Conf . univ. dr. ec. CIUREA MARIA GLOBALIZAREA AFACERILOR INTERNAȚIONALE Note de curs PETROȘANI 2016 2 CUPRINS CAPITOLUL I. ECONOMIA MONDIALĂ… [603950]

UNIVERSITA TEA DIN PETROȘANI
Facultat ea de Științe
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE ECONOMICE

Conf . univ. dr. ec. CIUREA MARIA

GLOBALIZAREA AFACERILOR

INTERNAȚIONALE

Note de curs

PETROȘANI
2016

2 CUPRINS

CAPITOLUL I. ECONOMIA MONDIALĂ ………………………….. ………………………….. ……………… 4

1.1. Aspecte conceptuale și generale privind formarea economiei mondiale ……………………….. 4
1.2. Trăsături principale ale economiei mondiale actuale ………………………….. …………………………. 11
1.3. Interdependențele economice, internaționalizarea și mondializarea ………………………….. . 15
1.4. Avantajul comparativ în schimburile economice internaționale ………………………….. ……… 21
1.5. Comerțul internațional și politicile comerciale ………………………….. ………………………….. ……….. 26
1.5.1. Economia mondială și sistemul relațiilor economice internaționale ……………….. 26
1.5.2. Aspecte ale comerțului internațional contemporan ………………………….. ……………….. 28
1.5.3. Politici comerciale contemporane și reglementări în comerțul internațional … 32

CAPITOLUL II. GLOBALIZAREA CARACTERISTICĂ A CELUI
DE AL TREILEA MILENIU ………………………….. ………………………….. …………. 36

2.1. Considerații privind conceptul de globalizare ………………………….. ………………………….. …………. 36
2.2. Teorii explicative ale fenomenului de globalizare ………………………….. ………………………….. …… 40
2.3. Structura sistemului economiei globale ………………………….. ………………………….. …………………….. 45
2.3.1 . Internaționalizarea legii, democrației și creșterea rolului instituțiilor
internaționale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 47
2.3.2. Formele de manifestare ale globalizării economiei ………………………….. ………………… 49
2.4. Mișcarea antiglobalizare: cauze și forme de manifestare ………………………….. ………………….. 54
2.5. Aspecte cu privire la beneficii și costuri pentru România vis -a –vis de globalizare …. 57

CAPITOLUL III. GLOBALIZAREA ECONOMICĂ ………………………….. ………………………….. 60

3.1. Conceptul de globalizare economică ………………………….. ………………………….. ……………….. 60
3.2. Caracteristici și cauze ale globalizarii economi ce………………………….. ………………………….. ………. 62
3.3. Componentele globalizarii economice ………………………….. ………………………….. ……………………….. 64
3.4. Factorii globalizării care amenință securitatea economică ………………………….. …………………… 67
3.5. Consecințele și efectele globalizării ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 70
3.6. Dimensiunea fenomenului globalizării ………………………….. ………………………….. ……………………… 73

CAPITOLUL IV. INDICATORII GLOBALIZĂRII ECONOMIEI ………………………….. …….. 78

4.1. Indicatori pentru evaluarea gradului de integrare în economia globală …………………….. 78
4.2. Grile de performanță ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 81
4.3. Indicele sintetic Kearney al globalizării economiei și indicele globalizării culturale …….. 82

CAPITOLUL V . PROBLEMATICA INTEGRĂRII ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ …….. 85

5.1. Integrarea economică – concept, forme, cauze, implicații ………………………….. …………………. 85
5.2. Formarea Comunităților Europene ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 91
5.3. România și Uniunea Europeană ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 93
5.4. Perspective pentru Uniunea Europeană ………………………….. ………………………….. …………………….. 98

CAPITOLUL VI . FIRMA ÎN MEDIUL CONCURENȚIAL ………………………….. …………….. 103

6.1. Mediul extern al firmei – definire și componente ………………………….. ………………………….. …. 103
6.2. Micromediul firmei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 108
6.3. Macromediul firmei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 110

3 6.4. Atitudinea firmei față de dinamica mediului ………………………….. ………………………….. …………. 113
6.5. Analiza mediului extern al firmei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 114
6.5.1. Relațiile de concurență ale firmei ………………………….. ………………………….. ………………… 114
6.5.2. Analiza mediului ramurii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 115
6.5.3. Analiza mediului co ncurențial ………………………….. ………………………….. ……………………… 116

CAPITOLUL VII . INTERNAȚIONALIZAREA AFACERILOR ………………………….. ……… 118

7.1. Internaționalizarea a facerilor – prezentare conceptuală ………………………….. …………………. 118
7.2. Factori ai dezvoltării afacerilor internaționale ………………………….. ………………………….. ……… 122
7.3. Limitele procesului de int ernaționalizare ………………………….. ………………………….. ……………….. 123
7.4. Stadiile internaționalizării afacerilor și formele tranzacțiilor internaționale …………… 126
7.4.1. Strategia de internaționalizare ………………………….. ………………………….. ……………………….. 127
7.4.2. Internaționalizarea prin export ………………………….. ………………………….. ………………….. 132

CAPITOLUL VIII . FIRMELE MULTINAȚIONALE – VECTOR MAJOR ÎN
ANSAMBLUL PROCESULUI DE GLOBALIZARE A ECONOMIEI CONTEMPORANE
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 140

8.1. Firmele multinaționale – delimitări conceptuale ………………………….. ………………………….. ……… 140
8.2. Abordări evolutive ale gândirii corporative strategice în contextul ………………………………
mediului economic global ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 144
8.3. Strateg iile de expansiune și restructurare a companiilor în condițiile globalizării ……… 148
8.4. Rolul fuziunilor și achizițiilor internaționale în integrarea corporativă ……………………….. 151
8.5. Dezvoltarea și integrarea sistemică a firmelor multinaționale ………………………….. ……….. 157
8.6. Puterea economică a grupurilor multinaționale ………………………….. ………………………….. ……. 160
8.7. Prezența firmelor multinaționale în România ………………………….. ………………………….. ………….. 161

BIBLIOGRAFIE ……….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 166

4 CAPITOLUL I
ECONOMIA MOND IALĂ

1.1. Aspecte conceptuale și generale privind formarea economiei
mondiale

Creșterea și dezvoltarea economică, factori inseparabili și care se întrepătrund permanent
stau la baza întregului progres al omenirii. Societatea umană nu s -a dezvoltat unifo rm, pe tot
globul pământesc, datorită diferențelor în ceea ce privește abundența sau lipsa de resurse
naturale, dar și diferențelor de organizare a comunităților umane.
Dezvoltarea economică a diferitelor teritorii a condus, în cele din urmă, la apariția unor
forme economice organizate în mod unitar, în cadrul unor teritorii delimitate, respectiv în cadrul
statelor naționale formate și extinse odată cu apariția și dezvoltarea capitalismului.
Existența economiilor naționale și dezvoltarea acestora au adus cu sine și legăturile dintre
diversele economii naționale, ca forme de conviețuire și de acces la resursele celuilalt sau de
transfer a realizărilor unuia către celălalt.
Producția de mărfuri și crearea noii piețe mondiale au condus, pe de o parte, la apa riția
concurenței internaționale, iar pe de altă parte, la apariția primelor concepte teoretice privind
atitudinea necesară față de comerțul internațional, fie la export, fie la import. Astfel s -au conturat
politici comerciale care serveau intereselor unor exportatori și politici protecționiste, care apărau
interesele noilor veniți pe arena producției de mărfuri, a industrializării și apoi a comerțului
internațional.
Piața mondială nu este o noțiune geografică, ci una economică. Ea reprezintă ansamblul
tranzacțiilor care au loc între agenții economici de pe întregul glob1. Piața mondială este
eterogenă, fiind alcătuită din segmente specifice tranzacțiilor cu diferite categorii de bunuri sau
servicii. În practică, există o piață mondială a petrolului, a mobi lei, a autoturismelor, a obiectelor
de artă, a asigurărilor etc. Pe aceste piețe prețurile se formează în funcție de o serie de factori
specifici -economici, sociali sau chiar politici, care influențează oferta și cererea pentru produsele
respective.
Între diferitele segmente ale pieței mondiale există o condiționare reciprocă . O creștere a
cererii mondiale de automobile, de exemplu, face să crească și cererea de petrol (benzină) și deci
prețul acestui produs. După cum ieftinirea benzinei poate fi factor de sporire a cererii de
automobile.
Economia unei țări nu poate exista și nu poate fi viabilă decât în cadrul și în legătură cu
economiile celorlaltor țări. Se poate spune că totalitatea economiilor naționale împreună cu
sistemul de interdependențe dintre ele formează economia mondială.
Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent, de agenți ai vieții
economice împreună cu normele juridico -legislative și cu instituțiile care regelementează și

1 Bal A. (coord), Economie mondială, Editura ASE, București, 2006.

5 monitorizează funcționarea structurilor comp onente și a sistemului economic mondial în
ansamblul său.2
Agenții vieții economice implicați în economia mondială sunt: economiile naționale,
uniunile economice (zonale, regionale, transcontinentale), companiile private și companiile
publice și persoanel e fizice rezidente în diferite țări ale lumii. Între acești agenți se dezvoltă
ample relații economice, tehnologice, comerciale, financiar -monetare , turistice, etc.
Proprietățile ce caracterizează economia mondială sunt complexitatea și existența
interdep endențelor dintre agenții vieții economice.
Economia mondială este unul din conceptele cu cea mai largă utilizare în gândirea și
practica internațională. El desemnează, pe de o par te, realitatea obiectivă funda mentală a lumii
contemporane, reprezentată pri n ansa mblul economiilor naționale ale tuturor țărilor și a altor
entități economice privite în complexitatea legăturilor și interdependențelor dintre ele. Pe de altă
parte, acest concept desemnează știința care studiază această realitate economico -socială din
multiple perspective: componente de dezvoltare și evoluție, forme și mecanisme, trăsături și
tendințe etc.
Noțiunea de „economie mondială” se utilizează de multă vreme. Specialiști în domeniu,
afirmă că ,,economia mondială se extinde la lumea întreagă, ea repreze ntând „piața întregului
univers” și desemnând „specia umană sau acea parte a speciei umane, care face comerț și care
nu mai formează astăzi, într -un fel, decât o singură pia ță”.3
Este un sistem mondial nu pentru că el cuprinde întreaga lume, ci pentru că
este mai larg decât oricare unitate politică juridic definită. Și este o economie mondială, deoarece
legătura fundamentală dintre părțile sistemului este economică, deși aceasta a fost întărită, înțr -o
oarecare măsură, de leg ături culturale și, î n ultimă instanță, de aranjamente politice sau chiar de
structuri confederale .
În acest proces complex și îndelungat, în care un rol esențial l -au avut o serie factori de
ordin economic, tehnic, social și politic, sunt de remarcat mai multe momente :
 La baz a acestui proces s -a aflat dezvoltarea economiei de schimb și a comerțului
dintre diferite popoare și regiuni ale globului , mai ales în urma marilor desco periri geografice.
Intensificarea și diversificarea schimburilor dintre Lumea Veche și Lumea Nouă
au condus la formarea pieței mondiale, în cursul secolului al XV -lea, Aceasta a
contribuit la impulsionarea producției și a activității de transport. S -au dezvoltat
manufacturile și comerțul cu produsele acestora, la început în țări precum Olanda,
Belgia și a poi Anglia. Asemenea orașe din Țările de Jos, ca Anvers, Bruges sau G and
au devenit centre ale comerțului internațional, mai ales pe baza mărfurilor produse în
manufacturi. Comerțul mondial și piața mondială au inaugurat și au propulsat, în
acest secol, al XVI-lea, istoria modernă a capitalului.
 Un rol hotărâtor în dezvoltarea economiilor diferitelor țări și în creșterea
schimburilor l -au avut revoluția industrială și trecerea de la manufacturi la marea
industrie mașinistă. Această revoluție, care a cuprins mai întâi Anglia, dar apoi s -a
extins treptat și în alte țări din Europa – Franța, Germania, Belgia, Olanda, Țările

2 Enache C., Mecu C., Economie Politică , Ed. a V -a, Vol. 2, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.
3 Braudel F., Timpul lumii, Ed. Meridiane, București, 1989.

6 Scandinave, Elveția – a determinat ample transformări în baza tehnică a economiei,
în structura producției materiale, precum și a comerțulu i dintre statele lumii. A
început, de asemenea, demarajul industrial al S.UA.
Din punct de vedere al rolului transformator, al ef ectelor propagate în economiile
naționale, în transportul și comerțul internațional, industria avea să dev ină, pentru întreaga
perioadă de timp care a urmat până în zilele noastre, „inima economiei mondiale" . Ea a redus
dependența producției de bun uri economice de piețele locale de aprovizionare și desfacere și a
stat la baza unei creșteri revoluționare a pro ducti vității muncii.
 Formarea diviziunii internaționale a muncii, ca ansamblu de specializări de
producție pentru export, pe măsura extinderii relații lor economice dintre popoare, a reprezentat
nu numai rezultatul apariției și dezvoltării industriei, ci și expresia unui sistem de
interdependențe economice între țări și a împărțir ii acestora în două categorii: țări industriale și
țări agrare.
 Revoluțiile politice care au avut loc în secolel e XVII (Anglia), XVIII (Franța și
XIX (Spania, Italia și Germania) au favorizat procesul de consolidare a pi ețelor
naționale, de formare a economiilor naționale, prin transformările de ordin juridic social,
instituțional, care au asigurat extinderea și consolidarea mecanismelor spe cifice economiei
capitaliste. Proprietatea privată, liberta tea comerțului și a inițiative: și-au găsit consacrarea în
norme juridice cu o sferă to t mai largă de aplicare pe plan național și internațional. S -a format,
treptat și prin mijlo ace diferite, conștiința națio nală, iar în acest cadru și ideea că „cetățenii une i
națiuni împărțeau responsabilitatea bunăstării lor economice, ca o consecință firească a acestui
patriotism în devenire.
 Ultima treime a secolului al XlX -lea s -a caracterizat prin evoluții de amploare
și importante, chiar dacă ele au fost și contradicto rii.
În primul rând, este vorba de mari descoperiri, in venții și creații tehnice, care s-au
răspândit repede în Europa și America, între care turbina e lectrică, motorul cu combustie
internă, mecanismele cu componente in terșanjabile, telegraful, căile ferate. S-au dezvoltat
puternic construcția de mașini, metalurgia, industri a cărbu nelui, chimia.
În al doilea rând, a crescut puternic productivitatea mun cii. Lucrătorul mijlociu din
primele decenii ale secolului al XIX -lea a produs numai cu 0,3% mai mult în fiecare an față de
cel precedent.
La sfârșitul secolului, rata productivității se mărise de șase ori. Rezultatele au fost
similare în America, Marea Bri tanie, Germania și Franța: producția de textile, bumbac și lână s -a
extins vertiginos, ca și cea de unel te agricole, obiecte folosite în gospodărie și sute de alte
articole.
 Economia țărilor industriale s -a confruntat, începând de la mijlocul secolului al
XlX-lea, cu mai multe crize economice, care au in fluențat evoluția producției și comerțului
mondial. Cr izele din 1873 și 1896 au determinat restruc turări importante nu numai în producția
industrială, ci și în dinamica și s tructura exporturilor mondiale. Simultaneitatea recesiunii, în
majoritatea țărilor, s -a împletit cu blocarea schimbu rilor internaționale.
Toate acestea, asociate cu acțiunea puternică a n oului val de creații tehnice și
tehnologice, au accentuat procesele de concentrare și centralizare a capitalului , eliminând de pe

7 piață multe întreprinderi slabe și s timulând fuziunile și afirmarea întrepri nderilor cu mare putere
economico -financiară. Pe această bază, în ultimele două decenii ale secolului XIX s -a accentuat
procesul de formare și afirmare a corporațiilor , îndeosebi în ramurile industriale de bază.
Revoluționarea tehnicilor și metodelor de pr oducție și creșterea productivității
muncii, pe de o parte, crizele economice și rămânerea în urmă a consumului populației, pe de
altă parte, au fost însoțite de o scădere generală a prețurilor. Toate acestea au condus la
accentuarea concurenței pe plan in ternațional și introducerea planificării activității, cu influențe
pozitive asupra producției.
 Perioada care a urmat a fost marcată de multe schimbări și bulversări în economia
mondială: cele două războaie mondiale; marea criză economică mondială din anii 1929 -1933;
revoluții sociale și de eliberare națională, care au dus la noi forme de organizare socială și
națională ș.a. Totodată, au acționat și numeroși factori cu influențe favorabile, între care: schimbări
importante în filozofia dezvoltării economice, prin asimilarea și extinderea dirijismului de esență
keynesistă; revoluția tehnico -științifică din perioada de după cel de -al Il-lea Război Mondial;
lansarea și dezvoltarea proceselor de integ rare a economiilor mai întâi pe continentul european, apoi
și pe celelalte continent e; negocierile comerciale multi laterale desfășurate în cadrul GATT, care au
dus la o reducere substanțială a barie relor vamale, înainte de toate a taxelor vamale ; conferința
financiar -monetară de la Bretton Woods din 1944, încheiată cu adoptarea unui sistem monetar
internațional și crearea unor organisme financiare internaționale etc.
Alți autori, definesc economia mondială drept : „ansamblul interdependențelor
economice, politice, comerciale și financiar valutare dintre economiile nați onale, structurile
supranaționale și societățile transnaționale privite și analizate în mod dinamic și evolutiv”. 4.
Economia mondială, privită ca ansamblu al economiilor naționale și a interdependențelor
dintre ele, este considerată o treaptă calitativă superioară a schimbului mutual de activități între
acestea desfășurat pe piața m ondială, în acord cu diviziunea mondială a muncii.
Economia mondială modernă cuprinde nu numai economiile naționale, dar și o serie de
organizații și instituții internaționale . Transferul de competențe peste atributele naționale le dă
acestora dreptul, cum este cazul Parlamentului European, de a se substitui statelor, în anumite
limite și competențe, chiar în relațiile internaționale. Pe de altă parte, se observă apariția și
intensificarea rolului unor instituții și organisme internaționale în procesele mondoeconomice.
ONU nu reușește a se impune cu acuratețe, însă FMI, BERD și Banca Mondială se implică și dau
economiei mondiale impulsuri sau semnale clare de interferență.
Cara cterizarea succinta a procesului de formare a ec onomiei mondiale ca realitate a vieții
internaționale, permite definirea mai precisă a noțiunii teoretice prin care se prezintă această
realitate în știința economică.
În majoritatea lucrărilor de specialitat e din țara noastră, economia mondială este
definită pornind de la unitatea dintre economiile naț ionale, pe de o parte și schim burile
economice sistematice care au loc între acestea, pe de altă parte. În cea mai simplă formă,
economia mondială este definită ca an samblul economiilor naționale ale statelor lumii, privite în
interdependența legături lor economice care se derulează în mod sistematic între ele, pe baza
diviziunii internaționale a muncii.

4 Bari.I., Globaliz area economiei , Ed. Economică, București, 2009.

8 Într-o altă concepție economia mondială este definită ca acel stad iu al schimbului
reciproc de activități în care, pe baza diviziuni i muncii la nivel mondial, sunt implicați, în mod
obiectiv, majoritatea agenților economici de pe glob.
Într-o viziune care pune în centrul definiției numai relațiile economice între ț ări și
cele suprastatale, economia mondială este definită și ca „[ … ] ansamblul interdependențelor
economice, politice, comerciale și finan ciar-valutare dintre economiile naționale, structurile
supranaționale și societățile transnaționale privite și ana lizate în mod dinamic și evolutiv” .5
Consider că în formularea unei concluzii sau a unei definiții trebuie luate în considerare
mai multe aspecte esențiale, și anume:
 Economiile naționale reprezintă, celulele de bază ale economiei mondiale, în care
au loc procesele de bază ale vieții economice – producția, repartiția, schimbul și consumul, –
necesare atât pentru comunitățile istoriceșt e constituite, națiuni și state naționale, cât și pentru
interacțiune a necesară ș i utilă cu celelalte comunități naționale sau popoare .
 Ultimele decenii au înregistrat nu numai o creștere puternică a volumului
schimburilor pe plan mondial, dar și modificări imp ortante în formele și structura acestora, pe de
o parte, prin extrateritorialitatea unor p rocese de producție, implant ate de marile corporații pe tot
globul, acolo unde se găse sc resurse și se obține profit. Fără economii naționale sănătoase și
puternice nici fl uxurile internaționale nu func ționează în mod corespunzător. O dovadă în acest
sens o furnizează țările europene aflate în proces de tranziție la economia de piață, a căror
capacitate de atragere și utilizare profitabilă a capitalului străin este direct proporțională cu
modul în care funcționează economiile naționale respective. De asemenea, capacitatea unei țări
de a rezista șocurilor sau valurilor unui șoc este proporțio nală cu potențialul economic și cu
nivelul de dezvoltare. Sunt afectate puternic econom iile mai slabe și mai ales cele cu mari
dezechilibre economice.
 Perioada postbelică se caracterizează și printr -o creștere a rolului și ariei unor
forme mai active de integrare economică, a organismel or create în cadrul integrării, ca și a altora
cu vocație mondială, menite a atenua șocurile economice care se pot prelungi în zone mai fragile
ale globului. Ele s -au înscris în mecanismul de acțiune pentru a reduce și preveni caracterul
entropie al procesului de creștere.
 În cadrul dezbaterilor privind globalizarea s -au conturat două modele teoretice
de analiză. Primul este fondat pe evoluțiile real e din trecut și denu mit modelul economiei
inter naționale, bazat pe rolul determin ant al economiilor naționale și caracterizat printr -un
mecanism de reglaj „automat”, având în centru etalonul -aur, care a funcționat începând cu
mijlocul secolului al XlX -lea și până în 1914. Cel de-al doilea este un model ideal, care poartă
denumirea de economie globalizată, având ca trăsătură principală rolul determinant al
corporațiilor transnaționale. Sunt importante aprecierile și concluziile formulate în urma analizei
acestor modele:
 cele d ouă modele de economie nu sunt inerent reciproc exclusive; mai degrabă în
anumite condiții economia globalizată ar îngloba și ar include întrucâtva economia
internațională;
 ar trebui să fim mai precauți în a considera ca având semnificație structurală une le

5 Bari I., Economia mondială, Ed. Didactică și Pedagogică. București, 1997.

9 schimbări care ar putea fi conjuncturale sau temporare;
 departe de a fi zdruncinată de către procesele de internaționalizare, importanța
statului -națiune este chiar consolidată de acestea în multe privințe.
Și în domeniul economic lucrurile evoluează s pre o lume mai complexă, în care ca agenți
sau actori ai vieții economice internaționale se vor exprima: statele -națiune, ca exponenți ai
economiilor naționale, organizații le economice internaționale, în primul rând cele cu caracter
integraționist, întrepr inderi le și firmele naționale, socie tățile transnaționale ș.a.
Economia mondială, ca sistem sau megasistem econom ic contemporan, repre zintă și va
reprezenta expresia materială a acestor realit ăți, cuprinzând, pe de o parte, economiile naționale
ale celor p este 190 de țări ca re constituie subiecte de drept internaț ional, iar pe de altă parte,
ansamblul relațiilor economice (comerciale , financiare, tehnico -științifice, monetar -valutare etc.)
desfășurate stabil între țările lumii, între organizațiile și soci etățile transnaționale cu țările
respective și între ele .
O altă caracteristică o reprezintă intensificarea integrărilor regionale și interregionale sau
a globalizării unor fenomene economice.
În ultimii treizeci de ani ai sec XX I au fost puse bazele une i noi etape a economiei de
piață, numită economia deschisă . Aceasta reprezintă un „stadiu superior al dezvoltării în
profunzime și amplitudine a economiei de piață, caracterizat prin capacitatea sa deosebită de a
genera permanent și a încorpora, în rezulta te benefice pentru om și societate, progresele științei
și tehnologiei, ale dezvoltării factorilor de producție contemporani și prin înlăturarea barierelor
structurale, organizaționale și teritoriale care obstrucționează manifestarea deplină a
principiului eficienței și raționalității activității economice.” 6.
Apariția microprocesorului care reprezintă momentul esențial al revoluției informatice, a
automaticii, telematicii și roboticii, asociată cu evoluțiile spectaculoase din domeniile
biotehnologiilor, ingineriei genetice și sur selor de energie se constituie î n fundamentul
tehnologic al economiei de piață deschisă.
Apariția economiei de piață deschise s -a manifestat diferit în țările lumii, în funcție de
stadiile în carre se găseau economiile naționale ale acestora.
În țările cu economie de piață a avut loc o liberalizare și mai profundă a economiei, în
țările cu economii comuniste centralizate sau foste comuniste a avut loc înlăturarea formelor de
proprietate și a mecanismelor economice anchilozate ce obstrucționau eficiența economică, iar în
țările în curs de dezvoltare are loc consolidarea proprietății private, a liberei inițiative și a
concurenței.
Pilonii de bază ai economiei mondiale sunt:
 economiile naționale ale țărilor lumii;
 diviziunea intern ațională a muncii;
 relați ile economice internaționale și piața mondială.
 cadrul normativ și instituțional de funcționare a economiei mondiale.
De asemenea, în lumea contemporană sunt asimi late ca o componentă importantă a
economiei mondiale și societățile transnaționale și organizațiile economice internaționale .
Economia națională reprezintă un sistem de ramuri, subramuri, sfere și sectoare de

6 Mecu C., Economie Politică – aplicații practice, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

10 activitate economică, de agenți economici autohtoni, între care se creează legături durabile pe
baza diviziunii soc iale a muncii și a pieței naționale, care funcționează în cadrul teritoriului dat
al unui stat.7 Numărul statelor naționale a crescut semnificativ de la o perioadă la alta. În mod
firesc această creștere duce la accentuarea diversității tipologice și la a dîncirea legăturilor lor
reciproce, fapte ce cresc suficient interdependențele încât ciclurile economice internaționale să
intre într -o etapă de sincronizare.
Diversitatea tipologică a economiei mondiale semnifică coexistența în cadrul sistemului
economic mondial a unor structuri – econo mii naționale, tipuri de agenți (companii) economici,
forme de organizare și conducere a vieții economice etc., având caracteristici care le disting
unele de altele și permit gruparea lor în diferite categorii (grupe, subgr upe, clase) specifice.
Astfel statele lumii pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care principale sunt: nivelul
de dezvoltare, structurile economiilor naționale, potențialul economic, situația financiară,
participarea la relațiile economice in ternaționale, ș.a. Aceste clasificări ale economiilor naționale
în diferite grupe și subgrupe pun în evidență atăt caracterul eterogen al economiei mondiale cât și
deosebirile considerabile dintre entitățile economice naționale.
În literatura economică de specialitate se întâlnește deseori sintagma de inegalități și
decalaje manifestate în cadrul economiei mondiale, pe diferite planuri.
Inegalitățile pot fi considerate relații cantitative, calitative și structurale între mărimi,
entități, fenomene sau pro cese ce au dimensiuni, sfer e de cuprindere, intensități de manifestare
diferite în timp și spațiu; ele se exteriorizează sub diferite forme de decalaje economice.8
Decalajul economic definește discrepanțe cantitative, calitative sau structurale între
indicatorii care exprimă starea diferitelor structuri ale economiei (economia diferitelor țări,
regiuni, sectoare de activitate etc.). Printre indicatorii uzual folosiți pentru compararea
economiilor sunt PIB total și pe locuitor, PNN pe locuitor, structura de ramură a economiei,
ponderea diferitelor ramuri în produsul intern brut, producția și consumul pe locuitor la
principalele bunuri economice, gradul de alfabetizare, structura comerțului exterior, indicatori ai
bunăstării, etc. Între țările lumii există o multitudine de decalaje cum ar fi cele tehnologice și
științifice, cele privind eficiența utilizării resurselor, calitatea vieții cetățenilor, etc
Pentru a surprinde mai bine inegalitățile și decalajele dintre țări, ONU folosește din 1990
un sistem de indi catori ai dezvoltării umane (Human Development Index – HDI). Cu ajutorul
HDI se poate stabili locul unei economii în cadrul economiei mondiale, la un moment dat sau pe
o anumită perioadă.
Decalajele pot fi cantitative (discrepanțe numerice, de mărime, înt re indicatorii
comparați), calitative (discrepanțe între laturile esențiale ce definesc indicatorii respectivi),
absolute (discrepanțe între indicatori, manifestate prin deosebiri comparabile în privința ponderii
și ritmurilor înregistrate de indicatorii m acroeconomici ce se compară) sau în strânsă legătură cu
un anumit criteriu de referință, cum ar fi: starea economiei (boom sau recesiune), structura
tehnică, tehnologică sau economică, timpul pentru care se realizează analiza, etc.
În prezent amplificarea inegalității decurge din participarea diferențiată a țărilor la
globalizare, potrivit gradului de dezvoltare economică. Inegalitatea economică, îndeosebi în

7 Enache C., Mecu C., Economi e Politică , Ed. a V -a, Vol. 2, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.
8 ASE, Economie , Ediția a VI -a, Editura Economică, București, 2003.

11 repartizarea veniturilor, a devenit o problemă globală a omenirii.
Specialiștii în dome niu, consi deră că există mai multe forme de inegalități9, ce constituie
atât premise, cât și efecte ale dezvoltării economice:
 inegalități în interiorul țărilor și inegalități între țări (internaționale) ;
 inegalități în venituri ;
 inegalități în indicatori ai dezvol tării umane ;
 inegalități privind educația și accesul la cultură ;
 inegalități privind accesul la servicii de calitate ;
 inegalități privind gradul de libertate economică și/sau politică ;
 inegalități privind transparența proceselor de guvernare ;
 inegalități p rivind nivelul corupției și/sau al economiei subterane ;
 inegalități privind produsul intern brut pe locuitor, etc.
Efectele inegalităților pot fi puternice, deoarece ele nu acționează doar individual ci se
intersectează și intercondiționează în permanență în plan național și internațional.
Realitatea ultimului secol atestă faptul că statele cu o deschidere largă către economia
mondială înregistrează niveluri scăzute de inegalitate. Cu toate acestea, globalizarea nu va
produce egalitate, deși aceasta este una din marile speranțe a țărilor sărace. Dar, inegalitatea va fi
mai mică într -o lume în care integrarea economică va fi deplină, d ecât în una parțial globalizată.

1.2. Trăsături principale ale economiei mondiale actuale

Economia mondială actuală prezi ntă o serie de trăsături principale, ce decurg din
caracteristicile elementelor com ponente – economiile naționale, relațiile economice dintre ele,
precum și mecanisme le prin care se corelează și se racordează toate acestea între ele. Dintre
aceste trăsătur i, pot fi amintite următoarele :
 eterogenitatea;
 unicitatea și multipolaritatea;
 interdependența și complementaritatea componentelor economiei mondiale;
 dinamismul și diversitatea formelor de manifestare;
 asimetria nivelurilor de dezvoltare și a evoluțiilo r economico -sociale;
 formarea de s tate independente și integrarea .

Eterogenitatea economiei mondiale actuale
Această trăsătură este dată, înainte de toate, de marea diversitate a economiilor naționale
care alcătuiesc economia mondială actual ă, care, pe lângă o serie de trăsături comune decurgând
din ce ea ce numim bazele generale ale activității economice (trebuințe, resurse și factori de
producție etc.) se deosebesc înt re ele din p unct de vedere al dimensiunilor pieței interne și al
potențialului economic, prin nivelu l de dezvoltare economică, prin structurile tehnico -productive
și economico -sociale, prin gradul de deschidere spr e economia mondială, prin particularitățile
modului de consum și de viață socială și cultu rală, precum și ale organizării statal – instit uționale.
Pentru perceperea acestor diferențe trebuie pornit de la o trăsătură fundamentală a

9 ASE, Economie , Ediția a VI -a, Editura Economică, București, 2003.

12 dezvoltării social -culturale, cu precădere în cea de -a doua jumătate a secolului al XX – lea,
constând în creșterea impresionantă a numărului țărilor care au devenit i ndependente, trăsătură
concretizată în mărirea numărului membrilor O.N.U., de la 51 state în anul 1945 , la 192 în
prezent.
Din punctul de vedere al relațiilor economice și politice, aceasta înseamnă, pe de o parte
o mărire considerabilă a pre ocupărilor, aspirațiilor și particularităților de politică internă, iar pe
de altă parte o multiplicare considerabilă atât a centrelor de decizie autonomă în economia
mondială, cât și a fluxurilor economice dintre țări, a complexității și volumului schim burilor
internaționale.
Având în vedere această diversitate de preocupări și de tendințele care decurg de aici,
uneori din direcții și cu semnificații contra dictorii, econo mia mondială actuală este văzută în
literatura de spec ialitate drept, „un imens labora tor economico -social ”.10
Un prim criteriu pe baza căruia se caracterizează diversitatea statelor și econo miilor
contemporane îl reprezintă mărimea teritoriului, numărul populației și volumul producției de
bunuri materiale și servicii realizate anual (prod usul intern brut sau venitul național total) prin
care se desemnează ceea ce se numește potențialul economic sau puterea economică.
Suprafața este luată în calcul pentru a exprima di mensiunile tării și, cu anumite rezerve
sau limite, amploarea resurselor n aturale.
Populația pune în evidență resursele de mun că, dar este și un indicator de caracterizare a
mărimii pieței interne.
Produsul intern brut în mărime absolută carac terizează, pe de o parte, rezultatul total al
activității de pr oducție a țării, iar pe de altă parte, posibilitățile de consum, de acumulare și
invest iții, precum și cele de export. Pe baza acestor indicatori, țările lumii se clasifică astfel:
foarte mari, mari, mijlocii, mici și foarte mici.
Din punct de vedere al suprafeței, primele 10 țări sunt (în milioane km.p.): Rusia (17,10);
Canada (9,96 ); Statele Unite ale Americii (9, 63); Republica Populară Chineză (9,60); Brazilia
(8,52); Australia (7,69 ); India (3,29 ); Argentina (2, 78); Kazahstan (2,72) și Algeria (2,38) .
Primele 10 ță ri după mă rimea populației, în 2010 , erau următoarele (milioane persoane):
China (1.3 54); India ( 1.228); S.U.A. (316 ); Indonezia (238 ); Brazilia (19 1); Pakistan (1 82);
Nigeria (158); Bangladesh ( 154); Rusia (143); Japonia (128 ).
În acest sens, literatura economică de specialitate se vorbeșt e tot mai mult despre „lumea
la proporțiile 20:80 ”. Pe această bază se apreciază că, datorită productivității tot mai
ridicate ce se obține pe bază de progres tehnic, spre mijlocul secolului al XXI -lea, tehnologiile
informaționale și globalizarea vor d uce spre o lume în care 20% din populație va fi în stare să
mențină activă economia mondială, producția de bunuri materiale și servicii. Cei 20% vor avea
parte de cele mai bune venituri, de averi, indiferent de țara în care trăiesc, ia r restul de 80% vor
avea în față numai perspectiva supraviețuirii.
Inegalitățile și discrepanțele mari dintre bogați și s ăraci privesc nu numai raportu rile
interne, ci și pe cele dintre țările bogate și țările săra ce. Pe baza datelor, în litera tură se rele vă
faptul că raportul dintre veniturile c elor 20% din populația globului care reprezintă pe cei mai
bogați și cei 20% care în sumează locuitorii din cele mai sărace țări ale lumii a crescut în ultim ele

10 Badrus G., Rădăceanu E., Globalit ate și management, Ed. AII Beck, București, 1999.

13 trei decenii, de la 30:1 la 60:1, în condițiile în care bogăția totală a lumii a crescu t substanțial.
Eterogenitatea economiei mondiale contem porane este și mai bine pusă în evidență de
analiza nivelului de dezvoltare economică a țărilor lumii. Din analiza datelor existente se
desprinde o tră sătură de bază a economiei mon diale contemporane, coexistența a două tipuri de
economii, dezvoltate și subdez voltate, cu un tip intermediar, cel al țărilor cu dezvoltare medie,
precum și a unor decalaje mari între țări, care manifestă tendințe de ac centuare. Țările cu
econ omie în tranziție, care trec de la economia planificată centr alizat și bazată pe proprietate
socială la economia de piață, deși se confruntă cu prob leme specifice, se aliniază, în ultimă
instanță, la această structură, în prezent unele din tre ele putând să fie încadrate în rândul țărilor
dezvoltate.
Decalajele existente între țările care reprezint ă cele două niveluri de bază au forme
multiple de manifestare, cuprinzând economia, te hnologia și nivelul de viață și reprezintă o
problemă gravă a lumii contempor ane.
Cauzele acestor inegalități sunt legate atât de e tapele diferite ale demarajului economic
între țări, cât și de mecanismele economi ei de piață care, atât la nivel național, cât și
internațional, tind să creeze o diviz iune ierarhizată a muncii între producători, bazată pe
avantajul comparativ, pe difuzar ea inegală a rezultatelor și pe redistribuirea bogăției. Chiar și
atunci când toți câștigă din participarea la schimburi, unii câștigă mai mult decât alții, deși din
regulile jocului fac parte inseparab ilă riscurile și pierderile.
Prin urmare, în liter atura economică se apreciază că economia de piață tinde să se
transforme într -un proces de dezvoltare inegală atât în sistemul intern, cât și în cel extern. O
economie de piață lăsată în legea e i are efecte de adâncime asupra naturii și organizării
societăților, precum și a relațiilor p olitice dintre ele . Astfel devine necesară intervenția statelor în
activitățile economice, cu intenția de a susține acele efecte ale piețelor care sunt aducătoare de
foloase și de a le contracara pe cele dăunătoare .
De modul cum se respectă obligaț iile pe plan extern în cadrul pieței mondiale depind
hotărâtor, pe de o parte, dezvol tarea și macrostabilizarea – pe plan intern – și, pe de altă parte,
eficiența și imaginea economie i naționale a fiecărei țări în – plan internațional, i ar rezultatele
obțin ute pe piața externă potențează dezvoltarea economică internă.
Unicitatea și multipolaritatea economiei mondiale
Datorită marii varietăți a „părților” din care se compu ne economia m ondială actuală ,
aceasta reprezintă un sistem unic, care funcționează și se dezvoltă numai prin coexistența și
interacțiunea economiilor și statelor naționale și a celor lalte componente istoricește constituite,
precum și prin derularea normală a fluxurilor economice dintre acestea.
Unicitatea economiei mondiale decurge, pe de o pa rte, din rolul pe care îl au în procesul
dezvoltării și satisfacerii trebuințelor fun damentale ale omenirii factorii fundamentali de
producție, știința și tehnologia, ge stiunea efic ientă a resurselor, precum și schimbul de bunuri
materiale și spirituale între toate țările. Amplificarea continuă a cerințelor, diversifica rea
formelor pe care le îmbracă schimbul dintre țări și îndeosebi dezvoltarea divi ziunii internaționale
a muncii, creșterea interdependențelor variate și complexe dintre națiuni au pus tot mai mult în
legătură țări și teritorii, unități de producție și de come rcializare, piețe comerciale și financiare,
organisme și instituții financiare.

14 Pe de altă parte, în virtutea in terdependențelor și unicit ății, disfuncționalitățile sau crizele
care apar în oricare parte a economiei mondial e influențează, într -un fel sau altul, și restul
acesteia. Interdependențele economice tot mai accentuate, caracterul unic al economiei
mondiale contemporane, asociate cu creșterea neîntâlnit ă a vitezei cu care se transmit atât
creșterea, cât și crizele de orice fel, au impulsionat conștiin țele cele mai active, conducând la
desprinderea a ceea ce s -a numit setul de probleme globale ale omenirii, care nu pot fi
soluționate numai prin ef orturile individuale sau locale.
Caracterul global al tuturor probleme lor omenirii decurge din unicitatea economiei
mondiale, precum și din multilaterali tatea interdependențelor dintre domeniile vieții economice
conte mporane – tehnic, economic, social -politic, juridic și dintre țări.
O caracteristică importantă a dezvoltării economice mondiale din ultimele decenii
o reprezintă și schimbarea raporturilor de putere în economia mondială. Din punct
de vedere politico -milit ar s-a trecut de la sistemul bipol ar, bazat îndeosebi pe raportul S.U.A. –
U.R.S.S., la sistemul mondial cu o singură superputere – Statele Unite ale Americii.
Spre deosebire de aceasta, economia mondială contempora nă se caracterizează prin
multipolaritate, concretizată în formarea, în ul timele decenii, dar și pentru o lungă perioadă de
timp, a trei centre de pu tere economică: S.U.A., Uniunea Europeană și Japonia – cu trei monede
aflate în prim -planul relațiilor și e voluțiilor mondiale: USD, EURO și Yen -ul.
În legătură cu raporturile de putere economic ă în economie, în literatura de specialitate s –
au conturat trei teorii de bază , acestea fiind următoarele:
 teoria economie i duale , inspirată din gândirea liberalismului economic care
apreciază evoluția pi eței ca pe un răspuns la voința universală de eficiență crescândă și
maximizare a bogăției;
 teoria sistemului mondial modern , influențată de marxism, care abo rdează piața
monetară în primul rând ca mijloc de exploatare economică a țărilor mai puțin dezvoltate de
către economiile capitaliste avansate;
 teoria stabilității hegemonice, care interpretează apariția și funcționarea
economiei internaționale ca rezu ltat al succesiunii unor puteri dominante liberale și prezintă rolul
și atribuțiile heg emonului în economie, precum și implicațiile acțiunilor acestuia. Rolul central,
în acest proces, revine monedei statului cu acest rol în sistemul monetar internațional, care îi
acordă acestuia putere financiară și monetară.
Economia mondială postbelică s -a confrunta t cu două procese de anvergură, desfășurate
cu intensități diferite de la o etapă la alta: pe de o parte a avut loc destră marea sistemelor
coloniale și a unor state federale și creșterea pe această bază a numărului de state suverane, iar
pe de altă parte, accentuar ea procesului de inte grare economică și formarea unui număr
important de organizații economice (uneori și politice) care cuprind multe state ale lumii.
În primele două decenii și jumătate după cel d e-al doilea răz boi mondial s -au destrămat
toate imperiile coloniale, dar tot atun ci s-a declanșat și procesul de integrare economică, în
primul rând prin f ormarea Comunităților Economice Europene – devenite apoi Uniunea
Europeană, urmat e, după aceea, de multiplicarea puternică a grupărilor de integrare și coopera re
econo mică subregionale, regionale și interregionale. în opoziție cu mișcările de fuziune.
Simultan cu ele s -au fisurat și destrămat cunoscutele ansambluri multinațion ale – U.R.S.S.,

15 Cehoslovacia și Iugoslavia – dând naștere la douăzeci și două de state independente. Acestea și –
au creat monede proprii, sisteme insti tuționale de sine stătătoare și promovează politici care
pornesc de la premisa afirmării active a identității naționale, precum și a creării și consolidării
economiilor care să p ermită realiza rea aspirații lor de progres și bunăstare ale popoarelor
respective.
Ca urmare a marii diversități de factori și evoluții din economia mondială, relațiile
internaționale nu sunt ferite de tensiuni și conflic te care interferează, direct și indirect, pozitiv
sau negativ mediul de afaceri internațional. Cauzele acestora pot fi foarte diferite, și anume :
litigii teritoriale; rivalitate între comunități (etnice, religioase, etc. ) pentru exercitarea puterii
asupra un ui teritoriu; competiția pentru controlul resur selor economice; opoziții ideologice.

1.3. Interdependențele economice, internaționalizarea și mon dializarea

Din cele mai vechi timpuri au existat raporturi economice între țări, cu toate acestea nu se
poate vorbi de o economie mondială în antichitate și evul mediu. Economia mondială nu se
confundă cu relațiile economice externe sau cu piața mondială, a cărei formare a început în sec.
al XVI -lea.
Interdependențele economice dintre statele lumii există din vremuri imemoriale, cu mult
înaintea consolidării economiei mondiale, parcurgând până acum un proces evolutiv continuu și
contradictoriu de la schimbul mutual de bunuri între țări, la piața mondială și la economia
mondială . Acestea formează în prezent un pluralism economic deosebit de dinamic, care refle ctă
în fond economia de piață deschisă
O primă formă a schimbului, mai rudimentară și mai puțin eficientă a fost aceea a
schimbului simplu sau mutual (marfă contra marfă), rămas în istoria relațiilor economice
internaționale ca „cliring” sau „barter”. Pri ncipala deficiență a sistemului decurgea din faptul că
paleta schimburilor bilaterale era restrânsă ca urmare a profilului unor economii naționale, țările
fiind tentate să includă în asemenea schimburi și mărfuri mai slabe calitativ.
Piața mondială este de finită de unii specialiști11 ca un strat calitativ economic a relațiilor
de schimb dintre agenții economici aparținând dive rselor țări, inclusiv societăți transnaționale,
purtători ai cererii și ofertei. Ea este spațiul economic de manifestare a diviziunii mondiale a
muncii și a efectelor sale, formarea statelor naționale în secolul al XIX -lea influențând puternic
maturizarea relațiilor de schimb (substanța pieței mondiale).
Principalele trăsături12 ale economiei mondiale contemporane vin să întărească
compl exitatea acestui concept:
 celulele de bază ale economiei mondiale sunt economiile naționale , care se dezvoltă
interdependent, înregistrând schimbări majore, în contextul globalizării;
 economia mondială în ansamblul ei constituie un sistem , în care fiecare entitate își
îndeplinește funcțiile sale (de subsistem) și toate împreună au caracter de sistem integrator
regional sau global (planetar);
 economia mondială este unică, toți participanții supunându -se acelorași legități

11 ASE, Economie , Ediția a VI -a, Ed. Economică, 2003.
12 Ibidem.

16 specifice relațiilor dintre cerere ș i ofertă;
 economia mondială este eterogenă , din punctul de vedere al economiilor țărilor
lumii, incluzând țări bogate sau sărace, mari sau mici, dezvoltate sau subdezvoltate;
 economia mondială are caracter dinamic ;
 parteneriatul în economia mondială poate fi bilateral sau multilateral , funcționând
pe baza unor instrumente juridice proprii (tratate, aco rduri de colaborare, convenții, protocoale și
liste de mărfuri, etc.), într -un cadru instituțional adecvat (comisii, comitete, asociații etc.). Ca
instituții ale parteneriatului multilateral amintim OMC – Organizația Mondială a Comerțului,
UNCTAD – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, etc.
 economia mondială se bazează pe diviziunea mondială a muncii , ce reflectă
tendințele de specializare in ternațională competitivă în scopul participării eficiente la circuitul
economic mondial.
Deosebirile cantitative și calitative dintre economiile naționale cum ar fi distribuirea
neuniformă a resurselor, a veniturilor, diferența între prețul mâinii de lucr u, etc determină agenții
economici să dezvolte ample legături între ei, pe multiple planuri. Economia mondială se
bazează pe acest amplu sistem de legături (interdependențe) economice internaționale, fără de
care ea nu poate exista.
Sistemul complex de in terdependențe economice existent astăzi s -a format după cel de -al
doilea război mondial sub influența profundelor schimbări în diviziunea mondială a muncii și a
revoluției științifico -tehnice.
Noțiuni le de interdependențe, internaționalizare și mondializar e exprimă una dintre trăsăturile
cele mai importante și dinamice ale economiei mondiale actuale. Ele nu sunt sinonime, deși au
avut și au nu de puține ori utilizare cu sens similar.
Interdependențele economice reprezintă conceptul care exprimă forma de mișcare a
interacțiunilor dintre economiile naționale , precum și a fluxurilor econo mice internaționale,
în cadrul economiei mondiale unice. Ele s -au constituit în timp, pe baza unor factori obie ctivi
și subiectivi , între care pe primul plan se înscriu următor ii:
 diviziunea internațională a muncii;
 deschiderea economiilor naționale spre exterio r, caracterizată îndeosebi prin
ponderea exportului și importului în produsul intern brut;
 dezvoltarea tehnicii și tehnologiilor și gradul de a plicare a creațiilor respec tive
în economie;
 nivelul și evoluția prețurilor pe piața mondială;
 gradul de dezvoltare și de diversificare a schimburilor și fluxurilor economice;
 schimbările intervenite în economia mondială și î n raporturile de putere pe plan
internațional;
 factori pol itici și sociali etc.
Sunt cunoscute trei tipuri de interdependențe , și anume:
 funcționale, ale diferitelor subsisteme de tranza cții din cadrul relațiilor economice
internaționale (spre exemplu, interacțiunea problemelor comerciale, finan ciare și valutare pe plan
mondoeconomic și regional);
 între politicile de dezvoltare pe termen scurt și cele pe termen lung promovate

17 de state și grupări de state;
 ale economiilor naționale, în cadrul relațiilor economice desfășurate pe piața
mondială.
Interdepen dența econo miilor naționale poate fi simetrică și asimetrică.
Inter dependența simetrică se caracterizează prin:
 specializare intra -ramură;
 diviziune internațională a muncii pe plan orizontal;
 se de sfășoară între țări cu nivel de dezvoltare economică apropiat.
Interdependența asimetrică presupune:
 specializare interramuri;
 diviziune internațională a muncii pe plan vertical;
 cooperarea înt re țări cu niveluri diferite de dezvoltare;
 are un caracter inegal, luând forma unor relații de d ependență a țărilor Sudului
față de Nord.
Prin urmare în evoluția schimbu rilor economice internaționale, prima formă de
specializare a fost cea între ramuri (industrie – agricultură). Între țările partenere, denumite
„industriale” și „agrare” , s-a statuat o diviziune internațională a m uncii pe plan vertical, care a
funcționat, conform raportului de forțe, în favoarea statelor cele mai dezvoltate din punct de
vedere economic.
Un asemenea tip de interdependență s -a stabilit încă din secolul al XlX -lea.
continuând și în secolul al XX -lea, îndeosebi în perioada dintre cele două războaie
mondiale, cuprinzând și influențând și economia României.
În perioada postbelică, interdependențele s -au accentuat foarte mult, ele îmbrăcând și
forme mult mai diverse și mărind puternic sensibilitatea econom iilor naționale. Aceste
interdependențe dintre țările boga te și țările sărace, sau dintre Nord și Sud, cum se exprima
literatura vremii, conduc la scoate rea în evidență a patru feluri de interdependențe13, în funcție
de sursele care le generează:
 interdepe ndențele generate de nevoia de alimente – unele țări au surplusuri, în
timp ce altele au deficite alimentare;
 nevoia de energie și minerale, în condiții în care cererea și oferta au traiectorii
geografice diferite;
 posibilitățile dereglării sistemelor de susținere a vieții pe „nava spațială
Pământ” , adică problemele apărării mediului înconjurător;
 speranțele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogații și săracii lumii.
Interdependențele sunt, de fapt, de asemenea natură încât relațiile internaționale sunt
sensibile la trepidații cât de mici sau la acțiunile insuficien t gândite ale unei singure națiuni. Am
văzut, de exemplu, că stabilitatea s istemului monetar internațional a devenit extrem de sensibilă
la acumularea surplusuri lor și deficitelor unei sing ure națiuni și că astăzi economia unei națiuni
este mult mai rapid și mai drastic afectată de schimbările petrecute în economia altei națiuni
decât cu un deceniu mai înainte .
Internaționalizarea actuală și globalizarea desemnează o treaptă sau un grad mai

13 Prezentate în Raportul către Clubul de la Roma, intitulat „Restructurarea ordinii internaționale”.

18 ridicat de dezvoltare a interdependențelor, care cuprind întreaga economie mondială, toate țările
și toate ramurile și domeniile de activitate . De aceea, în anumite lucrări, acest proces este
denumit mondializare. Mai recent, în l ucrările de orientare libe rală, care absolutizează rolul
liberalizării piețelor și al dereglementării vieții economice, procesul este denumit glohalizare și
este abordat în opoziție cu dezvoltarea națională. J. K. Galbraith, remarcând discuțiile care se
poartă în legătură cu aceste concepte și implicațiile procesului, afirma: „Amenințarea pe care o
reprezintă internaționalizarea vieții economice – denumită gl obalism – poate părea iminentă.
Țările beneficiind de condiții sociale și de muncă ma i bune sunt silite să concureze cu țări le în
care salariile sunt mici, vulnerabilitatea economică este mai mare și deci costurile de producție
sunt mai scăzute. Către aceste a din urmă își vor îndrepta mai curând aten ția corporațiile
transnaționale”14.
Încercând o etapizare a procesului de dezvol tare a internaț ionalizării și globa lizării
economiei, alți speciașiști susțineau „economia lumii a parcurs două faze de dezvoltare și a
intrat recent într -o a treia fază, toate reprezentând etape ale procesului de internaționalizare
a vieții.(activității) economice” . Primele trei decenii al e perioadei postbelice – consi derate prima
fază, zisă a economiei internaționa le – s-au caracterizat printr -o dezvoltare a schimburilor dintre
economiile țărilor, care își păstr au însă caracterul național, datorită faptul ui că în interiorul
statului -națiune se derula cea mai mare parte a schimburilor, ponderea comerțului exterior în
producția globală reprezentând numai 7%. Î n comerțul internațional o pondere importantă era
ocupat ă de materiile prime, dar manufacturatele er au în continuă creștere.
În anii '70 economia mondială a intrat în cea de -a doua fază de dezvoltare, consid erată a
fi etapa „mondializării” . O caracteristică importantă a reprezentat -o divizarea procesului de
producție și localizarea producerii unor compon ente ale produsului finit, de către societăți
transnaționale, în diferite țări ale lumii. Are loc o creștere importantă a investițiilor
internaționale de cap ital direct productive, acestea devenind un factor de bază integrator, prin
care se dep lasează prod usele și serviciile peste frontierele țărilor. Pe această bază activele
investitorilor străini s -au triplat după 1987 iar vânzările anuale generate de aceste ac tive au
depășit valoarea expor tului mondial.
Cea de -a treia fază, care a început în anii '90, es te denu mită „economia fără fron –
tiere” . O astfel de metaforă încearcă să pună în evidență creșterea operațiunilor comerciale și
financiare derulate p rin mijloacele tehnice moderne, datorită re voluției din domeniul informaticii
și telecomunicațiilor, care permit desfășurarea schimburilor „24 de ore din 24” și la scara
întregii .
Interdependențele dintre economiile naționale și economia mondială în ansamblul său
sunt însă mult mai numeroase și mai complexe, ele depășind planul interdependențelor dintre ele.
Așadar economia mondială poate fi văzută ca o entitate de sine stătătoare care include
economiile naționale și relațiile dintre acestea, dar nu se rezumă la ele, capătă proprietățile unui
sistem cu propriile legi care poate interacționa cu subsis temele sale așa cum se poate observa î n
figura nr.1. 1.

14 GalbraithK. J., Societatea perfectă, Ed. Eurosong & Book, București, 1997.

19

Figura nr. 1.1.
Interdependențele dintre economiilor naționale cu economia mondială

Economiile naționale interacționează și cu alți ac tori ai economiei mondiale, cum ar fi
societățile transnaționale sau org anizațiile de integrare regională sau organizațiile
internaționale . De asemenea, ele se implică în mod specific în structurile de guvernanță
mondiale.
Forma principală de relații economice dintre state a constituit -o schimbul internațional de
mărfuri sau comerțul mondial. Comerțul internațional poate fi considerat partea cea mai
importantă în cadrul interdependențelor economice internaționale, evoluând și dezvoltându -se
odată cu acestea.
Comerțul internațional este definit ca totalitatea tranzacțiilor de export și import,
ierarhizate pe țări, pe grupe de țări, pe zone sau regiuni, pe categorii de piețe sau de bunuri
materiale și servicii, etc. Exportul reprezintă o vânzare de bunuri economice unui agent
economic dintr -o altă țară în schimbul unei sume de b ani cu circulație pe plan internațional. Prin
export se vând o parte din bunurile create în economia națională, diminuându -se consumul final.
Importu l este inversul exportului, presupunând o cumpărare de bunuri economice de la un agent
economic din altă ța ră, în schimbul unei sume de bani convenite. El contribuie la creșterea
bunurilor economice din țară destinate consumului personal sau productiv (este vorba de factori
de producție care nu pot fi creați în țara respectivă decât cu un efort prea mare sau nu pot fi creați
deloc).
Comerțul internațional constituie azi o necesitate, fiecare economie națională participând
la fluxul economic internațional, în vederea procurării factorilor de producție necesari bunei ei

20 funcționări și a creșterii economice, prin valorificarea avantajelor pe care le poate deține prin
participarea la aceste schimburi.
Piața valutară este un alt tip de relație economică ce poate surveni în cadrul economiei
internaționale. Ea reprezintă totalitatea tranzacțiilor de vânzare -cumpărare de diferiți bani
naționali, inclusiv reglementările și instituțiile aferente . Pe această piață se întâlnesc cererea și
oferta de bani naționali, având rolul să atragă mijloacele de plată internaționale sub formă de
bancnote, monede divizionare, instrumente de plată și de credit emise în monedă străină.15
Moneda națională a unei țări este considerată valută dacă este utilizată în operațiuni de
schimb internațional.
Piața valutară implică numeroase relații interbancare, precum și între bănci și clienții lor,
ce se formează pe piețele naționale unde au loc operațiu ni cu valută sau devize în urma întâlnirii
cererii și ofertei acestora. Ansamblul piețelor valutare naționale și a interdependențelor ce se
stabilesc între acestea formează piața valutară internațion ală.
Operatorii care acționează pe piața valutară pot fi grupați în două categorii:
 cei care generează cererea și oferta de valută (agenți economici, ca operatori
comerciali ce realizează activități de comerț internațional, investitori de capital, subie cți ai pieței
muncii, persoane fizice sau juridice ca operatori speculatori);
 cei care concentrează cererea și oferta de valută, stabilesc cursul de schimb,
efectuează tranzacții cu valute (banca de emisiune, bu rsa valutară, brokerii, băncile comerciale,
casele de schimb valutar, etc.)
Obiectul pieței valutare constă într -un ansamblu de fluxuri concretizate în vânzarea –
cumpărarea de valute convertibile, schimbarea unei valute efective pe valută în cont sau invers,
vânzarea -cumpărarea de efecte de comerț ex primate în euro, pe efecte exprimate în valută aflată
în cont, etc.
O dată cu formarea pieței mondiale și a diviziunii interne a muncii , pe la sfârșitul sec. al
XIX-lea au apărut și s -au dezvoltat investiții internaționale de capital, care au devenit
preponderente față de schimburile internaționale de mărfuri. După al 2 -lea război mondial a
apărut o largă extindere – cooperarea economică și tehnică internațională. Toate aceste forme de
legături economice între state poartă denu mirea de flux economic inter național.
Fluxurile economice internaționale sunt considerate mișcări de bunuri materiale,
servicii, informații, valori bănești și spirituale de la o țară sau grup de țări la alta, fiind
dependente organic de diviziunea internațională a muncii, manifestâ ndu-se prin forme d iferite în
timp și spațiu pe piața mondială.
Trăsăturile caracteristice ale fluxului economic internațional sunt influențate de factorii:
tehnico -economici și extraeconomici cu acțiune imediată sau de perspectivă.
Se disting următoarel e tipuri de fluxuri economice internaționale :
 de bunuri și servicii (comerțul exterior);
 de capitaluri și monetar (fie ca investiții directe , ca împrumuturi internaționale
sau ca tranzacții cu titluri de valoare pe piața mondială);
 al muncii , generat de migrația forței de muncă dintr -o țară în alta;
 valutar, reflectat de vânzarea -cumpărarea de valute convertibile;

15 ASE, Economie , Ediția a VI -a, Editura Economică, 2003.

21  informațional, etc.
Ansamblul fluxurilor economice internaționale privite în unitatea și interdependența lor
constituie circuitul economic mondial . Acesta are caracter istoric, complex și dinamic, formele
sub care se manifestă se multiplică și diversifică în strânsă legătură cu gradul dezvoltării
economiilor naționale, nivelul diviziunii mondiale a muncii, conjunctura politică internațională,
etc. El reprezintă împletirea unor forme ale schimbului reciproc de activ dintre diverse economii
naționale, care pe lângă sfera circulației, cuprind și sferele producției și cercetării științifice.
Evoluția bunurilor și formele de manifestare ale circuit ului internațional depind de următorii
factori:
 Gradul de dezvoltare a economiei naționale;
 Gradul de adâncire a diviziunii mondiale a muncii;
 Stadiul în care se află și direcțiile în care evoluează relaț iile politice
internaționale, care pot stimula sau f râna diferite fluxuri economice internaț ionale.
La rândul său, circuitul economic mondial poate exercita o mare influență atât asupra
relațiilor politice internaționale, cât și asupra economiei mondiale, implicit asupra economiei
naționale. Inegalitățile de forță economică dintre țări determină inegalitățile în schimburile
internaționale, cu influență asupra racordului economiei naționale la fluxurile economice
mondiale.
Există o corelație puternică între potențialul economic al unei țări și participarea acesteia
la circuitul economic mondial, precum și între gradul de dezvoltare economică a țării respective
și intensificarea antrenării ei în circuitul economic mondial.
În analogie cu organismul viu, interdependențele economice facilitează și fluidizează
schimburile de activități umane – bunuri, servicii, capitaluri, informații, cunostințe, forț ă de
muncă – între agenții vieții economice, pe plan internațional, ca un sistemului vascular al
economiei mondiale. Prin norme juridice specifice, prin instituții și rețele organizatorice
adecvate, interdependențele dobândesc perenitate si raționalitate.
Implicându -se în sistemul existent de interdependențe, participanții la schimburile
internaționale își pot apropria avantajele care decurg din aceste legături în condițiile când dispun
de capacitățile necesare, iar sistemul de interdependențe reflectă posibilitățile și necesitățile
fiecăruia. Inexistența acestor condiții întreține schimbul inegal, frustrarea, protestul, fiind sursa
unui permanent efort de reamenaja re a cadrului juridic si instituțional al acestui subsistem.

1.4. Avantajul comparativ în schimburile economice internaționale

Cadrul general de observare a avantajului comparativ: barterul a două entități
economice cu două produse
Studiul avantajului co mparativ s -a efectuat de regulă numai asupra unor eforturi parțiale
ca, de exemplu, forța de muncă. Unii cercetători, precum Mihail Manoilescu, au încercat să
fundamenteze mai riguros o schemă teoretică prin observarea eforturilor totale. Mai mult, acesta
a urmărit avantajul comparativ și din perspectiva interesului național. Încercarea de a surprinde,
dintr -o perspectivă globală asupra eforturilor și efectelor, avantajul individual al unei entități
într-un schimb simplu prin identificarea unei scheme de cu antificare ar rezolva, date fiind
anumite premise, epuizarea majorității variantelor posibile. Urmărirea deducerii unui algoritm al

22 relațiilor dintre avantajele fiecărei entități și cel total într -un schimb barter simplu susține în
continuare o coerență a înțelegerii actului de schimb într -o negociere real -empirică posibilă.
Schema dedusă poate fi extinsă în continuare și la studiul avantajului comparativ parțial, din
perspectiva numai a unui factor de producție, având însă ca punct de referință avantajul t otal al
fiecărei entități economice. Cazurile principale posibile din realitatea empirică, schimbul
folosind moneda, adăugarea la prețurile inițiale a costurilor de comerț, extinderea folosirii
principiului avantajului comparativ în schimburile externe sau comercializarea simultană a mai
multor produse vor putea avea la bază acest algoritm al schemei teoretice generalizate a
comerțului internațional a lui Mihail Manoilescu dedusă în această primă etapă numită a
avantajului individual.
Economiștii analiști studiază avantajul comparativ în schimbul barter simplu prin
observarea unor relații de inegalitate între prețuri și/sau costuri. Situându -ne pe poziția de
observare a unei entități economice, prin relațiile de inegalitate algebrice se surprinde într -o
operațiune de barter cel mult sensul importului și exportului fiecăreia din cele două produse. Este
posibil ca entitatea economică urmărită să nu fie interesată în a efectua schimbul extern datorită
unui avantaj comparativ relativ și absolut prea mic. Mai mul t, în lipsa unei argumentări prin
măsurare este posibil ca avantajul presupus, însă necuantificat, să nu se refere numai la entitatea
economică observată, ci la întreaga operațiune barter, privită în ansamblul său.
Unele studii recente au încercat să funda menteze o schemă teoretică care cuantifică
avantajul comparativ în comerțul internațional pornind de la cercetările lui Mihail Manoilescu
de acum trei sferturi de secol. Un alt specialist în domeniu, arată că principiul costului
comparativ, care stă la baz a înțelegerii avantajului comparativ, este un caz particular al legii
universa le a asociației . Prin exemplul pe care îl prezi ntă într -un barter simplu, se surprinde
necesitatea cooperării în schimbul și/sau în fabricarea de produse ca urmare a specializări i
fiecăreia din cele două entități economice în producția și/sau schimbul unui produs. Problema
măsurării avantajului comparativ nu este însă clarifi cată în sens strict. Deși se arată că prin
specializare rezultă o producție mai mare în ansamblu la cele do uă produse, nu este cuantificat
însă acest avantaj total, precum și avantajul fiecăreia din tre părțile din acest avantaj .
Cuantificarea este și va rămâne una din problemele esențiale ale economistului de rezolvat,
inclusiv în înțelegerea avantajelor din schimb .
Măsurarea simultană și corelată a avantajelor din schimbul dintre două entități
economice, pe care se propune o rezolvare, în continuare prin deducerea de formule, va fi
urmărită inițial într -un barter simplu printr -o analiză globală a activității de schimb. Pentru
început este necesară observarea în baza principiului interesului , faptului că fiecare dintre
entitățile economice aflate pe o piață concurențială monetară este preocupată de a obține un
volum de profit cât mai mare – acesta fiind avantajul ce îi rămâne în baza acțiunilor proprii – și
mai puțin, deci , oarecum indirect, de cantitatea și structura producției. Faptul că aceste entități
realizează unele proiecții prin noul plan de producție pentru următorul ciclu de fabricație pornind
și de la c antități, nu schimbă esența scopului activităților lor. Urmărirea principiului interesului
individual în forma lipsită de egoism, enunțat clar pentru prima dată în știința economică de
Adam Smith, reprezintă cerința inițială a înțelegerii mecanismului de s chimb în baza avantajului
comparativ.

23
Avantajul comparativ în schimbul barter prin modificarea prețurilor interne în baza
costurilor de comerț
Schema teoretică generalizată a lui Manoilescu privind avantajul comparativ în sistemul
barter ne permite să uti lizăm în cadrul primei etape a analizei schimbului de mărfuri, potrivit
relațiilor deduse, introducerea ca instrument a monedei, de regulă, acestea fiind considerate
operațiunile obișnuite de vânzare cumpărare ale entităților economice/țărilor participante .
Observarea acestor operațiuni desfășurate prin intermediul monedei, fixează în condițiile
unui schimb de bunuri internațional real simplu. Odată cu studierea acestui caz tip se epuizează
situațiile cele mai des întâlnite în schimbul internațional. Premis a principală fixată la începutul
analizei, referitoare la lipsa monedei din schimbul barter, este astfel ridicată. Orice act de schimb
în economia empirică poate fi înțeles pornind de la această situație real -empirică simplificată.
Studiul schemei avantaju lui comparativ, folosind prețurile modificate datorită costurilor
de comerț, ne readuce pe o poziție „anterioară” față de schimbul de mărfuri folosind moneda, în
condițiile unui barter real cu două produse. Concluziile acestui caz tip includ în planul form al
analitic situațiile de mărire a prețurilor, generate de măsuri tarifare și netarifare, precum și cele
de reducere (prin subvenții sau alte măsuri similare) ale acestora. Susținerea la nivel național
și/sau regional a unora din aceste măsuri este condiți onată de comportamentul economic
presupus al agenților de schimb localizați într -un spațiu economic și într -o perioadă dată, precum
și de conjunctura economică așteptată prin introducerea de astfel de instrumente conomico –
financiare. Urmărirea modului cum influențeaz ă costurile de comerț, înțelese așadar în sensul cel
mai larg posibil, asigură observarea parțială a interferării interesului național în cel individual
prin intermediul normelor juridico -economice, necesare a fi emise î n sincronizarea ierarhiză rilor
simultane și similare a produselor după avantajul comparativ cu cea stabilită potrivit eficienței.
Efectele datorate modificării eficienței, așa cum se va constata în etapa a II -a, sunt incluse în
mărimea avantajului comparativ.
Adăugarea la arsenalu l metodologic ce poate fi folosit în cele două situații analitice, cea a
schimbului cu monedă și a cea a costurilor de comerț, în luarea deciziilor în economia real
empirică asigură înțelegerea situațiilor tip principale utilizate în stabilirea și cuantifi carea
avantajelor comparative în vederea identificării unei strategii de export -import. Cazul costurilor
de comerț reprezintă reluarea, într -o oarecare măsură, a celui al folosirii prețurilor interne și
internaționale inițiale. Observația principală este c ă acum are loc un consum mai ridicat de
resurse datorită transferului produselor către și dinspre spații economice mai îndepărtate, precum
și în legătură cu trecerea unei granițe vamale naționale, dincolo de care sunt aplicabile alte
norme juridico -economi ce.
Sarcina pe care se propune de rezolvat este identificarea contextului în care pot fi folosite
formulele de calcul referitoare la măsurarea avantajelor comparative realizate de entitățile
economice pentru majoritatea schimburilor, prin apropierea cât ma i mult a ipotezelor
formulate în condiții tip cît mai similare cu cele existente în economia real -empirică. Se poate
astfel verifica permanent dacă prin schema avantajului comparativ dedusă se reduc eforturile de
identificare și cuantificare a avantajului comparativ al fiecăreia din aceste entități economice. Cu
alte cuvinte ne propunem ca prin rescrierea formulelor din algoritmul dedus inițial, să se

24 aproximeze mai exact mărimea avantajelor comparative ale celor două entități economice prin
luarea în consi derare a diferitelor clauze care implică costuri externe, neincluse în prețurile
inițiale luate în considerare în schema de bază. Observând mai detaliat realitatea actelor de
vânzare -cumpărare apare evident că fiecare schimb extern de bunuri necesită diver se eforturi, din
care cele de transport au în prezent o pondere relativ ridicată . Alături de acestea, alte costuri de
comercializare internațională, referitoare la diverse măsuri tarifare și netarifare sau, în general,
toate cheltuielile efective de tranza cționare, ne oferă o imagine a ansamblului acestor costuri de
comerț, numite uneori și costuri externe.
Fiecare din noile prețuri inițiale ale celor două produse va fi modificat cu nivelul unitar al
acestor costuri.
pe+cE ex = pme pi+cE im = pmi , unde:

pe, pi = prețurile interne inițiale din țara E, respectiv I;
pme, pmi = prețurile interne modificate din țara E, respectiv I;
cE ex, cE im = costurile externe aferente entitățil or exportatoare E, respectiv I, necesare
pentru realizarea schimbului celor două produse Pr1 și Pr2.

Relația dintre avantajul comparativ și cel absolut în schimbul de bunuri
Studiul avantajului absolut și a celui comparativ s -a efectuat, de regulă, în studiile de
specialitate separat și fără a se identifica unele relații de suprapunere sau de excludere între
fenomenele explicate de cele două concepte. Situația este parțial înțeleasă, datorită analizei
avantajului absolut numai la nivelul unor relații de inegalitate dintre prețuri sau dintre eforturi
omogenizate. Observarea a vantajului absolut în relație cu avantajul comparativ asigură umplerea
unor goluri analitice între aceste două concepte principale. O relaționare a lor asigură
cunoașterea cerințelor care se cer a fi avute în vedere din perspectiva fenomenelor sintetizate de
cele două concepte. Folosind proprietatea de neutralitate a mărimilor relative a prețurilor
mărfurilor se asigură eliminarea procesului de omogenizare în compararea acestor prețuri. Se
poate observa existența unor situații de schimb când, deși se identi fică avantaj absolut, nu se
poate realiza avantaj comparativ.
Pentru a înțelege mai bine prin observații avantajul comparativ este necesar să urmărim și
relația dintre acesta și avantajul absolut. Între cele două fenomene au fost identificate
(presupuse) p ână în prezent ca fiind aparent distincte din perspectiva schimbului de mărfuri.
S-a constatat, conform algoritmului de bază dedus din schema generalizată a lui
Manoilescu, că fluctuarea simultană a prețurilor internaționale și a ratelor de schimb face rel ativ
dificilă în realitatea economică identificarea numai printr -o relație de inegalitate – mijlocul
principal cu care este analizat în prezent avantajul comparativ întâlnit în majoritatea lucrărilor –
existența acestui avantaj.
În cercetarea fenomenului s chimbului, avantajul absolut se situează față de cel
comparativ într -o situație oarecum similară – așa cum vom constata în continuare – ca și rata de
schimb față de paritatea puterii de cumpărare când aceste două mărimi se folosesc la compararea
nivelurilo r reale ale unui indicator economic valoric din două țări, cum este, de exemplu,
produsul intern brut. Astfel prin rata de schimb se înclină/ deplasează compararea produsului

25 intern brut al diferitelor țări, fără a se aduce noi informații în compararea efe ctuată care se cere să
asigure un spor de cunoaștere. Folosirea parității puterii de cumpărare elimină acest neajuns al
tendinței de înclinare. În mod similar vom încerca să argumentăm că prin observarea în baza
avantajului absolut, așa cum a fost efectuat până în prezent, nu se realizează un spor de
cunoaștere în schimbul de mărfuri față de analiza aceleiași situații în baza avantajului
(comparativ) relativ, decât în conexiune cu acesta din urmă.
Pentru a urmări în sens strict avantajul absolut este necesa ră compararea prețurilor, în
general a eforturilor, după omogenizarea lor printr -o unitate de măsură comună, independentă de
prețurile din cele două țări, exprimate în monede diferite: om -ore, număr de muncitori etc.
Problemele noi apărute în urma acestei proceduri, precum și mărimea eforturilor analitice făcute
de cercetătorul economist în această direcție, pun în discuție respectarea principiului
economicității analitice. Mai mult, este posibil ca rezultatele deduse să rămână în plan formal,
astfel că ele nu poată fi folosite în economia empirică în procesul de luare a deciziilor, iar
omogenizarea să nu mai apară necesară conform cerinței acestui principiu. Vom încerca printr -o
simplificare adecvată să observăm și să înțelegem necesitatea acestui demers. Î n baza
principiului identității din logica aristotelică și a existenței proprietăților de adimensionalitate a
mărimilor relative, afirmația generală că prețul unui produs dintr -o țară este mai mare decât cel
al aceluiași produs din altă țară se cere a fi a nalizată cu atenție. S -a constatat mai sus că rata de
schimb nu ne poate oferi o soluție în sens tare pentru a face o comparație analitică care să reziste
principiului identității, ce este fundamental în logica clasică și în baza căruia noi fundamentăm
raționamentele în plan analitic în prezent. Din această perspectivă, nici prin paritatea puterii de
cumpărare, care are ca scop tocmai compararea prin agregare a unei mulțimi de prețuri relative
din două țări diferite, nu poate susține în sens strict, conform acestei logici această cerință .
Neîndeplinirea cerinței, datorată în principal menținerii neschimbate a structurii în timp și
spațiu a produsului intern brut, având în vedere și nivelul de generalitate ridicat (la nivel
național) al parității puterii de c umpărare față de situația în care se compară două prețuri relative.
Extinderea aplicării avantajului comparativ în schimburile interne Ludwig von Mises
susține în baza legii generale a cooperării umane posibilitatea extinderii aplicării principiului
avanta jului comparativ în schimburile interne. Mecanismul de interpretare analitică al acestui
principiu este diferit în acest caz față de cel din schimburile externe. Deși folosirea formulelor de
măsurare a avantajului comparativ, similare cu cele de cuantifica re a acestuia din relațiile
economice internaționale, poate fi ușor susținută, sprijinirea prin norme a aplicării principiului
(avantajului comparativ) se face în cadrul aceluiași „tot”, cel al economiei naționale. În comerțul
internațional relația constit uită este dintre parte și întreg, între economia națională și cea
mondială. Este posibil ca o aplicare a unor norme economice adecvate în susținerea avantajului
comparativ în schimburile interne să sprijine în economia națională dezvoltarea durabilă și, în
continuare, reducerea fenomenului entropic din procesele economice.
Deși în prezent la nivel mondial se realizează o creștere paralelă și nominală a prețurilor
și veniturilor, numai o reducere relativă în termeni reali a acestor prețuri (sau o creștere re lativă a
veniturilor) ar susține sporirea consumului final necesar pentru majoritatea populației globului.
Această sporire poate antrena în continuare creșterea mărimii capacității de producție și,
legat de aceasta, nivelul tehnologic al proceselor de prod ucție. Se poate presupune în aceste

26 condiții și o utilizare mai ridicată a capacităților existente. Economiile dezvoltate au susținut
aceste direcții.
Libertatea individului, cu excepția poate a laturii spirituale în sens strict, are în aceste
condiții îndeplinită cerința fundamentală: un nivel mai ridicat al venitului și, prin acesta, o
relativă independență de acțiune a acestuia în societate. Astfel, urmărirea avantajului comparativ
în producția internă și, în consecință, specializarea producției, concomi tent cu o creștere a
nivelului tehnologic, devine un proces necesar. Înțelegerea modificărilor din producție în baza
avantajului comparativ este astfel o situație ce trebuie susținută și pentru schimburile interne.

1.5. Comerțul internațional și politicil e comerciale

Comer țul interna țional a cunoscut o perioadă de puternică expansiune în prima jumătate a
secolului al XIX -lea. Dezvoltarea produc ției de bunuri pe baze ma șiniste, dublată de avântul
căilor ferate – a permis transportul mărfurilor pe uscat la mari distan țe – a constituit amplificarea
schimburilor interna ționale16.
Comer țul interna țional s -a desfă șurat multă vreme sub forma trocului, mărfurile
prelucrate și materiile prime fiind schimbate unele pe altele. Pe măsură ce schimburile s -au
amplificat și au devenit mai regulate, au început să fie utiliza ți pe scară largă banii, confec ționați
mai întâi din aur și metale pre țioase, iar ulterior înlocui ți cu insemne băne ști și bani de cont.
Circula ția bancnotelor și a banilor de cont se generalizează abia începând cu secolul al XIX -lea,
în perioada sistemului monetar cunoscut sub numele de „etalonul aur”.
Cauzele care au determinat amplificarea schimburilor interna ționale sunt legate
nemijlocit de câ știgurile pe care na țiunile le ob țin din aceste schimburi. Beneficiile comer țului
interna țional revin deopotrivă (nu aceea și) consumatorilor și producătorilor, precum și altor
categorii de participan ți, care mijlocesc schimburile, fie prestează servicii utile sau chiar
indispensabile încheierii și derulării tranz acțiilor. Consumatorii ob țin un dublu câstig: pe de -o
parte, ei beneficiază de o gamă variată de bunuri pe pia ță. Pe de altă parte, întrucât aceste bunuri
provin din țări unde au fost produse cu costuri relative mici, ele sunt oferite la pre țuri
competitiv e. Cât prive ște producătorii, ace știa beneficiază de pe urma economiilor de costuri,
rezultând din faptul că au posibilitatea de a se adresa unei pie țe mai largi decât propria lor pia ță
națională. La aceasta se adaugă beneficiile indirecte, datorate faptul ui că în lan țul ce leagă pe
producător de consumator se interpun și contribuie la transferul bunurilor o mare varietate de
intermediari și prestatori de servicii.
1.5.1. Economia mondială și sistemul relațiilor economice internaționale

Cel mai larg și cuprinzător dintre conceptele cu care operează știința economică îl
reprezintă conceptul de economie mondială. Economia mondială apare ca un sistem, ca o
totalitate caracterizată prin interrela țiile dintre elementele componente. Ea poate fi definită drept
totalitatea economiilor na ționale în strânsa lor interdependen ță.

16 Burnete S., Elemente de economia și politica comer țului interna țional, Ed. ASE, Bucure ști, 2007 .

27 Ca o componentă esen țială, economia na țională este cea care furnizează substan ța,
elementul în afara căruia nu există și nu poate exista economia mondială. Celelalte două
component ale economi ei mondiale, diviziunea mondială a muncii și rela țiile economice
interna ționale sunt un rezultat direct al dezvoltării economiilor na ționale. Economia mondială nu
reprezintă însă o simplă însumare a economiilor na ționale.
Interdependen ța este aceea care c onferă sistemului economiei mondiale proprietă ți noi,
distincte de cele ale celulelor de bază – economiile na ționale. Pe de o parte, numai în condi țiile
unor rela ții reciproce dintre economiile na ționale apar diviziunea mondială a muncii, rela țiile
economi ce interna ționale și circuitul economic mondial, iar pe de altă parte, dezvoltarea
economiilor na ționale este influen țată, la rândul ei, de rela țiile economice interna ționale, de
circuitul economic mondial.17
Se poate afirma că fiecare dintre aceste element e noi reprezintă un sistem, care poate fi
descompus în păr ți distincte, iar în această situa ție, economia mondială va apărea ca un
suprasistem. Dintre toate elementele economiei mondiale, rolul determinat revine economiilor
naționale, celelalte fiind deriv ate.
Însă, totodată, în interiorul sistemului va exista o condi ționare reciprocă. Dezvoltarea
economiilor na ționale este influen țată, la rândul ei de rela țiile economice interna ționale, de
circuitul economic mondial, deoarece accesul la tehnica avansată la materiile prime, echilibrarea
balan ței de plă ți, sunt condi ționate, în mare măsură de factori externi.
Economia mondială apare ca fiind neomogenă atunci cand se compară nivelul forțelor de
producție în cadrul economiilor naționale. Dacă se ia în considera re structura economiilor
naționale și respectiv ponderea diverselor sectoare economice în producerea venitului național,
țările lumii se pot grupa în următoarele categorii: țări industrializate și țări agrare, iar între acești
poli, se vor situa țările ind ustrial – agrare sau agrar – industriale.
Odată constituită, economia mondială nu se transformă într -un sistem închis. Dimpotrivă,
structura sa tinde să devină tot mai complexă, să se îmbogățească continuu, iar în eventualitatea
folosirii spațiului cosmic în scopuri economice și a exploatării resurselor altor planete, economia
va depăși cadrul mondial, planetar, devenind o economie interplanetară. Fiind un fenomen
caracteristic economiilor naționale, tendința spre echilibru se va manifesta în mod necesar și la
scară mondoeconomică. În calitatea sa de sistem, economia mondială presupune o stare de
echilibru, de stabilitate, fără de care nu ar putea supraviețui.
Adîncimea continuă a diviziunii mondiale a muncii, a specializării internaționale,
determină un pro ces de apropiere, de cooperare între economiile naționale. Interdependențele
dintre economiile naționale devin tot mai evidente și de aceea, dificultățiile majore resimțite într –
o anumită regiune a globului pot avea repercursiuni mai mari sau mai mici, asu pra tuturor
statelor lumii. De aici apare și necesitatea unei dezvoltări echilibrate a întregii economii
mondiale.
Problema echilibrului la scară mondoeconomică nu se rezumă numai la sfe ra circulației,
ci privește și domenii cum sunt: producția, re partiția și consumul. De aceea, dezvoltarea
echilibrată a economiei mondiale presupune o diviziune mondială a muncii echitabile, o
repartiție a sarcinilor de producție între economiile naționale care să excludă specializarea

17 Mihai L., „Tranzac ții Comerciale”, Ed. Eftimie Murgu, Re șița 2009.

28 îngustă, în producția nerentabilă, a un ora dintre statele lumii. Necesitatea obiectivă a stabilirii
unor raporturi economice între statele lumii decurge din diviziunea mondială a muncii, din
tendința necesară de specializare în producție a statelor.
Comerțul exterior, incluzând atât schimburil e propriu -zise cât și cooperarea economică
internațională, reprezintă o ramură a economiei naționale. În literatura și practica economică
întâlnim mai multe accepțiuni date comerțului exterior. Diferența dintre ele constă în sfera de
cuprindere:
 Comerțul exterior – vizează schimburile comerciale ale unei țări cu altele;
 Comerțul internațional – definește relațiile comerciale dintre mai multe țări;
 Comerțul mondial – include relațiile comerciale dintre toate țările.
În funcție de obiect, activitățile de c omerț exterior pot fi grupate în:
 Comerț vizibil – sau așa cum este cunoscut în forma clasică de export -import;
 Comerț invizibil – care se referă la operațiuni ca:
 Servicii (transporturi, asigurări, turism, schimbul de cunoștiințe tehnico –
științifice) ;
 Transferurile bănești particulare (salariile persoanelor străine care lucrează în
țară, veniturile cetățenilor proprii care lucrează în străinătate etc.) ;
 Transferurile bănești de stat (despăgubiri, compensații, etc.) .
Raporturile reciproce care se stabilesc între statele lumii și care sunt un rezultat direct al
amplificării și diversificării co ntinue a schimbului reciproc de activități dintre ele, își găsesc
reflectarea în circuitul economic mondial.
1.5.2. Aspecte ale comerțului internațional contemporan

În perioada contemporană, participarea intensă la diviziunea mondială a muncii
reprezintă, de fapt, o necesitate pentru procesul de dezvoltare al fiecărei națiuni, indiferent de
nivelul ei de dezvoltare și de sistemul social și economic în care se află.
Participarea la diviziunea mondială a muncii este esențială pentru țările care nu au un
nivel ridicat de dezvoltare, făcând astfel posibilă eliminarea decalajul care le separă de țările
dezvoltate. Acest lucru este necesar, însă, și pentru întreaga economie mo ndială pentru că, pe
viitor, interdependențele dintre țări se vor intensifica, iar existența unor diferențe mari pe plan
economic poate genera fenomene de instabilitate economică, de criză, ce vor afecta întrega
economie mondială și, deci, toate țările lum ii.
Structura și caracteristicile comerțului internațional contemporan
Dezvoltarea economică a comerțului dintre țările industrializate a fost rezultatul unor
tendințe care s -au manifestat în economia mondială postbelică, ca de exemplu, accentuarea
special izării de tip intra -industrie, pe tipuri, subansambluri sau procese de fabricație. În același
timp, competiția între producători s -a bazat mai puțin pe factorul preț și mai mult pe calitate și
alte caracteristici ale produselor. Urmân d această tendință, „c ompaniile producătoare din țările
industrializate au utilizat capitalul, tehnologia, cunoștiințele, managementul etc. pentru a -și crea
nișe în piața mondială în care accentul cade mai mult pe tipul produsului decât pe prețul său.
Tendința de susținere a ex porturilor și descurajare a importurilor se manifestă prin
dorința unor națiuni de a exporta cu orice preț anumite bunuri, chiar în condițiile în care prețurile

29 externe nu acoperă cheltuielile de producție și distribuție. Cunoscută și sub numele de
neomerc antilism, această concepție servește de regulă guvernelor pentru atingerea unor obiective
pe termen scurt,cum ar fi: menținerea cu orice preț pe anumite piețe externe, depășirea unor
dificultăți economice temporare, sporirea rezervelor internaționale. De r egulă, atunci când
câștigul din comerț este subsumat, ca scop, expansiunii comerciale, înțeleasă ca o dorință de a
pătrunde cu orice preț pe anumite piețe externe, sunt încălcate și alte principii și norme de
politică comercială ca loialitatea, nediscrimin area, respectul pentru parteneri. Practicile de
dumping, subvenționarea exagerată a exportului anumitor bunuri și alte practici de acest tip pot
cauza grave prejudicii țărilor importatoare.18
Menținerea decalajelor. Comerțul mondial oferă imaginea unor con traste și decalaje
frapante. Cum ar putea fi altfel de vreme ce organizația economică și politică a lumii de azi este
ea insăși foarte diversificată? Există actualmente în lume, peste 200 de țări. Din perspectiva
comerțului mondial, unele din ele, spre exe mplu „tigrii asiatici” acționează ca veritabili
„negustori internaționali”, având un volum al schimburilor cu străinătatea ce depășește în valoare
produsul lor intern brut. Altele în schimb, au participare mult mai slabă. Un mare număr de țări
din Afro -Asia au un comerț exterior ce nu depășește valoric cateva procente din PIB -ul, iar în
structură, nu cuprinde decât un număr redus de articole, de regulă materii prime sau produse de
bază. În asemenea condiții, comerțul cu străinătatea nu -și poate îndeplini fu ncția sa de factor al
dezvoltării economice.
Avantul comerțului cu servicii. O tendință care se manifestă puternic în economia
mondială actuală este deplasarea producției și a comerțului dinspre bunuri tangibile spre servicii.
Această deplasare este consid erată de unii economiști la fel de revoluționară cum a fost
deplasarea mai timpurie de la agricultură, producția forestieră și minerit spre producția
industrială.
Comerțul internațional cu bunuri corporale generează o seamă de activități conexe,
numite „in vizibile” al căror volum nu este de loc neglijabil. Actualmente, sunt comercializate în
lume un mare număr de servicii de: intermediere, financiar -bancare, publicitate, contabilitate,
consultanță, asigurări și reasigurări, turism, comunicații prin poștă, u tilizarea Internetului,
asistență medicală, educație etc., precum și o mare varietate de servicii specifice legate de
mișcarea mărfurilor peste granițele de stat: expedieri, asigurări, transport, manipulări, stivuiri,
vămuire, inspectare cantitativă și cal itativă etc. Pe lângă acestea, o parte însemnată a comerțului
cu „invizibile”este legată de circulația persoanelor, precum și de exploatarea drepturilor de
proprietate intelectuală.
Menținerea protecționismului. Regulile sistemului comercial internațional aflat sub
coordonarea OMC (Organizația Mondială a Comerțului) au fost astfel concepute pentru a
răspunde intereselor țărilor dezvoltate, acesta fiind motivul principal pentru respingerea Cartei de
la Havana în 1948. Reducerile succesive ale taxelor vamale și eliminarea treptată a barierelor
netarifare au vizat cu precădere comerțul Nord -Nord, în timp ce comerțul Nord -Sud a continuat
să fie serios afectat de toate categoriile de obstacole. Drept urmare, accesul țărilor în curs de
dezvoltare pe piețele țărilo r dezvoltate continuă să fie dificil. Menținerea la un nivel înalt al

18 Burnete S., Elemente de economia și politica comer țului interna țional, Ed. ASE, Bucure ști, 2007 .

30 protecționismului în comerțul mondial contemporan face ca negocierile multilaterale purtate să
nu aibă pespective certe în direcția ajungerii la un acord final.
În concluzie, comerțul in ternațional contemporan s -a caracter izat timp de decenii, printr –
o combinație între liberul -schimb și protecționism, și a fost susținut de mișcările de capitaluri
peste frontierele de stat. Totuși, în timp ce comerțul cu substanțială a taxelor vamale, bunu rile
intensive în factorul capital a fost mai dinamic, beneficiind de o reducere a continuat să facă
obiectul unui protecționism sever. La aceste categorii de bunuri, pe lângă faptul că reducerea
taxelor vamale a fost nesemnificativă, statele lumii utilize ază o gamă variată de măsuri cu
caracter netarifar pentru a -și proteja industriile indigene.
Competitivitatea internațională
Exporturile de produse prelucrate au constituit, vreme de sute de ani, o forță motrice a
dezvoltării economice a națiunilor. Marea Britanie în secolul al XIX -lea, Statele Unite în prima
jumătate iar apoi Germania și Japonia în deceniile șase, șapte și opt ale secolului XIX -lea, în
sfârșit țările Asiei de Sud -Est în ultimii treizeci de ani sunt tot atâtea exemple de succes
economic dat orat promovării exporturilor de produse prelucrate.
Posibilitatea unei națiuni de a -și spori exporturile de produse prelucrate reprezintă măsura
competitivității ei internaționale. Sub acest aspect, economia mondială oferă actualmente un
tablou extrem de d iversificat; națiunile au niveluri diferite de competitivitate datorită nivelului
diferit de dezvoltare economică, tehnologică sau managerială, precum și acțiunii unor factori
sociali, demografici, culturali etc. Pe de altă parte, problema competitivității mondiale afectează
toate fluxurile comerțului internațional, dar in moduri diferite.
În cadrul comerțului Nord -Nord, dimensiunile problemei competitivității rezultă din
confruntările frecvente ce au loc între marile companii din cadrul aceleiași industrii , îndeosebi în
sectoarele cu tehnologie înaltă. În cadrul comerțului Nord – Sud bătălia competitivității are loc
mai cu seamă în industriile tradiționale, intensive în factorul muncă. Costurile relativ scăzute ale
muncii într -un mare număr de țări în curs d e dezvoltare a permis acestor țări să devină
competitive în anumite industrii, amenințând serios industriile similare din țările dezvoltate .
Creșterea competitivității internaționale reprezintă un obiectiv prioritar de politică
economică pentru toate națiu nile lumii deoarece între prosperitatea unei națiuni și gradul ei de
competitivitate internațională există o interconexiune. Fără îndoială, creșterea economică -redată
printr -o evoluție ascendentă a principalilor indicatori – este o condiție necesară pentru ridicarea
nivelului bunăstării. Este cert că numai producând mai mult și oferind, atât pieței interne cât și
străinătății, un volum mai mare de bunuri și servicii poate fi sporită bunăstarea națiunii.
Creșterea economică nu este însă și o condiție suficie ntă. Pentru a prospera în lumea de
azi, o economie națională trebuie sa fie competitivă. Majoritatea economiștilor consideră că este
o problemă ce ține de situația ofertei agregate din economia respectivă, mai precis în ce măsură
aceasta din urmă oferă, at ât rezidenților cât și străinilor, bunuri și servicii ieftine și bune.
Noțiunea de ieftin trebuie înțeleasă în sensul că prețurile trebuie să fie suficient de scăzute pentru
ca producătorii și/sau prestatorii să se mențină în competiție, și suficient de ri dicate pentru
obținerea unei creșteri susținute a bunăstării este deci competitivitatea ofertei de bunuri, servicii
și factori de producție a unei națiuni.

31 Competitivitatea internațională se referă evident, la comportamentul națiunilor, firmelor
etc. atunc i când se află în competiție cu alte națiuni sau firme aparținând acestora. Ea poate fi
analizată la mai multe niveluri (pe grupuri de țări, la nivel de țară, industrie sau firmă) și se
măsoară de regulă, cu ajutorul performanțelor relative obținute în com erțul internațional: cotele
obținute pe piețele de export, veniturile din exporturi, capacitatea firmelor de a se implanta și
menține pe piețele externe, situația balanței de plăți etc.
În concluzie, raportul productivitate -competitivitate nu trebuie văzut într-o manieră
simplificată, unilaterală. Creșterea pr oductivității constituie premisă esențială a creșterii
economice, dar nu oferă garanția competitivității. Există țări pe glob care au înregistrat creșteri
semnificative de productivitate și cu toate as tea, rezultatul obținut a fost doar o creștere pe
măsură a șomajului și o utilizare ineficientă a resurselor. Așadar, nu productivitatea este cea care
face ca economiile să crească rapid, ci competitivitatea, exprimată prin raportul dintre prețul cu
care b unurile și serviciile oferite de economia națională sunt oferite atât pieței interne, cât și
străinătății și prețul competitorilor.
În competitivitatea interna țională au loc o multitudine de factori ce au un impact direct
asupra competitivită ții firmelor. Un factor a cărui importan ță nu va putea fi niciodată neglijată
este pre țul. Totu și, importan ța lui relativă a scăzut de -a lungul anilor datorită cre șterii
importan ței altor factori, mai complec și sau chiar a factorilor care nu au legătură cu pre țul. În
general competitivitatea prin pre ț depinde de următoarele elemente:
 costurile de produc ție suportate de întreprinderi;
 cursul de schimb;
 marja exportatorilor.
Factorii non -preț au o importan ță crescândă în determinarea competitivită ții firmelor și
produselor pe pie țele externe. Cercetările recente au arătat că impactul factorilor non -preț asupra
competitivită ții firmelor este în prezent deosebit de puternic.
Dintre factorii non -preț, o importan ță deosebită au dobândit în ultimele decenii cei de
natură manager ială; ace ști factori imprimă firmelor dinamism și flexibilitate. Sub aspect
strategic, conform unei teorii recente, dinamismul companiilor îmbracă două forme principale:
agibilitatea și absorb ția.
Agibilitatea strategică semnifică faptul că o firmă este ca pabilă să exploateze schimbările
ce au loc în mediul său, mai repede decât rivalii săi. Absorb ția strategică se referă la modul cum
managementul firmei reu șește să protejeze firma de efectele unor asemenea schimbări. Căutarea
acestui tip de comportament co nstrânge firmele să se plaseze în situa ția de „ascultare a
mediului”.
Dintre factorii non -preț, cei mai importan ți sunt următorii:
 Utilizarea ra țională a for ței de muncă este un factor încă insu ficient valorificat.
Premisa de la care se pleacă este aceea c ă exploatarea intensivă, ira țională, până la limitele fizice
și /sau intelectuale a capitalului uman este o idee depă șită. Viziunea actuală pleacă de la o idee
diametral opusă: reducerea timpului de lucru printr -o restructurare organiza țională a activită ții
poate duce la prelungirea vie ții utilajelor și echipamentelor și implicit, la crearea de noi locuri de
muncă.

32  Un alt factor de natură managerială este aplicarea sistemelor moderne de
management. În ultimele decenii, o serie de astfel de sisteme au fost i ntroduse de marile firme
producătoare din Occident, acestea devenind în scurt timp modele de referin ță în produc ția
interna țională. Aceste sisteme au în linii mari, următoarele dimensiuni: utilizarea, în întreaga
activitate a firmei, a tehnologiilor automa tizate, flexibile, integrate; asimilarea de către firme a
noilor firme de management și a standardelor de flexibilate: un nou tip de rela ții între firme și
furnizorii lor, bazate pe cooperare și încredere.
 Tehnologia dobânde ște o importan ță tot mai mare în competitivitatea firmelor. Poate
în niciun alt domeniu imaginea competi ției industriale care se desfă șoară astăzi în lume nu este
într-o măsură importantă o competi ție tehnologică,după cum investi ția în tehnologie este în mod
cert, motorul dezvoltării eco nomice contemporane. Inovarea tehnologică, crearea de noi produse,
îmbunătă țirea proceselor de produc ție, valorificarea informa ției științifice etc. Constituie vectori
strategici fundamentali ai intreprinderilor angrenate în competi ția interna țională.
În concluzie, dinstinc ția dintre cele două forme ale competitivită ții (pre ț și non -preț)
explică, opozi ția dintre produsele banalizate, relative omogene, care sunt adesea bunuri cu
valoare adăugată mică și produsele diferen țiate cu valoare adăugată mare pentru care pre țul nu
este decât un element printre celelalte în decizia de cumpărare.
Aceea și distinc ție este reflectată, într -un alt plan, de diferen ța dintre alte două concepte:
„produc ția de volum mare” și „produc ția de valoare mare”. Spre deosebire de prim a, cea de -a
doua nu se bazează pe controlul unui volum însemnat de resurse, armate de muncitori, tehnologii
de rutină, predictibile sau ierarhii piramidale.
Întreprinderea orientată spre valoare este mai concentrată pe o trinitate specială: cei care
rezolv ă probleme, cei care indentifică probleme și intermediarii strategici. Ei trebuie să se afle în
contact permanent unii cu ceilal ți, pentru a descoperii noi oportunită ți.

1.5.3. Politici comerciale contemporane și reglementări în comerțul internațional

Politica comercială externă reprezintă un ansamblu de măsuri ce reglementează rela țiile
economice externe, măsuri menite să conducă la amplificarea strategiei generale de dezvoltare a
unui stat.
În centrul politicilor comerciale externe ale țărilor în curs d e dezvoltare se găsesc
obiectivele programelor na ționale de dezvoltare economică, valorificarea na țională a resurselor
proprii, crearea unei industrii prelucrătoare, valorificarea mai avantajoasă la export a produselor
naționale.19
Toate acestea,au imprimat și imprimă politicii comerciale externe, anumite trăsături și
tendin țe cum ar fi:
 Atenuarea protec ționismului vamal industrial și men ținerea protec ționismului
vamal agricol la un nivel relativ ridicat;
 Atenuarea restric țiilor cantitative în domeniul comer țului interna țional;

19 Mihai L., „Tranzac ții Comerciale” , Ed. Eftimie Murgu, Re șița 2009.

33  Un accent deosebit în ceea ce privesc instrumentele de politică comercială începe
să fie pus în țările dezvoltate pe măsurile de promovare a exporturilor fără a fi neglijate
măsurile de frânare a importurilor;
 Extinderea aranjamentelor preferen țiale, fie sub forma grupărilor economice
regionale, fie sub forma acordurilor comerciale preferen țiale, precum și instituirea Sistemului
generalizat de preferin țe nereciproce și nediscriminatorii în favoarea țărilor în curs de
dezvoltare.
Comer țul interna țional este caracterizat de politici comerciale neomogene, în bună parte
contradictorii. Aceste politici comerciale pot fi grupate în:
 politici protec ționiste
 politici de liber schimb
Protec ționismul este orientat spre apărarea intereselor producă torilor interni de
concuren ța externă, în timp ce liberul schimb nu face discriminări ale importurilor în favoarea
produselor na ționale.
Politici comerciale tarifare
Un element component al politicii comerciale a unei țări îl constituie politica vamală,
regimul vamal folosit în schimburile comerciale cu alte țări. Prin regim vamal se în țelege
totalitatea dispozi țiilor legale prin care se reglementează intrarea sau ie șirea bunurilor din țară și
în special controlul la trecerea frontierei de stat, îndeplinire a formalită ților vamale și plata
taxelor vamale.
Cu ajutorul regimului vamal se urmăre ște realizarea scopurilor generale ale politicii
comerciale cu mijloace specifice economico -financiare. Taxa vamală reprezintă un impozit
indirect perceput de către stat asupra mărfurilor atunci când ele trec grani țele vamale ale țărilor
respective. Ea este plătită autorită ților vamale de către importator.
Taxele vamale se pot clasifica din mai multe puncte de vedere:
 În func ție de obiectul impunerii:
 Taxe vamale de import – sunt impozite percepute de stat asupra mărfurilor străine
la importul lor într -o anumită țară și constituie mijlocul principal al protec ționismului vamal;
 Taxe vamale de export – se percep de către stat asupra mărfurilor indigene la
exportul lor. Aceste taxe vamale se aplică mai ales la categoriile de mărfuri pentru care țara
respectivă este principalul exportator pe pia ța mondială și dore ște să ob țină un venit suplimentar
sau să ridice pre țul produselor respective pe pia ța mondială.
 Taxe vamale de tranz it – se percep de către stat asupra mărfurilor străine care trec
teritoriul vamal al unei țări. Acestea nu au răspandire prea mare și nici un nivel prea ridicat.
 După scopul lor:
 Taxe vamale fiscale – sunt acele taxe, nu prea ridicate, care se percep cu s ingurul
scop de a aduce venituri statului;
 Taxe vamale protec ționiste – sunt acele taxe care au ca principal scop crearea unor
bariere pentru mărfurile străine;
 Taxe vamale preferen țiale – se aplică mărfurilor care provin din țările cu care au
fost încheia te acorduri preferen țiale;

34  Taxe vamale de retorsiune – reprezintă răspunsul dat unui alt stat care impune
restric ții la importul de mărfuri din țara care le aplică.
 După modul de percepere:
 Taxe vamale specifice – constau într -o sumă specifică de bani rapo rtată la o
unitate de măsură: volum, greutate, număr de piese;
 Taxe vamale ad -valorem – se stabilesc sub forma unui anumit procent din
valoarea mărfii;
 Taxe vamale compuse – sunt o combina ție dintre o taxă vamală advalorem și una
specifică și se aplică împ reună prin însumare;
 Taxe vamale alternative – se stabilesc în func ție de pre țul mărfii respective pe
piața internă;
 Taxe vamale sezoniere – sunt practicate în țările Uniunii Europene în cadrul
politicii agrare comunitare.
 În func ție de modul de stabilire:
 Taxe vamale autohtone – opozabile în mod general fa ță de orice stat străin, fixate
prin hotărarea autohtonă a statului respectiv;
 Taxe vamale neconven ționale – valabile numai fa ță de statul cu al cărui
consim țămant au fost fixate;
Practica comer țului inte rnațional a consacrat tariful vamal ca principal instrument pentru
reglementarea schimburilor comerciale externe potrivit intereselor economiei na ționale a
statelor.
Tariful vamal reprezintă o listă a produselor care fac obiectul importurilor cu indicarea
taxelor vamale pe produse. Tarifele vamale se pot clasifica în:
 Tarife vamale cu coloană – cuprind o singură listă de taxe vamale care se aplică
importurilor din toate țările;
 Tarife vamale cu mai multe coloane – prevăd mai multe categorii de taxe, care se
aplică diferit, în func ție de țara de unde provine marfa respectivă;
 Coloana taxelor generale – se aplică mărfurilor provenind din țările cărora nu li s –
a acordat clauza na țiunii celei mai favorizate;
 Coloana taxelor conven ționale – se aplică produselor d in țările cărora li s -a
acordat clauza na țiunii celei mai favorizate;
 Coloana taxelor preferen țiale – se aplică produselor ce provin din țările cu care au
fost încheiate acorduri de preferin ță.
Politici comerciale netarifare
În afara taxelor vamale sunt fo losite și alte metode în scopul interzicerii, imitării sau
îngreunării accesului pe o anumită pia ță a mărfurilor de provenien ță străină, metode cunoscute
sub denumirea de obstacole netarifare. Spre deosebire de restric țiile tarifare care î și concentrează
acțiunea în special la vamă, obstacolele netarifare urmăresc mărfurile importante de la exportator
până la consumatorul final, ac ționând e șalonat, încă din momentul efectuării comenzii până în
momentul consumului final al mărfii .
După estimările diverselor institu ții numărul tipurilor de bariere netarifare se ridică la
peste 800, iar printre acestea pot fi enumerate:

35  Restric ții cantitative la import sunt acele răspândite forme de obstacole netarifare
care limitează cantitatea importurilor autorizate să patru ndă pe pia ța internă a unei anumite țări.
Sunt instituite atunci cand taxele vamale nu reu șesc să protejeze pia ța internă, ele impiedicând
creșterea importurilor peste o anumită limită. Sunt folosite în special pentru apărarea sectoarelor
agricole mai pu țin eficiente, produselor textile și diverse produse chimice.
 Interven ția statului în calitate d e cumpărător sau distribuitor s-au lărgit în
principal pe seama „achizi țiilor guvernamentale” și a activită ții comerciale desfă șurată de
întreprinderile de stat. Prin volumul lor, aceste achizi ții pot influen ța în mod substan țial pia ța în
favoarea exportatorilor externi, care nu beneficiază decât în propor ție limitată, în anumite
condi ții, sau deloc, de astfel de comenzi.
 Cartelurile de import -export sunt în țeleger ile care intervin între firmele
particulare din diferite țări, cu privire la adoptarea unei politici unitare fa ță de importul anumitor
mărfuri. Ele au ca scop, fie a influen ța nivelul pre țurilor la mărfurile de import, fie de a limita
volumul importurilor și a diminua pe această cale concuren ța pe pia ța internă și a permite astfel
practicarea unor pre țuri ridicate de către firmele na ționale.
 Norme tehnice și de calitate – unele mărfuri care fac obiectul schimburilor
comerciale interna ționale sunt împiedicat e să pătrundă pe o pia ță sau sunt chiar interzise, dacă
organele guvernamentale sau o autoritate locală din țările importatoare pretind respectarea
anumitor zone tehnice sau de calitate ori alte reglementări referitoare la vânzare.
 Taxe de prelevare – liberalizarea treptată a schimburilor comerciale cu produse
agricole între țările membre ale Uniunii Europene a fost urmată de perfec ționarea sistemului
comun de protec ție a pre țurilor comunitare împotriva pre țurilor mărfurilor din import de
provenien ță din țările ter țe. Elementul principal al regimului aplicat de UE în schimburile cu
țările ter țe îl constituie taxa de prelevare la import și taxa de restituire la export, care au menirea
să acopere la import și la export, diferen ța de pre ț dintre pia ța mondială și piața comunitară. Taxa
de prelevare este egală cu diferen ța dintre pre țul produsului în cadrul comunității (preț prag) și
prețul indicativ stabilit pentru o cantitate determinată.
 Împozitele indirecte și alte taxe cu caracter fiscal – mijloacele de înfă ptuire a
discriminării în domeniul impunerii fiscale sunt diferite de la o țară la alta, metodologia evaluării
fiscale constituind adesea o sursă de discriminare a mărfurilor din import.
 Restricții valutare – în acest caz, restricțiile nu se aplică asupra mărfurilor, ci
asupra posibilității de a obține devizele necesare pentru plata importurilor; anumite țări aplică
cursurile de schimb multiple, cursul fiind mai mult sau mai puțin favorabil diferitelor categorii
de produse, în funcție de utilitatea lor pent ru economia țării respective și de țările de proveniență.

36 CAPITOLUL II
GLOBALIZAREA CARACTERISTICĂ A CELUI
DE AL TREILEA MILENIU

2.1. Considerații privind conceptul de globalizare

Termenul de globalizare repre zintă un fenomen deosebit de reprezenta tiv al lumii
contemporane , el intrând pentru prima oa ra într -un dicționar (Webster) î n anul 1961. Treptat, de –
a lungul anilor, câ știgă o circulație considerabilă alăturându -se ca și adjectiv altor termeni ca:
finanțe, piețe, comunicații, instituții.
Cea ma i cunoscută ș i des utilizată definiție a globalizării este următoarea: ,, Globalizarea
reprezintă proces ul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puți n important în
stabilirea și dez voltarea relațiilor transfrontaliere de natură politică, ec onomică și socio –
culturală. Rețelele de relații și dependențele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni
internaționale și mondial e,,20. Această definiție evidențiază aspectele obiective ale globalizării
precum și aspectele subiective ale acestui con cept, astfel: pe de o parte ,,geogra fia,, pierde din
relevanță datorită noilor tehnologii, noilor strategii economice, iar pe de altă parte globalizarea
devine din ce în ce mai puternică datorită faptului că oamenii au început să simtă din ce în ce mai
clar oportunitățile pe care le aduc cu sine utilizarea tehnologiilor noi precum și punerea în
practică a noilor strategii și politici.
Lumea a intrat într -un nou stadiu al evoluției sale. În ultimul timp, unul dintre cele mai
importante procese care exercită o influență enormă asupra prespectivelor dezvoltării întregii
umanități, a devenit globalizarea. Acest fenomen a atins toate sferele vieții societății inclusiv
economia, politica, relațiile internaționale, cultura, ecologia, securitatea, aducând astfel cu sine
mari schimbări în privința evoluției întregii comunitați umane.
Un răspuns la întrebarea „ce este globalizarea?” regăsim la Friedman, un susținător
înfocat al globalizării, care afirmă că „globlizarea nu este o simplă tendință sau o fantezie, ci
este, mai degrabă, un sistem internațional. Este sistemul care acum a luat loc sistemului
Războiului Rece și, la fel ca acesta, globalizarea are propriile ei legi și propria ei logică, de
natură să influențeze astăzi, direct sau indirect, politica, mediul în conjurător, geopolitica și
economia fiecărei țări de pe glob ”21.
Deși prezentată ca un fenomen specific sfârșitului de secol și de mileniu, globalizarea –
sau cel puțin unele dintre dimensiunile sale – nu este lipsită de o lungă istorie. Sub acest din urmă
aspect, globalizarea reprezintă consecința aproape naturală a cursului tot mai accelerat
imprimat istoriei, dacă nu de r enaștere, atunci cel puțin de prima revoluție industrială.22
Ceea ce deosebește fenomenul contemporan al globalizării de precedentele p rocese
integraționiste sunt:

20 Barrie, A., The Global System, Economics and Culture, St.Martin Press, New Yo rk, 1995
21 Friedman, T., Lexus și măslinul.Cum să înțelegem globalizarea, Editura Economică, București, 2000
22 Bari, I., Globalizarea economică , București, Editura Ec onomică, 2009

37  scara (anterior regională, actual mondială);
 ritmul schimbărilor (sub impactul „universalizării” Internetului);
 sprijinirea într -o mai mare măsură pe progresul tehnologic decât înainte, cu impact
imediat asupra condițiilor v ieții cotidiene .
Globalizarea reprezintă unul dintre conceptele mondoeconomice cele mai des
invocate și utilizate în ultimul deceniu, în primul râ nd în limbajul politic interna țional. El
depășește însă sfera relațiilor economice, incluzând și sfera polit icului, informațiilor și chiar a
culturii.
Așadar, prin globalizare se înțelege procesul de generali zare a interdependențelor între
economiile naționale ale țărilor lumii, pe baza liberalizării tuturor fluxurilor econo mice
internaționale: de mărfuri și se rvicii, de capitaluri, de tehnică și tehnologii, de forță de muncă
și, îndeosebi, prin creșterea rolului firmelor transnaționale.
Procesele economice majore care stau la baza globalizării și care modifică
configurația economii lor naționale și a economiei mondiale sunt:
 liberalizarea schimburilor și formarea unui sistem global al comerțului cu
bunuri și servicii și încercarea de administrare (orientare) a acestuia printr -un
organism comun: Organizația Mondială a Comerțului:
 internaționalizarea tehnologiei ș i a celorlalte forme ale proprietății intelectuale
și includerea lor în același organism de reglementare;
 constituirea unor forme și nuclee de informatizare a producției, prin integrarea
acesteia pe criterii noi, de tip funcțional;
 integrarea puternică și globalizarea piețelor monetară și financiară
internațională;
 tendința tot mai accentuată de elaborare și adoptare a unor norme și reguli de
reglare și orientare a relațiilor economice mondiale.
Principalii factori ai globalizării sunt:
 societățile transna ționale, care acționează prin investiții directe de capital,
deschiderea de filiale proprii sau prin creare de societăți mixte;
 organizațiile subregionale, regionale și interregionale prin care se realizează și
se dezvoltă cooperarea multidimensională și i ntegrarea economică;
 organizațiile economice internaționale, în special Fondul Monetar Internațional
(F.M.I.), Banca Mondială (B.M.), Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C.) și chiar
Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.), care dispun de mecanisme și reg uli adecvate.
Alți autori identifică globalizarea cu americanizarea, alții asociază termenul cu
creșterea importanței pieței mondiale, în timp ce o a treia categorie utilizează conceptul pentru
descrierea unei realități ideologice: globalizarea ca victorie a economiei de piață . Pentru cea
mai mare parte a autorilor, conceptul dezbătut induce complexitatea, datorată rațiunilor
subadiacente atât de natură politică, cât și economică și socioculturală”.23
Lucrul cel mai special în spațiul nostru global este acel a că dependențele create prin
rețelele la nivel planetar sunt atât de dense încât creează o adevărată planetă.
Ordinea mondială instituțională a dobândit o forță destul de mare și are o logică tot mai

23 Bari, I., Globalizarea economică , Buc urești, Editura Economică, 2009

38 clar diferențiată de configurațiile locale pe care le străbate. Mișcările și interacțiunile din spațiul
global au dobândit un cara cter de -a dreptul standardizat prin instituțiile cu caracter global, astfel
încât. societățile locale se simt nevoite să reacționeze în sensul implicării ăn configurația de
natură mondială.
Cea mai cuprinzătoare definiție a fenomenului globalizarii este indusă de cunoscuta
sintagmă a „satului planetar ” („global village ”) prin care Marshall McLuhan surprindea acum
câteva decenii esența fenomenului din zilele noastre, care au condus l a răspândirea de
comportamente ce exprimă raționalitatea unui Homo oeconomicus ce nu cunoaște frontiere și
sentimente locale, făcându -și apariția Homo globalus:
Nu putem omite c ă extinderea procesului de globalizare a avut loc pe fondul a două
procese ale deceniului trecut:24
 căderea sistemului comunist, ceea ce a permis extinderea geografică a sistemelor
bazate pe economia de piață, inclusiv revoluția capita listă din sistemele cu economie planificați;
 reformele de natură neoliberală care au avut loc în țări le Europei Occidentale,
îndeosebi în Marea Britanie, în America Latină și în Asia Sud -Estică. Aceste mutații în domeniul
politicilor publice au fost încurajate de organismele specializate internaționale care au pledat prin
așa-numitul Consens de la Washing ton pentru deschiderea piețelor financiare interne,
privatizarea masivă, liberalizarea comerțului etc.
Complexitatea fenomenului globalizării necesită o anumită abstractizare pentru
conceptualizarea sa, trebuind să distingem între cauzele inițiatoare ale c urentului, formele de
manifestare și consecințele induse, precum și posibilele sale relansări, într -o lume în care
granițele naționale devin din ce în ce mai puțin relevante.
Posibilitate de extindere a relațiilor pe plan internațional implică o serie de t ermeni,
rezistență, acțiuni și reacțiuni. În această definiție sunt cuprinse atât aspectele obiective, cât și
cele subiective pe care le implică conceptul de globalizare:
 pe de o parte, „geografia" pierde din relevanță datorită noilor tehnologii, noilor st rategii
ale actorilor economici, precum și politicilor acestora, atât de ordin național, cât și internațional;
 pe de altă parte, globalizarea devine din ce în ce mai puternică datorită faptului că
oamenii au început să simtă tot mai clar noile oportunități deschise de utilizarea tehnologiilor
noi, precum și de punerea în practică a noilor strategii și politici.
Atunci când se acționează în concordanță cu dinamica globalizării are loc exact
crearea procesului de globalizare. În același timp, temerile și reac țiile cauzate de dezvoltarea
procesului sunt, de asemenea, realități simțite de indivizi. În această definiție se reduce
importanța distanței geografice, dar nu dispare. Prin urmare , relațiile la nivel internațional sunt
mai ușor de stabilit și oamenii, mă rfurile și simbolurile sunt eliberate de contextul geografic.
Într-un sistem global, acestea se mișcă liber la nivel planetar, devenind din ce în ce mai clară
ideea că indivizii și societățile sunt tot mai puțin protejați de granițe. Definiția accentuează, de
asemenea, și ideea creșterii posibilității de extindere a rețelelor la nivel global. Aspectul
potențialității rezidă în rolul pe care realitățile de ordin sociocultural le au în determinarea
„logicii globalizării ”. O cultură puternic orientată spre con servatorism și izolare, regimurile
politice dictatoriale, existența unei ordini mondiale puternic fragmentate, o regionalizare cu

24 Bari, I., Globalizarea economică , București, Editura Economică, 2009.

39 caracter defensiv etc. pot influența evoluția globalizării în mod semnificativ.
Tehnologia, evoluțiile ideologiilor politice ș i transformările economice au declanșat acest
proces în care distanța geografică a devenit un factor neesențial în stabilirea și susținerea
legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice, politice și socioculturale internaționale pe care
le consideră m a fi esența globalizării. Oamenii au devenit conștienți de acest lucru. De aici, toate
rețelele, relațiile și dependențele interumane și statale au devenit virtual mondiale. Această
internaționalizare potențială a relațiilor și dependențelor cauzează def icite pe plan democratic,
ecologic, social și al securității și produce efecte cum ar fi schimbarea atitudinilor și deficiențe
administrative. Globalizarea nu este un fenomen în totalitate negativ. El este un factor de
integrare a omului în comunitatea mon dială și oferă spațiu de desfășurare noilor sisteme de
guvernare globală și unei societăți civile globale.
Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaționalizarea producției, noua
diviziune internațională a muncii, noile mișcări migratoare din spre Sud spre Nord, noul mediu
competitiv care generează aceste procese, precum și internaționalizarea statului, făcând din state
agenții unei lumii globalizate
Lumea devine tot mai mult un supermarket global în care ideile și produsele pot fi găsite
peste tot în același timp. Globalizarea nu vizează, pur și simplu, procesul obiectiv de creștere a
intercomunității. Ea vizează conștientul și subiectivitatea individului, adică scopul și intensitatea
conștientizării lumii ca spațiu unic. Globalizarea es ceea ce cei din Lumea a Treia au numit, timp
de secole, colonizare . Globalizarea se referă la procesul prin care relațiile sociale devin relativ
lipsite de factorii distanță și granițe, în așa încât viața umană se desfășoară din ce în ce mai mult
în largul unei lumi văzute ca loc unic.
Așadar, globalizarea este o realitate, iar orice țară care -și pregătește temeinic viitorul se
vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul „mediu ” al globalizării înseamnă nu
numai o șansă pierdută, ci și riscul de a pierde poziții și segmente de piață deja dobândite.
Termenul de globalizare a dobândit o forță emoțională destul de mare, fiind considerat un proces
cu efecte benefice – o adevărată soluție pentru viitoarea dezvoltare economică mondială -, dar, în
același timp, majoritatea autorilor consideră acest proces inevitabil și ireversibil. Altfel spus, se
afirmă că orice s -ar întâmpla, procesul în sine nu poate fi stopat, dincolo de argumentul favorabil
al globalizării prin care avantajele ar depăși costurile indus e. Remarcăm aici un anume
determinism tehnologic, prin care integrarea piețelor și creșterea importanței actorilor
transnaționali sunt puse, în principal, pe seama progresului tehnologic. Fără nici un dubiu că
acest din urmă proces este continuu, deși nu c u același ritm de creștere, dar nu se poate asuma o
evoluție instituțională lineară, de nestopat. Totodată, nu putem omite nici faptul că globalizarea
poate provoca fragmentare socială și economică, care, la rândul ei ,poate conduce la retrogresii.
În conc luzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind: „Procesul
deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a
extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfe re ale vieții
economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin
mai curând globale decât naționale, cerând, la rândul lor, o soluționare mai curând globală
decât națională ”.
Globalizarea impune exigențe deosebit e pentru economiile naționale. La nivel

40 macroeconomic este necesară o strategie capabilă să asigure orientarea activ ității atât spre
macrostabilizarea economică, cât și spre imp ulsionarea procesului de moder nizare a structurii
tehnologice și productive a e cono miei, ținând seama de cerințele fructificării superioare a
potențialului național, dar și de încadrarea eficie ntă a României în diviziunea internațională a
muncii și în competiția mondială.
La nivel microeconomic orientarea hotărâtoare treb uie să fie s pre ridicarea nive lului de
competitivitate și al managementului. Pe d e o parte, trebuie pornit de la premisa că pe piața
mondială nu pot pătrunde și m ai ales nu se pot menține decât firme viabile, puternice și capabile
să se adapteze la e xigențele pieței m ondiale și să facă față concurenței globale.
Ultimii ani au pus cu deosebire în evidență această cerință, determ inând o preocu pare
deosebită la nivelul întreprinderilor, dar și al statului. Realitatea arată că accen tuarea fuziunilor
care au loc între difer ite firme re prezintă una dintre trăsăturile importante ale dezvoltării pe
plan mondial, îndeosebi în țările dezvoltate Mai mult, se apreciază că fuziunile vor domina piața
economică și de capital internațională.
Există mai mulți factori stau la baza intens ificării fuziuni lor, între care se menționează:
 teama de restrângere a pieței (îndeosebi în industria de apărare);
 reducerile mari de prețuri pe piața mondială (la unele produse);
 supraacumularea capacităților de producție și creșterea puternică a ofertei
(automobile);
 incertitudinile și costurile tot mai mari ale schimbărilor tehnologice
(telecomunicații, bănci etc), creșterea necesităților și cheltuielilor de cercetare (îndeosebi în
domeniul produselor aeronautice și farmaceutice).
Pe de altă parte, la acest nivel un rol esențial îl a u calitatea produselor, produc tivitatea
muncii și costul de producție ca bază a promovării active a produselor proprii și a obținerii unor
prețuri remuneratorii pe piața mondială.
Așa cum se știe, bunurile sunt produse în co ndiții foarte diferite din punct de vedere al
costurilor și productivității, al m anagementului, nu numai de la o întreprindere la alta, ci și de la
o țară la alta.
Ca mărfuri oferite pe piața mondială, ele intră î n competiție cu toate mărfurile similare,
indiferent de originea lor. Piața mondială și economia mondială apar, față de producătorii acestor
mărfuri, inclusiv pentru țări le de origine, ca un megasistem care reflectă și consacră nivelurile
atinse în lume al e productivității muncii și ale costurilor și, în ultimă instanță, proporțiile
economice, mai ales dintre ofertă și cerere, inclusiv completările și alternativele la producția
națională.
În acest fel, capacitatea de a crea și de a dispun e de bogăție materială și nema terială este
determinată nu numa i de eforturile și mod ul de utilizare a resurselor în cadrul economiei
naționale, ci și de felul în care s unt estimate aceste eforturi și priceperea de a produce și
comercializa în economia mondială, devenită globală.

2.2. Teorii explicative ale fenomenul ui de globalizare

Încercările de a întelege, explica și oferi perspective cât mai realiste asupra globalizării au

41 condus la conturarea a trei școli de gândire:
 hiperboliștii – definesc globalizarea contemporană ca pe o nouă eră în care
popoarele de pretut indeni sunt tot mai mult supuse sancțiunilor pieței globale;
 scepticii – argumentează că globalizarea este, în esență, un mit care ascunde
realitatea unei economii internaționale din ce în ce mai divizate în trei blocuri regionale majore,
în care guvernele naționale rămân foarte puternice;
 transformativiștii – consideră că globalizarea nu are precedent istoric, astfel
încât statele și societățile de pe întreg globul trec printr -un proces profund de schimbare, pe
masura adaptării la o lume tot mai interconec tată, dar cu un grad ridicat de incertitudine.
Interesant este că aceste trei școli de gândire nu derivă direct din poziții sau atitudini
ideologice tradiționale În tabăra hiperglobaliștilor, discursurile ortodoxe neoliberale despre
globalizare pot fi întâ lnite alături de idei marxiste, în timp ce, la sceptici, perspectivele
conservatoare și cele radicale împărtașesc concepții și concluzii similare despre natura
globalizării contemporane. Mai mult decât atât, nici una dintre marile tradiții de reflecție soc ială
(liberală, conservatore și marxistă) nu are o perspectivă acceptată asupra globalizării ca fenomen
socioeconomic.
În rândul marxiștilor, globalizarea este înțeleasă în moduri efectiv incompatibile:
extinderea imperialismului capitalist al monopolurilo r sau, alternative, o formă cu totul nouă de
capitalism global25.
În mod asemănător, în ciuda punctelor lor de pornire specifice neoliberalismului
convențional, Ohmae și Redwood oferă interpretări și concluzii foarte diferite despre dinamica
globalizării co ntemporane26.
Printre hiperglobaliști, sceptici și transformativiști există o mare di versitate de abordări
intelectuale și convingeri normative. Totuși, în ciuda acestei varietăți, fiecare dintre perspective
reflectă un set general de argumente și concluzii despre globalizare, cu referire la
conceptualizarea sa, dinamica cauzală, consecințele socioeconomice, implicațiile pentru puterea
și guvernarea statului , traiectoria sa istorică, aceste aspecte fiind redate în tabelul 2.1 .
Hiperglobaliștii susțin că glo balizarea economică generează o nouă structură de
învingători și învinși în economia globală. Vechea diviziune Nord – Sud este tot mai anacronică,
pe masură ce o noua diviziune a muncii înlocuiește tradiționala structură centru – periferie cu o
arhitectură mult mai complexă a puterii economice.
Pe acest fundal, guvernele trebuie să administreze consecințele sociale ale globalizării sau
să gestioneze problema celor care ,, rămași în urmă, doresc nu atât o șansă pentru a avansa cât sa –
i țină și pe ceilalți în loc”. Însă ele trebuie să le adiminstreze într -o măsură din ce în ce mai mare,
într-un context în care constrângerile disciplinei concurențiale și ale disciplinei financiare
globale fac ca modelele social – democratice și protecție socială să fie greu de s usținut și anunță
dispariția politiilor statului bunăstării27.

25 Vezi: Callinicos, A. coord., Marxism and the New Imperialism, Londra, Bookmarks, 2005; Gill, S., Globalization,
Market Civilization and Disciplinary Neoliberalism, Millenium 24, 2005; Ami n, S., Capitalism în the Age of
Globalization, Londra, Zed Press, 2005.
26 Pentru detalii, vezi: Redwood, J., The Global Marketplace, Londra, HarperCollins, 2005; Ohmae, K., The End of
the Nation State, New York, Free Press, 2006.
27 Gray, J., False Dawn, Lo ndra, Granta, 2007.

42 Tabelul 2 .1.
Teorii fundamentale privind dezbaterea asupra globalizării

Viziunea asupra
globaliză rii
privind: Teoria
hiperglobalist ă Teoria sceptică
Teoria
transformativistă

Reprezentanț i de
seamă
Ohmae, Wriston,
Guehenno, Greider,
Strange, Reich, Gray,
Luard, Albrow etc. Hirst, Thomson, Ruigrok,
Tulder, Boyer, Drache,
Gordon, Weiss, Gilpin,
Krugman, Callinicos,
Carr, Huntington etc. Roseanu, Giddens,
Scholte, Castells,
Roseanu, Cammille ri,
Falik, Ruggie, Sassen,
Linklater, MacMillan,
Mann, Hoogvelt,
Koehane, Held etc.

Conceptualizarea
“Reconfigurarea
fundamentală a cadrului
acțiunii umane”.
Capitalism global,
guvernare globală, societate
civilă globală, hibridizarea
culturilor.
“Internaționalizare și
regionalizare”.
Lumea mai puțin
interdependentă decât în
anii 1890.
“Reordonare a relațiilor
interegionale și a acțiunii
la distanță”.
Globalizarea este o
puternică forță
transformativă, intensivă
și extensivă.

Dinamica cauzal ă Capitalismul și tehnologia.
Motiv dominant:
McDonald’s, Madonna etc. Statele și piețele.
Motiv dominant:
interesul național. Forțele combinate ale
modernității.
Motiv dominant:
transformarea
comunității politice.

Consecinț ele
socioeconomice Eroziune a vechilor ierarhii:
globalizarea economică
creează noi forme de
organizare socială care
înlocuiesc sau vor înlocui
statele naționale
tradiționale, ca principale
unități econo mice și
politice ale societății
mondiale. Această viziune
asupra globalizării
favorizează logica sa
economică și, în varianta sa
neoliberală, celebrează
apariția unei piețe globale
unice și a principiului
competiției globale, ca
vestitori ai progresului
uman. Marginalizarea
intensificantă a Sudului
și accentuarea
inegalităților în
defavoarea Lumii a
Treia, pe masură ce
fluxurile de comerț și
investiții în interiorul
Nordului bogat se
intensifică, excluzând
aproape tot restul
globului. Respinge ideea
restructurării profunde a
relațiilor economice
globale. Noua arhitectură a ordinii
mondi ale, în care nu mai
există o distincție clară
între intern și
internațional, afaceri
interne și afaceri externe.
Extinderea spațiului
politic, economic și
social hotărăște soarta
comunităților și a
societăților.
Divizarea Nord – Sud
face loc cu rapiditate noii
diviziuni internaționale a
muncii; ierarhia centru –
periferie nu mai
constituie o diviziune
geografică, ci una socială
a economiei mondiale.

43

Implicațiile pentru
puterea și guvernarea
statului Guvernele naționale sunt în
declin sau în curs de
erodare.
Sfârșitul statului -națiune:
,,tradiționalele state -națiune
au devenit uinități de
afaceri nenaturale, chiar
imposibile într -o economie
globală”. Denaționalizarea
economiilor prin instituirea
unor rețele transnaționale
de producție, comerț și
finanț e, guvernele naționale
fiind reduse la ceva mai
mult decât curele de
transmisie pentru capitalul
global sau la simple
instituții intermediare
înghesuite între
mecanismele de guvernare
locale, regionale și globale. Noutatea constă în
apariția blocurilor
comerciale și a unei
geoguvernări mai slabe
decât în perioadele
anterioare.
Puterea guvernelo r
naționale este reîntărită
sau îmbunătățită.
Mai mult decât atât,
internaționalizarea
depinde de acordul și
suportul statului. Puterea, funcțiile și
autoritatea guv ernelor
naționale este
reconstruită sau
reconstituită,
nemaideținând controlul
unic.
Globalizarea este
asociată cu desfacerea
relației dintre
suveranitate,
teritorialitate și puterea
statală. Un nou regim al
suveranității înlocuiește
concepțiile tradițion ale
despre statalitate ca
formă de putere politică
absolută, indivizibilă,
exclusive din punct de
vedere teritorial și de
sumă nulă. Ea nu mai
este o barieră definită
teritorial, ci o sursă de
negociere în contextul
unei politici caracterizate
de rețele tr ansnaționale
complexe.

Traiectoria sa
istorică
Globalizarea de finește o
nouă epocă a istoriei
umane, în fond, o nouă eră
globală: civilizația globală. Blocuri regionale/ciocniri
între civilizații. Respinge
ideea civilizaț iei globale. Nedeterminată: int egrare
și fragmentare globală.
Noutatea constă în
interconectarea globală
fără precedent istoric.

Sursa: Held, D., A. MCGREW, D. Goldblatt și J. Perraton , ,,Global Transformation: Politics, Economics
and Culture ”, Polity Press, Cambridge, 2006

Globaliza rea poate fi asociată cu o polarizare crescândă între învingători și învinși în
economia globală, însă nu este în mod obligatoriu ca lucrurile s ă se deruleze astfel: cel puțin din
perspectivă neoliberală, competiția economică globală nu produce neapărat re zultate de sumă
zero (suma zero apare atunci când pierderile globale sunt egale cu câștigurile globale, dar
distribuite neuniform). În timp ce anumite grupuri dintr -un stat pot fi defavorizate ca rezultat al
competiției globale, aproape toate statele au un avantaj comparativ în producerea anumitor
bunuri, care poate fi exploatat pe termen lung.
Neomarxiștii și radicalii consideră nejustificată o asemenea viziune optimistă, apreciind
că, astfel, capitalismul global creează și consolidează structurile de ineg alitate în interiorul
statelor și la nivel interstatal. Dar ei sunt de acord cu interlocutorii lor neoliberali că opțiunile

44 tradiționale pentru protecția socială, specifice statului bunăstării, sunt depășite și tot mai greu de
susținut.
Pentru mulți neoli berali, globalizarea este vestitorul primei civilizații cu adevarat globale,
în timp ce pentru mulți radicali ea reprezintă prima civilizație de piață globală.
Analizâ nd statisticile mondiale privind fluxurile comerciale, de investiții străine directe și
ale forței de muncă din secolul al XIX – lea, scepticii susțin ideea conform căreia niveluri
contemporane de interdependență economică nu sunt nici pe departe fără precedent istoric. Mai
degrabă, pentru aceștia globalizarea este asociată economiei în care p revalează “legea prețului
unic”, datele istorice confirmând în cel mai bun caz doar niveluri sporite de internaționalizare,
adică interacțiuni între economii naționale. Globalizarea este pentru aceștia din urmă un mit,
asimilând -o în primul rând cu o piață globală perfect integrată. Dar ei susțin că nivelurile
integrării economice nu ating acet tip ideal și că integrarea, atâta câtă este, rămăne mult mai
puțin semnificativă decât la sfarșitul erei clasice a etalonului -aur.
Scepticii consideră, totodată, tez a hiperglobalistă fundamental eronată și naivă din punct
de vedere politic, de vreme ce subestimează puterea durabilă a guvernelor naționale de a
reglementa activitatea economică internațională. Departe de a fi scăpat de sub control, forțele
internaționali zării depind ele însele de puterea de reglementare a guvernelor naționale pentru a
asigura continuarea liberalizării economice. În rândul scepticilor, globalizarea și regionalizarea
sunt percepute ca tendințe contradictorii, iar prezumția conform căreia in ternaționalizarea
prefigurează apariția unei noi ordini mondiale este ignorată. Ei consideră că guvernele nu sunt
victimele pasive ale globalizării, ci, dimpotrivă, principalii săi arhitecti.
Krugman pune la îndoială convingerea larg răspândită că apare o nouă diviziune
internațională a muncii, în care dezindustrializarea din Nord poate fi explicată prin funcționarea
corporațiilor multinaționale care exportă locuri de muncă în Sud28. Mitul corporației globale este
dărâmat prin evidențierea faptului că fluxu rilor de investiții străine sunt concentrate între statele
capitaliste avansate și că cele mai multe corporații multinaționale rămân în primul rând creații
ale statelor sau regiunilor unde au luat ființă29. Așadar, poziția sceptică consideră inegalitățile ș i
ierarhia economiei mondiale bine înrădăcinate, care în termeni structurali s -au schimbat foarte
puțin în ultimul secol. Mulți dintre sceptici consideră această inegalitate ca fiind cauza principală
a escaladării fundamentalismului și naționalismului agre siv, astfel încât, în loc de nașterea unei
civilizații globale, după cum prezic hiperglobaliștii, lumea se fragmentează în blocuri
civilizaționale și enclave culturale și entice30. Noțiunea de omogenizare culturală și cultură
globală reprezintă alte mituri ce cad pradă argumentului sceptic.
Accentuarea inegalităților globale și ,,ciocnirea civilizațiilo r” dezvăluie natura iluzorie a
,,guvernării globale”, în condițiile în care managementul ordinii mondiale rămâne, așa cum a fost
în secolul trecut, în mod cop leșitor privilegiul statelor occi dentale. Așa cum observă Carr:
,,ordinea internațională și solidaritatea internațională vor fi întotdeauna lozinici ale celor care se

28 Krugman, P., Pop Internationalism, Boston, MIT Press, 2007.
29 Pentru detalii vezi: Ruigrok, W., R. Tulder, The Logic of International Restructuring, Londra, Routledge, 2006;
Thomson, G., J. Allen, Think Global , than Think Again: econ omic globalization în context, AREA 29, NR. 3,
2008.
30 Huntington, S. P., The Clash of Civiliyation and the Remaking of the World Order, New York, Simon and
Schister, 2006.

45 simt suficient de puternici încât să le impună altora”31. Unii afirmă că globalizarea refl ectă tot
mai adesea o motivație politică convenabilă pentru implementarea nepopularelor strategii
economice ortodoxe neoliberale32. În acest context, în care condițiile economice internaționale
pot limita opțiunile guvernelor, acestea din urmă nu sunt în ni ciun caz imobilizate:
“internaționalizarea capitalului poate nu numai să restrângă alegerile politice, ci și să le
extindă”33.
Globalizarea este percepută, în schimb, de către transformativiș ti ca fiind forța motrice a
rapidelor schimbări sociale, politice și economice care reconfigurează societățile moderne și
ordinea mondială34. Dar direcția transformării impuse de globalizare, responsabilă pentru
“masiva restructurare” a societăților, a instituțiilor de guvernare și a ordinii mondiale rămâne
nesigură, fii nd un proces plin de contradicții. Aceasta este și cauza pentru care transformativiștii
nu se pronunță asupra traiectoriei viitoare a globalizării și nici nu încearcă să evalueze prezentul
prin prisam unei lumi ideal – tipice fixe: “o lume globalizată”, fi e că este vorba de o piață
globală sau o societate globală. Factorii conjuncturali modelează în mare masură această
traiectorie.
În această economie globalizatoare, sistemele transnaționale de producție, comerț și
finanțe intrețes tot mai strâns viitorul comunităților și al familiilor de pe diferite continente.
Globalizarea transformă puterea statală și politica mondială. Dar existența unui sistem unic
global nu e considerată probă a convergenței globale sau a apariției unei societăți mondiale
unice. Dimpo trivă, globalizarea este asociată cu noi tendințe de stratificare globală, în care unele
state, societăți și comunități devin din ce în ce mai angrenate în ordine mondială, în timp ce
altele sunt din ce în ce mai marginalizate. Structura socială a economie i mondiale este înfățișată
de către transformativiști ca un aranjament de trei cercur i concentrice, fiecare întretăi nd granițele
naționale, reprezentând elitele, pe cei multumiți, respectiv pe cei marginalizați35.
Totodată, globalizarea este asociată cu apa riția unor noi și puternice forme nonteritoriale
de organizare economică și politică în domeniul global, asemenea corporațiilor multinaționale,
mișcărilor sociale transnaționale, agențiilor de reglementare internaționale etc. autoritatea este
din ce în ce mai mult împărțită între agenții publice și private la nivel local, regional, național și
internațional.
Identificarea tezelor principale de dezbatere asupra globalizării creează fundamentul
intelectual pentru aprecierea enunțurilor contradictorii și pentr u o vizualizare și conceptualizare
cât mai optimă a acestui fenomen.

2.3. Structura sistemului economiei globale

Sistemul economiei mondiale a cunoscut transformări majore în contextul globalizării.

31 Carr, E. H., The Twenty Years Crisis 2004 – 2005, Londra, Papermac, 2007.
32 Hirst , P., The Global Economy: myths and realities, International Affairs, 73, 2007.
33 Weis, L., The Myth of the Powerless State: Governing the Economy în a Global Era, Cambridge, Polity Press,
2007.
34 Pentru detalii vezi: Giddens, A., The Consequences of Moder nity, Cambridge, Polity Press, 2005; Scholte, J. A.,
International Relations of Social Change, Buckingam, Open University Press, 2006; Castells, M:, The rise of the
Network Society, Oxford, Blackwell, 2007.
35 Ioan Bari, Globalizarea Economiei , Ed. Bucureșt i, 2009.

46 Aceste mutații se resimt atât în mecanismul de funcțion are și a noilor reguli ale jocului, cât și în
natura jucătorilor globali. Astfel, caracteristicile sistemice ale structurii economiei globale
vizează interacțiunea dintre:
 subsistemul cultural – instituțional (valori naționale vs. valori globale);
 subsiste mul economic.

Figura nr. 2.2.
Sistemul economiei globale

Noile realități conturate în sfera relațiilor economice internaționale constau în
transgresarea economiei mondiale spre un nou model de globalizare. Indus de noile forț e care
acționează în mod implacabil în această direcție, cum ar fi: noile tehnologii din domeniul
informaticii și telecomunicațiilor, piețele financiare, comerțul cu servicii și strategiile marilor
corporații transnaționale bazate pe operarea rețelelor de servic ii. Cu alte cuvinte, se pare că
lumea asistă la cristalizarea unei economii globale pe rețele, pe măsură ce are loc tranziția de la
un sistem de interdependențe axat cu precădere pe comerț, catre un sistem de interconectări axat
cu precădere pe rețel e36. Aceste transformări se resimt în arena globalizăr ii economiei, îndeosebi
sub urmă toarele trei aspecte fundamentale:
 internaționalizarea legii, apariția organizațiilor publice și private internaționale și
schimbarea raportului de forțe între actorii eco nomiei globale (state naționale, corporații

36 Albert Bressand, Europe 2005, GATT, ITU and the OECD: Initiatives for Interconnections, in International
Organizations in the Age of Networks, Project Premethee Perspectives, nr. 12, martie 2006.
SISTEMUL DE VALORI
(cultural)
INSTITUȚII INTERNAȚIONALE
(cultural)

Procese economice globale
intercorelate:

 producție internațională
 comerț internaț ional
 mobilitatea internațională a
capitalului
 migrația internațională a forței
de muncă
Tehnologii
(funcții de producție)

Societatea informațională și a
cunoaș terii

47 naționale, societăți transnaționale, organisme/instituții regionale, instituții globale);
 mutații în formele de manifestare ale proceselor economice;
 dezvoltarea societății informaționale și a cunoașterii.

2.3.1 Internaționalizarea legii, democrației și creșterea rolului instituțiilor
internaționale

Dupa cel de -al Doilea Război Mondial, numărul statelor independente a crescut foarte
mult. Aceste state naționale democratice de pe tot globul aveau nevoie de regul i comune pentru a
reglementa procesele și activitățile care se desfășurau dincolo de granițe sau pe plan
internațional.
Această necesitate a condus la un process de internaționalizare a dreptului.
Reglementările internaționale întruchipate în instituții ca Declarația Universală a Drepturilor
Omului, Organizația Mondială a Comerțului, precum și în tratatele internaționale care acoperă
domenii variate (ecologice, protecția mediului, standarde de muncă, sănătate), limitează
suveranitatea statelor naționale. Totuși, acest lucru are loc numai după ce statele însele au
acceptat reglementările respective și după ce respectivele tratate au fost ratificate de Parlament.
Mai mult, statele joacă un rol hotărâtor în implementarea tratatelor în țările lor. Un pas istori c a
fost facut când instanțele de judecată (pentru a sprijini implementarea dreptului internațional) nu
numai că au pronunțat hotărâri cu privire la state – practicarea drepturilor pe verticală , dar și pe
orizontală – între cetățeni, între unitățile social e responsabile. Astfel, statele renunță (cel puțin
parțial) la pretenția de teritorialitate, respectiv pretenția de suveranitate teritorială.
Autoritatea statului este legată de apartenența la un anumit teritoriu. În cazul globalizării,
granițele devin per meabile, din ce în ce mai multe procese au, în prezent, un caracter
transfrontalier, unele nici măcar nu pot fi localizate (deoarece provin din “realitatea virtuală”).
Statelor le este greu, dar nu imposibil să reglementeze aceste procese care au, uneori, chiar efecte
îngrijorătoare asupra economiei, societății și/sau politicii naționale. Statele își recâștigă însă o
parte din capacitatea de guvernare prin afirmarea autorității la un nivel superior, în instituții
politice regionale și în organizații intergu vernamentale.
Procesul de democratizare a fost stimulat și datorită inovațiilor tehnologice, în special în
noul domeniu al Tehnologiei Informației și Comunicațiilor. Posibilitatea de a viziona măsurile
nedemocratice luate în țările îndepărtate atrage atenț ia și indignarea comunității internaționale,
fapt ce determină statele să se abțină de la legături de prietenie și cooperări economice bilaterale
cu țările nedemocratice. Acest lucru, la rândul său, slăbește poziția țărilor nedemocratice în
sistemul inters tatal și pe piața mondială. De asemenea, forțele interne care se opun regimurilor
dictatoriale capătă putere datorită TIC, deoarece prin intermediul acestor mijloace noi de
comunicare pot obține sprijin, sfaturi și consultanță peste granițe. Ușurința cu ca re circulă
informațiile îngreunează sarcina regimurilor totalitare de a ascunde faptele și informațiile față de
cetățenii lor. În consecință, tot mai multe regimuri dictatoriale se prăbușesc.
Globalizarea vieții economice mărește necesitatea unui drept civ il internațional: de
exemplu, arbitrajul și standardele internaționale. Dreptul civil internațional tinde să se limiteze la
relațiile pur economice. Subiecte cum ar fi securitatea, echitatea și ecologia sunt considerate a fi

48 îndatoriri principale ale state lor naționale. În continuare se remarcă dezvoltarea unei democrații
internaționale, cu reguli moral e și reglementări economice mai pragmatice , stabilite în
declarații universale, conv enții internaționale și tratate internaționale.
Reglementările sunt impl ementate de statele națion ale, dar și de instanțele internaționale
și supranaționale, tribunale și organizații. Dezvoltarea suveranității oamenilor, a unui sistem
mondial de democrație care include toată omenirea, devine vizibilă, de asemenea, în creșterea
ponderii organizațiilor internaționale cum ar fi NATO, Organizația Mondială a Comerțului,
Comisiile ONU , etc. precum și în tendința, mai recentă, a reorganizării regionale: UE, NAFTA,
ASEAN etc.
Statul național democratic este un concept maturizat, în tim p ce democrația statelor
naționale mai are un drum relative lung de parcurs spre maturizare. Totuși, următoarele aspecte
sunt deja clare:
 din ce în ce mai multe state din sistemul interstatal devin democratice;
 reglementările din interiorul acestui siste m interstatal devin mai dense, cu
declarații internaționale, convenții etc.
 crește numărul organizațiilor politice (cărora le este atribuit “dreptul de
guvernare” la un nivel supranațional.
Acest sistem de guvernare comun al statelor naționale și al orga nizațiilor internaționale
are neajunsurile sale. Sistemele interstatale suferă un deficit de securitate, social, ecologic și
democratic. Această constatare i -a uimit pe oamenii de știință: cum se vor putea dezvolta
democrațiile și sistemul interstatal într -o lume în curs de globalizare, dacă sistemul interstatal nu
oferă destule posibilități de guvernare pentru a realize valorile și calitatea vieții în lumea
globalizată? În teorie, se mai găsesc patru modele alternative de guvernare:
 primul este cel numit ,,renașterea lui Adam Smith ”, care s -ar putea traduce prin
“ai încredere în piață, iar statele și celelalte instituții politice să o tulbure cât mai puțin posibil”;
 al doilea model este numit ,,fragmentare”. În această viziune, statele se vor
întoarce, în c ele d in urmă, la ,, treburile lor naționale”. Globalizarea nu va avea success pentru că
vor izbucni conflicte economice, culturale și/sau politice;
 a treia opțiune este pax americana. Rețeaua haotică de guvernare mondială
actuală va fi structurată de hegemo nia SUA. Problemele vor fi rezolvate “în modul american”,
sub conducere americană;
 ultimul model alternativ este “coordonarea globală”. În acest model, statele,
instituțiile regionale și organizațiile interguvernamentale (IGO) joacă fiecare un rol.
Existe nța unei configurații de ordin planetar are numeroase consecințe pentru
societățile naționale și pentru actorii cu caracter internațional. Aranjamentul instituțional care
presupune existența statului național, a culturii naționale și economiei naționale nu mai constituie
un “model de ideal” pentru societăți. O data cu conștientizarea globalizării, actorii sociali,
politici și economici trebuie să își raporteze acțiunile și reacțiile la această mișcare planetară.
Toate aceste demersuri sunt intercondiționate : deciziile de ordin politic afectează strategiile
economice, care, la rândul lor, afectează reacțiile sociale și invers. Astfel, în noua lume globală,
nu numai că trebuie să ne adaptăm dependențelor dintre configurațiile locale și rețelele mondiale
semiau tonome, ci trebuie să acordăm o atenție sporită acțiunilor condiționate de reacțiile

49 actorilor din cele trei sfere de acțiune: politic – economic – social.
Expansiunea societăților transnaționale. Rolul societăților transnaționale (STN) de
determinare și d e promovare a interdependențelor globale este în continuă creștere. Ea a reușit să
transgreseze atât barierele naționale, cât și granițele organismelor intergraționiste interstatale.
Rolul STN în cresterea volumului exporturilor țărilor – gazdă derivă din capitalul și tehnologia
adițională, din know – how – ul managerial implementat, dar și din accesul la piețele regionale
sau globale unde activează STN – urile. Totodată, resursele autohtone vor fi completate cu alte
resurse care vor permite extinderea port ofoliului de produse consummate pe piața internă sau
destinate exportului, ceea ce va conduce la creșterea competitivității și a avantajelor economiei –
gazdă. În cazul țărilor confruntate cu investiții interne reduse, datorită constrângerilor financiare,
STN – urile pot conduce la creșterea exporturilor prin simplul aport de capital pentru exploatarea
resurselor naturale și a forței de muncă ieftine. Astfel, STN – urile preiau riscul lansării unor
produse noi la export.
Acesta a constituit de fapt rolul i storic al STN – urilor în dezvoltarea exporturilor
economiilor slab dezvoltate. În prezent, acest rol s -a transgresat în special spre exporturile de
produse care înglobează un grad înalt de tehnologizare, spre produse a căror cerere este dinamică
în comerț ul mondial: produsele electronice, aparatele, mașinile etc.
Exporturile țărilor în dezvoltare de produse intensive în tehnologie crește, în prezent, mai repede
decât exportul țărilor industrializate. Aceasta ne sugerează însă că în țările în dezvoltare se
derulează mai degrabă operațiunile relativ simple de asamblare, intensive în forța de muncă
ieftină, decât operațiuni de producție complexă sau de cercetare și dezvoltare.
Dar sunt câteva excepții notabile de la această regulă: Singapore, Coreea, Taiwan s -au
angajat deja în procese complexe de producție și design, iar această orientare se extinde
îndeosebi spre economiile care au o pondere ridicată a exporturilor de produse high -tech, cum ar
fi, de exemplu, cazul Chinei sau al Ungariei și Poloniei.
Problem a investițiilor străine directe a constituit una dintre temele centrale abordate la ce –
a de-a IV – a Conferință Ministerială a OMC, de la Doha (noiembrie 2001), unde s -a conturat
ideea necesității depunerii unor eforturi suplimentare pentru a sprijini țăr ile în dezvoltare în
evaluarea realistă a implicațiilor unei cooperări multilaterale mai eficiente în domeniul
investițiilor asupra procesului de dezvoltare.
2.3.2 . Formele de manifestare ale globalizării economiei

Dezbaterea privind globalizarea poate fi urmărită pe câteva direcții, privind funcționarea
subsistemelor principale ale sistemului economiei globale: producție, comerț, finanțe și forța de
muncă.
Funcționarea subsistemului productiv
Deosebit de seminficative sunt transformările produse de global izare în materie de
producție. Corporația clasică națională s -a transformat azi în rețea, încorporând într -un produs
finit o suită de elemente culese din cele mai îndepărtate surse. Marca de fabricație rămâne
neschimbată din motive de prestigiu al calități i, dar ,, made in” dispare, pentru că piesele se
produc înainte de asamblare în zeci de locuri aparținând rețelei globale.
Piețele tind să se globalizeze datorită faptului că piețele interne nu mai pot susține

50 costurile crescânde ale cercetării și dezvoltă rii și nici ciclurile de viață tot mai scurte ale
produselor sub aspect tehnologic. Într-o măsură tot mai accentuată marile corporații își extind
sfera de acțiune în afara granițelor naționale, recurgând la managementul transnațional în
domeniile inovației , producției și desfacerii. O adevarată rețea de “alianțe strategice”, cum ar fi
fuzionări de firme, crearea de societați mixte, acorduri de cesionare reciprocă de licențe,
dezvoltarea în comun de noi produse, desfacerea în comun a produselor s.a. – permit
corporațiilor să împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate piețelor internaționale și să
împartă beneficiile de pe urma expansiunii investițiilor de portofoliu realizate pe seama acestor
produse.
O rețea mondială de producție permite firmelo r să își diversifice sursele de aprovizionare
și piețele de desfacere, să atenueze implicit riscurile asumate și, într -un sens mai general, le
oferă o mai mare latitudine de acțiune în condițiile de volatilitate accentuate ce caracterizează
piața internați onală a zilelor noastre.
O dată cu globalizarea piețelor, produsele, la rândul lor, devin tot mai “globalizate”. Un
produs finit reprezintă tot mai mult rezultatul combinării unor input -uri materiale și servicii ale
căror surse de proveniență sunt tot mai diversificate, fiind localizate în cele mai diferite colțuri
ale lumii. Încă la mijlocul anilor ‘80, rezultatele unor cercetări efectuate cu privire la
dimensiunea globalizării producției industriei prelucrătoare indicau un stadiu avansat de
globalizare în industria automobilelor, a bunurilor de larg consum, în industria de textile și a
confecțiilor.
Se evidențiază , de exemplu, că un autoturism ,, global” este construit din părți
componente provenite din nu mai puțin de 16 țări diferite. Un exemplu concret, de dată mai
recentă, ne este oferit de autoturi smul – sport, de mare success, ,, Mazda Miata”, care a beneficiat
de servicii de design în California, de servicii de inginerie în Japonia, iar prototipul a fost
construit în Anglia.

Funcționarea subsistemul ui comercial internațional
Anii de avânt ai creșterii economice din 1950 – 1975 au condus la creșterea volumului
comerțului mondial cu 500%, în timp ce produsul global s -a mărit cu 22%. Marele impuls a venit
din partea unei organizații guvernamentale, din familia Națiunilor Unite, care a purtat numele
GATT până la transformarea sa în OMC (WTO – World Trade Organizations). Eficiența ei
discretă și tenace mărește încrederea în posibilitatea unei instituții valabile de guvernare globală.
În bilanțul de 50 de a ni ai GATT apare și următoarea realizare: tarifele medii la produsele
industriale sunt o zecime din ceea ce au fost la crearea sa.
De la produse industriale s -a trecut la servicii și protecția proprietății intelectuale , care
nu se aflau înainte pe agendă. Acum preocuparile se extind la sectorul telecomunicațiilor,
finanțelor și tehnologiei informaționale. Comerțul cu servicii crește mai repede decât cel cu
bunuri. Agricultura și comerțul electronic sunt teme noi, devenite centrul dezbaterilor
internațional e. Noua organizație mondială de comerț (OMC) s -a afirmat de la început printr -o
mai mare capacitate de a arbitra disputele de comerț. În 47 de ani, GATT a rezolvat 300 de
sesizări; în numai trei ani, OMC a rezolvat 132 de plângeri.
În timp ce se conturează o largă convergență de opinii în rândul analiștilor scenei

51 relațiilor economice internaționale contemporane, atunci când califică mutațiile intervenite în
structura comerțului internațional , cum ar fi creșterea comerțului intraramură sau a
comerțului cu s ervicii, drept consecințe ale adâncirii procesului de globalizare a economiei
contemporane, părerile se diferențiază sensibil atunci când sunt apreciate tendințele de
amplificare a abordărilor regionale și bilaterale din spațiul relațiilor economice intern aționale.
Astfel, unii analiști consideră proliferarea, în ultimii ani, a negocierilor bilaterale și regionale un
simptom alarmant al fragmentării și incoerenței sistemului comercial, reprezentând tot atâtea
devieri de la principiul multilateralității, con sfințit de -a lungul deceniilor drept principiul
călăuzitor al sistemului comercial internațional. Alții, mai puțin sceptici, înclină să pună acest
fenomen pe seama aceluiași proces de globalizare, considerându -l un răspuns direct al relațiilor
economice in ternaționale la schimbările fundamentale petrecute în organizarea
internațională a producției și în natura competiției internaționale.
În această din urmă viziune, schimbările care au alterat semnificativ natura și rolul
comerțului internațional, în specia l, și relațiile economice globale, în general, au fost alimentate
de doua tendințe “gemene”, aparent divergente, dar avându -și originea în același proces de
internaționalizare a producției: adâncirea integrării regionale a sistemelor de producție și
comerț , concomitent cu accentuarea procesului de globalizare.
În contextul globalizării producției, relația dintre comerț și investiții dobândește noi
dimensiuni, ceea ce a fost recunoscut în Runda Uruguay prin includerea în procesul negocierilor
a măsurilor viz ând investițiile străine legate de comerț, făra însă ca toate aspectele acestui raport
și, respectiv, ale raportului politici comerciale – politici investi ționale să fie abordate.
Inabilitatea fostului GATT de a aborda strânsa integrare dintre deciziile d in domeniul
politicilor comerciale și celelalte dimenisiuni ale politicilor guvernamentale reprezintă, în mod
cert, o cauză majoră, care a alimentat negocierea unor acorduri bilaterale și regionale de
instituire a unor regimuri de liber – schimb. Se poate considera, așadar, că guvernele au
reacționat față de mutațiile intervenite în natura relațiilor comerciale internaționale printr -o
predilecție fățișă pentru acordurile bilaterale și regionale de liber – schimb, precum și prin
căutarea unor soluții ad -hoc pentru noile tipuri de probleme comerciale ivite în diferitele ramuri
industriale în noul context economic internațional.
Totodată, devine tot mai evident că eșecul în abordarea viitoare a acestor probleme în
cadrul OMC va conduce la erodarea, în continuar e, a rolului acestuia în raport cu tendințele de
abordare bilaterală și regională. Rezultă, prin urmare, că schimbările intervenite în prim planul
relațiilor economice globale, în general, și al comerțului internațional, în particular, reclamă cu
cea mai m are urgență schimbări corespunzătoare la nivelul instrumentelor de politică comercială
și al sferei de cuprindere a acordurilor comerciale. Mai mult, în condițiile în care setul de
principii și reguli multilaterale care guvernează comerțul internațional se dovedește a fi, în multe
privințe, tot mai puțin compatibil cu realitățile comerciale ale zilelor noastre, vor fi necesare
schimbări ale conceptelor de bază legate de comerț, în paralel cu schimbări adecvate la nivelul
metodologiilor de colectare a datelo r statistice vizând comerțul pe care se bazează guvernele în
elaborarea politicilor comerciale. În acest sens, ni se pare plină de semnificații remarca facută de
același analist american la care ne -am referit anterior, potrivit căreia, în prezent, asistăm la o
revoluție în planul organizării producției și comerțului , a cărui amploare este similară cu

52 revoluția industrială din secolul al XVIII – lea, care a constituit fundamentul pentru analiza
economică întreprinsă de Adam Smith. Această revoluție economică va necesita eleborarea, în
timp util a unor noi paradigme, care să poată servi drept fundament pentru conceptualizarea
disciplinelor comerciale37.
Desigur, o asemenea redefinire a regulilor jocului în sfera comerțului internațional, în
conformitate cu noil e realități ale vieții economice internaționale, presupune ca partenerii
comerciali să ajungă la întelegerea faptului că piața globală este o competiție acerbă între
jucători dispunând de diferite planuri ale jocului, de diferite culturi, filosofii și valo ri, dar că,
pentru a supraviețui în aceste circumstanțe noi, raporturile de colaborare trebuie să prevaleze
asupra celor de confruntare. Tendințele manifestate la nivelul economiei mondiale contemporane
converg, în mod implacabil, către adâncirea interdepe ndențelor economice, politice și culturale
dintre statele individuale, ceea ce presupune în mod necesar cooperare: fiecare are nevoie de
celalalt.
Oricât de impresionante ar fi salturile comerțului urmate de cele ale producției, ele nu pot
fi comparate cu finanțele, ale căror volum de schimburi este astăzi de sute de ori mai ridicat
decât al comerțului.

Funcționarea subsistemului financiar
Globalizarea pieței financiare constituie un alt indiciu clar că economiile diferitelor țări
avansează spre un sistem global mai puternic integrat. Aranjamentele monetare postbelice de la
Bretton Woods, constituirea FMI și a Băncii Mondiale au constituit etape spre un sistem
financiar internațional mai stabil și integrat, pornind de la ideea de bază că mișcările de capita l
instabile impiedică dezvoltarea comerțului internațional și pot conduce la crize ample. Această
idee centrală și -a pierdut din operaționalitate, dar nu și din importanță, pe masură ce țările
dezvoltate au recurs la liberalizarea capitalurilor, pe fondul liberalizării piețelor din anii 1980, al
creșterii economice din ultimele decenii, al progresului tehnologic, care, la rândul lor, au stimulat
inovațiile financiare, conducând la apariția instrumentelor financiare derivate.
Creșterea competiției pe piețele financiare internaționale forțează marile instituții
financiare să se lanseze în operațiuni de mare anvergură în jurul lumii, sfidând granițele
naționale și fusurile orare și înglobând în ofertele lor o varietate tot mai mare de servicii
financiare. Se ap reciază că anual, pe plan mondial, sunt operate prin intermediul rețelelor
internaționale de telecomunicații transferuri de fonduri “electronice” totalizând 100.000 miliarde
dolari. Evenimentele legate de “lunea neagră” din octombrie 1992 constituie o altă dovadă
evidentă a globalizării pieței financiare, precum și a promptitudinii cu care computerele și
comunicațiile pot să afecteze economia mondială38.
În ultima vreme, globalizarea a fost cel mai des asociată cu creșterea fluxurilor private
de capital însp re țările în curs de dezvoltare , pe parcursul anilor ’90. La acestea mai trebuie
adăugat faptul că această evoluție a fost urmarea unei reduse mișcări a capitalului în aceste
direcții pe parcursul anilor ’80. În același timp, fluxurile oficiale de ajutoare sau asistență pentru
dezvoltare s -au redus semnificativ de la începutul deceniului al nouălea, iar structura mișcărilor

37 Vezi Geza Feketekuty, Changes in the World Econ omy and Implications for the World Trading System” , referat
prezentat la Fondul Monetar Internațional, 20 iunie 2006, pp.2 -3.
38 Peter Robinsob, Globalization, Telecomunications and Trade, in Futures, octombrie, 2006.

53 de capital privat a înregistrat modificări semnificative. Investițiile străine directe au devenit
categoria cea mai importantă. Atât in vestițiile de portofoliu, cât și creditele bancare au marcat
evoluții tot mai sinuoase, reducându -se dramatic la începutul crizei financiare din a doua
jumătate a deceniului al zecelea.
O evoluție de ordin instituțional o reprezintă și formarea de trusturi financiare care
combină toate genurile de oprațiuni financiare la scară globală. Liberalizarea piețelor financiare
în unele țări nou industrializate au fost stimulate de factori precum: “moda intelectuală” a
timpului, dorința țărilor respective de a atrag e capital pentru stimularea investițiilor și a creșterii
economice, dar și de interesul marilor conglomerate financiare occidentale de a valorifica noi
oportunități. Acest interes a fost articulat politic de către SUA, Marea Britanie, Germania etc.,
care a u solicitat țărilor nou industrializate să -și deschidă piețele financiare, în cadrul unor
negocieri bilaterale sau multilaterale. Această liberalizare a fost adeseori prematură și stă la
originea a numeroase probleme prezentate39.

Funcționarea pieței mond iale a forței de muncă
Forța de muncă se deplasează de la o țară la alta parțial datorită încercărilor de
identificare a unor noi oportunități de lucru. Presiunile migraționiste se vor accentua, mai ales
dacă privim problema din perspectiva faptului că din cele 83 de milioane de oameni ce se adaugă
anual la populația globului, 82 de milioane provin din țările în dezvoltare. Combinând
înzestrarea cu capital a țărilor dezvoltate cu forța de muncă a țărilor în dezvoltare, efectele nete
ar trebui să fie favorab ile, ba chiar mutuale. Însă migrația legală este încă mult restricționată,
astfel că presiunile majore vor fi exercitate în arena migrației ilegale40.
Cele mai importante direcții urmărite de forța de muncă au fost și continuă să fie între
țările în curs de dezvoltare și cele dezvoltate. Orientarea acestor fluxuri spre țările avansate din
punct de vedere economic poate avea drept consecință o uniformizare a salariilor la nivel
internațional. Există, de asemenea, un potențial destul de important de deplasare a cunoștințelor
și tehnicilor de producție înspre țările în curs de dezvoltare, la fel ca și o creștere a salariilor în
aceste țări.
Reversal medaliei constă în pierderile înregistrate de către țările în dezvoltare prin
,,exportul de creiere” și în ameninț ările forței de muncă locale, a țării importatoare de forță de
muncă mai ieftină, care poate conduce la deteriorarea avantajelor salariaților și chiar la șomaj.
Astfel, țările dezvoltate se simt amenințate de integrarea forței de muncă a țărilor cu nivelur i
salariale reduse în noul spectru mondial.
Economiile sunt într -o continuă evoluție, iar globalizarea este unul dintre fenomenele
care se derulează continuu. Un astfel de fenomen este acela al orientării spre sectorul serviciilor
din partea economiilor ca re ajung la un anumit grad de maturitate. Un altul este deplasarea spre
locurile de muncă ce înglobează mult mai multe aptitudini. Studiile arată că toate aceste tipuri de
evoluție vor avea loc indiferent de modul de extindere a procesului de globalizare. De fapt,
globalizarea face acest proces mai ușor și mai puțin costisitor pentru economie pe ansamblu, prin

39 Daniel Dăianu, Globalizarea: între e logii și respingere, revista Oeconomică, nr. 2, IRLI, 2007.
40 În anul 2000, majoritatea țărilor au înregistrat un nivel al migrației nete de sub două persoane la 1000 de locuitori.
Tot în anul 2000, cele mai mari rate ale populației emigrate s -au înregistr at în Albania și Liberia, în timp ce, cel mai
mare recipient a fost Singapore (calculat ca pondere a imigranilor în totalul populației).

54 valorificarea avantajelor fluxurilor de capital, inovațiilor tehnologice și a prețurilor reduse de
import. Creșterea economică, reducerea șomajului ș i standardele de viață sunt, pe ansamblu,
mult mai ridicate decât dacă am avea de -a face cu o economie închisă.
Avantajele au însă o distribuție inegală între diferite grupuri și țări, pentru unii procesul
fiind mai curând un dezavantaj. De exemplu, lucră torii din domeniul industriilor vechi, care
acum se află în declin, au șanse reduse să se redreseze pentru a putea servi noile industrii.

2.4. Mișcarea antiglobalizare: cauze și forme de manifestare

În timp ce acest fenomen este susținut de majoritatea d atorită progresului pe care îl
aduce, la polul opus există o serie de critici puternice la adresa globalizarii. „Înțeleasă ca o
dezvăluire a forței pieței mondiale și o deposedare a statului de puterea economică, globalizarea
este pentru majoritatea națiun ilor un proces impus cu forța, căruia nu i se pot sustrage”41. Pe
fondul extinderii la nivel global a efectelor crizei economico -financiare, a extinderii nefaste ale
încălzirii globale, a degradarii mediului înconjurător, a tendințelor unor anumite state de a
conduce economia și finațele la nivel mondial și nu în ultimul rând al adâncirii decalajelor dintre
țările bogate și cele sărace a aparut o nouă mișcare ce continuă să se dezvolte și să se desfășoare
din ce în ce mai activ, și anume „ mișcarea antiglobal izare ”.
Actorii mișcării anti -globalizare susțin că globalizarea este un fenomen ce cauzează
sărăcie, ajută țările bogate să exploateze pe cele mai puțin dezvoltate și care cauzează prejudici
serioase mediului înconjurator. „O mare parte a criticilor la ad resa globalizarii se bazează pe
portretizarea fenomenului ca fiind ceva mare și amenințător. Aceste criticii nu constau în
argumente raționale ci în simple afirmații”42. Unii activiștii merg până la extreme în a protesta
împotriva a ceea ce ei numesc „Inami cul”.
Mișcarea anti-globalizare își are originea în mișcările non -violente din Statele Unite și
Europa din deceniul VII al secolului XX, de la care a preluat structura bazată pe grupuri mici
autonome și practica luării decizilor prin consens. Aceasta inclu de de la nenumărați indivizi până
la grupuri și coaliții care se alătură demonstraților împotriva diverselor organizații mondiale cum
ar fi WTO, IMF sau World Bank. Caracteristica de bază a mișcării este diversitatea, lucru care
face imposibilă existența u nei ideologii.
În măsura în care globalizarea reprezintă stadiul a ctual al capitalismului, atunci recentele
mișcări de protest pot fi considerate drept anticapitaliste. Fenomenele negative care au însoțit
procesul dezvoltării economice inegale și în saltur i, dar cu o creștere semnificativă a PNB -ului
global pe locuitor, ar putea fi clasificate astfel:43
 Alienarea . Conducătorii statelor lumii a treia sunt de părere că destinele lor sunt
determinate de forțele globalizării și speră că „acest tsunami să se tran sforme într -o forță
benefică pentru reconstrucție și dezvoltare, și nu în forța amenințătoare a distrugerii și
destabilizării”. Experiența Africii pare a fi cea mai frustrantă, pentru că aceasta continuă să fie
cea mai defavorizată zonă a lumii datorită li psei cooperării economice în cadrul globalizării.

41 Hans Peter Martin si Harold Schumann , Capcana globalizarii, traducere Tr aian Plesca, ed. Economică,1999.
42 Johan Norb erg, În apararea capitalismului global, traducere Radu Nechita, E d. Libertas Publishing, 2010.
43 Ioan Bari, Globalizare si probleme globale , ed. Economică , Bucure ști, 2009, p. 62.

55  Acțiunea selectivă . Țările în dezvoltare spun NU globalizării selective, adică
liberalizării comerțului, investițiilor și fluxurilor financiare; acțiunea s -a făcut într -un ritm
accelerat doar în folosul țăr ilor dezvoltate, pe când acest impuls s -a manifestat cu o intensitate
mult mai slabă în cazul produselor importate de țările în dezvoltare. Regulile OMC și sistemul
acesteia forțează țările în dezvoltare la angajamente peste puterile lor, existând riscul d e a cădea
în păcatul marginalizării.
 Marginalizarea . Majoritatea țărilor în dezvoltare consideră că singura consecință
vizibilă a globalizării este propria lor marginalizare. Marginalizarea este situația care descrie cel
mai bine țările din afara „curentul ui”. Țările care nu pot ține pasul cu procesul rapid al integrării
imploră atenție specială, pentru a nu cădea din nou în abisul sărăciei și al dezintegrării.
 Revenirea la colonialism . Interesele țărilor în dezvoltare se lovesc de o serie de
sancțiuni inte rnaționale percepute ca o reîntoarcere la colonialism. Colonialismul revine sub
forma FMI -ului, Băncii Mondiale, a altor instituții financiare și carteluri economice, iar când este
necesar, chiar sub forma alianțelor militare. Globalizarea consolidează dep endența economică,
politică și culturală.
 Impunerea . Era opțiunilor multiple s -a încheiat și globalizarea aduce cu sine
dogma „o mărime se potrivește tuturor formelor”. Încheierea Razboiului Rece și triumful
complet al unei părți au eliminat tensiunile, da r au rupt echilibrul, și acum țările lumii vor avea o
singură variantă de ales. Va fi un singur sistem economic și politic, cel desenat de singurul bloc
dominant.
 Pierderea suveranității naționale . Principiul suveranității e zugravit din fundație
și nu dat orită unor motive obiective, ci datorită caracterului arbitrar atât de răspândit în relațiile
internaționale. Eroziunea suveranității are consecințe în plan economic, dar și în viabilitatea
instituțiilor și stabilității sociale.
 Pierderea identității . Noile valori culturale aduse de globalizare vin o dată cu
sistemul economic bazat pe consumul irațional în țările bogate. Globalizarea pare să face
diversitatea culturală „ceva demodat”. Globalizarea ar putea conduce la o singură civilizație,
standardizată pot rivit culturii vestice. Lumea globală ar fi uniformă, iar varietatea va dispărea.
► Globalizarea economiei subterane . În noua eră a globalizării, granițele s -au deschis,
barierele comerciale au fost eliminate, iar informația circulă cu o viteză nemaiîntâln ită. Cifra de
afaceri a companiilor transnaționale „explodează” la fel și cea a organizațiilor criminale
transfrontaliere. Averile corosale sunt, adeseori, rezultatul traficului de droguri și arme,
contrabandei, prostituției, spălării banilor, toate sub um brela corupției. Oportunitățile acestora de
a exploata sistemul n -au fost niciodată atât de mari, căci piața mondială a fost liberalizată
înaintea creării instituțiilor globale necesare pentru control și supraveghere.
Acest model de dezvoltare al economiei globale, unic și constrângător, este reproductibil,
dar nu generalizabil: de aici decurg dezavantajele „dezvoltării milimetrice”. Pe de o parte,
„avangardiștii”, pe de altă parte, miliardul de ființe umane aruncate în sărăcie, așa cum este ea
definită de Banca Mondială. „Noua sărăcie” mondială este structurată și face parte din sistem.
Orașul, din ce în ce mai uniformizat și banalizat, este, prin excelență, locul unde se manifestă
modernitatea. Creșterea rapidă a orașului merge mână în mână cu polarizarea sa, între insule de
privilegiați și imense periferii dezmoștenite. Valorile produse lumii de către Occident nu numai

56 că nu sunt accesibile marii majorități a oamenilor, dar le apar acestora total lipsite de sens.
Fluxurile migratoare mondiale trebuie, la rândul lor, să fie analizate ca o expresie a slăbirii și a
polarizării generate de mondializare.
Piața mondială, prezentată drept marele administrator al afacerilor, este neputincioasă în
fața pericolelor sociale planetare, care sunt atâtea bombe cu explo zie întârziată ale căror efecte se
agravează pe măsură ce sunt tot mai diversificate.
Manifestațiile antiglobalizare s -au produs în special cu ocazia desfășurării a două
categorii de evenimente , care s -au declanșat cu prilejul:
 reuniunilor anuale ale celo r mai importante organizații internaționale din sistemul
Națiunilor Unite – Organizația Mondială a Comerțului, Fondul Monetar Internațional și Banca
Mondială;
 întâlnirilor „la vârf” ale celor mai puternice țări din lume – „Grupul celor 8 ” (
S.U.A, Japonia, Franța, Marea Britanie, Canada la care a fost invitată, în ultimul timp, și Rusia).
Manifestațiile antiglobalizare au debutat la sfârșitul anului 1999, cu prilejul Reuniunii
O.M.C. de la Seattle, și au continuat la Washinton (aprilie 2000), Praga (septemb rie 2000),
Goteborg (iunie 2001), Genova (iulie 2001) sau Johannesburg (august 2002) aceasta din urmă
reprezintă cea mai mare reuniune la vârf pe probleme de mediu înconjurător de la Primul
Summit al Pământului care a avut loc, la Rio de Janeiro, în 1992.
După felul în care s -au desfășurat până acum, aceste manifestații au două componente:
 manifestații pașnice;
 manifestații violente.
Un model de manifestație pașnică a oferit, de pildă protestatarii antiglobalizare de la
Washington cu prilejul reuniunii an uale F.M.I – B.M (aprilie 2000). Mitingul de pregătire a fost
organizat de două sindicate americane puternice, cel din industria electrotehnică și cel din
siderurgie, fiind antrenate totodată, și diverse organizații studențești.
Cealaltă latură, cea violen tă a fost pusă în evidență în repetate rânduri. Genova va fi dată
ca exemplu mult timp, acolo producându -se primul caz mortal. Participanții la astfel de forme de
protest au o componență foarte eterogenă: de la pacifiști dezorientați, la criptomarxiști, de la
militanți religioși, la nihiliști radicali.
Violenții cel puțin până în prezent s -au dovedit incapabili să prezinte o alternativă
coerentă la victoria liberalismului împotriva comunismului. Mișcarea lor este ilogică se denunță
de pildă liberalizarea c omerțului mondial, investițiile străine, dar și subdezvoltarea, dominația
Nordului asupra Sudului.
Apariția, la nivel planetar, a unor mișcări cetățenești, în măsura în care exprimă aspirațile
unei majorități de a împărți mai bine beneficiile globalizării între țările dezvoltate și cele în
dezvoltare, constituie un fenomen firesc, în condițiile dezvoltării democrației. Nu același lucru se
poate spune însă despre acea minoritate care își maschează huliganismul printr -un așa -zis protest
politic.
Societatea gl obală va răsturna, probabil pașnic, tot ceea ce astăzi ne pare imuabil.
Cetățeanul umanității va depăși etapa de utopie. El va strabate teritorii fără frontiere, din Alaska
în Australia, bucurându -se – grație tehnologiilor – de avantajele timpului și spați ului de
cunoștința universalități, dar și unicității sale, neîngrădit de epica etnoteritorială și de amintirea

57 numeroaselor războaie pe care le -au purtat strămoșii lui ca să apere fruntării inevitail vremelnice.
În mod cert , asemenea lucruri nu se vor pet rece peste noapte.
Impactul pe care -l poate avea globalizarea asupra țărilor în curs de dezvoltare și, în
primul rând, asupra populațiilor sărace poate fi devastatoare. Suntem însă convinși că
globalizarea – suprimarea barierelor în fașa schimburilor come rciale și a integrării economiilor
naționale grație acțiunii unei serii de instituții concepute pentru a genera cresterea economica
pretutindeni – poate fi o forță benefică, ca aceasta este potențial capabilă să -l îmbogățească pe
fiecare locuitor al planet ei, în special pe cei saraci. Dar suntem, totodata, convinși și că pentru a
face acest lucru în mod real, modul în care a fost gestionată mondializarea trebuie să fie radical
revizuit.
În special acordurile comerciale internaționale care au contribuit foa rte mult la
suprimarea obstacolelor și politicilor impuse țărilor în dezvoltare din cadrul mondializarii. Fără
îndoială că anumite suferințe sunt inevitabile, dar cele suportate de unele țări în dezvoltare în
procesul de mondializare, așa cum a fost El Con dos de către FMI și de celelalte insituții
economice internaționale, au fost mult mai mari decât era necesar .
Totul gravitează în jurul unei noi ideologii, a globalizării, care a condus la evoluții
contradictorii și la viziuni opuse în cele mai diverse ce rcuri de specialiști de pe tot globul. De
aici apare escaladarea controvers elor teoretice, dar și adversită ți și conflicte, uneori violente .

2.5. Aspecte cu privire la beneficii și costuri pentru România vis -a –vis
de globalizare

Beneficiile ce decurg pentru România din procesul de globalizare se referă la:
 Libera circulație a persoanelor, mărfurilor , serviciilor, capitalurilor și
cunoștințelor (inclusiv, sau mai ales științifico -tehnice), participarea neîngrădită la circuitul
mondial de valori. În speci al libera circulație a persoanelor și cunoștințelor reprezintă pentru
România o mare realizare, având în vedere restricțiile din aceste domenii din perioada 1945 –
1989.
 Posibilitatea soluționării în condiții mai bune a unor probleme care depășesc
granițele naționale și/sau pentru care reglementările naționale sunt prea restrictive și ca atare
nesatisfăcătoare, inclusiv la nivelul rezultatelor obținute (oprimarea popoarelor; insuficiența
resurselor, inclusiv a celor energetice; comerțul internațional; coopera rea economică și asistența
financiară internațională; poluarea; securitatea infrastructurilor critice; sărăcia, subdezvoltarea;
analfabetismul; asigurarea păcii, inclusiv prin apărarea împotriva terorismului; migrațiile;
catastrofele și urgențele naturale, medicale și umane; problemele climatice, etc.).
 Reducerea costurilor datorită economiilor de scară realizate prin producția de
serie mare destinată exportului pe arii mai extinse.
Pentru România, costurile sunt în mod evident mai mari decât beneficiile. În mo d sintetic
și concentrat, costurile induse de procesul de globalizare pentru România, sunt următoarele :
 Reducerea prerogativelor de suveranitate națională (pe cele două componente:
independența față de exterior și supremația pe plan intern) și cedarea parțială a acestora către

58 diferite organisme suprastatale (în perioada 1945 -1989 către CAER, Tratatul de la Varșovia, în
logica „lagărului” socialist în general, iar în prezent către Uniunea Europeană, NATO, etc.).
 Polarizarea bogăției, de la țările cu eco nomie emergentă (în curs de dezvoltare),
așa cum este și România, către țările cu economie dezvoltată, atât prin structura economiei și
nivelul productivității sociale a muncii, cât și prin mecanismele de putere și mecanismele
prețurilor („foarfeca prețuri lor” și prețurile de transfer):
 Țările dezvoltate au o producție mai diversificată și de calitate mai bună, fapt ce
facilitează comercializarea (valorificarea) acestora la prețuri mai ridicate;
 Țările dezvoltate exportă produse înalt prelucrate, care încor porează mai puține
resurse deficitare dar mai multă inteligență tehnică, la prețuri ridicate, și importă din țările
subdezvoltate produse puțin prelucrate și resurse naturale (materii prime, resurse energetice), la
prețuri scăzute;
 Țările cu nivel mai ridi cat al productivității sociale a muncii realizează mărfurile
la costuri mai reduse, ceea ce le creează un avantaj competitiv suplimentar, ducând la realizarea
de supraprofituri;
 Companiile multinaționale importă în țările unde au filiale materii prime la p rețuri
supradimensionate dar exportă produse prelucrate în țările de origine sau pe terțe piețe la prețuri
scăzute artificial, realizând alte supraprofituri, pe care le transferă altfel pe nesimțite în zone
unde gradul de fiscalitate este mai scăzut (țăril e de origine, țările în care au sediul social, altele
decât cele de origine, sau în paradisurile fiscale);
 Țările și grupările de țări care au monedă convertibilă la nivel global sau regional
(SUA, Marea Britanie, Elveția, Uniunea Europeană, Japonia, etc.) primesc substanță netă
(produse, servicii, energie, resurse, informații, etc.) în schimbul hârtiilor colorate reprezentând
bancnote (monedele lor naționale devenite valute convertibile, mijloace de plată, de schimb, de
tezaurizare și bani universali);
 O altă formă a abuzului de putere a țărilor dezvoltate, a marilor bănci și a
organismelor financiare internaționale este impunerea unor condiții înrobitoare în relațiile
economice cu celelate țări (practicile unor companii ca Bechtel și ale altor „asasini eco nomici” în
diverse țări sunt notorii).
 Pierderea identității culturale:
 Anglo-americanizarea limbii prin cuvinte și expresii din diverse domenii, în
special din domeniul „ IT&C” (uneori barbarisme: prescurtări, acronime – ca și cel din fața
parantezei, co mbinații perplexante din părți de cuvinte, etc.), și când este nevoie de ele, și când nu;
 Importul și indigenizarea unor tradiții culturale în flagrantă dizarmonie cu
specificul cultural și ethosul românesc: St. Valentine’s Day, Halloween, Thanksgiving Day și alte
obiceiuri și ritualuri păgâne;
 Alte produse și obiceiuri alimentare și vestimentare nu numai inutile, ridicole și
de prost -gust, ci și periculoase pentru sănătate: Coca -Cola, Pepsi, McDonald’s, Pizza Hut, KFC,
chewing -gum, șepcile de base -ball, et c.
 Pierderea identității etnice, a specificului antropologic, prin metisare (amestecul
genetic cu alte populații). În plus, copiii proveniți din familii mixte și în special inter -rasiale

59 trăiesc drama confuziei identitare, lingvistice și culturale, și a r espingerii de către ambele
grupuri etnice sau rasiale din cere provin părinții.
 Dezrădăcinarea națională, deposedarea de proprietăți și îndepărtarea de zona care
dă fiecăruia dintre noi încredere, putere, viață și prosperitate: Patria. Un om care pleacă pe
meleaguri străine își părăsește rudele și prietenii și lasă în paragină totul în țara natală, dar nu va
fi niciodată adoptat deplin în țara unde se stabilește, barierele etnice, religioase, lingvistice,
culturale, relaționale, etc. fiind o realitate inexo rabilă. Timp de generații vor fi marginalizați
pentru că vor fi percepuți și tratați ca străini, cu suspiciune, antipatie și ostilitate. Cei care reușesc
pe meleaguri străine sunt excepțiile care confirmă regula.

60 CAPITO LUL III
GLOBALIZAREA ECONOMICĂ

3.1. Conceptul de globalizare economică

Termenul de globalizare este folosit pentru prima data de Theodore Levitt, în lucrarea
,,Globalization and Markets". În anii 1980, termenul de globalizare avea în vedere pr ogresele
tehnologice care au facut mai ușoare și mai rapide tranzacțiile internaționale și de asemenea se
referea la extinderea dincolo de granițele naționale ale acelorași forțe de piață care au operat de
secole la toate nivelele activității economice uma ne.
Evoluția globalizării a fost una complexă. Ea a apărut și s -a dezvoltat cunoscând etape
diferite de evoluție, până a atins pragul în care nu a mai putut fi explicată prin vechile metode și
a fost necesară elaborarea unui nou sistem conceptual al econom iei politice în scopul oglindirii
cât mai clare a noilor realități intervenite în relațiile economice internaționale. Este adevarat că, o
lungă perioada de timp, manifestarea acestor relații de interdependență economică n -a pus cu
atâta acuitate problema g ăsirii unor definiții noi, menite să refacă din temelii vechea structură
categorială intrată în rutină. Din acest punct de vedere, globalizarea poate fi considerată ca un
concept nou, născut pe fondul evoluției vertiginoase a evenimentelor economice, cara cteristice
ultimei părți a secolului XX si atingerii pragului mediatizatului an 2000.44 Fără îndoială, una din
problemele teoretice pe larg dezbatută în legătura cu fenomenul globalizării vizează momentul
declanșării lui, cu alte cuvinte al începutului său. Ca de obicei, cercetătorii n -au ajuns, încă, la un
punct de vedere comun. Făcând abstracție de o serie de detalii istorice, se poate spune că, până la
urmă, s -au conturat trei puncte de vedere și anume:
● unii consideră că despre globalizare se poate vorbi chiar din timpuri străvechi,
efectele acestui proces resimțindu -se mai mult sau mai puțin în timp, până în momentul când a
cunoscut o accentuare deosebită;
● după alții, dimpotrivă, globalizarea este un fenomen contemporan, ca racteristic
modernizării și dezvoltării capitalismului, cu mențiunea ca în ultimele decenii a evoluat într -un
ritm accelerat;
● în fine, întâlnim și punctul de vedere potrivit căruia globalizarea constituie un proces
recent, asociat, însa, cu alte evenimente economice și sociale cunoscute deja sub denumirea de
postindustrializare, postindustrialism sau reorganizarea capitalismului pe alte baze .
Desigur, acest fenomen poate fi plasat la începuturile istoriei, însă această afirmație este
mai pu țin plauzibilă, pare a fi o exagerare, în ciuda unor argumente care, pe alocuri, par
pertinente.
Încă de la începuturile sale, globalizarea a fost privită ca fiind un concept care acopera
trei domenii ale vieții sociale: economic, politic si cultural. Evi dent, partea economicului
vizeaza toate fazele procesului de reproducție, adică producția, repartiția, schimbul si consumul,
reprezentând structura de rezistență, coloana vertebrală a globalizării, pe baza căreia apar și se

44 Condruz -Bacescu I. M., Teza de doctorat: Globalizarea economică în confru ntările de idei contemporane ,
Bucure ști, 2006, p .12

61 dezvoltă celelalte două componen te, reflectate de relațiile politice și culturale. Dacă tendința de
globalizare a economiei a fost evidentă încă din fazele sale incipiente, celelalte două laturi,
derivate din prima, au stârnit numeroase suspiciuni, deoarece ele au fost interpretate ca o
consecință directă a expansiunii, mai întâi a Europei, apoi a întregii lumi occidentale asupra
tuturor teritoriilor situate în afara așa -zisului 'perimetru civilizator', în scopul consolidării.
Redusă la conceptele economice, se poate spune că globalizarea contrastează cu
naționalismul economic și cu protecționismul. Este înrudită cu economia de piață liberă și neo –
liberalismul. Împarte o parte din caracteristici cu internaționalizarea și este, deseori,
interschimbabilă, chiar dacă unii preferă să foloseasc ă termenul de globalizare pentru lărgirea
găurilor din granițele naționale sau statale. Formarea satului global – o mai mare apropiere între
diferite părți ale lumii odată cu creșterea posibilităților de schimburi personale, întelegere
mutuală și prietenie între cetățeni “internaționali”, și crearea civilizației globale.
Banca Mondială definește globalizarea ca “Libertatea și capacitatea indivizilor și a
firmelor de a iniția tranzacții economice voluntare cu rezidenți ai altor țări”.
Globalizarea nu este un proces uniform și linear ce include o gamă largă de fenomene, de
la activități economice la internaționalizarea culturii, educației, tehnologiei. M. Waters spune că
globalizarea reprezintă reducerea constrângerilor geografice asupra aranjamentelor sociale .
Mergând pe schema conceptuală propusă de acesta se poate vorbi despre o tridimensionare a
globalizării: pe plan economic, politic, cultural.
Procesul de globalizare cuprinde trei dimensiuni: globalizarea economică, politică și
socială. Astfel, în ceea ce privește globalizarea economică Waters consideră că dimensiunile
acestuia sunt comerțul, producția, investițiile, ideologia organizațională, piața financiară și piața
muncii. Dintre acestea piața financiară și comerțul reprezintă acele elemente în care gl obalizarea
este realizată aproape în întregime. În sens mai restrâns, globalizarea se referă la liberalizarea
comerțului, investițiilor și fluxurilor de capitaluri dintre diferite țări, precum și la integrarea
mijloacelor de producție din diferite țări sub proprietatea societăților transnaționale și la
integritatea piețelor de produse și financiare.
Din punct de vedere economic globalizarea economică semnifică integrarea sistemelor
economice naționale sistemului economiei mondiale, deci într -un sistem unic. Această integrare
presupune schimbări de mentalitate la nivelul entităților statale, dar și la nivelul fiecărui agent
economic în parte. Motivațiile de natură națională încep să își piardă teren în condițiile în care
componentele sistemului economic mondi al nu mai reprezintă decât în mică măsură interesele
naționalistului. Astfel în numeroase state în care societățile tranzacționale produc o mare parte
din produsul brut, acestea capătă o putere de negociere pe plan internațional care devansează
reprezentan ții puterilor naționale. În aceste condiții există riscul ca cele două grupuri să intre în
conflict și să dea o altă direcție și formă a procesului.
Statele care urmează direcția impusă de societățile transinternaționale trebuie să -și
adapteze politica eco nomică și legislativă în funcție de interesele acestora, pentru a nu genera
probleme sociale, ținând cont de faptul că aceste firme gigant contribuie tot mai mult la crearea
valorii adăugate în cadrul economiei naționale, și, de asemenea, la crearea de loc uri de muncă.
Există două forțe care acționează asupra glob alizării: răspândirea rețelelor
informaționale, care urmăresc traseul infrastructurii urbane, creând orașe informaționale

62 globalizate, și cooperarea națiunilor la crearea unei rețele economice glob ale, care necesită
politici financiare și comerciale liberalizate. Globalizarea economică reprezintă o transformare
majoră în organizarea teritorială, spațială, a activității economice și a puterii politico -economice.
Fazele globalizării economice sunt următoarele :
 Primul val al globalizării a fost determinat de o combinație între scăderea
costurilor de transport ( motorul cu aburi) și eliminarea obstacolelor legate de tarifele vamale
ceea ce a făcut posibilă folosirea unor regiuni mai extinse. Noile tehnol ogii (calea ferată) au
deschis mari posibilități pentru transporturile de produse industriale. Un prim rezultat a fost acela
că bunurile legate de agricultură erau schimbate cu produse industriale. Perioada 1914 -1945 nu
poate fi considerată o reîntoarcere la naționalism. Tehnologia a dus în continuare la scăderea
costurilor de transport, astfel la transportul pe apă, costurile scad de 3 ori în perioada interbelică.
 Al doilea val de globalizare (1950 -1980) a însemnat o reîntoarcere la
internaționalismul. Se produce o liberalizare a comerțului cu bunuri datorită activității Acordului
General pentru Tarife și Comerț. A fost o liberalizare selectivă atât în privința țărilor care
participă la acest proces cât și în privința produselor care erau acceptate. Până în 1980 comerțul
cu bunuri industriale dintre țările dezvoltate a fost mult mai eliberat de bariere tarifare, dar
pentru țările în curs de dezvoltare acestea au fost îndepărtate doar pentru bunurile primare care
nu puteau concura cu agricultura din țările dezvoltate. Acest lucru a dus la apariția unor mari
inegalități Nord Sud. Pentru țările dezvoltate a crescut foarte mult comerțul exterior, apare
specializarea internațională în cadrul producției, ceea ce a permis aglomerarea industrială și o
economie de s cară. Se poate vorbi de apariția unui nou sistem comercial intra -Nord care a avut
un efect benefic pentru țările industriale cu venituri mici.
 Noul val de globalizare ( după 1980) este marcat de câteva elemente cu efecte
semnificative în evoluția economiei mondiale, tripolizarea economiei mondiale, accentuarea
liberalizării comerțului mondial, multidimensionarea economiei, creșterea exportului de servicii,
accentuarea fluxurilor de capital, creșterea migrației internaționale etc.

3.2. Caracteristici și cau ze ale globalizarii economice

În sens economic, globalizarea reprezintă cresterea schimburilor peste tot în lume, in
special prin activitatea marilor companii care produc si schimba bunuri in diverse tari.
Globalizarea este un process complex , care isi p une amprenta asupra tuturor sectoarelor de
activitate umana. Astfel, sub aspect economic, globalizarea presupune:
 Mondializarea cererii si a ofertei;
 Aparitia si intensificarea concurentei globale;
 Extinderea capitalismului si a economiei de piata la scar a globala;
 Dominatia sistemului financiar global, a pietelor de capital, in fata productiei si
comertului;
 Mobilitatea capitalului si extinderea fluxurilor internationale de capital in afara
triadei SUA -Uniunea Europeana -Japonia,incepand cu anii ’90;
 Dereg lementarea prin care s -a facilitate libera circulatie a factorilor de
productie;

63  Specializarea productiei de bunuri si servicii la scara globala, dupa criteriul
avantajului comparativ , mai ales in ceea ce priveste forta de munca si resursele;
 Incidenta cr escuta a delocalizarilor si externalizarilor;
 Competitia globala pentru investitii straine;
 Integrarea economica regionala a tarilor, in diverse structuri;
 Dominatia economica a Nordului asupra Sudului si concentrarea schimburilor
economice pe directiile N ord-Nord, Nord -Sud, ponderea schimburilor Sud -Sud fiind foarte
scazuta;
 Adancirea diferentelor economice dintre tari si cresterea inegalitatii distributiei
veniturilor si a consumului intre indivizi;
 Tendinta concentrarilor de capital, sub forma corporatii lor , a achizitiilor si a
fuziunilor;
 Ascensiunea comertului intra -corporatie, in fata celui inter -firme.
Cauzele accentuării procesului de globalizare rezidă într -un complex de tendințe
convergente în cadrul cărora se conturează cu o pregnanță deosebită evoluțiile rapide din
domeniul tehnologiilor, informațiilor și telecomunicațiilor; internaționalizarea pieț elor financiare
și extinderea cooperării la nivel de corporații; expansiunea turismului internațional;
dereglementarea și liberalizarea în numeroase domenii cum ar fi comerțul cu bunuri materiale,
transporturi și telecomunicații. Evoluțiile spectaculoase î n planul dezvoltării tehnologice, în sfera
informațiilor și telecomunicațiilor au contribuit printr -o adevărată „ revoluție a informației ”, la
globalizarea vieții economice contemporane. Prin însăși natura lor, noile tehnici din sfera largă a
comerțului au o dimensiune globală, ele nu respectă granițele naționale. Fenomenul
globalizării se manifestă la toate nivelurile societății contemporane .
 Globalizarea și producția
Deosebit de importante sunt transformările produse de globalizare în materie de
produ cție. Corporația clasică națională s -a transformat azi în rețea, încorporând într -un produs
final o suită de elemente culese din cele mai îndepărtate surse. Marca de fabricație rămâne
neschimbată din motive de prestigiu al calității, dar „ made in ” dispare, pentru că piesele se
produc înainte de asamblare în zeci de locuri aparținând rețelei globale. Piețele tind să se
globalizeze datorită faptului că piețele interne nu mai pot susține costurile crescânde ale
cercetării -dezvoltării și nici ciclurile tot mai scurte ale produselor sub aspect tehnologic. Într -o
măsură tot mai accentuată, marile corporații își extind sfera de acțiune în afara granițelor
naționale, recurgând la managementul transnațional în domeniile inovației, producției și
desfacerii. O adevărat ă rețea de „ alianțe strategice ”, cum ar fi fuzionări de firme, crearea de
societăți mixte, acorduri de cesionare reciprocă de licențe, dezvoltarea în comun de noi produse,
desfacerea în comun a produselor permit corporațiilor să împartă riscul inerent dezv oltării
produselor destinate piețelor internaționale și să împartă beneficiile de pe urma expansiunii
investițiilor de portofoliu realizate pe seama acestor produse. O dată cu globalizarea piețelor,
produsele devin tot mai globalizate. Un produs finit repr ezintă tot mai mult rezultatul combinării
unor „ input -uri” materiale și servicii ale căror surse de proveniență sunt tot mai diversificate,
fiind localizate în cele mai diferite colțuri ale lumii. Încă de la mijlocul anilor 80, rezultatele unor
cercetări e fectuate cu privire la dimensiunea globalizării producției industriei prelucrătoare

64 indicau un stadiu avansat de globalizare în industria automobilelor, a bunurilor electronice de
larg consum, în industria textilă și a confecțiilor.
 Globalizarea pieței fi nanciare
Globalizarea pieței financiare constituie un alt indiciu clar că economiile diferitelor țări
avansează spre un sistem global tot mai puternic integrat, Aranjamentele monetare postbelice de
la Bretton Woods, constituirea Fondului Monetar Internațio nal și a Băncii Mondiale au constituit
un sistem financiar internațional mai stabil și mai integrat, pornind de la ideea de bază că
mișcările de capital instabile împiedică dezvoltarea comerțului internațional și poate conduce la
crize ample. Această idee centrală si -a pierdut din operaționalitate, dar nu și din importanță, pe
măsură ce țările dezvoltate au recurs la liberalizarea capitalurilor, pe fondul liberalizării pieței
din anii ’80, a creșterii economice din ultimele decenii, a progresului tehnologic , care, la rândul
lor au stimulat inovațiile financiare conducând la apariția instrumentelor financiare derivate.
Creșterea competiției pe piețele financiare internaționale forțează marile instituții
financiare să se lanseze în operațiuni de mare anvergur ă în jurul lumii, sfidând granițele
naționale și fusurile orare și înglobând în ofertele lor o varietate tot mai mare de servicii
financiare.
 Globalizarea și comerțul internațional
Anii de avânt din 1950 -1975 au condus la creșterea volumului comerțului mon dial cu
500%, în timp ce produsul global s -a mărit cu 22%. Marele impuls a venit din partea unei
organizații guvernamentale, din familia Națiunilor Unite, care a purtat numele GATT până la
transformarea sa în OMC. Eficiența ei discretă și tenace mărește în crederea în posibilitatea unei
instituții valabile de guvernare globală. În bilanțul de 50 de ani ai GATT apare și următoarea
realizare: tarifele medii sunt o zecime din ceea ce au fost la crearea sa. De la produse industriale
s-a trecut la servicii și pr otecția proprietății intelectuale, care nu se aflau înainte pe agendă.
Acum preocupările se extind la sectorul telecomunicațiilor, finanțelor și tehnologiei
informaționale. Comerțul cu servicii crește mai repede decât cel cu bunuri. Agricultura și
comerțul sunt teme noi, devenite centrul dezbaterilor internaționale.
Noua organizație mondială de comerț s -a afirmat de la început printr -o mai mare
capacitate de a arbitra disputele de comerț.În timp ce se conturează o largă convergență de opinii
în rândul analiștilor scenei relațiilor economice internaționale contemporane, atunci când califică
mutațiile intervenite în structura comerțului internațional drept consecințe ale adâncirii
procesului de globalizare a economiei contemporane, părerile se diferenția ză sensibil atunci când
sunt apreciate tendințele de amplificare a abordărilor regionale și bilaterale din spațiul relațiilor
economice internaționale.
Schimbările care au alterat semnificativ natura și rolul comerțului internațional, în
special, și relați ile economice globale, în general, au fost alimentate de două tendințe gemene,
aparent divergente, dar avându -și originea în același proces de internaționalizare a producției:
adâncirea integrării regionale a sistemelor de producție, concomitent cu accentu area procesului
de globalizare.

3.3. Componentele globalizarii economice

În literatura de specialitate sunt cunoscute următoarele componente ale globalizării

65 economice , și anume :
Globalizarea circulației bunurilor
Schimburile de mărfuri reprezintă tem elia întregului sistem comercial internațional,
aserțiune confirmată și de faptul că debutul integrării economice europene s -a făcut în acest
domeniu. Zona de comerț liber este definita ca fiind “…un grup de două sau mai multe teritorii
vecine/vamale înt re care taxele vamale și celelalte reglemetări comerciale restrictive sunt
eliminate pentru scopul esențial al liberalizării schimburilor comerciale de produse originare
din teritoriile alcătuind zona de liber schimb”. Aceasta implică printre altele că, d in ce în ce mai
mult, comerțul internațional este compus din pr oduse semifinite și componente.
Totuși, nu trebuie să uităm că liberalizarea schimburilor factorilor de producție ca forța
de muncă, capitalul, a serviciilor (în special a celor financiare care asigură fluxul de investiții),
proprietății industriale și intelectuale etc. beneficiază din plin de terenul pregătit de măsurile
luate în domeniul liberalizării schimburilor de mărfuri. Progresul realizat în liberalizarea
schimburilor de bunuri a pregăti t, de regulă, terenul pentru liberalizarea schimburilor în alte
sectoare ale economiei.
Globalizarea circulației serviciilor
Libera circulație a serviciilor presupune un program general de eliminare a restricțiilor,
nediscriminarea pe criterii de naționali tate sau rezidență și liberalizarea lor de către toate țările.
Ponderea serviciilor comercializate peste granițe era redusă în totalul comerțului, iar armonizarea
la nivel regional era văzută de majoritatea economiștilor ca extreme de greu de realizat din cauza
particularităților naționale ale regimurilor d e reglementare și supraveghere.
În acea perioadă comerțul internațional cu servicii era mult mai puțin dezvoltat
comparativ cu cel cu mărfuri, iar serviciile nu erau obiectul unor negocieri și al liberali zării
comerciale pe linie GATT. Astfel, în privința serviciilor de transport, liberalizarea lor era dificilă
în contextul în care diversele moduri de transport erau supuse unor reglementări naționale
restrictive, care includeau subvenții puternice,prețuri administrate, impozite discriminatorii și
concurență controlată. Totodată, nu trebuie omise aspecte legate de protecționismul piețelor
naționale, de limitele infrastructurii fizice, de tipologia serviciilor publice, de chestiuni de
securitate națională. Cu privire la serviciile financiare, liberalizarea lor a fost condiționată de
liberalizarea progresivă a circulației capitalurilor.
Globalizarea circulației capitalului
Globalizarea circulației capitalului presupune eliminarea restricțiilor, și a tratamentu lui
discriminatoriu pentru mișcările de capitaluri, precum și coordonarea politicilor naționale în
domeniu. Circulația bunurilor, serviciilor, persoanelor nu este posibilă fără circulația banilor
între state, dar termenul de bani nu semnifică întotdeauna c apital, pentru că în afara plății
bunurilor și serviciilor exportate/importate și a plății micilor cumpărături sau a unor servicii de
uz personal de către persoanele care circulă liber se acordă credite, se fac asigurări, investiții,
speculații financiare. De aici distincția care trebuie făcută între libera circulțaie a banilor sau
mijloacelor de plată și cea a capitalurilor, care pot fi pe termen scurt și mediu, asociate, de
regulă, unor servicii financiare și investițiilor de portofoliu, și pe termen lung , asociate unor
investiții productive.
Libera circulație a capitalurilor presupune eliminarea progresivă a restricțiilor din calea
mișcării libere a lor și a plăților, precum și obligația țărilor de a nu introduce noi restricții.

66 Mișcările de capital sunt operațiuni financiare ce vizează în mod esențial plasarea sau investirea
de bani și nu remunerarea unei prestații. Libera circulație a capitalului presupune eliminarea
oricărei restricții în ceea ce privește nu doar legislația, reglementarea sau norma juri dică cu
caracter descurajant, dar și a oricărei practici administrative care frânează sau împiedică
mișcările transfrontaliere de capital. Liberalizarea totală a mișcărilor de capital este neceasară
pentru procesul de desăvârșire a unei piețe globale de ca pital și pentru sprijinirea celorlalte trei
libertăți fundamentale. Acest proces implică înlăturarea restricțiilor la transferuri și tranzacții
conexe, accesul la sistemul financiar al oricărui stat și la produsele financiare respective,
eliminarea unor mă suri discriminatorii de ordin fiscal sau de alt ordin dacă nu sunt justificate de
motive prudențiale.
În aceste condiții, piața mondială trebuie definită ca o piață fără frontiere, inclusiv în
domeniul capitalului financiar. Fenomenele de globalizare a pie ței de capital, de
internaționalizare a instituțiilor financiare și a clienților lor, inovațiile de ordin financiar au făcut
imposibilă exercitarea oricărui control administrativ, cum este cel valutar, care a dispărut în
procesul realizării uniunii monetar e. În prezent, libera circulație a capitalurilor este pe deplin
realizată doar în UE; în această privință, economia comunitară puternic dependentă de fluxurile
financiare reprezintă un exemplu de piață complet integrată pe plan financiar.
Globalizarea circ ulației persoanelor
Accesul la piața forței de muncă dintr -un alt stat reprezintă esența liberei circulații a
persoanelor și asigură mobilitatea forței de muncă pe plan internațional. În ce măsură această
mobilitate contribuie la reducerea șomajului și la creșterea economică, rămâne de văzut.
Deschiderea piețelor naționale ale forței de muncă înseamnă accesul muncitorilor străini pe
acestea, tratament egal privind condițiile de muncă, dreptul la integrare socială, economică,
culturală a lucrătorului străin și a familiei sale.
În prezent, principalele bariere în calea liberei circulații a lucrătorilor sunt condițiile
discriminatorii de lucru, cadrul juridic și care reglementează, precum și acțiunile administrative
ce impun obligații diferite străinilor, lips a de coordonare între sistemele de securitate socială.
Libera circulație implică abolirea oricărei discriminări pe motiv de naționalitate în ce privește
angajarea forței de muncă, remunerarea, alte condiții de muncă, precum și o serie de drepturi,
cum ar f i: dreptul de a accepta ofertele de muncă existente; de a circula liber; de ședere pe
teritoriul unui stat în scopul ocupării unui loc de muncă; dreptul de ocupare a unui loc de muncă
conform prevederilor ce guvernează ocuparea locurilor de muncă de către cetățenii statului
respectiv; dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat după perioada de ocupare a unui loc de
muncă în statul respectiv. Aceste drepturi nu înseamnă pierderea de către lucrătorul migrant a
beneficiilor dobândite pe baza reglementărilor d e securitate socială din statul din care pleacă, ci
luarea acestora în calcul și plătite lucrătorului de statul în care este rezident.
Exceptările de la libera circulație a lucrătorilor sunt bazate pe: motive de politică publică,
securitate publică, sănăta te publică și pe exclusivitatea serviciilor publice. Restricțiile pentru
muncitorii imigranți pot fi impuse doar dacă prezența sau comportamentul lor constituie o
amenințare reală și gravă pentru ordinea publică. Libera circulație a lucrătorilor este asoci ată
dreptului de stabilire și dreptului de a presta servicii. Libertatea de stabilire pentru persoanele
fizice trebuie să se concretizeze în dreptul de a desfășura activități profesionale, iar pentru

67 persoanele juridice de a înființa și administra societăț i comerciale și firme.
Drepturile persoanelor străine sunt limitate sau reglementate în aceeași manieră cu cele
ale persoanelor din statul respectiv. Între aceste drepturi intră și dreptul de a rămâne pe teritoriul
statului gazdă și de a achiziționa și ut iliza proprietăți imobiliare (libera circulație a capitalurilor
pentru investiții). De exemplu, în UE pentru a se acorda studenților dreptul de rezidență ei
trebuie să aibă resurse financiare suficente pentru ei și familia lor, să urmeze un curs acreditat și
să aibă asigurare de sănătate. Persoanele fizice sau juridice trebuie să posede calificările necesare
cerute în statul gazdă în cazul activităților profesionale reglementate, incluzând aici medicii,
asistentele medicale generaliste, stomatologii, chirur gii veterinari, moașele, farmaciștii,
arhitecții, avocații.
Desigur că pentru aceasta este necesară recunoașterea reciprocă a diplomelor de
învățământ superior acordate la finalizarea educației și formării profesionale cu o durată de peste
trei ani, precum și extinderea sistemului de recunoaștere reciprocă la educația și formarea cu o
durată de trei ani într -o instituție de învățământ superior sau în instituții similare.
În concluzie putem spune ca sistemul economic global se caracterizeaza prin
concentrare a pute rii si a schimburilor economice , prin inegalitate în accesul la resurse ș i in
distributia veniturilor si a consumului, dar si prin interdependenta si prin vulnerabilitate in fata
propag arii crizelor.

3.4. Factorii globalizării care amenință securita tea economică

Factorii care amenință securitatea economică a unu i stat și a populației lui sunt,atât de
origine externă,cât și de origine internă . Printre cei mai importanț i, sunt:
 Saracia si somajul;
 Crizele financiare;
 Protectia sociala deficitara;
 Lipsa competitivitatii economice;
 Delocalizarile si externalizarile.
La un nivel mai profund de analiza, se observa ca scaderea securitatii economice a
populatiei este legata si de degradarea mediului, de aceea ni se pare absolute necesar sa vorbim
in ace asta lucrare si despre dezvoltare durabila, sustenabila din punct de vedere economic si
social, si despre responsabilitatea sociala a companiilor multinationale si nu numai a lor.
Sără cia este un fenomen complex, o problema cu cauza nationale si internationale,
pentru care nu exista solutii unitare. Saracia este legata de mai multi factori ,printre care:
venitul, educatia, sanatatea, accesul la resurse, pozitia geografica, originea etnica, etc., si se
caracterizeaza prin absenta controlului asupra resurselor, a cunostintelor, a capitalului, a relatiilor
sociale, prin lipsa participarii politice si chiar prin pierderea demnitatii. Strategiile de lupta
impotriva saraciei sunt axate pe accesul indivizilor la bunurile de care au nevoie pentru a
participa la progres, pentru a -si valoriza capitalul uman. Saracii nu constituie un grup omogen.
Din documentele organizatiilor internationale, se disting trei mari categorii de saraci:
 femeile – sunt considerate cei mai saraci dintre saraci, constituind un grup exclus.
Se vorbeste despre o feminizare a saraciei , contestata de unii specialisti , din cauza inexistentei

68 statisticilor detaliate pe sexe si a datelor privind distributia veniturilor in cadrul menajului.
Avand in vedere ca femeile au , in zonele cele mai sarace , perspective de dezvoltare mai scazute
decat barbatii si de obicei sunt platite mai prost , se poate valida aceasta conceptie a feminizarii
saraciei;
 copiii, persoanele in varsta , bolnavii si persoanele cu handicap;
 populatiile autohtone si saracii zonelor rurale.
Aceste trei categorii se gasesc in exteriorul comunitatii care contribuie si beneficiaza de
dezvoltare , de progress. Saracia este legata si de demografie, statisticile aratand ca tarile cu o
rata de fecunditate ridicata, adica acele tari fara programe de planning familial cunosc o
incidenta mai mare a saraciei. Rata de fecunditate a tarilor dezvoltate a scazut considerabil in
ultimele decenii, in timp ce tarile sarace au cele mai ridicate rate, iar menajele cele mai sarace au
cel mai m are numar de copii. De asemenea , cresterea populatiei este considerata un obstacol
pentru realizarea obiectivelor sociale, economice si ecologice, ea exercitand presiuni asupra
serviciilor s ociale ale puterilor publice si fiind la originea cresterii ecartului intre tarile bogate si
cele sarace.
Saracia este o problema globala. In prezent, in lume, traiesc in saracie absoluta 1,3
miliarde de oameni, 2 miliarde de persoane traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi. Mai mult de
750 de milioane de oameni sunt subnutriti si 121 din 1000 de copii nascuti in tarile cu venit mic
mor inainte de a atinge varsta de 5 ani, majoritatea de malnutritie sau de boli eradicate in tarile
bogate.
Crizele financiare . Conform Conferintei Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare,
in tarile dezvoltate, instabilitatea financiara ia forma crizelor bancare si monetare, iar in tarile
subdezvoltate, ea este un melanj al celor doua insotit de cresterea dificultatilor lega te de seviciul
datoriei externe. Crizele financiare arata ca miscarea libera a capitalului poate destabiliza
economiile nationale.Solutia intrevazuta de o parte a economistilor este controlul fluxurilor
financiare. Astfel, se vorbeste tot mai mult despre i nstaurarea unei taxe(de aproximativ 0.1%)
asupra capitalurilor, numita taxa Tobin, insa implementarea acestei solutii pare utopica precumsi
crearea unor organisme care sa se ocupe de acest control. De asemenea , pentru a combate
crizele, FMI recomanda pe d e o parte, cresterea ratelor dobanzilor, pentru apararea monedelor
nationale si pentru a impiedica plecarea precipitate a capitalurilor straine, iar pe de alta parte,
scaderea masiva a cheltuielilor publice. In depasirea crizelor, tarile asiatice au urmat cu
precadere 3 strategii de iesire din impas si anume:
 restrangerea politicii monetare, prin cresterea ratei dobanzii;
 mentinerea unui volum important al rezervelor de schimb si de linii de credit,
pentru a face fata iesirilor masive de capital;
 recurgere a la FMI, creditorul international de ultima instanta.
Un alt factor care ameninta securitatea economica sunt deficientele in sistemele de
protectie sociala . Perceptia conform careia fortele globalizarii pun in pericol sistemele de
securitate sociala ale t arilor bogate este foarte raspandita.Aceasta perceptie se bazeaza pe o idée
intuitiva: securitatea sociala este scumpa, ea mareste costul muncii, iar companiile, din dorinta
lor de a -si maximiza profiturile, vor avea tendinta sa -si transfere activitatile d in tarile in care
costul mainii de lucru este ridicat, catre tarile in care sistemele de securitate sociala sunt mai

69 putin dezvoltate. Aceste transferuri creeaza presiuni asupra tarilor cu o securitate sociala
crescuta, de a scadea protectia sociala. Prin propagarea acestei tendinte, incepe o competitie a
scaderilor protectiei, in timpul careia, presiunea competitiva derivata din globalizare erodeaza
treptat securitatea sociala. Astfel, pentru a face fata concurentei din partea tarilor in care forta de
munca este ieftina, tarile bogate ar trebui sa reduca protectia social ape care o acorda cetatenilor
lor.
În viziunea Bancii Mondiale, politicile sociale trebuie sa -i ajute pe indivizi sa participe la
jocul economiei de piata si nu sa -i protejeze impotriva riscurilor acesteia. Redistribuirea
veniturilor in favoarea celor extreme de saraci este o consecinta si nu un obiectiv primordial al
protectiei sociale. Considerata a fi mai ales in beneficiul non -saracilor, protectia sociala nu
coincide insa cu lupta imp otriva saraciei. Mai exact, “lupta impotriva saraciei constituie un recul
in raport cu protectia sociala, ea nu este un complement, ci o alternativa la securitatea sociala. Ea
nu ofera protectie contra pietei, ci doar sansa si obligatia de a participa la e a.
Delocalizari si externalizari. Prin delocalizare se intelege transferal activitatilor, al
capitalurilor si al locurilor de munca in acele regiuni ale tarii sau ale lumii care beneficiaza de un
avantaj competitiv de pe urma unuia sau mai multor factori s i anume: costuri de productie mai
scazute, fiscalitate si reglementari mai atractive, accesul la tehnologii superioare, competenta
sporita a personalului, piata locala care asigura debusee mai vaste sau mai interesante si
infrastructura mai bine adaptata s au mediu de afaceri mai atragator.
Delocalizarile s -au intensificat odata cu globalizarea. Tarile intra intr -o competitie
globala, incercand sa ofere conditii cat mai atractive investitorilor. Delocalizarile pot sa umple
“vidul” economic dintr -o anumita re giune, prin atragerea unor investitori care vor deschide
obiective economice noi. Trebuie precizat insa ca nu toate investitiile reprezinta delocalizari.
Cand avem de -a face cu o delocalizare, deschiderea unei fabrici inseamna inchiderea alteia si
avem un joc cu suma nula intre regiunile respective si intre tari. Delocalizarile incita la forme de
management foarte descentralizate. Ele antreneaza concedieri si disponibilizari, fiind nepopulare
in randul salariatilor. Pe de alta parte, produsele obtinute in n oua locatie sunt mai ieftine si se pot
intoarce in regiunea sau in tara de origine la un prêt mai mic, ceea ce este in beneficiul
consumatorilor.
Studiile arata ca in randul economiilor emergente exista perdanti din cauza delocalizarilor
si externalizarilo r. Mereu va exista cate o tara care are o forta de munca mai ieftina sau
reglementari fiscale mai favorabile, iar companiile se vor indrepta in acea directie. In plus, tarile
in curs de dezvoltare pierd in competitia cu tarile mai dezvoltate si trebuie sa -si externalizeze
serviciile pe care nu le pot procura pe plan intern. Astfel, chiar daca cele mai atinse de efectul
externalizarilor sunt tarile dezvoltate, intensive in forta de munca inalt calificata, statele in curs
de dezvoltare sunt mai afectate de ac est fenomen. De exemplu, SUA este cel mai mare
importator de servicii sub aspect valoric, insa ca pondere din PIB, aceste servicii transferate sunt
nesemnificative in raport cu alte tari.
În concluzie, intr -un domeniu in crestere cum este externalizarea se rviciilor, globalizarea
inteteste concurenta globala, creand invingatori si perdanti partiali, atat in tarile dezvoltate, cat si
in tarile in curs de dezvoltare, care desi castiga din oferirea unor servicii, sunt concomitent
perdante ale procesului, intruc at nu reusesc sa ofere servicii sofisticate , cu valoare adaugata

70 mare, fiind nevoite sa si le procure pentru propriile afaceri din alte tari.

3.5. Consecințele și efectele globalizării

Pentru a înț elege și descrie gl obalizarea, nu este suficient să ne concentrăm asupra
primelor motoare ș i fenomene care au determinat -o. La fel de importante sunt și consecințele ș i
efectele pe care le produce. Acestea decurg din faptul ca indatoririle traditionale ale statului sunt
indeplinite in mai mica masura. Asta, datorita, partial, faptului ca statele, actionand in
concordanta cu ideologia neo -liberala si adaptandu -se globalizarii s -au transformat din "pazit ori
ai bunului national public" in "pazitori neo -liberali ai capitalului privat international", in functie
de functionarea unui sistem de piata libera mondiala. Pe de alta parte, pentru ca procesul de
globalizare a capatat forta proprie, statele devin, in mod obiectiv, mai putin puternice, mai putin
capabile sa indeplineasca indatoririle "sociale" traditionale, cum ar fi redistribuirea bunastarii si
protejarea mediului inconjurator. Mai mult, ele devin mai putin capabile sa indeplineasca
indatoriri necesare capitalului international: asigurarea drepturilor proprietatii, asigurarea ordinii
sociale, lupta contra criminalitatii, asigurarea pacii etc.
Autoritatea statului este legata de apartenenta la un anumit teritoriu. In cazul globalizarii,
granitele devin p ermeabile, din ce in ce mai multe procese au, in prezent, un caracter
transfrontalier, unele nici macar nu pot fi localizate (deoarece provin din "realitatea virtuala") .
Statelor le este greu, daca nu imposibil sa reglementeze aceste procese care au, uneor i,
chiar efecte ingrijoratoare asupra economiei, societatii si/sau politicii nationale. Dupa cum se va
vedea, statele isi recastiga o parte din capacitatea de guvernare prin afirmarea autoritatii la un
nivel superior, in institutii politice regionale si i n organizatii interguvernamentale. Totusi, putem
afirma ca este in scadere capacitatea si vointa de a guverna. Acest lucru reprezinta o amenintare
pentru calitatea vietii intr -o lume globalizata, deoarece duce la patru "deficite de guvernare"
majore: socia l, democratic, ecologic si de securitate.
Deficitul social . Exista un deficit social, sub doua aspecte. Mai intai, globalizarea invita
statele sa creeze "avantaje nationale comparative" cu alte state, care favorizeaza companiile
transnationale si investito rii. incercand sa creeze un climat economic national competitiv, statele
risca sa se trezeasca implicate "intr -o cursa spre abis". Se renunta la masurile de protectie
sociala; se micsoreaza taxele pe capital, pe venituri si pe profitul usor transferabil in alta zona
geografica; se micsoreaza alocatiile pentru cei nevoiasi si astfel creste discrepanta dintre saraci si
bogati in tara respectiva.
De asemenea, globalizarea mai ridica si problema "echitatii internationale". Exista o
relatie int rinseca intre spa tiul economic si spatiul social referitoare la aspectele de redistribuire.
O economie de piata organizata provoaca probleme sociale in ceea ce priveste redistribuirea
produsului intern brut, intelegand prin aceasta ca se cere o anumita echitate in distribu irea
acestuia. Acum, cand spatiul economic se globalizeaza, chestiunea sociala se globalizeaza si ea.
Astfel, globalizarea invita la largirea (teritorial vorbind) problemelor de redistribuire dar, in
acelasi timp, globalizarea slabeste potentialul pentru r edistribuire din cauza primatului pietei
asupra statului.
O alta problema sociala este dificultatea de a crea sufciente locuri de munca. Ea are doi

71 factori determinanti. Mai intai, din cauza inovatiilor tehnologice se schimba structura pietei
muncii: locu rile de munca slab platite pentru forta de munca necalificata sunt tot mai putine, dar
creste numarul locurilor de munca prost platite pentru cei cu o educatie mai solida. Cei fara
studii de specialitate sunt exclusi. Acest lucru provoaca o neconcordanta i ntre forta de munca
existenta si locurile de munca oferite. in acelasi timp, din cauza globalizarii, forta de munca
venita din tari mai putin dezvoltate afecteaza piata muncii din tarile cu mai multe locuri de
munca. Pe scurt, numai cei puternici isi pot m entine locurile de munca pentru a avea un venit
asigurat. Chiar si patura de mijloc a societatii pierde teren in fata celor care obtin profituri din
capital, a celor care profita de pe urma functiilor administrative sau care instruiesc in domeniul
noilor t ehnologii.
In acelasi timp, in economiile mai putin maturizate, multi oameni sunt inca exclusi din
viata economica, traind in saracie si fiind exploatati. Nu este vorba doar de venituri. O alta
problema se refera la conditiile foarte grele de munca. Mai al es in asa -numitele zone de comert
liber, in Sri -Lanka si Mexic, ca aprope in toate tarile fostei Lumi a Treia, conditiile de munca
sunt inacceptabil de proaste in comparatie cu standardele occidentale. Sunt exploatati copiii,
securitatea muncii este, pract ic, inexistenta, programul de munca este supradimensionat,
libertatea de asociere in sindicate restransa, iar plata este insuficienta. Desigur, tocmai acestea
sunt tarile unde companiile occidentale isi pot fabrica mai ieftin produsele si piesele de schimb .
Pentru toate acestea exista cifre reale care le dovedesc. Dar deficitul social este, de fapt, mult mai
adanc.
Acum, in Occident, oamenii pot vedea nedreptatea care se face muncitorilor din tarile
mai putin dezvoltate, ceea ce determina un sentiment gener al de nemultumire. In tarile mai putin
dezvoltate oamenii iau cunostinta, trecator, de la TV, din filme, din reclame, de "viata bogata"
din Occident. Se poate spune ca acest lucru accentueaza sentimentul de frustrare al oamenilor.
Astfel, spatiul social d evine "unic" din cauza comunicatiilor transfrontaliere si circulatiei
informatiei.
Deficitul democratic. Pe langa deficitul social, apare si un deficit democratic, iar
notiunea cuprinde doua probleme. in primul rand democratiile nationale slabesc. Statul e ste mai
putin capabil sa mentina valorile societatii, astfel politica sa devenind mai putin credibila.
Politicienii si cetatenii cred si spun adesea ca, guvernarea trebuie sa se bazeze pe "vocea pietei"
in loc de "vocea poporului". Sistemul de institutii i nterguvernamentale adanceste deficitul
democratic. Suveranitatea popoarelor, asa cum este ea garantata de parlamentele nationale este
limitata la politicile nationale. Cu cat aceste politici sunt inglobate intr -un mediu politico -judiciar
supra -national, cu atat parlamentele isi pierd din importanta. La nivelul national nu exista nici o
reprezentare a poporului. in cazul tratatelor internationale, parlamentele au doar dreptul de veto.
Mai mult chiar, organizatiile internationale nu au parlament, iar daca au (U.E), puterea
parlamentara este restransa. Pe scurt, cu cat nivelul international si supranational capata mai
multa importanta pentru guvernarea lumii, cu atat se restrange puterea parlamentelor nationale si
creste deficitul de democratie.
Deficitul de securitate . In al treilea rand, trebuie sa discutam despre deficitul de
securitate. O amenintare pentru ordinea sociala globala in lumea de astazi o reprezinta violenta
izvorata din statele prabusite: Rwanda, Congo, Yugoslavia, Etiopia, Somalia, Sri -Lanka,

72 Cecenia, Irak etc. Este dificil pentru comunitatea internationala sa se amestece, in parte din cauza
naturii razboiului civil, in parte din cauza parerilor impartite ale comunitatii intern ationale si in
parte din cauza ca interventia in razboiale civile este limitata de Carta O.N.U. numai la acele
situatii care pun in perico l stabilitatea internationala. Acest deficit de securitate cauzeaza
problema refugiatilor. Oamenii din statele respect ive cauta adapost in zone mai sigure. Numarul
refugiatilor creste cu repeziuciune, iar pentru tarile de destinatie este adesea foarte greu sa
determine daca solicitantul de azil este refugiat politic sau economic.
Desi tocmai tarile mai bogate se plang ma i puternic de dificultatile create de problema
refigiatilor, de fapt sunt mai asaltate tarile inconjuratoare (mai sarace) care trebuie sa faca fata
valului de refugiati. Securitatea este amenintata si de cresterea criminalitatii internationale si de
"supr avietuirea criminalitatii nationale". Prima este desfasurata de organizatii criminale
profesioniste care folosesc cu succes tehnologia avansata si libertatea de miscare, a doua este
activitatea membrilor lumii interlope din toata lumea care sunt exclusi de la uzufructul
globalizarii. Ambele ameninta ordinea sociala, dar necesita masuri de contracarare diferentiate.
Deficitul ecologic . In ultimul rand, exista si un deficit al mediului inco njurator. Mediul
natural al planetei se deterioreaza rapid. Cauzele principale sunt efectele externe negative ale
productiei economice si consumului. Aceste efecte cresc direct proportional cu cresterea
economica globala. Situatie este cu atat mai greu de stapanit, cu cat statele au standarde
ecologice diferite. in economia globala este mai atractiva din punct de vedere economic
posibilitatea de a aplica standarde cat mai scazute (si nu numai cu privire la mediu, ci si la
sanatate, si conditii de munca), de ci se manifesta o presiune de sus in jos. Statele se concentreaza
asupra "guvernarii economice" si tind sa neglijeze problemele ecologice. in plus, multe probleme
de mediu nu sunt numai pe plan national, ele avand un caracter global. Statele nationale nu s e
simt raspunzatoare pentru ele, dar nici nu exista un organism international suficient de puternic
care sa poata proteja eficient Pamantul impotriva "consumului autodistructiv" al speciei umane.
Evolutiile si reactiile fata de aceste deficite fac si ele parte din globalizarea lumii. Pe
langa consecintele globalizarii, putem observa si efectele tip reactie la aceasta globalizare :
 oamenii reactioneaza impotriva globalizarii imaginilor si valorilor americane
prin sublinierea propriilor radacini si a identita tii locale;
 oamenii reactioneaza impotriva primatului tehnologiei si economiei prin
revitalizarea valorilor spirituale si emotionale;
 oamenii reactioneaza impotriva materialismului universal prin sublinierea
valorilor nemateriale;
 oamenii reactioneaza la d eplasarea capacitatii de guvernare spre zona supra –
nationala cerand descentralizarea si luarea deciziilor la nivel local;
 oamenii isi manifesta temerile fata de alienarea crescanda provocata de
abstractizarea continuta de viata globalizata;
 oamenii reactio neaza impotriva nesigurantei cautand "un tap ispasitor" si cerand
"protectie fata de strainul infricosator" care poate fi un refugiat strain, o cultura straina, un
produs strain sau un investitor strain.
Aceste reactii dau procesului de globalizare caracte rul sau dialectic. Unele dintre aceste
reactii au capatat o structura institutionala. Nevoia de evolutie spirituala si de raportare la

73 supranatural a miscarilor religioase; vocile impotriva materialismului care se aud din unele
O.N.G.; miscarile religioase si noile miscari sociale. Teama de instrainare se regaseste in
gruparile de extrema nationalista si in partidele politice conservatoare. Este interesant de vazut
ca unele dintre aceste institutii, intarite de globalizare, capata capacitate de guvernare
suprastatala in cadrul societatii globalizate .

3.6. Dimensiunea fenomenului globalizării

Globalizarea relațiilor economice presupune în primul rând o reconstituire a timpului și
spațiului în viața economică și socială. Viața oamenilor este influențată tot mai mult de
evenimente care se petrec departe de contextul social în care ei își desfășoară activitățile
cotidiene. Globalizarea nu este o noutate din acest punct de vedere ea manifestându -se cu două,
trei secole în urmă pe măsură ce cuceririle științei și tehnicii se impuneau la scară regională și
universală.
Globalizarea relațiilor sociale a fost asociată cu inegalizarea dintre diferite regiuni ale
lumii. Sistemul mondial, în pofida creșterii accelerate, a interdependenței economice și culturale
este caracterizat ca un mozaic de state a căror preocupăr i deseori sunt divergente. Nu există încă
și nu se întrevede în viitorul apropiat o dovadă a unui consens politic capabil să depășească
interesele locale ale statelor. Probabil că într -un viitor îndepărtat va fi posibilă crearea unui
guvern mondial, dar ac esta va fi cu certitudine rezultatul unui proces îndelungat.
Deja în multe direcții lumea devine mai unită iar multe din sursele de conflict dintre
statele lumii dispar. Globalizarea este așadar printre cele mai importante schimbări sociale cu
care se con fruntă lumea de azi. În procesul competițional astăzi se poartă o nouă luptă și anume
aceea pentru stăpânirea informațiilor. Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile financiar
bancare, industriale, comerciale dar și economice, între sectorul publi c și cel privat, între stat și
piață. Globalizarea este printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confruntă lumea
de azi.
Problemele fundamentale din prezent sunt: probleme ecologice, sociale și evitarea
confruntărilor militare.
Ca primă dim ensiune a globalizării apare omogenizarea lumii . Diferențierilor dintre
unitățile teritoriale le iau locul prin expansiune o anumită standardizare, o uniformizare
reprezentând o nouă infrastructură spațială însoțită de mișcări libere de bunuri materiale, s ervicii,
capitaluri și forță de muncă, la scară regională ți globală.
Un proces similar se desfășoară și la scară teritorial restrânsă. Integrarea europeană sia
propus mai multe măsuri în vederea creării unei Europe fără granițe, eliminarea exclusivității
reciproce în condițiile existenței unor sisteme închise la nivelul statelor care presupun, realizarea
unei culturi comune fie ca proces de diviziune a unei culturi existente, fie ca proces participativ
colectiv de creare a uneia noi. Globalizarea nu a prod us încă o entitate instituțională mondială,
consacrată juridic, capabilă să poată conduce și controla eficient procesul de omogenizare,
tensiunile existente, sau să realizeze o distribuire a păcii și prosperității în lume. Constatăm astfel
că dimensiunile globalizării sunt pe cale de a se individualiza, căutându -si mijloacele de realizare
și consolidare.
În prezent globa lizarea este marcată de mijloace de comunicare via -internet, datorită

74 cărora distanțele geografice au dispărut, ele măsurându -se după cu to tul alte criterii tehnice,
economice, fapt ce determină o nouă ordine universală. Cibernetica, electronica, internetul au
desființat deja granițele în multe domenii cum sunt: transporturile, comunicațiile, comerțul și
tranzacțiile bancare. Lumea a devenit una a comunicațiilor globalizate în care informațiile sunt
standardizate, dematerializate, simbolice, directe, fără intermediari, o lume în care informația
circulă rapid transmițând la mare distanță efectele pozitive cât și resimțirea șocurilor ( efectele
negative), ca urmare a complexelor și complementarității conexiunilor în care sunt angrenate
toate statele. Un exemplu îl constituie apariția comerțului electronic, însoțit de instrumente
financiar -bancare noi, care fluidizează circulația și schimburile co merciale, înlesnește tranzacțiile
la distanță fără deplasări, în care ofertele și cererile se pot intersecta pe internet, asigurându -se
astfel un sistem de rețele în care paginile web și siteurile oferă informații cu privire la stocuri,
varietăți, prețuri , depozite, condiții prin intermediul cărora se materializează schimburile, se
mondializează piața, circulația capitalurilor și a mărfurilor.
În context, noul sistem pune probleme juridice noi, de accesare, promovare, concurență,
fiscalitate, control, prot ecție, toate subsumate unei noi ordini economice. Fenomenul de
disfuncționalitate organizată cu ajutorul internetului îmbracă forme îngrijorătoare – fraude,
spălare de bani, trafic de bunuri și persoane, spargeri, distrugeri de rețele, care pot destabiliza
prin impactul lor ordinea mondială. Această dimensiune a globalizării privește așadar atât
lărgirea cadrului spațial al interdependenței evenimentelor cât și intensificarea extinderii pe baza
conexiunilor și a complementarității diferențelor și competitivi tății alternativelor.
O altă dimeniune a globalizării este tendința de unificare a spațiului și a timpului. Așa
cum din punct de vedere spațial, globalizarea tinde să treacă de la spațiul local la spațiul global
unic, tot așa putem vorbi și de o unificare a timpilor locali într -un timp global, pe baza unificării
ritmurilor nesimultane ale diferitelor tipuri de activități și a includerii acestora în cadrele spațiale
mondiale. Avem în vedere serviciile bancare și piețele bursiere care nu -și mai permit pauzele
zilnice raportate la timpul local. În marile orașe ale lumii sunt instituțiiși activități care lucrează
în acord cu „timpul global”. Așadar, odată cu apariția tehnicilor și tehnologiilor noi, diferențele
temporale nu mai exclud o zonă sau alta de la siste mul global, tendința fiind ceea de a realiza o
sincronizare temporală, universal activă.
O altă dimensiune a globalizării ca proces istoic este aceea de a induce o nouă treaptă
de civilizație, societății globale, a unei soocietăți diversificate în univer sal. Reconsiderarea
pieței mondiale, competiția economică susținută, apariția corporațiilor multinaționale, a noilor
poli de putere prin declinul alternativei socialist comuniste, au făcut statele să -și revizuiască în
mod serios rolul pe care s -au obișnuit să-l joace în istorie. Globalizarea mătură în calea sa toate
adversitățiile care ar încerca să -i împiedice înaintarea. Ea se realizeză independent de voința
statelor, guvernelor, piețelor și civilizațiilor, liberalizâns și unificând managementul diferitel or
tipuri de activități.
Intensifcarea proceselor de integrare și cooperare, ca și de globalizare dau frontierelor
economice o mai mare mobilitate. Uniunile vamale, zonele de liber schimb, complementaritățile
economice și politice, culturale, militare, amp lifică aceste tendințe și impun în mod natural
parteneriatul pentru dezvoltarea și pace precum și spiritul de solideritate.
Așadar, globalizarea nu se limitează strict la economie, ea privește elemente de civilizație

75 în ansamblul lor și toate dimensiunile politică, de conducere și organizare globală, trecând prin
cea economică și socială, până la dimensiunea militară.
Dimensiunile sunt strâns legate. Atunci când diferențiem dimensiunile, este important să
observăm că acestea nu pot fi delimitate în mod clar una ce cealaltă. Astfel – pentru a numi doar
un exemplu – problemele globale legate de mediu nu pot fi cercetate izolat nici de dimensiunea
“economie” și nici de dimensiunea “politică”. Diferitele dimensiuni formează împreună cu
“globalizarea” mulțimi de intersecție diferite. Este important de văzut ce anume poate fi
subordonat conceptului de globalizare, acesta neepuizându -se în nici un caz în procesele
economice, chiar dacă globalizarea economică poate fi un punct de start și o forță motrice
semnificati vă. La fel de important este și faptul că trebuie să înțelegem că nu totul face parte din
procesul de globalizare și că nu totul este determinat în mod decisiv de acesta. Pentru că și
globalizarea are limite. Trebuie să ținem cont de acest lucru. Pe de o parte, vorbim de mulțimi de
intersecție de dimensiuni diferite, pe de cealaltă, de un concept de forță, utilizat în toate
domeniile. Pentru a -i putea determina limitările, trebuie să ne distanțăm de toate acestea.
 Dimensiunea economică. Această dimensiune este cea mai des amintită și
analizată în literatura de specialitate. În esență, ea vizează construirea unei economii globale,
prin eforturile concertate atât ale actorilor statali, cât și a celor nonstatali. În principal, această
dimensiune presupune: d esființarea barierelor vamale; diminuarea consistentă a rolului politicilor
protecționiste ale statelor; libera circulație a capitalurilor, a mărfurilor și a mâinii de lucru;
privatizarea, ca proces general promovat în economiile naționale; dereglementare a și
delocalizarea activității de producție și desfacere a bunurilor realizate; externalizarea producției
și a altor activități umane; constituirea și funcționarea adecvată a unor instituții economice
internaționale cu competențe multiple și unanim accep tate de toți actori economici și statali;
crearea unui cadru organizat de reglementare a raporturilor economice dintre statele lumii, dintre
statele lumii și companiile transnațio nale, precum și dintre firmele multinaționale.
Practic, dimensiunea econo mică a globalizării pune în evidență caracterul interdependent
și interacțiunea dintre actorii economici, indiferent de natura, talia sau apartenența lor statală sau
nonstatală. În definitiv, globalizarea poate fi un joc cu sumă pozitivă. Dar pentru aceas ta, clasa
politică din fiecare țară și conducătorii întreprinderilor trebuie să își arate hotărârea de a da viață
unei globalizări reușite care să se exprime prin prosperitate, echitate și perspectivele de viitor.
Unii autori, mai puțin optimiști, aprecia ză că globalizarea este, în plan economic, responsabilă
de generarea, menținerea și amplificarea a trei tipuri de inegalități economice , și anume:
 inegalități internaționale. Acestea sunt inegalitățile între țări, măsurate prin
distanțele între indicat orii nivelului mediu de viață;
 inegalități interne din fiecare țară. De regulă, acestea se măsoară prin
coeficientul Gini sau Theil a repartizării veniturilor pe gospodării sau prin măsurarea distanței
veniturilor a 10% dintre cei mai săraci și 10% dintr e cei mai bogați cetățeni ai țării; 3)
inegalitatea mondială, în care se consideră populația mondială ca un întreg și acest tip de
inegalitate se măsoară ca inegalitatea internă a fiecărei țări.
 Dimensiunea ,,mediu ambiant’’ . Globalizarea face obiectul unor vii critici și în
ceea ce privește mediul ambiant. Criticile adresate acesteia vis -à-vis de mediu se rezumă, atunci
când sunt sintetizate, la două aserțiuni principale:

76  globalizarea avantajează competitiv țările mai puțin riguroase în materie de
mediu, ceea ce are ca efect fie delocalizarea de întreprinderi industriale, fie un recul al
normelor de mediu în țările dezvoltate;
 deschiderea economică, stimulând creșterea, ceea ce duce la agravarea
imposibil de susținut a emisiilor poluante și a presi unilor asupra mediului natural. Totuși, datele
disponibile privind efectele globalizării asupra mediului oferă posibilitatea unei analize
pertinente și nuanțate a acestui impact. Altfel spus, globalizarea are atât efecte pozitive, cât și
negative asupra m ediului ambiant. În general, se apreciază că impactul globalizării asupra
mediului se concretizează în45:
 efectul de compoziție. Acesta este legat de specializarea internațională indusă de
comerț: țări care, anterior, produceau un larg evantai de mărfur i pentru a răspunde cereriilocale
se specializează într -un domeniu mai restrâns de producție și le importă pe cele de care au
nevoie. Specializarea internațională conduce, în principiu, la utilizarea optimă a factorilor de
producție, inclusiv resurse natu rale, ceea ce ar trebui să fie benefic pentru mediu. Totuși, în
practică, ea nu garantează o folosire mai economică a resurselor naturale, în măsura în care
costul acestor resurse nu este întotdeauna internalizat în prețuri, cum o arată discuția asupra
bunurilor publice de mediu. Cu alte cuvinte, întreprinderile nu -și fac griji să economisească
resurse a căror folosire este gratuită. Pentru a evalua impactul globalizării asupra mediului este
deci esențial să se aprecieze dacă diferențele de reglementări în materie de mediu oferă un
avantaj unor state și dacă globalizarea este însoțită de delocalizări masive a industriilor
poluante;
 efectul de scară . Acesta trimite la impactul creșterii producției asupra mediului.
Deschiderea la schimbările generate de glob alizare favorizează creșterea economică. La rândul
ei, creșterea producției industriale este însoțită de o sporire a emisiilor poluante și a extragerilor
din mediul natural, ceea ce este defavorabil acestuia din urmă;
 efectul tehnic . Rolul său constă în c ontrabalansarea efectului de scară: liberalizarea,
deschizând țările în curs de dezvoltare la investiții, poate conduce la un transfer de tehnologii
mai moderne și mai curate spre acestea. De asemenea, liberalizarea, antrenând o creștere a
veniturilor, d etermină cetățenii să se arate mai exigenți în privința calității mediului și să pretindă
norme mai stricte față de acesta.
 Dimensiunea socială. Lumea a devenit un „global village“, rețelele inovatoare
de comunicare la mare distanță (chat, e -mail) adăugân du-se comunităților tradiționale precum
familia sau vecinătatea. Totuși ele nu pot înlocui aceste sfere tradiționale de comunicare, pentru
a numi doar un exemplu din cadrul dimensiunii sociale.
 Dimensiunea culturală. Producțiile hollywoodiene pot fi vizio nate peste tot în
lume, iar „americanizarea“ culturii mondiale este un fapt incontestabil. Culturile regionale și
locale nu dispar însă din această cauză. Din contră: informarea cu privire la aceste culturi este
unul din fenomenele secundare ale globalizăr ii.
 Dimensiunea politică. Politica se confruntă cu probleme majore. Globalizarea și
concurența la nivel local limitează spațiul de acțiune al politicilor naționale, multe probleme

45 http://www.revista22.ro/html/indexphp?art=3554&nr=2007 -03-16. (27.12.15).

77 neputând fi rezolvate corespunzător decât la nivel internațional, respect iv global. Prin urmare
trebuie găsite noi forme și arene politice. În acest sens, integrarea europeană este văzută ca un
răspuns de succes la provocările globalizării. Politica la nivel regional și național a avut și are în
continuare de suferit de pe urm a economiei delimitate și dematerializate practicate din ce în ce
mai mult la nivel internațional, respectiv global. Capitalismul, factor integrant al statului social,
este și el amenințat de acest dezechilibru fundamental. Totuși, nu toate lucrurile care se pun pe
seama globalizării sunt și adevărate. De multe ori, politicienii se folosesc de globalizare ca de un
țap ispășitor și ca de o arma argumentativă cu multiple întrebuințări. Acest lucru este evident mai
ales dacă ne gândim la unele exemple din dome niul politic care nu se intersectează în nici un
punct cu globalizarea.

78 CAPITOLUL IV
INDICATORII GLOBALIZĂRII ECONOMIEI

4.1. Indicatori pentru evaluarea gradului de integrare în economia
globală

Sistemul de indic atori pentru evaluarea gradului de integrare în economia globală vizeză
estimarea magnitudinii integrării în sistemele de producție și de consum globale, deci a gradului
de liberalizare economică, prin intermediul a doi vectori principali:
 rolul comerțului exterior;
 fluxurile de investiții străine și rolul societaților transnaționale în funcționarea
economiei naționale.
Indicator i pentru evaluarea gradului de integrare în economia globală , sunt
următorii :

 Deschiderea comercială: ponderea comerțului exterio r cu bun uri și servicii în
PIB-ul total
Dco = ( Exp+Imp )/PIB t

 Deschiderea comercială cu bunuri: ponderea comerțului exterior cu bunuri
PIB generat de sectorul de bunuri

Dcob = ( Exp + Imp )/PIB b

 Ponde rea eporturilor de servicii în exporturile de bunuri

Ps/d = Exp s/Exp b

 Dinamica orientării economiei spre exterior : diferența între creșerea reală a
comerțului exterior și creșterea PIB real în anul t față de anul t -1

Egxt = [( Exp t+Imp t ) : (Exp t-1+Imp t-1)] / [ PIB t:PIN t-1]

 Ponderea fluxurilor de capi tal privat brut în PIB

PFCPB=FCPB / PIB

 Gradul de integrare în sistemul de producție globală; ponderea fluxurilor de
investiții străine directe (influxuri + refluxuri) în PIB

PISD = ISD / PIB

79
Standardizarea acestor metode de estimare a gradului de globalizare a economiilor
pornește de la raportarea fluxurilor comerciale și ale fluxurilor de capital la produsul intern brut.
Numărătorul are la baza fluxurile brute, care cumulează atât influxurile (credite), cât și
refluxurile (debite) de bunuri, s ervicii și capital. În balanțele de plăți convenționale, exporturile
sunt înregistrate ca și credit, iar importurile reprezintă un debit. În cotul de capital, de asemenea,
influxurile de investiții străine cu înregistrate statistic ca credit, iar refluxuri le de investiții
naționale spre exterior ca debit. Fluxurile nete reprezintă, în schimb, o sumă a creditelor și
debitelor,care în mare parte se anulează, iar rezultatul constituie o evaluare a stării de exportator
sau importator net, respectiv emitent sau receptor net de investiții străine. Pentru evaluarea
gradului de integrare în economia globală este, așadar, mult mai relevant să operăm cu fluxurile
brute, deoarece acestea surprind volumul tuturor tranzacțiilor financiare externe, într -o anumită
perioad a, de obicei un an.
Comerțul exterior cu bunuri este raportat atât la produsul intern brut total, cât si la PIB
generat de sectorul de bunuri . Ca rezultat, vom observa că , creșterea ponderii sectorulu i de
servicii î n PIB, conduce uneori la scăder ea ponderi i comerțului exterior ‚ în PIB -ul total. Este
cazul de exemplu, al economiilor din Grecia, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, Egipt,
Croatia, sau Arabia Saudita. Comparația relativă a comerțului cu bunuri raportat la PIB după
deducerea valorii adăugate b rute ne oferă o imagine mai clară a deschiderii comerciale a unei
economii, cu mențiunea că această metodă neglijează componenta serviciilor în creștere în
producția majorității bunurilor. Comerțul cu servicii (transporturi, turism, finanțe, asigurări,
construcții, servicii culturale, comunicații etc.) constituie elemente caracteristice, de o importanță
din ce în ce mai mare în integrarea globală.
Raportarea creșterii reale a comerțului exterior la dinamica PIB ne ajută să identificăm
acele economii care s -au integrat mai accentuat în economia globală prin politici de liberalizare a
comerțului e xterior, diminuarea barierelor î n calea investițiilor străine, valorificarea avantajului
comparativ derivat din forța de muncă ieftină etc. Însă raportul comerț – PIB este adesea criticat,
deoarece cifrele privind comerțul sunt brute, iar PIB măsoară valoarea adăugată. Problema cea
mai evidentă apare atunci câ nd importurile sunt reexportate direct fără o nouă procesare, dar
există și alte complexități. În loc să fie fo losite cifrele exporturilor, ar trebui măsurate valoarea
adăugată la nivel intern in producerea exporturilor. În același mod, importurile ar trebui măsurate
scăzând acea proportie care este exportată din nou, fie direct, fie prin folosirea ei în p roducerea
exporturilor, astfel î ncât să fie incluse doar importurile care sunt tranzacționate în schimbul
producției interne. În practică, efectuarea acestor ajustări ar necesita un model detaliat al
intrărilor si ieșirilor specific fiecărui economii, lucru ce poat e fi realizat numai pentru anumite
economii, și nici atunci în mod sistematic. Nu există indicatori simpli pentru cuantificarea
impactului comerțului exterior, astfel că raportul comerț – PIB oferă numai un punct de plecare
în efectuarea unei evaluări în m ai mare măsură calitative. În perioade diferite și în țări distincte,
modificările marginale ale comerțului în raport cu veniturile au avut loc impacturi deosebite
asupra avutului anumitor grupuri. Se poate întâmpla ca un raport comerț – PIB mai scăzut să
determine efecte marginale de o mai mare gravitate : dacă importurile unei țări au fost reduse
doar la acele bunuri care sunt strict necesare și imposibil de produs pe plan intern, raportul
comerț – PIB ar fi mai mic, dar efectele celei mai mici perturba ții ar putea fi deosebit de grave.
În consecință. Trebuie făcute distincții importante între efectele decizionale, instituționale ,
distribuționale și structurale ale comerțului.

80 Pentru ca sectorul comerțului să aibe un impact structural economic semnifica tiv, el
trebuie sa aibe o pondere însemnată în producția totalăși să se fi dezvoltat în așa fel încât să fie
mai mult decât o enclavă -să devină o parte integrantă a producției pe ansamblul economiei.
Globalizarea comerțului implică existența unei piețe glo bale pentru desfacerea mărfurilor și
serviciilor tranzacționate,care transformă în asemenea măsură economiile naționale, încât
producția este din ce în ce mai mult condiționate de forțe concurențiale globale. Diferențele
specifice de la țară la țară conti nuă să influențezece anume produce fiecare, precum și ritmul
creșterii producției, dar activitatea economică națională este impregnată în rețele globale de
activități comerciale în cadrul economiei, comerțul are de asemenea impacturi distribuționale
prin f aptul că determină îmbogățirea unor grupuri și sărăcia altora. În acest context pot fi
analizate modificările suferite în timp de impacturile distribuționale interne și modul în care
acestea sunt influențate de natura comerțului.
Fluxurile de capital priva te include atîat investițiile de portofoliu, cât și investițiile
străine directe , înregistr ate în balanța de plăți externe . Acestea nu cuantifică, desigur, creanțele
și datoriile autorită țiilor monetare sau guvernamentale. Investițiile străine directe inc lud capital
social, echivalentul acțiuniilor, profiturilor reinvestite și alte investiții de capital pe termen lung.
Acest indicator diferă de cel uzitat în general ( raportarea doar a influxurilor de investiții străine
directe în PIB ), prin includerea at ât a influxurilor, cât și a refluxurilor de ISD.
FMI definește astfel investițiile străine directe (ISD) : „Investiția directă se referă la
investiția facută pentru a dobândi un interes de durată într -o întreprindere care funcționează în
cadrul altei econ omii decât cea a investitorului , scopul investitorului fiind de a avea un cuvânt
hotărâtor în managemen tul întreprinderii. Acelaș manual descrie investițiile de portofoliu drept
„obligațiuni pe termen lung și acțiuni corporatiste, altele decât cele incluse în categoriile pentru
investiții directe și rezerve.” Aplicarea practică a acestor definiții prezintă câteva dificultăți.
Conform definițiilor oficiale, ponderea minima de actiuni detinute pentru ca investiția străină să
fie ISD variază între 10 % și 50% d in capitalul corporatist în diferite state. Cifrele existente nu
fac dinstincție între nive lurile brute și cele noi de ISD , adică nu fac distincție între capita lul și
activele productive care , pur și simplu, t rec de la un posesor la altul și crearea prop riu-zisă de
capital nou sau abandonarea celui vechi. Acest fapt creează dificultăți semnificative pentru
determinarea consecințelor economice de ansamblu ale ISD pentru o economie națională. Simpla
agregare a fluxurilor de ISD din datele privind balanța de p lăți poate să ofere estimări incorecte
ale posesorilor în străinătate , întrucât corporațiile își bazează extinderea și prin profituri reținute
(pentru investiții ) și /sau împrumuturi. Unele ț ări, cum ar fi SUA , măsoară atât profiturile de la
afiliații di n exterior către țara de origine , cât și pe cele reținute sau împrumutate, însă alte țări nu
o fac, existând posibilitatea de a subestima expansiunea prin profituri reținute sau împrumuturi
pe piețele de capital. În cele din urma, evaluarea stocurior de i nvestiții la scară istorică ignoră
schimbăriile apărute la nivelul valorii economice actuale a acestor stocuri și are tendința atât de a
subestima valoarea lor actuală, cât și de a exagera profitabilitate a societațiilor transnaționale.
Mai mult , ISD repre zintă doar o unitate de măsură aproximativă a rețelelor globale de
producție,întrucât cuprinde doar acele legăturidintre firme bazate pe investiție directă, prin
opoziție cu aranjamenetele de subcontractare sau asemănătoare: și nici nu surpind dimensiunea
investiției în producția multinațională, întrucât fluxurile de ISD constituie doar 25% din totalul
investițiilor în producția peste hotare.
Pentru garantarea compar abilității internaționale reale , statisticile ONU operează cu
flxurile comerciale și de ca pital convertite in dolari, la cursul ofic ial mediu anual publicat de

81 FMI. Alți factori de conversie sunt aplicați în cazul în care cursul oficial de schimb este puternic
distorsionat față de cursul real aplicat tranzacțiilor internaționale. Totodată, rate le de creștere
procentuale raportate de statele lumii instituțiil or internaționale ( Organizația Mondială a
Comerțului, Banca Mondială) sunt exprimate în prețuri constante , conform conturilor naționale

4.2. Grile de performanță

Pe baza acestor i ndicatori se pot efectua și grile de performanț ă, construite în functie de
interesul specific urmărit. Utilizarea acestora este recomandată pentru evaluarea gradului de
globalizare agregată, a gradului de competivitate a unei economii sau a societății cuno așterii,
permiț ând o mai relevantă integrare în peisajul economiei globale decât prin metoda indicatorilor
individuali. Grilele de performanță surprind o paletă mai vastă de indicatori, grupați de obicei în
doua categorii :
 Indicatori cantitativi , pentru e stimarea decalajului dintre nivelul ț ării analizate ș i
nivelul global;
 Indicatori calitativi , pentru asigurarea obiectivității, comparabilității si a
reprezentativității datelor;
Un exemplu de grilă de performanță realizată pentru comensurarea competivităț ii unei
economii poa te fi realizat prin pachete de ,,indicatori reprezentativi” pentru următoarele
domenii :
 Randamentul economic = PIB /locuitor, creșterea anuală medie a PIB,
productivitatea agregată a muncii, a capitalului ,etc.
 Exporturi = Export/locuit or, dinamica anuală medie a exportului, termenii de
schimb, plecări turistice – locuitori etc.
 Investiț ii = ISD/locuitor, formarea brută de capital raportat la PIB, venitul
național brut etc.
 Finanț e = rating -uri internaționale.
 Știință ș i tehnologie = PC/1 .000 locuitori, ponderea cercetătorilor și a inginerilor
în PIB, ponderea fondurilor publice și private alocate cercetării, dezvoltării și inovării, servere
Internet, exporturi de produse înzestrate tehnologic etc.
 Resurse umane = indicele ONU pentru dezv oltarea umană etc.
 Infrastructura = densitate telefoane fixe, telefoane mobile, consum electricitate.
 Politica guve rnului:
 intensitatea birocrației, a transparenței politicilor guvernamentale, indicele de percepție al
corupției, publicat de Transparency In ternational Agenty, dar și alte institute sau publicaț ii;
 gradul de structurare și reprezentativitate a asociațiilor de afaceri, a ONG -urilor și a altor
asociaț ii profesionale;
 gradul de ancorare a învățământului teoretic în cerinț ele economiei reale;
 gradul de aplicabilitate a rezultatelor cercetării și inovării tehnice (ex. Număr patente
naționale, internaț ionale);
 magnitudinea exodului de forț ă de muncă înalt calificată;
 intensitatea concurenț ei în mediul de afaceri;

82  indicele de reformă și de liberaliza re a economiei publicat de BERD;
 calitatea cadrului instituț ional;
 gradul de stabilitate a mediului legislativ și politic etc.
Așadar, devine importantă nu doar compararea cu țara în sine, analize retrospective prin
rapoarte, dări de seamă și abordări istor ice stufoase, ci și compararea cu dinamica mondială, cu
competivitatea internațională – având ca reper pe cei mai buni performeri în fiecare domeniu.
Indicatori sintetici care cuantifică aceste aspecte sunt publicați anual, incepând din 1998, în
rapoarte m ondiale ale competitivitații creșterii economice și ale mediului de afaceri (Gloval
Competitiveness Report, publica t de către World Econo mic Forum).

4.3. Indicele sintetic Kearney al globalizării economiei și indicele
globalizării culturale

Revista Forei gn Affairs publică anual indicele sintetic Kearney al globalizării economiei
și indicele globalizării culturale, în funcție de care sunt clasificate peste 60 de state ale lumii
pentru care există datele statistice disponibile. Construcția primului indicato r compozit are la
bază patru grupe principale de subindici din sfera integrării economice globale, după cum
urmează:
Performanța economică
 Ponderea comerțului exterior în PIB
 Ponderea portofoliului de investiții (influxuri + refluxuri anuale) în PIB
 Ponderea fluxurilor anuale de investiții străine directe în PIB
 Ponderea veniturilor generate de investiții (influxuri + refluxuri anuale) în PIB

Performanța standardului de viață a populației
 Minute convorbiri telefonice internaționale pe cap de locuitor
 Ponderea turiștilor internaționali (influxuri + refluxuri) în totalul populației
 Transferuri internaționale personale de fonduri

Performanța tehnologică
 Ponderea utilizatorului Internet în totalul populației
 Ponderea furnizorului Internet în totalul populației
 Număr servere Internet cu standarde ridicate de siguranța

Performanța politică
 Numărul organizațiilor internaționale la care țara analizată este membră
 Participarea la operațiuni ONU de menținere a păcii
 Ponderea personalului antrenat în pop ulația totală
 Ponderea aportului financiar în PIB
 Numărul tratatelor internaționale ratificate în vigoare
 Ponderea transferurilor guvernamentale în PIB

83
Țări clasificate conform indicelui compozit al globalizării economice cuantifică 96% din
PIB-ul globa l brut și 84% din populația globală. Metodologia de calcul al acestui indice pornește
de la raportarea, în general, a indicatorilor de mai sus la PIB sau numărul populației, ceea ce
contribuie la eveluarea gradului de globalizare a unei economii în funcție de capacitatea proprie
a țării analizate și nu în funcție de contribuția absolută a acestuia în integrarea economică
globală. Totodată, aceasta oferă posibilitatea efectuării unor comparații reale între statele lumii.
Normalizarea acestor indicatori relat ivi se face anual pornind de la nivelul maxim al fiecărui
subindice echivalent cu 1 și raportarea tuturor celorlalte state la acest nivel maxim prin
fracționare. Scorul acordat în urma normalizării anuale este multiplicat cu un ,, factor de scală".
În acest caz anul de bază este 1998, căruia i se acordă valoarea de 100 (pentru simplificare
metodologică). Factorul de scală estimat pentru fiecare indicator în anii următori resprezintă
creșterea/descreșterea procentuală a scorului normalizat raportat la cel max im. Astfel,
compatibilitatea datelor este reală atât între țări la nivelul aceluiași an, cât și între modificările
anuale ale indicilor individuali sau ale dinamicii globalizării economice anuale a țării analizate.
Scorul final (indicatorul compozit) se ob ține prin însumarea celor patru scoruri ale subindicilor
ponderați astfel: ½ penrtu componenta performanței economice, ¼ pentru componenta
standardului de viața și ¼ pentru celelalte două componente, performanța tehnologică și politică.
Din punct de vedere statistic, s -a observat că există o corelație mică între dimensiunea
unei țări (puterea economică) și gradul său de globalizare, deși intuiția economică sugerează că
țările mici au înclinații mai puternice spre globalizare. Totuși, puterea economică a une i țări este
relevantă. Gradul de corelație devine relevant dacă se raportează dezvoltarea economică pe
locuitor la gradul de globalizare. Astfel, țările mici prezintă un avantaj în fața țărilor mari la
nivele similare ale veniturilor pe cap de locuitor.
Cultura rămâne cea mai vizibilă formă a globalizării lumii contemporane, indiferent că
apare sub forma noilor forme culturale , fie sub forma culturilor tradiționale (prin prez ervarea
diferențelor culturale, d ar cuantificarea fluxurilor de idei și de tendințe este mult mai dificilă,
decât cea a fluxurilor comerciale, financiare sau a populației. Indicele globalizării culturale
reprezintă un indicator proxy al integrării culturale globale prin ideile, credințele și valorile
transmise peste granițe. Metodologia de calcul a acestui indicator pornește de la cuantificarea
exporturilor și importurilor de cărți, periodice și ziare, date statistice culese de către UNESCO
(United Nations Educational, Scientific, and Cultural Organization). Toți acești indicatori sunt
raportați la numărul populației, pornind de la prezumția că, cu cât aceasta este mai mare, cu atât
probabilitatea ca o persoană să beneficieze de produse culturale străine este mai mare. Un alt
indicator ideal ce ar trebui inclus îl reprezintă fluxurile de f ilme, însă datele privind acest aspect
sunt disponibile doar pentru un număr foarte mic de țări.
Se observă că este relevantă componenta lingvistică pentru țările anglofone, precum
Singapore, Elveția sau Canada, care sunt țări bilingve oficial. În fond, șa pte din topul primelor 20
de țări cu o cultură mai puternic globalizată sunt și în topul primelor zece țări anglofone din
lume: SUA, Marea Britanie, Canada, Australia, Irlanda, Singapore sau Israel. În acelașitmp, cele
zece țări cel mai puțin globalizate d in punct de vedere cultural ( Peru, România, Maroc,
Thailanda, Turcia, Filipine, Egipt, Indonezia, China și Pakistan) ne sugerează că națiunile

84 multilingvistice nu constituie o garanție a intensității globalizării culturale. Cu toate că Filipine și
Pakista n sunt țări în care limba engleză este larg răspândită, ele se situează în ultimele țări
globalizate cultural.
Cea mai mare barieră în calea globalizării culturale pare a fi sărăcia, întrucât ultimele
zece țări au un PIB pe locuitor sub 8.000 USD, iar patr u dintre acestea au un grad de alfabetizare
de sub 60%. Totodată, China sau Indonezia conduce politici guvernamentale de restricționare a
importurilor de cărți și periodice străine.

85 CAPITOLUL V
PROBLEMATICA INTEGRĂR II ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

5.1. Integrarea economică – concept, forme, cauze, implicații

Harta administrativa a lumii ne evidentiaza existenta a sute de state, organizate ca unitati
administrative, in care oamenii traiesc, muncesc si isi organizeaza, rela tiile economice si politice.
De mai bine de doua secole si jumatate statul, ca entitate juridica si fizica, a reprezentat
cadrul in care popoarele si natiunile s -au dezvoltat si evoluat ca urrnare a caracteristicilor pe
care le prezintă:
 detine un teritori u fix delimitat de granite in cadrul caruia gestioneaza productia,
circulatia bunurilor, banilor si a persoanelor (in interiotul si exteriorul granitelor);
 detine suveranitatea asupra teritoriului, resurselor materiale si umane din cadrul
granitelor sale, poate elabora legi impune impozite si taxe;
 are independenta politica si economica si isi stabileste sistemul de guvcrnare a
cetatenilor sai;
 are legitimitate, recunoscuta de poporul sau cat si de celelalte state cu care
intra in relatii economice si polit ice.
Desigur, aceste caracteristici nu au caracter absolut deoarece in orice moment pot apare
conflicte privind granitele, statul poate fi supus unor presiuni economice si politice din exterior,
iar cetatenii pot aprecia in anumite limite nivelurile de leg itimitate, respectand mai mult sau mai
putin puterea si autoritatea statului. Situatia se poate complica si mai mult atunci cand unul sau
altul dintre state cuprind natiuni diferite. Rar se intampla ca o natiune sa corespunda cu un stat;
majoritatea statel or includ grupuri nationale diferite, fapt ce face ca loialitatea fata de stat sa fie
impartita.
In ultimii 50 -60 de ani se constata insa o diminuare a puterii statelor din mai multe
motive: cresterea complexitatii vietii economice si politice a condus la diversificarea relatiilor
comerciale si la necesitatea de a s tabili o alianta de securitate. In mod treptat oamenii au devenit
mai mobili pe masura ce sunt eliminate barierele psihologice dintre state; loialitatea oamenilor
fata de puterea statala s -a schi mbat pe masura ce minoritatile din anurnite state solicita
autodeterminare si chiar independenta; anumite state nu au fost in masura sa satisfaca cerintele
cetatenilor lor in ceea ce priveste securitatea economica, justitia, drepturile cetatenesti;
incapa citatea statelor de a face fata, presiunilor economice si politice exercitate de companiile
supranationale; statele lumii nu au inca masura si capacitatea de a aborda o serie de problerne cu
care se confrunta omenirea: terorismul, poluarea, imigratia ileg ala raspandirea bolilor, drogurile
etc, ceea ce impune nevoia de a aborda aceste probleme intr -un mod colectiv de catre mai multe
state.
Asemenea probleme cu care se confrunta statele nationale se cauta a fi rezolvate prin
extinderea cooperarii internation ale in aspectele de interes comun. In timp, aceasta cooperare a

86 luat forme diferite, de la crearea organizatiilor economice internationale pana la integrarea
economica.
Procesul integrarii economice nu s -a nascut si nu s -a dezvoltat pe baza unor constructi i
teoretice existente, el a aparut, deci, dintr -o necesitate istorica, intr -un cadru economic si politic
bine determinat, si structurat (existenta statelor nationale) si s -a dezvoltat concomitent cu
fundamentarea sa teoretica. Ca urmare, teoria integrarii economice a urmat procesul practic al
integrarii, a analizat transformarile cantitative si calitative ce au rezultat din dezvoltarea acestuia,
cauzele care il determina, factorii care il favorizeaza, efectele pe care le genereaza si scopurile pe
care le ur mareste.
In prezent, teoria integrarii economicc este apreciata ca fiind o reflexie pe plan teoretic a
acumularilor dobandite in peste o jumatate de sceol in care integrarea, sub diferitele sale forme, a
devenit o realitate de necontestat a zileior noastre .
Diversitatea de incercari de a explica teoretic procesul integrarii economice au condus la
aparitia mai multor definitii:
 Integrarea economic ă reprezinta „ un ansamblu de proceduri prin care doua sau
mai multe state creaza un spatiu economic comun, putand imbraca mai multe forme, de la zone
de liber schimb, la uniuni vamale, piata comuna, uniune monetara si, in final, unitate politica,,
(Larouse Dictionare);
 integrarea economica reprezinta „ un proces de intensificare a interdependentelor
economice dintre diferitele state ale lumii" (Marele dictionar de neologisme);
 integrarea economica reprezinta „procesul prin care actorii politici din mai mult e
state diferite sunt convinsi sa -si modifice sperantele si sa -si transfere activitatile poltice catre un
nou centru de putere” ;
 integrarea economica inseamna „crearea unor ansambluri economice tot mai
vaste care sa permita obtinerea de productivitate spo rita";
 integrarea economica apare „drept un mod de organizare a productiei in cadrul
careia diferitele operatuni ale procesului de productie trec sub controlul partial sau total al unui
pol de integrare, menit sa realizeze coordonarea operatunilor producti ve'' (Fr. Perroux)
 integrarea economica este „un proces complex de dezvoltare a economiei
mondiale in conditiile contemporane, care se bazeaza pe o treapta calitativ noua, superioara a
interdependentelor si specializarilor intre economiile diferitelor stat e si este determinata de un
ansamblu de factori intre care un rol esential il are revolutia tehnico -stiintifica contemporana ,,
(Nita Dobrota, Economie politic, 1995);
 integrarea economica este impusa de „necesitatea trecerii de la microspatii la
macrospati i, la creare a unor ansambluri economice tot mai vaste, care sa permita o
productivitate sporita a muncii si o calitate superioara a marfurilor. Natiunea nu mai ofera
economiei moderne un cadru suficient de crestere. Numai in marile spatii se poate folosi pe
deplin capacitatea de productie, careia progresul tehnic ii mareste cu fiecare zi limitele"
(Enciclopedie Francaise, 1964);
 integrarea economica „exprima conditia absentei discriminarilor si rapoartelor
economice dintre diferite tari" ( Robert Ebres, L' Integration economique internationale, 1966);

87  integrarea economica „are loc atunci cand mai multe elemente economice sunt
integrate daca relatiile dintre ele devin stabile si eficiente din punct de vedere economic ,,;
 integrarea economica exprima „realizare a unei unificari economice intre
economii mai inainte distincte. Prin aceasta intelegand nu numai o unificare vamala dar de
asemenea, o liberalizare a tuturor operatiunilor comerciale sau financiare, astfel incat
posibilitatile de initiativa in ansamblul t eritoriului, sa fie pentru fiecare de competenta tarilor in
cauza, identice cu cele care existau anterior in fiecare teritoriu” (Fernard Baudhium, Dictionar
de economie contemporana, 1968).
Sintetizând, integrarea economi că presupune mai întâ i, eliminarea barierelor economice
dintre două sau mai multe state, bariere care, la râ ndul lo r, pot fi definite ca reprezentâ nd orice
tip de obstacole care impiedică mobilitatea factorilor de product țe. De foarte multe ori barierele
economice nu coincid cu barierele f izice, teritoriale, ță rile lumii sunt demar cate de frontiere
teritoriale, î n vreme ce economiile sunt demarcate de frontiere economice. Chiar dacä la un
moment dat se ajunge la e liminarea barierelor economice ș i teritorial e este posibil ca
distorsiunile la nivelul pieței unice să se manifeste î n co ntinuare ca rezultat al diferențelor
existente î n dezvolt area infrastructurii, a dezvoltării regionale, a implementă rii progresului tehnic
etc.
În al doilea râ nd, integrarea econo rnica presupune instaurarea unor noi relatii intre doua
sau mai multe state care isi conjuga eforturile spre atingerea unui obiectiv comun, maximizarea
bunastarii economice a statelor respective.
În al treilea râ nd, integrarea economica nu trebuie inteleas a doar ca simpla integrare a
pietelor, deoarece inca mai exista statele natiune si guverne si, prin urmare, integrarea economica
sufera o puternica influenta politica. Intr -o Europa eterogena, cu tari mari si mici cu niveluri de
dezvoltare diferite, integr area economica nu poate sa se desfasoare fara influente politice. Relatia
dintre procesul integrarii economice si cel de integrare politica, in cadrul Europei Occidentale a
fost evidentiata, inca din momentul constiutirii CECO, 1951, fapt. confirmat cu put ere prin
Tratatul de la Roma, 1957, care face trimiteri explicite la a posibila integrare politica. In acest
mod, integrarea economica trebuie sa o privim si ca un mijloc de instaurare si mentinere a puterii
in Europa, conflictele politice fiind tot mai mu lt golite de continut pe masura ce barierele
economice si fizice din calea schimburilor comerciale sunt eliminate, iar liberalizarea circulatiei
bunurilor, serviciilor, capitalurilor si fortei de munca este tot mai evidenta.
Integrarea economică pregătețte deci condițiile care î n mod trept at vor favoriza procesul
integrării politice, pe măsură ce relaț iile economice dintr e state devin tot mai strâ nse. Î n acest
context, integrarea ar putea fi definită ca fiind „ procesul prin care liderii politici ci cet atenii din
diferite state sunt î ncuraja ti să creeze un set comun de instituții cărora să le fie transferate
anumite competențe, caracteristice până atunci numai guvernelor și instituț iilor nationale ”.
Concluzionând, putem aprecia că procesul integrării economi ce în prezent este puternic
influen țat de deciziile politice ale instituțiilor comunitare, în strânsă cooperare cu autoritățile
naționale și cuprinde două componente care se susț in recipr oc: procesul de integrare a piețelor ș i
procesul de inte grare a polit icilor economice, însă esența integră rii economice o reprezintă
integrarea piețelor, care se materializează în cele patru libertăți de circulaț ie: a perso anelor,
bunurilor, serviciilor ș i capitalurilor.

88 Cauzele principale ale integrării economice internați onale sunt următoarele :
 apariția și manifestarea în forme tot mai acute – începând de la jumătatea
secolului al XX -lea – a contradicției dintre posibilitățile de sporire a producției și capacitatea
restrânsă a piețelor naționale;
 gradul înalt de concentrar e a producției și de centralizare a capitalurilor, pe de o
parte, limitele și restricțiile mișcării libere a capitalurilor și forței de muncă, pe de altă parte;
 necesitatea capitalurilor din țările situate într -o anumită zonă de a -și promova și
apăra „în c omun” interesele, amenințate de concurenți internaționali foarte puternici;
 constituirea de mari firme (de stat sau mixte), care prin activitatea lor depășesc
granițele naționale;
 interesele comune ale țărilor dezvoltate de a menține și extinde relațiile c u fostele
țări coloniale, devenite independente.
Integrarea economica internaț ional ă îmbracă, în esență , doua forme, cea a globalizarii
și cea a regionalizarii.
 Integrarea globală
Globalizarea economiei mondiale se defineste ca fiind procesul dinamic de cr estere a
interdependentelor dintre statele nationale ca urmare a extinderii si adancirii legaturilor
transnationale in tot mai largi si mai variate sfere ale vietii economice, politice, sociale si
culturale si avand drept implicatie faptul ca problemele de vin mai curand globale decat
nationale, impunand, deci, o solutionare mai curand globala decat nationala. In opinia lui Martin
Albrow globalizarea se refera la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt incorporate
intr-o singura societate mondiala , societatea globala. Anthony Gedees defineste globalizarea ca
intensificare a relatiilor sociale in lumea intreaga, care leaga intr -o asemenea masura localitati
indepartate, incat evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora simila re,
petrecute la multe mile departare, si invers. Emanuel Richter defineste globalizarea ca reteaua
globala care a adunat laolalta comunitati de pe aceasta planeta, altadata dispersate si izolate, intr –
o dependenta mutuala si o unitate ale unei singure lum i.
Considerat primul vector al globalizarii, inovatia tehnologica, in special tehnologia de
informare si comunicare are un impact deosebit asupra mobilitatii si comunicarii, incat revolutia
tehnologica implica si o revolutie sociala. Evolutiile uriase in p lanul dezvoltarii tehnologice in
sfera informaticii si telecomunicatiilor din ultimul deceniu au contribuit la globalizarea vietii
economice internationale contemporane. Noul context digital, rezultat in urma fuzionarii
tehnologiilor din sfera informaticii si a telecomunicatiilor, prezinta doua caracteristici:
 convergenta serviciilor, deci posibilitatea ca orice serviciu sa poata fi furnizat
prin acelasi mijloc de inmagazinare si transmisie ;
 conectabilitate si inter -operabilitate, deci posibilitatea ca util izatori multipli sa
poata prelucra si utiliza resursele prin intermediul retelelor. Toate informatiile sunt transmise
pe cai de inalta definitie si standardizare, alcatuind asa -numitele autostrazi electronice ale
lumii.
Al doilea vector al globalizarii este dominatia ideologiei neoliberale, legata de ideologia
economiei de piata, a societatii de consum. Modelul pietei libere si al democratiei a devenit mai

89 convingator dupa colapsul comunismului. Ideologia neoliberala promoveaza liberalizarea
pietelor, desce ntralizarea economiilor si privatizarea companiilor de stat.
Ca forme de manifestare ale globaliz ării economie i se pot menț iona:
 globali zarea producț iei
 globalizarea comerț ului international
 globalizarea pieț ei financiare
Semnificative sunt mutatiile produse de globalizare in productie. Corporatia clasica s -a
transformat in retea, incorporand intr -un produs finit elemente din cele mai indepartate surse. De
exemplu, un autoturism global este construit din parti componente provenite din nu mai putin de
16 tari diferite. Pietele tind sa se globalizeze datorita faptului ca pietele interne nu mai pot
sustine costurile ridicate de cercetare si dezvoltare si nici ciclurile de viata tot mai scurte ale
produselor sub aspect tehnologic. Reteaua mondiala de productie permite firmelor sa isi
diversifice sursele de aprovizionare, pietele de desfacere, sa atenueze r iscurile asumate si le ofera
o mai mare posibilitate de actiune pe pietele internationale.
În ceea ce priveste transformarile in comertul international, natura si rolul acestuia s -au
modificat incepand cu anii ‘50, dator ita adancirii integrarii regionale a sistemelor de productie,
pe de o parte, concomitent cu accentuarea procesului de globalizare, pe de alta parte. ecat cel cu
bunuri, agricultura si comertul electronic sunt teme noi, aflate in dezbateri.
Globalizarea pietei financiare reprezinta un alt ind iciu ca economiile diferitelor tari
avanseaza spre un sistem global puternic integrat. Aranjamentele monetare postbelice de la
Bretton Woods, constituirea F.M.I. si a Bancii Mondiale au fost etape spre sistemul financiar
international stabil integrat, avan d in centru ideea conform careia, miscarile de capital instabile
impiedica dezvoltarea comertului international si pot conduce la crize. Cresterea competitiei pe
pietele financiare internationale obliga marile institutii financiare sa se lanseze in operati uni
ample – anual, pe plan mondial sunt operate prin intermediul retelelor internationale de
telecomunicatii transferuri de fonduri electronice de cca. 100.000 miliarde $. In procesul
globalizarii marcante au fost : cresterea fluxurilor private de capital s pre tarile in dezvoltare ;
cresterea rolului ISD ; evolutii sinusoidale si scaderi ale investitiilor de portofoliu si creditelor
bancare ; formarea de trusturi financiare care opereaza toate genurile de operatiuni financiare la
scara globala.
 Integrarea regional ă
Aceasta este una din caracteristicile principale ale mediului politic, economic, social si
militar mondial din perioada postbelica. Spre deosebire de globalizare, ale carei cauze, evolutie,
forme de manifestare si efecte sunt determina te in principal de factori de natura economica
nonformala si noninstitutionala, regionalizarea trebuie analizata prin prisma gradului inalt de
interdependenta dintre factorii de natura politica, economica, culturala, istorica si de securitate
care o determ ina si a efectelor multiple pe care le genereaza.
Termenul de integrare semnifica, in general, inglobare, incorporare, armonizare intr -un
tot; in viziune economica, notiunea de integrare are sensul de coordonare a activitatilor,
organelor, organismelor, un itatilor economice in vederea functionarii armonioase, de
functionare intr -un cadru paralel creator de oportunitati si avantaje pentru toate
componentele implicate. Integrarea economica este un proces de durata, de ajustari a structurilor

90 nationale, realiz ate cu minimum de cheltuieli materiale, sociale, umane, etc.
Pana in prezent nu se poate vorbi despre existenta unor forme de integrare totala,
completa, decat la nivel national. In cadrul Uniunii Europene, considerata drept cea mai
complexa si mai avansa ta forma de integrare economica regionala infaptuita pana in prezent sunt
ingemanate elemente ale federalismului, cum ar fi divizarea responsabilitatilor intre institutiile
supranationale si cele nationale corespondente sau aplicarea principiului egalitati i in luarea
deciziilor si garantarea drepturilor individuale cu cele ale functionalismului in anumite limite,
care nu permit integrarea completa. Divergentele de opinii cu privire la viitorul Uniunii, pe
fondul procesului dublu de intensificare, de adancir e a integrarii si de extindere care va conduce
in mod inevitabil la diluarea intensitatii formei integrative, pun sub semnul intrebarii capacitatea
acesteia de a parcurge cu succes calea spre integrarea totala.
Avantajele generale ale integrarii economice sunt:
 Eficien ta economica mare, ca urmare a economiilor derivate din productia de
serie mare – economii de scara ;
 Intensificarea concurentei in cadrul noii piete marite, cu efecte favorabile asupra
calitatii productiei, diversificarii, preturi accesibile p entru cumparatori, etc.
 Dezvoltarea activitatilor de amploare de interes national, imposibil sau dificil de
realizat individual de catre unele state ;
 Elaborarea politicilor economice nationale corespunzatoare optiunilor interne si
adecvarea la structurile economice comunitare;
 Modificari de structura in spatiul economic integrat, privind atat dezvoltarea
sectoarelor industrial, agricol, fiscal, educational, etc., in special in statele mai putin dezvoltate,
antrenand atenuarea treptata a discrepantelor ce le separa de statele dezvoltate;
 Cresterea puterii de negociere a tarilor, stiut fiind faptul ca aceasta este direct
proportionala cu marimea P.N.B., volumul comertului exterior, capacitatea de finantare
externa, etc.;
 Dezvoltare economica intr -un ritm inalt , printr -o mai buna si eficienta utilizare a
factorilor de productie.
Integrarea economică îmbracă forme diferite, car sunt clasificate,în general, pe baza unui
criteriu esen țial: modul cum sunt realizate relațiile economice dintre țările participante și g radul
de întrepătrundere a economiilor acestora. Este larg acceptată ideea existenței unui număr de
cinci asemeanea forme și etape.
 Zona de comerț liber , care se caracterizează prin următoarele trăsături:
 țările participante la această formă hotărăsc desf iințarea barierelor
comerciale de ordin tarifar și netarifar în schimburile dintre ele prin acordarea reciprocă de
preferințe, față de țările din afara zonei respective de comerț liber, fiecare țară adoptă o politică
comercială propie;
 la granița țărilor respective funcționează inspectori vamali.
În această categorie intră Asiciația Europeană a Liberului Schimb; Acordul Nord –
American de Comerț liber; Acordul Central European de Comerț Liber; din care a făcut parte și
România; Asociația Latino -Americană de Integrare ș.a.

91  Uniunea Vamal ă are la bază principiul înlăturării tuturor barierelor comerciale
dintre țările membre și practicarea unui tarif vamal comun, către țările participante la uniune, în
raporturile cu țările care nu fac parte; se elimină, treptat, inspecția vamală la frontieră. prin
această fază a trecut și Uniunea Europeană. Alte uniuni vamale: Pactul Andin; Uniunea Vamală
a Țărilor Baltice ș.a.
 Zona de cooperare economică . Activitățile convenite pentru cooperare sunt mult
mai diversificate, cupri nzând: libera circulație a bunurilor și serviciilor, cooperare în transporturi,
telecomunicații, mediu, crearea de bănci comune de investiții. Edificatoare în această privință
este Cooperarea Economică în zona Mării Negre.
 Piața Comună. Este o formă avansa tă de integrare, în care se eliberează și
circulația factorilor de producție, astfel încât cela patru fluxuri de bază: mărfuri, servicii,
persoane și capitaluri, sunt caracterizate printr -o libertate deplină.
 Uniunea economic ă și monetară este forma cea m ai avansată de integrare
economică. Ea se caracterizează prin faptul că țările membre își unifică toate politicile
economice în domeniile: comerț, migrație, monetar, fiscal, bunăstare. În relațiile internaționale
economicul și politicul nu sunt izolate unu l de celălalt.
5.2. Formarea Comunităților E uropen e

Din anul 1950 construcția Europeană se angajează pe o cale cu totul nouă. Meritul îi
revine Lui Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe la acea dată în Franța, care propunea la
Paris (9 mai 1950) să angajeze un proces original depășind cadrul tradițional al cooperării
interguvernamentale prin acceptarea trecerii anumitor atribute ale suveranității în favoarea unor
instituții comune. Această acțiune întreprinsă trebuia să aibă în vedere în primul rând Franța și
Germania căci reuniunea națiunilor europene impunea ca opaziția seculară dintre Franța și
Germania să dispară.
La Paris, încep negocierile având la bază un proiect de tratat al Franței pe data de 10
iunie 1950, iar la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O). Acest tratat intră în vigoare la 25
iulie 1952 și reunea șase state europene (Franța, Germania de vest, Ital ia, Belgia, Olanda și
Luxemburg ), Marea Brita nie nu a acceptat principiul renunțării la unele prerogative ale
suveranității acceptănd doar relații de coordonare cu comunitatea. Sub această construcție
comunitară se ascundeau rațiuni politice ce se refereau la situația Franței care se simțea
amenințat ă permanent de Germania, pe de -o parte, precum și de amenințarea economică a țărilor
vest-europene de cître S.U.A, sau de evidentul pericol al războiului rece, care începuse să -și facă
simțită prezența tot mai mult.
Această organizație economică, ce ducea la unirea piețelor naționale într -o piață unică,
urmărea și promovarea producției și creșterea profiturilor în comparație cu situația menținerii
unor piețe supuse unor reguli și practici restrictive.
Prin tratatul de la Paris s -au creat patru organe ale c omunității:
 Înalta Autoritate, având sarcina de a degaja și de a face să prevaleze interesul
comunitar;
 Consiliul Special de Miniștri, fiind un organ cu caracter interguvernamental ;

92  Adunarea Comună, aleasă prin vot universal direct și care avea sarcina
controlului democratic ;
 Curtea de Justiție, ca organ jurisdicțional, având ca sarcină asigurarea normelor
juridice.
Prin crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului integrarea europeană apărea
astfel cu trăsături diferite față de cooperarea europea nă anterioară, întrucât CECO reunea state
puțin numeroase, supuse unor organe supranaționale, cu competență limitată la anumite domenii,
însă dotate în aceste domenii cu putere de a lua decizii și de a le impune statelor membre.
Odată cu anul 1955 s -a rela nsat și construcția europeană, fiind luate mai multe decizii,
dintre unele, cum ar fi crearea Comunitățile Europene de Apărare, eșuând din cauza neratificării
celor șase state.
După o perioadă de doi ani, s -a semnat la Roma (25 martie 1957) de către statel e membre
ale CECO a două noi tratate:
 Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E)
 Tratatul instituind Comunitatea Europeană A Energiei Atomice (C.E.E.A)
Ambele tratate au fost încheiate pe o perioadă nelimitată. După intrarea în vigoare a
tratatelor de la Roma la 1 ianuarie 1958, cele șase țări semnatare înființează cele trei comunități
europene:
 Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (CECO)
 Comunitatea Economică Europeană (CEE)
 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA – EURATO M)
Crearea Comunității Economice Europene avea în vedere mai ales transformarea
condițiilor economice ale schimburilor și prin urmare ale producției pe teritoriul comunității.
Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei statelor membre.
Crearea Comunităților Europene a Energiei Atomice urmărește scopul de a contribui la
ridicarea nivelului de viață în statele membre și la dezvoltarea schimburilor cu alte țări. Paralel,
s-au remarcat și opinii de prezentare a creării comunităților ca o con tribuție la construcția
funcțională a Europei politice, substituită integrării politice directe.
Toate cele trei Comunități au fost create pentru realizarea acelorași obiective
fundamentale: construirea unei “Europe organizate”, a unei uniuni tot mai strân se între popoarele
care o compun; asigurarea, printr -un efort comun, a progresului economic și social al statelor
membre, a condițiilor de viață a popoarelor acestora.
Crearea comunităților reprezintă astfel un moment decisiv, deoarece diferitele organizaț ii
create anterior erau întemeiate pe principiul unei cooperări interstatale. Erau șase țări membre
deoarece Marea Britanie nu a dorit să facă parte din cele trei comunități, poziție concretizată prin
încercarea din 1958 de creere a unei zone de liber schi mb, iar ulterior, prin constituirea
Asociației Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S), în baza Convenției de la Stockolm din 1960.
Prin Tratatul de Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993,
se constituie Uniunea Europe ană modificand Tratatele fondatoare adoptate anterior. Obiectivele
pe care ș i le propunea erau:
 promovarea progresului economic si social echilibrat si durabil, in special prin
crearea unui spatiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice si sociale si prin

93 stabilirea unei uniuni economice si monetare incluzand, in perspectiva, o moneda unica;
 afirmarea identitatii sale pe scena international, in special prin punerea in
aplicare a unei politici externe si de securitate comune, inclusiv a u nei politici de aparare
comune;
 întarirea protecției drepturilor si intereselor resortisanților statelor membre prin
instituirea unei cetațenii a Uniunii;
 dezvolarea unei cooperari mai stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne;
 menținerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar si dezvolatrea
acestuia.

5.3. România și Uniunea Europeană

Aderarea României la Uniunea Europeană reprezintă pentru întreaga societate
românească un obiectiv strategic de maxima importanța, fiind susținut in mod constant de toate
instituțiile statului, precum si de forțele politice parlamentare, de societatea civilă in general.
Realizarea reformei si dezvoltarea României pe principiile economiei de piața impun, printre
altele, o larga deschidere in economia mo ndiala. Apropierea geografică, complementaritatea si
potențialul economic, fac din U.E. principalul partener comercial al țarii noastre.
România are legături tradiționale cu Uniunea Europeana, fiind printre primele tari din
Europa de Est care, încă din an ii ’70, a avut un cadru juridic bine definit in relațiile cu C.E.E. ,iar
in 1980 a procedat la recunoașterea “de facto” a acestei grupări economice (la acea data), prin
semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România -C.E.E.
Acordul de Asociere a l României la U.E. (Acordul European), semnat la 1 februarie 1993
si intrat in vigoare la 1 februarie 1995, statuează cadrul juridic si instituțional al raporturilor
romano -comunitare, având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României in Uniunea
Europeana. Cererea oficiala de aderare a României la U.E. a fost înaintata la 22 iunie 1995 .
Obiectivele majore ale României in vederea integrării î n structurile comunitare
vizează :
 consolidarea sistemului politic si a instituțiilor democratic;
 crearea unui climat economic si social care sa ofere maximum de satisfacție si
beneficii cetățenilor ei;
 eficientizarea structurilor si mecanismelor economiei de piață;
 întărirea cooperării politice, economice si culturale cu statele membre ale U.E. ;
 consolidare a statutului României pe scena europeana si internațională.
Pentru România, integrarea in U.E. nu înseamnă doar îndeplinirea unui set de criterii
politice si economice sau negocierea unor capitole de acquis comunitar. Pentru noi, integrarea
înseamnă șansa dezvoltării moderne si a dobândirii de performante, de bunăstare si de securitate
sporita. Negocierile cu U.E. au contribuit la modernizarea legislației, la consolidarea
instituționala, la impulsionarea reformelor in diferite sectoare economice si sociale.
Trecerea de la dolar la euro ca moneda de referința si faptul ca procesul de privatizare
economica a dobândit un ritm mai alert. Începând cu 2002, România a reușit reducerea ratei
șomajului, a inflației, respectarea intr -o mare măsura, a programelor de re forma si austeritate

94 convenite cu Banca Mondiala si FMI si sporirea rezervelor valutare pana la un nivel dublu fata
de 1998. Toate acestea au determinat pe de o parte ridicarea ,, calificativului de tara ’’ stabilit de
Agenția Moody si a ,, calificativului bancar’’ dat de Japan Credit Rating Agency, iar pe de alta
parte creștere însemnata a PIB –ului. În acest cadru, sistemul politic românesc se prezintă mai
stabil si mai bine ancorat in relațiile zonale, europene si euroatlantice.
În aceste condiții, exist a premisele favorabile care sa -i permită României sa joace un rol
politic proeminent la nivel regional si interregional, cu atât mai mult cu cat țara noastră a
demonstrat ca este si un producător , nu numai un consumator de stabilitate, că este un pilon
trainic implicat activ in toate structurile regionale de cooperare si securitate si are capacitatea de
a-si asuma acest rol.
Avantajele economice ale integrării României in U.E . sunt ;
 creștere economică;
 creșterea investițiilor străine directe, crearea unor noi structuri de producție,
care sa permită fabricarea de produse finite cu valoare adăugata mai mare si calitate
superioara conform standardelor U.E.;
 creșterea economiilor si investițiilor populației, micșorarea fiscalitatii, prin
politici de impozitare mai relaxate, extinderea piețelor de capital;
 dezvoltarea afacerilor si a sectorului privat, stimularea concurentei (scăderea
preturilor) ;
 îmbunătățirea substanțiala a standardului de viată al populației.
Alături de aceste avantaje vor apărea si următoar ele constrângeri principale :
 presiunile concurențiale ale pieței unice ;
 competiția dură dintre firmele romanești si cele din statele membre dezvoltate ;
 necesitatea transformărilor tehnologice ,
Toate acestea ducând pe termen scurt la creșterea șomajulu i, odată cu restructurarea
întreprinderilor si a unor sectoare industriale. În domeniul agriculturii, pe termen mediu si lung,
prin integrare se obțin următoarele avantaje:
 creșterea productivității agricole;
 stimularea dezvoltării exploatațiilor agricole mijlocii si mari;
 îmbunătățirea accesului produselor agricole pe piața U.E. si dispariția tuturor
barierelor comerciale;
 încetinirea migrării forței de munca din agricultura.
Constrângerile in acest sector de activitate vor fi impuse de aplicarea Politicii Agricole
Comune (reducerea subvențiilor si a preturilor de sprijin) si de Organizația Mondiala a
Comerțului in ce privește comerțul agricol (necesitatea respectării normelor de calitate, igiena si
sănătate ale U.E.), reducerea ocupării forței de munca din agricultura (prin restructurarea
sectorului, prin creșterea productivității si atingerea performantei in agricultura ), etc.
Provocările potențiale legate de accesul la fondurile structurale ( in cal itate de viitor stat
membru UE) , țin de capacitatea stru cturilor instituționale si administrative adecvate, pentru
gestionarea acestor fonduri, de posibilitățile autorităților centrale si locale, a comunităților
regionale, de a participa la Cofinanțarea proiectelor ce beneficiază de finanțare, de capacitatea
administrației centrale, regionale si locale, de a apela si la alte credite de la BEI, BERD, si alte

95 instituții financiare.
Pentru orice cetățean, apartene nța țării la Uniunea Europeana asigură o îmbunătățire
continua a calității vieții, prin asigurarea unor standarde înalte in ceea ce privește sănătatea,
protecția sociala, siguranța la locurile de munca, protecția mediului, etc. Cetățenia europeană
conferă dreptul de a calatori, a munci sau a se stabili in orice stat membru. Un cetățean al unui
stat membru p oate vota si chiar candida in statul de rezidenta in alegerile locale si pentru
Parlamentul European. In același timp, toți cetățenii UE au dreptul la pr otecție consulară ș i
diplomatica, atunci când vizitează ță rile din afara Uniunii.
Accesul la fondurile structurale comunitare va da posibilitatea României sa dezvolte
echilibrat regiunile ramase in urma, sa modernizeze infrastructura de transporturi si de mediu; sa
asigure o dezvoltare rurala susținuta, sa creeze noi oportunități de ocupare a forței de mun ca, mai
ales in mediul rural, sa promoveze politici sociale care sa duca la standarde de viata de o calitate
superioare.
Dupa un proces lung de aderare , la 13 aprilie 2005 Parlamentul European da unda verde
aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, iar in 20 07 devine stat membru al Uniunii Europene.
După ce în perioada 2000 -2010 s -au aplicat prevederile Agendei Lisabona, s -a constat
faptul că trebuie introdusă o nouă strategie prin care să se îmbunătățească Agenda inițială, printre
acestea, numărâ ndu-se: lipsa unui program de aplicare adecvată pentru toate statele membre;
lipsa unei depline asumări politice la nivel național; monitorizarea deficitară a statelor membre;
numărul mare de obiective și ținte cuantificate și insuficienta corelare dintre obiectivele agendei
Lisabona și cele privind convergența economică.
În timp ce Agenda Lisabona a fost structurată pe 4 principii fundamentale (creștere
economică sutenabilă, coeziune socială mai puternică, locuri de muncă mai multe și mai bune și
economie bazată pe cunoaștere) având ca singur obiectiv dezvoltarea durabilă/mediul, Strategia
Europa 2020 a fost structurată pe 3 principii fundamentale (creștere inteligentă, creștere
sustenabilă și creștere incluzivă) , iar obiectivele ei sunt în număr de cinci:
 rata de ocupare trebuie atingă ținta de 75% (pentru grupa de vârstă 20 -64 ani);
 ponderea fondurilor totale alocate cercetării -dezvoltării trebuie să atingă 3% din
PIB;
 trebuie reduse emisiile de gaze cu efect de seră cu 20%, trebuie crescută eficiența
energetică cu 20% și trebuie crescută ponderea surselor de energie regenerabilă cu 20%;
 limitarea la maxim 10% a ratei de părăsire timpurie a școlii și atingerea
ponderii de 40% a persoanelor care absolvă învățământ terțiar;
 scăderea numărului persoanelor expuse riscului sărăciei cu 20 milioane.
Deși rezultatele implementării Agendei Lisabona nu au fost mulțumitoare, noua strategie
europeană pentru creșterea economică (Europa 2020) a propus pentru toate țările membre ținte
fixe ambițioase și aplică presiuni pozitive asupra acestora pentru a îndeplini obiectivele.
Strategia Europa 2020 este o strategie dedicată creșterii economice și asigurării locurilor
de muncă având ca principal obiectiv economic atingerea ratei de ocupare de 75% pentru
orizontul de timp 2 020.
În contextul economic dominat de actuala criză, piața forței de muncă în țara noastră este
puternic segmentată, fiind prezente două forme de deficit: deficitul ofertei de muncă (locuri de

96 muncă) și deficitul cererii de forță de muncă (șomaj). Provocăr ile cărora trebuie să facă față piața
forței de muncă din Romania au un caracter dual, ele vizând atât sectorul privat, cât și pe cel
public. Sectorul public s -a ajustat în urma contracției economiei în urma căreia o parte din
persoanele ocupate aparținând mediului privat de afaceri și -au pierdut locul de muncă, în timp ce
sectorul public a fost grav afectat de soluția luată de autorități de a reduce 25% din venitul celor
ce lucrază în acest sistem și de disponibilizare a angajaților începând cu anul 2010.
Situația economică cu care ne confruntăm este foarte dificilă. Suntem confruntați cu
efectele negative ale unei reevaluări permanente a riscurilor. De aceea, este nevoie să creăm
încredere din nou în Euro și în UE ca atare. Și nu putem face asta d ecât dacă arătăm că suntem
gata să luăm toate deciziile pentru a avea o monedă comună și o economie competitivă și în
același timp inclusivă și eficientă în ceea ce privește resursele. Trebuie făcute toate eforturile
pentru a accelera intrarea în vigoare a spațiului economic european. BCE va respecta tratatele și
va face tot ce trebuie pentru a asigura integritatea zonei euro și stabilitatea sa economică și
financiară. Dar nu putem să ne oprim aici. Trebuie să continuăm cu aprofundarea integrării zonei
econ omice, adăugând că se vor adopta pachetele care reformează Pactul de Stabilita te și
Creștere.
Situația actuală a lumii economice, a pus conducerea Uniunii Europene, în fața unor
alegeri foarte dificile, așa cum deciziile necesare pentru a stabiliza moneda unică europeană, nu
vor fi deloc ușoare și extrem de nepopulare.
Dezicerea de moneda unică europeană, ar avea un impact de -a dreptul catastrofal pentru
mai multe țări. “În cele din urmă și mitul despre egalitatea între economia Germaniei și cea a
Italiei, a fost spulberat.” – a spus T. Blair.
Principiile de bază ale UE trebuie să fie revizuite, deoarece această structură necesită noi
controale pentru a -și asigura conformitatea cu un anumit echilibru în interacțiunea economiilor
statelor membre ale Uniunii Eu ropene.
UE are nevoie de o reformă radicală. La nivelul statelor individuale, de asemenea, este
necesar de a se depune mult efort. Demisia șefilor de guverne din Italia și Grecia a demonstrat o
dată în plus, că pentru oamenii nu mai contează cine este la c onducere, "dreapta " sau " stânga ",
cei care au dreptate, sau mai puțin, singurul lucru important, este faptul că noua conducere a
găsit răspunsul la întrebarea cum să iasă din această situație. Orice decizie va fi extrem de
dificilă și foarte dureroasă, deoarece măsurile necesare pentru a stabiliza moneda euro va avea
consecințe sociale grave. S -a zvonit că problemele financiare din Grecia, au forțat pe germani și
francezi să se gândească la o potențială excludere din zona euro a țărilor cu problem grave. Însă
cancelarul german, Angela Merkel a negat zvonurile cu privire la reforma si in zona euro.
Uniunea Europeana se pune in miscare si impreuna cu Fondul Monetar International, salveaza
Grecia.
Ajutorul acordat Greciei constituie o investitie benefica p e termen lung pentru intreaga
Uniune desi poate aparea un act iresponsabil , UE se gandeste in primul rand la implicațiile
practice ale falimentului Greciei. În anii 1980, după ce Argentina a intrat in incapacitate de plată
a datoriei externe, celelalte st ate din America de Sud au ajuns in scurt timp la aceeași situație,
fapt ce a rezultat în „ deceniul pierdut”: un intreg deceniu in care economia generală a Americii
de Sud nu a putut progresa. În prezent, UE se bazează pe un sistem de relatii economice mul t

97 mai complex decât cel care caracteriza America de Sud , astfel că implicatiile pentru celelalte
state ale UE in cazul falimentului Greciei vor fi mult mai grave .
Mai mult, America de Sud nu avea o monedă unică, orice lovitură suferită de Euro ar
afecta in mod direct și im ediat orice alt stat care utilizează Euro in tranzacțiile interne care se
bazeaza pe moneda unica europeană pentru orice fel de tranzacții.
Acordarea unui nou împrumut ar putea constituii o oportunitate pentru Uniune de a
impune condiții mai stricte si de a juca un rol mai activ în reconstruirea economiei grecești . Prin
adoptarea unui rol de partener, mai degrabă decât de creditor, UE ar putea pune bazele unui mod
de lucru stabil pentru generațiile viitoare de guvern in statul grec.
Dacă UE, decide sa acorde împrumutul ar putea afecta in mod negativ relația dintre
Grecia și UE . Cetățenii celorlalte state UE s -ar putea simti frustrați pentru că statele lor și -au
asumat o misiune față de care ei nu simt nici o responsabilitate iar cetațe nii greci s -ar putea simți
jigniți pentru că și -ar simți lezată suveranitatea si dreptul de a decide singuri și de a își asuma
consecințele deciziilor. O mare parte din recentele proteste din Grecia au apărut ca urmare a
măsurilor de austeritate, impuse în parte și din cauza presiunilor FMI care au condiționat
acordarea primului împrumut.
Alte doua tari intra in deriva financiara: Portugalia( ca si Grecia, a cheltuit peste
posibilitati) si Irlanda ( la irlandezi motivele sunt diferite, tin de plasamentele proaste ale
bancilor si de criza din domeniul imobiliar) si vor fi si ele salvate de UE si FMI.
Moneda unică a pornit la drum cu tări care nu erau pregatite pentru o călătorie de
asemenea anvergură. Analiștii spun că nu pot avea aceeasi moneda tari care nu au si aceeasi
competitivitate. Iar la acest capitol, tari precum Grecia sau Portugalia sunt la distanțe
astronomice de Germania. Regândirea sistemului financiar, pentru ca asemenea crize sa nu se
mai repete, presupune in primul rand o disciplină fiscală d e fier. De aceea, a fost elaborat si e in
curs de ratificare Tratatul privind stabilitatea, coordonarea si guvernanta in zona euro, trataul
impune asa -numita regula de aur , prin care, in Constitutie sau intr -o lege echivalenta, fiecare
țară semnatară se angajează sa nu aibă un deficit structural mai mare de 0,5% din PIB. In plus va
fi interzis ca datoria publică sa depasească 60 % din PIB. Indisciplinații vor fi sancționați rapid si
usturător.
Comisia Europeană a prezentat masuri si pentru crearea de noi locuri de muncă , in
condițiile in care somajul la nivel european a atins un nivel record de – nu mai putin de 24 de
milioane de oameni nu au serviciu. Comisia are in vedere impulsion area creării de locuri de
muncă , prin reducerea impozitarii veniturilor s alariale sau printr -un mai mare sprijin acordat
intreprinderilor nou infiintate, sunt necesare companii inovatoare. "Și job -urile viitoare vor fi
inovatoare"46. Domeniile in care exista cele mai mari posibilitați de crearea de locuri de muncă,
in viitor, s unt: economia ecologică (economia verde) , serviciile de sănătate si noile tehnologii.
Șomajul din Spania (23%,iar in rândul tinerilor de 50%), este o problemă importantă
pentru Uniune si de aceea este nevoie sa se apeleze la un plan de austeritate.Noul pl an de
austeritate prevede reducerea deficitului bugetar de la 8,5 % din BIB anul trecut la 5,3% in 2012.
Economia este deja in declin și este nevoie de o reducere a cheltuielilor echivalentă cu 4% din
PIB. Spania a depășit anul trecut tinta deficitului bu getar pentru ca autoritatile regionale nu si -au

46 Discurs tinut de presedintele Comisiei Europene Jose Manuel Barroso, mai 2012.

98 respectat obiectivele, in timp ce creșterea economică a fost sub așteptări. Situația se poate repeta
deoarece austeritatea excesivă frânează cresterea economică, ceea ce duce la noi împrumuturi, in
pofida efo rturilor guvernului.
Spania poate depași criza doar cu sprijinul partenerilor europeni, care ar trebui să
permită o consolidare fiscală moderată si sa sustină in paralel cresterea economiei țării. Una
dintre masurile salvatoare ar putea fi ca Banca Centra la Europeană sa anunțe ca va acționa ca
creditor de ultima instanța pentru guvernele cu pr obleme financiare din zona euro . Singurul
obiectiv urmărit de către Germania la momentul actual – este de a stabiliza zona euro în
frontierile, în care există acum, dupăcum aprecia cancelarul german .
5.4. Perspective pentru Uniunea Europeană

Într-o lume aflată în permanentă schimbare, UE dorește să devină o economie inteligentă,
durabilă și favorabilă incluziunii. Aceste trei priorități se sprijină reciproc și sunt în măsură să
ajute UE și statele membre să obțină un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă, de
productivitat si de coeziune socială.
În practică, Uniunea a stabilit cinci obiective majore – privind ocuparea forței de muncă,
inovarea, educația, incluz iunea socială și mediul/energia – care urmează să fie îndeplinite până în
2020. Statele membre au adoptat propriile lor obiective naționale în aceste domenii. Diverse
acțiuni la nivel european și național vin în sprijinul Strategiei.
Creșterea inteligentă presupune îmbunătățirea prestației UE în următoarele domenii:
 educație (încurajarea procesului de învățare și de îmbunătățire a competențelor) ;
 cercetare și inovare (crearea de noi produse și servicii care să genereze creșter e
economică și noi locuri de m uncă și să ne ajute să facem față provocărilor de ordin social) ;
 societatea digitală (utilizarea tehnologiilor informației și comunicațiilor) .
Obiectivele UE pentru o creștere inteligentă :
 un nivel al investițiilor publice și private în cercetare și dezvo ltare de 3% din
PIB-ul UE ; condiții mai bune pentru cercetare, dezvoltare și inovar ;
 o rată de ocupare a forței de muncă de 75 % în rândul populației cu vârste
cuprinse între 20 și 64 de ani , până în 2020 (prin crearea de condiții favorabile inserției
profesionale, în special pentru femei, tineri, persoane în vârstă sau necalificate și imigranți
legali) ;
 rezultate mai bune pe plan educațional, în special reducerea abandonului școlar la
mai puțin de 10% ;
 creșterea până la cel puțin 40% a ponderii absolvenți lor de studii superioare sau
echivalente în rândul populației în vârstă de 30 -34 de ani .
UE intentioneaza să stimuleze creșterea inteligentă cu ajutorul a 3 inițiative majore :
 O agendă digitală pentru Europa , prin care își propune:
 să creeze o piață dig itală unică, bazată pe internet rapid și ultrarapid și pe
aplicații interoperabile ;
 până în 2013: acces universal la internet în bandă largă ;
 până în 2020: acces universal la internet mult mai rapid (cel puțin
30Mbps) ;
 până în 2020: o viteză a internetului de peste 100 Mbps în peste 50% din
locuințele din Europa.

99  Uniune a inovării , prin care își propune:
 să reorienteze politica în materie de cercetare, dezvoltare și inovare către
domenii care prezintă provocări majore pentru societate (schimbări climatice, utilizarea eficientă
a energiei și a resurselor, schimbări demografice, sănătatea populației etc.) ;
 să consolideze toate verigile din lanțul inovării , de la cercetarea
fundamentală la comercializare.
 Tineretul în mișcare , prin care își propune:
 să-i ajut e pe studenți și pe stagiari să studieze în străinătate ,
 să-i pregătească mai bine pe tineri pentru piața muncii ;
 să îmbunătățească performanțele universităților europene și să le facă mai
atractive pe plan internațional ;
 să amelioreze toate aspectele lega te de educație și formare (excelență
academică, egalitate de șanse etc. )
 Creștere durabilă
Pentru a asigura o creștere economică durabilă, trebuie:
 să dezvolte o economie mai competitivă, cu emisii scăzute de CO2 , care
să utilizeze resursele în mod eficien t și durabil;
 să protejăm mediul , să reducem emisiile de gaze cu efect de seră și să
stopăm pierderea biodiversității;
 să profităm de poziția Europei ca lider în dezvoltarea de noi tehnologii și
metode de producție ecologice ;
 să introducem rețele electric e inteligente și eficiente;
 să valorificăm rețelele europene pentru a le acorda întreprinderilor (în
special micilor producători) un avantaj competitiv suplimentar ;
 să îmbunătățim mediul de afaceri , în special pentru IMM -uri;
 să-i ajutăm pe consumatori să aleagă produse și servicii, în cunoștință de
cauză.
Obiective le UE pentru o creștere durabilă sunt următoarele :
 reducerea cu 20%, până în 2020, a emisiilor de gaze cu efect de seră față de
nivelul din 1990 – UE este dispusă să reducă emisiile chiar și cu 30%, cu condiția ca și alte țări
dezvoltate să își asume angajamente similare și ca țările în curs de dezvoltare să contribuie, în
măsura posibilităților, în c adrul unui acord global;
 creșterea ponderii surselor de energie regenerabile până la 20%;
 creșterea cu până la 20% a eficienței energetice .
UE intentioneaza să stimuleze creșterea durabilă cu ajutorul a 2 inițiative majore :
 Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor. Pentru a trece la o
economie care utilizează resursele în m od eficient și emite mai puțin CO2, trebuie să reducem
dependența creșterii economice de resurse și energie, în special prin:
 reducerea emisiilor de CO2 ;
 îmbunătățirea securității energetice ;
 reducerea cantității de resurse utilizate .
 O politică industria lă adaptată erei globalizării . UE are nevoie de o politică industrială
care să sprijine întreprinderile, în special pe cele mici, în eforturile lor de adaptare la globalizare,
de depășire a crizei economice și de trecere la o economie cu emisii scăzute de CO2:
 sprijinind spiritul antreprenorial, pentru ca întreprinderile europene să devină mai

100 performante și mai competitive
 acoperind toate elementele lanțului valoric din ce în ce mai globalizat, de la
accesul la materii prime la serviciile post -vânzare.
O astfel de politică poate fi elaborată doar în strânsă cooperare cu întreprinderile,
sindicatele, mediul academic, ONG -urile și organizațiile de consumatori.
Concurența pentru resursele naturale se va intensifica la nivel global și va exercita
presiuni asup ra mediului. Politica de dezvoltare durabilă a UE poate contribui la diminuarea
acestor presiuni.
 Schimbările climatice
Pentru a atinge obiectivele de combatere a schimbărilor climatice, trebuie să accelerăm
ritmul de reducere a emisiilor și să exploatăm n oile tehnologii (instalații eoliene și solare,
captarea și stocarea carbonului etc.).
De asemenea, trebuie să consolidăm capacitatea de rezistență a economiilor în fața
riscurilor climatice, precum și capacitatea de prevenire a dezastrelor și de reacție la acestea.
Competitivitatea
UE trebuie să -și amelioreze productivitatea și competitivitatea și să -și mențină poziția de
vârf în domeniul tehnologiilor ecologice, mai ales în raport cu concurența sporită din China și
America de Nord.
Atingerea obiectivelor e uropene în domeniul energiei ne -ar permite economisirea, până
în 2020, a 60 de miliarde de euro la importurile de petrol și gaz. Pe lângă avantajul economic,
acest fapt ne -ar permite să îmbunătățim securitatea energetică.
Un nivel sporit de integrare a pie ței europene a energiei ar putea contribui la o creștere a
PIB-ului UE cu 0,6% până la 0,8%.
Dacă UE și -ar mări ponderea surselor regenerabile la 20%, ar putea fi create 600 000 de
noi locuri de muncă – și alte 400 000 dacă este atins obiectivul de 20% pri vind eficiența
energetică. Este necesar să ne asigurăm că măsurile care vizează reducerea emisiilor țin cont de
maximizarea beneficiilor și de minimizarea costurilor, inclusiv prin utilizarea de soluții tehnice
inovatoare.
Creșterea favorabilă incluziunii presupune:
 rată mai mare de ocupare a forței de muncă – locuri de muncă mai bune și mai
numeroase , în special pentru femei, tineri și lucrători de peste 55 de ani ;
 creșterea capacității de anticipare și gestionare a schimbării prin investiții în
formare profesională și îmbunătățirea competențelor ;
 modernizarea piețelor muncii și a sistemelor de protecție socială ;
 garantarea accesului tuturor la beneficiile creșterii economice .
Obiectivele UE pentru o creștere economică favorabilă incluziunii , ssunt urmă toarele :
 rată de ocupare a forței de muncă de 75 % în rândul populației cu vârste
cuprinse între 20 și 64 de ani până în 2020 (prin crearea de condiții favorabile inserției
profesionale, în special pentru femei, tineri, persoane în vârstă sau necalificate și imigranți
legali) ;
 rezultate mai bune pe plan educațional, în special , reducerea abandonului școlar
la mai puțin de 10% , creșterea până la cel puțin 40% a ponderii absolvenților de studii
superioare sau echivalente în rândul populației în vârstă de 30 -34 de ani ;
 reducerea cu cel puțin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau
riscă să sufere de pe urma sărăciei și a excluziunii sociale .

101 UE intentioneaza să stimuleze creșterea favorabilă incluziunii cu ajutorul a 2 inițiative
majore :
 O agendă pentru noi competențe și noi locuri de muncă , prin care își propune:
 să ajute cetățenii să dobândească noi com petențe , să se adapteze la
schimbările de pe piața muncii și să se reorienteze profesional ;
 să modernizeze piețele muncii , pentru a spori productivitatea muncii și rata de
ocupare a forței de muncă, pentru a reduce șomajul și pentru a asigura durabilitatea modelelor
sociale europene.
 Platforma europeană de combatere a sărăciei , prin care își propune:
 să asigure coeziunea econ omică, socială și teritorială ;
 să garanteze respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor care suferă
de pe urma sărăciei și a excluziunii sociale și să le asigure acestora un trai demn și un rol activ în
societate;
 să sprijine măsurile care favoriz ează integrarea în comunitate, formarea și
inserția profesională și accesul la protecție socială.
De asemenea, UE sprijină creșterea favorabilă incluziunii prin proiectele și investițiile
în domeniul dezvoltării regionale, prin care reduce discrepanțele di ntre regiuni și asigură accesul
tuturor europenilor la beneficiile creșterii economice.
 Pactul de stabilitate și creștere
Este un set de reguli care încurajează statele membre să mențină viabilitatea finanțelor
publice. Pactul are două componente:
 componen ta preventivă invită statele membre să transmită anual programul de
stabilitate (țările din zona euro) sau de convergență (celelalte state membre), odată cu programul
național de reformă. Acest program prezintă modul în care statul membru intenționează să
asigure și să mențină viabilitatea finațelor publice pe termen mediu. Ulterior, Comisia poate oferi
recomandări politice (în iunie, în cadrul semestrului european) sau, dacă este necesar, poate
înainta o propunere Consiliului pentru ca acesta să transmită un avertisment în cazul unui deficit
excesiv.
 componenta corectivă reglementează procedura în caz de deficit excesiv (PDE).
În baza PDE, dacă deficitul bugetar al unui stat membru depășește limita de 3% (conform
Tratatului), Consiliul va transmite recomand ări privind redresarea situației. Nerespectarea
acestor recomandări poate duce la impunerea de sancțiuni pentru statele din zona euro.
Pactul de stabilitate și creștere este în curs de consolidare, prin introducerea unor
modificări menite :
 să permită compo nentei corective a Pactului să ia mai bine în considerare
interacțiunea dintre datorie și deficit, mai ales în țările puternic îndatorate (unde datoria publică
depășește 60% din PIB) ;
 să accelereze procedura în caz de deficit excesiv și să facă impunerea s ancțiunilor
semiautomată – în acest sens, în cadrul Consiliului va fi nevoie de o majoritate calificată nu atât
pentru a aproba, cât mai ales pentru a respinge o propunere de sancționare înaintată de Comisie ;
 să amelioreze cadrele bugetare naționale, abord ând aspectele contabile și
statistice, precum și practicile în materie de previziuni.
În ultimii zece ani, statele membre au făcut alegeri economice divergente, care au dus la
accentuarea diferențelor în materie de competitivitate și la apariția unor dezec hilibre
macroeconomice la nivelul UE. Pentru ca această situație să nu se repete în viitor, Comisia a
propus un nou mecanism de supraveghere, menit să identifice și să corecteze aceste aspecte, încă
din faza incipientă. Prin acest mecanism, economiile stat elor membre vor fi monitorizate în

102 vederea depistării dezechilibrelor macroeconomice (ex. bule imobiliare, creșterea deficitului de
cont curent sau a excedentelor, scăderea competitivității). Dacă statele membre depășesc
„nivelurile de alertă”, Comisia va face analize aprofundate pentru a stabili dacă dezechilibrele
sunt dăunătoare și, dacă este cazul, va face recomandări.
Statele membre ale zonei euro au convenit asupra unui program suplimentar de reforme,
cunoscut sub numele de „Pactul euro plus”, care co nstituie o reflecție a interdependenței dintre
ele. Alte șase țări, care nu fac parte din zona euro, au decis să adere la acest pact: Bulgaria,
Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia și România. Pactul vizează patru domenii:
competitivitate, ocuparea forței de muncă, viabilitatea finanțelor publice și consolidarea
stabilității financiare.
Pactul a fost aprobat de liderii UE în martie 2011. Toate cele 23 de părți semnatare se
angajează să implementeze reformele în detaliu. Cele patru state membre care nu au s emnat
pactul sunt libere să facă acest lucru oricând doresc. Angajamentele asumate în virtutea pactului
se integrează în noul cadrul de guvernanță economică și sunt incluse în programele naționale de
reformă ale statelor membre.
UE a elaborat noi reglement ări și a creat agenții cu scopul de a preveni din timp apariția
problemelor și de a se asigura că toți actorii din sectorul financiar sunt supuși unor reglementări
și monitorizări stricte. În prezent se întreprind și alte acțiuni, în special pentru a garan ta că
băncile europene au suficiente rezerve de capital pentru a face față, în viitor, șocurilor care
afectează sistemul financiar și pentru a continua să funcționeze și să ofere credite întreprinderilor
și persoanelor fizice.

103 CAPIT OLUL VI
FIRMA ÎN MEDIUL CONCURENȚIAL

6.1. Med iul extern al firmei – definire și componente

Sistem socio -economic complex și dinamic, firma are un caracter deschis fiind o
componentă a sistemelor mai mari, pe care le reprezintă, adică economia și societa tea. Integrarea
firmei în aceste metasisteme, în mediul în care aceasta își desfășoară activitatea, se realizează
prin multiple legături care reflectă atât faptul că firma este angajată în relația cu mediul, dar și că
această relație permite manifestarea d inamismului ei. Ȋn calitate de sistem deschis, firma este
organic adaptivă, în sensul că modificările produse în structura și funcționarea sa, sunt un
rezultat al transformărilor produse în mediu, și activă, în sensul că la rândul ei influențează acest
mediu prin produsele și serviciile sale, prin potențialul său inovațional, mutațiile pe care le
produce socio -economică în care este plasată. Firma este, deci, un complex ce se organizează în
viața socio -economică, în calitate de ansamblu de sine stătător afl at însă în continue și multiple
legaturi cu mediul.
Noțiunea de mediul exterior firmei este foarte complexă, deoarece include un ansamblu
de elemente de natură diferită și anume: politică, socială, economică, tehnologică, juridică etc.,
care se manifestă p e plan național și internațional și acționează asupra firmei nu în mod izolat, ci
în strânsa lor interdependență.
Mediul extern al firmei marchează:
 stabilirea obiectivelor;
 obținerea resurselor necesare;
 adoptarea și aplicarea deciziil or de realizarea a o biectivelor.

Figura nr. 6.1. Model simplu de input -output: firma ca sistem deschis
Sursa: Băcanu B., Tehnici de analiză în management , Ed.Polirom, București, 2007

Orice firmă trebuie să fie descrisă de un astfel de model – sistem deschis care implică
interacțiuni permanente între aceasta și mediul său extern. Este posibil ca firma să nu poată face Intrări Proces de
transformar
e Ieșiri Reluarea
procesului
Mediul extern

104 nimic sau numai foarte puțin pentru a schimba elementele și forțele externe ce -i condiționează
evoluția, dar ea nu are alternativă la necesitatea identificării, evaluării, previzionării,
receptivității și reacției, provocării chiar a factorilor externi care -i pot afecta activitatea, mai ales
dacă se are în vedere faptul că firma opere ază într -o societate pluralistă, formată din grupuri de
presiune cu interese diferite, adeseori contradictorii, pe care managementul firmei trebuie să le
integreze și armonizeze.
Mediul de marketing reprezintă tot ceea ce se găsește în exteriorul organiza ției,
ansamblul elementelor controlabile și necontrolabile cu care aceasta interacționează în vederea
desfășurării activității sale. Acest mediu este considerat un mediu de afaceri, un punct de pornire
în dezvoltarea strategiei de marketing a organizației.
Dacă pentru întreprindere, așa cum observă Philip Kotler , „mediul de marketing =
oportunități și primejdii”47, înseamnă că rezultatele activității sale vor depinde, pe de o parte, de
măsura cunoașterii fizionomiei și mecanismului de funcționare a mediului , iar, pe de altă parte,
de capacitatea și priceperea întreprinderii de a fructifica oportunitățile și de a evita primejdiile pe
care acesta le furnizează.
Fructificarea ocaziilor oferite de mediul exterior ori contracarearea amenințărilor acestuia
este de terminată de potențialul întreprinderii, de capacitatea sa de a realiza acest lucru.
Cunoașterea potențialului presupune , deci, cunoașterea elementelor ce stau la baza desfășurării
activității întreprinderii, a modului în care aceasta se combină și a efect elor pe care le generează
în cadrul mediului extern.
Mediul intern se referă la totalitatea elementelor care asigură realizarea obiectivului de
activitate al organizației, respectiv resursele acesteia:
 tehnice : utilaje, materii prime, mobilier, unelte, et c.;
 financiare : capital propriu, credite, dobânzi, etc. ;
 umane : ansamblul angajaților, ca număr și structură, cu toate nevoile, motivațiile,
cunoștiințele, experiența, abilitățile, interesele lor;
 informaționale : informații propriu – zise și tehnologia aferentă.
Aceste elemente intră în acțiune ca un ansamblu în care componentele „conlucrează”,
condiționându -se reciproc putându -se sau anihilându -se una pe cealaltă după caz48.
Când raporturile de resurse sunt adecvate iar disponibilitatea lor este maximă, asmblarea în
procesul activității poate produce un efect de sinergie ridicat.
Datorită complexității și multidimensionalității mediului în care își desfășoară activitatea
întreprinderea, în literatura de specialitate există încă numeroase puncte de vedere cu privire la
conceptul de mediu extern. Astfel, la modul cel mai general, mediul extern reprezintă
totaliataea forțelor necontrolabile la care întreprinderea trebuie să -și adapteze politica și se
constituie din participanții și forțele externe care influi ențează asupra posibilităților
întreprinderii de a dezvolta și menține tranzacții avantajoase49.
Mediul extern al firmei „reunește ansamblul de factori și forțe externe acesteia capabile
să influențeze menținerea sau dezvoltarea schimburilor pe piețele pe care acționează”50.

47 Kotler, Ph., Principiile marketingului , Ediț ia a-II-a, EdituraTeora, București, 2002, p.127.
48 Florescu, C., Marketing , Editura Marketer , București, 2002, p.183.
49 Kotler, Ph., Principiile marketingului , Editura Teora, București, 2001, p.124.
50 Pop, N., (Coordonator), Marketing , Editura Economică, Bucureești, 2000, p.49.

105 Ȋn zilele noastre se poate spune că mediul extern este, fără îndoială, un mediu complex și
turbulent.
Un mediu complex include foarte multe elemente eterogene aflate în relații strânse unele
cu celelalte. Chiar organizația însăși contrib uie la creșterea complexității mediului său extern
prin strategiile pe care le adoptă: de penetrare pe noi piețe, de largire a gamei sortimentale, de
atragere de noi segmente de clienți, etc.; complexitatea mediului este adeseori o consecință a
creșterii e conomice a dezvoltării.
Un mediu turbulent este, după cum am mai spus, acela în care schimbările sunt rapide, și
uneori dramatice. Caracterul turbulent al mediului este dat și de incertitudinea creată de
interacțiunile componentelor mediului. Cu cât va fii mai complex, cu atât mediul va fii și mai
turbulent. Acestei caracteristici organizația trebuie să -i răspundă cu o mare flexibilitate.
Gestiunea oricărei firme trebuie să ia în considerare natura mediului extern în care aceste
funcționează. Mediul poate f ii împărțit în două mari segmente : mediul general sau mega –
mediul și mediul specific care au elemente specifice.
 Mega –mediul (mediul general în care acționează o firmă) este acea componentă
a mediului extern al firmei, care reflectă condițiile generale și tendințele din societatea în care își
desfășoară activitatea firma.
Mega -mediul cuprinde cinci elemente51:
 Mediul tehnologic reflectă nivelul de cunoștințe în ceea ce privește producția
de bunuri și servicii. Deși, unele firme pot avea cunoștințe tehnic e și tehnologii brevetate, care să
le confere întâietate pentru o perioadă, totuși majoritatea firmelor sunt afectate fie pozitiv, fie
negativ de progresul tehnologic. De aceea pentru a rămâne competitive, firmele trebuie să fie
permanent la curent cu noil e descoperiri fapt ce le oferă posibilitatea de a realiza produse,
executa lucrări sau presta servicii care sunt cerute pe piață;
 Mediul economic reprezintă acel sistem în care se produc, se distribuie și se
consumă bunurile și serviciile . Firmele din econ omia de piață acționează pe o piță capitalistă, în
care activitatea economică este guvernată de legile piețeei, iar mijloacele de producție sunt
deținute de persoane fizice (direct sau prin intermediul firmelor). Ȋn contrast, firmele din
economia socialist ăcare este economia în care mijloacele de producție sunt deținute de stat,
desfășoară o activitate economică coordonată integral de stat prin intermediul planificării. Ele nu
acționează pe baza legilor pieței. Nu există în practică forme perfecte ale celor două tipuri de
organizare a economiei, de aceea firmele care acționează în mai multe țări se confruntă cu o
mare varietate de reguli economice, cărora trebuie să le facă față;
 Mediul politico -legislativ include sistemul legal și guvernamental căruia
firma trebuie să i se conformeze . Tendințele resimțite în legislație, deciziile tribunalelor, politica
și reglementările guvernamentale conțin elemente importante ale mediului politico -legislativ;
 Mediul socio -cultural reprezintă totalitatea atitudinilor, valor ilor normelor
de conduită, comportamentelor și tendințelor demografice caracteristice unei arii geografice.
Firmele transnaționale se confruntă cu diferențe culturale între diferite piețe și trebuie să -și
adapteze produsele la specificul acestor piețe;
 Mediul internațional include factorii din afara țării de origine a unei firme,

51 Man M., Firma în condițiile economiei concurențiale de piață , Editura Arves, Craiova,2008, p.65.

106 ce pot influența activitatea acesteia . Importanța mediului internațional este în continuă creștere
și poate avea influențe foarte mari asupra unei firme. Astfel, fluctuațiile dolar ului față de
diferitele monede naționale pot influența capacitatea unei firme de a concura pe piața mondială,
iar, acordurile de liber -schimb, oferă posibilități mari de valorificare a pieței nou create. Ele
permit bunurilor și serviciilor să circule liber în zona respectivă, iar barierele tarifare și netarifare
sunt eliminate treptat .
Tabelul n r.6.1
Mediul înconjură tor general al firmei

Mediul
politico -legal
Mediul economic

Mediul
social -cultural

Mediul tehnologic

 Ideologia politică
 Forma de
guvernământ
 Stabilitatea politică
 Stabilitatea legală
 Atitudinea față de
investițiile străine
 Drepturile de
proprieta te ale STN
 Legislația vamală
 Legislația
comercială
 Politica
protecționistă
 Sistemul legal
 Echilibrul puterilor
 Sindicatele
 Opoziția
 Terorismul politic  Nivelul economic
 Rata de dezvoltare
 Politica fiscală și
monetară
 Șomajul
 Inflația
 Convertibilitatea
 Salarizarea
 Reglementările
antiprotecționiste
 Segmentul de
proprietate publică
 Dezvoltarea regională
 Climatul afacerilor
 Ciclicitatea  Valorile, morala,
etica
 Demografia
 Limbile utilizate
 Gradul alfabetizării
 Instituțiile sociale
 Instituțiile civice
 Simbolistic a
 Atitudinea față de
muncă
 Religiile
 Stilul de viață
 Rolul ecologiei
 Integrarea regională  Disponibilitatea
resurselor energetice și
naturale
 Infrastructura
comunicațiilor
 Calificarea forței de
muncă
 Regimul patentelor
 Sistemul informațional
 Creativitatea
 Potențialul de
cercetare -dezvoltare
 Rețeaua instituțiilor de
cercetare -dezvoltare

Sursa : Băcanu B. , Tehnici de analiză în management, Ed. Polirom, București, 2007.

 Mediul specific depinde foarte mult de natura produselor și serviciilor oferite de
o firmă, și de localizarea teritorială a acesteia.
Principalele elemente ale mediului specific sunt:
 clienții sunt acele persoane fizice și juridice care cumpără produsele și/sau
serviciile oferite de firmă. Tot mai multe firme sunt preocupate de sati sfacerea necesităților
consumatorilor și acordă o atenție deosebită calității produselor și serviciilor căutând metode
care să -i satisfacă pe clienți mai bine decât firmele concurente și încercând să le asculte
doleanțele;
 concurența este formată din total itatea firmelor care oferă aceleași produse și
servicii . O firmă nu trebuie doar să -și analizeze foarte bine concurenții actuali, ea trebuie să
cunoască și potențialii concurenți ce pot intra pe piață și să țină pasul cu ceea ce oferă firmele
concurente, a pelând la bazele de date comerciale, reviste și ziare de specialitate, servicii de
consultanță, literaturpecialitate, etc;
 furnizorii sunt acele persoane fizice sau juridice care pun la dispoziție
resursele de care are nevoie o firmă pentru a -și desfășura activitatea în condiții bune . Firmele

107 au de regulă un număr mare de furnizori în scopul reducerii dependenței de o singură sursă, însă
concurența acerbă de pe piața mondială a schimbat această viziune;
 piața forței de muncă cuprinde totalitatea persoanelor care pot fii potențiali
angajați ai firmei. Capacitatea de a atrage, motiva și reține resursele umane necesare producerii
unor bunuri și servicii competitive, este esențială pentru o firmă;
 autoritățile de stat (locale sau centrale) reprezintă acele firme care aplică și
urmăresc respectarea legilor la nivel local sau central . La nivel local, interacțiunile unei firme
cu autoritățile de stat implică relațiile dintre aceasta și agențiile de protecție a mediului
înconjurător, administrațiile financiare, poliț ie.
Mutațiile în mediul ambiant al firmei, exprimă caracterul dinamic al acestuia și sunt
influențate de factori de mediu natural (solul, apa, aerul, atmosfera, etc.) și factori de mediu
artificiali (condițiile create de om în scopul îmbunătățirii condiții lor de viață și de muncă).
Mișcările care au loc în mediul firmei îl divizează pe acesta în mediu extern (instituțiile
și persoanele fizice care pot influența firmele din afară) și mediul intern (compartimentele,
persoanele și grupurile din cadrul firmei care influențează firma).
Ȋn acest context, mutațiile din mediu ambiant al firmei cuprind toate elementele exogene
firmei de natură economică, tehnică, politică, demografică, culturală, științifică, organizatorică,
juridică, psiho -socialogică, educațională și ecologică ce marchează stabilitatea obiectivelor
acesteia.
Factorii care influențează mutațiile mediului ambiant al firmei sunt de natură diversă
și se concretizează în:
 factori economici , care cuprind ansamblul elementelor economice din mediul
ambian t cu acțiune directă asupra firmei (piața internă și externă, pârghiile economico –
financiare, etc.);
 factori de management sunt exteriori firmei dar influențează în mod considerabil
activitatea acesteia (planificarea macroeconomică, organizarea economiei n aționale, modalitțile
de coordonare, etc.);
 factori tehnici și tehnologici influențează gestiunea firmei și activitatea acesteia
(nivelul tehnic al mașinilor, utilajelor și instalațiilor posibil de achiziționat, calitatea cercetării
științifico -tehnice, n ivelul brevetelor și licențelor, etc.)
 factori demografici includ totalitatea elementelor demografice care acționează
asupra firmei (numărul și structura socio -profesională a populației, ponderea populației ocupate,
populația activă etc.);
 facori socio -culturali, care influențează direct sau indirect firma îndeosebi în
economia de piață (structura socială a populației, ocrotirea sănătății, învățământul , cultura,
știința, etc,)
 factori ecologici au o influență deosebită în perioada actuală asupra activităț ii
firmei (resursele naturale, apa, solul, clima, vegetația, etc.);
 factori juridici influențează prin ansamblul de legi, decrete și hotărâri
guvernamentale activitatea firmei (Legi, Hotărîri de Guvern, Ordonanțe Guvernamentale, etc.);
 factori politici care acționează direct sau indirec asupra firmei (politica
economică, socială, politica învățământului, etc.).

108 Acțiunea acestor factori determină mutații în economia și mediul firmei, în special în
perioadele de trecere la economia de piață, indiferent de m odalitatea pentru care s -a optat, adică
terapia de șoc sau introducerea treptată, fară multe convulsii sociale.

6.2. Micromediul firmei

Micromediul firmei cuprinde un ansamblu de factori externi care afectează în mod direct
întreprinderea și asupra că rora se poate exercita un anume control. Influențând deciziile,
strategiile, și tacticile de marketig, schimbările din acest mediu au o deosebită semnificație
pentru marketeri. Componenții principali ai micromediului sunt:
 Furnizorii – sunt organizațiile și indivizii care oferă firmei inputurile (materii și
materiale, utilaje, echipament tehnologic, energie, ambalaje, etichete, servicii, forța de muncă,
resurse financiare, informații etc) necesare fabricării produselor proprii.
În relațiile cu furnizorii, firma trebuie să aibă în vedere și un anumit risc cu fiecare în
parte, care poate să apară dacă:
 furnizorul deține patentul asupra produsului care constituie inputul esențial
pentru firmă;
 produsul ce constituie inputul esențial nu este substituibil;
 în cazul firmelor de comercializare (magazin, supermarket etc) clienții solicită în
mod expres produse realizate numai de o anumită firmă;
 schimbarea furnizorului este prea costisitoare;
 furnizorul este mai puternic decât cumpărătorul;
 o firmă mică, care se aprovizionează de la un mare furnizor este în dezavantaj
(firmele mari oferă, de regulă produse de mai slabă calitate la prețuri dezavantajoase firmelor
care au comenzi mici) etc.
Specialiștii în marketing ai firmei trebuie să monitorizeze activitatea furnizorilor,
deoarece problemele acestora, nerezolvate la timp, pot produce grave perturbări în producția
proprie și implicit la creșterea costurilor produselor sale cu consecințe dramatice în planul
profitabilității. În aceste condiții, proprii clienți p ot trece la firmele concurente.
 Clienții – alcătuiesc cercul agenților economici (firme și instituții) și al
persoanelor individuale cărora le sunt adresate produsele (serviciile) întreprinderii.
Clienții constituie cea mai importantă componentă a microme diului. Componenții
clientelei unei firme, grupați după natura lor în grupuri omogene pot forma:
 piețele de consum (formate din consumatorii privaț i);
 piețele industr iale (formate din utilizatori);
 piețele de distribuție (formate din intermediarii care c umpără pentru a
revinde);
 piețele guvernamentale (formate din cumpărători, organisme publice) ;
 piețele internaționale (formate din cumpărători externi).
Sarcina compartimentului de marketing dintr -o firmă este de a maximiza cererea pentru
produsele (ser viciile) pe care le oferă clienților, să știe să mențină clienții existenți și să atragă
noi clienți din rândul non -consumatorilor relativi și al concurenței. Pentru a realiza aceste

109 obiective, specialiștii în marketing trebuie să cunoască: caracteristicil e clienților: unde trăiesc,
stilul de viață, vârsta, nivelul educației, ocupația, veniturile etc. Toate aceste caracteristici
formează profilul clientului, care trebuie comparat cu profilul pieței pentru a identifica produsele
firmei care plac mai mult anu mitor tipuri de clienți. Pe aceasta bază se decid caracteristicile
noilor produse, prețurile și mesajele promoționale cele mai potrivite pentru piața țintă, ce nevoi
își satisfac clienții cu produsul respectiv și care sunt avantajele obținute de pe urma lu i,
comparativ cu alte produse care satisfac aceleași necesități. Aceasta deoarece, de exemplu, lumea
nu cumpară bilete la un spectacol, ci o seară distractivă sau gospodinele nu cumpără detergenți,
ci speranța unor haine mai curate și mai puțin uzate prin spălare.
Dacă apare însă un mijloc mai bun pentru satisfacerea uneia din nevoile lor, consumatorii
îl vor adopta imediat.
 Intermediarii
Aceștia sunt agenți economici implicați în promovarea, distribuirea și vânzarea
produselor unei firme către consumator ii finali, respectiv comercianții de gros și detail, dar și
alte categorii, mai puțin importante, ca: brokeri, jobberi, curieri, comisionari etc, societăți de
transport, de asigurări sau agenții de publicitate, de sondare sau de consultanță de marketing.
Sunt trei tipuri de intermediari care se pot implica în eforturile de marketing ale unei
companii:
 Resellerii (revânzătorii), în care intră angrosiștii, detailiștii, micii comercianți,
agenții de vânzări. Trebuie să se colaboreze numai cu acei reselleri car e ajută firma să -și
maximizeze gradul în care produsele sale satisfac consumatorul final. Există, însa, pericolul ca –
datorită relației directe pe care o are cu consumatorul final – resellerul care -i comercializează
produsele să devină mai puternic decât firma producătoare și astfel să -i dicteze termenii
schimbului, care -i devin nefavorabili.
 Distribuitorii fizici, care sunt de regulă operatorii depozitelor de mărfuri și
firmele de transport implicate în transportarea mărfurilor de la producători la consu matori. Dacă
produsele nu se mai găsesc din cauza că cei de la depozite nu au urmărit cu atenție nivelul
stocurilor, firma poate pierde clienții. De asemenea, dacă produsele sunt livrate cu întârziere sau
deteriorate, este prea puțin probabil ca firma să -și mai păstreze consumatorii pe care -i are.
 Agențiile prestatoare de servicii de marketing (sondare, consultanță, publicitate).
Ele ajută firmele să -și identifice consumatorii și să comunice cu ei, să cunoască piețele și mediul
concurențial.
 Concurenții
Aceștia sunt firme similare care urmăresc să satisfacă aceleași nevoi ale clienților, fiind
percepute de consumatori ca alternative pentru satisfacerea nevoilor lor.
 Concurenții direcți cuprind firmele care oferă același tip de produse sau servicii
pentru a satisface aceleași nevoi. Ca exemplu pot fi luate cunoscutele firme de băuturi
răcoritoare: Coca -Cola și Pepsi sau popularele firme de detergenți: Ariel și Persil. Concurenții
direcți fac eforturi financiare deosebite cu reclama, în încercarea de a arăt a superioritatea
produsului lor în raport cu al rivalilor. Foarte des, în această luptă se utilizează și prețul în
încercarea de a atrage o parte din cumpărătorii rivalilor. Fiind foarte costisitoare, concurența
directă nu ajută la supraviețuire decât firm ele foarte puternice, cu suficiente mijloace financiare.

110  Concurenții indirecți sunt firmele care oferă consumatorilor un produs similar dar
cu caracteristici diferite, satisfăcând alte nevoi sau preferințe. De exemplu, doua firme produc
hârtie igienică, da r una se adresează instituțiilor iar cealaltă menajelor.
 Înlocuitorii sunt concurenții care vin cu produse foarte diferite ca formă și
conținut, dar care satisfac aceeași nevoie a consumatorilor. Zaharul și zaharina, de exemplu,
produse de firme diferite, satisfac nevoia de dulce a consumatorilor.
 Nou veniții sunt firmele care deja vând unui anumit grup de consumatori și se
decid să -și extindă gama de produse pe care le oferă sau firmele producătoare care achiziționează
și o rețea de distribuție. Fabrican tul de hârtie, de exemplu, achiziționează o companie de
distribuție pentru a fi cât mai aproape de consumatorul final și a -l influența.
 Deținătorii de interese
Profesorul Kotler îi delimitează astfel:
 lumea financiară (acționari, societăți de investiții, bănci etc);
 mediile de comunicare în masa (grupuri de presă, posturi de radio, canale de
televiziune etc);
 grupuri de interese (mișcările pentru protecția consumatorilor, ecologiștii,
asociații ale producătorilor etc);
 administrația publică;
 marele public (purtătorul opiniei publice);
 personalul propriu al firmei.
Specialiștii în marketing trebuie să monitorizeze cu atenție media și mișcările pentru
protecția consumatorilor: media, pentru că cititorii sunt mai înclinați să creadă în acuratețea
informațiilo r din comentariul editorial al unui ziar decât în reclamele comerciale sau materialele
promoționale ale firmei. Cel mai vizibil impact al presei este pe Broadway, unde o cronică
nefavorabilă poate duce la sistarea jucării unei piese pe scenă; mișcările pen tru protecția
consumatorilor, pentru că au ca principal obiectiv identificarea practicilor negative ale firmelor și
aducerea lor la cunoștință consumatorilor. De asemenea, ele testează o mare varietate de produse
și publică clasamente ale calității și util ității lor etc.

6.3. Macromediul firmei

Macromediul firmei reprezintă ansamblul factorilor (variabilelor) incorporabili ce
constituie climatul general în care acesta își desfașoară activitatea. Există patru categorii de astfel
de factori care influențe ază modul în care firmele își abordează activitățile de marketing. În
literatură, ei sunt cunoscuți sub denumirea de factorii STEP:
Factorii socio -culturali – se referă la modelele de comportament ale
consumatorilor pe o anumita piață. Examinând statistici le și tipul oamenilor dintr -o societate,
trendurile și modificarea structurii populației, se pot face anticipări asupra comportării
consumatorilor de pe o anumită piață, desigur numai în măsura în care nevoile, dorințele și
preferințele acestora sunt corel ate cu caracteristicile demografice ale acestora: vârsta, sexul,
starea civilă, ocupația și rasa. Modificările demografice pot privi:

111  Distribuția pe grupe de vârstă a populaței. În România, de exemplu, scăderea
ratei natalității în ultimii 10 ani este resp onsabilă pentru declinul pieței pentru copii; creșterea
grupului de vârstă între 15 -25 ani a dus la o substanțială expansiune a pieței casetelor audio și a
CD-urilor.
 Minoritățile naționale. În țara noastră, de pildă, populația minoritară a romilor
este î n continuă creștere. Vizarea acestui segment subcultural a devenit din ce în ce mai
importantă acolo unde diferențele etnice afectează nevoile cumpărătorului. Casele de discuri, ca
să luam ca exemplu tot domeniul muzicii, au creat astfel de produse special e pentru ei, fiind
foarte profitabile. Sau în Anglia, producătorii de cosmetice au creat produse speciale care au ca
țintă grupurile subculturale, devenind mărci foar te cunoscute și profitabile.
 Familia medie (menajul mediu). Creșterea ratei divorțurilo r, mariajul la vârste
tot mai înaintate și o rată scăzută a natalității au dus la reducerea dimensiunii medii a familiei și,
implicit, la creșterea numărului de menaje. Pentru specialiștii în marketing, de un interes
deosebit se bucură menajele cu venituri mari și obligații financiare mici, predispuse a cheltui
bani pentru bunuri luxoase și durabile și servicii de calitate. Ele reprezintă o țintă importantă
pentru producătorii hi -fi, operatorii de turism și restaurante, casele de modă etc.
Prin analizarea gradului de cultură al unei societăți se pot identifica principalele credințe,
valori și norme comportamentale după care se conduce societatea, acest lucru oferind o serie de
indici asupra preferințelor populației pentru produse sau servicii. Unele credinț e sunt relativ
stabile, nemodificându -se semnificativ de la o generație la alta, datorită efortului depus de
instituțiile educaționale (școala, biserica, justiția etc.). De exemplu, importanța onestității și
valoarea vieții umane – ce țin de credința moral ă – se mențin de milenii în cvasitotalitatea
societăților. Multe din celelalte norme culturale, însă, s -au schimbat dramatic. Astfel, influența
religiei a scăzut, mariajul nu mai este o condiție prealabilă pentru alcătuirea familiei, divorțul și
recăsători a au creat noi tipuri de familie, s. a.
Unele schimbări culturale au avut un impact major asupra marketingului, vizibil mai ales
în țările occidentale dezvoltate. Să luăm în discuție rolul femeii în societate, rol care s -a
modificat dramatic în ultima jumă tate de secol. Faptul că femeile s -au dedicat tot mai mult și
unei cariere profesionale, a făcut ca cea mai mare parte din activitățile menajere specifice lor să
fie preluate de mașini de spălat, aspiratoare , roboți de bucătărie și alte aparate casnice,
ușurându -se astfel munca și scurtând enorm timpul destinat acestora. Această modificare a
statutului femeii în societate a dus la dinamizarea industriei de aparatură casnică și, implicit, la o
continuă creștere a pieței bunurilor de uz casnic. Sau, un alt e xemplu: lipsa locurilor de parcare
din orașe a făcut ca supermarketurile să se mute în afara orașelor construind parkinguri uriașe și
oferind o mare varietate de produse astfel încât să fie posibilă aprovizionarea menajelor, cel
puțin pentru o săptamâna, d intr-un singur loc. De asemenea, au fost create fast -food-uri, care pot
scuti tot mai mulți oameni de problema gătitului. Cred ca aceste exemple sunt suficiente pentru a
evidenția faptul că schimbările culturale și oportunitățile de marketing merg “mână -n mână”.
Factorii tehnologici – care vizează amplificarea potențialului economic al
societății. Pentru specialiștii în marketing noile tehnologii sunt importante din urmatoarele
motive:

112  Crează noi moduri de a satisface nevoile consumatorilor. De exemplu: nev oia de
a asculta muzică de o calitate mai bună, de a face calcule mai rapid și de a elimina toate petele de
murdărie de pe hainele spălate a fost satisfacută -grație noilor tehnologii – prin înlocuirea
magnetofonului cu CD -ul, riglei de calcul cu calculato rul și, respectiv, a detergenților obișnuiți
cu detergenți biologici.
 Pot identifica și satisface nevoi latente. Un exemplu în acest sens poate fi tigaia
teflon (care, spre deosebire de tigaia clasică, nu lipește produsele preparate), rodul unui program
spațial al S.U.A.; I nițial teflonul a fost cr eat pentru navetele spațiale.
 Modifică modelele cererii. Tehnologiile viitorului prevestesc reîntoarcerea la o
economie de tip casnic, mulți oameni urmând să devină producători independenți de “bunuri
informatic e” și mai puțin de mărfuri clasice. În aceste condiții, piața transporturilor de călători,
piața mobilei pentru birouri, piața produselor de catering se vor reduce dramatic.
 Poate modifica natura concurenței. Cărțile de credit și bancomatele, de exemplu,
sunt mult mai comode pentru utilizatori decât cozile la bănci; internetul reduce cererea pentru
servicii poștale. Nu va trece mult până ce elevii vor învăța singuri, acasă, cu ajutorul unor
programe speciale și nu cu ajutorul profesorilor. Se ințelege că, în aceste condiții concurența
provine în mod indirect de la progresul tehnico -științific, de la nevoile tehnologiei.
 Poate ajuta la descoperirea de noi consumatori. Prin noile tehnologii de
congelare, de exemplu, s -a reușit adăugarea ciocolatei la ingheța tă (nu doar a gustului de
ciocolata), reușindu -se – datorită noului produs -să fie atrași noi consumatori.
Factorii economici – care se concretizează într -un sistem de fenomene (variabile)
economice și modalități de alocare a resurselor în societate. În ansamblul lor, factorii economici
formează mediul economic. Acesta reprezintă baza de susținere a puterii de cumpărare a
purtătorilor cererii, fiind ei utilizatori sau consumatori finali.
Pentru caracterizarea mediului economic se pot avea în vedere: nivel ul PIB -ului,
structura pe ramuri a economiei naționale, nivelul de dezvoltare al fiecărei ramuri, gradul de
ocupare a forței de munca, situația financiară valutară a țării, fiscalitatea, inflația, evoluția
prețurilor, evoluția economiilor populației și sol icitărilor de credite, ratele dobânzilor, evoluția și
distribuția veniturilor pe diferite categorii sociale etc.
Influența factorilor de mediu economic se oglindește direct sau indirect în evolutia pieței,
mai concret în evoluția nivelului și structurii o fertei de mărfuri, în evoluția mărimii și structurii
cererii, în mișcarea prețurilor și nivelul concurenței. Aceste variabile economice – pe care
specialiștii în marketing trebuie să le urmarească cu atenție -analizate în corelație cu factorii
demografici și culturali, pot oferi elementele necesare pentru o corectă evaluare și chiar
anticipare a potențialului de piață pe care poate conta întreprinderea.
Factorii politico -juridici – care se referă la mijloacele de control menite să apere
interesele indivizil or și societății în ansamblu.
Factorii economici evidențiați mai sus rezultă, de obicei, din inițiativele politice menite
să îmbunătățească performanțele economiei și bunăstarea oamenilor, însă influența guvernului
este resimțită și prin legislația intr odusă. Legislația care supraveghează afacerile, urmărește, în
general, trei obiective:
 protejarea consumatorilor;

113  protejarea concurenței;
 protejarea societății.
Legislația privind protecția consumatorilor are ca scop împiedicarea firmelor să profite de
pe urma lor. În esență, această legislație are în vedere:
 asigurarea unui standard minimal al produselor și serviciilor;
 controlarea modalităăților de vânzare și a informațiilor oferite cumpărătorului
despre produsele oferite;
 evitarea inducerii în eroar e a cumpărătorului în ceea ce privește prețul;
 condamnarea practicii necinstite.
Legislația privind protecția societății (specifică marketingului societal) îi apără pe
consumatori de consecințele propriilor lor decizii nefericite. Astfel, îi protejează p e copii de
produsele ce le fac rau : droguri, alcool și tutun și nu le permite să conducă automobilul până la o
anumită vârstă (România: 18 ani, Canada: 16 ani). De asemenea, îi obligă pe conducatorii auto
să fie asigurați pentru eventuale accidente, în sc opul compensării daunelor produse altora. O
astfel de legislație crează, pe de o parte, oportunități, iar, pe de altă parte, pentru marketing
reprezintă amenințări. Cei care respectă cu strictețe aceas tă legislație au avantaj asupra
concurenței, deși le po ate spori costurile.
Prin legislația privind protecția concurenței sunt protejați producătorii inventatori de
concurența. De exemplu, când pe piața se lansează un nou produs (serviciu sau tehnologie),
firmele trebuie protejate astfel încât concurenții să nu copieze produsul după lansarea lui pe
piață, dacă nu chiar înainte. Protecția se realizează sub forma patentelor, care sunt documente
legale ce garantează inventatorilor exclusivitatea vinderii invențiilor .
În termeni de marketing acest lucru permite f irmelor să -și lanseze produsele noi și să
cucerească piețele fără să se teamă de concurență, ceea ce în condiții normale înseamnă un profit
ridicat pe durata de acordare a patentului.
O altă formă de protecție împotriva concurenței este înregistrarea mărc ilor. O marcă de
piață care poate include un logo, un cuvânt, un simbol, un desen sau o culoare distinctă ori formă
specială a literelor, nu poate fi copiată pe teritoriul geografic pentru care a fost înscrisa. Ca și
patentul, ea impiedică imitatorii să pr ofite de un proces îndelungat și costisitor, care în fapt
înseamnă construirea imaginii firmei în cauză.
În multe țări, companiile sunt de obicei interesate să mențină legislația care protejează
afacerile la minimum, deoarece se poate dovedi restrictivă și costisitoare dacă o aplică, dar și mai
costisitoare atunci când sunt acționate în justiție. De aceea, ele apelează la autoreglementare –
prin coduri de conduită voluntară luând -o înaintea legislației. De exemplu, în Anglia,
producătorii de țigarete au sta bilit un cod de comportament privind publicitatea, reușind să evite
interzicerea reclamei la țigări care se practică în alte țări.

6.4. Atitudinea firmei față de dinamica mediului

Schimbările mediului de marketing al unei firme pot fi favorabile sau nef avorabile
activității sale pe piață, pot crea oportunități de a face noi afaceri cu clienții existenți și de a
atrage alții sau, dimpotrivă, pot diminua capacitatea firmei de a -și satisface clientii.

114 Specialiștii în marketing trebuie să adopte un proces si stematic de urmărire a
schimbarilor de mediu prin:
 Observarea continuă a stării mediului , astfel încât schimbările să f ie depistate în
stare incipientă , pentru a lua măsuri înainte ca schimbările să afecteze activitatea firmei, luând -o
înaintea concurențil or.
 Monitorizarea informațiilor despre natură, formele, tendințele și durata
schimbărilor pentru a se realiza o imagine cât mai clară și reală asupra lor. În unele cazuri,
schimbările pot fi de scurtă durată și nesemnificative, iar în altele, însă, se pot dezvolta până la
stadii care afectează activitatea firmei, determinând fie o o portunitate, fie o amenințare.
 Prognozarea delimitării ariei, vitezei și intensității schimbărilor relevante. Se
face în scopul elaborării unor strategii posibile de adaptare a firmei la respectivele schimbări.
 Analiza potențialelor influențe, a impactului schimbărilor de mediu asupra
capacității firmei de a -și satisface clienții. În funcție de probabilitatea că schimbarea de mediu să
aibă loc și de efectul probabil al acesteia asupra firmei, se pot întâlni patru categorii de impact:
Numai printr -un marketing activ se pot anticipa și uneori, chiar influența schimbările
mediului, precum și efectele acestora asupra activității de piață a firmei, a profitabilității ei. De
asemenea, marketingul activ permite adoptarea de strategii și programe de adaptare a firmei
atunci când schimbările au impact semnificativ menite să valorifice oportunitățile și să evite, pe
cât posibil, primejdiile, efectele negative ale acestora.

6.5. Analiza me diului extern al firmei
6.5.1. Relațiile de concurență ale firmei

Relațiile de concurență ale firmei pot fii definite ca ansamblul raporturilor de piață în
care intră firmele în lupta pentru asigurarea inputurilor necesare obținerii producției și a piețe lor
de desfacere. Ȋn mod tradițional, relațiile de concurență sunt relații de confruntare, în care firmele
caută permanent să obțină o poziție mai bună în raport cu concurenții săi ori chiar de anihilare a
acestora.
Concurența directă se manifestă atunci c ând relațiile de concurență dintre întreprinderi
se adresează acelorași nevoi cu produsele similare.
Concurența indirectă se manifestă atunci când relațiile de concurență dintre întreprinderi
care realizează produse diferite se adresează unor nevoi diferit e sau chiar acelorași nevoi ale
consumatorilor potențiali.
Relațiile dintre întreprinderile concurente, desfășurate în condițiile respectării legislației
în vigoare reprezintă concurența loială . Uneori, însă, pot exista și situații în care unii dintre
conc urenți încearcă să -și creeze avantaje concurențiale prin încalcarea legii. Ȋn acest caz, avem
de-a face cu o concurență neloială . Principalele forme de concurență neloială sunt :
 Utilizarea prețurilor de dumping – vânzarea produselor la un preț situat sub nivelul
costurilor;
 Concurența parazitară – utilizarea însemnelor altui concurent, fără acordul acestuia,
în scopul obținerii unor avantaje concurențiale;

115  Concurența ilicită – neplata taxelor și impozitelor datorate pentru activitatea
desfășurată;
 Denigra rea concurenților – lansarea unor informații false despre anumiți concurenți
în scopul prejudicierii „imaginii” acestora.
Nu sunt puține situațiile în care firmele aflate în relații de concurență se pot găsi,
concomitent, în relații de cooperare împotriva unei firme străine. Un anumit fel de concurență se
manifestă, însă, și în desfășurarea relațiilor de piată. Ȋn mod tradițional, aceste relații ating
nivelul maxim cu ocazia negocierii contractelor de vânzare -cumpărare, moment în care fiecare
partener urmăr ește să obțină maxim de avantaj, evident unul în dauna celuilalt.
Sunt numeroase situațiile în care firmele aflate în competiție nu acționează de pe poziții de
confruntare. În aceste cazuri, ele ocupă, de regulă, o anumită zonă de piață, un anumit segment,
delimitându -și astfel piața, acțiunile lor limitându -se la o supraveghere reciprocă, fiecare fiind
liber să acționeze cum dorește pe propria piață. Astfel de relații sunt cunoscute sub denumirea de
relații de toleranță.
Relațiile de parteneriat apar atunc i când firmele concurente se găsesc, în același timp, în
relații de dependență, fiind mult mai avantajos pentru ele să conlucreze, să se ajute reciproc în
situații dificile, să dea dovadă de înțelegere în interpretarea și derularea contractelor. Sunt însă și
situații când conlucrarea poate fi mult mai avansată luând forma relațiilor de cooperare. Ele se
pot desfășura între partenerii de afaceri care cad de acord să coopereze, pe baze contractuale,
prin înțelegeri, înființând societăți comerciale în comun, u nindu -se în societăți mixte etc.
Relațiile preferențiale stau la baza activității desfașurate cu clienții fideli (numeroase
firme oferă, de exemplu, premii de fidelitate). Ȋn forma cea mai evoluată, însă, sunt puse în
mișcare printr -un ansamblu de mijloace financiare, organizatorice, umane si materiale, denumite
"marketing de relație"52.

6.5.2. Analiza mediului ramurii

Școala analizei strategice sau a poziționării în cadrul unei industrii formalizată de către
M. Porter la începutul anilor ’80 – oferă cadr ul cel mai general al analizei mediului
competițional.
Scopul – de a investiga modul în care organizația trebuie să -și formeze strategia astfel
încât să valorifice oportunitățile oferite de mediu și să se protejeze împotriva concurenței și a
altor ameninț ări.
Ipoteza de bază a modelului – toate organizațiile vor dori mai întâi de toate să beneficieze
de oportunități și să -și protejeze propriile interese.
Modelul creat de Porter permite orientarea acțiunii managementului firmei prin
amplificarea rolului ac ordat celor cinci forțe ce acționează asupra acesteia .

52 Kotler, Ph., Principiile marketingului , Editura Teora, București, 2001, p.98.

116

Figura nr. 6.1 .
Mediul competițional al firmei
Sursa : M. E. Porter, Strategie concurențială , Editura Teora, București, 200 7

Cunoașterea mediului competițional și a dominanței re lative pe o anumită piață permite
luarea celor mai bune decizii; de exemplu:
 variațiile internaționale în privința gusturilor clienților, a nivelului tehnologic, a
barierelor puse de autorități, oferă unei firme oportunități pentru prelungirea ciclului de viață al
unui produs și, deci, găsirea unei noi utilizări pentru acesta dar, în același timp, și pentru
dezvoltarea de noi produse/tehnologii;
 natura mediului competițional internațional și nivelurile diferite de dominație pe
diferite piețe pot conduce la o colaborare neașteptată: două firme se pot concura puternic pe o
anumită piață, într -o anume zonă, și pot forma în alta o alianță strategică împotriva unui terț mai
puternic.

6.5.3. Analiza mediului concurențial

În cadrul oricărei analize a concurenți lor și a relațiilor dintre aceștia și firmă este util să se
întreprindă 2 forme de analiză:
 Definirea profilului concurentului – unul sau doi concurenți care reprezintă cea
mai directă amenințare pentru firmă, tratându -se:
 obiectivele ;
 resursele ;
 istoricul performanțelor ;
 produsele și serviciile existente ;
 strategiile existente .
Noi intrați
Competitori ai industriei

Intensitatea
concurenței
Produse de
substituție Consumatori Furnizori

117  Analiza portofoliului de produse – majoritatea firmelor oferă mai multe
produse/servicii și multe dintre ele au mai mult decât un singur client, iar deciziile strategice se
referă, de obicei, la o gamă de produse, oferite unei game de piețe. Strategia -cheie pentru firmă
constă în formarea unui portofoliu echilibrat de produse – unele cu risc redus, dar cu o creștere
anemică, altele cu risc sporit, dar cu potențial și beneficii vi itoare. Rezultatele pot fi măsurate
atât în termeni de profit, cât și în termeni de disponibilități bănești (acestea din urmă sunt folosite
ca referință întrucât este posibil ca o firmă să intre în faliment, în ciuda unei activități profitabile
– fapt ce s e întâmplă deoarece firma are o trezorerie deficientă, dar își reinvestește profiturile în
vederea extinderii activității).
Una dintre tehnicile folosite în analiza echilibrului portofoliului de produse al firmei este
matricea portofoliului de produse (mat ricea Boston Consulting Group – BCG) . Potrivit
matricei BCG, 2 factori de bază definesc poziția strategică a produsului pe piață:
 cota relativă de piață – pentru fiecare produs, raportul dintre cota produsului firmei
analizate și cota liderului de piață; î n confruntarea concurențială de pe piață este avantajos să fii
mai mare decât rivalii: aceasta îți oferă spațiu de manevră, volumul de activitate necesar pentru a
efectua investiții și capacitatea de a influența distribuția;
 indicele creșterii pieței – pentru fiecare produs, indicele creșterii pieței categoriei
din care face parte produsul; acesta este important pentru că piețele care cresc rapid oferă mai
multe oportunități pentru vânzări decât cele cu creștere redusă. O creștere rapidă a pieței va
rezult a mai curând de pe urma cotelor nou -veniților decât din acapararea cotelor de piață ale
concurenților existenți.

Figura nr. 6.2 .
Matricea portofoliului de produse

În linii generale, strategia curentă constă în a lua resurse de trezorerie de la vacile de
muls pentru a finanța vedetele și pentru a investi în viitoarele produse noi care nici nu apar în
matrice. Resursele bănești pot fi, de asemenea, investite sele ctiv în unele produse din categoria
dilemelor pentru a le transforma în vedete , în timp ce alte produse pot fi supraexploatate sau
chiar cedate pentru a asigura fonduri cu alte destinații. De obicei, în multe firme, pietrele de
moară formează cea mai mare categorie și, deseori, reprezintă cea mai dificil ă decizie strategică.

Ritm accelerat
de creștere a pieței VEDETĂ
Neutru sub
aspect de trezorerie DILEMĂ
Consumator de
mijloace bănești

Ritm redus de
creștere a p ieței VACĂ DE MULS
Generator de
mijloace bănești PIATRĂ DE
MOARĂ
Neutru sub
aspect de trezorerie

118 CAPITOLUL VII
INTERNAȚIONALIZAREA AFACERILOR

7.1. Internaționalizarea afacerilor – prezentare conceptuală

În condițiile lumii contemporane, participarea activă la diviziunea internațională a muncii
reprezintă o component esenți ală a procesului de dezvoltare a fiecărei țări. În acest context
comerțul exterior,bca ramură distinctă a economiei naționale, reprezintă un factor important al
creșterii economice determinat de internaționalizarea afacerilor și determinant pentru procesul de
globalizar e.
Dezvoltarea afacerilor internaționale tinde să devină o condiție de existență a firmelor,
indiferent de mărime sau domeniu de activitate, iar consecința este că internaționalizarea și
globalizarea se constituie în trăsături fundamentale al e acestui început de secol și de mileniu.
Evoluția corporației moderne este un proces istoric relativ îndelungat și complex, dar este
un proces care a conservat în permanență o logică de necontestat: expansiunea internațională a
firmei s -a realizat prin im plicarea sporită a acesteia în operațiuni extra -naționale și dobândirea
într-o măsură tot mai mare a controlului asupra acestor operațiuni.
Interesul științific pentru analiza procesului de internaționalizare a afacerilor a crescut în
permanență în ultimel e patru decenii și jumatate, iar ceea ce este interesant si dovedește creșterea
profunzimii analizei știintifice este faptul că s -a trecut la abordarea inițială relativa statică a
deciziei de a exporta la abordarea dinamic -procesuală a deciziei de a opera în străinătate.
Astfel, putem vorbi despre trei postulate al viziunii definitorii asupra internaționalizării
afacerilor, aceea evolutiv -stadială. În primul rând este vorba despre faptul că internationalizarea
este o forma prin care firma își asigura propr ia creștere. În al doilea rând avem în vedere faptul
că internaționalizarea implica atat creșterea firmei dincolo de granițele naționale cât și creșterea
în interiorul acestor granițe. Aceasta înseamna că expansiunea națională antrenează dar este
condițion ată, în același timp, de expansiunea națională. În al treilea rând trebuie avut în vedere
faptul că internaționalizarea este un proces reversibil. “Dez -internaționalizarea” se poate produce
în orice stadiu al procesului de internaționalizare.53
Acestea fiin d spuse, se pune problema în ce masură și prin ce mijloace sau metode poate
fi măsurat sau evaluat gradul de internaționalizare al unei firme comparativ cu alta. Cea mai
simplă modalitate este măsurarea volumului vânzărilor în străinatăte ca pondere în tot alul
vânzărilor firmei. Acest indicator poate fi atractiv prin simplitatea și gradul ridicat de
măsurabilitate. Problema este că dincolo de abordarea cantitativă pe care o ofera – și chiar aici
lucrurile pot fi completate și nuanțate – acest indicator nu o feră informații cu caracter calitativ
asupra firmei și implicit asupra naturii afacerilor sale și a gradului ei de internaționalizare.
Indicatorul oferă prea puține informații sau deloc cu privire la capacitatea logistică a firmei,
capacitățile financiare, organizatorice sau de personal pentru a opera în străinătate.

53 Popa I., Filip R., Management internațional, Editura Economica , București, 2007 .

119 În condițiile lumii contemporane, participarea activă la diviziunea internațională a muncii
reprezintă o componentă esențială a procesului de dezvoltare a fiecărei țări. În acest context
comer țul exterior, ca ramură distinctă a economiei naționale, reprezintă un factor important al
creșterii economice determinat de internaționalizarea afacerilor și determinant pentru procesul de
globalizare. Dezvoltarea afacerilor internaționale tinde să devină o condiție de existență a
firmelor, indiferent de mărime sau domeniude activitate, iar consecința este că internaționalizarea
și globalizarea se constituie în trăsături fundamentale ale acestui început de secol și de mileniu.
Internaționalizarea tranzacți ilor comerciale, înțeleas ă ca desfășurarea respectivelor
activități dincolo de granițele naționale, nu este un fenomen nou în economia mondială, în
perioada postbelică aceasta căpătând un avânt fără precedent sub impulsul mai multor factori,
precum: proces ul de reconstrucție postbelică, instituți onalizarea relațiilor economice
internaționale, diminuarea progresivă a barierelor din calea fluxurilor comerciale și financiare
internaționale, reducerea costurilor de transport și comunicații, evoluția tehnică a m odalităților
de transport, extinderea activității societăților transnaționale.
Indiferent de mărimea entităților sau domeniul în care acestea își desfășoară activitatea,
dezvoltarea afacerilor pe plan internațional tinde să devină o condiție de existență p entru firme,
iar strategia de afaceri trebuie să răspundă exigențelor globalizării. Evoluția societății
contemporane, caracterizată prin creșterea libertății de acțiune, oferă întreprinzătorilor un câmp
larg de integrare funcțională în sistemele de comerț exterior ale Uniunii Europene și
internaționale. În contextul actual al globalizării economiei mondiale, funcționarea și dezvoltarea
pe coordonate durabile a sistemelor economice presupun, în mod necesar, obținerea de rezultate
cât mai ridicate și satisfac erea necesităților prezente fără a compromite posibilitățile economiilor
naționale de a -și satisface propriile cerințe în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat.
Pornind de la convingerea că dezvoltarea afacerilor internaționale tinde să devină o
condi ție de existență a firmelor, indiferent de mărimea sau domeniul de activitate, în prezenta
lucrare voi aborda aspecte teoretice privind globalizarea economiei și internaționalizarea
afacerilor precum și corespondența dintre stadiile internaționalizării și formele tranzacțiilor
internaționale.
Internaționalizarea și globalizarea se constituie în trăsături fundamentale ale acestui
început de mileniu; ele afectează toți actorii vieții economice, în grade diferite dar de o manieră
incontestabilă.
O serie de fa ctori care au acționat în perioada postbelică – activitatea unor organisme
internaționale ( în mod special GATT și FMI), influenta doctrinei liberale, evoluțiile rapide din
domeniul transporturilor și telecomunicațiilor, progresul înregistrat de procesele integraționiste,
succesul economiei de piață, etc, -au deschis spațiul economic și au modificat radical piețele,
care nu mai sunt doar locale sau naționale ci, într -o manieră crescândă, regionale sau globale.
Globalizarea activității economice influențea ză dezvoltarea firmelor în dublu sens:
 pe de o parte fenomenul deschide ( pentru întreprinderile performante)
provocarea de a aborda piața externă, prin valorificarea unor avantaje competitive;
 pe de altă parte, el poate reprezenta pentru multe întreprind eri o amenințare
(concurenta la nivelul importurilor sau a implantărilor realizate pe plan local de către marile
firme transnaționale).

120 Modul de angajare al firmelor în afacerile inte rnaționale variază considerabil , de la cele
mici și mijlocii, care se lim itează să vândă pe piața externă produse realizate la nivel local sau
național, până la marile firme transnaționale, care dețin implantări la nivel mondial. Pentru
oricare din aceste întreprinderi, mediul extern reprezintă deopotrivă : oportunități, const rângeri
și riscuri.
Oportunitățile pot fi abordate fie la nivel cantitativ ( de ex. pentru firmele dependente de
economii de scară internaționalizarea reprezintă un demers vital) fie la nivel calitativ ( abordarea
pieței externe presupune deținerea de perf ormante la nivelul produselor, a condițiilor de livrare, a
serviciilor post -vinzare etc);
Constrângerile vizează mai multe aspecte și anume:
 concepția produselor (pe de o parte firmele trebuie să respecte norme tehnice
străine, pe de altă parte ele trebuie să fie capabile să creeze avantaje distincte în raport cu
produse similare existente pe alte piețe);
 concurenta internațională (aceasta poate dicta condițiile de vânzare);
 existența unei heterogenități a pieței externe sub aspectul politicilor comerciale ,
valutar -financiare, fiscale , sociale, sub aspectul legislației, a mediului cultural, social etc.
Riscurile în afacerile economice internaționale au o dimensiune specifică, dată de
complexitatea condițiilor care influențează rezultatele economice ale fir mei, în principal fiind
vorba de instabilitatea pieței de mărfuri, valutare și de capital. Aceste riscuri impun recursul
permanent la instrumente și tehnici de acoperire, care presupun nu numai costuri importante ci și
strategii specifice de abordare.
Internaționalizarea firmei poate fi definită ca un proces de implicare a firmei în operațiuni
internaționale. În explicarea acestui proces unii autori considera că decisiv rolul f actorilor
obiectivi , care acționează în mediul de afaceri al firmei și obliga fir ma să se internaționalizeze.
O altă abordare este aceea conform căreia internaționalizarea este rezultatul deciziilor pe
care le adoptă managementul firmei în dezvoltarea afacerilor, scopul fiind valorificarea unor
oportunități de piață sau a unor avantaje competitive. Ambele orientări subliniază caracterul
necesar al internaționalizării.
Procesul internaționalizării este unul evolutiv, în cadrul căruia firma parcurge treptat mai
multe stadii cărora le corespund strategii și respectiv structuri organizatori ce diferite.
Unele firme parcurg aceste stadii mai rapid, altele au nevoie de o perioadă mai
îndelungată, în sfârșit, în unele cazuri, una sau mai multe faze pot fi eliminate , firma angajind -se
direct în forme mai avansate de internaționalizare.
Un model al dezvoltării internaționale în stadii succesive este următorul:
 răspuns la o comandă externă – acest stadiu reprezintă o implicare
experimentală pe piața externă cu urmatoaerele caracteristici : atitudine reactiva în raport cu
piața externă, utilizarea strategiilor de marketing specifice pieței interne, alocarea marginală de
resurse operațiunilor internaționale, utilizarea intermediarilor în realizarea exportului;
 exportul direct – corespunde fazei în care, pe fondul unei evoluții ascendente a
exporturi lor,managementul firmei considera necesară implicarea directă pe piața externa – în acest
sens, structura organizatorică se completează cu un departament de export, firma renunțând
treptat la utilizarea intermediarilor de pe piața internă.

121  crearea de sucurs ale și filiale de comercializare – reprezintă faza în care firma cu
activități mai importante pe piața externă decide crearea de structuri organizatorice proprii în țara
de import, renunțând la utilizarea intermediarilor de pe piața externă;
 asamblarea în străinătate – este decizia care pregătește producția în strainatate – și
care are la baza rațiuni de reducere a costurilor(taxe vamale mai reduse pentru
componente,facilități fiscale etc);
 producția în strainatate – reprezintă o decizie pe termen lung care se poate realiza
în mai multe forme cum ar fi: licențierea, subcontractarea , franciza , investițiile directe de capital;
 integrarea diferitelor activități dispersate la nivel global într -un sistem
corporational – în acest caz, orice filială putând să înde plinească integral o anumită funcție
penrtru corporația transnațională în ansamblul ei.
Abordarea pieței externe de către întreprinderi se poate face fie pe baza unui
comportament pasiv, axat pe vânzări accidentale, fie pe baza unei strategii a internațion alizării .
Deosebirea între cele 2 abordări poate fi redată sintetic în următorul tabel:
Tabelul nr. 7.1.
Abordarea pasivă Strategia internaționalizării

Orizontul de timp Scurt Mediu și lung

Piețe țintă Nu există selecție
sistematică . Selecție pe baza anal izei
potențialului pieței, dinamicii
etc.

Obiective dominanate Vânzări imediate . Construirea une i poziții de
piață permanente.

Angajarea de resurse Sufuciente pentru
vânzări imediate Necesare pentru a obține o
poziție de piață permanentă .

Modalități de intrare pe
piața externă Nu există alegere
sistematică . Alegerea modalității optime pe
baza eva luării costurilor,
riscurilor și posibilităților de
control .

Dezvoltarea de produse noi Exclusiv pentru piața
internă . Simultan pentu piața internă și
externă .

Adaptarea produsului Numai pentru a
răspunde
reglementărilor tehnice
din țara țintă . Produ sul este adaptat
preferințelor și cerințelor
consumatorilor .

Canale de distribuție Nu există efort de
control . Control sistematic în vederea
sprijinirii obiective lor
propuse .

Preț Determinat de costurile
interne cu unele ajustări
la situații specifice . Determinat de cerere,
competiție, obiective și politici
de marketing precum și de
costuri .

Promovare Predominant lăsată la
latitudinea
intermediarilor . Activitate proprie de
publicitate și promovare .

122 7.2. Factori ai dezvoltării afacerilor internațion ale

La nivel macroeconomic acționează o serie de factori de durată, rezultat cumulat al mai
multor elemente, care pot fi considerați relevanți pentru actuala perioadă:
 Procesul de destindere politică consemnat la nivel mondial , caracterizat în
principal de impunerea liberalismului în fața economiei de comandă și de demo cratizarea
mediului de afaceri. Reintegrarea la mecanismul economiei de piață a unor grupe de țări
(întreaga Europă Centrală și de Est), avântul pe care l -au luat o serie de ță ri considerate până nu
demult drept țări slab dezvoltate ca urmare a atragere investițiilor străine stimulate tocmai de
„deschiderea granițelor” dar mai ales acțiunea continuă a Organizației Mondiale a Comerțului
(creată în anul 1994 prin transformarea Aco rdului General pentru Tarife și Comerț – G.A.T.T.)
au creat premisele dezvoltării afacerilor internaționale.
 Impactul tehnologiei asupra activității întreprinderilor
Două obstacole naturale majore au fost depășite ca urmare a evoluției deosebite a
tehnolo giei, îndeosebi în domeniul comunicațiilor și a informaticii: timpul și spațiul. Ca urmare,
profitându -se de celelalte componente ale evoluției tehnologice din domeniul producției efective,
bunurile au început să fie disponibile practic în întreaga lume. I nfluența tehnologiei asupra
dezvoltării trebuie percepută însă ca un cumul de subtehnologii, care acționează asupra împreună
în vederea creerii avantajului concurențial sub forma lanțului valoric. Este important de
menționat faptul că simpla îmbunătățire a tehnologiei nu echivalează cu obținerea profitabilității,
dacă această modificare nu determină obținerea avantajelor concurențiale. Pentru afacerile
internaționale efectele noilor tehnologii se referă la crearea de noi bariere de intrare pe piețele
extern e, tendință aflată în strânsă legătură cu durabilitatea avansului tehnologic, exprimat în
perioada de timp în care concurența poate reacționa la modificarea tehnologică.54
 Creșterea nivelului concurenței internaționale
Mileniul al treilea se caracterizează prin intensificarea climatului concurențial, care în
legătură directă cu primii doi factori enumerați determină o reducere semnificativă a siguranței
oferite de granițele naționale pentru întreprinderile care acționează în spațiu național. Deja
negocierile comerciale multilaterale implică perimetre și valori ale angajamentelor ce depășesc
cu mult sfera granițelor naționale, strategiile întreprinderilor fiind orientate mai mult către o
abordare de cooperare concurențială, în scopul păstrării unei poziții de echilibru într -o economie
puternic influențată de factori extrem de diferiți. Din acest punct de vedere, strategiile
întreprinderilor deja au avut în vedere realizarea fuziunilor, a parteneriatelor strategice sau chiar
a alianțelor strategic e.
 Creșterea gr adului de integrare a economiilor naționale
Integrarea economică nu reprezintă o noutate pentru începutul mileniului al treilea,
deoarece forme de integrare au fost consemnate încă din perioada clasică. Actualul moment se
caracterizează printr -o dinamică fără precedent, care a reușit să includă practic toate țările lumii
într-o formă sau alta de integrare economică. Cele două efecte majore pe care le generează
integrarea economică, crearea de comerț, respectiv deturnarea de comerț, au determinat

54 Popa I., Filip R., Management internațional, Editura Economica , București, 2007 .

123 modificări majore ale fluxurilor economice internaționale tradiționale. Cele mai importante
forme de integrare economică, privite sub aspectul volumului de exporturi -importuri realizate
sunt: Uniunea Europeană (E.U), Asociația Americană a Liberului Schimb (N.A.F.T.A .),
Asociația Națiunilor di n Asia de Sud -Est (A.S.E.A.N.), Piața Comună Sud -Americană
(MERCOSUR).
 Globalizarea piețelor lumii în condițiile reducerii diferențelor dintre acestea
Accesibilitatea produselor provenite de la întrepri nderile cu activitate globa lă a
determinat modificări radicale în ceea ce privește comportamentul consumatorilor chiar și în cele
mai izolate și conservatoare țări. Deși există încă diferențe semnificative între cumpărători de pe
diferite meridiane, fenomenele standardizării adoptat e de întreprinderile multinaționale sau
transnaționale determină ca piața produsului să fie considerată mai importantă decât piața
națională. Astfel, obiectivul strategic al unei întreprinderi cu orientare globală este cel al
satisfacerii cu un produs cât mai puțin diferit, într -un spațiu geografic sau altul, a unui număr cât
mai mare de consumatori internaționali. Firma de afaceri internaționale existã și funcționeazã
într-un mediu endogen și exogen mobil, uneori chiar turbulent, și pe o piațã concurențial ã, ceea
ce impune imperative schimbãri și adaptãri cvasipermanente.
Manifestarea unei game variate de factori (modificãri tehnologice; creșterea
dimensiunilor firmelor; instabilitatea surselor de aprovizionare și a debușeelor; modificarea
duratei ciclului de fabricație a produselor; reducerea longevitãții unor produse; modif icarea
formelor organizatorice; schimbãrile de ordine economicã, socială, politicã, ecologicã,
demograficã, culturalã, etc) influențează și afecteazã activitatea și performanțele firmelo r de
afaceri internaționale care sunt obligate la adaptări și reorganizări frecvente pentru a putea face
fațã acestor schimbări.

7.3. Limitele procesului de internaționalizare

Internaționalizarea afacerilor este un proces complex, care generează o serie de efecte
pozitive asupra societății umane în ansamblul său, dar care are și o serie de limite , considerate
chiar efecte negative ale acestui proces. Principala problemă pe care o generează evoluția acestui
fenomen o reprezintă de fapt perpetuarea unei sit uații care a apărut odată cu relațiile comerciale
internaționale și anume dezvoltarea diferențiată a țărilor lumii, cu toate eforturile care au fost
făcute de organizațiile internaționale în acest sens.55
 Relațiile ambigue dintre puterea publică locală și conducerea Întreprinderilor
multinaționale și transnationale
Se manifestă prin apariția unor tensiuni generate de riscurile politice referitoare la
posibila pierdere asupra controlului afacerii, sau chiar a proprietății de către investitorul străin
prin c onfiscare, naționalizare, expropriere. Efectele unor astfel de acțiuni din partea guvernului
local se manifestă cu deosebită violență și urmările se resimt dupa perioade lungi sau chiar foarte
lungi, afectând totalitatea relațiilor economice ale țării resp ective cu străinătatea.
 Considerații generale privind întreprinderile transnaționale și multinaționale.

55 Blidean u, D., Managementul tranzacțiilor internaționale , suport de curs, București, 2007 .

124 Cei mai puternici și mai dinamici agenți economici de pe glob sunt societățile
transnaționale, forța acestora fiind determinată de volumul uriaș de bunu ri și servicii derulat de
companiile grupate sub această denumire generică.
Fie că sunt denumite corporații transnaționale, companii multinaționale sau firme
internaționale, în sensul cel mai larg, ele definesc acele firme ce își desfășoară activitatea di ncolo
de granițele unei țări, considerată țară de origine, prin unități „de producție”, controlate într -o
măsură mai mare sau mai mică de „compania mamă”.
Astfel, companiile multinaționale sunt considerate a fi acele firme de tip holding, cu o
anumită pon dere a activității derulată dincolo de granițele țării de origine prin unități operative,
fiecare dintre acestea având responsabilități în ceea ce privește adaptarea produsului și a
strategiei la caracteristicile pieței pe care acționează56.
Diferența dint re companiile multinaționale și cele globale este dată de faptul că, în timp
ce o firmă multinațională își formulează strategia bazându -se pe diferențele dintre piețele pe care
acționează, cele globale merg pe standardizarea produselor și a operaț iunilor, ca în cazul
McDonalds. O companie multinațională sau transnațională mai poate fi definită și ca acea
companie care combină obținerea de economii de scară (ca urmare a integrării în piața globală și
acțiunea simultană pe mai multe piețe) cu o reacție prompt ă la elementele mediului în care
filialele își desfășoară activitatea.
Din perspectiva oamenilor de afaceri, o companie transnațională este rezultatul fuziunii
dintre două sau mai multe firme, de dimensiuni comparabile, cu sediul în țări diferite.
Întrepr inderea multinațională este o firmă în cadrul căreia fie datorită structurii organizatorice,
fie politicilor adoptate, operațiunile cu exteriorul sunt considerate a avea aceeași importanță ca
cele naționale. În consecință, pentru atingerea obiectivelor sta bilite, resursele sunt distribuite fără
a ține cont de granițe.57
Deciziile strategice sunt influențate de naționalitatea proprietarilor capitalurilor,iar
centrul de decizie aparține unei singure naționalități. Este situația în care piața externă ocupă un
rol important în activitatea firmei, cifra de afaceri realizată peste graniță deține o pondere la fel
de importantă ca cea realizată în interiorul granițelor.
Întreprinderea transnațională este o întreprindere multinațională, condusă și controlată de
către persoane sau de către alte întreprinderi, de o altă naționalitate. În acest caz, deciziile sunt
libere de influențele naționale.
 Probleme legate de standardizarea produselor si a serviciilor
Desigur că nu toate produsele pot fi standardizate: dacă bunuri le care încorporează
tehnologie ridicată sunt mult mai prestabile către o astfel de strategie, nu același lucru se poate
spune despre produsele alimentare. De exemplu, McDonald’s, cel mai cunoscut lanț de
restaurante de tip fast -food, are concepută o strat egie de adaptare a celui mai cunoscut produs al
său, Big Mac -ul, la unele dintre piețele locale. În plus, supoziția conform căreia oamenii de pe
glob sunt dispuși să -și sacrifice preferințele în ceea ce privește caracteristicile, funcțiile și
designul în s chimbul unor prețuri mai mici și a unei calități mai bune este pusă sub semnul

56 Filip R. , Management Internațional , suport de curs, București, 2012 .
57 Popa I., Tehnica operatiunilor de comert exterior, Editura Economică, Bucureș. ti, 2008 .

125 întrebării.58
Există o serie de piețe sensibile la preț, dar pentru care strategia de diferențiere rămâne o
alternativă valabilă, realizabilă pe baza fidelității față de marca, definită ca grad de atașament al
cumpărătorului față de marca, reflectând probabilitatea că un cumpărător să aleagă o altă marcă
în funcție de modificarea prețului sau a altor caracteristici tangibile ale produsului. Dintre
funcțiile pe care le îndeplineșt e fidelitatea față de marcă, în marketingul internațional, mai ales
ca urmare a dezvoltării naționalismului economic, se detașează funcția de autoapărare.
 Clasificarea standardelor
Pentru evitarea problemelor legate de standardizarea produselor și servici ilor, în
Comunitatea Europeană se disting 4 tipuri de standarde:
 standarde de specificare , ce definesc compoziția și caracteristicile organice,
fizico -chimice și bacteriologice ale produselor, terminologia și regulile de fabricație;
 standarde privind “medi ul” produselor , care definesc modalitățile de etichetare,
de cambalare, de stocare și de transport ale produselor;
 standarde privind metodele de analiză și încercare a produselor ,care definesc
metodele deeșantionare și de executare a diverselor analize,inc lusiv a celor senzoriale;
 standarde cu rol de directivă , care definesc cerințele practice privind igiena
fabricării produselor și recomandări în materie de procedee de fabricație, de stocare și de
distribuție.
 Creșterea manifestărilor naționaliste și de re gionalism
Se manifestă chiar și în țări dezvoltate, în ciuda faptului că se consideră că reprezintă o
problemă a țărilor sărace. Apariția unor zone locuite preponderent de anumite categorii de
persoane, generează un fenomen de izolare care determină o redu cere considerabilă a dezvoltării
afacerilor internaționale. Separarea și eforturile pentru definirea unei identități proprii pot lua
forme violente ce se soldează cu ieșirea zonei respective din sfera de interes a investitorilor,
majoritatea manifestărilor de ostilitate fiind îndreptate împotriva grupurilor multinaționale ori
transnaționale.
 Dezvoltarea puternică a tensiunilor provocate de acțiunea factorului cultural –
religios
Aceasta poate determina ca țări întregi să devină riscante pentru a facerile inter naționale;
cazul Afganistanului sau a Iranului ce reprezintă exemple de țări, care, pe fondul acestor
tensiuni, au înregistrat scăderi semnificative în cadrul ponderii deținute în afacerile
internaționale.
 Terorismul internațional.
A devenit o reala proble mă în calea afacerilor internaționale. Momentul dramat ic petrecut
în septembrie 2001 î n Stat ele Unite ale Americii prezintă practic începutul unei perioade marcată
de escaladarea riscurilor în afacerile internaționale. Cu toate măsurile de siguranță luate, o
întreaga afacere globală a intrat într -o criză extrem de puternică: transporturile aeriene, care au
angrenat toate componentele interconectate, urmată rapid de afacerea asigurărilor internaționale.
Dacă la începutul anului 2000, în cadrul elementelor c are frânau dezvoltarea afacerilor
internaționale se numara și capacitatea limitată a transporturilor aeriene, în numai câteva luni (și

58 Bogdan I. , Managementul Internațional , Editura Economică , București, 2007.

126 din nefericire efectele sunt de durată) toți operatorii din acest domeniu au avut serioase
probleme.
 Riscul declanșării u nor confruntari militare
Reprezintă cea mai serioasă problemă pentru afacerile internaționale care poate apărea la
un moment dat . Trecerea în mileniul al III -lea nu a însemnat și eliminarea riscului de război, ba
dimpotrivă la nivel mondial tensiunile acu mulate în diferite puncte ale lumii au crescut, iar
numărul punctelor vulnerabile a crescut, de asemenea.
 Recesiunea economiei mondiale
Subiect care se află acum în atenția specialiștilor, generată de evoluția economiei Statelor
Unite ale Americii, de prob lemele apărute in cadrul Uniunii Europene. Criza financiar –
economică globală a influențat negativ și destul de esențial asupra dezvoltării indicatorilor
sectorului IMM.
Criza economică mondială, în diferită măsură, a re influență asupra indicatorilor anumit or
grupe de IMM -uri. Spre exemplu, creșterea numărului de întreprinderi în sectorul IMM a avut
loc, în special, din contul întreprinderilor mici și micro.59

7.4. Stadiile internaționalizării afacerilor și formele tranzacțiilor
internaționale

Procesul inte rnaționalizării afacerilor se realizează în mai multe stadii, fiecărui stadiu
corespunzându -i forme de tranzacții și noțiuni specifice:
 un prim stadiu al dezvoltării internaționale a afacerilor îl reprezintă
internaționalizarea procesului de comercializare a mărfii. Acestui stadiu îi corespund, în planul
formelor de tranzacții internaționale, operațiunile comerciale. Este vorba, în primul rând, de
exportul de mărfuri, bunuri și servicii, dar și de operațiunile combinate (contrapartida,
reexportul) sau de un ele forme de implantare comercială în străinătate (crearea de birouri
comerciale);
 un al doilea stadiu al dezvoltării afacerilor internaționale îl reprezintă
internaționalizarea producției. Aceasta se poate realiza prin diferite forme de alianțe și
cooperă ri internaționale, care vizează:
 transferul de tehnologie în vederea multiplicării în străinătate a mărfii
(licențiere, francizare, vânzare de knowhow etc.);
 delocalizarea parțială sau totală a unor capacități de producție și integrarea
mărfii în sistemul propriu de distribuție internă și internațională (producție în lohn, subproducție
etc.);
 crearea în străinătate de unități de producție și comercializare în sistemul
societăților mixte.
 un al treilea stadiu al internaționalizării afacerilor pe plan mondial este
internaționalizarea firmei. În acest caz, principala cale de realizare a internaționalizării o
reprezintă investițiile directe, iar forma pe care aceasta o îmbracă este cea a implantării în

59 Sprijinirea internaționalizării IMMurilor , selectarea bunelor practici – Comisia Europeană Di recția generală
întreprinderi și industrie, 2008

127 străinătate. Procesul implantării, are de regulă, un caracte r stadial, mergând de la crearea în
străinătate a unor filiale de montaj și prelucrare până la implantarea completă, industrială și
comercială.
Tot mai multe întreprinderi adoptă, în prezent, strategii de afaceri care vizează direct
piața mondială în ansam blu, dezvoltarea afacerilor pe plan internațional devenind un imperativ al
progresului și evoluției mediului economic. Cu toate acestea putem afirma că
internaționalizarea afacerilor și globalizarea economiei afectează dezvoltarea entităților în
dublu sens , respectiv:
 pe de o parte, pentru întreprinderile performante, fenomenul deschide provocarea
de a aborda piața externă prin valorificarea unor avantaje comparative;
 pe de altă parte, prin concurența realizată prin importuri sau implantări efectuate
pe pla n local de către firmele transnaționale, fenomenul poate reprezenta pentru multe
întreprinderi o amenințare.

7.4.1. Strategia de internaționalizare

Strategia de internaționalizare adoptată de către întreprinderi este reflectarea voinței
acestora de a se angaja într -o economie globală. Etapele elaborării unei asemenea strategii sunt
următoarele:
Analiza contextului economic mondial și a datelor proprii întreprinderii
Analiza contextului economic mondial presupune identificarea de oportunități și riscuri
asociate dezvoltării afacerilor internaționale. Identificarea oportunităților se face plecând de la
analiza cererii pe o anumită piață , a dinamicii acesteia a concurenței existente, a restricțiilor
privind accesul pe piață ( norme tehnice, bariere comerci ale, regim fiscal etc), a mediului
tehnologic, cultural etc. Evaluarea riscurilor are în vedere pe de o parte riscurile politice, pe de
altă parte pe cele economice (riscuri conjuncturale, contractuale). Analiza punctelor forțe/slabe
ale firmei are ca sco p aprecierea resurselor, respectiv a restricțiilor firmei în perspectiva
internaționalizării. Această analiză are finalități și cerințe diferite în funcție de faza
internaționalizării. În cazul firmei aflată în faza internaționalizării inițiale, punctele c heie ale
analizei sunt: produsul, capacitatea de vânzare (promovare, publicitate, distribuție etc) ,
capacitatea de cercetare -dezvoltare, capacitatea financiară, personalul.
Determinarea obiectivelor internaționalizării
Obiectivele internaționalizării decur g pe de o parte din opțiunile de bază ale firmei,
exprimate de politica sa generală și care se referă la ale gerea între dezvoltarea autonomă –
parteneriat, orientare pe termen scurt/ lung, strategie momoprodus -multiprodus, concentrare –
diversificare etc, pe d e altă parte ele sunt exprimate în termeni de rentabilitate a capitalului, nivel
al profitului, cifra de afaceri proiectată, cote de piață de atins, dispersia activităților de cecetare –
dezvoltare etc.
Alegerea moda lităților de internaționalizare
Modalități le de internaționalizare pot fi grupate în 3 categorii și anume:
 Operațiuni comerciale
Din această categorie fac parte : exportul/importul de bunuri și servicii și operațiunile
comerciale combinate. Primele sunt dominante că pondere și se caracterizează de regulă prin

128 orizontul de timp scurt al operațiunii, chair dacă relația între parteneri este de durată.Aceste
operațiuni au la baza contractul de vânzare –cumparare internațional.
Operațiunile comerciale combinate sunt cele care îmbină operațiuni de export, import,
producție, prestări de servicii, într -un mecanism unic, realizat de regulă de către întreprinderi
specializate. Ele includ contrapartidă, operațiunile de reexport și operațiunile de switch.
Contrapartidă este titlul generic asociat tranzacțiilor internaționale prin care se impune
contractual o legătură între fluxurile de export și respectiv de import în sensul unui aranjament
compensatoriu, în scopul reducerii sau eliminării plăților realizate de țară importatoare.
Contrapartidă comercială includ e 2 tipuri de tranzacții și anume: compensațiile (schimb
de marfă contra marfa, fără plăți în valută) și respectiv operațiunile paralele (legate) care
presupun o condiționare a unui import de un export sau invers. Acestea din urmă au ponderea
dominantă în prezent și ele se caracterizează pe de o parte prin existența a 2 contracte distincte
pe cele 2 fluxuri ( între care se stabilește o condiționare), pe de altă parte prin faptul că cele 2
partizi de mărfuri se decontează în valută, într -o modalitate de plat ă convenită.
Într-un sens mai larg contrapartida include și aranjamente contractuale care fac parte din
sfera activităților de cooperare industr ială, în cadrul cărora are loc compensarea (de obicei
parțială) a drepturilor unuia dintre parteneri cu prestați i pe care le realizează cealaltă parte.
Reexportul constă în importul și apoi revânzarea mărfii în străinătate în scopul obținerii
unui profit sau a promovării relațiilor comerciale cu alte țări. Operațiunile de reexport se
realizează frecvent cu tranzitar ea prin zone sau porturi libere, evitându -se în acest fel cheltuielile
cu plata taxelor vamale. Marfa ce face obiectul r eexporturilor poate fi exportată în starea în care
a fost preluată, poate fi supusă unor transformări sau poate fi integrată într -un pro dus finit
(importul de completare). O formă specifică a reexportului cu prelucrare sunt operațiunile de
prelucrare în lohn – care s -au dezvoltat mai ales pe relația E -V și N -S prin delocalizarea de către
firmele occidentale a unor producții intensive în man opera spre zone mai puțin dezvoltate.
Obiectul acestor operațiuni îl reprezintă prelucrarea de către una din părți (executant) a
materiilor prime, materialelor e tc aparținând celeilalte părți, acesta din urmă preluând produsul
finit în scopul desfacerii sa le pe diferite piețe sub marca proprie. Avantajele executantului sunt
legate în principal de posibilitatea valorificării capacităților de producție și a obținerii de venituri
în valută în condiții de acces dificil la piața externă. Ordonatorul la rândul să u este avantajat de
costurile mai reduse ale forței de muncă în țara executantului și de posibilitatea de a -și extinde
afacerile internaționale fără investiții suplimentare.
Operațiunile de switch au apărut în legătură cu existența acordurilor de cliring ( acorduri
între 2 sau mai multe țări privind compensarea globală a fluxurilor de bunuri și servicii reciproce
pe o perioadă determinată de timp) ele având ca scop deblocarea relațiilor comerciale în cadrul
cliringului, în situația în care se înregistrează dezechilibre ale schimburilor reciproce.
 Alianțe și cooperări (strategii asociate de pătrundere pe piața externă)
Acestea pot îmbrăca mai multe forme și anume:
 cooperări pe baze contractuale (licențierea, franciza, subcontractarea,
coproducția în întrepri nderi separate, contractul de management etc);
 cooperarea instituționalizată , reprezenatata de societățile mixte;

129  alianțele strategice sub forma consorțiilor pentru construirea de obiective în
comun, pentru livrări la cheie sau alte tipuri de alianțe.
Licențier ea este formă de cooperare prin care o firmă (licentiator) transferă altei firme
(licențiat) dreptul de folosință asupra unor tehnologii sau produse brevetate, contra unui preț sau
a unei alte prestații. Prețul poate fi plătit într -o sumă forfetară, prin redevențe( plata periodică
exprimată printr -un procent aplicat vânzărilor), sau printr -o combinație a celor două formule.
Licenț iatorul urmărește mai multe obiective între care: evitarea barierelor de import în
țara vizată, obținerea de venituri de pe urma unei tehnologii depășită pe plan local, obținerea de
rezultate ale cercetării unei firme în schimbul oferirii de rezultate ale propiei cercetări(
licențierea încrucișată), depășirea unor probleme legate de costurile unitare ridicate ale
transportului etc. Riscul politic este mai redus decât în cazul unei investiții directe iar resursele
necesare pentru intrarea pe piața externă sunt minime.
Licențiatul elimină costurile și riscurile unei cercatari proprii, are acces la asistenta oferită
de licentiator , poate utiliza marca licentiatorului obținând recunoaștere rapidă pe piață.
Franciza reprezintă un aranjament contractual privind transferul de tehnologie
comercială, beneficiarul obținând dreptul de a vinde produse și servicii sub marca exportatorului,
pe baza formulei sale de afaceri, contra unei plăți care se constituire din taxa de intrare în grup
urmată de plăți periodice de tip redevențe. Franciza reprezintă în acelas timp o formă de
valorificare a unor drepturi de proprietate intelectuală( cedentul acorda beneficiarului dreptul de
a utiliza în afaceri marca sa, numele comercial, know -how-ul etc) o formă de distribuție
internațională(o alternativă la distribuția prin rețea proprie ) și nu în ultimul rând o formă de
alianță competitivă, întrucât presup une un sistem de legături între parteneri pentru o perioadă
îndelungată , cu urmărirea unor obiective comune de către aceștia.
Subcontractarea reprezintă transferarea producți ei unui produs (subproducție de
capacitate) sau a unor subansamble, componente (s ubproducția de specialitate) către o firmă
localizată în altă țară, unde există condiții mai favorabile de producție ( costuri reduse cu forța de
muncă, acces la materii prime etc).
În primul caz motivația firmei ordonatoare este de a asigura o ofertă ade cvată în
condițiile unei creșteri importante și de regulă neprevăzute a cererii pentru produsele sale
(operațiunea are o conotație conjuncturală). Ea se re găsește de obicei pe relația țări dezvoltate –
țări în curs de dezvoltare.
În cel de -al doilea caz, subcontractarea implica derularea pe termen lung sau pe o bază
permanentă a unor funcții specializate de către firmele subcontrac tante -funcții pe care firma
ordonatoare în mod deliberat nu le realizează și pentru care subcontractantul deține echipamente
și tehnici speciale. Partenerii au o relație de colaborare și nu subordonare – ei conlucrează la
elaborarea caietului de sarcini, la dezvoltarea și perfecționarea tehnologiilor, realizează un
schimb de informații și experiența etc. Subcontractantul se bucura de autonomie în realizarea
producției în sensul că își poate desface producția și în mod autonom , nu numai în cadrul relației
de subcontractare.
Coproducția în întreprinderi separate este o formă de cooperare ce presupune un grad
ridicat de complexitate teh nică a activității și respectiv de complementaritate a potențialului
partenerilor. Ea constă în acordul între 2 firme din țări diferite prin care acestea se angajează să

130 realizeze independent sub aspect tehnic anumite subansamble, componente, ale unui prod us-
urmând să -și livreze reciproc elementele realizate de fiecare în scopul asamblării produsuului
finit.
Dacă obiectivul cooperării este rep rezentat de o mașină, un utilaj , echipament, etc. –
asamblarea se poate face în întreprinderile ambilor parteneri, pr in livrări reciproce de
subansamble fabricate de fiecare, sau în intreprindrerea unui singur partener( de regulă cel care
realizează produse cu greutate și complexitate tehnică sporită) sau într -o țară terta care se
constituie într -o importantă piața de de sfacere a produselor rezultate din cooperare.
Avantajele părților sunt: reducerea costurilor de producție, creșterea competitvitatii prin
preț și calitate, adâncirea specializărilor tehnice, surmontarea unor dificultăți legate de
complexitatea tehnică a un or produse, economii în valută realizate de fiecare partener.
Elaborarea și realizare a planului de internaționalizare
Contractul de management presupune un transfer de know -how managerial și preluarea
de către cedent a responsabilității funcției de conduce re în locul beneficiarului. Cel mai frecvent
contractul de management se regăsește în industria hotelieră, unde lanțul hotelier, pe lângă
tehnicile manageriale, realizează și transferul unei anumite filozofii de afaceri, oferă acces la
anumite surse de fin anțare și înglobează în final hotelul în rețeaua internațională a cedentului.
Societatea mixtă reprezintă o formă de cooperare prin care 2 sau mai mulți parteneri din țări
diferite desfășoară în comun, în cadrul unei entități independente, cu personalitat e juridică,
activități diverse: producție, marketing, comercializare, financiar -bancare, cercetare -dezvoltare
etc, împărțind beneficiile și riscurile afacerii.60
Contribuția părților poate constă în capital bănesc, bunuri de echipament, experienta
manageria lă, know -how, drepturi de proprietate intelectuală, proprietatea asupra unui teren,
asupra unor clădiri etc, evaluarea acestora constituindu -se în capitalizarea societății. În sinteză,
societatea mixtă se caracterizează prin câteva aspecte :
 reprezintă o p ersoană juridică de sine stătătoare, diferită de persoanele juridice care
au constituit -o;
 are naționalitatea țării unde își stabilește sediul și se supune normelor legale în
vigoare în acea țară;
 are management și structuri organizatorice proprii, plan de activitate propriu,
diferite de cele ale firmelor care au constituit -o;
 deciziile importante se iau prin acordul părților;
 repartizarea între părți a profiturilor ce decurg din funcționarea societății are loc în
relație directă cu contribuția adusă la con stituirea societății.
Motivațiile constiutirii societăților mixte pot fi abordate la 3 nivele și anume:
 la niv elul societății care investește : acces la piața locală (în sensul depășirii
barierelor comerciale și a unei mai bune cunoașteri a pieței), acces l a resurse naturale, la forța de
muncă, uneori permisiunea de a învești este condiționată de crearea unei societăți mixte etc;
 la nivelul firmei locale : acces la tehnologii noi, la know -how, la experiența
managerială, utilizarea rețelei de distribuție a par tenerului, acces la finanțare, etc;

60 Popa I., Tehnica operațiunilor de comerț exterior , Editura Economică, București, 2008, p .118.

131  la nivelul țării gazda: modernizarea unor industrii, crearea de locuri de muncă,
impulsionarea exporturilor, substituirea importurilor, etc;
Cooperarea prin societăți mixte are și unele limite, cel mai adesea legate de : diluarea
controlului asupra investiției în străinătate, dificultăți în luarea decziilor comune, care pot afecta
strategiile proprii de producție și marketing, pierderea unor atuuri de tip tehnologic, managerial
etc.
Alianțele strategice sunt definite foar te diferit în literatură de specialitate , cu mențiunea
că majoritatea autorilor conferă elementelor inovație și transfer de tehnologie un rol decisiv în
demersul conceptualizării. Exemple de definiții din această categorie:
 „alianțele strategice reprezin tă aranjamente contractuale între 2 sau mai multe
firme din țări diferite cu scopul realizării în comun a unor activități de cercetare – dezvoltare
pentru dezvoltarea unor noi tehnologii”;
 „alianțele strategice sunt aranjamente dintre firme din țări dezvol tate care își
unesc resursele pentru a obține o rentă de monopol din inovație”.
O definiție mai largă este aceea conform căreia alianțele strategice reprezintă aranjamente
de afaceri prin care 2 sau mai mulți parteneri convin să coopereeze în vederea susți nerii sau
întăririi avantajelor competiitive ale acestora. Rațiunile constituirii lor sunt multiple și anume:
pătrunderea pe noi piețe, partajarea costurilor și a riscurilor dezvoltării unor noi produse sau
tehnologii, învățarea de la parteneri, lansarea unui atac asupra concurenților etc.
Alianțele strategice pot lua forma societăților mixte sau doar a unor aranjamente de
cooperare și ele pot fi totale, atunci când acoperă mai multe sau toate stadiile lanțului creator de
valoare sau funcționale, când acop eră un singur domeniu al afacerilor(marketing, cercetare etc).
Un exemplu de alianță funcțională este consorțiul simplu, reprezentând o grupare de firme care
au ca scop mobilizarea resurselor și a capacităților de care dispun în vederea realizării unui
export complex pe o anumită piață.
Ca o concluzie, în raport cu operațiunile comerciale, alianțele și cooperările se
particularizează prin obiectul mai complex, interesele preponderent comune ale părților,
orizontul de timp lung al operațiunilor, implicit car acterul de stabilitate al raporturilor între
parteneri.
 Modalități de implantare (investiționale).61
Implantarea în străinătate se realizează pe calea investițiilor directe de capital, acestea
presupunând o opțiune pe termen lung din partea firmei investit oare și participarea la gestiunea
societății vizate. Principalele caracteristici ale implantării sunt:
 crearea de structuri organizatorice pe piața externă ,care fie aparțin de firma
inițiatoare(birouri comerciale , sucursale) fie sunt persoane juridice au tonome( filiale);procesul
internaționalizării implica activități pe termen teoretic nelimitat;
 structurile implantate în străinătate pot desfășura activități diverse:producție,
comerț exterior, cercetare -dezvoltare etc.
Rațiunile implantării sunt generate de 3 categorii de factori și anume:

61 Popa I. , Tranzacții de comerț exterior , Editura Economică , București, 2002, pag. 205 .

132  factori specifici firmei: deținerea de avantaje manageriale, de marketing, în
domeniul cercetarii -dezvoltarii, deținerea de mărci de reputație etc, acestea permițând firmelor să
concureze de o manieră agresivă pe piețel e locale;
 factori locali: mărimea piețelor în țările gazdă, costuri de producție mai
favorabile, acces la resurse (naturale, umane)bariere comerciale ridicate;
 factori de politică economică: în principal stimulente acordate investitorilor
străini sub form a facilitaților vamale, fiscale, facilități privind transferul profiturilor, crearea de
zone speciale de export etc.
Opțiunea firmei spre una sau alta din modalitățile de intrare pe piața externă se face prin
evaluarea a 4 elemente cheie și anume: profitu l previzionat, control asupra operațiunilor, riscuri
existente pe piața externă și nivelul resurselor angajate.
De regulă, odată intrată pe piața externă, firma își va modifica treptat opțiunea spre
modalități care -i conferă un control sporit asupra operaț iunilor ; pentru a obține însă acest
control ea va trebui pe de o parte să aloce resurse sporite, pe de altă parte să -și asume riscuri mai
mari de ordin economic și politic.
În funcție de tipul firmei care se internaționalizează distingem strategii ale fi rmelor mici
și mijlocii și respectiv strategii ale societăților transnaționale.

7.4.2. Internaționalizarea prin export

În practică, agenții economici se implica în afaceri internaționale mai întâi prin
operațiuni de export -import; în cazul firmelor mic i și mijlocii acestea reprezintă de cele mai
multe ori forma exclusivă de internaționalizare. Motivațiile exportului pot fi clas ificate în 2
categorii și anume : motivații proactive și respectiv reactive.
Din prima categorie fac parte: atitudini manageriale favorabile, obiective de creștere și
profit, avantaje privind competente de marketing, economii de scară, deținerea unui produs
unic(a unei competente tehnologice),existența unor oportunități de piață, politici de stimulare a
exporturilor etc.
În cea de -a 2 a categorie includem: prelungirea duratei de viață a produsului,
diversificarea piețelor pentru dispersarea riscurilor, extinderea vânzărilor unui produs sezonier,
primirea unor comenzi nesolicitate, o piață internă de dimensiuni reduse sau o piață inte rnă în
declin, presiunea concurenței etc.
Motivațiile pot deci proveni fie din mediul intern, fie din cel extern al firmei și ele arăta
că activitatea de export a acesteia reprezintă un răspuns la anumite presiuni sau dimpotrivă, ea
este rezultatul unui c omportament activ, agresiv al firmei având la baza interesul ei de a exploata
anumite competente sau oportunități de piață.
În activitățile de export/import sunt implicate mai multe categorii de agenți economici:
producători, comercianți independenți, inte rmediari etc,cu motivații și modalități distincte de
abordare a pieței externe.
Producătorul pe piața externă în luarea deciziei de a pătrunde pe piața externă,
producătorul trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:
 capacitatea firmei de a exporta;
 stabilirea produselor destinate exportului și fixarea strategiei de produs;

133  selectarea pietei (piețelor) externe ;
 alegerea modalității de export;
Capacitatea de export are mai multe componente și anume: capacitatea de
producție disponi bilă, capacitatea teh nologică ( vizează un anumit grad de înzestrare tehnică a
întreprinderii precum și capacitatea proprie de cercetare -dezvoltare), capacitatea financiară
(producătorul care dorește să pătrundă pe piața externă trebuie să fie în măsură să suporte
anumite chelt uieli cu prospectarea pieței, publicitatea, distribuția etc) , capacitatea profesională
(are o importanță aparte atunci când producătorul decide abordarea exportului direct) .
Stabilirea produselor destinate exportului și fixarea strategiei de produs
O fir mă care intenționează să vândă în străinătate are mai multe opțiuni str ategice în ce
privește produsul:
 Introducerea pe piața externă a produsului comercializat pe piața interna – în
acest caz piața externă este tratată că secundară, producătorul alegând p entru export produsele
care nu necesită modificări.
Piețele pe care are loc expansiunea sunt selectate în funcție de relativa lor similitudine cu
piața țării de origine din perspectiva caracteristicilor cererii, a nivelului și structurii veniturilor
etc. d ar nu mai puțin important este potențialul de creștere al pieței în viitor precum și absența
unei concurente locale puternice. Aceasta rela tivă standardizare a produsului , ca și
caracteristicile pieței selectate de firma, generează aplicarea unui marketing uniform la nivel
mondial ,cu toate avantajele ce decurg de aici. Această strategie, bazată inițial pe exporturi și
contracte de licentiere – generează ulterior crearea de facilități de producție pe fiecare piață
principală a firmei.
 Produsul este adaptat c erințelor pieței locale (strategia diferențierii) – adaptarea
fiind influențată de un complex de factori între care: norme tehnice locale, tradiții de
consum,factori culturali, climatici, preferințele clienților etc.
Firmele care optează pentru această str ategie vor modifica pe de o parte caracteristicile
fizice ale produselor (rețetă de fabricație, dimensiuni, ambalaj, design, etc) pe de altă parte
caracteristicile acorporale cum ar fi marca, politica de distribuție, de promovare etc. Firmele
mari optează în cadrul acestei strategii pentru realizarea de investiții directe – diferitele lor filiale
producând pentru fiecare piață gazda produse adaptate cerințelor locale, politica de marketing
fiind și ea adaptată fiecărei piețe .
Dezavantajul acestei strategii este acela al unor costuri operaționale ridicate, generate de
duplicarea parțială sau cel mai adesea totală a lanțului de valoare în fiecare țară de implantare (de
exemplu, la începutul anilor 8o’ Unilever dispunea de 17 operațiuni diferite și independent e în
sectorul detergenților în Europa, duplicarea activităților la nivelul producției și a marketingului
fiind excesivă).
O altă slăbiciune a acestei strategii este aceea că filialele funcționează relativ autonom
față de sediul central – rezutatul pe termen mediu și lung fiind acela al incapacității de a realiza un
transfer de aptitudini și produse de la o filială la alta.
 Intrarea pe piața externă cu un produs nou, neexperimentat pe piața de origine .
Dacă firma elaborează strategia pentru a stisface cererea existența pe mai multe piețe simultan,
într-o manieră uniforma – avem de -a face cu strategia standardizării (globală), apanaj al firmei așa

134 zisa globale, și care generează importante economii de scară în fazele: cercetare -dezvoltare,
producție, marketing.
În ce privește producția, strategia globală implica pe de o parte o specializare a unităților
producătoare la nivel de produs sau stadiu al procesului de producție în zonele geografice în
care condițiile sunt cele mai favorabile, iar pe de altă parte, o integrare a producției la nivel
regional sau global.Ca exemplu, la începutul anilor 1990 Unilever a depus eforturi pentru
regruparea operațiunilor sale din Europa în câteva localizări eficiente din punct de vedere al
costurilor.
Strategia globală are ca punct de plecare teoria consumatorului global, identificat ca grup
de consumatori la nivelul țărilor dezvoltate având caracteristici similare din punct de vedere al
nivelului veniturilor, al bazei educaționale, stilului de viață, aspirațiilor etc aceste si milarități
conducând la o rata înaltă de penetrare a piețelor cu anumite categorii de produse.
 Produsul este conceput și realizat în funcție de exigențele cumpărătorilor străini,
aceasta fiind o strategie de concentrare pe clienți; ea poate fi utilizată în cazul construirii de
obiective la cheie, al producerii de bunuri industriale la comandă sau bunurilor de consum la
comandă.
Selectarea pieței (piețelor) externe reprezintă procesul de identificare sistematică,
metodica a uneia sau mai multor piețe ce ofe ră condiții optime de realizare a tranzacției, proces
ce se desfășoară în câteva etape distincte și anume:
 evaluare generală a piețelor cu scopul eliminării într -o primă fază pe cele care
nu îndeplinesc condițiile generale spre a fi abordate de firma: ace astă evaluare se face luând în
considerare criterii economice generale, fizico -greografice, politice, culturale;
 o ierarhizare a piețelor introducând în analiza și criterii precum: volumul
pieței pentru produsul în cauză, dinamica pieței, accesibilitatea din punct de vedere al
reglementărilor, concurenta etc.
 identificarea segmentelor de consumatori în cadrul țării sau grupului de țări
selecționate , scop în care sunt utilizate criterii demografice,socio -culturale, psihologice.
Atunci când managerii iau î n considerare segmentarea pe piețele străine ,ei trebuie să aibă
în vedere 2 elemente fundamentale și anume:măsura în care există diferențe între țări în structura
segmentelor de piață iar pe de altă parte măsura în care se pot identifica segmente care tran sced
granițele naționale. Existența acestora din urmă sporește abilitatea firmelor de a considera piața
mondială că o piață unică și de a urma o strategie globală.
În ce privește alegerea modalității de export – producătorul are 2 opțiuni și
anume : export direct respectiv indirect . Exportul direct presupune că producătorul își realizează
prin mijloace și structuri organizatorice proprii exportul de bunuri și servicii, cu următoarele
avantaje62 mai importante pentru el:
 posibilitatea de a -și reține profitul c omercial;
 legătură directă cu piața externă, p roducătorul putând să recepteze
operativ modificările care au loc în domeniul cererii;
 posibilități sporite de promovare a produselor pe piețele externe.

62 Popa I., R.Filip R., Management internaț ional , Editura Economică 2007 , p.89.

135  producătorul are un control mai bun asupra operațiunilo r sale .
Limitele exportului direct sunt legate de:

 nivelul ridicat al cheltuielilor de comercializare, în consecință exportul direct
devine rentabil numai de la un anumit nivel al vânzărilor;
 riscurile specifice activității de export se răsfrâng direct a supra firmei
producătoare;
 este necesară constituirea unor servicii profilate pe activitatea internațională,
ceea ce implică noi costuri și riscuri în planul managementului.
Exportul direct poate fi o practică în cazul firmelor ce au în obiectul de activit ate produse
standardizate(care nu necesită realizarea unui pachet de export complex) , sau poate fi rezultatul
participării reușite la o liciatie internațională, (caz în care este vorba de contracte având ca obiect
bunuri de echipament, uzine la „cheie”,in stalații etc,) exportul direct este și cel realizat în cazul
vânzării prin corespondența sau în cazul comerțului electronic. Aceasta modalitate de export
presupune crearea unor structuri organizatorice și în țara de origine și pe piața externă.
În țara de origine formula conscrata este acee a a serviciului de export/import , format din
toate persoanele -lucratori de comerț exterior care se afla în realtie directă sau indirectă cu clienți,
furnizori, intermediari etc. ce oper ează în comerțul internațional.
Serviciul de export/import colaborează cu celelalte departamente ale firmei în elaborarea
și punerea în aplicare a strategiei de export. Principalele obiective urmărite pe funcții specifice
tranzacțiilor de comerț exterior sunt:
 Funcția de marketing: definir ea politicii de marketing (stabilirea mixului de
marketing, stabilirea formelor de internaționalizare etc),studierea pieței externe,stabilirea
tehnicilor de comercializare, conceperea și realizarea politicii promoționale;
 Funcția comercială: prospectarea p ieței externe, ofertarea, negocierea,
contractarea , asigurarea serviciilor postvinzare;
 Funcția logistică: îndeplinirea formalităților pentru realizarea transportului
internațional, asigurării mărfii, reglementării problemelor vamale etc ;
 Funcția financia ră: efectuarea plăților,asigurarea finanțării operațiunilor,
controlul rentabilității operațiunilor;
 Funcția juridică: verificarea validității contractului, redac tarea contractului,
urmărirea și soluționarea litigiilor, informarea cu privire la reglementăr ile naționale și
internaționale în materie de comerț exterior.
Exportul direct presupune crearea de structuri organizatorice și pe piața externa – acestea
includ: biroul comercial (de reprezentare) sucursala și respectiv filiala de comercializare. Biroul
comercial reprezintă un compartiment operativ implantat în străinătate, care nu are personalitate
juridică și care îndeplinește o funcție specializată de intermediar între soceietatea comercială care
l-a constituit și partenerii ei comerciali.
Principalele sale funcții sunt : asigurarea unei legături cu piața locală în vederea
promovării vânzărilor, stabilirea primelor contacte cu clienții potențiali și prezentarea produselor
firmei, acordarea de sprijin în vederea pregătirii și desfășurării tratativelor, urm ărirea modului de
derulare a contractelor încheiate, coordonarea activității de asistenta tehnice și service,

136 informarea cu privire la piața etc.
Sucursala este un sediu secundar al firmei localizat în străinătate, fără personalitate
juridică. Ea este su pusă legii societății care a decis constituirea ei, dar și legii țării unde
funcționează( în ce privește înființarea ei).Sucursala transmite comenzile către societatea -mama,
asigura vămuirea mărfurilor, face livrările în plan local, urmărește derularea con tractelor, se
ocupă de serviciile post -vinzare etc.Deși nu are independenta juridică, ea dispune de o anumită
autonomie operativă.
Filiala este o societate comercială constituită în străinătate, care dispune de personalitate
juridică.Statutul ei juridic es te cârmuit de legea țării unde funcționează, filiala având
naționalitatea țării respective.Atribuțiile ei sunt asmanatoare cu ale sucursalei.
Prin constituirea unei filiale de producție producătorul poate delocaliza producția pe piața de
import. În acest caz filiala realizează pe lângă activități de producție și activități de
comercializare atât în țara de implantare cât și pe alte piețe.
Exportul indirect presupune separarea funcției de producție de cea de comercializare,
ultima putând fi preluată de mai multe categorii de firme și anume: firme care acționează în
nume și pe cont propriu, firme care acționează în nume propriu și pe contul altora( comisionarii)
și firme care lucrează și în numele și pe contul altora( agenții sau reprezentanții). În primul c az,
producătorul vinde marfa unei firme comerciale – care la rândul ei realizează exportul în nume și
pe cont propriu. Producătorul nu își asumă nici riscurile nici cheltuielile legate de
comercializarea în străinătate a mărfurilor sale, el neavând legătur ă directă cu piața externă .
Comerciantul la rândul său urmărește obținerea de profit din diferență între prețul de cumpărare
și cel de vânzare, el realizând integral activitățile de negociere, contractare și derulare a
operațiunilor de comerț exterior.
Exportul în această formulă se practică de către întreprinderi m ici și mijlocii care fie nu
pot, fie nu considera eficient să -și creeze structuri proprii de export -sau în situația în care
exportul nu reprezintă o cotă ridicată în cifra de afaceri a firmei pr oducătoare. În categoria
firmel or ce operează independent se includ casele de comerț, firmele specializate de comerț
exterior, firmele de comerț en -gros și respeciv firmele de comerț en -detail.
Casele de comerț sunt mari firme comerciale care pe de o parte cumpăra mărfuri de la
producătorii interni sau de la angrososti și le revând în străinătate, pe de altă parte achiziționează
produse din străinătate, pe care le revând producătorilor sau comercianților locali. Ele sunt
implicate deopotrivă în operațiuni d e comerț exterior și interior și realizează în principal
operațiuni pe cont propriu dar pot opera și pe bază de comision. Aceste case au de regulă o bună
situație financiară și dispun peste granițe de rețele extinse care includ depozite, facilități de
transport, distribuitori, sucursale, filiale etc. În unele cazuri aceste case domina come rțul la
nivelul unor localități , zone geografice sau chiar națiuni. Japonia este țara unde conceptul de casă
de comerț a fost cel mai eficient aplicat. Primele 10 astfel d e case acoperă circa ½ din exportul
japonez și 2/3 din importuri și lucrează cu peste 10000 de produse.
Firmele specializate de comerț exterior sunt firme care operează numai în această sferă,
oferind avantajul unui personal calificat și al vadului comerci al. Aceste firme pot fi specializate
pe criteriul operațiunilor ( export/import), sau al categoriilor de produse, sau în sfârșit al tehnicii
de comercializare: reexport, contrapartidă, etc.

137 Comercianții engros au rolul de verigi între firmele producătoare și cele comerciale cu
amănuntul , dar uneori pot cumpăra mărfuri de pe piața internă pentru a le vinde în străinătate
sau se pot angaja în desfacerea de mărfuri străine pe piața internă.
Firmele de comerț en detail pot primi comenzi din străinătate pentru diferite partizi de mărfuri
sau pot să -și reali zeze direct importul de mărfuri , principalele exemple în acest sens fiind
magazinele universale și întreprinderile care servesc clientela prin corespondență.
În situația utilizării comisio narilor avem de -a face cu o vânzare „delegată”. Aceasta este
modalitatea de comerț la care apelează producătorii atunci când doresc să beneficieze de
experiență și renumele unui comerciant consacrat pe piața externă , dar în acelas tiomp doresc să
participe efectiv la realiza rea tranzacției.
Comisionarii sunt persoane fizice sau juridice care se obliga să îndeplinească anumite
atribuții în nume propriu dar pe contul unei alte persoane numită comitent.În tranzacțiile
internaționale comisionarul poate avea sediul fie în ța ra exp ortatoare , fie în cea importatoare și el
poate primi însărcinarea fie de a vinde fie de a cumpăra mărfuri din străinătate.
În situația unui contract de comision de export, co misionarul având sediul în țara
exportatorului, obligațiile comisionarului vizează în principal următoarele aspecte:
 cercetarea și prospectarea pieței externe;
 transmiterea ofertei producătorului clienților externi;
 negocierea și semnarea contractului extern în nume propriu;
 îndeplinirea formalităților de expediție a mărfii, de trans port pe parcurs extern,
de asigurare, vămuire etc,
 pregătirea documentelor necesare încasării mărfii de la extern;
 notificarea producătorului cu privire la reclamațiile primite de la extern;
 achitarea contravalorii mărfii producătorului într -un interval sp ecificat de la
momentul încasării de la extern.
Producătorului îi revin între altele următoarele obligații:
 întocmirea ofertei și transmiterea comisionarului;
 livrarea mărfii cu respectarea condițiilor contractuale;
 transmiterea documenteler solicitate de comisionar;
 soluționarea reclamațiilor externe;
 acordarea de asistenta comisionarului pentru derularea în bune condiții a
operațiunilor;
 achitarea unui comision calculat că procent din valoarea vânzării.
Una din problemele cu care se confruntă firmele comi sionare este aceea a menținerii
clienților lor (comitenți) și în periada următoare penetrării de către aceștia a piețelor externe.
Multe firme producătoare recurg la serviciile firmelor comisionare doar pentru testarea pieței
externe – cu dorința de a dev eni ulterior participanți direcți la operațiunile de comerț exterior.
Varietăți ale contractului de comision sunt contractul de consignație și respectiv contractul de
depozit.
Contractul de consignație reprezintă un contract prin care o persoană numită c onsignant
încredințează altei părți, consignatar, mărfuri în depozit, pentru a fi comercializate în condiții
stabilite,contra unui preț.Trăsătura proprie a acestui contract este ca mărfurile nu trec în

138 proprietatea consignatarului ci numai în posesia lui, iar actul de comerț, deși este făcut în nume
propriu de către consignatar, are efec te în gestiunea consignantului. Consignantul își rezervă
dreptul de proprietate asupra mărfii până la încasarea sumelor reprezentând contravaloarea
mărfii.
Contractul de con signație conține clauze detaliate privind:obiectul contractului(cantitate,
calitate, ambalaj, marca), modul de depozitare, evidentă și dreptul de control al consignantului,
asigurarea mărfii,condițiile și prețurile la care se poate face vânzarea de către consignatar, modul
de decontare al prețului către consignant și a comisionului către consignatar, durata contractului,
modul de soluționare a litigiilor etc.
Contractul de depozit definește relația prin care o parte numită deponent, preda în
păstrare une i alte parti -depozitar, mărfuri pe care acesta din urmă se obliga să le restituie la
termenul convenit sau să le predea unui terț.
În comerțul internațional depozitul constituie o activitate comercială care se realizează de
către întreprinderi organizate s ub formă de depozite generale sau specializate. Depozitarul
eliberează la primirea mărfii un document numit recipisa -warant, care reprezintă un titlu de
credit asupra mărfii. Acesta facilitează vânzarea măr furilor pe care le reprezintă de oarece
transmitere a lui se face prin andosare (gir) -posesorul documentului fiind proprietarul de drept al
mărfii.Warantul facilitează de asemenea obținerea de credite, depunerea lui la banca creditoare
constituind un gaj asupra mărfii aflate în depozit.
În ce privește rep rezentantul (agentul), acesta acționează în baza ordinului pe care îl
primește din partea unui comitent de a îndeplini anumite atribuții în numele și pe contul părții
ordonatoare. Particularitatea sa ca intermediar este că el contribuie la realizarea tran zacției de
vânzare -cumpărare, dar nu participa în calitate de parte la contract și nu cumpără mărfuri pe
contul său.
Distincția export direct/indirect se prelungește pe piața externă într -un mod similar celei
existente pe piața de origine. Cu alte cuvinte producătorul, sau comerciantul, pot realiza vânzarea
pe piața externă fie printr -un contact direct cu clientul (care poate implica sau nu re țeaua propie
de comercializare) , fie prin utilizarea unor intermediari localizați pe piața de import, care pot fi
(ca și pe piața de or igine) comercianți independenți (distribuitori) sau respectiv agenți și
comisionari.
Alegere a între aceste variante se face în funcție de câteva criterii cum ar fi:
 caracteristicile pieței –natura, dimensiunea, dispersia geografică a clienților. În
general, piața mărfurilor destinată consumului productiv este mai specializată și mai concentrată
ceeea ce face posibilă vânzarea directă utilizatorilor industriali . Piața bunurilor de consum este
dispersată, produsele sunt cumpărate la interv ale mici de timp, structura sortimentala este foarte
larga – în consecință este recomandabilă utilizarea intermediarilor.
 caracteristicile produselor -greutate, diemensiune, complexitate tehnică,
perisabilitate . Sunt situații în care diemnsiunea, greutatea, alte caracteristiici specifice ale
produsului reclama facilități deosebite pe care intermediarii nu le detin -in acest caz este preferata
vânzarea directă.
 trăsăturile și potențialu l întreprinderilor producătoare. De regulă întreprinderile
puternice, cu res urse de marketing și manageriale importante sunt mai puțin dispuse să utilizeze

139 intermediari în desfacerea produselor lor.
 structurile de distribuție existente în țara importatoare influențează decizia
firmei în a alege anumiți comercianți pe piața vizata – Ca exemplu, în unele țări distribuția
bunurilor de consum este controlată de câteva lanțur i engros, în altele dimpotrivă predomina
detaliștii etc.
 un rol important în decizia firmelor îl joacă criteriile referitoare la canale: aria
geografică pe care o a coperă, costul acestora, riscurile, f lexibilitatea, controlul asupra
operațiunilor etc.
Principalul atu al rețelei proprii este controlul asupra operațiunilor care poate fi total dacă
legătura este de tip sucursala/filiala de comercializare – consumator fin al, sau parțial dacă între
punctele menționate se mai interpune o verigă.
În privința costurilor, acestea sunt variabile în cazul agentului/distribuitorului – în timp ce
în cazul rețelei proprii o fracțiune importantă a costurilor sunt fixe(birouri ,spații de depozitare,
cheltuieli administrative etc), în acest din urmă caz costurile unitare descrescând pe măsură
creșterii vânzărilor. Exportatorul va compara costurile unitare de vânzare pentru cele 2 situații,
alegând soluția cea mai profitabilă.
De mențio nat că profitul nu este întotdeauna criteriul decisiv în această decizie – de
exemplu, managerii pot respinge un canal profitabil pentru că nu întrunește citeriile de
performanță dorite (producătorii de produse tehnice cu imagine foarte bună vor respinge a genți
sau distribuitori care nu pot oferi servicii adecvate consumatorilor și în consecință vor refuza să
vândă pe piețe mici, care nu justifica un canal tip sucursala sau filială).
În ce privește problema riscurilor – crearea unei rețele proprii presupune riscuri mai mari
în cazul unui declin al pieței sau al modificării preferințelor consumatorilor comparativ cu
situația în care sunt utilizați intermediari. Opțiunea spre utilizarea agentului sau respectiv a
distribuitorului are și ea la bază câteva consi derente cheie și anume:
 Agentul este un intermediar care reprezintă firma producătoare în țara vizata fără
să preia proprietatea asupra mărfurilor. El nu deține stocuri și nu acorda credite clienților,
remunerarea sa fiind comisionul aplicat la valoarea vâ nzărilor.
 Distribuitorul este comerciantul independent care preia proprieatea asupra
mărfurilor pentru a le revinde engrosistilor, altor intermediari sau consumat orilor finali din țară
vizată .
 Distribuitorul își asumă și alte responsabilități cum ar fi: de ținerea de stocuri,
activități de promovare, creditarea clienților, activități de întreținere, reparații etc. Remunerarea
sa este diferența între prețul de cumpărare și respectiv de vânzare.63
Alegerea între aceste variante să bazează ca și în cazul anterio r pe evaluarea unor
elemente cum sunt:controlul, răspunsul la specificațiile de performanță, costurile implicate. De
regulă , distribuitorul își asumă mai multe funcții dar este mai greu de controlat decât un agent. În
privința costurilor, evaluarea trebuie să aibă în vedere toate cheltuielile implicate de utilizarea
canalului

63 Cerchez O., Eficiența economică a comerțului exterior , Editura Logos, București, 2007, p.162.

140
CAPITOLUL VIII
FIRMELE MULTINAȚIONALE – VECTOR MAJOR ÎN ANSAMBLUL
PROCESULUI DE GLOBALIZARE A ECONOMIEI CONTEMPORANE

8.1. Firmele multinaționale – delimitări conceptuale

Una dint re cele mai mari for țe de presiune cu care se confruntă evoluția țărilor și a
uniunilor de comerț internațional este reprezentată de puterea și influența firmelor multinaționale
(FMN) ca parte a răspunsului acestora la globalizare.
Combinarea cre șterii in vestițiilor străine directe, schimbărilor tehnologice, piețelor
financiare internaționale și a unei game largi de măsuri de dereglementare și privatizare au făcut
posibil pentru firmele multinaționale să fie printre conducătorii economiei globale.
Provocar ea pentru evolu ția țărilor și a uniunilor de comerț internațional este să se asigure
că aceste companii respectă drepturile angajaților în fiecare loc din lume în care influența lor se
face simțită și să se stabilească un dialog global între acestea și fir mele multinaționale.
Firmele multina ționale joacă acum un rol important în economiile tuturor țărilor și în
relațiile economice internaționale, devenind un subiect din ce în ce mai important pentru
guverne. Prin investițiile străine directe, asemenea firme pot aduce beneficii substanțiale atât
țărilor de origine cât și țărilor gazdă prin contribuții la utilizarea eficientă a capitalului,
tehnologiei și resurselor umane între țări și pot astfel să îndeplinească un rol important în
promovarea bunăstării econo mice și sociale.
Una dintre cele mai mari forțe de presiune cu care se confruntă evoluția țărilor și a
uniunilor de comerț internațional este reprezentată de puterea și influența firmelor multinaționale
(FMN) ca parte a răspunsului acestora la globalizare . Dar firmele multina ționale, organizându -și
operații dincolo de cadrul lor național, pot conduce la abuzuri prin concentrarea puterii
economice și la conflicte cu obiectivele de politică națională. Mai mult, complexitatea acestor
firme multinaționale și d ificultatea unei percepții clare privind structurile lor diverse, operațiile și
politicile conduce uneori la îngrijorare. Astfel, ținta comună a tuturor statelor este de a încuraja
contribuțiile pozitive prin care firmele multinaționale pot realiza progres ul economic și social și
să minimizeze sau să rezolve dificultățile care pot să apară din derularea operațiilor lor.
De când opera țiile firmelor multinaționale s -au extins în întreaga lume, trebuie depuse
toate eforturile de a se coopera între toate statel e, mai ales între țările dezvoltate și cele în curs de
dezvoltare, având ca obiectiv îmbunătățirea standardelor de bunăstare și de viață, prin
încurajarea contribuțiilor pozitive ale FMN și prin minimizarea sau rezolvarea problemelor ce
sunt în legătură cu activitățile lor.
Defini țiile firmelor multinaționale sunt numeroase și convergente, neexistând încă o
definiție unanim acceptată, un accord general. Multe definiții se bazează pe criterii arbitrare,
tipologi sau statistici, cum ar fi: numărul țărilor de implementare sau de cel al filialelor străine,
talia, ponderea în cifra de afaceri realizată de acestea din urmă sau de efectivele angajate în

141 străinătate. Defini ții mai cuprinzatoare și dinamice există . Astfel:
 firma multinationala este inteleasa ca o fir ma a carei capital este antrenat intr -un
proces de acumulare internationala;
 o intreprindere sau un grup, cel mai adesea de talie mare, care, plecand de la o baza
nationala, a implantat in strainatate numeroase filiale in numeroase tari, cu o strategie si o
organizare concepute la scara mondiala.
În literatura de specialitate din România întâlnim, o serie de încerc ări de definire a
firmelor multinaționale. Astfel, după cum observa Anda Maziliu, expresia „întreprindere
multinațională” este utilizată cu precă dere de autorii anglo -saxoni, fără ca între aceasta și cea de
„corporație multinațională” să mai poată fi întrevăzute în prezent și alte diferențe decât acelea de
ordin lingvistic. Același lucru se poate spune și despre sintagma de „societate multinațional ă”
versus cea de „corporație multinațională”.
Sterian Dumitrescu, define ște firma multinațională ca alcătuind un vast ansamblu la scara
mondoeconomică format dintr -o societate principală și un număr de filiale importante în diferite
țări, fără a se oferi un criteriu al gradului de importanță al filialelor.
Firește, sintagma „corporație multinațională” are o anumită savoare și o putere de
sugestie mult mai mare decât banala „întreprindere multinațională”. De aceea, economiștii
radicali folosesc cu precăder e corporația multinațională ca țintă a discursurilor lor antiglobaliste,
ba chiar o înlocuiesc cu noțiunea de concern multinațional sau transnațional, dacă li se pare că
puterea reprezintă o definiție prin ea însăși.
În ceea ce prive ște definirea firmei mu ltinaționale se constată câteva lucruri foarte clare:
 nu s-a ajuns la un consens asupra con ținutului;
 se folosesc denumiri diferite de multe ori numai pentru c ă nu se dorește altfel.
Cele mai răspândite denumiri par să fie cele de proveniență anglo -saxonă pentru că
literatura în limba engleză este cea mai răspandită, iar odată cu ea s -a “împraștiat” și
terminologia de corporație sau companie. Mulți dintre cei care discută despre firmele
multinaționale nu realizează că în documentele anglosaxone există un an umit consens referitor la
denumire;
 în special autorii ce folosesc limba englez ă nu își imaginează decât că denumirile
anglo -saxone trebuie folosite în exclusivitate indiferent de orice alte explicații sau consensuri
preexistente;
 conținutul sau substratul sintagmei nu se poate aplica oricărei afaceri de firma în
exterior, întrucât orice firmă dintr -o țară ar face o simplă operație de vânzare sau cumpărare cu
exteriorul ar putea deveni firmă multinațională;
 multinational ă nu este neapărat o firmă mondială s au globală pentru că, așa cum
se susține în ultimii ani, o firmă care se globalizează are neaparat filiale în una sau mai multe
țări. O firmă poate fi însă multinațională fără a avea filiale;
 afacerile care se fac în mai multe țări de către o firmă pot fi de la foarte simple
(cumpără sau vând ceva, contractează un credit etc.) la foarte complexe, în care se combină
activități de producție, prestări de servicii, investiții, cercetare științifică, relații financiare etc., în
infinit de multe variante juridic e și tehnico -economice;
 pe fondul unei complexit ăți de un grad oarecare se pot formula multe altele.

142 Pentru aprecierea gradului și mărimii unei FMN se iau în considerare următoarele
criterii:
 numărul și mărimea filialelor străine sau companiilor asociate p e care le are în
proprietate sau le controlează;
 numărul țărilor în care se angajează cu activități lucrative;
 proporția bunurilor și veniturilor la nivel global sau numărul angajaților pentru
filialele străine;
 gradul de internaționalizare al managementul ui, proprietății și al activităților cu
valoare ridicată (cum ar fi cercetarea -dezvoltarea = C&D).
Funcțiile distinctive ale FMN sunt:
 organizarea și coordonarea numeroaselor activități lucrative dincolo de
granițele naționale;
 internalizarea piețelor exte rne pentru producția intermediară care apare în
urma acestor activități.
Nici o altă instituție nu îmbină cele 2 activități: producția în străinătate și tranzacționarea.
O FMN poate fi proprietate privată sau publică, poate proveni dintr -o țară socialistă sau cu
economie de piață; poate fi motivată de obiective private sau sociale; poate avea o rețea mare de
activități în numeroase țări sau un singur produs într -o singură țară străină; proprietatea poate fi
deținută și controlată de persoane/instituții din tr-o singură țară (Mars, Tateng); național
controlată și internațional deținută și condusă (Ford, Sony, Samsung), sau internațional deținută
și controlată (Agfa, Royal Dutch Shell).
Ajungând la o fază de maturitate, FMN au căpătat o serie de caracteristici specifice:
 cifra de afaceri a multor FMN depășesc chiar PNB -ul unor țări dezvoltate
precum Portugalia sau Grecia;
 pot obține împrumuturi în condiții mai avantajoase decât multe guverne;
 adoptă o conducere centralizată a problemelor vitale și o descentrali zare a
celorlalte activități, strategie numită “gestiune integrală”;
 vitalitate și dinamism: cresc, se extind, se absorb, se multiplică, își lărgesc
continuu aria de activitate, tehnologia și capitalul migrează, obiectul de activitate se diversifică;
 combi nă avantajele de scară cu diversificarea;
 au o “producție modulară”, componentele tipizate fiind asamblate în produse
finite diferențiate funcție de caracteristicile fiecărei piețe -țintă.
Dacă se urmărește să se investească, trebuie puse câteva întrebări p rivitoare la: scara
investiției (oficiu de vânzări, depozit, ambalare și asamblare sau producție completă), gradul de
proprietate (total, majoritar, egal, minoritar) și tipul de partener64. Acestea sunt ilustrate în figura
nr. 7 .1. unde se observă că există numeroase variante și tipuri posibile ale ISD. Este de notat
faptul că în timp ce producția completă combinată cu filiala în proprietate 10 0% este forma cea
mai studiată a ISD realizate de o FMN, ea reprezintă doar una din 80 variante posibile.
Din analiz a acestui model se poate observa că pe măsură ce o firmă acumulează
experiență și încredere în afacerile internaționale, ea va dori să -și crească scara investițiilor lor.
Modelul arată că, în timp, operațiile internaționale ale unei firme vor evolua spre m odelul filialei

64 Barren’s Dictionary of Finance and Investment Terms, Ed. 3, New York, 1991

143 în proprietate deplină care are încă un risc mai ridicat.
Acest model reprezentat schematic este de fapt imaginea procesului de internaționalizare
a activității unei firme, care implică o evoluție: analiza competiției externe, raport, licen țiere,
joint-venture, filială, și există numeroase motive pentru alegerea uneia din aceste modalități.
Cele mai importante forme sunt sucursala, filiala, licensing -ul și joint -venture.
Sucursala este un serviciu al unei FMN implantată în străinătate și dep inde în totalitate,
financiar și administrativ, de societatea -mamă, și având un obiectiv identic. Ea este organizată,
înregistrată și funcționează potrivit legislației locale, iar cheltuielile sunt suportate de bugetul
societății -mamă. Ea încheie contracte pe bază de împuternicire, dar dispune de autogestiune
financiară, dar soldul bugetului reflectă rezultatele economico -financiare ale societății -mamă.

Scara oficiu de
investiției vânzări

depozit

ambalare și
asamblare

producție
completă

Proprietate
totală (fără
partener)
FMN
Un privat
Local Un guvern
local O
întrepr in-
dere
publică
locală

Majoritate

Egalitat e

Minoritate

Figura nr.8 .1.
Modele de internaționalizare a unei FMN

Filiala este o entitate care se caract erizează prin: sunt firme cu capital propriu constituite
de societatea -mamă în străinătate, structura organizatorică și activitatea sunt determinate de
condițiile țării gazdă, tipul societății, înregistrarea, sistemul taxelor și impozitelor sunt conform
legislației țării gazdă, implică relații durabile cu parteneri de prim rang și dispune de premise
favorabile evoluției progresive.
Organizațiile joint -venture internaționale sunt alianțe formate de organizații din două
sau mai multe țări. Ele se formează di n mai multe motive: punerea în comun a know -how-urilor
complementare (se știe că “2+2=5”), asigurarea accesului pe diferite piețe, realizarea unui
răspuns strategic la competiția tot mai intensă, realizarea economiilor de scară, obținerea
Proprietate Tipul de
partener

144 accesului la tehn ologie performantă (pe lângă eforturile proprii și licențe, cum ar fi cazul alianței
Toyota – General Motors pentru realizarea unui cost mai mic de producție) și reducerea
riscurilor financiare, cum ar fi cazul companiilor petroliere pentru a suporta costu rile căutării de
noi câmpuri petroliere .
Tabelul nr.8 .1
Joint -venture în scopul realizării economilor de scară

EXEMPLE MOTIVE
RENAULT – VOLVO – PEUGEUT Aprovizionarea cu materii prime și
materiale, manipularea prețului de transfer.
European Computer Research Centre
(ECRC) în Munchen, format din 3 firme
europene de computere Cercetare și dezvoltare.
Toyota și General Mo tors în California Marketing și distribuție.
FIAT – PEUGEUT în Argentina Furnizare divizională deoarece ambele
firme aveau o activitate săracă în Argentina.

Firmele, de asemenea, își licențiază tehnologia, mărcile sau alte avantaje în scopul
realizării de profituri suplimentare. Pentru licenser este astfel o șansă de a intra pe o piață care
este prea mică pentru a justifica investiții mai mari, pe piețe care restricționează importurile sau
ISD, sau ca mijloc de testare a unei piețe, încă de obicei este l icențiată tehnologia periferică și nu
cea centrală pentru a nu crea un competitor viitor. Pentru cel ce primește o licență există două
avantaje majore: achiziționarea de tehnologie mai ieftin decât prin dezvoltare prin forțe proprii și
permite realizarea u nei diversificări prin combinarea tehnologiei achiziționate cu know -how-ul
deja existent.

8.2. Abordări evolutive ale gândirii corporative strategice în contextul
mediului economic global

Analiza retrospectivă a sfârșitulu i secolului XIX și începutul secolului XX explică
întârziere a cu care preocupările strategice și -au făcut apariția în lumea afacerilor și în știința
managementului firmei:
 desfășurarea activităților economice într -un climat restrâns caracterizat printr -o
anumită stabilitate;
 lipsa discontinuităților majore;
 creșterea continuă a puterii de absorbție a pieței;
 progresul tehnologic.
Acești factori nu au creat premisele plasării problemelor legate de strategia de dezvoltare
pe primul plan, erorile de strategi e care puteau să compromită creșterea și dezvoltarea firmelor
au fost ușor de mascat .
Modificarea substanțială a concepțiilor tradiționale asupra firmei și a modului său
de organizare și conducere a survenit începând cu a doua jumătate a secolului XX, pe
măsura:
 creșterii volumului și a complexității producției;
 a gradului său de diversificare;
 a dimensiunii companiilor industriale;

145  a numărului jucătorilor pe piața mondială, în contextul unor schimbări rapide ale
mediului înconjurător.
Necesitatea adaptă rii rapide și eficiente la aces te schimbări cu scopul de a -și potența
capacitatea concurențială a condus la deplasarea managementului strategic spre gândirea
prospectivă și proiectivă, caracteristi că esențială a firmelor moderne performante65.
Economia mon dială a cunoscut mutații profunde în ultimele cinci decenii, cu efecte majore
asupra mediului internațional de afaceri, al cărui grad de tur bulență s -a accentuat îndeosebi
începând cu anii '90. Noile provocări lansate managementului firmelor au condus la
conștientizarea necesității și importanței strategiei pentru asigurarea supraviețuirii, performanței
și perenității lor. Lumea contemporană este caracterizată de un ansamblu de schimbări majore
pe care le conturăm ca principale tendințe:
 Globalizarea piețel or, internaționalizarea și mondializarea tot mai accentuată a
economiilor naționale, ceea ce impune o redefinire a strategiilor de pro dus și de piață, ținând cont
de concurența acerbă dintre firme și de caracterul mondial pe care acestea îl dobândesc;
 Acce ntuarea schimbărilor tehnice și tehnologice și explozia informațională, coroborate
cu ritmul tot mai accelerat de promovare a progresului tehnic și a noilor tehnologii
informaționale;
 Intensificarea concurenței globale, concomitent cu deplasarea accentului de la factorii
de preț la cei privind nivelul tehnic, calitatea produselor, serviciile adiacente sau notorietatea etc;
 Diversificarea și rafinarea cererii, consumul devenind tot mai personalizat;
 Conștientizarea caracterului limitat al resurselor energeti ce și al materiilor prime ,
coroborate cu cerințe tot mai drastice privind asigurarea echilibrului ecologic;
 Accentuarea influenței și a presiunilor diferitelor grupuri de stakeholderi: acționari,
clienți, furnizori, asociații ale consumatorilor, ecologiști lor, sindicate, guverne etc;
 Concentrarea producției și dezvoltarea marilor companii și grupuri industriale,
determinată de necesitatea valorificării maxime a avantajelor economiilor de scală și de gamă,
de creșterea competitivității internaționale, dar ș i de modificarea concepții privind politica
concurențe i, care, sub impactul creării sistemului internațional de producție, au devenit mai
flexibile în ceea ce privește fuziunile, achizițiile și crearea de societăți mixte, chiar în condițiile în
care aces tea conduc la concentrarea sensibilă a activității economice;
 Dezvoltarea parteneriatelor în domeniul cercetării – dezvoltării, producției și/san
distribuției. Aceste rațiuni au condus la extinderea opțiunilor strategice legate de colaborarea în
vederea at ingerii unor scopuri comune prin alianțe strategice între firme concurente sau
partenere.
 Terțializarea economiilor naționale, fenomen generat atât de impactul creșterii
productivității în sectorul primar și secundar, dar și de cel al creșterii și diversif icării cererii de servicii;
 Costul și mobilitatea tot mai ridicată a capitalurilor, conjugată cu modificarea
radicală în ultimii ani a semnificației fluxurilor financiare internaționale și caracterul limitat al
acestora în raport cu „foamea de capital" ce caracterizează mediul de afaceri global.
 Influența economiei industriale în determinarea opțiunilor strategice, o
contribuție deosebită în acest sens fiind adusă de Michael Porter, al cărui aport conceptual, cel mai
important în ansamblul abordărilor ultimi lor 20 de ani, constă în7:

65 Barren’s Dictionary of Finance and Investment Terms, Ed. 3, New York, 199 1

146  introducerea noțiunii de concurență sau rivalitate lărgită , potrivit căreia atracția
potențială a unei industrii sau segment de activitate depinde de intensitatea concu –
rențială (aceasta, la rândul ei, este determinată de cinci factori: concurenți actuali,
concurenți potențiali, produse de substituție, clienți și furnizori);
 introducerea conceptului de grup strategic constând în ansamblul firmelor dintr -un
sector care urmează aceeași strategie sau strategii apropiate;
 definirea a trei mari categorii de strategii generice:
 dominare prin costuri;
 diferențiere;
 oncentrare pe un anumit segment și a trei posibile mutații strategice
intersectoriale:
 diversificare către alte sectoare;
 integrare în amonte sau aval;
 concentrare.
 Emergența noțiunii de câmp strategic , care ia î n considerare nu numai economiile de
scară, ci și economiile de câmp sau de gamă , la originea cărora se află principiul coordonării,
pornind de la ideea că este mai puțin costisitor să se combine două sau mai multe acti vități în
cadrul unei firme decât să fie realizate separat.
 Translația de la ideea firmei care înfruntă singură un mediu anonim și intangibil către
o nouă concepție a libertății limitate într-un mediu cu caracteristici nu numai concurențiale, ci și
negocia bile sau de colaborare, cooperare sau alianță66.
 Apariția și dezvoltarea teoriei costurilor de tranzacționare , derivate în special din faptul
că există un cost de funcționare a pieței aferent obținerii informațiilor, perfectării contractelor,
precum și grad ului de incertitudine a pieței și riscului apariției unor elemente neprevăzute,
contractele neputând să asigure firmei, cel puțin pe termen lung, rezultate satisfăcătoare. Astfel,
adepții acestei teorii consideră că este mai profitabil să se opteze pentru internalizarea tranzacțiilor,
în vederea eliminării costurilor pieței, sporirii gradului său de siguranță și a eliminării riscului
aferent relațiilor cu furnizorii și/sau clienții, îndeosebi în condițiile unui mediu schimbător.
 Emergența conceptului de turbulență a mediului înconjurător, care conduce la o
instabilitate sau chiar pierdere a controlului managerilor asupra evoluției firmei.
 Evoluția calitativă a sistemelor de management de la managementul prin control și
prin extrapolare la cel bazat pe antici parea schimbărilor și pe răspunsuri flexibile și rapide la
mutațiile extrem de diverse ale mediului înconjurător firmei. Instabilitatea devine șansă prin
transformarea mutațiilor mediului în oportunități, iar intuiția se adaugă modelului tradițional si
analiticului.
Toate aceste mutații în gândirea strategică a companiilor au stimulat trecerea de la modelul
teoretic al sistemelor economice la cel al economiei globale bazate pe rețele , în contextul
dezvoltării fără precedent a tehnologiilor informatice și a telecomunicațiilor, industrii care își
desfășoară activitatea din ce în ce mai mult după o logică a rețelelor. Evoluția se înscrie, desigur, în
trendul de fond al globalizării economice, surprinzând poate una dintre cele mai interesante
dimensiuni ale pro cesului, căci principiul de bază al funcțio nării rețelelor îl constituie

66 Barren’s Dictionary of Finance and Investment Terms, Ed. 3, New York, 1991

147 interconexiunile și dependențele reciproce a sunt reprez entate schematic în figura nr. 8 .2.

Figura nr. 8 .2. Trecerea de la modelul teoretic al sisteme,
la econom ia global ă bazată pe rețele

Această tranziție dinspre o configurație a relațiilor econom ice globale dominată de formele
clasice de comerț către o configurație nouă, mai complexă, a acestora, în care prevalează îmbinarea
întrepătrunderea tot mai accentuată a fluxurilor comerciale, tehnologice, de investiții și servicii
dirijate și derulate tot mai mult prin intermediul rețelelor globale, înlesnite prin progresele
hnologice spectaculoase din sfera informaticii și telecomunicațiilor – poate fi observată, de
altfel, cu deosebită claritate, dacă se urmărește evoluția în timp a strategiilor marilor corporații
ansnaționale promovate în noul climat concurențial internațional. Astfel, unii autori au
identifica t o serie de stadii în drumul acestora spre globalizare:
 exportu l din țara de origine;
 producția în țara -gazdă;
 integrarea în activitățile economi ce ale țării/regiunii -gazdă;
 coordonarea activităților regionale
 dezvoltarea logisticii pentru realizarea unor activități globale.
Principiul de bază al economiei rețe lelor este, de fa pt, punerea în evidență a unei
interdependențe între67:
 infrastructură – care poate fi materială sau imaterială, cons tituind, de fapt,
suportul fără de care rețeaua nu ar exista;
 infostructură – reprezentată de serviciile intermediare d e control și comandă,
permițând regularizarea utilizării rețelei și optimizarea fluxurilor;
 serviciile finale ale rețelei – care sunt în contact cu utilizatorii (interfața rețelei).
Prin urmare o dovadă că logistica pentru realizarea unor activități economice globale este
deja în plin proces de dezvoltare o constituie vastele rețele de s ervicii care își fac apariția în
arena internațională în ritm exponențial, înglobând întreaga lume în sfera monetară, bancară, a

67 Bari I., Globalizarea economiei, Editura Economică, București, 2005.

148 transporturilor, telecomunicațiilor și informati cii, deservind sau încorporând organizații interne
dintr -un număr crescând de țări.

8.3. Strategiile de expansiune și restructurare a companiilor
în condițiile globalizării

Multiplele direcții care au însoțit gândirea strategică încă de la început nu au constituit
decât o reacție la transformările pe care corporațiile le -au traversat, îndeosebi în ceea ce privea
procesul internaționalizării lor, care a dat naștere unor modele variate de acțiune. Procesul
globalizării este însoțit în perioada contemporană de un nou val al mondializării capitalului
caracterizat, spre deosebire de cele precedente, de o extindere a activităților la cele din sfera
serviciilor, mai ales a celor financiare, extindere facilitată de apariția unor instrumente financiar e
din ce în ce mai sofisticate. Această tendință este însoțită d e o liberalizare fără precedent a
comerțului, a investițiilor și pieței de capital, dar și de o relaxare a controlului exercitat asupra
activității companiilor multinaționale. La acestea se adaugă chelt uielile legate de investițiile din
domeniul tehnologiilor care au devenit imposibil de armonizat pe o singură piață. În acest context
competiția a căpătat o intensitate extremă, actorii au ieșit complet din anonimat și conferă regula
jocului un caracter global , nu doar la nivel sectorial, ci și interse ctorial, datorită dezvoltării fără
precedent a noilor tehnologii care au demolat granițele dintre sectoare . Astfel, corporații gigant
alcătuiesc astăzi ceea ce se poate numi „oligopol global",68 extinzându -și conti nuu domeniul de
activitate, intrând în alianțe strategice cu competitorii lor direcți și stabilind în acest mod noi
rețele de oligopoluri.
Globalizarea a condus la redefinirea universului corporațiilor , considerate de adepții
globalizării drept structuri a utoritare alternative, care le concurează tot mai mult și ci
succes pe cele statale în determinarea direcției economiei politice globale. Raportul de
intercondiționalitate între globalizare și noii actori s-a accentuat continuu. Pe de o parte
globalizarea a fost aceea care a deschis drumul dezvoltării co rporațiilor în postura de lideri,
de altă parte, acestea din urmă au potențat procesul de globalizare a piețelor. Globalizarea este,
totodată, și cea care dictează corporațiilor deciziile strategice, pornind de la strateg
internaționalizare până la cele globale.
Modalitățile de răspuns ale corporațiilor la provocările globalizării sunt extrem de
diversificate, internaționalizarea afacerilor depășind stadiul incipient de export – import de bunuri și
servicii î ntre state cu o viteză fără precedent. Fluxul de investiții străine directe prin care
companiile transnaționale urmăresc să își însușească proprietat ea sau controlul activelor care au
aparținut inițial actorilor naționali este motivul principal pen tru car e determinarea naționalității
unei astfel de entități economice internaționale și -a pierdut din relevanță.
Investițiile străine directe acoperă o gamă variată de concepte, a căror semnificație devine
relevantă în momentul în care sunt corelate cu strategii le corpo rațiilor multinaționale care le
întreprind. Așadar, pot fi identificate patru tipuri de activități ale corporațiilor transnaționale,
în funcție de motivația de investire care le determină, la care se adaugă un al cincilea tip, mai

68 Hill, Ch., Internațional Business. Competing în the Global Market, Postscript, 1997.

149 eterogen, în care sunt incluse motivații de investire ce nu se încadrează în primele patru:
 investiții străine directe aflate în căutare de resurse;
 investiții străine directe aflate în căutare de piețe;
 investiții străine directe aflate în căutare de eficiență;
 investiții străine directe aflate în căutare de active strategice;
 alte tipuri de investiții străine directe.
Ceea ce se constată, în paralel cu schimbarea diferitelor motivații de expansiune, este
evoluția strategiilor de integrare corporativă. Accentuarea procesul ui de formare a pieței
globale și a sistemului de producție global a condus la redefinirea regulilor jocului și la
implementarea unor noi strategii de integrare corporativă. în funcție de prevalenta tendințelor de
autonomie sau de integrare, s -au materiali zat și diferitele tipuri sau forme de strategii expansioniste
ale corporațiilor. Acestea s unt redate în tabelul nr.8 .2.
Tabelul nr 8.2.
Tipurile de strategii de expansiune internațională a firmelor

Presiuni
economice Presiuni de adaptare la condițiile locale
Reduse Ridicate

Reduse
Strategia globală
Strategia transnațională

Ridicate
Strategia internațională
Strate gia multinațională

Unii autori, aduc în discuție următoarele tipuri de configuraț ii strategice expansioniste:
strategia internațională11, strategia multinațională, strategia globală și strategia transnațională™,
în funcție de următoarele criterii:
 exerc itarea presiunilor economice ;
 exercitarea presiunilor de adaptare la condițiile locale.
Gradul de integrare , tradus prin intensitatea fluxurilor de capital, producție sau tehnologie,
centralizare – descentralizare și coordonare este corelat cu strategia de expansiune a companiilor.

Tabelul nr. 8 .3.
Avantajele și dezavantajele celor patru strategii de expansiune a corporațiilor

STRATEGIA AVANTAJE DEZAVANTAJE

Internațională
 Transferarea de
competențe către piețele
străine gazdă.
 Lipsa adaptării la condiț iile
locale.
 Incapacitatea de a realiza economii
de localizare,
 Incapacitatea de a exploata efectele
curbei de învățare.

150
Multinațion ală
 Adaptarea ofertei de
produse și a procedurilor de
marketing la condițiile
mediului local.
 Incapacitatea de a realiza economii de
localizare.
 Incapacitatea de a exploata efectele
curbei de învățare.
 Incapacitatea de a transfera competențe
către piețe străine gazdă.
Globală
 Exploatarea efectelor
curbei de învățare.
 Exploatarea economiilor
de localizare.
 Lipsa adaptării la condițiile locale.

Transnațională
 Exploatarea efectelor
curbei de învățare.
 Exploatarea economiilor
de localizare.
 Adaptarea o fertei de
produse și a procedurilor de
marketing la condițiile
mediului local.
 Realizarea de beneficii
din experiența câștigată la
nivel global.
 Dificultăți de implementare datrorate
problemelor de natură organizațională.

Problema care se pune este însă implementarea strategiei, instituționalizarea și opera –
ționalizarea ei pentru a o integra cu succes în viața companiei Acest lucru se realizează prin
intermediul factorilor organizaționali, manageriali, culturali, care trebuie compatibilizați cu
exigențe le noii strategii, acționându -se asupra structurii organizatorice, culturii și modului de
distribuire a puterii în cadrul firmei.
Structura org anizatorică reprezintă o componentă importantă a sistemului de management
al firmei, care împreună cu sistemul informațional formează una dintre laturile sale esențiale,
latura constructivă, concretizată în structura de conducere a firmei. Funcționalitatea întregului
sistem managerial depinde de această structură organizatorică. Rolul vital al acesteia constă în
orientarea și desfășurarea eficientă a activității în vederea atingerii scopurilor și realizării
obiectiv elor organizației. Ea definește condițiile de exercitare a autorității în cadrul societății, iar
prin suplețea sau rigiditatea sa se poate accelera sau în cetini circulația informației și luarea
deciziei.
Importanța relației strategie – structură este pusă în evidență de numeroase studii
consacrate acestei probleme. Acest aspect ne determină să apreciem că strategia firmei este cea
care determină structura organizațională și nu invers .
Tranzacțiile interfirme sunt operațiuni cu valori mobiliare, prin care se realizează
redistribuirea între participanți a drepturilor de control asupra uneia sau a mai multor
firme . Ele pot avea ca obiect:
 achiziționarea unui pachet de acțiuni la o anumită firmă (achiziție);
 cumpărarea integrală a unei firme de către alta (absorbție);

151  unirea a două sau mai multe firme într -o nouă societate (fuziune), așa cum vor fi
ele prezentate în detaliu.
Importanța acordată acestor procese derivă din dubla natură a acțiunii, ca valoare mobiliară,
care, pe de o parte, este un activ financiar purtător de dividende ale firmei emitente, iar pe de
altă parte, acțiunile sunt instrumente de exercitare a puterii, de acaparare a pozițiilor de control ,
într-adevăr, piața tranzacțiilor cu firme este, de fapt, o piață de control, achizițiile și fuziunile
internaționale fiind veritabile „arme de control în concurența industrială, comercială și
financiară globală".
În ultimă instanță, fuziunile și achiziți ile societăților transnaționale vizează lupta pentru putere,
tendința de a surclasa concurența, de a acapara piețe internaționale și de a dobândi o poziție dominantă
în lumea afacerilor globale. Acest fenomen duce la crearea megagrupurilor de firme, a căro r
consistență internă este asigurată prin sisteme de participații financiare eficiente. Complexitatea
acestor operațiuni necesită, așadar, o strategie bine conturată, delimitarea clară a etapelor ce trebuie
urmate: alcătuirea echipei de achiziție și stabil irea responsabilităților, colectarea și sortarea
informațiilor de pe piață cu scopul selectării companiilor potențiale ținte, evaluarea acestora și a
costurilor și beneficiilor induse de o probabilă tranzacție cu acestea, finanțarea tranzacției, semnarea
contractului și integrarea postachiziție. Toate acestea comportă costuri financiare uriașe ce trebuie
avute în vedere dincolo de operaționalitatea și rapiditatea cu care trebuie să se acționeze.
Desigur, coordonarea la nivel global rămâne un imperativ al st rategiilor corporative, cu
toate că literatura de specialitate abundă în contradicții referitoare la tipologia strategiilor pe
care o companie transnațională trebuie să o adopte. Unii consideră strategia globală ca strategia
viitorului, care va promova com paniile de succes, în timp ce alții privesc globalizarea piețelor și
a gusturilor consumatorilor ca fiind departe de a constitui o realitate, propunând strategii
transnaționale. Apariția firmelor globale nu este însă o posibilitate teoretică, ci o realitat e care ne
aparține și care va însoți dezvoltarea umanității în viitor.

8.4. Rolul fuziunilor și achizițiilor internaționale în integrarea corporativă

Societățile transnaționale în lupta cu concurenții lor direcți, adoptă strategii globale cu un
accentua t caracter integrativ, urmărind fie să atace pe o anumită piață pentru a slăbi poziția de
ansamblu a companiei concurente pe piața globală, fie să adopte o strategie ofensivă pe o anumită
piață pentru a contracara acțiunile concurentului de pe altă piață, fie să se combine pentru a
obține beneficii sinergice operaționale și financiare. Indiferent de forma pe care o îmbracă aceste
pactici, pentru actorii globali piața mondială privită în ansamblul său a devenit un uriaș spațiu de
joc. Așa cum am mai spus, di mensiunea firmelor a jucat în ultimii ani, din ce în ce mai mult,
rolul unei arme strategice, dar și al unei bariere de intrare, mai importante chiar decât rata
profitabilității. O demonstrează valul de achiziții și fuziuni al ultimului deceniu, care a con dus
la apariția unor corporații gigant.
Dinamica mediului concurențial internațional a stimulat integrarea intercompanii , care
urmărește într -o manieră diversificată axa cooperării, ca m odalitate principală mai eficientă
adaptare a companiei la complexită țile și incertitudinile contextului politico -econonic
internațional. Astfel, începând cu anii '60 și '70 au apărut și s-au dezvoltat o serie de forme și

152 tactici de afaceri, incluse în literatura de specialitate fie în categoria largă a cooperării economi ce
internaționale, fie, mai recent, în categoria alianțelor strategice. Acestea din urmă se împart în
două grupe:
 alianțe competitive;
 cooperare industrială ce vizează tehnici le de transfer internațional de
tehnologie.
Referințele din literatura internați onală ating o gamă variată de denumiri pentru alianțele
strategice: de la consorții strategice, cooperare, cvasiintegrare sau noua formă de investiții
Ceea ce au toate în comun este faptul că, în practică alianțele competitive reprezintă complexe de
comuni cații ce se stabilesc între firme, ca răspuns la globalizarea piețelor, în vederea realizării unor
obiective comune prin acțiuni concertate. Rațiunile alianțelor constau în principal în:
 complementaritatea tehnologică;
 convergența de interese;
 sporirea poz iției competitive prin acțiune comună.
O companie care dorește să investească într -o țară străină are două alternative:
 investiții integral noi: investiții străine directe ;
 firme locale, care, la rândul ei, poate fi companie privată sau de stat în curs de
privatizare.
Punctul comun al celor două alternative rezidă în guvernar ea/controlul unor active naționale
de către o societate transnațională pe baza unui angajament org anizațional continuu, contribuind
astfe l la dezvoltarea sistemului de producț ie global ă, după cum s e poate vedea și în figura nr. 8. 3.

Contracte simple
Contracte globale
Contracte la cheie
Consorțiu simplu Subc ontractare
Coproducție
Licență
Fransiză Societă ți mixte (joint –
ventures)
Achiziții și fuzi uni

AUTONOMIE
INTEGRARE

 Nu există un
angajament organizațional
continuu
 Deciziile sunt luate la
nivelul fiecărei firme
 Presupune un angajament
 Deciziile sunt luate în
comun
 Implică schimbări
în controlul și/sau
structura corporației

COLABORARE
ALIANȚE STRATEGICE
INTEGRARE COMPLETĂ

Figura nr. 8. 3. Alternative de investiții ale unei companii

Nici o fuziune sau achiziție nu este identică cu alta, astfel încât nu este posibilă enumerarea
unor condiții sau reguli de succes. Ceea ce putem să facem noi este doar să conturăm cadrul
legal, juridic, fiscal și economic comun acestor tranzacții, să proiectăm liniile directoare ale
fuziunilor și achizițiilor, ale avantajelor și riscurilor derivate din acestea, ca oportunități strategice

153 de realiniere a companiilor la condițiile economiei globale.
Achizițiile și fuziunile sunt adesea analizate de către economiști ca fiind unul și acela –
concept, care vizează unificarea a două sau mai multe companii. Dar, din punct de vedere legal
acestea sunt distincte, iar opțiunea noastră pentru analiza lor separată are în vedere sublinierea
diferitelor alternative corporaționale strategice, cu similitu dinile și diferențele lor, cu avantajele și
riscurile aferente.
Fuziunea internațională . Din punct de vedere tehnic, fuziunea constă în
combinarea a două sau mai multe companii cu scopul de a crea o ent itate economică prin
unificarea patrimoniilor. Fuziune a internațională implică unificarea a două entități juridice
de naționalitate diferită. Fuziunea este tratată de mulți economiști ca o formă de achiziție și cunoa
două forme: absorbția și fuziunea pură sau contopirea. Acea stă din urmă formă de fuziune e
cunoscută și sub numele de fuziune prin consolidare. Din punc t de vedere juridic, fuziunea e
operațiunea prin care se realizează o concentrare a societăților comerciale. Acestea pot avea aceeași
formă juridică sau forme diferite.
Absorbția constă în înglobar ea de către o societate a uneia sau mai multe societăți comerciale,
care își încetează existența. Fuziunea pură sau contopirea constă în reunirea a două sau mai mi
societăți comerciale, care își încetează existența, pentru constituirea unei societăți comer ciale noi. Prin
absorbție, firma cumpărătoare dispare, iar acționariatul acesteia primește, în locul vechilor
acțiuni, titluri ale firmei cumpărătoare, la un anumit raport de schimb. Firma achizitoare
dobândește toate drepturile patrimoniale ale firmei abs orbite și, în același timp, toate obligațiile
acesteia. Această modalitate mai poartă numele de fuziune statutară, deoarece se realizează în
conformitate cu statutul firmei care realizează încorpo rarea. De regulă, acțiunile firmei
achiziționate sunt presch imbate direct pe acțiuni ale firmei ach izitoare, dar aceasta din urmă le
poate cumpăra și cu plata în numerar sau în alte active financiare.
În cazul fuziunii pure, distincția între firma cumpărăto are și cea cumpărată devine
irelevantă întrucât cele două f irme se unesc într -o companie nouă, firmele originare încetându -și
existența juridică. Î n acest caz, acționarii celor două firme fuzionate primesc, î n schimbul vechilor
acțiuni acțiuni la compania nou înființată. De asemenea, ei pot opta pentru obținerea s au plata în
numerar, în contul drepturilor lor de acționari, sau să dobândească obligațiuni emise de noua
compar
La nivel internațional, absorbțiile sunt mai frecvente decât consolidările, datorii
numeroaselor dificultăți în realizarea unei veritabile fuzi uni, în special din punct de vedere juridic
în absența unei unificări a statutelor și a regulilor juridice aplicabile în țările originare.
În literatura de specialitate , dar și în practică, se întâlnesc următoarele categorii principale
de fuziuni :
 fuziunea orizontală – are loc atunci când o firmă se combină cu altă firmă, din
acela și domeniu de activitate; acestea sunt, așadar, companii concurente în același sec tor
economic. Numărul acestora a crescut mult în ultimii ani, pe fondul restructurării globale
a multor sectoare industriale, ca răspuns la progresul tehnologic și liberalizarea piețelor.
Prin consolidarea resurselor celor doi parteneri se obține un efect sinergie, atât în termenii
evaluării activelor astfel combinate, cât și ca cotă de piață. Industr iile vizate în mod tipic
de acest tip de fuziuni sunt: industria farmaceutică, construcții de mașini, prelucrarea

154 petrolului și, recent, sectorul serviciilor industriale. Riscul de anihilare a concurenței
determină, adeseori, ca fuziunile orizontale să fac ă obiectul interdicțiilor prin lege, deoarece
intră în conflict cu legislația antitrust.
 fuziunea verticală – are loc atunci când o companie își unește patrimoniul cu cel al
unui furnizor sau cumpărător al produselor sale: fuziuni în amonte și fuziuni în aval. Este cazul, de
exemplu, al unui producător de oțel care achiziționează o mină de fier sau de cărbune sau al unui
producător de petrol care achiziționează o companie petrochimică. Opțiunea pentru această formă
de fuziune vizează creșterea valorii în la nțul de producție, prin reducerea incertitudinii/riscurilor în
aprovizionare sau desfacere, dar și a costurilor de vânzare – cumpărare . Companiile care optează, în
general, pentru această formă de fuziune sunt cele din industriile de mașini electrice și au tomobile.
 fuziunea concentrică69 – implică întreprinderi înrudite, dar care nu sunt
producători ai aceluiași produs, ca în cazul fuziunilor orizontale, și nici nu au o relație furnizor –
cumpărător, ca în cazul fuziunilor verticale;
 fuziunea conglomerat – are loc în momentul combinație i unor întreprinderi
neînrudite din punctul de vedere al obiectului de activitate. Scopul lor principal constă în
diversificarea internațională a riscului și creșterea beneficiilor din economiile de scopuri .
Economiile în explo atare, dar și efectele anticoncurențiale depind, cel puțin parțial, de
tipul de fuziune. Cele mai mari beneficii în exploatare sunt obținute prin fuziunile verticale și
orizontale, dar acestea sunt și cele mai susceptibile a face obiectul analizei fezabili tății, putând fi
atacate sau interzise în cazul erodării condițiilor de concurență corectă, cu impact negativ asupra
consumatorilor.
Din punctul de vedere al analizei financiare, există două tipuri de fuziuni:
 fuziuni operaționale – au loc atunci când acti vitățile a două companii sunt integrate
pentru a obține efecte sinergice;
 fuziuni financiare – companiile care fuzionează nu vor fi o perate ca o singură
entitate și nu se preconizează obținerea obligatorie de economii operaționale semnificative .
Achiziții internaționale. Din punct de vedere tehnic, achiziția constă în preluarea
unei companii sau a unei unități independente de către o altă companie cu scopul de a lărgi
patrimoniul acestei entități economice. Achiziția internațională constă în preluarea/tran sferarea
activelor și a operațiunilor unei companii naționale sau filiale implantate în țara -gazdă de către/
spre o companie străină, prima devenind o filială sau sucursală a celei din urmă. Achizițiile sunt
cele care domină scena internațională a tranz acțiilor cu companii, fuziunile reprezentând mai puțin
de 3% din numărul total al tranzacțiilor cu companii48. De fapt, chiar si atunci când fuziunile par a
se realiza între două companii relativ egale, majoritatea reprezintă achiziții, căci o companie
domină /dictează operațiunea de combinare. Numărul fuziunilor „reale" fiind atât de mic, din
considerente practice, „fuziunile și achizițiile" vizează în fapt „achizițiile".
Din perspectiva controlului exercitat asupra companiei achiziționate , achizițiile
intern aționale pot lua următoarele forme:
 achiziții minoritare: controlul companiei străine vize ază între 10 și 49% din
numărul voturilor companiei achiziționate;

69 Concentric sau congeneric, ceea ce înseamnă „a liat prin natură sau activități ’’.

155  achiziții majoritare: controlul companiei străine vizează între 50 și 99% din
numărul voturilor com paniei achiziționate;
 achiziții complete sau integrale: control de 100%.
Achizițiile ce implică mai puțin de 10% din activele financiare ale companiei -gazdâ
constituie, de fapt, investiții de portofoliu, care reprezintă investiții pur financiare și nu impl ică
o relație pe termen lung, astfel încât acestea nu fac parte din obiectivele noastre de cercetare, fără
a minimiza însă importanța lor. Desigur că cele patru categorii de fuziuni sunt reproductibi le și în
cazul achizițiilor, cu caracteristici similare, astfel încât există:
 achiziții orizontale – cazurile de achiziții internaționale sunt foarte numeroase .
Achizițiile orizontale repetate reprezintă, totodată, o alternativă viabilă pentru o strategie de creștere.
Justificarea acestei forme de achiziție rezi dă în valorificarea economiilor d e scală semnificative,
diminuarea cheltuielilor suplimentare pri n integrarea departamentelor și funcțiilor similare sau
echivalente, creșterea cotei de piață. Avantajele ce decurg din achizițiile orizontale constau în
creșt erea veniturilor, potențarea forț ei de negociere cu furnizorii și clienții, promovarea mai
eficientă a produselor, dezvoltarea și valorificarea mai eficientă a canalelor de distribuție, dublată
de o mai mare flexibilitate, urmată de diminuarea sau chiar el iminarea concurenței. Nu în ultimul
rând, achizițiile orizontale conduc, adesea, la preluarea unor firme cu puncte tari și slabe diferite de
firma achizitoare , prin joncțiunea cărora crește lanțul de valoare al companiei
achizitoare, beneficiarii finali fi ind, în fapt, acționarii.
 achiziții verticale – firmele achizitoare urmăresc în principal exercitarea unui
control mai ridicat asupra calității și livrării materiilor prime, a subansamblelor (în cazul
achizițiilor în amonte) sau produselor, asupra politici lor de preț și, nu în ultimul rând, asigurarea
contactului direct cu clienții (în cazul achizifiilor în aval). Avantajele ce decurg din acest
tip de tranzacții cu firme sunt extrem de tentante, eliminarea dependenței de furnizorii
externi sau crearea propr iilor unități de producție. Achizițiile verticale pot reprezenta o70:
 extindere de produs – are loc atunci când există legături funcționale între
firma achizitoare și firma -țintă, în domeniul producției sau al distribuției și atunci când
produsele comercial izate nu se concurează direct, deși sunt vândute pe aceeași piață;
 extindere a pieței – are loc atunci când cele două companii comercializează
propriile produse în arii geografice distincte, facilitând penetrarea pieței firmei -țintă;
 combinație a celor dou ă.
 achiziții concentrice – achiziția unor companii înrudite. Elementul comun poate
fi reprezentat de utilizarea unor factori de producție similari, precum pregătirea asemănătoare a
forței de muncă, echipamente, resurse de capital sau materii prime asemănăt oare sau piețe de
desfacere comune. în statisticile internaționale ale Națiunilor Unite, fuziunile și achizițiile
concentrice nu apar înregistrate separat, acest ea fiind integrate în categoria achizițiilor
conglomerat.
 achiziții conglomerat – acestea se de sfășoară între companii cu activitate și
structură total diferite .
Achizițiile și fuziunile internaționale vizează asocierea sub diverse forme a două companii

70 Hurduzeu, Gh., Achizițiile de firme pe piața de capital, Editura Economică, București, 2002.

156 din țări diferite. Țara de origine a companiei achizitoare poartă denumirea de ,,țară-mamă ,, iar
compania achiziționată se numește ,,țara-gazdă ,,. În ceea ce privește fuziunile, naționalitatea noii
entități economice poate fi dublă sau poate prelua una dintre naționalitățile celor două companii.
Dificultăți majore sunt întâmpinate în estimarea reală a ponderii fuziunilor și achizițiilor
internaționale în totalul fluxului de investiții străine directe (ISD) dintr -o țară, deoarece
înregistrarea acestora din urmă în balanța de plăți nu surprinde volumul valoric al fuziunilor și
achizițiilor, iar delimitar ea lor de investițiile noi este un demers aproape imposibil din cauza lipsei
înregistrărilor statistice separate (cu excepția unui număr mic de țări). Totodată, compararea
variatelor surse furnizoare de date referitoare la volumul valoric al fuziunilor și achizițiilor conduce
adeseori la concluzii false. Cauzele acestor dificultăți pot fi sintetizate astfel:
 volumul valoric al fuziunilor și achizițiilor include fonduri naționale (locale) și
internaționale alocate acestui scop, provenind din variate piețe de capita l, în timp ce ISD sunt
asociate fluxurilor internaționale de capital. Un exemplu extrem îl reprezintă situația în care, cu
toate că au avut loc fuziuni și achiziții, volumul ISD apare înregistrat statistic ca fiind nul.
Explicația constă în faptul c ă finanțarea lor a avut surse locale. Un alt exemplu extrem îl
reprezintă cazul în care fuziunile și achizițiile sunt integral finanțate prin investiții străine
directe, statistic fiind echivalente cu influxul de ISD.
 volumul valoric al ISD are la bază rap ortări nete (volumul investițiilor minus
volumul
dezinvestițiilor), pornind de la conceptul balanței de plăți, în timp ce datele statistice referitoare
la volumul fuziunilor și achizițiilor raportează doar sumele aferente achizițiile: de companii sau
filiale străine localizate în afara teritoriului național, fără a cuantifica și elimina volumul
vânzărilor de filiale străine;
 plățile aferente fuziunilor și achizițiilor sunt adeseori der ulate pe parcursul a mai
multor ani; diferențele în înregistrarea diferit elor forme de fuziuni și achiziții induc noi distorsiuni
în compararea internațională a înregistrărilor statistice.
Fuziunile și achizițiile internaționale constituie măsuri de reorganizare a structurilor
industriale internaționale de importanță majoră, întrucât comportă nu numai valențe financiare și
economice, ci și valențe sociale, culturale, civice, de mediu etc. Principiul economiei de piață
deschise nu implică existența unei atitudini pasive față de modul de funcționare a piețelor, ci,
dimpotrivă, imp une menținerea unei vigilențe constante pentru a permite mecanismelor pieței să
funcționeze corect, cu atât mai mult, cu cât în actualul context mondial integrarea la nivelul
piețelor se adâncește. Organismele de reglementare, cons ilii sau oficiile concure nțiale
analizează fiecare posibilă tranzacție cu firme, precum și i mplicațiile integrării pe piața sau
piețele din care fac parte firmele. Acestea judecă și eventualele diferende legate de tranzacțiile
cu firme. Rațiunea principală a politicilor concurenți ale care reglementează tranzacțiile cu
corporații vizează:
 funcționarea normală a piețelor;
 garantarea bunăstării consumatorilor;
 stimularea unei repartiții optime a resurselor;
 oferirea unor motivații puternice privind creșterea eficienței și a nivelului tehnic și
calitativ al producției.

157 Este important ca acest proces de realocare a resurselor să se poată desfășura în cele mai
bune condiții, prin intermediul fuziunilor, achizițiilor sau cooperării. Dar pericolul reprezentat
de generarea unei structuri mul t prea concentrate a pieței, care limitează alegerea consumatorilor,
trebuie supervizată și estompată . În condițiile în care piețele au tendința să crească și în care
masa critică necesară pentru a deveni un operator activ devine tot mai importantă, număru l și
complexitatea fuziunilor și achizițiilor pe care organismele sau oficiile concurențiale trebuie să
le examineze a înregistrat o tendință constantă de creștere. Deciziile acestor organisme, care
supraveghează piața controlului corporatist, au putere de lege.

8.5. Dezvoltarea și integrarea sistemică a firmelor multinaționale

În perioada contemporan ă expansiunea corporațiilor multinaționale la scară planetară, se
înfaptuiește prin strategii complexe de expansiune, adoptate la nivelul sistemului corporat iv,
acestea facilitand multiple forme de transnaționalizare a activităților cum sunt subproducția sau
subcontractarea internațională, contractele de licențiere și alte forme de raporturi intra( -) și
inter( -) companii.
Alian țele strategice, antrenate la niv el mondial, impun corporațiilor multinaționale
adoptarea unor strategii investiționale menite să favorizeze debutul și finalizarea unor colaborări
cu diverse companii în vederea maximizării beneficiilor și optimizării proceselor de producție
integrate, sau în scopul penetrării industriilor ce avansează costuri ridicate de implantare ca
urmare a economiilor de scară și permanentelor mutații tehnologice.
Strategii de expansiune consolidată a corporațiilor multinaționale
În fapt, tendin ța amplificării alianțel or strategice și implicit, a strategiilor investiționale
afiliate este reflectată în reacțiile interdependente dintre companii, create în vederea menținerii
lor în cursa concurențială în care interesul pentru atingerea nivelului global deține o poziție
privilegiată în ansamblul obiectivelor sistemului corporativ. Presiunile de colaborare pentru a
concura se sprijină parțial pe strategiile de adaptare la potentialele riscuri generate de climatul
economic și comercial global.
Tabelul nr. 8 .4.
Strategii de expansiune consolidat ă a corporațiilor multinaționale
Parametrii procesului de
expansiune consolidată Sistem multinațional Sistem glob alizat
Selectarea piețelor  În func ție de potențialul lor
în termeni de venituri și profituri  În func ție de potențiala lor
contribuție la globalizarea
profiturilor corporației
multinaționale
Produsele și serviciile  Produse și servicii adaptate
nevoilor lo cale  Produse standardizate care
necesit ă un minim de adaptare
locală
Localizarea activit ăților  Lanțul creator de valoare
este localizat parțial sau integral
în țara gazdă
 Corpora ția multinațională
dispune în cele mai multe  Descompunerea lan țului
creator de valoare și localizarea
unităților productive astfel încât
să se beneficieze de cele mai
favorabile condiții posibile

158 situații, de unități productive în
statele gazdă, dar funcțiile
strategice sunt concentrate la
sediul sau social
 Dispersia activit ăților:
întregul ansamblu de operațiuni
prezintă integrare geografică la
nivelul fiecărui stat gazdă.  Unitățile productive sunt
specializate și dimensionate
pentru a deservi piețe mai mari
decât cea a statului sau regiunii
în care are loc implantarea
 Ansamblul ac tivităților
prezintă integrare geografică la
nivel regional sau mondial
Marketing  Mesajul de marketing este
adaptat pentru fiecare țară gazdă  Sistem uniformizat de
dispersie și propagare a
mesajului de marketing la nivel
mondial pentru unul și același
produs, chiar dacă marca este
diferită
Avantaj competitiv  Rezultat din diferen țierea
produselor  Rezultat din calitate și
termene de livrare

Strategii investiționale în managementul corporațiilor multinaționale
Corpora ția multinațională trebuie așadar, să p roducă pentru o piață în dinamică
permanentă, să raspundă la mutațiile în structura cererii și uneori, să modeleze evoluția acesteia.
Expansiunea operatorilor cu investiții străine a necesitat fructificarea avantajelor competitive de
care dispun, aspect ce a indus substanțiale transformări în economia mondială contemporană,
îndeosebi ca urmare a adoptării unor strategii de integrare s tructurală menite să faciliteze
consolidarea poziției competiționale și accesul la noi piețe de distribuție.
Tabelul nr. 8 .5.
Strategii investi ționale în managementul corporațiilor multinaționale

Strategia Caracteristici opera ționale

Partici pația minoritară  Achizi ția minoritară a portofoliului unor
companii din mediul investițional local, regional sau
mondial.
 Fructificarea financiar ă a procesului de
implementare strategică constă în:
 testarea capacita ții de absorbție a pieței de
implantare;
 dezvoltarea de rela ții comerciale;
 evaluarea posibilit ăților de implantare locală.
 Mecanismul implement ării operaționale este
specific corporațiilor americane și japoneze.

Participa ția majoritară  Achizi ția pachetului acțiunilor de control a
unor companii aflate în plină expansiune, de talie
mijlocie sau mare și cu o poziție puternică pe viitoarea
piață de implantare a corporației multinaționale.
 Fructificarea financiar ă a participației
majoritare rezidă în următoarele elemente:
 realizarea unor economii de resurse financiare
sub aspect investi țional;
 “achizi ția” de resurse umane specializate;
 beneficiul unei conduceri manageriale
specializat ă în identificarea potențialului de absorbție a
pieței locale.

159

Reciclarea excedentelor  Cara cterul func țional asociat implementării
acestei orientări strategice rezidă în necesitatea
existenței unei rețele de societăți bancare
corespondente.
 Mecanismul derul ării operațiunilor bancare și
financiare specializate, comportă necesitatea derulării
urmă toarelor programe, concretizate astfel:
 investi ții de portofoliu;
 opera țiuni de acaparare a unei părți din
piețele locale;
 investi ții imobiliare;
 activit ăți orientate spre achiziția și
constituirea de societăți bancare în alte state.

Asocieri mixte (Mix ed-Joint Ventures)  Mecanismul implement ării strategice
presupune crearea de noi corporații prin participarea în
regim asociativ a unor companii de stat locale.

Asocieri interna ționale (Joint –
International Business Ventures)
 Fructificarea financiar ă a unei asemenea
strategii presupune crearea de companii prin
participarea agențiilor guvernamentale, din economiile
de implantare, în forma concesionarii exploatărilor de
resurse mineraliere existente, având în contrapartidă,
resurse financiare alocate de co rporația multinațională
în scopul constituirii capitalului investițional necesar
statutului de absorbție.
 Adoptarea acestui mecanism strategic este
realizat ă numai în situația implantărilor corporative
efectuate în statele slab dezvoltate.

Strategii de i ntegrare structurală în sistemul corporațiilor multinaționale
În ansamblul lor, strategiile de integrare structural ă, adoptate de corporațiile
multinaționale în procesul gestiunii operațiunilor externe au favor izat restructurarea managerială
a surselor de producție corporative pe criteriul unui sistem divizat in rețele de fabricație și
comercializare integrate regional sau la scară globală. Acest aspect a condus treptat, la
intensificarea fluxurilor comerciale interstatale.
Tabelul nr.8.6.
Strategii de integrare structural ă în sistemul corporațiilor multinaționale
Strategia Conexiunile
dintre corpora ție
și societățile
subsidiare Configura ția
societ ăților
subsidiare
externe Gradul de
integrare Climatul economic
locațional sau
general
Integrare
unidirec țională Proprietatea,
tehnologia și
resursele financiare
sunt abordate
unidirecțional. Replica în
miniatur ă a
“societății
emitente ”. Slab.  Țara gazdă este
accesibilă la investiții
străine directe.
 Barierele
comerciale, costurile de
transport și comunicații
sunt scăzute.
Integrare
bidirec țională Proprietatea,
tehnologiile, pie țele
de distribuție și Produc ția este
“raționalizată”
la nivelul unuia Puternic la
acela și punct
al lan țului  Comer țul este
deschis și regimul
investițiilor străine

160 resursele financiare
sunt abordate
bidirecțional. sau al câtorva
elemente în
lanțurile
valorice. valoric, slab la
altele. directe este bilateral .
 Asoc ierea sindical ă
este restricționată.

Integrare
consolidat ă Toate func țiile sunt
în principal
multidirec ționale. (1) Produsele
sau procesele
sunt
specializate.
(2)
Specializarea
sistemic ă este
de tip
funcțional. Poten țial
puternic în
cadrul lanțului
valoric.  Comer ț liberalizat.
 Regim permisiv în
domeniul tehnologiilor.
 Convergen ța
preferin țelor
consumatorilor.
 Costuri de transport
și comunicații reduse.

În lumea de ast ăzi, totuși, conjunctura economică mondială este cu mult diferită și mai
mult, se afl ă într -un plin proces de integrare, aspect ce delimitează în fapt, amplul fenomen al
globalizării. Se poate afirma astfel, făcând abstracție de aspectele virtuale, mai mult sau mai
puțin cuantificate în planul relațiilor interumane și în mod deosebit, inte rcorporative, vehiculate
în ansamblul proceselor și fenomenelor manifestate la scară globală, că regionalizarea și mai
apoi, globalizarea presupun ele însele, acorduri interguvernamentale, norme și instituții menite să
reglementeze raporturile de forțe din tre economiile în dezvoltare și statele industrializate. În
acest sens, statele în dezvoltare, în scopul compensării potențialelor efecte negative ale regimului
concurențial, impus de cerințele și exigențele manifestate în câmpul pieței mondiale, au recurs la
multiple cooperări subregionale, regionale și interregionale având drept obiectiv major
menținerea și consolidarea potențialului productiv și investițional local, în vederea racordării
propriilor economii la noul sistem global.

8.6. Puterea economică a grupurilor multinaționale

Sistemul economic actual se caracterizeaz ă prin interna ționalizarea pie țelor comerciale,
monetare, for ței de munca si de materii prime. Pe baza acestei realit ăți, s-a apreciat ca puterea
marilor grupuri multina ționale dep ășește cu mult pe cea a unei țări. Totu și, aceast ă afirma ție,
care se bazeaz ă pe indicatori de numarul de salaria ți și cifra de afaceri, nu ține cont de forta de
reglementare pe care o posed ă statul. De fapt, în urma conflictelor mai mult sau mai pu țin
deschise dintre grupurile private și statele din țările dezvoltate, cele din urma castig ă, practic,
totdeauna pe propriul teritoriu na țional. Dar, la randul lor, grupurile multina ționale se pot
revan șa prin delocalizarea propriilor activit ăți industriale, comercia le și financiare în țări mult
mai atractive din punct de vedere fiscal și social.
Statul dispune de putere economic ă și politic ă, în timp ce un grup, chiar dac ă este
multina țional, nu dispune dec ât de puterea economic ă pe care și-o manifest ă in limitele fi xate de
stat. Cu toate acestea, statul, care la randul s ău este supus restrictiilor economice și sociale, nu
este interesat s ă abuzeze de propria putere, mai ales atunci c ând delocalizarea activita ților
grupurilor în țări mai liberale genereaz ă, de cele ma i multe ori, sar ăcia natiunii. Astfel,
competi ția dintre na țiuni constituie un fenomen care fr âneaza voin țele politice ale statelor bazate,

161 deseori, pe dogme.
De asemenea, for ța economic ă a grupurilor multina ționale se manifesta si prin puterea de
presiune pe care o exercit ă asupra țărilor, atunci cand doresc s ă înfiin țeze noi filiale. Pentru a
crea noi locuri de munc ă, statele sunt adeseori, tentate sa acorde avantaje fiscale, subven ții,
garan ții de pia ță etc. Cu toate acestea, deciziile de investi ții ale grupurilor sunt ghidate de grija
de a ob ține o rentabilitate pe termen lung, și nu de interesul public. În consecin ță, avantajele de
care beneficiaz ă grupurile din partea statului, de cele mai multe ori pe o perioad ă limitat ă, nu
sunt determinate în stabil irea politicii economice a grupului.
Întreprinderea este, înainte de toate, constituit ă din oameni. În cadrul grupurilor bine
organizate, educarea și formarea personalului constituie o prioritate absoluta. De fapt, prin
aceasta se urmareste obtinerea unei stari de spirit, coeziuni si vointe comune ale personalului, de
pe urma carora , grupul are numai de castigat. Astfel, se ajunge la situatia in care loialitatea fata
de grup sau normele si procedurile acestuia este considerata, de multe ori, mai important a decat
loialitatea nationala sau reglementarile locale.
Puterea financiara a grupurilor poate sa aiba consecinte importante asupra balantei de
plati a tarilor in care sunt implantate. Daca un grup nu recurge la piata financiara locala pentru
finantarea un ei filiale, el amelioreaza balanta de plati a tarii in care se situeaza filiala in
detrimentul tarii in care finantarea isi gaseste originea. In schimb, repatrierea catre societatea
mama a profiturilor realizate local penalizeaza balanta de plati a tarii i n care se afla filiala.
De asemenea, puterea financiara a grupurilor le permite s ă investeasca in domenii de
inalta tehnologie, ceea ce ameninta, uneori, independenta economica a statelor mai putin
dezvoltate. Desi, unele dintre statele europene au incerca t sa duca o politica de independenta
tehnologica fata de marile grupuri americane, actualmente se constata o miscare generala de
liberalizare a economiilor.
O data cu utilizarea monedei unice europene, statele care participa la sistemul monetar
european au renuntat la o parte din propriile prerogative. Astfel, marile intreprinderi nationale
din domeniile asigurarilor, bancar, media, telefonie, transport aerian si feroviar incearca sa scape
de sub dominatia statului cu scopul de a deveni mai competitive pe p lan international, de a
accede pe pietele financiare si de a se regrupa liber.
In final, se poate aprecia ca grupurile multinationale, prin propria marja de manevra, nu
se multumesc cu un rol pasiv, ci ele contribuie activ la configurarea economiei mondial e. Desi
este cert ca alegerile acestora sunt efectuate tinand cont de anumite restrictii, actiunea lor este
decisiva pentru evolutia capitalismului modern si constructia unei noi ordini economice
mondiale.

8.7. Prezența firmelor multinaționale în România

Contactul dintre firmele multinationale si firmele interne se poate realiza si prin
raporturile de franciza. Aceste raporturi, in esenta lor, se refera la acordarea de catre o firma, in
cazul nostru multinationala, denumita francizor, unei alte firme, den umita francizer, dreptul de a
vinde produse sau de a efectua servicii sub marca si controlul francizorului. Intre cele doua firme
se incheie un contract de franciza care prevede ca firma francizata sa plateasca francizorului o
suma fixa pentru primirea dre ptului mentionat si, in plus, o suma anuala calculata in procente (de

162 regula 2 sau 3%) din cifra de afaceri pe toata durata contractului.
Raporturile cu firmele romanești sunt mult mai complexe, ceea ce poate constitui o forma
specifica de francizare. Spec ificul consta in aceea ca relațiile cu firmele străine, inclusiv cu
firmele multinaționale, pun pe primul plan efectuarea de investiții directe. Prin deținerea in
totalitate sau in majoritate capitalul in firmele din România, produsele acestor firme intra in
rețeaua transnaționala de desfacere. Aceasta particularitate a fost determinata de problemele
perioadei de tranziție la economia de piața in tara noastră.
Firmele multinaționale, prin investiții directe de capital, au contribuit la depășirea
complexulu i si dificilului proces de privatizare, proces care a constituit una din sarcinile
principale ale tranziției. Totodată, aceste investiții au avut un impact important si asupra
restructurării industriei noastre contribuind la dezvoltarea de întreprinderi si sectoare care au
capatat posibilitatea sa -si desfacă produsele lor si pe piețe externe. Prin investiții directe, dar prin
diferite alte forme de francizare, firmele multinaționale au creat in spațiul economic romanesc,
verigi din rețeaua lor, de regula fo arte extinsa, de unitati economice in domeniile metalurgiei si
siderurgiei neferoase, al petrolului, al metalurgiei neferoase (aluminiu), industriei de automobile,
industriei confecțiilor, serviciilor etc.
Francizarea este o metoda de a face afaceri pe baz a unui acord de voința intre parteneri.
Prin aceasta metoda firma francizer se angajează se angajează in producerea, distribuirea si
vânzarea unor bunuri sau servicii pe baza unui plan de marketing elaborat de firma francizor.
Operațiunile de franciza folo site de firmele multinaționale se axează pe trei modalităț i:
 productia si distributia in sistem selector a unor produse prin folosirea unei
marci comerciale;
 concesionarea unui intreg lant operational de afaceri;
 folosirea unor marci de fabrica sau de come rt in cadrul unui process de productie
derulat sub licenta.
Prin aceste metode de francizare folosite de firmele transnationale are loc patrunderea
firmelor, a produselor si a serviciilor romanesti in reteaua transnationala, ceea ce constituie un
avantaj incontestabil. Avantajul este dublat si prin aceea ca in baza unei colaborari de durata,
francizorul transfera francizerului experienta sa. Il instruieste, il introduce in propriul sistem de
know -how, ii asigura accesul la sistemele de publicitate si recla ma, la retele de aprovizionare si
desfacere etc.
In Romania piata francizelor se dezvolta rapid, iar numarul marcilor care vor intra in
urmatorii ani este estimat la circa 20 pe an. Piata se dezvolta intr -un ritm alert, tot mai multe
companii straine fiin d interesate sa intre pe piata romaneasca. Ceea ce este imbucurator este ca
firme autohtone se gandesc la modul cel mai serios sa isi extinda afacerile in sistem de franciza.
La inceputul anului 2004 a fost creat un organism oficial care sa raspunda nevoi i de
informare a mediului de afaceri in sistem de franciza si care sa promoveze si sa dezvolte franciza
ca metoda comerciala, pe piata romaneasca, Asociatia Retelelor de Franciza din Romania
(ARFR), o organizatie non -guvernamentala, apolitica si non -lucrat iva infiintata la initiativa unor
oameni de afaceri care activeaza in domeniul francizei din Romania, ca francizor, francizat sau
consultant. ARFR avea ca scop principal observarea, analiza, dezvoltarea si promovarea
francizei ca metoda comerciala in Roman ia. De la inceputul anului 2006 activeaza in parteneriat

163 si Asociatia Romana de Franciza.
Printre obiectivele asociatiei se numara si publicarea unui Anuar al Francizelor din
Romania care sa reuneasca marcile care opereaza in franciza pe piata romaneasca. Din prima
editie a acestuia se poate observa ca numarul de francize acordate pentru domeniul productiv
este foarte restrans, datorita investitiilor mari pe care le implica acest lucru. Dintre cele din
productie se numara Pepsi -Cola, KFC sau Pizza Hut, inve stitiile presupunand construirea unor
fabrici noi si a lanturilor de distributie. La cele 60 de branduri 'inchiriate', in prezent, pe piata
romaneasca exista aproape 300 de francizati. Cele mai multe astfel de retele s -au dezvoltat in
primul rand in Bucure sti, care ofera cea mai mare piata de desfacere din Romania. Pe langa
sectoarele importante, multe companii vizeaza nise din piata. De exemplu una dintre ultimele
intrate, compania Ticketcom ofera posibilitatea inscriptionarii bonurilor de casa din marile centre
comerciale cu reclame. Idee simpla care a avut succes in Occident si a fost adoptata de curand si
in Romania. Pentru comercianti solutia este atractiva, primind gratuit rolele de hartie, care pentru
un supermarket pot ajunge sa coste si 1000 euro/lu na, iar cei care isi fac publicitate ajung cu
usurinta in atentia publicului tinta. In urmatorii 2 – 3 ani se vor deschide noi spatii comerciale in
celelalte orase mari ale tarii, precum Brasov, Iasi si Constanta, ceea ce va atrage de la sine
inmultirea ma rcilor prezente in Romania. O mare parte dintre magazinele care vand produse de
marca sunt operate in regim de franciza: Max Mara, Naf -Naf, Terranova, Zet, Lacoste etc.
In domeniul serviciilor, cele mai vizibile sunt statiile de alimentare cu carburanti
Rompetrol. Dezvoltarea retelelor de franciza este urmarea fireasca a cresterii numarului de Mall –
uri comerciale si hipermarketuri. Traficul in aceste centre este foarte intens, iar numarul
potentialilor clienti este foarte mare. In plus, cei care detin franc izele se angajeaza prin contract
sa aiba un anumit numar de deschideri de noi magazine in fiecare an. Astfel se explica
aglomerarea unor magazine de marca in marile centre comerciale. Interesul crescut manifestat
fata de piata romaneasca este dat si de org anizarea la Bucuresti a Bursei de francize spaniole.
Piata romaneasca este deosebit atractiva pentru francizorii spanioli, alaturi de cea din Cehia si
Polonia. Dintre firmele spaniole care lucreaza in sistem de franciza, aproape 8%, adica 53 de
companii, d oresc sa se extinda pe pietele externe, in special in tarile care au aderat de curand sau
sunt candidate la aderarea in UE.
Companiile care au venit in Romania au ca domenii de activitate cel al confectiilor,
design si productie, precum si accesorii si pr oductia de ceasuri. In prezent, amploarea afacerilor
de tip franciza este scazuta la noi, insa se preconizeaza dezvoltarea acestora, pe fondul
stabilizarii economiei si al unei perceptii mai bune din partea potentialilor francizori a mediului
de afaceri de la noi. De exemplu, in Franta sunt operate 800 de branduri in regim de franciza,
existand circa 4.000 de firme care au adoptat acest sistem. De altfel, Franta este si unul dintre
principalii furnizori europeni. In Ungaria, tara in tranzitie, sunt activi 1 20 de francizori. Intrarea
intr-un asemenea sistem presupune o investitie initiala destul de mare din partea partenerului
care achizitioneaza dreptul de utilizare al unei marci recunoscute. De exemplu, pentru o franciza
Zara, este necesara o investitie ini tiala de 1,2 milioane de dolari. Pe parcursul desfasurarii
afacerii se percep alte taxe, conform contractului care se incheie intre parti pentru exploatarea
unei marci si acordarea de know -how necesar derularii afacerii.
Petrom a atras in reteua sa de fra nciza cele mai multe statii de benzina independente.

164 Astfel, cine si -a construit o statie de benzina are posibilitatea sa lucreze sub umbrela marcilor
renumite. Petrom a luat avans in atragerea benzinariilor private in reteaua sa de franciza. LukOil
vine d in urma cu propria oferta. Asocierea Petrom cu un investitor privat s -a dovedit pana acum
eficienta. Cu cele 55 de statii private in franciza proprie, Petrom a luat un avans considerabil in
fata altor competitori care tintesc aceeasi piata a benzinarilor p rivati. Compania rusa LukOil,
prezenta pe piata romaneasca cu rafinarie Petrotel, incearca sa -si dezvolte o retea proprie de
benzinarii, dar, in acelasi timp, doreste sa atraga sub marca sa cat mai multi proprietari de
benzinarii, in regim de franciza. Pan a acum, LukOil a incheiat cinci contracte de franciza.
Agip Romania are in vedere, de asemenea, lansarea propriei sale oferte de franciza pentru
benzinarii privati. Dar asocierea in participatiune preferata de Petrom are si neajunsuri. Virand
direct in con turile Petrom partea convenita din redeventa, Franciza Petrom SA ramane cu putine
resurse pentru dezvoltarea sistemului. Asa se face ca, deocamdata, a fost amanat un program de
finantare a benzinariilor private care vor sa se modernizeze. Acest lucru poate crea neplaceri in
cazul in care o benzinarie privata care a incheiat un contract de franciza nu se ridica la anumite
standarde de calitate si nu are un design unitar cu cele din reteaua proprie Petrom.
Si hotelurile romanesti se aliaza cu marci celebre p entru a atrage turisti. Contractele de
franciza, mai putin costisitoare, vor fi mult mai cautate de catre proprietari decat cele de
management. Pentru a mari numarul clientilor si cifra incasarilor, din ce in ce mai multe hoteluri
opteaza pentru afilierea la un lant international. Aceasta se face in doua moduri: franciza sau
contractul de management. Prin amandoua, proprietarul cumpara un nume (o marca) si o retea de
afacere (know -how). Diferenta consta in faptul ca la un contract de franciza proprietarul n umeste
singur conducerea hotelului, in timp ce la un contract de management, operatorul hotelului aduce
si personalul de conducere, iar proprietarul nu poate interveni cu nimic in politica operatorului.
Cea mai importanta pentru proprietar este diferenta d e costuri: un contract de management este
mult mai costisitor decat o franciza, intrucat taxele aferente se raporteaza in primul caz la
intreaga cifra de afaceri, iar in al doilea, doar la veniturile obtinute din exploatarea camerelor. In
timp ce contract ul de franciza se semneaza pe perioade scurte, cel de management leaga
proprietarul de operatorul hotelier pentru 10 -20 de ani, iar conditiile de reziliere prevad, de
obicei, penalitati pentru proprietar. Pe piata romaneasca o franciza este mult mai rentab ila decat
un contract de management, cu conditia ca personalul de conducere sa fi lucrat deja intr -un lant
international. Daca acum exista mai multe contracte de management decat francize, in viitorul
apropiat raportul de forte se va inversa, pentru ca man agerii romani au ajuns la fel de performanti
ca strainii.
In acest moment, grupul hotelier Best Western opereaza in Romania cinci hoteluri: Parc
din Bucuresti, Savoy din Mamaia, Balvanyos (situat in apropierea lacului Sf. Ana), Central din
Arad si Bucovina , Gura Humorului. La nivel mondial, Best Western este cel mai mare lant
hotelier care opereaza in franciza, avand peste 4.000 de hoteluri in 84 de tari. Nu exista condiții
stricte de afiliere, Best Western încurajând personalitatea si respectând independen ta fiecărui
hotel.
In concluzie, se poate spune ca piața francizelor este in plina dezvoltare. Se estimează ca
piața va evolua exploziv pe partea de retail. Cel mai bine prind retail -ul si serviciile de
consultanta, training. Este avantajoasa afilierea la un lanț internațional, pentru ca nu este necesar

165 un capital important si nu este nevoie sa cauți rețea pentru a avea succes, ea existând deja. Marile
lanțuri de francize au intrat deja in România, dar mai este loc pe piața, pentru ca acum sunt doar
5% din totalul brandurilor care se extind in sistem de franciza. A clona un magazin după un tipar
occidental pare a fi afacerea următorilor ani, consumatorii romani fiind avizi de tot ceea ce
înseamnă ,,de marca ”, in ciuda preturilor mai piperate.
Analizat impact ului firmelor multinaționale asupra firmelor romanești aflate in stadiul
actual de dezvoltare. nu ar fi completa daca nu ne -am ridica, cel puțin ipotetic, problema ca si
firmele romanești sa se implice, in perspectiva, in sistemul de rețele al firmelor mul tinaționale nu
numai ca firme francizer, dar si ca firme francizor. Sunt probleme care vizează firmele romanești
nu numai sub aspectul forței economice, ci mai ales prin promovarea unui managem ent selectiv
de eficientizare a ingeniozității in domenii noi c um ar fi serviciile de soft care „materializează” si
valori fica inteligenta. Se impun a fi luate in considerație si aspectele de structurare moderna a
firmelor mari si de adaptare a unor strategii corespunzătoare. Este posibil ca aceasta optica sa
includă si firmele mijlocii care ar avea astfel șansa de a străbate bariera firmelor multinaționale.

166 BIBLIOGRAFIE

1. Amin, S., Capitalism în the Age of Globalization , Londra, Zed Press, 2005.
2. Băcanu B., Tehnici de analiză în manag ement , Ed.Polirom, București, 2007 .
3. Badrus G., Rădăceanu E., Globalitate și management, Ed. AII Beck, București, 1999.
4. Bal A. (coord), Economie mondială, Editura ASE, București, 2006.
5. Barrie, A., The Global System, Economics and Culture, St.Ma rtin Press, New York, 1995
6. Bari I., Globalizare și probleme globale , Ed. Economică, București, 2009.
7. Bari.I., Globalizarea economiei , Ed. Economică, București, 2009.
8. Baudhuin F., Directionnaire d'economie contemporaine , Ed. Gerard et Verviers, 1 968.
9. Blideanu, D., Managementul tranzacțiilor internaționale , suport de curs, București, 2007 .
10. Bogdan I., Managementul Internațional , Editura Economică, București, 2007.
11. Braudel F., Timpul lumii, Ed. Meridiane, București, 1989 .
12. Bressand A ., Europe 2005, GATT, ITU and the OECD: Initiatives for Interconnections, in
International Organizations in the Age of Networks, Project Premethee Perspectiv es, nr. 12,
martie 2006.
13. Burnete S., Elemente de economia și politica comer țului interna țional, Ed. ASE, Bucure ști,
2007.
14. Carr, E. H., The Twenty Ye ars Crisis 2004 – 2005 , Londra, Papermac, 2007.
15. Callinicos, A. coord., Marxism and the New Imperi alism , Londra, Bookmarks, 2005.
16. Castells, M., The rise of the Network Society , Oxford, Blackw ell, 2007.
17. Cerchez O., Eficiența economică a comerțului exterior , Editura Logos, București, 2007.
18. Condruz -Bacescu I. M., Teza de doctorat: Globalizarea economică în confruntările de idei
contemporane , Bucure ști, 2006.
19. Dăianu D., Globalizarea: între elogii și respingere, revista Oeconomică, nr. 2, IRLI, 2007.
20. Dumitru I., Teza de doctorat „Strategii de marketing de penetrare a piețelor externe”, ASE
București, 2003
21. Enache C., Mecu C., Economie Politică , Ed. a V -a, Vol. 2, Ed. Fundației România de
Mâine, București, 2007.
22. Filip R., Management Internațional , suport de curs, București, 2012.
23. Florea , L., Globalizare și securitate economică, Iași, Editura Lumen, 2007.
24. Florescu C., Marketing , Editura Marketer , București, 2002.
25. Friedman, T., Lexus și măslinul.Cum să înțelegem globalizarea, Editura Economică,
București, 2000 .
26. GalbraithK. J., Societatea perfectă, Ed. Eurosong & Book, București, 1997.
27. Geza Feketekuty, Changes in the World Economy and Implications for the W orld Trading
System” , referat prezentat la Fondul Monetar Internațional, 20 iunie 2006.
28. Giddens, A., The Consequences of Modernity, Cambridge , Polity Press, 2005.
29. Gill, S., Globalization, Market Civilization and Disciplinary Neoliberalism, Milleniu m 24,
2005.
30. Gray J., False Dawn , Londra, Granta, 2007.

167 31. Held D., MCGREW A., Goldblatt D. și Perraton J. , ,,Global Transformation: Politics,
Economics and Culture ”, Polit y Press, Cambridge, 2006
32. Hill Ch., Internațional Business. Competing în the Global Market , Postscript, 1997.
33. Hirst, P., The Global Economy: myths and realities, International Affairs, 73, 2007.
34. Hurduzeu Gh., Achizițiile de firme pe piața de capital, Editura Economică, București, 2002.
35. Huntington, S. P., The Clash of Ci viliyation and the Remaking of the World Order, New
York, Simon and Schister, 2006.
36. Kotler Ph., Principiile marketingului , Ediția a -II-a, EdituraTeora, București, 2002.
37. Krugman, P., Pop Internationalism , Boston, MIT Press, 2007.
38. Man M., Firma î n condițiile economiei concurențiale de piață , Editura Arves, Craiova, 2008.
39. Martin H. S., Schumann H. , Capca na globalizarii, traducere Pleș ca T., E d. Economică,
București, 1999.
40. Mecu C., Economie Politică – aplicații practice, Ed. Fundației Româ nia de Mâine, București,
2007.
41. Mihai L., „ Tranzac ții Comerciale”, Ed. Eftimie Murgu, Re șița 2009.
42. Norberg J., În apararea capitalismului global, traducere Nechita R., E d. Libertas Publishing,
București, 2010.
43. Ohmae, K., The End of the Nation St ate, New York, Free Press, 2006.
44. Pandelică A., Companii multinaționale. Strategii de marketing, București, Editura
Economică, 2006.
45. Paraschivesc u M.D., R adu F., Concepte și modele contabile în activitatea de comerț exterior,
Editura Tehnopress, Iaș i, 2005 .
46. Pop N., (Coordonator), Marketing , Editura E conomică, Bucureești, 2000 .
47. Popa I., Filip R., Management internațional, Editura Economica , București, 2007.
48. Popa I., Tehnica operatiunilor de comert exterior, Editura Economică, București, 2008.
49. Popa I., Negociere comercială intern ațională, Editura Economică, București, 2008.
50. Porter M. E., Strategie concurențială , Editura Teora, București, 2007 .
51. Redwood, J., The Global Marketplace, Londra, HarperCollins , 2005.
52. Robinsob P., Globalization, Telecomunications and Trade, in Futures , octombrie, 2006.
53. Ruigrok, W., R. Tulder, The Logic of International Restructuring, Londra, Routledge, 2006;
54. Scholte, J. A., International Relations of Social Change, Buckingam , Open University Press,
2006.
55. Thomson, G., J. Allen, Think Global, than Think Again: economic globalization în context,
AREA 29, NR. 3, 2008.
56. Weis, L., The Myth of the Powerless St ate: Governing the Economy în a Global Era ,
Cambridge, Polity Press, 2007.
57. ASE, Economie , Ediția a VI -a, Editura Economică, București, 2003.
58. Barren’s Dictionary of Finance and Investment Terms, Ed. 3, New York, 1991
59. Sprijinirea internaționaliză rii IMMurilor , selectarea bunelor practici – Comisia Europeană
Direcția general întreprinderi și industrie, 2008
60. http://www.revista22.ro/html/indexphp?art=355 4&nr=2007 -03-16. (27. 12.15).
61. http://www.ase.ro/