitotalitatea aspectelor din via ța de zi cu zi

90(supravegherea colectiv ă a copiilor, împ ărțirea responsabilit ăților, conjugarea
eforturilor pentru reali zarea unor lucruri sau ac țiuni utile pentru comunitate,
găsirea nor metode și mijloace de optimizare a ha bitatului. Fenomenul de
însingurare, generat ți întreținut de formele de locuire moderne obi șnuite, a fost
astfel anihilat).
Proiecte de locuire în comun au fost emarate, dup ă proiectele daneze, și în
Statele Unite ale Americii. În Califor nia – în Davis – a fost construit ă prima
asemenea a șezare, numit ă Muir Commons, finalizat ă în anul 1990. Cuprinzând
principalele elemente ale modelului danez, au fost realizate ansambluri care
cuprind dou ă sau trei unit ăți de locuire, grupate în jurul unei str ăzi, lipsite de
circulație auto, deci numai cu acces pietonal. O incint ă având suprafa ța de
aproximativ 40 mp. func ționează ca un centru social, cuprinzând o sal ă pentru
servirea mesei, un atelier, o camer ă de joacă pentru copii și alte facilit ăți. Tot
conform modelui, realizarea proiectului și administrarea forma țiunii contruite a
fost rodul unei particip ări colective, iar deciziile s-au luat în acela și cadru.
Exemplul oferit de Muir Commons a fost urmat și de alte localit ăți, dornice de a-
și satisface nevoia de conectare la via ța și preocup ările comunit ății.

Eco-orașele se constituie într-o alt ă formă de locuire c ăreia i-a crescut
popularitatea în țările scandinave. Ca și trăsături specifice, eco-ora șele presupun:
clădiri durabile, sisteme energetice bine puse la punct (spre exemplu, utilizarea
energiei solare) și o atenție deosebit ă acordată problemelor de mediu.
În Europa exist ă o multitudine de asemenea a șezări, ponderea cea mai
important ă deținând-o zona scandinav ă. În Suedia, de pild ă, au fost edificate 20
de asemenea ora șe, în care se reg ăsesc aspectele locuirii co mune (grupate în jurul
unor spa ții deschise, comune, centrale), cu acces permanent, continuu la
facilitățile comune. Adesea, aceste proiect e presupun eforturi de salvare și
conservare a p ădurilor sau a altor elemente ale mediului natural, implicând o
mare varietate de metode și tehnologii ecologice (colectarea și utilizarea apelor
pluviale, utilizarea avantajoas ă a compostului – îngr ășământ agricol natural,
rezultat în urma ferment ării lente a diferitelo r resturi vegetale și animale,
amestecate cu unele substan țe minerale). Unit ățile de locuit – dotate cu panouri
solare pentru captarea energiei – variaz ă ca suprafa ță între 58 și 144 mp.
Proiectele au fost apreciate ca aducând o contribu ție important ă la creearea unei
puternice coeziuni sociale.
Există și alte forme, hibride, dar ingenioa se de locuire, ax ate în principal
pe: locuirea în comun; accesul facil la utilit ăți; procesul democratic de
identificare și realizare a condi țiilor optime de locuire și viață; prezența unui
centru comercial (supermagazin) care furnizeaz ă produse alimentare naturale,
ecologice (pentru ob ținerea cărora nu au fost utilizate îngr ășăminte artificiale);
absența servirii mesei în comun.
În Utrecht exist ă un asemenea proiect, cu acest tip de oferte de locuire,
denumit Het Groene Dak (acoperi șul verde), denumire care cuprinde toate

91trăsăturile ecologice ale acestui trai în comun: un acoperi ș “verde” deasupra
spațiului comun, panouri solare destinate înc ălzirii spațiilor și furnizării apei
calde, sisteme de tratare a apelor uzate menajere și a celor pluviale, prezentând –
ca și celelalte forme – o curte central ă, modelat ă astfel încât s ă sugereze o
sălbăticie natural ă.
Het Groene Dak ilustreaz ă perfect poten țialul existent pentru locuirea în
comun – în parametrii ecologici – chiar în centrul ora șelor. Structura cuprinde 66
de unități de locuire, acoperind o suprafa ță de un hectar, dintre care 40 sunt de
închiriat și 26 sunt proprietate privat ă, toate fiind realizate prin subven ție
publică. Desăvârșit în anul 1993, proiectul s-a dovedit a fi capabil s ă îmbine
dimensiunea ecologic ă cu cea social ă.
În orașul Leiden se afl ă în derulare un proiect asem ănător, a cărui
funcționare se bazeaz ă – în ceea ce prive ște sursele de energie – al ături de
sistemul panourilor solare, și pe instala ții care utilizeaz ă energia vântului
(instalații eoliene).
Localitățile europene ofer ă și alte exemple de cr eativitate în direc ția
“înverzirii” ora șelor. “Pere ții verzi” sunt adesea întâlni ți în localit ățile germane,
unde se fac eforturi sus ținute pentru proiectarea, spre exemplu a structurilor
caselor sc ării exterioare aferente imobilelor cu mai multe apar tamente, precum și
a garajelor, prin prevederea unui schelet (cadru) pe care se pot dezvolta plante
cățărătoare, frecvent întâlnite fiind vi ța de vie s ălbatică, glicina și iedera. Pere ții
astfel “ornamenta ți” oferă aceleași beneficii ca și acoperișurile verzi. Cu toate c ă
s-a manifestat re ținere în ceea ce prive ște vegetația care invadeaz ă astfel fațadele
clădirilor, apreciindu-se ca având efect distructiv asupra elementelor de
construcție, efectul ei s-a doved it exact opus: ea protejeaz ă împotriva radia țiilor
ultraviolete, asigur ă răcoare vara și izolează termic iarna (procentul acestor
fenomene ajungând la circa 30%). Avantajele sunt și de natura rolului filtrant
pentru aerul poluant, atenuarea zgomotului, manifest ării efectului de p ăstrare a
unei umidit ăți optime. Indicat ă și important ă este însă alegerea vegeta ției propice,
în funcție de orientarea fa țadei, respectiv zona și durata de însorire a peretelui.
Impactul estetic, vizual este indiscutabil extrem de pl ăcut. Soluția a fost adoptat ă
și pentru “placarea” pere ților unei fabrici din ora șul Dunkuerque, unde vegeta ția
(iedera) a fost utilizat ă,de la început, pe post de filtru al substan țelor poluante.
Ideea face parte, acum, din design-ul mai multor cl ădiri, încă din faza de
proiectare. În plus, pe lâng ă efectele men ționate, se al ătură și cele care țin de
crearea unor noi biotopuri în aceste “tapete verzi” și de găsirea unui mijloc
ingenios de combatere a fenomenului graffiti.
O altă strategie de “înverz ire” se materializeaz ă în construc ție unor eco-
poduri, eco-pasaje care leag ă diverse zone ale a șezării. Olandezii au o adev ărată
tradiție a construc țiilor de acest tip și au realizat numeroase astfel de pasaje peste
străzi și autostrăzi.
Insinuarea naturii în ora ș include și crearea de parcuri ecologice (ca cele de
la Londra) și de ferme – apar ținând municipalit ății, amplasate la periferia ora șului

92și îndeplinind o func ție educativ ă. Numeroase ora șe nordice de țin și acționează în
cadrul acestor crea ții urbanistice, care au un impor tant rol recreativ, educativ și
de altă natură. Terenul – achizi ționat în perspectiva extinderii urbane viitoare –
capătă o asemenea destina ție curent ă, pentru scopuri aricole sau recreative
(marile suprafe țe sunt chiar închiriate fermierilor). Un num ăr de ferme mici sunt
deschise accesului public , îndeplinind varii func ții sociale și având grajduri,
culturi de legume sau fructe – adev ărate mari gospod ării. De regul ă, aceste ferme
sunt subven ționate de c ătre autorit ățile locale, dar î și asigură sume suplimentare
din valorificarea produselor agricole . Ele sunt locuri în care vin și persoane
interesate s ă-și dezvolte abilit ățile în acest domeniu, dar ofer ă programe
educative extrem de ag reate în special de c ătre copii. Valen ța comercial ă a
activității este concretizat ă în vânzarea – c ătre locuitorii din împrejurimi – a unor
produse ca: ou ă, miere, fructe, legume etc. Gunoa iele de grajd sunt – din nou –
destinate fertiliz ării naturale a solului din împrejurimi, renun țându-se la utilizarea
îngrășămintelor chimice.
O altă idee promi țătoare, frecvent întâlnit ă în orașele europene este cea a
“școlilor verzi”. Exist ă câteva exemple care eviden țiază preocuparea și efortul
(mai ales în ora șele care ad ăpostesc numeroase institu ții de învățămâmt) pentru
crearea unor asemenea institu ții de înv ățământ care s ă corespund ă normelor
ecologice și în care s ă se promoveze o educa ția în spiritul ocrotirii naturii. Ora șul
Zürich a implementat un proiect denumit “Natura în jurul școlii”, care include
măsuri de educare a elevilor și studenților în spritul protej ării mediului urban și
care a presupus, de asemeni, remodelarea spa țiului din juril incintelor,
transformând suprafe țele “gri” în covoare de vegeta ție și pomi. Numeroase școli
au agreat și urmează să aplice aceast ă formă de restructurare.

Orașe verzi – organice

Orașele se pot integra mai mult în natur ă, putând fi mai mult asem ănătoare
acesteia. Ele pot fi regândite astfel încât s ă fie opera ționale și să funcționeze într-
un mod “natural”, pot fi reconfigurate prin realizarea unei “infuzii” de elemente
care să permită și să determine o asem ănare cu ecosistemele naturale. Astfel, am
putea reg ăsi într-un ora ș trăsăturile ( și am putea percepe senza țiile) pădurilor,
preeriilor sau ținuturilor ml ăștinoase.
O serie de ini țiative care vizeaz ă urbanismul verde și ecologia urban ă –
promovate de men ționatele ora șe europene – pot constitui demersuri întru aceast ă
reconsiderare urban ă. Este de-a dreptul surprinz ător modul în care natura s-a
insinuat și există deja în ora șe europene cu o densitate sporit ă a popula ției; mai
mult decât atât, în Berlin și Heidelberg au p ătruns și diversități de animale și
plante. Natura și-a făcut loc, a urbanistice care au încorporat întinse spa ții
naturale în imediata apropiere a locuin țelor, ele integrându-se ansamblurilor
construite, favorizând totodat ă o densitate mare a popula ției și clădirilor. Aceast ă
metodă a fost adoptat ă și în ideea ob ținerii unei fezabilit ăți ridicate, prin înaltul

93grad de control exercitat asupra concep ției și proiectării investi țiilor noi și
revizuirea, modernizar ea celor existente.

Durabilitatea în Europa

Durabilitatea a fost însu șită prin intermediul legisla ției și directivelor
Uniunii Europene, ca un obiectiv prioritar. Al cincilea Program de ac țiune în
domeniul mediului este actualmente denu mit “Spre durabilitate”. Tratatul de la
Maastricht (semnat în 1991) a c onsacrat explicit dezvoltarea durabil ă ca pe un
obiectiv distinct al Uniunii Europene ( care mai târziu – respectiv în iunie 1997 –
au constituit documente de baz ă pentru Tratatul de la Amsterdam). O serie de
reglement ări speciale ale Uniunii Europene au focalizat aten ție asupra
necesității protejării și conserv ării mediului (spre exempl u, directivele U.E. în
domeniul habitatului). Majoritatea țărilor vest-europene au ini țiat și elaborat –
prin proiecte na ționale – strategii pentru asigurarea durabilit ății, precum și o
serie de alte planuri și norme de ac țiune. Limbajul durabilit ății își croiește,
treptat, făgaș în legisla ția și programele na ționale. Tema ora șelor durabile a
căpătat o atenție sporită în cadrul Uniunii Europene. Acest document a solicitat o
abordare holistic ă în domeniul amenaj ării teritoriului și a impus nevoia de a privi
orașele ca și o parte necesar ă a soluției de rezolvare a problemelor globale ale
mediului, stând la baza lucr ărilor și documentelor redactate în cadrul Comisiei
Comunităților Europene din 1990, respectiv al e Comisiei Europene din 1994. În
anul 1991 a fost constitu it un grup de exper ți pe problemele me diului urban, care
– în spiritul Cartei verzi – și-a concentrat aten ția asupra proiect ării și edificării
orașelor durabile. Raportul fina l al acesti grup de exper ți – Comunit ăți Europene
Durabile – este impresionant în ceea ce prive ște sfera sa de cuprindere și
reprezintă un jalon important în acest domeniu, sus ținând la scara globalit ății
abordarea ecosistemic ă a orașelor. Raportul identific ă, ca un important prim pas,
patru principii ale dezvolt ării durabile:
1. Principiul managementului urban – managementul durabilit ății este, în
esență, un proces politic care presupune proiectare, planificare și are înrâurire
asupra conducerii activit ății de urbanism. Derula rea managementului
durabilității urbane impune o serie de instrumente utile preocup ărilor din
domeniul mediului, social și economic, în vederea asigur ării bazelor necesare
integrării în aceast ă problematic ă. Aplicând aceste reguli, promovarea unei
politici în domeniului durabilului poate deveni mai cuprinz ătoare, mau puternic ă
și mai ambi țioasă decât este, în general, recunoscut.
2. Principiul politicii integratoare – coordonarea și integrarea trebuie s ă se
realizeze prin co mbinarea principiului subsidiarit ății cu mai vechiul concept al
responsabilit ății divizibile. Integrarea trebuie s ă fie înfăptuită și pe orizontal ă
(pentru a stimula efectele sinergetice ale dimensiunilor sociale, de mediu și
economice ale durabilit ății) și pe vertical ă (între toate nivelele U.E., între statele
membre, între conducerile regionale și locale), pentru a realiza o coeren ță optimă

94între politic ă și acțiune precum și pentru a evita politicile contradictorii de la
diferite nivele.
3. Principiul gândirii ecosistemice – gândirea ecosistemic ă abordeaz ă
comunitățile (localit ățile) ca pe un sistem complex, caracterizat prin oscila ții și
continue procese de schimbare și dezvoltare. Acest sistem încorporeaz ă diverse
aspecte: energie, resurse naturale, produc ții inutile (ca, de exemplu, lan țurile de
activități care necesit ă stimulări, reabilit ări, reorganiz ări și care – în final – ar
trebui închise penru a contri bui la o dezvoltare durabil ă).
Această gândire include, de asemeni, dimensiunea social ă, care consider ă
fiecare localitate ca fiind un ecosistem social.
4. Principiul cooper ării și parteneriatului – durabilul reclam ă o
responsabilitate divizibil ă. Cooperarea și parteneriatul între diferitele nivele,
organizații și interese este, în consecin ță, crucial
Managementul durabilit ății constituie un proces de înv ățare în cadrul
căruia “a înv ăța făcând”, “a împ ărtăși experien țe”, formarea profesional ă,
perfecționarea, activitatea interdisciplinar ă, parteneriatul, consultarea și
participarea comunit ății, mecanismele educa ționale moderne sunt elemente cheie.
Unul dintre rezultatele importante ale activit ății acestui grup de exper ți a
fost inițierea unei campanii de promovare a ideii de dezvoltare durabil ă vis-à-vis
de localit ățile europene, demarat ă în anul 1994. Punctul de plecare al acestei
acțiuni l-a constituit prima întâlnire, care a avut loc la Aalborg – în Danemarca:
aici a fost conceput ă și semnată o “cartă a orașelor cu dezvoltare durabil ă” (acest
document este acum cunoscut ca și Carta de la Aalborg). Semnatarele acestui
document (aproape 400 de autorit ăți locale, reprezentând aproximativ o sut ă
milioane de europeni) s-au obligat s ă acționeze în spiritul durabilit ății locale.
Printre obiectivele majore ale acestei campanii se num ără: publicarea literaturii
de specialitate noi, activit ățile inter-ora șe, precum și programarea unor conferin țe
pan-europene periodice; a fost instituit chiar și un premiu pentru Ora șul Durabil
European, care a început s ă fie atribuit începând cu anul 1996.
O a doua conferin ță pan-european ă pe probleme de durabilitate urban ă a
avut loc, dup ă cea de la Aalborg, la Lisabona – în Portugalia, în anul 1996, iar a
treia la Hanovra – în Germania, în anul 2000. Întâlnirea de la Lisabona a reunit
1000 de participan ți care au detaliat pla nurile de la Aalborg și au întocmit o
strategie denumit ă “De la cart ă la acțiune”.
Au mai fost ini țiate serii de conferin țe regionale, cum a fost spre exemplu
cea care a avut loc la Sofia – în Bulgaria, în anul 1998, desf ășurată sub lozinca
“Spre o dezvoltare durabil ă în centrul și estul Europei”. Mai recent, au avut loc
întruniri regionale la Turku – în Finlanda și Sevilla – în Spania. La Buxselles
funcționează un birou care coordoneaz ă programele, asigur ă activitatea în re țea,
precum și decontările.
Alături de aceast ă campanie de promovare a ora șelor durabile în Europa
există și se implic ă activ în acest domeniu o serie de grupuri și organiza ții care
sunt susținute în ac țiunile lor de c ătre autorit ățile publice locale.

95Numeroase ini țiative în domeniul dezvolt ării durabile a ora șelor au fost
direct sus ținute de c ătre Uniunea European ă prin intermendiul unor ini țiative și
programe de finan țare. Aceste programe au avut o importan ță deosebită în ceea
ce privește cooperarea dintre ora șe, materializat ă în furnizarea de informa ții și
dezvoltarea programelor demonstrative. Exist ă numeroase asemenea programe,
din domenii tehnice diferite, al c ăror efect cumulativ es te greu de neglijat:
programe-pilot privitoare la energie (JOULE, SAVE, THERMIE), programe de
transport urban (JUPITER, DRIV E, ZEUS), dezvoltarea economic ă durabilă și
inițiative de regenerare urban ă (RECITE, PACTE). Mai mult decât atât, foarte
multe programe finan țate de Uniunea European ă au urmărit atât demonstrarea
noilor tehnologii ale urbanismului verde, cât și asigurarea unei cooper ări între
orașele (durabile) europene. Una dintre aceste ini țiative a fost cea denumit ă
“orașele verzi europene”, finan țată prin program EU – THERMIE, care a
presupus proiectarea și edificarea unor construc ții ecologice prin utilizarea unui
minim de energie, în 11 ora șe. Ceea ce a rezultat s-a c onstituit într-o demonstra ție
practică a ceea ce se poate r ealiza, într-o adev ărată sursă de inspira ție pentru cei
cu preocup ări în acest domeniu.
Promovarea durabilit ății urbane și a uranismului verde a constituit un scop
primordial pentru multe țări europene: Finlanda, Ge rmania, Danemarca etc.

SCHEMĂ RECAPITULATIV Ă
– În “litera legii”, prin “documenta ții de amenajare a teritoriului și de urbanism”
se înțelege planurile de amenajare a te ritoriului, planurile de urbanism,
Regulamentul general de urbanism și regulamentele locale de urbanism, avizate
și aprobate conform legii – art.39 al.(1).
– Documenta țiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter
director, iar documenta țiile de urbanism cuprind reglement ări
operaționale.(art.39, al.2).
– Structurarea și sistematizarea ora șelor constituie un proces complicat și prezintă
dificultăți mai ales în ora șele cu evolu ție spontan ă, deținătoare ale unor situ-uri
valoroase, ale unor tradi ții puternice în ceea ce prive ște proprietatea și modul de
locuire.
În aceste situa ții este necesar ca rezolv ările să se adapteze la situa ția existent ă,
urmărindu-se corelarea – la un nivel optim – a moderniz ării zonelor cu p ă
strarea
și punerea în valoare a fondul ui construit existent, men ținerea unui echilibru și la
nivelul existen ței ritmurilor diferite de “via ță” a edificiilor noi și a celor vechi.
Spiritul în care trebuie s ă aibă loc interven țiile asupra ora șelor nu trebuie s ă fie
dominat nici de preocup ări cu o puternic ă tentă arheologic ă, nici de cele marcate
de spiritul practic, nici de cele care sunt “f ocalizate” pe aspectul estetic, ci trebuie

96să se adapteze necontenit la natur ă și la trecut, astfel încât s ă se realizeze o
continuare, nu o suprapunere. – Certificatul de urbanism este (potrivi t art. 6 al Legii nr. 50/1991) actul de
informare prin care autorit ățile prevăzute la art. 4 al aceleia și legi, în conformitate
cu prevederile planurilor urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora ori
ale planurilor de amenajare a teritoriului, care sunt informa ții de interes public,
potrivit legii, face cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic,
economic și tehnic al terenurilor și construc țiilor existente la data solicit ării,
stabilesc cerin țele urbanistice care urmeaz ă să fie îndeplinite prin documenta ția
tehnică în funcție de specificul amplasamentului, lista cuprinzând avizele și
acordurile necesare în vederea autoriz ării lucrărilor de construc ții, inclusiv
obligația de a contacta au toritatea competent ă pentru protec ția mediului, cu
privire la evaluarea ini țială a investiției și stabilirea necesit ății evaluării efectelor
acesteia asupra mediului în vederea ob ținerii actuluui administrativ al autorit ății
competente pentru protec ția mediului.
Acest act este necesar întocmirii documenta ției și dosarului în vederea
obținerii autoriza ției de construire, dar el nu ține loc de autoriza ție de construire.
Din punct de vedere juridic, certificatul de urbanism are valoarea unui aviz, care,
în anumite condi ții, produce efecte obligatorii. Acesta are un rol important,
respectiv garanteaz ă destinatarului s ău că, pe parcursul unei anumite perioade, nu
i se vor opune modific ări care să afecteze regulile pe car e certificatul le con ține.
Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic, regimul
economic și regimul tehnic al imobilului.
Regimul juridic al imobilului con ține:
– dreptul de proprietate asupra acestuia și servituțile de utilitate public ă care
grevează asupra acestuia;
– situarea terenului în intravilan sau în afara lui; – prevederi ale documenta țiilor de urbanism care institu ie un regim special asupra
imobilului – zone protejate, zone în care ac ționează dreptul de preem țiune asupra
imobilului; – interdicții definitive sau temporare de construc ție etc.
Regimul economic al imobilului indic ă: folosința actuală; destinații admise
sau neadmise, stabilite în baza preved erilor urbanistice aplicabile în zon ă;
reglement ări fiscale specifice localit ății sau zonei.
Regimul tehnic precizeaz ă: procentul de ocupare a terenului (POT);
coeficientul de utilizare a terenul ui (CUT); dimensiunile minime și maxime ale
parcelelor; echiparea cu utilit ăți (apă, canalizare, energie electric ă, energie
termică); circula ția și accesele pietonale și auto, parcaje necesare; alinierea
terenului și a construc
țiilor față de străzile adiacente terenului; în ălțimea minim ă
și maximă admisă.
Certificatul de urbanism indic ă, în funcție de dispozi țiile de urbanism și
delimitările administrative ale dreptu lui de proprietate, precum și de starea
echipamentelor publice existente ori prev ăzute, dacă terenul este construibil sau

97dacă este posibil de realizat o anumit ă operațiune determinat ă. După caz, el poate
fi pozitiv sau negativ.
Procedura de ob ținere a certificatului de urbanism cuprinde dou ă etape:
solicitarea și, respectiv, instrumentarea și eliberarea actului. Condi țiile generale
de solicitare se refer ă la faptul c ă:
– orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supus ă unei taxe
legale;
– în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului fa ță de care se
urmărește cunoașterea regimului de servitu ți;
îndeplinirea unei serii de alte formalit ăți administrative.
– Autoriza ția (permisul) de construire a cunoscut mai multe defini ții în literatura
de specialitate. În accep țiunea legiuitorului român (concretizat ă în conținutul
Legii nr. 50/1991, art 2)”. Autoriza ția de construire constituie actul final de
autoritate al administra ției locale pe baza c ăruia este permis ă executarea
lucrărilor de construc ții corespunz ător măsurilor prev ăzute de lege referitoare la
amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și postutilizarea construc țiilor. Ea
se emite în baza documenta ției tehnice – D.T. -, elaborat ă ăn condițiile prezentei
legi, în temeiul și cu respectarea prevederilor documenta țiilor de urbanism,
avizate și aprobate potrivit legii.
Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate, coroborate
cu reglement ările legale în vigoare, autoriza ția de construire se poate defini ca
fiind actul administra ției publice locale competen te prin care se asigur ă aplicarea
regulilor de urbanism în privin ța amplasării construc țiilor, precum și a măsurilor
legale referitoare la proiectarea, executarea și funcționarea acestora.
După cum se poate remarca, este vorba de un control preventiv al utiliz ării
terenurilor, de exercitarea unei puteri speciale – de poli ție – prin eliberarea unei
autorizații prealabile. Se poa te conchide c ă autorizația de construire sanc ționează
atât regulile de urbanism, cât și regulile de construc ție – în condi țiile în care legea
stabilește: “calitatea construc țiilor este rezultanta totalit ății performan țelor de
comportare a acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe întreaga durat ă de
existență, a exigen țelor utilizatorilor și colectivit ăților”.
– Dreptul de preemp țiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferit ă prin lege
unei persoane (fizice sau ju ridice) de a pretinde și dobândi proprietatea asupra
unui bun imobil (de regul ă, teren) de la proprietarul care decide s ă-și înstrăineze
bunul. Mai sintetic s-ar putea spune c ă dreptul de preem țiune este dreptul de
acces, cu prioritate, la propr ietatea unui imobil. Inten ția de exercitare a dreptului
de preem țiune se întâlne ște cu dorin ța proprietarului imobilului de a- și înstrăina
bunul, ceea ce înseamn ă convergen ța a două interese fundamentale: cel al
proprietatului care vrea s ă vândă cu acela al titularului dreptului de preem țiune
care înțelege să uzeze de privilegiul pe care i-l confer ă legea.
Analizat prin prisma dreptulu i privat, dreptul de preemp țiune implic ă
substituirea preemptorului (locatar) unui contractant originar, cu un dublu efect:
achizitiv și extinctiv.

98- Există numeroase exemple c ă se poate ob ține un standard normal și un confort
acceptabil în condi ții de densitate ridicat ă a popula ției; aceast ă densitate este
configurat ă, proiectat ă și corelată cu planurile urbanistice, amenaj ările zonelor
verzi, accesul la mijlo acele de transport, precum și cu alte facilit ăți. Promovarea
durabilității urbane și a urbanismului verde cons tituie la ora aceasta un scop
primordial pentru multe state ale lumii. Ora șele – s-a demonstrat deja – se pot
integra mai mult în natur ă.
BIBLIOGRAFIE

– T. BEATLEY, GR EEN URBANISM, Island Press, Washington D. C., 2000
L. CHIRIAC, ACTIVITATEA AUTORIT ĂȚILOR ADMINISTRA ȚIEI
PUBLICE, Edit. “Accen t”, Cluj-Napoca, 2001
C. M. COSTIN, DISTRIBU ȚIA COMERCIAL Ă ÎN REȚEA, Teză de doctorat,
Universitatea “Babe ș-Bolyai” din Cluj-Napoca, 2003
T. DRĂGANU, LIBERUL ACCES LA JUSTI ȚIE, Edit. “Lumina-Lex”,
București, 2003
M. DUȚU, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. “Universul Juridic”, Bucure ști,
2009
– S. FILIP, PLANNING URBAN, Edit. Presa Universitar ă Clujeană, Cluj-
Napoca, 2009 – A. N. Ghica, URBANISMUL. Autoriza ții de construire, certificate de urbanism
și avize, Edit. Hamangiu, Bucure ști, 2011
– P. HALL, The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN
INTELLECTUAL HISTORY OF URBA N PLANNING AND DESIGN IN THE
TWENTIETH CENTURY), în THE CITY READER, Third Edition, Edited by
Richard T. LeGates and Frederic Stout , Edit. “Routledge – Tylor & Francis
Group”, London and New York, 2003
– Fr. HAUMONT, DROIT EURO PÉEN DE L’AM ENAGEMENT DU
TERRITOIRE ET DE L’URBANISME, Edit. “B ruylant”, Bruxelles, 2007
H. JACQUOT, Fr. PRIET, DR OIT DE L' URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris,
2004
B. JADOT, LA PARTICIPATION DU PUBLIC AU PROCESSUS DE
DÉCISION EN MATIÈRE D ʼENVIRONNEMENT ET D ʼURBANISME, Edit.
”Bruylant”, Bruxelles, 2005
J. M. LEVY, CONTEMPO RANY URBAN PLANING, si xth edition, Edit.
”Prentice Hall”, New Jersey, 2003 J.-P. MARÉCHAL, B. QUENAULT, LE DÉVELOPPEMENT DURABLE.
UNE PERSPECTIVE POUR LE XXI-e SIÈCLE, Edit. ”Pre sses Universitaires de
Rennes – PUR”, Rennes, 2005 E.-M. MINEA, AMENAJAREA TERITORIU LUI. URBANISM, Edit. ”Accent”,
Cluj-Napoca, 2003

99J. MORAND-DEVILLER, DROIT DE l ʼURBANISME, 5-e édition, Edit.
”Dalloz”, Paris, 2001 Fl. NICOUD, DU CONTENTIEU X ADMINISTRATIF DE l ʼURBANISME,
Edit. ”Presses universitaires d ʼAix Marseille”, Aix-en-Provence, 2006
P. PIGEON, L ʼENVIRONNEMENT AU DÉFI DE l ʼURBANISME, Edit.
”Presses Universitaires de Rennes”, Rennes, 2007;
O. PUIE, REGLEMENT ĂRI JURIDICE ÎN MATERIA AMENAJ ĂRII
TERITORIULUI ȘI A URBANISMULUI, Edit. Un iversul Juridic, Bucure ști,
2008
P. QUILICHINI, LA PO LITIQUE LOCALE DE l ʼHABITAT, 2-e édition, Edit.
”Le Moniteur”, Paris, 2006 Fl. TOURETTE, DÉVELOPP EMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE
LA VILLE, Edit. ”Gualino éditeur”, Paris, 2005
xxx, CODE DE l ʼURBANISME – Commenté, 15-e éditio n, Edit. ”Dalloz”, Paris,
2006