Conf. univ. dr. Dragoș Frăsineanu [613923]

GEOPOLITICA

Conf. univ. dr. Dragoș Frăsineanu

CUPRINS

Obiectivele cursului

1. Statutul epistemologic al geopoliticii
1.1 Definirea geopoliticii
1.2 Locul geopoliticii în cadrul sistemului știinŃe lor
1.2.1. Geopolitică și geografie politică
1.2.2. Geografie istorică, geoistori e și geopolitică
1.2.3. Geografie economică, geoeconomie și geopol itică
1.2.4. Geopolitică și geostrateg ie

2. EvoluŃia gândirii geopolitice
2.1. Perioada clasică
2.1.1. Școala geopolitică germană
2.1.2. Școala geopolitică franceză
2.1.3. Școala geopolitică anglohsaxonă
2.1.4. Școala geopolitică românească
2.2. Perioada „anatemizării” geopoliticii
2.3. Perioada „renașterii” geopoliticii

3. Teorii geopolitice
3.1. Teoria statului organic
3.2. Teoria spaŃiului vital
3.3. Teoria puterii continentale sau a Heartlandhul ui
3.4. Teoria Ńărmurilor sau a Rimlandhului

4. Domeniul geopolitic statal
4.1. EvoluŃia hărŃii politice a lumii
4.1.1. Harta politică a lumii în perioada antică
4.1.2. Harta politică a lumii în perioada medievală
4.1.3. Harta politică a lumii în perioada modernă
4.1.4. Harta politică a lumii în perioada contempor ană
4.1.5. Modificări pe harta politică a lumii după 19 89
4.2. Teritoriul de stat – unitate politicohteritori ală
fundamentală
4.2.1. Caracteristicile teritoriului de stat
4.2.1.1. PoziŃia teritoriului de stat
4.2.1.2. Mărimea teritoriului de stat
4.2.1.3. Forma teritoriului de stat
4.2.1.4. Delimitarea teritoriului de stat

Bibliografie

GEOPOLITICA

Conf. univ. dr. Dragoș Frăsineanu

Obiectivele cursului

Cursul își propune să pună în evidenŃa relaŃiile d intre comunitatea umană sau individ și suprafaŃa
terestră locuită de aceștia, relaŃii privite prin p risma influentelor pe care le are teritoriul asupra
comportamentului politic, precum și influenŃele pe care le au deciziile politice asupra teritoriului.
Cursul își propune transmiterea și însușirea de către studenŃi a unor cunoștinŃe vizând noŃiunile
fundamentale ale geopoliticii, locul geopoliticii î n cadrul sistemului știinŃelor, principiile și meto dele
folosite în geopolitică. De asemenea el vizează tra nsmiterea unor cunoștinŃe sintetice privind
principalele momente din devenirea geopoliticii ca știinŃă pe plan mondial, precum și integrarea școl ii
geopolitice românești în evoluŃia geopoliticii.

1. STATUTUL EPISTEMOLOGIC AL GEOPOLITICII

1.1. Definirea geopoliticii

Geopolitica, ca multe alte știinŃe, a fost și este subiectul a numeroase interpretări sub aspectul
definirii obiectului de studiu.
Pentru o mai bună înŃelegere a complexităŃii aceste i discipline și a numeroaselor domenii de
cercetare ce au abordat cunoașterea geopolitică , vom relua în sinteză o serie de definiŃii și ref lecŃii
asupra obiectului geopoliticii.
Autorul termenului și unul din fondatorii disciplin ei, Rudolf Kjellen, definea geopolitica drept
„știinŃa care se ocupă de studiul pătrunderii organizării politice în teritoriu și de studiul mediului
politic al poporului ”.
Militarulhgeograf Karl Haushofer , conducătorul recunoscut al școlii geopolitice ger mane și
colaboratorii săi aduc completări definiŃiei lui Kj ellen, acordânduhi semnificaŃii doctrinarhideologic e.
Astfel, geopolitica devine „ știinŃa care se ocupă de analiza statului din punct de ved ere al instinctului
lui de expansiune, izvorât dintrhun complex de teme iuri mai ales geografic”. Reluând dintrhun alt
unghi, Haushofer, caracterizează geopolitica drept „ știinŃa despre formele de viaŃă politice în spaŃiile
de viaŃă naturale, ce se străduiește să înŃeleagă d ependenŃa lor geografică și condiŃionarea lor deha
lungul mișcării istorice”.
În aceeași perioadă o serie de cercetători români c u preocupări în planul geopoliticii teoretice ne
oferă o serie de definiŃii și reflecŃii ale noii di scipline.
Dintre aceștia, se distinge geograful Ion Conea , teoreticianul incontestabil al geopoliticii
românești, în viziunea căruia geopolitica este o șt iinŃă în devenire („ știinŃa zilei ”) care își propune să
studieze modelul politic planetar adică „jocul poli tic dintre state”. Explicarea mediului politic plan etar,
susŃine Conea, trebuie urmărită și definită pe teme iuri geografice, „geografia condiŃionează, explică și
caracterizează acest mediu.” Astfel, geopolitica re prezintă „expresia politică a unui ansamblu de
elemente geografice care converg în ea”.
Pentru Anton GolopenŃia termenul de geopolitică avea cel puŃin trei semnif icaŃii: teorie și
cercetare a condiŃiilor geografice ale statului; informare politică externă; mit politic , obiectiv specific
al politicii justificative și revendicative germane . Din această cauză, GolopenŃia observă numeroasele
confuzii ce se fac în precizarea obiectului de stud iu al geopoliticii. Deși el o consideră înainte de toate
„informativă ”, și nu analiză teoretică, ci „ cercetare ”, precizează că „ obiectul ei de studiu îl constituie
potenŃialul statelor ”.
Școala franceză , care la început a marginalizat obiectul geopoliti cii, socotindho doar o știinŃă a
germanilor pentru germani, revine în forŃă la încep utul anilor `90, contribuind prin numeroase studii și
lucrări la stabilirea unui statut știinŃific pentru geopolitică.
Michel Foucher , geopoliticianul frontierei, consideră geopolitica „ o metodă globală de analiză a
unor situaŃii sociohpolitice concrete privite după modul în care sunt localizate și după reprezentăril e
obișnuite pe care le descriu”.
Christian Daudel , unul dintre teoreticienii de marcă ai noului val al geopoliticii franceze,
operând modificări în cadrul structurii obiectului de studiu, consideră geopolitica un sistem de
cunoștinŃe cehși propune să realizeze „o nouă sinteză a istor iei, a spaŃiului teritorial, a resurselor morale

și fizice ale unei comunităŃi, care se situează ast fel în ierarhia puterilor, în locul asigurat de mer itele
sale”.
În cadrul noii școlii angloBsaxone , două contribuŃii reŃin în mod special atenŃia, ce a a englezului
Peter J. Taylor și a americanului P. O`Sullivan. Pr in studiile acestora, geopolitica își conturează un nou
sens, acela de a desemna locul și rolul pe care con trolul asupra anumitor zone geografice îl are în
constituirea balanŃelor de putere regionale sau glo bale.
Peter J. Taylor, pornind de la „realismul politic dur”, definește ge opolitica, ca o disciplină care
trebuie să „studieze rivalitatea dintre două mari p uteri”, în sensul exercitării „dominaŃiei statelor
puternice asupra statelor slabe”.
În același sens, P. O`Sullivan , vede geopolitica ca o „geografie a relaŃiilor înt re deŃinătorii de
putere, fie că aceștia sunt șefi de state, fie că s unt organizaŃii internaŃionale”.
O serie de alŃi cercetători aparŃinând școlii anglo hsaxone își aduc contribuŃia la definirea
geopoliticii. Dintre aceștia îi amintim pe: Saul B. Cohen , în viziunea căruia geopolitica este „studiul
relaŃiei dintre politica internaŃională de putere ș i caracteristicile corespondente ale geografiei” (C ohen,
1973); Colin S. Gray , care în 1977, definește geopolitica ca „interpret area politică a unei realităŃi
geografice globale. În 1996 Martin Ira Glassner , în lucrarea Political Geography , ediŃia a doua,
definea geopolitica ca fiind „știinŃa ce studiază s tatul în contextul fenomenului spaŃial global, în
încercarea de a înŃelege atât bazele puterii statul ui, cât și natura interacŃiunilor dintre state”.
Întrho manieră specifică de redare semantică, găsim definiŃii sintetice ale termenului de
geopolitică, în numeroase dicŃionare .
Astfel, Logman Dictionary of English Language and Culture (1991) definește geopolitica ca
fiind „studiul efectului poziŃiei unei Ńări, a popu laŃiei sale asupra politicii. Webster`s Third New
Dictionary (1993) prezintă geopolitica având drept conŃinut „ studiul influenŃei factorilor fizici ca
geografia, economia, demografia asupra politicii st atului și în special asupra politicii externe”. Noua
Enciclopedie Britanică (1993) definește geopolitica ca „analiza influenŃe lor geografice asupra relaŃiilor
de putere în politica internaŃională”. DicŃionarul B.B.C englezhromân, publicat la Editura Coressi în
1997, interpretează geopolitica ca „studiul politic ii pe scară mondială și în special cum afectează ea
relaŃiile dintre Ńări”.
În dicŃionarele franceze, precum Dictionnaire encyclopedique de la lanque francaise (1995)
geopolitica are ca obiect de studiu „studiul influe nŃei factorilor geografici asupra politicii
internaŃionale”. Iar în dicŃionarul La petit Larousse (1995), geopolitica este „știinŃa care studiază
raportul între geografia statelor și politica acest ora”. Pentru ca în celebrul Dictionnaire de
Géopolitique (1993), a lui Yves Lacoste, geopolitica să fie con siderată ca „un alt mod de a vedea
lumea și complexitatea conflictelor sale”.
Trecerea în revistă a definiŃiilor pe care leha pri mit geopolitica deha lungul timpului, implicând
structura obiectului de studiu și statutul în cadru l sistemului știinŃelor evidenŃiază existenŃa unui câmp
foarte larg a delimitărilor conceptuale și caracter ul său polisemantic.

1.2. Locul geopoliticii în cadrul sistemului știinŃelor

În evoluŃia ei, geopolitica, a cunoscut întrho pri mă fază forma unui câmp de studiu format la
întretăierea mai multor discipline știinŃifice, afl ânduhse întrhun stadiu informal, pentru ca ulterior să
capete o formă instituŃionalizată, fie ca subdiscip lină a unei discipline formale, fie ca o disciplină de
sine stătătoare.
Trebuie subliniat încă de la început că nu există o unitate de opinii în ceea ce privește locul
geopoliticii în cadrul sistemului știinŃelor. Cei m ai mulŃi cercetători situează geopolitica în cadrul
știinŃei geografice, alŃii al celei politice și în special în cel al relaŃiilor internaŃionale. În ult ima perioadă
tot mai mulŃi cercetătorii înclină spre ahi decreta autonomia știinŃifică, geopolitica afirmânduhși st atutul
de disciplină de sine stătătoare.
RaŃiunile evoluŃiei geopoliticii până la nivelul un ei discipline bine conturate, sunt clare, ele
explicânduhse în primul rând prin necesitatea umple rii vidului creat de imposibilitatea știinŃelor
existente de a explica și soluŃiona anumite problem e cu care ne confruntăm în prezent.
În primele stadii ale dezvoltării sale, o disciplin ă nouă nu este decât un agregat de specialităŃi
născut din alte discipline. Astfel, geopolitica, în ceputului de secol XX, era mai puŃin o disciplină
știinŃifică, cât un holding care regrupa cercetările din aceeași familie și ca re numai făceau obiectul
strict al disciplinelor lor de origine. Această for mă de evoluŃie nu reprezintă un caz singular, știin Ńe
precum economia, sociologia, antropologia etc., au străbătut aceleași stadii în primii lor ani, pentru că
în evoluŃia oricărei știinŃe există un moment de in terdisciplinaritate, tradiŃia profesională apărând mult
mai târziu. În multe cazuri, numele noii știinŃe re unește, inspirat în cazul geohpoliticii, originea ș i
principalele știinŃe ce shau juxtapus.
În definirea actuală a geopoliticii deseori se conf undă recombinarea cu sinteza. O recombinare
este un amestec de fragmente de discipline, în timp ce sinteza aduce o nouă interpretare. Cu toate
acestea fără o cunoaștere profundă a realităŃilor g eografice, economice și sociale, fenomenul politic

chiar privit întrho desfășurare spaŃială nu face de cât obiectul unei „geopolitici desuete”, nicidecum a
unei discipline bazate pe metode și principii știin Ńifice.
Geopolitica este, deci, o disciplină știinŃifică aparŃinând domeniului știinŃelor socia lhpolitice, ce
asigură prin intermediul factorului geografic, în m od constant prezent, ca oportunitate și ca element de
condiŃionare, ca factor de putere, dar și posibilă vulnerabilitate, ca suport dar și în context genera l în
care se desfășoară acŃiunea, legătura cu știinŃele pământului, întrhun mod deosebit cu geografia.

1.2.1. Geopolitică și geografie politică

Explicarea raporturilor în care se găsește geopolit ica, atât cu geografia politică, implicit cu
geografia cât și cu geoistoria, geoeconomia și geos trategia, reprezintă un demers obligatoriu în
stabilirea unei poziŃii clare a disciplinei studiat e în sistemul știinŃelor. În plus, precizarea acest or
raporturi poate aduce clarificări asupra obiectului de studiu specific.
Dacă geografia politică rămâne un domeniu al știinŃ ei geografice, geopolitica transgresează
limitele unei subordonării știinŃifice clare, pentr u a se constituii întrho disciplină știinŃifică de sine
stătătoare, păstrând o puternică legătură cu sora e i bună geografia politică.
Geopolitica nu se desprinde de geografia politică p rintrho brutală ruptură , ea folosește materialul
faptic riguros ordonat în cadrul abordării geografi ce, pentru fundamentare propriei construcŃii
știinŃifice. Cuvântul cheie al raporturilor ce se s tabilesc între geografie politică și geopolitică es te
complementaritate , ambele servinduhși informaŃii definitorii cercetă rii specifice.
Deseori, însă, o falsă problemă își face loc în dez baterile publice și mai ales universitare, și
anume suprapunerea obiectului de studiu ce ar condu ce la identificarea unuia și aceluiași domeniu de
cercetare sub două denumiri diferite, geografie pol itică și geopolitică. Alimentarea acestei false opi nii
se face pe deho parte din rezervorul perioadei de f ormare a celor două domenii, când rădăcina comună
geografică inspiră simpliste suprapuneri, și din ce l al perioadei contemporane, când articolele
jurnalistice și discursurile politice, nedocumentat e folosesc fără discernământ termenii și contextele în
care sunt plasaŃi.
Geografia politică ca și alte ramuri ale geografiei umane, precum geografia economică, socială,
medicală ș.a., vizează caracterele geografice ale u neia dintre activităŃile umane. În cazul nostru fii nd
vorba despre activitate politică raportată la mediu l geografic, folosind modalităŃile și mijloacele
specifice geografiei.
Geopolitica, formată la întretăiere geografiei, ist oriei, știinŃei politice și știinŃei relaŃiilor
internaŃionale, introduce în definirea propriului o biect de studiu o serie de caracteristici metodolog ice
proprii.

1.2.2. Geografie istorică, geoistorie și geopolitică

Deseori în discursul public și uneori în cel academ ic, termenul de geografie istorică este
confundat cu cel de geoistorie. Clarificarea aceste i confuzii și apoi stabilirea raporturilor dintre
geoistorie și geopolitică devin, în acest sens, imp erativ necesare. Pornind de la rădăcina comună „geo ”,
putem considera puternicele legături care există în tre aceste două direcŃii de cercetare, dar și sesiz a,
sursa confuziei.
Geografia istorică, conform lucrării The Penguin Dictionary of Human Geography , are înŃelesul
de „…reconstituire a geografiei trecute.” Dacă geog rafia istorică se definește ca disciplină geografic ă
care analizează peisajele geografice în diverse per ioade istorice, geoistoria nu aparŃine domeniului
geografiei. Geoistoria este una dintre subdisciplinele geopoliticii , care analizează evenimente politice,
culturale, economice și sociale trecute, pe baza ra porturilor ce shau stabili între cadrul natural geo grafic
și respectivul eveniment. Astfel, geoistoria este c eea ce shar putea numii dintrhun anumit punct de
vedere și cu multă largheŃe o geopolitică a trecutu lui. Totuși această simplistă abordare nu este
suficientă pentru înŃelegerea geoistoriei. În esenŃ ă este vorba de demersuri istorice, configurate
geografic, puse în slujba geopoliticii.
Analiza geopolitică a unui fenomen actual impune o abordare inductiv cauzală a evenimentelor
premergătoare celui prezent. Apelând la reconfigură ri ale trecutului se va observa legătura cauzală ce
se regăsește între evenimentul actual și cel istori c. Astfel, istoria trebuie privită ca un continuum în
care evenimentul trecut se va constituii în cauză a evenimentului actual. Geopolitica ar devenii
„imobilă” și poate „desuetă” fără componenta geoist orică.
Noua concepŃie geopolitică stabilește pentru geoist orie o altă abordare în care reprezentările
evenimentelor istorice, în special stările conflict uale, sunt privite global obiectiv. Dar această
reprezentare și dezbatere a unei situaŃii conflictu ale nu se confundă cu ideea pe care Braudel o avea
despre geoistorie. Geoistoria braudeliană nu numai că făcea abstracŃie de conflicte, dar în plus, ea s e
referă la perioade foarte îndelungate de timp, pe p arcursul cărora opera, întrho anume parte a lumii, un
fel de simbioză între un anume tip e evoluŃie istor ică și potenŃialităŃi geografice.

Geopolitica analizează evenimente actuale folosind geoistoria în explicarea lor relaŃionarhistorică,
ceea ce este o diferenŃă majoră faŃă de punctul de vedere al istoricilor, care tratează situaŃii revol ute în
analizele de geografie istorică. Acestea au însă o mare importanŃă în dezbaterile geopolitice, căci
tocmai la geopolitică se fac referiri atunci când e ste vorba de invocarea unor „drepturi istorice” pen tru
revendicarea de teritorii, concluziile lucrărilor d e geografie istorică fiind în aceste cazuri contrad ictorii.
În revanșă, datorită gradului lor foarte avansat de abstractizare, reflecŃiile geoistorice sunt mai pu Ńin
subiecte de controverse, deoarece semnificaŃia lor teritorială este mult mai difuză.

1.2.3. Geografie economică, geoeconomie și geopolitică

Când geografia economică analizează în cadrul indus triei energetice petrolul, suntem obișnuiŃi să
aflăm despre repartiŃia rezervelor și resurselor, a producŃiei și prelucrării, dar nimic despre poziŃi a
cheie a acestuia în relaŃiile internaŃionale. Rămân ând la acest exemplu, cum poate geografia economică
să explice importanŃa și frământările unui spaŃiu p recum cel al Orientului Mijlociu, sau cum Ńări ca
Arabia Saudită sau Iran au avut în ultimul secol un destin puternic influenŃat de prezenŃa acestei
importante resurse în subsolul teritoriului naŃiona l. Pentru a înŃelege cum o Ńară mică precum Arabia
Saudită ocupă o poziŃie geopolitică importantă înai ntea multor Ńări cu o istorie mai îndelungată, cu
suprafeŃe mai mari și populaŃii mai numeroase, sau cum Iranul, curtat în permanenŃă de marile puteri ș i
companiile lor petroliere a suferit un recul istori c impus de un puternic embargo, în momentul
naŃionalizării industriei petroliere, este nevoie s ă depășim barierele uneori pur descriptive ale
geografiei economice și să gândim complexul fenomen întrho manieră globală și istorică, folosind însă
informaŃia oferită de disciplina geografică. Astfel , geoeconomia, fără a intra în conflict asupra
obiectului de studiu, vine să completează factualit atea geografiei economice. În același timp
geoeconomia, oferă geopoliticii material necesar un ei analize în care economicul devine cauză și
impune reorganizări ale raporturilor dintre state. Geoeconomia se constituie astfel în subdisciplină a
geopoliticii.
Întreaga istorie a umanităŃii este punctată de stăr i conflictuale având drept cauză principală
dobândirea de noi resurse economice. Stăpânirea res ursei economice a însemnat progres și dezvoltare,
dar și puternice decalaje între Ńări, ceea ce a dus la conturarea unor puternice dezechilibre planetar e. Ca
o consecinŃă a unui destin istoric influenŃat econo mic, anuarele internaŃionale cuprind statistici des pre
numărul de telefoane mobile per locuitor, alături d e statistici care reliefează flagelul foametei afri cane.
Astfel, perspectiva istorică devine o condiŃie defi nitorie a abordării geoeconomice.
La sfârșitul secolului al XXhlea, geoeconomia recon figurează geopolitica. Resursa economică
înseamnă putere, puterea înseamnă o poziŃie geopoli tică privilegiată.

1.2.4. Geopolitică și geostrategie

Termenul de geostrategie este mai recent decât cel de geopolitică, dar și unul și celălalt relevă
același câmp semantic: doi semnificanŃi pentru o si ngura categorie de semnificat; să fie oare vorba de
redundanŃă sau de dorinŃa de a folosi un termen în aparenŃă mai savant și mai operativ, dacă nu mai
operaŃional și mai puŃin controversat istoric și ge opolitic, care ar apare unora prea „jurnalistic”. D e
notat că geostrategic, dacă este mai puŃin frecvent decât adjectivul geopolitic, este mult mai puŃin
utilizat decât substantivul geostrategie, dar cei d oi termeni se înlocuiesc adesea reciproc, atât prin tre
militari, cât și printre civili, ziariști și specia liști, și unii și alŃii eludând definiŃiile, toŃi f ăcând mofturi
în a le diferenŃia sau în a le considera sinonime.
Dacă, în ambii termeni, „geo” face referire la teri torii și la geografie, nu trebuie să confundăm
politica și strategia, deși cele două domenii nu su nt lipsite de legături. Ambiguitatea adjectivului
geostrategic sau a substantivului corespunzător est e agravată și de inflaŃia semantică ce depreciază
cuvântul strategie: sha ajuns la ahl folosi pentru a semnifica întregul ansamblu de practici dirijate de o
manieră atât de puŃin coerentă, funcŃie de obiectiv e oarecare. Cu adevărat strategia, arta de a conduc e o
armată (din greaca: „stratos” = armată și „agein” = a conduce), implică existenŃa unui inamic, sau c el
puŃin a unui rival care trebuie înfrânt sau surclas at. Strategia este un plan sau un ansamblu de planu ri și
de raŃionamente stabilite nu numai în funcŃie de un proiect si de mijloace de care se dispune, dar și
evaluând ceea ce ar putea face adversarul, ascunzân duhi, în măsura posibilului, ceea ce urmează să
facem, astfel încât să îl surprindem.
Dar nu toate strategiile sunt geostrategii. În mod sigur toate strategiile militare implică luarea în
calcul a terenului și mai pe larg a configuraŃiilor geografice, dar în cea mai mare parte a acestor ca zuri
nu sunt motive fundamentale de confruntare. Cel mai adesea, terenul unui câmp de bătaie sau locul
unei bătălii decisive nu este rezultatul teritorial al conflictului ci locul pe care lha ales unul din tre
strategi, la un moment dat, pentru ahși lansa ofens iva, Ńinând cont de dispunerea trupelor sale și de
mișcările adversarului. După victorie, acest spaŃiu , fără o localizare particulară, nu mai are interes
decât sub acest aspect. În revanșă, în raport cu st rategia, care implică deja o dimensiune spaŃială,
termenul de geostrategie și utilizările lui sublini ază importanŃa unor teritorii în anumite raporturi de

forŃe, care sunt apoi considerate ca locuri majore și, mai ales în caz de victorie, reŃinute ca atare
perioade mari de timp.
Preocupările de geostrategie nu sunt numai funcŃie de configuraŃiile geografice, care sunt așa cum
sunt, mize permanente, Ńinând cont de marile axe de circulaŃie și de repartiŃia resurselor rare pe pla n
mondial. Trebuie de asemenea să se Ńină cont de reprezentări . Tocmai urmare a schemei lui Mackinder
completată de Spykman, care distingea în cadrul Eur asiei o parte centrală (heartland), și o periferie
(rimland), la ocuparea Afganistanului de către Arma ta Roșie în 1980, pare ca împingere geostrategică
majoră a Rusiei către "mările calde".

2. EVOLUłIA GÂNDIRII GEOPOLITICE

Geopolitica, născută și renăscută din necesitatea e xplicării anumitor probleme impuse de evoluŃia
generală a societăŃii omenești și din influenŃa cre scândă a modificărilor permanente politicoh
economice asupra conștiinŃei omului și a întregului sistem al vieŃii socialhpolitice și culturale se g ăsește
și acum ca și în trecut în faŃa unei crize de ident itate.
Geopolitica a urmat, cum era și firesc, același dru m al acumulărilor de date și a precizării
metodelor de lucru, al definirii obiectului de stud iu și al stabilirii poziŃiei în cadrul sistemului ș tiinŃelor.
Întrho perspectivă istoriografică, geopolitica cuno aște trei perioade importante în evoluŃia ei, de la
un domeniu al cunoașterii cu o sferă limitată de in teres la o disciplină știinŃifică cu o largă deschi dere .
Prima perioadă care cuprinde sfârșitul secolului XIX și prima jum ătate a secolului XX, până în
1945, reprezintă etapa apariŃiei primelor idei, con cepte, teorii și a formării primelor școli de gândi re
geopolitică și a cristalizării disciplinei știinŃif ice de mai târziu, întrhun cuvânt o perioadă de cla rificări
și acumulări. Sub o altă formulă această etapă se p oate constituii ca perioada clasică a geopoliticii .
După 1945, geopolitica cunoaște o perioadă de declin , datorată în special evoluŃiei negative a
gândirii geopolitice în perioada premergătoare celu i dehal doilea război mondial, în cadrul școlii
geopolitice germane. Pentru o lungă perioadă de tim p asupra geopoliticii sha așternut liniștea
academică.
O a treia perioadă a evoluŃiei geopoliticii, cea a „renașterii” , debutează la începutul anilor `80,
sub forma reluări ideilor în discursurile politice, pentru a cunoaște după 1990, un reviriment și o la rgă
acceptare, inclusiv academică.

2.1. Perioada clasică

Întrho primă perioadă, care debutează la sfârșitul secolului XIX și durează până la sfârșitul celui
dehal doilea război mondial, încep să se configurez e primele concepŃii aparŃinând domeniului ce avea
să poarte numele de geopolitică .
Primele școli geopolitice, se formează mai mult sau mai puŃin independent unele de altele în
Germania, FranŃa, Anglia, SUA, Rusia și România. Tr ebuie precizat faptul că în această primă
perioadă, au apărut studii geopolitice sau cu carac ter geopolitic în numeroase alte Ńări, fără a se fa ce
remarcată însă o continuitate și o consistenŃă știi nŃifică a acestora (Japonia, Italia, Ungaria etc.).

2.1.1. Școala geopolitică germană

Un rol determinant în conturarea primelor concepŃii geopolitice și în consacrarea noii discipline îi
revine școlii geopolitice germane. Această percepŃi e este determinată de numeroasele preocupări în
acest domeniu ale oamenilor de știinŃă germani. Fon dul intelectual care a generat aceste demersuri
trebuie raportat la etapa istorică parcursă de soci etatea și statul german din a doua jumătate a secol ului
al XIXhlea.
În cadrul școlii germane, geograful Friedrich Ratzel (1844K1904) , creatorul „antropogeografiei”,
acordă o importanŃă deosebită raporturilor dintre g rupurile umane și mediul înconjurător, completând
concepŃia deterministă cu idei organiciste.
Inspirat din naturalismul și scientismul epocii sal e, două lucrări majore cuprind esenŃialul gândirii lui
Ratzel: Antropogeographie (1882 și 1891, primul și respectiv al doilea volum) , subintitulată Principii de
aplicare a geografiei asupra istoriei , în care prin analiza evoluŃiei populaŃiei Terrei pune bazele
geografiei umane și Politische Geographie ( Geografia politică , 1897), care prin analiza statelor, a relaŃiilor
dintre ele și a războaielor, fundamentează geografi a politică, creând în același timp baza de cercetar e a unei
alte discipline – geopolitica.
Un moment definitoriu în apariŃia geopoliticii este anul 1899, când juristul și politologul suedez
Rudolph Kjellen (1864K1922) folosește întrho prelegere publică termenul Geopolitik . În concepŃia lui
Kjellen, care reia ulterior termenul, publicânduhl pentru prima dată, în lucrarea Inledning till Sveriges
geografi ( Introducere în geografia Suediei , 1900), consacrânduhl prin lucrările Die politischen
Probleme des Weltkrieges ( Probleme politice ale războiului mondial , 1916) și Der stat als
Lebensform ( Statul ca formă de viaŃă , 1917) și Grundriss zu einem System der Politik (Elementele

unui sistem de politică , 1920), geopolitica reprezintă un capitol al știinŃe i politice, anume acela care
studiază așezarea, forma și teritoriul statului, de ci geografia statului, care trebuie privit ca un or ganism
viu. În această viziune deterministhorganicistă, ca re era încă departe de a conferii geopoliticii
semnificaŃia ce iha fost atribuită mai târziu, Kjel len va exprima unele opinii ce aveau să prefigureze
ideile geopoliticii germane de mai târziu, pe drept cuvânt, fiind integrat școlii geopolitice germane.
În Germania termenul de geopolitică apare în 1903 c ând Robert Sieger publică în
Geographische Zeitschrift o recenzie a lucrării Inledning till Sveriges geografi scrisă de Kjellen în
1900. Criticând lucrare, Sieger afirmă despre geopo litică „..e un termen carehmi pare tot așa de puŃin
reușit cât e și concepŃia autorului despre locul ei în sistemul știinŃelor”
Ulterior, atât ideile lui Kjellen cât și a lui Ratz el, au fost preluate și dezvoltate de către genera lul
german Karl Haushofer (1869K1946) și colaboratorii săi, adepŃi ai aceluiași curent o rganicist, în
viziunea cărora geopolitica va căpăta nuanŃări și d iferenŃieri semnificative privind sensul și poziŃia
acesteia în raport cu celelalte știinŃe.
ContribuŃia sa majoră la dezvoltarea geopoliticii e ste ilustrată în numeroase lucrări publicate.
Primei lucrării despre Japonia h Dai Nihon (Marea Japonie ), iha adăugat în 1924 (fiind reeditată în
1938) Geopolitik des Pazifischen Ozeans ( Geopolitica Oceanului Pacific ). Astfel, problemele
geopolitice ale Extremului Orient au constituit pri ma temă majoră tratată de Haushofer. Deși sha
considerat continuatorul intelectual al lui Ratzel și Kjellen, Haushofer sha raportat permanent la
Halford Mackinder și la proiecŃia dezvoltată de ace sta asupra Eurasiei. De altfel, interesul suscitat lui
de Extremul Orient se explică prin convingerea că o alianŃă pe Axa BerlinhMoscovahTokio, cu Rusia
ocupând Mongolia și Japonia controlând Manciuria ar fi putut oferi o rută transcontinentală liberă de
interferenŃele și presiunile anglohsaxone.
Aflat, ca întreaga societate germană, sub impactul situaŃiei în care ajunsese Germania după
Primul Război Mondial, a fost permanent motivat în a găsi soluŃii, care săhi confere acesteia
posibilitatea de supravieŃuire ca mare putere.
Cu toate meritele deosebite aduse geopoliticii, Kar l Haushofer se face, întrho oarecare măsură,
răspunzător, prin apropierea de cercurile de putere naŃionalhsocialiste și „servirea” ideologiei nazis te,
de anatemizarea în perioada postbelică a acestei di sciplinei știinŃifice și mai ales a termenului –
geopolitică.

2.1.2. Școala geopolitică franceză

Constituită în contextul sfârșitului de secol XIX ș coala de geografie politică și geopolitică
franceză, se identifică, în cadrul acestei prime pe rioade, prin studiile vizând problematica internă a
spaŃiului francez, revendicânduhse din geografia um ană.
Puternica criză identitară, pierderea provinciilor Alsacia și Lorena în urma războiului francoh
prusac din 1870h1871, deficitul demografic exprimat în imposibilitatea populării coloniilor, fapt ce
creează sentimentul pierderii definitive a destinul ui planetar, creșterea expansionismului german sun t
câteva din condiŃiile care au stat la baza formării curentului gândirii geopolitice în FranŃa.
Termenul de geografie politică este creat și folosit, iniŃial, în 1750 de economi stul francez Anne
Robert Jacques Turgot (1727h1781), „pentru care ace st termen acoperă o arie apropiată celei a
geografiei umane actuale, dar cu o componentă de re flecŃie asupra unor condiŃii mai bune de viaŃă,
temă caracteristică Epocii Luminilor” (Claval, 2001 ).
Termenului de geopolitică , este folosit pentru prima dată, în cadrul școlii franceze, de Jacques
Ancel (1879h1943), în lucrarea Geopolitique , publicată în 1936.
Ca și în cazul Școlii germane, unde Friedrich Ratz el, unul dintre fondatorii geografiei umane
germane, este considerat precursor al geopoliticii și în cazul Școlii franceze, noua disciplină va prinde
contur prin aportul întemeietorului școlii franceze de „geografie umană” Paul Vidal de la Blache. Deci ,
pe lângă poziŃia de precursor, Vidal de la Blache a re și un rol formator al viitoarelor concepŃii
geopolitice.
Paul Vidal de la Blache (1845K1918) , geograf cu o puternică orientare istorică, observ ă, spre
deosebire de Ratzel, raportul intim care există înt re pământ, oameni și istoria lor, și mai ales faptu l, că
diversitatea umană se traduce în diversitatea peisa jelor aflate în continuă înnoire.
Teza centrală a întregii concepŃii vidaliene, interacŃiunea oamenilor cu spaŃiul geografic careSl
populează , este prezentată pe larg în lucrarea Principes de Geographie humaine (publicată postum în
1922, sub îngrijirea lui Emmanuel de Martonne).
Orientarea geopolitică a gândirii lui Vidal de la B lache este exprimată în lucrarea La France de
l`est (1916), care poate fi considerată prima lucrare de geopolitică franceză, în care explică diferite
strategii de industrializare, originea capitalurilo r, relaŃiile dintre clase, probleme militare și pol itice,
prin legăturile ce se stabilesc între mediu natural și elementele vieŃii economice, sociale și politic e.
Pentru această fază precursoare a viitorului domeni u al geografiei politice și geopoliticii, trebuie
amintite și contribuŃiile lui Elisée Réclus (1830h1 905), Jean Bruhnes (1869h1930), Albert Demangeon

(1872K1940), Jacques Ancel (1879K1943) , André Siegfried (1875K1959) , Raul Castex (1878K1968)
și mulŃi alŃii.
Albert Demangeon (1872K1940) , unul dintre cei mai fideli colaboratori ai lui Vi dal de la Blache,
activează la începutul carierei universitare în dom eniul geografiei regionale și economice. Integrând
cele două discipline, elaborează o teză de doctorat consacrată câmpiei picardiene, care se poate
constitui întrhun model de studiu geopolitic region al.
Profesionalismul de care dă dovadă în primii ani de activitate îl determină pe Vidal de la Blache
săhi încredinŃeze „pregătirea a două volume din Géographie universelle : cel despre Belgia, łările de
Jos și Luxemburg, și cel despre Insulele Britanice” .
Documentarea și cercetarea efectuate pentru volumul despre Insulele Britanice îi vor determina
activitatea ulterioară, care se va desfășura în pla nul geografiei politice. În 1923 publică o lucrare cu
titlul L’Empire Britannique ( Imperiul Britanic ), care în contextul mai larg al analizei sistemulu i
colonial britanic, definește rolul factorului geogr afic, cu precădere poziŃia insulară a Marii Britani i, și
al „civilizaŃiei britanice” în formarea unităŃii na Ńionale. Tot aici Demangeon anticipează declinul
Imperiului Britanic explicând faptul că dezvoltare a economică a diverselor colonii va atrage și
independenŃa acestora, apreciere demonstrată de evo luŃia ulterioară.
Un alt cercetător de marcă al primei perioade a geo politicii franceze, este Jacques Ancel (1879K
1943) a cărei formare a fost inspirată în cea mai mare p arte de scrierile lui Friedrich Ratzel și de
concepŃiile lui Vidal de la Blache.
Principala preocupare a geopoliticianului francez e ste reprezentată de problematica frontierei, întrhu n
cadru oferit de propria viziune geopolitică în care realităŃile geopolitice trebuie analizate plecând de la
relaŃiile biunivoce existente între grupurile umane și teritoriile pe care le ocupă. Fixarea unei fron tiere,
susŃine Ancel, are la bază un criteriu natural, atu nci când o discontinuitate geografică (munte, fluvi u, mare)
se opune expansiunii unei populaŃii, fie un criteri u antropic în care două grupuri umane diferite, loc uind un
spaŃiu continuu ajung la un echilibru socialhpoliti c și își delimitează propriile teritorii.
Metodologia folosită în elaborarea lucrărilor Geopolitique (1936), Geographie des frontiers (1938) și
Manuel geographique de politique européenne , în care combină analiza inductivhdeductivă cu cea istorică
în explicarea evenimentelor geopolitice, plecând de la anumite „constante geografice”, rămâne în
actualitatea construcŃiei teoretice a geopoliticii.

2.1.3. Școala geopolitică angloKsaxonă

Școala anglohsaxonă șiha elaborat conceptul referit or la obiectul geopoliticii aproape independent
de filonul german și cel francez. Spre deosebire de școala de geopolitică germană și franceză axate în
această primă perioadă în mare parte pe teoretizări , fondatorii școlii anglohsaxone shau bazat în
analizele lor pe o raportare concretă la istorie, c u un caracter pragmatic, accentuând problemele
militare strategice și tactice. Domeniul teoriei, a l ideilor generale, ocupă un rol secundar în raport cu
răspunsurile practice date unor probleme de ordin p olitic.
Dacă școala geopolitică germană lha avut ca fondato r pe Frederich Ratzel, cea franceză pe Paul
Vidal de la Blache, școala anglohsaxonă își bazează gândirea pe ideile a două mari personalităŃi –
Alfred Mahan pentru școala americană și Halford Jho n Mackinder pentru ceha britanică. Atât Mhan cât
și Mackinder, având în vedere contextul în care se formează școala geopolitică anglohsaxonă, aparŃin
curentului geostrategic.
Alfred Thayer Mahan (1840K1914) , amiral american, oferă geopoliticii o nouă orient are privind
structura și obiectivele acesteia. Nou statut știin Ńific al geopoliticii constă în „fundamentarea aces teia
prin geostrategie”, noile obiective urmărite având mai mult o valoare operaŃională, ele urmărind
clasificarea statelor întrhun sistem al „al relaŃii lor de putere istoricește” constituite. O caracteri stică a
tezelor lui Mahan o reprezintă modul în care aceste a sunt construite, prin îmbinarea experienŃei
practice militare cu informaŃiile istorice. Rezulta tul acestei îmbinări va constituii suportul teoreti c al
întregii sale activităŃi știinŃifice și politice.
Întreaga operă a lui Mahan are o evidentă tentă geo politică, având ca principală temă de studiu
puterea maritimă (Sea Power ). În acest sens, publică în 1890, lucrarea care îl face celebru The
influence of Sea Power upon History, 1660B1783 (InfluenŃa puterii maritime asupra istoriei, 1660S
1783 ), prin care conferă o altă valoare reflecŃiei asup ra raporturilor dintre pământ și apă. O a doua
lucrare, la fel de celebră, este cea publicată în 1 892 cu titlul The influence of Sea Power upon the
French revolutions and Empire, 1793B1812 (InfluenŃa puterii maritime asupra revoluŃiei france ze și
Imperiului, 1793S182 ). Din analiza influenŃei puterii maritime asupra d iverselor evenimente istorice
ajunge în 1897 la rolul determinant pe care îl poat e juca componenta maritimă în definirea unui nou
statut mondial al Statelor Unite ale Americii, prin lucrarea The Interest of America in Sea Power
(Interesul Americii în puterea maritimă ).
În Anglia cel mai de seamă reprezentant al curentul ui geostrategic și fondatorul școlii geopolitice
britanice a fost geograful Halford John Mackinder (1861K1942) . Ca și americanul Mahan el

considera geostrategia drept fundamentul geopolitic ii, dar preciza că sfera acestui concept nu se
identifică cu totalitatea elementelor care intră în componenŃa geopoliticii.
Teza centrală a gândirii lui Mackinder, enunŃată pe ntru prima dată în 1904 întrhun scut articol
intitulat The Geographical Pivot of History ( Pivotul geografic al istoriei ), publicat în Geographical
Journal , oferă bazele teoriei continentaliste, în care Asi a Centrală reprezintă aria pivot a istoriei ,
dominarea acesteia determinând controlul lumii.
O nouă perspectivă în studiile geopolitice este int rodusă de profesorul de relaŃii internaŃionale,
olandez naturalizat american, Nicholas John Spykman (1893K1943) , reprezentant tot al curentului
geostrategiei.
Principalele sale lucrări au fost America΄s Strategy in World Politics (Strategia americană în
politica mondială , 1942) și The Geography of the Peace (1944), prin care introduce în analiza
geopolitică conceptul de „ securitate de stat ”, ca fiind unul dintre cele mai importante obiecti ve pe care
le urmărește geopolitica. În componenŃa securităŃii de stat , afirmă Spykman, există trei mari categorii
de factori: factori geografici (mărimea teritoriului, poziŃia geografică), factori economici (resurse
agricole, industriale și demografice), factori politici (stabilitatea politică, grad de integrare socială
etc.).
În lucrarea Geografia păcii dezvoltă o nouă teorie bazată pe critica teoriei H eartlandhului lui
Mackinder, prin care afirmă că rolul politic major revine de fapt inelului de state cu ieșire la mare, așa
numita bordură maritimă ce înconjoară heartlandul. Acest inel de state este numit de Spykman
rimland , fiind considerat ca o zonă intermediară între for Ńele continentale și cele maritime, păstrarea
sub control a acestui inel asigură supremaŃia mondi ală.

2.1.4. Școala geopolitică românească

Alături de celelalte școli de gândire geopolitică, specifice primei perioade de evoluŃie a noii
disciplinei, școala românească interbelică, își va aduce un substanŃial aport la dezvoltarea geopoliti cii
prin întreg ansamblu teoretic și aplicativ al lucră rilor elaborate de numeroși oameni de știinŃă,
provenind din diverse domenii.
Reperele gândirii geopolitice românești se vor reve ndica în toată această perioadă din necesităŃile
vremii , identificânduhse prin orientarea pur defensivă a studiilor. Principalele linii directoare ale
gândirii geopolitice românești, pentru acea perioad ă, vor fi orientate în apărarea recent dobânditului
statut de stat naŃional unitar. AmeninŃărilor exter ioare li se va răspunde cu studii vizând continuita tea
poporului român în spaŃiul carpatohdunăreanohpontic . Politica noastră „expansionistă” se va găsii
reflectată în studiile geopolitice românești, sub f orma dorinŃei identificării unei poziŃii recunoscut e în
cadrul regional și continental. Geopolitica românea scă, departe de surorile ei gata oricând să impună,
sau să demonstreze statutul de mare putere al Ńării de origine, sau chiar superioritatea acestora, se va
constituii în apărătoarea valorilor naŃionale român ești.
În România, perioadei interbelice, în contextul gen eral de efervescenŃă știinŃifică, se naște la
București școala românească de geopolitică . Această nouă disciplină este legată de personalit atea
marelui geograf Simion MehedinŃi (1869K1963) , care prin contribuŃia adusă pune bazele gândirii
geopolitice românești.
Alături de realizările geografice, Simion MehedinŃi a contribuit determinant la formarea gândirii
geopolitice românești. Numeroasele lucrări cu temat ică geopolitică, elaborate de ilustrul savant, se p ot
constituii întrhun ansamblu germinativ al viitoarei discipline.
Printre lucrările de mare importanŃă știinŃifică, î n domeniul geopoliticii, amintim: Chestia
orientală, din punct de vedere geografic și etnogra fic în 1914, reluată ulterior sub titlul România la
marginea continentului . O problemă geopolitică românească și europeană (1941), cu o variantă
Fruntaria României spre Răsărit (1941); Le paix et le peuple roumain (editătă în 1927 și 1944); Ce
este Transilvania ?(1940).
Dacă Simion MehedinŃi poate fii considerat precurso rul acestui curent în gândire știinŃifică
românească, Ion Conea (1902K1974) poate fi considerat, prin scrierile sale, cel mai de seamă
reprezentant al acestui domeniu.
Ion Conea, trebuie considerat, de asemenea, primul teoretician al geopoliticii românești, cu
preocupări acoperind tot spectrul teoretic al acest ei noi discipline, de la istoric la cadrul conceptu al și
metodologic. Temele predilecte asupra cărora se opr ește autorul sunt atât cele teoretice vizând statut ul
epitesmologic al geopoliticii, dar și cele din zona aplicabilităŃii concrete, precum: etnogeneza,
continuitatea și unitatea poporului român, coordona tele geografice și geopolitice ale pământului
românesc, caracteristicile spaŃiului românesc, fron tierele naŃionale ș.a.
Printre multe teme abordate de Ion Conea în studiil e sale a fost și aceea a frontierelor naturale
considerate drept frontiere politice , de către geopolitica maghiară, care a lansat conc eptul de bazin
carpatic . Acestui subiect Conea îi consacră trei studii: Destinul istoric al CarpaŃilor (1937), CarpaŃii,
hotar natural? (1942) și SpaŃiul geografic românesc (1944).

Împreună cu M. PopahVereș și A. GolopenŃia, Conea p ublică în 1940 un amplu studiu teoretic
intitulat Geopolitica , în care autorii vor reunii și interpreta o mare p arte a concepŃiilor anterioare ale
cercetătorilor români și străini, alături de care s unt prezentate coordonatele teoretice ale noii disc ipline.
Tot în această perioadă, un moment de referinŃă în evoluŃia geopoliticii românești îl constituie
apariŃia revistei Geopolitica și Geoistoria – Revista Română pentru sudSestul european (1941), la
iniŃiativă unui grup de sociologi, istorici și geog rafi, Gh.I. Brătianu, A. GolopenŃia, S. Manuilă, Mi rcea
Vulcănescu, Ion Conea.
După momentul Geopolitica și Geoistoria , care timp de trei ani sha bucurat de colaborarea a
numeroși istorici, sociologi și geografi marcând o perioadă de maximă înflorire în geopolitica
românească, consemnăm apariŃia în 1943 sub egida So cietăŃii Române Regale de Geografie a lucrării
colective Unitatea și funcŃiunile pământului și poporului rom ânesc reunind contribuŃiile lui C.
Brătescu, V. Mihăilescu, N.Al. Rădulescu și V. Tufe scu.
Spre deosebire de Ion Conea, pentru care geopolitic a era o știinŃă geografică, care își îndreaptă aten Ńia
spre zarea planetară , sociologul Anton GolopenŃia (1909K1951) , pentru care geopolitca este o știinŃă
socială , atrage atenŃia asupra faptului că argumentele geopo litice interesează orice stat , fie el mare sau
mic.
Printre numeroase lucrări publicate de GolopenŃia, două atrag în mod deosebit atenŃia în direcŃia
geopoliticii teoretice: ContribuŃia știinŃelor sociale la conducerea politi cii externe (1937) și
Însemnare cu privire la definirea preocupărilor geo politicii (1938).
În viziunea lui GolopenŃia, geopolitica trebuie să studieze potenŃialul statului sau puterea reală a
unui stat cuprinzând: teritoriul, populaŃia, forŃa economică, structurile industriale și agricole, mar ile
axe de circulaŃie, structura socială, cultura, modu l de guvernare, mediul politic. Deci analiza
geopolitică trebuia să fie: geografică, demografică , economică, socială, culturală și politică. Ea tre buie
să fie informativă și continuă , tinzând să devină un adevărat buletin meteorologic , rezultatele ei fiind
naŃionale .

2.2. Perioada „anatemizării” geopoliticii

A doua perioadă în istoria geopoliticii, care începe în 1945 și se continuă până începutul anilor
`80, este marcată de o discreditare conjugată din p artea politicienilor și un puternic declin academic .
Avântul deosebit luat de această nouă disciplină în prima parte a secolului XX, a fost brusc
curmat la sfârșitul celui dehal doilea război mondi al. Anatemizarea ei nu se datorează numai faptului că
geopolitica a servit ca instrument de pregătire și justificare a politicii expansioniste germane, teză
argumentată cu o suspectă măiestrie de esthgermanul Günter Heyden în lucrarea Kritik der Deutschen
Geopolitik S Critica geopoliticii germane (1958) editată de catedra de filozofie a Institutu lui de știinŃe
sociale de pe lângă C.C. al P.S.U.G. și tradusă în numai doi ani în toate Ńările Europei comuniste (în
România apare în 1960). Puterile învingătoare au că utat să elimine orice apropiere între practicile
geopolitice și înŃelegerile încheiate la Yalta (194 5), când au fost delimitate sferele de influenŃă în tre
URSS și puterile occidentale. De asemenea războiul ascundea multe răni pe care geopolitica le putea
explica, lucru nu foarte indicat la vremea aceea.
La rândul ei conducerea sovietică avea numeroase m otive de a cenzura referirile la geopolitică.
În primul rând, în plan extern, trebuia ascunsă nat ura geopolitică a înŃelegerilor secrete încheiate în
1939 cu Germania, de împărŃire a Europei Centrale ș i de Est. În plan intern, trebuiau ascunse modul în
care au fost trasate frontierele interioare între republici și regiuni, măsurile repetate de s trămutare a
unor populaŃii, ca și politicile economice desfășur ate în întreaga Ńară.
În toată această perioadă, care durează până la înc eputul anilor `80, geopoliticii i sha aplicat
stigmatul unei pseudohștiinŃe, deseori formulă folo sită și în prezent, o construcŃie malefică a gândir ii,
care incită la discriminare între state și violenŃă în politica externă. De aceea, în perioada Războiului
Rece , confruntarea dintre capitalism și socialism a fo st prezentată ca un conflict ideologic trecânduhse
sub tăcere comportamentul geopolitic al celor două blocuri antagoniste (Tămaș, 1995).
Cu toate că după cel dehal doilea război mondial, m ai ales în Statele Unite, au apărut o serie de
teorii, cum este abordarea funcŃională a statului a lui R. Hartshorne (1950) expusă în articolul The
Functional Approach in Political Geography , teoria teritoriului unificat a lui S.B. Jones (19 54) în
articolul The Unified Theory in Political Geography sau a împărŃirii lumii în două mari regiuni
geostrategice și șase regiuni politice a lui S.B. C ohen (1973) în lucrarea Geography and Politics in a
World Divided , geopolitica a cunoscut un considerabil declin, ca re a culminat cu decizia Uniunii
InternaŃionale de Geografie de a interzice dezbater ile sub egida sa a geopoliticii, decizie menŃinută
până în 1964.
Ea dispare total în statele europene, deŃine un rol modest, după cum am văzut, în America de
Nord și nu cunoaște un succes real decât în zonele limitrofe ale puterilor care domină lumea, cel mai
bun exemplu în acest sens fiind studiile întreprins e în diverse state din America de Sud. Geopolitica
antrenează în declinul său și geografia politică, a cărei renaștere se schiŃează ceva mai devreme.

Studiile geopolitice, în toată această perioadă, au fost mascate sau au fost prezentate în conŃinutul
sau sub umbrela altor știinŃe discipline, cu precădere în lucrăril e din sfera relaŃiilor internaŃionale și
politologiei, fără a se folosii termenul de geopoli tică.
Toate acestea au luat sfârșit începând cu anii `80, când termenul revine treptat în dezbaterile
politice și știinŃifice, fără însă a reveni la ceea ce reprezenta geopolitica în perioada interbelică.

2.3. Perioada „renașterii” geopoliticii

A treia perioadă în evoluŃia geopoliticii, cea a delimitării concep telor, a explicării corelaŃiilor, a
redefinirii și amplificării obiectului de cercetare și a stabilirii locului în cadrul sistemului știin Ńelor
debutează la începutul anilor `80. Astfel, întrho primă etapă , mai ales în SUA și FranŃa, geopolitica
începe să se reafirme .
În SUA, în cadrul AsociaŃiei Geografilor Americani se înfiinŃează un grup specializat pe
probleme de geografie politică care publică o revis tă bilunară de larg interes. Începând cu 1981, în
FranŃa, G. Chaliand și J.P. Ragean editează, un mod ern atlas geopolitic și geostrategic. În 1982, la
Paris apare un institut și o revistă de geopolitică . În 1983, NATO organizează prima conferinŃă
postbelică având ca temă geopolitica.
În această primă fază a celei deha treia etape numă rul manifestărilor în cadrul domeniului
geopoliticii se înmulŃesc, geopolitica căpătând o t ot mai largă recunoaștere
Începutul anilor `90 marchează intrarea în cea deh a doua etapă a celei deha treia perioade a
evoluŃiei geopoliticii.
Odată cu marea fractură a istoriei în urma căreia ordinea , echilibrul stabilit la nivel mondial
între cele două superputeri a făcut loc unei etape de turbulenŃă globală, reinventarea geopoliticii ap are
ca un imperativ.
Reinventarea geopoliticii se demonstrează a fi o necesitate în contextul schimbărilor rapide ce au
avut loc în ultimii ani, în întreaga lume: prăbușir ea regimurilor dictatoriale comuniste din Europa de
Est, unificarea celor două Germanii, destrămarea UR SS și crearea CSI, desfiinŃarea Tratatului de la
Varșovia și a CAER, dezintegrarea blocului comunist , destrămarea Iugoslaviei și Cehoslovaciei,
numeroase conflicte locale, lovituri de stat, inter venŃii armate, afirmarea supremaŃiei americane,
globalizarea flagelurilor, extinderea NATO și UE, a meninŃările și atacurile teroriste.
Dacă în prima perioadă a evoluŃia geopoliticii școa la germană a avut un rol precursor și
important, pe parcurs, în afirmarea geopoliticii, î n perioada actuală școlile anglohamericană, francez ă,
rusă, românească etc. au devansatho, cercetările ge rmane aproape lipsind în acest domeniu.
În prezent au apărut noi centre de geopolitică în a fara celor tradiŃionale din America de Nord și
Europa de Vest, dintre acestea remarcânduhse cele d in Rusia, Israel, India, Brazilia, Japonia, Africa de
Sud, Australia etc.
Pentru școala angloKsaxonă contemporană, deosebit de importante sunt contribuŃiile
geografului Saul B. Cohen care publică Geography and Politics in a World h Geografie și politici
întrSo lume divizată (1973), în care ne oferă, printre puŃinele studii ale acelei perioade, un model
global al lumii. El împarte lumea în regiuni geostrategice (două regiuni geostrategice, fiecare
dominată de către o superputere) și regiuni geopolitice insistând asupra distincŃiei dintre cele două
tipuri de regiuni, explicând că primele au o extind ere globală și rol strategic, iar celelalte, o exti ndere
regională și rol tactic. Regiunile geostrategice su nt expresia interconexiunilor mai multor părŃi ale
globului în ceea ce privește localizarea, mișcarea, orientarea comercială și ideologică, fiind regiuni
multicaracteristice, cu scop de regiuni unde se poa te aplica puterea. Regiunile geopolitice sunt
subdiviziuni ale primelor și exprimă unitatea carac teristicilor geografice. (Bodocan, 1997).
Revine asupra propriei concepŃii, printrho versiun e îmbunătăŃită în lucrarea A New Map of
Global Geopolitical Equilibrium – O nouă hartă globală a echilibrului geopolitic (1982), pentru ca în
1998, defintivândho, să elaboreze teoria spaŃiilor globale , apărută în lucrarea Global Geopolitical
Change in the PostSCold War Era – Schimbări geopolitice majore în era post Războiul R ece ( vezi
Teoria spaŃiilor globale).
Alături de Cohen cu contribuŃii importante în cadru l școlii geopolitice anglohamericane se disting:
Peter J. Taylor , Political geography. World Economy, NationSState an d Locality – Geografie politică.
Economia mondial, naŃiuneaSstat și peisajul (1991), Martin Ira Glassner , Political Geography –
Geografie Politică (1995); Colin Gray , The Geopolitics of the Nuclear Era – Geopoliticile erei
nucleare (1997); Zbigniew Brzezinski , h Între două ere (1978), Game Plan – Planul de Joc (1986),
Out of Control (1993), h Marea tablă de șah. SupremaŃia americană și imperat ivele sale
geostrategice (1997) și mulŃi alŃii.
O puternică școală de geopolitică a luat fiinŃă în FranŃa perioadei actuale. Dintre cele mai
reprezentative contribuŃii la dezvoltarea geopoliti cii moderne și cu un aport substanŃial la refondare a
acestei discipline la avut geograful Yves Lacoste care în 1976 fondează revista Herodot – strategie,
geografie, ideologie , transformată în 1983 în Révue de géographie et géopolitique , în jurul căreia se
fondează prin numeroasele participări o adevărată Școală Herodot .

Lacoste este autor al unor remarcabile lucrări, car e prin conŃinut, marchează noi direcŃii și moduri
de abordare a știinŃei geopolitice, dintre care ami ntim: Questions de la géopolitique – Întrebările
geopoliticii (1988), Dictionaire de géopolitique – DicŃionar de geopolitică (1993) etc.
Geopolitica lui Y. Lacoste este puternic centrată p e problemele naŃionale și problemele
minorităŃilor, considerate printre factorii princip ali ai scenei politice. Metoda lui de analiză este „un fel
de psihanaliză sau arheologie a comportamentelor co lective” , după cum o numește reputatul
geopolitician François Thual , în nu mai puŃin celebra lucrare Méthodes de la géopolitique (1996).
Există numeroase alte preocupări știinŃifice deoseb ite în direcŃia geopoliticii, dintre acestea
amintim aportul câtorva: Paul Claval, cu lucrările Religions, nations, grand espaces – Religiile,
naŃiunile și marile spaŃii (1968), Le aspects modernes de la geographie politique – Aspecte moderne
ale geografiei politice (1977), Géopolitique et géostratégie – Geopolitică și geost rategie (1994);
Michel Foucher , Front et frontieres. Un tour du monde géopolitique – Fronturi și frontiere. Un tur
geopolitic al lumii (1988), Christian Daudel , La Géopolitique – Geopolitica (1990); Pierre Gallois ,
Géopolitique – Geopolitica (1990).
După cele șapte decenii de regim sovietic, în care geopolitica fusese oficial interzisă ca știinŃă,
anii `90 aduc revirimentul acestei discipline în ca drul gândirii știinŃifice ruse.
Una dintre figurile marcante ale noului val al geopoliticii ruse este Alexandru Dughin, care în
1997, publică lucrarea Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei , iar în 2000 o reeditează sub
titlul Bazele geopoliticii. Gândind spaŃial , sub forma unui voluminos tratat de geopolitică. A lături de
Dughin în cadrul școlii geopolitică ruse mai active ază: Kamaludin S. Gadzhiyev, care a publicat în
2000 Introducere în geopolitică ; Vladimir A. Kolosov și Nikolai S. Mironenko care au publicat în
2001, Geopolitică și geografie politică ; Nikolai A. Nartov, care a publicat în 1999, Geopolitica ; Dmitri
Trenin, care în 2001 a publicat Sfârșitul Eurasiei:Rusia la graniŃa dintre geopolit ică și globalizare ;
Gennadiy Zyuganov, care în 1999 a publicat Geografia victoriei . Introducere în geopolitica Rusiei.
În privinŃa geopoliticii românești , desfiinŃată în timpul regimului comunist, anii `9 0 marchează o
puternică reafirmare. Una dintre primele acŃiunii r ecuperatorii a fost reeditarea între 1992h1993 de
Editura Militară a atlasului SpaŃiul istoric și etnic românesc , apărut prima dată în 1942.
Cea mai semnificativă acŃiune a fost publicarea în 1994, la Iași, de către E.I. Emandi, Gh. Buzatu,
și V. Cucu a unui amplu volum Geopolitica , vol. I, care reunește o seamă de studii geopoliti ce ale
cercetătorilor români din trecut alături de studii ale cercetătorilor contemporani români și străini.
O importanŃă deosebită o prezintă amplul studiu în două volume Sociologia și geopolitica
frontierei (1995), coordonat de profesorul sociologhgeopoliti cian Ilie Bădescu, ca un prim studiu al
perioadei actuale de geopolitică aplicată.
Tot în 1995, Sergiu Tămaș, publică lucrarea Geopolitica – o abordare prospectivă , lucrare cu
tentă monografică, în care sunt cuprinse atât aspec te teoretice cât și de geopolitică aplicată.
Tot acum apar reviste de specialitate precum: Euxin. Revista de sociologie, geopolitică și
geoistorie (București,1997), înfiinŃată în cadrul Institutulu i de studii sociocomportamentale și
geopolitice, Revista română de geografie politică (Oradea, 1999), Geopolitica. Revistă de geografie
politică, geopolitică și geostrategie (București, 2003), înfiinŃată în cadrul AsociaŃiei de Geopolitică
„Ion Conea”.
Introducerea geopoliticii ca obiect de studiu în în văŃământul superior va avea efecte benefice
pentru dezvoltarea acestei discipline. Au fost publ icate primele cursuri universitare la Cluj (V.
Bodocan, 1998), Târgoviște (T. Simion, 1998), Orade a (Al. Ilieș, 1999).
Profesorul Vasile Cucu în două cărŃi despre România consacră un spaŃiu larg problemelor
geopolitice ale spaŃiului românesc, poziŃiei în cad rul Europei, CarpaŃilor, Dunării, Mării Negre
(V.Cucu, 1995 și 1998).
O contribuŃie remarcabilă în evoluŃia studiilor de geopolitică aplicată o are profesorul Grigore
Posea prin lucrarea România. Geografie și geopolitică (1999)
Un rol deosebit în cadru perioadei contemporane lha avut regretatul cercetător geografh
geopolitician Petre Deică, care prin numeroasele st udii și articole de geopolitică teoretică și geopol itică
aplicată, a contribuit la formarea tezaurului geopo litic românesc.

3.3. TEORII GEOPOLITICE

Pentru explicarea evenimentelor politice, sociale, economice, teoreticienii știinŃei geopolitice au
elaborat o serie de modele explicative, care, prin aplicare, au fundamentat un anumit comportament în
relaŃiile internaŃionale.
EvoluŃia geopoliticii este astfel marcată de geneza teoriilor ce explică comportamentul geopolitic
al actorilor politici, sociali și economici în cadr ul sistemului internaŃional.
Încă de la începuturile ei, geopolitica își bazează raŃionamentele pe teorii specifice, chiar dacă
deseori, greșit, domeniul teoriilor, ideilor, conce ptelor și în general al întregii construcŃii știinŃ ifice a
fost considerat secundar în raport cu preocupările practice.

În acest sens, se impune o prezentare detaliată a p rincipalelor teorii geopolitice, care vin să
completeze aparatul metotolologic impus unei știinŃ e în formare.
Abordarea teoriilor geopolitice va fi realizată înt rho ordine cronologică în cadrul celor două
direcŃii fundamentale ale gândirii geopolitice: geodeterministă și geostrategică . În categoria teoriilor
geodeterministe se încadrează teoria statului organ ic și teoria spaŃiului vital. În categoria teoriilo r
geostrategică intră: teoria puterii continentale, teoria Ńărmurilor.

3.1. Teoria statului organic

Teoria statului organic ia naștere în cadrul curentului știinŃific organic ist, specific Europei
sfârșitului de secol al XIXhlea, sub influenŃa darw inismului social și determinismului geografic.
Acest curent, puternic reprezentat în cadrul gândir ii germane, are ca principali reprezentanŃi pe
Friederich Ratzel și Karl Haushofer.
Friedrich Ratzel sha remarcat în cadrul știinŃei geografice prin im portanŃa acordată raportului
existent între om și mediu. FormaŃia sa naturalistă în spiritul gândirii darwiniene, a determinat
reorientarea concepŃiei sale geografice spre descif rarea și explicarea influenŃelor pe care mediul le
exercită asupra populaŃiei umane. Din aceasta rezul tă un punct de vedere determinist în întreaga
construcŃie știinŃifică la Ratzel, chiar dacă relaŃ ia omhmediu este abordată în ambele direcŃii.
Două lucrări fundamentale cuprind esenŃa gândirii l ui Ratzel: Antropogeografia , publicată în 1882
și 1891, respectiv primul și al doilea volum, lucra re de bază în noua orientare a geografiei umane, și
Geografia Politică , publicată în 1897, în care este prezentat în deta liu rolul geografiei în istoria
politică a diferitelor state.
În concepŃia sa știinŃifică se recunoaște viziunea biologizantă, ideea de bază în construcŃia teoretic ă
fiind asemănarea între stat și organismul viu, stat ul fiind subordonat „acelorași influenŃe ca tot ce
vieŃuiește”. Limitele analogiilor sale de natură bi ologică sunt recunoscute de acesta, el afirmând că
statul este un organism imperfect și se bucură de o independenŃă care nu este specifică plantelor și
animalelor. El susŃine că, pe măsură ce are loc dez voltarea tehnologică și socială, statul politic se
îndepărtează de fundamentul său organic .
Un continuator al ideilor lui Ratzel, este generalu lhgeograf Karl Haushofer , în a cărui gândire
geopolitică se întâlnesc elemente aparŃinând atât c urentului statului organic cât și celui geostrategi c.
ContribuŃia majoră adusă de Karl Haushofer la dezvo ltarea geopoliticii nu poate fi trecută cu
vederea, chiar dacă o lungă perioadă de timp aportu l său a fost puternic contestat.
Datorită apropierii lui de cercurile de putere naŃi onalhsocialiste și a promovării unor idei folosite
în cadrul ideologiei celui de al IIIhlea Reich, geo politica lui Haushofer a fost deseori etichetată, i mediat
după cel dehal doilea război mondial, ca o operaŃiu ne de propagandă care urmărea să justifice știinŃif ic
cuceririle hitleriste.
În direcŃia organicistă, el preia de la Ratzel în p rimul rând concepŃia despre stat ca organism viu,
cu fazele sale variabile de existenŃă (naștere, mat uritate, declin) determinate de variaŃiile frontier elor și
graniŃelor, și conceptul de spaŃiu vital.

3.2. Teoria spaŃiului vital

Teoria spaŃiului vital își are originile în câmpul cultural specific Euro pei celei deha două jumătăŃi
a secolului al XIXhlea, în care afirmarea identităŃ ilor naŃionale era o temă frecvent abordată.
Dacă ideea spaŃiilor etnice și istorice, a culturii și conștiinŃei naŃionale, a statului și suveranită Ńii
aparŃine întregii Europe, în schimb ideea organicit ăŃii legăturii dintre un anumit spaŃiu geografic și
populaŃia care îl locuiește este prin excelenŃă o i dee germană.
Friedrich Ratzel este primul care conceptualizează termenul lebensraum ( spaŃiu vital ),
dezvoltând teoria conform căreia evoluŃia oricărei specii, inclusiv umane, depinde, în primul rând, de
adaptarea acesteia la condiŃiile de mediu. Ratzel, consideră necesară expansiunea teritorială în proce sul
de evoluŃie a unei specii, spaŃiul iniŃial devenind insuficient odată cu creșterea numărului populaŃie i.
Pentru a se putea dezvolta, acea populaŃie are nevo ie să ocupe noi spaŃii, să se extindă, acest lucru
putând fi realizat prin ocuparea de noi teritorii, chiar și în detrimentul altor populaŃii mai puŃin
dezvoltate.
Ulterior, Ratzel renunŃă la contextul general, refe rinduhse doar la populaŃiile umane. Astfel,
spaŃiul vital devine un teritoriu geografic delimitat de graniŃe în interiorul căruia o populaŃie își
produce și reproduce mijloacele necesare vieŃii, se formează ca etnie (rasă, în accepŃiunea lui Ratzel ) și
își afirmă personalitatea istorică. În timp, acest teritoriu geografic al originii, al matricei etnohr asiale,
odată cu creșterea numărului populaŃiei și dezvolta rea civilizaŃiei devine insuficient, fiind necesare noi
spaŃii pentru o dezvoltare sănătoasă .
Teoria prinde rădăcini puternice în Germania începu tului de secol al XXhlea, fiind reluată în
numeroase lucrări. Dintre acestea, atrag în mod deo sebit atenŃia prin puternicul impact asupra
conștiinŃei colective germane, lucrările: Germania și viitorul război , publicată în 1912 de generalul

Friedrich von Bernhardi , în care sub inspiraŃia ideilor lui Ratzel apare e xplicit, pentru prima dată,
identificarea Europei de Est și Rusiei ca sursă pen tru un nou spaŃiu, atât de necesar unei Germanii
dezvoltate și suprapopulate, și nu mai puŃin celebr a Un popor fără spaŃiu („ Volk ohne Raum ”),
publicată în 1926, de către Hans Grimm , devenită în scurt timp lucrare clasică în explica rea nevoii de
spaŃiu a germanilor. Titlul lucrării devine unul di ntre principalele slogane ale naŃionalhsocialiștilo r.
Teoria spaŃiului vital cunoaște un moment de maximă afirmare prin contribuŃia lui Karl
Haushofer . Pornind de la convingerea că toate dificultăŃile cu care sha confruntat Germania după
primul război mondial, se datorează lipsei spaŃiulu i, Haushofer preia de la Ratzel teoria spaŃiului vi tal
și o dezvoltă în sensul justificării creșterii nat urale a Germaniei, lucrările sale devenind baza de
inspiraŃie a politicii externe naziste.
El argumentează necesitatea creșterii teritoriale a Germaniei printrho suprapopulare și o
diminuare a resurselor, aducând chiar și argumente de ordin cantitativ ca suport al acestei teze. El
stabilește un plafon maxim de 100 loc/km 2 pentru o dezvoltare normală a unui popor. Germania , avea
în 1930 o densitate medie de peste 130 loc/km 2. Astfel, afirmă Haushofer, „ în Germania 133 de
oameni sunt nevoiŃi să se înghesuie pe un km 2 al unei regiuni alpine nordice cu totul incapabilă săhi
hrănească”, în timp ce „în toate imperiile colonial e, pe aceeași suprafaŃă și cu un sol mult mai ferti l
trăiesc numai 7,9,15, 23 sau 25 de oameni”, de unde rezultă că Germania este îndreptăŃită săhși
modifice frontierele prin anexarea de noi teritorii .
Revenind în permanenŃă la tema spaŃiului vital, Hau shofer aduce noi argumente. Astfel, în 1931,
în cadrul unei conferinŃe cu titlul SpaŃiul vital german , Haushofer, constatând o deteriorare tot mai
dramatică a situaŃiei geopolitice a Germaniei, susŃ ine necesitatea expansiunii în Est. Ajunge la aceas tă
concluzie corelând cele două mari formule operaŃion ale germane ale vremii, prima referitoare la
situaŃia de suprapopulare a „solului” Germaniei și nevoia lărgirii spaŃiului economic, cu a doua,
referitoare la deznaŃionalizarea pe care o suferă p opulaŃiile de origine germană, rămase în afara
graniŃelor politice, mai ales a celor din teritorii le estheuropene. În acest fel, geopolitica haushofe riană
devine o geopolitică a spaŃiului vital.

3.3. Teoria puterii continentale sau a HeartlandKului

În cadrul curentului geostrategic, geograful britan ic Halford Mackinder se distinge ca cel mai
cunoscut susŃinător al teoriei continentaliste.
În elaborarea propriei viziuni asupra lumii, Mackin der pleacă de la poziŃia de mare putere pe care
Anglia trebuie să șiho menŃină în noua conjunctură internaŃională de la începutul secolului al XXhlea,
accentul punânduhl pe raportul acesteia cu masa con tinentală eurohasiatică, în cadrul căreia puteri
precum Germania și Rusia încep să exercite puternic e presiuni geopolitice.
Teza centrală a gândirii lui Mackinder, a fost enun Ńată pentru prima dată în 1904 întrhun articol
intitulat The Geographical Pivot of History – Pivotul geografic al istoriei, publicat în Geographical
Journal .
Articolul oferă o concepŃie largă asupra istoriei mondiale, elementul central de analiză
constituinduhl lumea ca întreg și conflictele ei, c are dintotdeauna au opus puterea continentală celei
maritime.
„ Puterea continentală ”, afirmă Mackinder, își are originea în inima Eura siei, în Asia Centrală, de
aici articulânduhse toate dinamicile geopolitice al e planetei. Acest spaŃiu, reprezentând aria pivot a
istoriei , centrul insulei mondiale ( World Island ), este plasată în reprezentarea cartografică
europocentristă în partea centrală a planisferei.
Acest vast teritoriu ocupat în prezent de Rusia, fa pt cehi oferă un puternic avantaj în politica
internaŃională, se întinde „dinspre Ńinuturile veci ne cu Pacificul până în zona cuprinsă, la vest, în tre
Marea Caspică și Marea Neagră, de la Oceanul ÎngheŃ at până la munŃii și podișurile care despart zona
de nord și centrală a Asiei de cea de sud”.
Mackinder imaginează la nivelul planisferei o const rucŃie geopolitică completă a noii teorii.
Astfel, la exteriorul ariei pivot se conturează două arce de cerc: primul, „ inner crescent ”, cuprinde
Germania, AustrohUngaria, imperiul Otoman, India și China, al doilea, „ outer crescent ” este format
din Marea Britanie, Japonia, Canada, SUA, Africa de Sud și Australia.
Văzânduhși punctele de vedere confirmate de primul război mondial, Mackinder își aprofundează
propria teză, elaborând în 1919 o amplă lucrare cu titlul Democratic Ideals and Reality: a study in the
Politics of Reconstruction – Idealuri democratice și realitatea: un studiu despr e politica
reconstrucŃiei .
În aceast nou studiu, autorul aduce modificări atât în ce privește denumirea de arie pivot, care
este înlocuită cu conceptul de Heartland cât și poziŃiei acesteia. Astfel, Heartlandul tran slatat spre vest
include acum și bazinele Mării Baltice, Mării Negre și întreaga Europă centralhorientală până la
aliniamentul ElbahMarea Adriatică, investind astfel Europa de Est cu o poziŃie geopolitică cheie în
controlul Eurasiei.

În 1943, Mackinder revine asupra tezei puterii cont inentale, în articolul „ The Round World and
the Winning of the Peace ”, publicat în numărul din iulie al revistei Foreign Affairs , precizând că
actualitatea teoriei heartlandului, „este mai valid ă și mai folositoare astăzi decât era cu douăzeci s au cu
patruzeci de ani în urmă”.
În noul context geopolitic în care se prefigura vic toria forŃelor aliate, Mackinder își reconsideră
teoria, modificând încă o dată contururile Heartlan dhului. Astfel, „Heartlandhul este constituit din
partea de nord și din centrul Eurasiei. Se întinde de la coasta arctică până la deșerturile centrale ș i are
ca limită vestică istmul larg dintre Marea Baltică și Marea Neagră.”

3.4. Teoria Ńărmurilor sau a RimlandKului

Un alt demers în cadrul curentului geostrategic est e reprezentat de teoria Ńărmurilor , sau mai
bine cunoscută sub denumirea de teoria rimland hului , elaborată de profesorul american Nicholas John
Spykman .
Ca discipol al scrierilor lui Mackinder, Spykman re cunoaște meritele teoriei Heartlandhului,
apreciind pe deho parte perspectiva globală oferită de aceasta în abordarea relaŃiilor dintre state, c ât și
modul în care Mackinder opune în cadrul relaŃiilor internaŃionale, tipul de putere maritimă celei
continentale. Cu toate acestea, Spykman, își constr uiește propria teorie pornind de la o poziŃie criti că
faŃă de rolul geopolitic mondial al Heartlandhului.
El diminuează dar nu elimină rolul geopolitic al he artlandhului lui Mackinder, oferind ca
alternativă, cu importanŃă maximă în construcŃia st rategică a relaŃiilor internaŃionale, un teritoriu aflat
la exteriorul zonei centrale a Eurasiei, un spaŃiu al Ńărmurilor, prin controlul căruia se asigură
dominarea inimii lumii ( Heartland ).
Folosinduhse de argumente teoretice, dar și practic e el identifică și demonstrează această nouă
zonă pivot a geopoliticii mondiale, reprezentată de o „regiune intermediară dintre heartland și mările
riverane”. În acest spaŃiu se definește „adevăratul raport de forŃe între puterea continentală și cea
maritimă”.
Făcând o incursiune în istorie, Spykman observă num eroasele confruntări ale populaŃiilor acestei
zone atât cu puteri continentale aparŃinând heartla ndhului cât și cu puteri maritime aparŃinând spaŃii lor
insulare, precum Marea Britanie și Japonia. Din ace astă zonă de contact shau declanșat „asalturile către
supremaŃia mondială ale lui Napoleon, ale Germaniei și ale Japoniei”.
Această bordură uneori continentală, de cele mai multe ori maritimă, care înconjoară din cele mai
multe părŃi Heartlandhul eurasiatic și care cuprind e Finlanda și łările Scandinave, continuând cu
Polonia, România și Turcia, și se prelungește cu Ńă ri aparŃinând Orientul Apropiat și Mijlociu până în
India și Mongolia, funcŃionează ca un spaŃiu tampon între uscat și mare. Acest spaŃiu apare și în teor ia
lui Mackinder, sub denumirea de inel interior („inner crescent”), dar fără a i se acorda aceiași
importanŃă.
Pentru a denumi această nouă zonă pivot a geopoliti cii mondiale, Spykman elaborează conceptul
de rimland (spaŃiu de Ńărm).
Această nouă teorie elaborată din perspectiva geopo litică a problemelor de securitate cu care se
confruntă SUA în acea perioadă, oferă soluŃia elimi nării influenŃei din ce în ce mai puternice a
Germaniei și Japoniei asupra rimlandhului în detrim entul puterii anglohsaxone. Astfel, Spykman
propune cooperarea forŃelor terestre și maritime al e Angliei, Rusiei și Statelor Unite, în vederea
înlăturării influenŃei Germaniei și Japoniei și ins taurarea unui nou echilibru de forŃe. Controlul ace stui
inel al litoralului eurasiatic constituind cheia st abilităŃii și păcii.
Dacă în perioada celui dehal doilea război mondial, teoria rimlandhului oferă rezolvarea
problemei raporturilor de forŃă prin formarea unei coaliŃii între Anglia, Rusia și Statele Unite, odat ă cu
declanșarea războiului rece în 1947, și delimitarea în tabere antagoniste a celor două mari puteri, te oria
rimlandhului oferă o bază în elaborarea strategiei de „îndiguire” a URSShului, în vederea limitării
posibilităŃilor de acŃiune ale acesteia.
Această nouă teorie, cunoscută sub denumirea de „co ntainement”, de „reŃinere”, este aprofundată
de diplomatul american George Frost Kennan, devenin d strategia de bază a SUA în timpul războiului
rece.

4. DOMENIUL GEOPOLITIC STATAL

Statul ca unitate politicohteritorială fundamentală , atât prin natura caracteristicilor cât și a
funcŃiilor sale se impune ca obiect principal de st udiu al sferei gândirii geopolitice.
Abordarea geopolitică a statului trebuie să plece d e la identificarea, cuantificarea și interpretarea
diferitelor categorii de fenomene specifice statulu i (geografice, demografice, economice, sociale,
culturale, politice), pentru ca mai apoi accentul s ă cadă asupra relaŃiilor dintre ele și în mod deose bit

asupra modului în care acestea influenŃează raportu rile geopolitice dintre diverșii actori statali și nonh
statali ai scenei globale. Se poate observa, deci, modul în care geopolitica se grefează pe geografia
politică în primele trei etape de analiză a statulu i (identificare, cuantificare și interpretare), pen tru ca
ulterior, întrhun sens pur geopolitic, cercetarea s ă continue cu stabilirea relaŃiilor dintre populaŃi e,
teritoriu, economie etc. și politica externă a stat ului. Finalitatea abordării geopolitice a statului constă
în stabilirea coordonatelor geopolitice în cadrul s istemului mondial.
În plus, gândirea geopolitică a statului, diferită, la un anumit nivel, de interpretarea geografiei
politice, prin introducere în analiză a unei perspe ctivă istorice a fenomenului și prin raportarea sta tului
la schimbările permanente ce au loc în cadrul relaŃ iilor internaŃionale.
Un alt argument în favoarea folosirii statului ca e talon al gândirii geopolitice rezultă din
înŃelegerea nivelurilor de abordare a problematicii specifice. Astfel, nivelurile de abordare geopolit ică,
chiar dacă este vorba de niveluri suprastatale sau substatale, ce definesc o geopolitică externă sau o
geopolitică internă (Posea, 1999) folosesc ca nivel de referinŃă statul. Dacă în primul caz, al nivelu lui
suprastatal, avem deha face, în cele mai frecvente situaŃii, cu o integrare a unităŃilor fundamentale de
drept internaŃional, în reŃele de ordin superior pr ecum regiuni, supraregiuni sau sistemul global, în al
doilea caz, al nivelului substatal, avem deha face cu o referenŃiere permanentă a unităŃilor politicoh
administrative la întregul statal.

4.1. EvoluŃia hărŃii politice a lumii

Probabil cea mai familiară reprezentare cartografic ă a globului terestru este aceea care ne arată
teritoriile statelor în dispunerea lor geografică. Această Hartă Politică a Lumii , dincolo de a fi o
simplă reprezentare geografică a sistemului global al statelor și altor unităŃi politicohteritoriale, se
constituie ca expresie finală a unui proces istoric de formare și evoluŃie a fenomenului politic.
În acest sens, harta politică a lumii, alcătuită d in totalitatea reŃelei de state și alte tipuri de t eritorii,
reprezintă o categorie istorică. Deha lungul secole lor ea a cunoscut permanente prefaceri, care shau
succedat fără întrerupere, odată cu nașterea celor dintâi state, până în zilele noastre.

4.1.1. Harta politică a lumii în perioada antică

Perioada istorică cunoscută astăzi sub denumirea de Antichitate, reprezintă momentul apariŃiei
primelor forme de organizare politicohteritorială c aracteristice hărŃii politice a lumii.
Primele civilizaŃii umane creatoare de entităŃi pol iticohteritoriale shau dezvoltat pe o arie relativ
largă pornind din nordhestul Africii până în Extrem ul Orient asiatic, polarizate de văile marilor fluv ii și
de gurile lor de vărare (Nil, Tigru, Eufrat, Indus, Gange, Huang He), ce ofereau condiŃii favorabile
pentru agricultură, transport și comerŃ.
Primele formaŃiuni teritoriale organizate politic ( orașele state h Ur, Uruk, Kiș, Eridu, Lagaș,
Nipur – transformate ulterior în regate ), au apărut la sfârșitul mileniului IV î.Hr., în s udul
Mesopotamiei (aproximativ teritoriul actualului Ira k), pe văile fluviilor Eufrat și Tigru, în cadrul
civilizaŃiei sumeriene (3200h2800 î.Hr.), continuând apoi, cu mici variaŃi i spaŃiale, în cadrul
civilizaŃiilor akkadiană (2350h2100 î.Hr.) , asiriană (1800h612 î.Hr.), babiloniană (1728h539 î.Hr.)
ș.a.
Tot la sfârșitul mileniului IV î.Hr., ceva mai la v est, în lungul fertilei văii a Nilului sunt puse
bazele a două regate: Egiptul de Sus – pe cursul mi jlociu al Nilului și Egiptul de Jos – în delta
fluviului, care în jurul anului 3200 vor fi unifica te sub conducerea faraonului Menes. Noul imperiu
creat se caracterizează printrho centralizare polit ică, administrativă și religioasă, ce vor asigura o lungă
(până în anul 525 î.Hr. când va fi transformat prin cucerire în satrapie persană) și înfloritoare
dezvoltare. O altă caracteristică interesantă a imperiului Egiptean este prezenŃa, pentru prima dată în
istorie, a regionării administrative a teritoriului (circa 40 regiuni administrative h nome ).
Mult mai spre est, dar tot pe văile unor mari fluvi i (Indus, Gange, Huang He – Fluviul Galben), la
jumătatea mileniului II î.Hr., două dintre cele mai spectaculoase civilizaŃii ale anticităŃii – indiană și
chineză – pun bazele unor importante structuri imperiale. Fiind relativ izolate de zona nordhafricană și
mesopotamiană, aceste două state shau dezvoltat aut onom, ajungând în perioada de maximă înflorire la
o mare extensiune teritorială și la un nivel genera l de dezvoltare ce leha asigurat o lungă existenŃă.
În Asia de Sud se remarcă statul indian, dezvoltat încă de la jumătatea mileniului III î.Hr., în
cadrul civilzaŃiei Indus. Apogeul organizării polit ice și al civilizaŃiei indiene antice se realizează prin
constituirea a două mari imperii – Maurya, în sec. IVhIII î.Hr., odată cu care are loc răspândirea
budismului, și Gupta, în sec. IVhV d.Hr., în care s e remarcă generalizarea brahmanismului.
În Asia de Est se afirmă, cu străvechi origini, sta tul chinez, adăpostind din mileniul III î.Hr. una
dintre cele mai strălucite civilizaŃii antice, comp arabilă cu civilizaŃiile greacă și romană. În seco lul III
î.Hr., are loc procesul de unificare a unui imens t eritoriu în jurul statului Ch`in, tot atunci având loc și
cristalizarea limbii chineze. Unificarea politicoht eritorială și lingvistică a facilitat constituirea,

continuitatea și consolidarea naŃiunii chineze, car e a stat la baza formării unuia dintre cele mai vec hi
statehnaŃionale unitare, cu o vechime de peste 2000 de ani, trăsătura predominantă fiind, întotdeauna,
elementul de unitate.
Pe teritoriul actualului Iran, se constituie începâ nd cu sfârșitul mileniului III î.Hr., unul dintre c ele
mai mari imperii ale antichităŃii, Imperiul Persan . Cea mai mare întindere a cunoscutho Imperiul
Persan în timpul regelui Darius I (521h486 î.Hr.), când se întindea din Egipt până la valea Indusului.
Acest imens teritoriu a putut fi stăpânit doar dato rită unei complexe organizări administrative și a c elui
mai complex sistem de comunicaŃii pe care lha cunos cut antichitatea. Astfel, imperiul era împărŃit în 26
de provincii ( satrapii ) conduse de către un guvernator, numit satrap („îngrijitorul Ńării”), ce răspundea
direct în faŃa regelui. Întreg teritoriul imperiulu i, pe axele principale și între provincii, era dese rvit de
drumuri pietruite, pe care la o distanŃă de cca. 25 km se aflau hanuri și staŃii de poștă, cu cai perm anent
la dispoziŃia funcŃionarilor regali și guvernamenta li.
În cadrul AntichităŃii, perioada și spaŃiul Orientu lui oferă pentru formaŃiunile statale sumeriene,
akkadiene, asiriene, babiloniene, egiptene, indiene , chineze și persane, o serie de trăsături structur ale
comune, ceea ce permite identificarea unui tip spec ific, ca formă istorică de stat.
O primă trăsătură comună este aceea a legitimării t eocratice a puterii politice. În cazul
complexului spaŃiohtemporal mesopotamian (statele s umerian, akkadian, asirian, babilonian) regele era
socotit fratele sau egalul zeilor pe Pământ. La egi pteni, faraonul era Fiul Soarelui, el însuși zeific at, iar
în China, împăratul era socotit Fiul Cerului.
Regimul juridic al proprietăŃii se prezintă ca o al tă trăsătură comună. Astfel, întregul teritoriu
aparŃinea împăratului sau regelui, care dăruia temp lelor și membrilor curŃii regale suprafeŃe întinse de
pământ, iar Ńăranilor loturi colective, în folosinŃ ă pe un an calendaristic, percepând tribut în natur ă.
O altă caracteristică constă în „impermeabilitatea” și circulaŃia închisă a elitelor politice.
FuncŃionarii superiori ai statului se recrutau din rândul aristocraŃiei. După o educaŃie care dura 7h1 2
ani, în urma unor examene riguroase, aceștia, erau promovaŃi în aparatul central al statului.
Pentru continentul american , specifice perioadei antice sunt civilizaŃiile pre columbiene. Dintre
acestea, trei se remarcă în mod deosebit: civilizaŃ ia aztecă, incașă și mayașă, atât prin nivelul cult ural
ridicat cât și prin rolul economic și politic jucat în regiune. Pe teritoriul actualului Mexic, începâ nd cu
sfârșitul mileniului II î.Hr., se succed o serie de state, cu un puternic caracter centralizat și unit ar,
întemeiate de civilizaŃii care au precedatho pe cea aztecă: olmecă, xilanca, zapotecă, toltecă. Ultima
constituită în acest spaŃiu, cea aztecă, este și ce a mai puternică.
Un moment important în evoluŃia umanităŃii a fost i mpus de civilizaŃia greacă , care prin
contribuŃiile aduse la dezvoltarea știinŃei, cultur ii, comerŃului, politicii, fenomenului urban etc., a
reprezentat în bazinul mediteranean matricea pe car e au apărut și shau dezvoltat atât civilizaŃia roma nă
cât și numeroase alte civilizaŃii europene. Maxima înflorire și expansiune teritorială a acestei civil izaŃii
se realizează la începutul mileniului I î.Hr, fiind exprimată prin colonizările civilizatoare ale unui
imens spaŃiu geografic (Ńărmurile Mării Negre, Asie i Mici, Italiei sudice, sudul FranŃei de astăzi, in sula
Sicilia, și nordul Africii). CivilizaŃia greacă adu ce în primhplanul structurilor politicohteritoriale ,
orașulhstat ( polisSul ), prin care se înŃelege o formă de guvernare colec tivă asupra unei unităŃi teritoriale
care cuprindea alături de orașul propriuhzis și păm ânturile și satele din jur. Se deosebește astfel, î ntrho
anumită măsură, de majoritatea orașelorhstate, ante rioare, din Orient. Polishul implică de asemenea o
„comunitate” cetăŃenească ce se baza pe o unitate d e origine, de interese, de tradiŃii, de credinŃe
religioase. În întreaga lume greacă, la mijlocul mi leniului I î.Hr., erau peste 200 de asemenea mici
state, h comunităŃi autonome, suverane și independe nte.
În a doua jumătate a mileniului I î.Hr., starea gen erală a societăŃii grecești se agravează în urma
unui lung război (Războiul peloponesiac), care are ca principală consecinŃă fărâmiŃarea Greciei întrho
mulŃime de state rivale. Decăderea economiei și lup tele politice au creat premisele cuceririi lor de c ătre
puternicul rege macedonean Filip al IIhlea. Macedon ia șiha întins astfel hegemonia asupra întregii
Grecii. După moartea lui Filip, conducerea Regatulu i Macedonean este preluată de fiul acestuia,
Alexandru. Pentru o scurtă perioadă (336h323 î.Hr.) , Alexandru cel Mare, cucerind Imperiul Persan,
Fenicia, Palestina, Egiptul și alte teritorii asiat ice, creează imensul (cuprindea teritorii aparŃinân d
continentelor Asia, Africa și Europa) Imperiul Macedonean .
Tot în „creuzetul” spaŃiului mediteranean, pe terit oriul actualei Italii, prin amestecul populaŃiilor
indoheuropene (sosite aici în timpul mileniului al IIhlea î.Hr.) cu populaŃiile autohtone, se formează
popoarele italice. Dintre acestea, latinii (locuito rii regiunii Latium), în urma cuceririlor, ajung să
domine întreaga peninsulă și, mai apoi, cea mai mar e parte a lumii antice cunoscute.
Imperiul Roman (cu apogeul în sec. I, II d.Hr.) era întins din As ia de Sud (India) până în nordul
Africii, din Vestul Europei până la Marea Neagră, f iind centrat pe bazinul Mării Mediterane. Acest
imperiu va determina formarea unei civilizaŃii scla vagiste, avansate pentru acea perioadă, determinând
geneza a numeroase popoare, care formează în prezen t „lumea romanică“ europeană, între vestul
extrem (Spania, Portugalia) până în est (România sa u „romanitatea orientală“). După o perioadă de
apogeu, Imperiul roman se confruntă cu numeroase pr obleme carehi ameninŃă supravieŃuirea. GraniŃele
sale sunt în pericol, iar în interior problemele ec onomice și revoltele legiunilor slăbesc puterea sta tului.

În anul 395, imperiul nuhși mai poate menŃine unita tea politică și este împărŃit în Imperiul Roman de
Apus (cu capitala la Roma) și Imperiul Roman de Răs ărit (cu capitala la Constantinopole). Urmează o
scurtă perioadă de prosperitate, întreruptă în 476, când presiunile exercitate de germani, anglohsaxon i
și franci duc la prăbușirea Imperiului Roman de Apu s.
În cadrul civilizaŃiilor greacă și romană ale Antic hităŃii, formaŃiunile statale se identifică prin
trăsături structurale comune, după cea Orientului A ntic, ca o a doua mare formă istorică de stat.

4.1.2. Harta politică a lumii în perioada medievală

Odată cu dispariŃia Imperiului din Occident se sfâr șește epoca veche (Antichitatea) și începe o
nouă epocă, cunoscută în istorie sub denumirea de E vul Mediu (din secolul al Vhlea până în secolul al
XVIIhlea). Termenul provine din limba latină – medium aevum .
După dispariŃia Imperiului Roman de Apus, în Europa de Vest „pacea romană” este înlocuită cu
permanente atacuri și războaie, care vor conduce la decăderea civilizaŃiei.
Între secolele VhXI, asistăm la pătrunderea în Euro pa romanică a numeroase popoare
migratoare (vizigoŃii, ostrogoŃii, vandalii, burgunzii, longo barzii etc.) și la constituirea regatelor
barbare (regatul vizigot în Spania – 507h711; regat ul ostrogot în Italia – 493h554; regatul longobarzi lor
în Italia – 568h774: regatul franc în FranŃa – 558h 843). Regatele barbare nu rezistă mult în timp (cu
excepŃia celui franc, transformat de Carol cel Mare – 768h814 – în imperiu). Ele sunt prea puŃin
organizate și nu pot face faŃă noilor cuceritori, b izantinii și arabii. Începând cu secolul al IXhlea un nou
val de populaŃii migratoare (ungurii – sec. IX, pec enegii – sec. X, cumanii – sec. XI, tătarii – sec. XIII)
vor pătrunde în Europa până în Peninsula Scandinavi că.
Una dintre contribuŃiile majore ale migraŃilor de p opulaŃie o reprezintă formarea de noi popoare
în spaŃiul continentului Europa. Astfel, migraŃia p opulaŃiilor germanice (goŃii, francii, vandalii, an gloh
saxonii, normanzii) a stat la baza formării poporului german , iar în regiunile puternic romanizate, prin
asimilarea acestora au contribuit la formarea unor noi popoare: italienii , francezii , spaniolii ,
portughezii . Acestea sunt popoare romanice. În alte regiuni, u nde romanizarea era mai slabă, localnicii
au fost asimilaŃi de noii veniŃi (Anglia). În Europ a răsăriteană, slavii au stat la baza formării popo arelor
rus, ceh, slovac, polonez, sârb, bulgar. În nordul Dunării, românii , mai numeroși și mai avansaŃi din
punct de vedere socialheconomic, ihau asimilat pe s lavii care shau așezat aici.
Începând cu secolul al VIhlea un nou imperiu se afi rmă pe harta politică a lumii – Imperiul
Bizantin . Moștenirea Imperiului Roman de Răsărit, la care s e adaugă numeroasele reforme
economice, administrative, militare, realizate în p rimul rând de împăratul Iustinian (527h565), vor cr ea
premisele constituirii Imperiului Bizantin, importa nt centru politic, economic și cultural, prin care se
va menŃine romanitatea în răsăritul Europei. Plecân d de la civilizaŃia greacă și romană, prin
intermediul civilizaŃiei bizantine sha transmis noi lor popoare care shau format în apusul și răsăritul
Europei cultura AntichităŃii, care va sta la baza l umii moderne.
La începutul secolului al VIIhlea, slavii au pătrun s masiv în Peninsula Balcanică, fapt ce a dus la
izolarea Imperiului Roman de Răsărit, de romanitate a apuseană. În același timp, Imperiul a pierdut o
serie din teritoriile sale în Europa (Regiunile din tre Dunăre și Marea Egee, din Italia și Spania), în Asia
și Africa. În aceste condiŃii, elementul grecesc a căpătat preponderenŃă, limba greacă, vorbită de
majoritatea populaŃiei, a devenit limba oficială în stat; capitala a început să se numească BizanŃ
(numele vechii colonii grecești), iar imperiul sha numit bizantin .
Până în 1453 („ Căderea Constantinopolului ”), când turcii pun stăpânire pe oraș și îl transfo rmă
în capitala Imperiului Otoman, Imperiul Bizantin pa rcurge o serie de etape prin care alternează
înflorirea cu declinul.
Lumea arabă începe să fie cunoscută după secolul al VIIIhlea c ând se “revarsă” peste Asia de
SudhVest și Africa de Nord până în Peninsula Iberic ă (în sudul Spaniei). Expansiunea arabică
determină formarea a numeroase state arabe situate în Asia Centrală, Asia de SudhVest și în Africa de
Nord (arabohberberă).
La începutul Evului Mediu, arabii trăiau împărŃiŃi în numeroase triburi nomade, conduse de șeici
și emiri . Un rol determinant în unificarea triburilor arabe lha jucat islamismul (islamhsupunere),
credinŃa întrho singură divinitate (Allah), înlătur ând credinŃele în vechii zei, care menŃineau tribur ile
arabe dezbinate. După moartea profetului Mahomed – în arabă înseamnă cel lăudat (570h632),
fondatorul religiei islamice și a statului unificat arab, conducerea a fost preluată de califi (discipoli și
locŃiitori ai profetului), care prin ocuparea Sirie i, Mesopotamiei, Egiptului și Persiei au constituit
Marele califat arab . După primii califi, tronul este preluat de dinastia Omeiazilor (661h750), în timpul
căreia califatul arab a cunoscut o maximă dezvoltar e.
Tot din “creuzetul“ Asiei pornește și expansiunea t urcilor otomani care începând din secolul al
XIIIhlea intră în contact cu Europa de Est și Centr ală, influenŃând puternic dezvoltarea economică,
politică și culturală a popoarelor din Peninsula Ba lcanică. Dezintegrarea acestui imperiu va avea loc în
secolul al XIXhlea.

În Europa de Vest , între secolele VhX, se pun bazele teritoriale ale FranŃei, Germaniei, Italiei
(prin destrămarea Imperiului Carolingian – Tratatul de la Verdun, 843) și Angliei (prin unirea în sec. X
a tuturor statelor anglohsaxone întrhun regat), pen tru ca mai târziu, între secolele XII – XIII să se
formeze primele state centralizate din Europa (Fran Ńa și Anglia).
Crearea statului centralizat a îmbrăcat forma cea m ai caracteristică în FranŃa , unde regii
capeŃieni (ce au urmat dinastiei carolingiene), înt ărinduhși treptat autoritatea, cuceresc și unifică
provinciile vecine. Stabilirea legăturilor economic e între diferitele regiuni ale FranŃei care au dus la
crearea unei pieŃe interne , lichidarea anarhiei feudale prin impunerea unei c entralizări politice,
impunerea monarhiei ereditare, anexarea de noi teri torii (Normanda, Burgunda) – au reprezentat
condiŃiile formării unui puternic stat în Europa.
De asemenea, și în Europa centrală, de est și sudKest , între secolele VIIhXIV se pun bazele a
numeroase state independente (Cehia, Polonia, Rusia , Bulgaria, Serbia, Ungaria).
Primele formaŃiuni statale românești sunt menŃionate de diverse surse istorice încă de la
sfârșitul secolului al IXhlea. Pentru Transilvania, cronicarul anonim al regelui Bela, amintește preze nŃa
unor mici state, formate din mai multe obști săteșt i, pe care le numește voievodate (voievodatele lui
Glad, Menumorut, Gelu). Supuse permanentei presiuni maghiare, după numeroase lupte, aceste mici
formaŃiuni statale sunt cucerite (cucerirea Transil vaniei este terminată la sfârșitul secolului al XII hlea).
În cadrul regatului maghiar, Transilvania (în ungur ește Erdely) își păstrează „autonomia” sub
conducerea unui voievod numit de regele Ungariei. D eși voievodatul este organizat în comitate, în
regiunile de margine sunt amintite și Ńările (łara Făgărașului, łara HaŃegului, łara Bârsei, ła ra
Maramureșului).
În afara arcului carpatic, sursele istorice menŃion ează, pentru aceeași perioadă, existenŃa unor
formaŃiuni politice românești în Dobrogea (stătuleŃ e conduse de jupanii Dimitrie și Gheorghe), în
Oltenia și în Muntenia (cnezatele lui Ioan și Farca ș și voievodatele lui Litovoi și Seneslau). Mai târ ziu,
în cursul secolului al XIVhlea, łara Românească și Moldova se constituie ca state independente.
În ultima parte a Evului Mediu (sec. XVh prima jumă tate a secolului XVII), umanitatea cunoaște
importante transformări economice, sociale, politic e și culturale, care vor conduce la deschiderea uno r
noi perspective de evoluŃie a hărŃii politice. Două aspecte reŃin în mod deosebit atenŃia pentru aceas tă
perioadă. În primul rând organizarea de expediŃii care au dus la descoperirea unor teritorii până
atunci necunoscute și în al doilea rând crearea marilor imperii coloniale . Ambele evenimente
marchează un important
moment de cotitură în cadrul istoriei universale, d eschizând drumul spre globalizarea acesteia.
Primele Ńări care organizează explorări geografice sunt Portugalia, Spania, FranŃa, Anglia și
Olanda care, geografic și structural se potrivesc cel mai bine acestui rol.
În 1488, Bartolomeu Diaz a depășit Capul Bunei Sper anŃe, în 1492 Cristofor Columb ajunge în
Insulele Antile, în 1497, Vasco Da Gama a ajuns în Indii ocolind Africa, între 1519 și 1522, Fernando
Magellan efectuează prima călătorie în jurul lumii. După 1600, olandezii șihau concentrat atenŃia
asupra sudului Pacificului, ajungând să descopere A ustralia.
În felul acesta, în aproximativ două secole, orizon tul geografic al europenilor a reușit să se
extindă pe întregul glob, necunoscut rămânând doar continentul antarctic.
Prin descoperirea și colonizarea acestor noi terito rii se pun bazele viitoarelor imperii coloniale,
care vor influenŃa redesenarea continuă a hărŃii po litice a lumii în următoarele două secole.
La sfârșitul perioadei medievale (1648 – Pacea de l a Westfalia), harta politică a lumii se prezenta
astfel: în Europa erau deja constituite și organiz ate ca unităŃi politicohteritoriale circa 30 entit ăŃi
statale, dintre care se remarcă o serie de state și imperii mai întinse (Imperiul RomanohGerman,
Regatul FranŃei, Regatul Angliei, Regatul Spaniei, Imperiul Otoman – partea europeană), restul
continentului fiind fragmentat în numeroase mici re gate, principate și republici; spaŃiul Asiei era
dominat de Imperiul Otoman, Imperiul Chinez (cu sta tele vasale: Coreea, Manciuria, Tibet, Anam),
Imperiul Marilor Moguli, o serie de mici state indi ene și Japonia; în Africa se remarcă o serie de
formaŃiuni statale (Ghana, Mali, Sonrhai, Congo, Ba luba, Monomotapa, Bakuba, Bornu); în America
nu se cunoaște, pentru această perioadă, nici o for maŃiune statală independentă, fostele state
precolumbiene (aztec, mayaș, incaș) fiind integrate în imperiul colonial spaniol (Giurcăneanu C.,
1983).
Dacă Harta Politică a sfârșitului perioadei medii n e indică un număr relativ precis de formaŃiuni
statale, în ceea ce privește delimitarea lor spaŃia lă nu avem decât o imagine aproximativă. Ideea de
frontieră, în accepŃiunea actuală a termenului, înc epe să existe abia în secolul al XVIIhlea ca urmare a
tratatului Westphalic din 1648. Conceptul de fronti eră, ce avea să constituie mai târziu însăși substa nŃa
statului modern, creând premisele naŃionalismului ș i a formării statelor naŃionale, rămâne încă ignora t
în această perioadă.

4.1.3. Harta politică a lumii în perioada modernă

Perioada modernă (1648h1918) caracterizată prin num eroase modificări de ordin politic,
economic, social și cultural, determină numeroase m odificări structurale și de fond ale hărŃii politic e a
lumii.
Principalele procese care influenŃează harta politi că a lumii în această perioadă sunt: revoluŃiile
politice moderne (engleză, americană, franceză etc. ), revoluŃia industrială, apogeul imperiilor
coloniale, apariŃia statelor naŃionale. Sub aspect geopolitic, fără a prejudicia rolul primelor două
procese ce se regăsesc ca factori generatori determ inanŃi ai numeroaselor transformări specifice
perioadei moderne, o atenŃie deosebită trebuie acor dată dezvoltării sistemului colonial și apariŃiei
statelor naŃionale, acestea indicând efectiv transf ormările structurale ale HărŃii politice.
Perioada de început a epocii moderne este marcată d e numeroase tensiuni și transformări socialh
politice, care vor avea ca expresie imediată revoluŃiile politice .
RevoluŃiile politice se caracterizează prin înlătur area absolutismului monarhic și constituirea
unor noi forme de stat, întemeiate pe legea natural ă și pe raŃiunea laică de a asigura libertatea
personală și egalitatea politică. Ele înlocuiesc st atul feudal cu un stat modern și declanșează apariŃ ia
conștiinŃei naŃionale.
Ca proces istoric, revoluŃia a cuprins mai întâi Eu ropa, iar odată cu „globalizarea” dominaŃiei
europene, prin expansiunea dincolo de ocean, ea a c uprins și continentul american, fiind orientată
chiar împotriva Europei.
Urmând revoluŃiilor socialhpolitice, perioada moder nă consemnează și o revoluŃie industrială .
Deseori se face o gravă confuzie în precizarea rapo rturilor temporale și cauzale între cele două tipur i
de revoluŃii. RevoluŃiile politice (burgheze) nu tr ebuie legate din punct de vedere economic de o
manieră simplă de începuturile industrializării, ci de stadiul preliminar al acesteia, acumularea
primitivă de capital. Acesta va genera în mod evide nt numeroase tensiuni economice și sociale, care
se vor transforma în ceea ce se numește revoluŃie politică, pregătind cel mai adesea calea
industrializării. Dezvoltarea Angliei capătă în ace st sens valoare de model, ea fiind, începând din
secolul al XVIIhlea, patria mamă a RevoluŃiei indus triale.
RevoluŃia industrială înlocuiește metodele de produ cŃie utilizate până atunci (meșteșugurile și
manufacturile), impunând producŃia de masă prin uti lizarea mașinilor.
Mecanizarea va cuprinde în primul val ramura textil elor, fierului și cărbunelui, ele reprezentând
sectoarele cheie ale creșterii economice, ulterior cuprinzând și celelalte ramuri industriale.
Pornind din Anglia, principiile industrialismului v or cuprinde la început marile regiuni
carbonifere – Belgia, Olanda, nordul FranŃei, bazin ele Ruhr/Saar (Germania), Bhoemia (Cehia),
Silezia superioară (Polonia), bazinele Donului și U ralului (Rusia).
Un alt proces specific perioadei moderne, cu reverb eraŃii continue în planul structurării HărŃii
politice, îl reprezintă lupta pentru împărŃirea și reîmpărŃirea lumii în contextul apogeului sistemului
colonial .
Politica de expansiune și colonizare începută de Po rtugalia și Spania în secolul al XVhlea și
continuată de Olanda, FranŃa și Anglia în secolele XVIhXVII, cărora li se alătură Belgia, Italia,
Germania, Japonia și SUA la începutul secolului XIX , reprezintă elementul cheie în organizarea unui
nou sistem de raporturi între state. Dacă până acum istoria consemnează evoluŃii regionale ale
raporturilor dintre state, odată cu formarea sistem ului colonial putem vorbii despre o mondializare și o
diversificare a acestora.
Marile conflicte pe care le va dezvăluii rivalitate a dintre marile puteri vor căpăta și ele un
caracter mondial. O primă astfel de înfruntare, are loc la sfârșitul secolului al XVhlea, între Portug alia
și Spania. Numeroasele divergenŃe apărute între cel e două puteri maritime ale vremii, vor conduce la
prima împărŃire politicoheconomică a lumii. Papa Al exandru al VIhlea (Rodrigo Borgia) solicitat să
medieze această dispută, elaborează în 1493 o bulă papală ( Inter caetera ) prin care o linie de
demarcaŃie meridiană trasată prin mijlocul Oceanulu i Atlantic, la 480 km (320 mile maritime) vest de
insulele Capul Verde, împarte lumea între Spania și Portugalia. Astfel, Spaniei îi revine posesiunea
asupra oricăror teritorii încă nerevendicate de la vest de această linie, iar Portugaliei teritoriile
jumătăŃii estice. NemulŃumirile portugheze legate d e acest acord se vor materializa în 1494 prin
retrasarea liniei de demarcaŃie, de această dată la 1770 km (1184 mile maritime) vest de insulele
Capul Verde, în cadrul tratatului de la Tordesillas (Spania) încheiat direct între Portugalia și Spani a.
Intrarea pe noua scena globală a Olandei, FranŃei ș i Angliei aduce reconfigurarea sistemului
colonial, multiplicarea ariilor de influenŃă politi coheconomică și o acutizare a relaŃiilor între pute ri.
Olanda își va crea imperiul colonial în detrimentul Portugaliei, FranŃa în detrimentul Spaniei, Anglia
în detrimentul FranŃei.
Dacă la mijlocul secolului XIX posesiunile colonial e însumau 46.494.000 km 2 și o populaŃie de
313.646.000 locuitori, în 1914, când imperiile colo niale cunosc expansiunea maximă, se ajunsese la o
suprafaŃă de 74.963.500 km 2 și o populaŃie de 568.694.000 locuitori (Zamfir Z. , 1999). La sfârșitul
secolului XX, Harta politică a lumii înregistrează 68 de teritorii dependente și cu statut special.
Cea mai importantă caracteristică a perioadei moder ne este formarea primelor state naŃionale .
StatulhnaŃiune a fost și rămâne forma de organizare socialhpolitică cea mai bine conturată și cea mai

eficientă. Ambele elemente ale acestuia, statul (în sensul modern al termenului) și naŃiunea, sunt
produse ale acestei epoci. În majoritatea cazurilor , epoca modernă a adus doar unul dintre cele două
elemente: în unele locuri sau format naŃiuni, dar n u și state corespunzătoare, în altele shau format s tate,
fără naŃiuni corespunzătoare. Dar cele mai eficient e organizări politicohsociale, care au eliberat cel e
mai mari cantităŃi de energie, au apărut atunci cân d cele două elemente au fost unite formând un stath
naŃiune. În ordinea aproximativă a apariŃiei lor is torice, acesta a fost cazul Angliei, FranŃei, Germa niei,
Italiei și Japoniei.
La începutul secolului XIX existau două puteri și u n număr de alte entităŃi statale. Dintre acestea,
unele erau semimoderne, fiind state fără a fi naŃiu ni, sau naŃiuni fără a fi state. Majoritatea nu era u
moderne în nici un sens, fiind doar grupuri etnice unite în imperii. Dar modelul statuluihnaŃiune avea să
se propage spre est. La est de FranŃa se aflau două naŃiuni care nu erau încă state, dar erau deja mai
mult decât simple noŃiuni geografice, anume Germani a și Italia. Acestea erau dominate de un stat, care
nu era o naŃiune, Imperiul Austriac. Dar atât Germa nia, cât și Italia conŃineau câte un stat cu adevăr at
modern, care nu era încă o naŃiune: Prusia și respe ctiv Piemont. Istoria modului în care Prusia și
Piemontul au creat statelehnaŃiune Germania și resp ectiv Italia sunt două dintre cele mai importante
episoade ale secolului XIX.
La sfârșitul secolului XIX existau deci patru state hnaŃiune, care la est se învecinau cu o serie
întreagă de alte naŃiuni. Majoritatea acestor alte naŃiuni vorbeau limbii slave (cu excepŃia românilor și
ungurilor). Dar răspândirea către est a elementului naŃional, cu baze culturale, a fost mai rapidă dec ât
răspândirea celuilalt element, statul, pe baze biro cratice. Atunci când candidaŃii la formarea unui st at
erau gata să urmărească Ńeluri panhslave, răspândir ea culturii cristalizase deja diferite limbi slave în
literaturi naŃionale și naŃiuni diferite. Astfel sh au format multe naŃiuni slave, majoritatea acestora fiind
prea mici pentru a fi capabile să asigure securitat ea sau funcŃiile economice necesare unui stathnaŃiu ne
clasic. În schimb, Rusia era prea mare, ea formând mai curând un imperiu multinaŃional decât un stath
naŃiune. Statul Ńarist a depus eforturi sistematice de rusificare a culturilor slave, dar efectul aces tora a
fost limitat de realitatea multinaŃională.
Mai târziu, înaintând spre est și depărtânduhse de nucleu din vestul și centrul Europei, modelul
statuluihnaŃiune a suferit și el incongruenŃe. Japo nia era deja o naŃiune la începutul secolului XIX, când
răspândirea știinŃei de carte era comparabilă cu ce a petrecută în majoritatea Ńărilor europene.
RestauraŃia Meiji (1867h1912) a dus rapid statul mo dern, transformând Japonia întrhun stat naŃiune.
Astăzi, după aproape un secol și jumătate de dezvol tare condusă de stat a unei naŃiuni omogene din
punct de vedere cultural, Japonia este exemplul ide al al statuluihnaŃiune.
Astfel, la începutul secolului XX existau cinci sta tehnaŃiune: Marea Britanie, FranŃa, Germania,
Italia și Japonia. Fiecare dintre ele acŃionau pe p lan cultural și economic și pe cel al securităŃii
naŃionale, bazânduhse pe cele trei puncte de spriji n, care erau învăŃământul, birocraŃia și industria.
Pe parcursul secolului XX, procesul de constituire a statelorhnaŃiune a continuat. În prezent,
dintre statele Europene ce nu pot fi desemnate ca s tatehnaŃiune, a rămas doar Belgia, după destrămarea
violentă a Iugoslaviei.
Numeroasele schimbări politice, economice și social e ce au avut loc în perioada modernă a
istoriei umanităŃii își găsesc expresia în restruct urarea HărŃii politice a lumii. Astfel, sfârșitul p erioadei
moderne existau 55 de state independente repartizate pe cinci continente: în Europa 23, în America
22, în Asia 5, în Africa 4, în Oceania 1.

4.1.4. Harta politică a lumii în perioada contemporană

Transformările petrecute în Europa după primului război mondial , se vor constituii ca bază a
schimbării ulterioare, a întregului sistem mondial și a „ordinii” ce a guvernat relaŃiile internaŃiona le
până la acel moment. Printre evenimente ce au avut loc în această perioadă un interes aparte pentru
tema analizată prezintă: dezmembrarea Germaniei, de zintegrarea Imperiului AustrohUngar și Otoman,
dispariŃia Imperiul łarist. Un al doilea proces imp ortant constă în formarea statelor naŃionale unitar e
(România, Austria, Ungaria) sau federale (Iugoslavi a și Cehoslovacia). De asemenea, această
perioadă este marcată de apariŃia comunismului în R usia (1917) și continuarea expansiunii rusești
spre Europa de Est și Asia Centrală și de Est, alăt uri de creșterea rolului și influenŃei SUA în planu l
relaŃiilor internaŃionale, care devine una din mari le puteri ale lumii.
ConferinŃa de pace de la Paris (1919) și semnarea c elor cinci tratate de pace: la Verailles cu
Germania (1919), la St. Germain cu Austria (1919), la Trianon cu Ungaria (1920), la Neuilly cu
Bulgaria (1920) și Sèvres cu Turcia (1920), cărora li se va adăuga Pacea de la Lausanne (1923) –
marchează încheierea oficială a ostilităŃilor prime i conflagraŃii mondiale, impunând o nouă ordine
internaŃională și o redesenare hărŃii politice a lu mii.
Prin Tratatul de la Versailles , semnat pe 28 iunie 1919, Germania este obligată să restituie
FranŃei Alsacia și Lorena, Poloniei Poznania și o p arte a Prusiei Occidentale, în timp ce Belgia
primește cantoanele Eupen și Malmédy, iar Schlewigh ul de Nord este atașat, prin plebiscit,
Danemarcei. În același timp Saarhul trece în admini strarea Ligii NaŃiunilor pentru o durată de 15 ani

iar orașul Danzing (Gdansk) este declarat „oraș lib er”, astfel Polonia obŃine. Prin același tratat,
Germaniei i se impune renunŃarea la toate teritorii le coloniale pe care le posedă în Africa, Pacific s au
China, acestea fiind plasate sub tutela principalel or puteri, prin „mandat” al Ligii NaŃiunilor.
Ratificarea tratatelor de la Saint Germain cu Austria (10 sept. 1919) și de la Trianon cu Ungaria
(4 iun. 1920), consfinŃește dispariŃia Imperiului A ustrohUngar. Prin dezintegrarea acestuia ihau naște re
o serie de noi state: Austria, Ungaria, Cehoslovaci a, Iugoslavia. Prin aceleași tratate Italiei îi rev ine
Tirolul austriac iar României Transilvania. Prin Un irea Transilvaniei cu România asistăm la formarea
statului naŃional unitar român.
Austria și Ungaria rezultă din separarea celor două nuclee ale Imperiului AustrohUngar, suferind
în același timp deposedări teritoriale.
Cehoslovacia formată din unirea celor trei provinci i slave (Boemia, Moravia și Slovacia) situate
în nordul Imperiului AustrohUngar reprezintă un exe mplu tipic de aplicare, în cadrul tratatelor din
1919h1920, a principiului naŃionalităŃilor, în care fixarea frontierelor trebuia să Ńină cont de limit ele
spaŃiale ale grupurilor etnice.
Iugoslavia se formează din alipirea provinciilor su dice austrohungare (CroŃia, Bosnia și
DalmaŃia) statelor independente ale Serbiei și Munt enegru.
Prin Tratatul de la Sèvres (10 aug 1920), între Puterile Aliate și Turcia (10 aug. 1920), asistăm la
dispariŃia Imperiului Otoman. În urma aplicării tra tatului au rezultat următoarele modificări
teritoriale : Tracia răsăriteană și malul european al Dardanelelor și Izmirul revin Greciei, Siria și
Liban trec sub mandat francez, Irak și Palestina tr ec sub mandat britanic, Dodecanezul revine Italiei,
Transiordania, Arabia și Yemenul devin formal indep endente.
Prin Tratatul de la Neuilly (27 nov. 1919), Bulgaria, participantă la război în tabăra Puterilor
Centrale, trebuie să cedeze Iugoslaviei o parte a M acedoniei, României sudul Dobrogei și Tracia
orientală Greciei.
Între cele două războaie mondiale pe harta politică a lumii existau 71 de state independente ,
repartizate astfel: în Europa 31, în America 22, î n Asia 12, în Africa 4, în Oceania 2.
Deceniul trei al secolului XX este marcat de acuti zarea tendinŃelor hegemonice ale Germaniei și
expansiunea fascismului care va declanșa cel dehal doilea război mondial în care Germania anexează
Austria, Cehia, invadează Polonia, începe războiul cu FranŃa și Anglia în 1940. România, în această
perioadă, suferă amputări teritoriale serioase prin “ultimatumul” dat de Stalin privind ocuparea
Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ńinutul HerŃei (iu nie 1940), cedarea Ardealului de NordhEst Ungariei
hortiste și pierderea judeŃelor din Dobrogea de Sud (Durastor și Caliacra) în favoarea Bulgariei. Astf el,
se declanșează cea deha doua conflagraŃie mondială din acest secol cu consecinŃe asupra hărŃii politic e
atât a Europei cât și a lumii.
După cel deKal doilea război mondial , pe Harta politică a lumii, shau produs o serie de
modificări ce au dus la apariŃia a încă 96 de state , în 1989, fiind 167 de state .
Aceste modificări se explică astfel:
• destrămarea vechilor imperii coloniale aparŃinând s tatelor europene ce a dus la obŃinerea
independenŃei politice a majorităŃii statelor din A frica, Asia de Est, SudhVest, din Caraibe și
Oceania; (la 14 dec. 1960 h O.N.U. h DeclaraŃia cu privire la acordarea independenŃei Ńărilor și
popoarelor coloniale.)
• apariŃia unor noi forme de dominare economică, fina nciară, politică;
• apariŃia sistemului comunist eurohasiatic (13 state ) și a Cubei;
• împărŃirea Germaniei între puterile câștigătoare al e celui dehal doilea război mondial (între 1949h
1990);
• creșterea influenŃei URSS în Asia de Est, SudhEst, Africa, America Latină;
• creșterea influenŃei SUA în Europa de Vest (“planul Marshall”) și în America Centrală și de Sud,
Asia de Est;
• ciocniri de interese determină războaie locale (ex. Peninsula Indochina, Vietnam, Coreea,
Afganistan etc.);
• dezvoltarea economică fără precedent a unor state î nvinse în cel dehal doilea război mondial:
Germania în Europa și Japonia în Asia;
• “războiul rece” între blocurile ideologice, economi ce și militare (NATO, Pactul de la Varșovia) și
“bipolaritatea mondială”.
Harta politică a continentului Europa înregistra la nivelul anului 1945 un număr de 31 s tate
independente, pentru ca până în 1989 numărul lor să crească, prin declararea independenŃei Maltei în
1964, la 32 de state. În prezent, numărul statelor Europei să fie de 43 . După 1989 au apărut 11 noi
state: Lituania, Letonia, Estonia, Slovenia, CroaŃi a, Ucraina, Belarus, Moldova, Macedonia, Bosnia,
Slovacia.
Dacă la sfârșitul celui dehal doilea război mondia l pe harta politică a Asiei existau 12 state
independente situaŃia a evoluat astfel:

h în perioada 1945 h 1960 au apărut 17 noi state (Ind onesia, Iordania, Siria, Filipine, Pakistan,
India, Myanmar, Sri Lanka, Israel, Coreea de Sud, C oreea de Nord, Bhutan, Vietnam, Laos,
Cambogia, Malaysia, Cipru);
h în perioada 1961 h 1970 au apărut 4 noi state (Kuwe it, Maldive, Singapore, Oman);
h în perioada 1971 h 1990 au apărut 5 noi state (Bahr ein, Quatar, Emiratele Arabe Unite,
Bangladesh, Brunei);
h în perioada de după 1991 încă 8 foste republici uni onale sovietice se alătură ca republici
autonome statelor asiatice (Georgia, Azerbaidjan, K îrgîstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Armenia,
Turkmenistan, Kazahstan);
h ultimul stat apărut pe harta politică a Asiei dar ș i a lumii este Timorul de Est a cărei
independenŃă declarată în 1998 a fost recunoscută î n 2002.
Astfel în prezent numărul statelor independente pe harta politică a A siei este de 48 .
Pentru harta politică a continentul Africa care în 1945 număra doar patru state (Africa de Su d,
Egipt, Etiopia, Liberia), perioada ulterioară a rep rezentat o creștere explozivă a numărului de state, în
prezent numărul acestora fiind de 53 .
EvoluŃia numărului de state pe harta politică a Afr icii sha desfășurat astfel:
h în perioada 1945 h 1960 au apărut 22 de noi state, din care 17 numai în anul 1960 numit astfel,
„anul independenŃei africane“ (Libia, Sudan, Tunisi a, Maroc, Ghana, Guineea, Togo,
Madagascar, Congo/Zair, Somalia, Benin, Niger, Burk ina Faso, Coasta de Fildeș, Republica
Centrafricană, Congo, Gabon, Ciad, Senegal, Mali, N igeria, Mauritania);
h în perioada 1961 h 1970 au apărut 15 noi state (Sie rra Leone, Tanzania, Ruanda, Burundi,
Algeria, Uganda, Kenya, Malawi, Zambia, Gambia, Bot swana, Lesotho, MauriŃius, Swaziland,
Guineea Ecuatorială);
h în perioada 1971 h 1990 au apărut 11 noi state (Gui neea Bissau, Mozambic, Capul Verde,
Comore, Sao Tome și Principe, Angola, Seychelles, Z imbabwe, Namibia);
h cel mai nou stat al Africii este Eritrea h 24 mai 1 993
Harta politică a celor două continente americane a înregistrat deasemenea modificări după 1945.
La sfârșitul războiului în afara celor trei Ńări ma ri ale Americii de Nord, mai existau 19 state
independente în America Centrală și de Sud.
h în perioada 1961 h 1970 au apărut 4 noi state (Jama ica, Trinidad și Tobago, Guyana, Barbados);
h în perioada 1971 h 1990 au apărut 9 noi state (Baha mas, Grenada, Surinam, Dominica, St.
Lucia, St. Vincent, Belize, Antigua, St. Kitts).
Pe continentul american sunt în prezent 35 de state (3 în America de Nord, 20 în America
Centrală, 12 în America de Sud).
Pentru Oceania, dacă în 1945 existau doar două stat e (Australia și Noua Zeelandă), în prezent
numărul lor a crescut la 14 .
h în perioada 1961 h 1970 au apărut 4 noi state (Samo a, Nauru, Tonga, Fiji);
h în perioada 1971 h 1990 au apărut 7 noi state (Papu a Noua Guinee, Solomon, Kiribati, Tuvalu,
Vanuatu, Marshall, Micronezia);
h cel mai nou stat al Oceaniei este Palau (1994).

4.1.5. Modificări pe harta politică a lumii după 1989

O serie de modificări au survenit pe harta politică a lumii și în special a Europei, plecând de la
dezintegrarea sistemului comunist. Astfel, menŃionă m dezintegrarea URSS și transformarea acestuia în
Comunitatea Statelor Independente ce a dus în 1991 la declararea independenŃei politice a statelor
baltice cât și la mișcări centrifuge a statelor din Caucaz și din Asia Centrală; reunificarea pașnică a
Germaniei (1990) și sfârșitul Războiului Rece ; dezintegrarea Iugoslaviei (începând cu 1991 cu
consecinŃe deasemenea imprevizibile în peninsula Ba lcanică) și apariŃia de noi state balcanice:
Slovenia, CroaŃia, Bosnia și HerŃegovina, Macedonia și redimensionarea Iugoslaviei (Serbia și
Muntenegru); desprinderea pașnică a Cehiei de Slova cia (începând cu 1 ianuarie 1993); creșterea
influenŃei SUA ca singura superputere mondială și r olul acestora de „arbitru” mondial (rezolvarea unor
conflicte: Golf, Haiti etc.); influenŃa sporită a l umii musulmane în Asia Centrală și de SudhVest
datorită importanŃei economice și militare a Turcie i; conflicte regionale și locale în fosta URSS
(Caucaz, Asia Centrală, Transnistria); creșterea ro lului și a influenŃei Germaniei și Japoniei la nive lul
mondial și dorinŃa lor de a deveni membri în Consil iul de Securitate.
Sfârșitul anului 2004 consemnează o situaŃie sinopt ică complexă a entităŃilor politicohteritoriale.
Astfel, Harta politică a lumii cuprinde 259 de stat e și teritorii neautonome ( 192 de state suverane și
67 de teritorii dependente și cu statut special).
• 1 formaŃiune supranaŃională: Uniunea Europeană
• 192 state suverane: (191 state membre ONU și Vatica n care nu este membru ONU)
• 67 de teritorii dependente și cu statut special

Tabelul 1
EvoluŃia numărului statelor independente în secolul XX

CONTINENT
AN EUROPA AMERICA ASIA AFRICA OCEANIA TOTAL
1900 21 20 5 2 0 48
1914 23 22 5 4 1 55
1945 31 22 12 4 2 71
1989 32 35 38 51 11 167
2004 43 35 47 53 14 192

O situaŃie aparte o prezintă teritoriile dependente și cu statut special . Despre statutul politic
viitor al acestor teritorii se poate afirma că majo ritatea acestora se află întrhun veritabil “statuhq uo“. În
multe teritorii, pe bază de consultări populare (re ferendum), sha hotărât apartenenŃa lor la vechile
metropole (sub aspect politic, economic sau militar ). La nivelul metropolelor funcŃionează organisme
specializate în administrarea teritoriilor dependen te: autonome, cum este cazul Departamentulului
Teritoriilor de peste mări , în FranŃa sau în cadrul unor anumite ministere u nde funcŃionează servicii
specializate h Departamentul de Stat în SUA sau Min isterul de Interne în Marea Britanie).
În anumite cazuri, după îndelungate negocieri sha a juns la soluŃii de acordare a independenŃei sau
de retrocedare a unor teritorii statelor în interio rul cărora se află. Astfel, în 1997 Hong Kong sha a lipit
la China cu un statut special, pentru ca în anul 19 99 săhi urmeze Macao. Tot în 1999, Zona Canalului
Panama a fost retrocedată statului Panama de către SUA.
Un caz aparte îl reprezintă Taiwanul a cărei indepe ndenŃă este contestată și blocată de China, fapt
ce a condus la menŃinerea unei stări de ambiguitate în ceea ce privește statutul internaŃional al aces tei
entităŃi.
Interesul geostrategic al unor teritorii se reflect ă și prin prezenŃa unor baze militare străine în
Gibraltar, Panama, Svalbard, Falkland, Chagos s.a., aparŃinând marilor puteri. Uneori disputele de
interese shau finalizat prin izbucnirea unor confli cte armate (războiul din Falkland dintre Marea
Britanie și Argentina din anul 1982 sau intervenŃia militară a SUA în zona Canalului Panama).
O altă problemă o constituie statutul Antarcticii, deși acest imens spaŃiu a fost “împărŃit“ între
diferite state: Marea Britanie, Australia, FranŃa, Norvegia s.a.; totuși, “continentul alb“ reprezintă
patrimoniul comun al umanităŃii, trebuind a fi folo sit doar în scopuri pur știinŃifice, știut fiind că
mediul geografic antarctic are un echilibru deosebi t de fragil..
Un alt eveniment consemnat de Harta politică este c el al modificări denumirilor de state. Astfel
state cu denumiri schimbate, sunt consemnate Bangla desh (fost Pakistanul de Est), Sri Lanka (fost
Ceylon), Myanmar (fost Uniunea Birmană) în Asia, Bu rkina Faso (fost Volta Superioară), Republica
Democrată Congo (fost Zair) în Africa, ori Belarus (fost Bielorusia) și Georgia (fost Gruzia) în spaŃi ul
fost sovietic. Aceste schimbări au motivaŃii istori ce, tradiŃionale sau etnice.
În viitor, procesul de formare a noi state poate continua. În acest sens, Petre Deică în
„Radiografia geopolitică a sistemului economiei mond iale ” îi citează pe geografii americani S. B.
Cohen și J. Mindey, care afirmă că „în viitorii 25h 30 de ani numărul statelor va ajunge la 300”, care
argumentează această creștere prin „amplificarea pr ocesului de atomizare a unor state mari pe criterii
etnice sau religioase”. Procesului de atomizare îi pot fi atașate și cauzele economice și politicoh
ideologice. Astfel, în Europa, unde Belgia a deveni t stat federal constituit din trei părŃi, Flandra,
Valonia și Bruxelles – există puternice tensiuni et nice, de asemenea se poate presupune și separarea
łării Bascilor și Cataloniei de Spania sau a ScoŃie i și łării Galilor de Marea Britanie, a nordului
puternic industrializat al Italiei, de sudul agric ol, a Transnistriei de Republica Moldova ș.a. În ca drul
Rusiei, unde coexistă circa 60 de etnii grupate în 15 republici autonome și 10 districte naŃionale cu
circa 70 de puncte de conflict interetnic, este pos ibilă constituirea ca state separate a Tatarstanulu i,
Daghestanului, BuriaŃiei, Bașkiriei ș.a. În Asia, A fganistanul se poate diviza în trei state,
corespunzătoare formaŃiunilor etnice dominante iar Tibetul va ieșii de sub dominaŃia Chinei. Același
proces de atomizare poate funcŃiona în cazul Sudanu lui, Mexicului, Braziliei etc. În plus, noi state
independente pot apărea din rândul actualelor terit orii dependente și cu statut special.
4.2. Teritoriul de stat – unitate politicoKteritorială f undamentală

Teritoriul reprezintă elementul fundamental și indi spensabil pentru existenŃa statului. Cum nu se
poate concepe un stat fără populaŃie, tot așa nu pu tem concepe un stat fără teritoriu. În schimb exist ă
încă popoare care în absenŃa teritoriului nu se pot constituii în state, exemplele clasice fiind
reprezentate de evrei până în 1948 când sha format statul Israel, palestinienii care încă mai revendic ă
teritorii înglobate în Israel și kurzii.
Teritoriul de stat cuprinde totalitatea spaŃiilor t erestre, acvatice și aeriene cuprinse în interiorul
graniŃelor de stat asupra căruia statul își exercit ă autoritatea suverană exclusivă și deplină. SpaŃiul

terestru cuprinde totalitatea suprafeŃelor de uscat (sol și subsol) limitate ca întindere prin graniŃe.
SpaŃiul acvatic este reprezentat de apele interioare (fluvii, râuri , canale, lacuri, mări h aflate în
întregime pe teritoriul unui singur stat) și marea teritorială. În cazul în care un curs de apă sau un lac
reprezintă graniŃă naturală între două state (Dunăr ea, Parana, Rio Grande, Lacul Tanganyika)
exercitarea suveranităŃii se realizează prin acordu ri încheiate între statele riverane. Marea teritori ală
reprezintă fâșia de mare adiacentă Ńărmului, având o lăŃime de 12 mile marine, măsurate de la linia de
bază (considerată ca fiind linia celui mai mare ref lux) sau, în unele cazuri, de la linia ce unește
punctele de uscat cele mai avansate în mare. Apele maritime teritoriale pot cuprinde: apele portului,
rada portului, golfurile și băile interioare, precu m și apele maritime situate între Ńărm și limita
interioară a mării teritoriale. SpaŃiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra sol ului și
domeniului acvatic al statului, fiind delimitat, or izontal, prin graniŃele statului, iar vertical se î ntinde
până la limita inferioară a spaŃiului extraatmosfer ic (aproximativ 100h110 km deasupra nivelului
mării). SpaŃiul extraatmosferic reprezintă o zonă a supra căreia nu se exercită suveranitatea naŃională ,
făcând parte alături de zonele polare și de cele de militarizate din zonele cu regimuri juridice
internaŃionale speciale, al căror statut este regle mentat de acordurile internaŃionale.

4.2.1. Caracteristicile teritoriului de stat

Teritoriul oricărui stat se individualizează print rho serie de caracteristici calitative și cantitati ve,
cu grad mare de variabilitate, ce constituie elemen te fundamentale ale analizei geopolitice. Privite î n
acest sens, statele apar ca entităŃi politicohteri toriale distincte, diferenŃiate ca poziŃie, structu ră, mărime
și formă.
Rudolf Kjellen, părintele fondator al neologismului și al disciplinei analizate, pornea în abordarea
„știinŃei care studiază Statul…” de la „topopolitic ă” ( topos , loc), privită ca o subdisciplină care
studiază așezarea statului „…în cadrul larg al politicii”. Dacă „topopolitica” este primul capitol,
„morfopolitica” și „fiziopolitica” sunt următoarele două. Morfopolitica lui Kjellen este aceea
subdisciplină care studiază forma teritoriului, gra niŃele și reŃeaua de circulaŃie, pentru ca fiziopolitica
să se refere la fizionomia, teritoriului, resursele de sol și subsol și chiar așezarea matematică. Dup ă
cum se observă, Kjellen pune accentul, în analiza g eopolitică a statului, tocmai pe caracteristicile
teritoriului de stat.

4.2.1.1. PoziŃia teritoriului de stat

PoziŃia teritoriului statal ne oferă referenŃierea absolută și relativă a statului în cadrul complexe i
reŃele a sistemului mondial. PoziŃia unui teritoriu poate fi exprimată atât geografic cât și geopoliti c.
PoziŃia geografică , reprezintă expresia localizării unui teritoriu în funcŃie de totalitatea
parametrilor specifici geografici: matematici, fizi cohgeografici (elemente geomorfologice, hidrologice ,
climatice, vecinătatea spaŃiului marin) și economic ohgeografici. Folosind ca parametrii ai referenŃier ii
elemente cu mare stabilitate temporală, poziŃia geo grafică se prezintă ca o caracteristică precisă la care
ne putem raporta permanent în cadrul analizei geopo litice.
PoziŃia geopolitică , mult mai complexă dar și mai variabilă, reprezint ă expresia raportului ce se
stabilește între suma caracteristicilor interne ale unei entităŃi statale (poziŃia geografică, mărimea și
forma, potenŃialul natural și uman, nivelul general de dezvoltare) și politica sa externă, pentru ca î n
final să devină expresia raporturile politice, econ omice, culturale și militare cu statele vecine, cu
puterile regionale și mondiale.
În cadrul poziŃiei geopolitice, poziŃia geografică reprezintă o componentă importantă, deseori
invocată ca argument definitoriu al unor decizii ge opolitice și geostrategice. Realitate demonstrează
însă imposibilitatea explicării anumitor evenimente fără a conexa poziŃia geografică cu o serie de alt e
caracteristici specifice actorilor implicaŃi. Astfe l, retragerea FranŃei din structura militară a Alia nŃei
nordhatlantice a fost sesizată ca „o lovitură de cu Ńit în inimă“ dată acelei organizaŃii, din cauza po ziŃiei
geografice a acestei Ńări, dar și faptului că retra gerea ei a creat un vid care nu a putut fi umplut î n
dispozitivul strategic al pactului. În cursul eveni mentelor care au culminat cu invazia în Cehoslovaci a
din august 1968, poziŃia geografică a acestui stat socialist a fost invocată ca un argument major al
deciziei politice. Războiul din Vietnam poate fi în Ńeles cu toate implicaŃiile sale doar în contextul
interesului geopolitic și geostrategic al puterii a mericane în Pacific și în Asia de sudhest. Criza
rachetelor din Cuba și tensiunile continue legate d e această Ńară derivă din faptul că revoluŃia socia listă
a izbucnit chiar în apropierea celei mai mari puter i capitaliste.
PoziŃia geopolitică își găsește reflectarea întrho anumită orientare preponderentă a relaŃiilor
externe pe anumite „axe de interes geopolitic“, în funcŃie de contextul general istoric și cel particu lar
geopolitic. De aici rezultă marele grad de variabil itate pe care îl implică poziŃia geopolitică, și
necesitatea unei permanente reevaluări a reprezentă rii acesteia. Schimbările permanente care au loc în
planul relaŃiilor internaŃionale impun o politică e xternă flexibilă dar fermă care să permită o adapta re
continuă a poziŃiei faŃă de diverșii actori implica Ńi în deciziile politicii mondiale.

„În practică e vorba mai ales de un studiu al vecin ilor. Se oferă aici observaŃiei și reflecŃiei toate
problemele fundamentale pentru situaŃia în lume a u nei Ńări, care decurg: dintrho vecinătate simplă sa u
complicată, din vecinătatea cu state mari sau mici, din distanŃe mari sau mici ce le desparte de centr ele
de forŃă și de cultură ale timpului, din situaŃia f aŃă de punctele de fricŃiune sensibile ale marii po litici,
din așezarea la centru, intermediară sau la margine și multe altele de felul acesta“ afirmă R. Kjellen în
Grundriss zu einem System der Politik (1920).
În cadrul poziŃiei geopolitice se pot distinge trei nivele de raportare a statului la mediul extern:
macropoziŃia, mezopoziŃia și micropoziŃia geopolit ică.
MacropoziŃia geopolitică evidenŃiază poziŃia unui stat pe harta politică a lumii. Până nu demult,
în condiŃiile sistemului mondial bipolar de putere, macropoziŃia geopolitică era apreciată prin poziŃi a
unui stat faŃă de cele două superputeri SUA și URSS . În prezent, reconfigurarea ordinii mondiale
impune o refacere a raporturilor între state. Dacă pentru SUA impunerea și menŃinerea supremaŃiei
mondiale reprezintă principalul deziderat în planul relaŃiilor internaŃionale, pentru marile puteri,
problema se bune în termenii stabilirii unei poziŃi i cât mai avantajoase în ierarhia mondială. Pentru
restul statelor se evidenŃiază o poziŃie dificilă î n relaŃiile cu marile puteri și superputerea americ ană.
Un exemplul elocvent îl prezintă chiar România, car e angrenată în procesul integrării europene,
întreprinde demersuri și în sensul stabilirii unor bune relaŃii cu SUA. Pe fondul relaŃiilor între o
superputere și o superputere în devenire, dar care în planul unei vecinătăŃi regionale prezintă o
importanŃă mult mai mare, politica externă a Români ei devine un demers foarte dificil. În perspectivă,
întrho lume globalizată, macropoziŃia geopolitică t rebuie reconsiderată în sens geoeconomic și
geocultural. Configurarea unor mari „ansabluri regi onale” economice și culturale, și mai puŃin a unor
„blocuri” ideologice și militare impune o retrasare a „axelor de interes geopolitic” în care statele
trebuie să se implice.
MezopoziŃia geopolitică se referă la poziŃia statului în limitele unei reg iuni sau subregiuni. În
evaluarea ei un caracter important îl joacă vecinăt atea nemijlocită, determinată de relaŃiile reciproc e
politice. Exemplul cel mai elocvent îl oferă poziŃi a Israelului faŃă de Ńările arabe. Deasemenea un bu n
exemplu ne oferă și poziŃia Cubei în raport cu SUA.
MicropoziŃia geopolitică a unui stat are în vedere avantajul sau dezavantaj ul din punct de vedere
politic, economic și strategicohmilitar a diferitel or sectoare de frontieră. În cazul „vecinătăŃii apr opiate”
relaŃii stabilite istoric menŃin o poziŃie geopolit ică mai puŃin variabilă, decât în cazul relaŃiei cu marile
puteri. O politică bazată pe principiul „bunei veci nătăŃi”, stabilit pe criteriul reciprocităŃii poate impune
o micropoziŃie geopolitică avantajoasă. Raporturile statului Israel cu statele vecine, permanent
tensionate, uneori conflictuale oferă cea mai clară imagine a unei micropoziŃii geopolitice
dezavantajoase.

4.2.1.2. Mărimea teritoriului de stat

Mărimea reprezintă o a doua caracteristică definito rie a teritoriului statelor, care exprimă suma
tuturor suprafeŃelor de uscat și de apă cuprinse în interiorul frontierei de stat. InfluenŃa modului d e
formare și de dezvoltare teritorială își găsesc exp resia în marea diversitate a suprafeŃelor statelor.
Formate în condiŃii geografice, politice, economice , sociale și culturale diferite, și înregistrând de ha
lungul timpului evoluŃii extrem de variate, teritor iile de stat cunosc în prezent o desfășurare în
suprafaŃă care pornește de la 0,44 km 2 (Vatican) și merge până la 17 mil. km 2 (FederaŃia Rusă). Astfel,
Preocupările vizând această caracteristică shau înd reptat în mod constant asupra clasificării
statelor în funcŃie de mărimea suprafeŃei și asupra stabilirii unei mărimi optime a teritoriului. Dacă
clasificările după mărimea teritoriului intră în do meniul de studiu al geografiei politice, stabilirea
mărimii optime a teritoriului, cu avantajele și dez avantajele ce decurg din diversitatea suprafeŃelor, ne
situăm în sfera domeniului geopolitic.
Mărimea teritoriului de stat poate fi interpretată și din punct de vedere al avantajelor și
dezavantajelor pe care le oferă. De cele mai multe ori o suprafaŃă mare, pe care o prezintă teritoriul
anumitor state, nu poate însemna decât avantaje mul tiple: varietatea și bogăŃia unor resurse naturale,
mari suprafeŃe agricole, suprafeŃe numeroase cu pot enŃial de habitat, numeroși vecini frontalieri. În
anumite cazuri, însă, un teritoriu cu o suprafaŃă m are poate prezenta dificultăŃi în privinŃa administ rării,
a organizării infrastructurii, sau poate conduce la o repartiŃie inegală a populaŃiei (viduri de popul aŃie),
la o dezvoltare regională inegală și nu în ultimul rând la dificultatea creări unui sistem de apărare
viabil. Generalizând, putem observa cum suprafeŃele mari ale teritoriilor prezintă avantaje în cazul
statelor cu un nivel ridicat de dezvoltare (SUA, Ca nada, Germania, FranŃa), și un dezavantaj în cazul
statelor slab dezvoltate (Sudan, Mali, Angola, Etio pia) și ca un potenŃial geostrategic și geopolitic în
cazul Rusiei, Chinei, Braziliei etc.
În cazul statelor mici ponderea dezavantajelor este net superioară avantajelor. Există însă și
situaŃii, ca în cazul Japoniei dar și a altor terit orii de stat, cu precădere din Europa (Monaco,
Liechtenstein, Luxemburg), în care suprafaŃa mică a teritoriului este compensată de nivelul economic,
politic, social și cultural ridicat. Un exemplu apa rte îl constituie state precum Bahrain, Kuwait, Qat ar

în care prezenŃa unei resurse naturale importante ( petrol), poate echilibra raportul cu o suprafaŃă mi că a
teritoriului.

4.2.1.3. Forma teritoriului de stat

După formă statele lumii se înfăŃișează sub diferite configur aŃii. Traseul frontierelor determină
configuraŃia teritoriului , care în unele împrejurări poate avea o influenŃă majoră în viaŃa acestuia.
Astfel putem identifica pe harta lumii state cu o c onfiguraŃie a teritoriului foarte alungită pe direcŃia
meridianelor (Chile, Argentina, Suedia, Norvegia, V ietnam, Japonia) sau în sensul latitudinii (Rusia,
S.U.A., Canada). Statele cu o configuraŃie alungită sunt considerate acele state în care una dintre ax e
depășește de cel puŃin șase ori lungimea celeilalte (lungimea este de șase ori mai mare decât lăŃimea
medie). Această formă prezintă, avantajul unei dive rsităŃi a tipurilor de peisaj, implicit a tipurilor de
resurse specifice. Cel mai reprezentativ este cazul Chile care se întinde pe 38 0 latitudine, între
paralelele de 18 0 și 56 0 latitudine sudică. O serie de dezavantaje precum i zolarea anumitor regiuni din
cauza distanŃelor foarte mari faŃă de capitală, gre utatea asigurării legăturilor de transport, de alim entare
cu energie, apă, materii prime etc. a regiunilor ex treme, dezavantajele geostrategice fac din acest ti p de
configuraŃie a teritoriului o problemă în ceea ce p rivește dezvoltarea de ansamblu uniformă a
regiunilor statului respectiv. Acest lucru se poate observa foarte bine în cazul Italiei unde discrepa nŃa
este foarte mare între nordul puternic dezvoltat și sudul slab dezvoltat și deasemenea cazul Norvegiei
unde datorită dispunerii alungite a teritoriului la latitudini mari, nordul Ńării (Laponia) se deosebe ște
clar de sudul populat și dezvoltat.
Multe alte Ńări își regăsesc configuraŃia teritor iului în diverse forme geometrice: formă aproape
circulară (România, Uruguay) sau poligonală ( FranŃahhexagon, Togo, Ghana, Benin). Aceste două
subtipuri înscriinduhse în categoria statelor compacte , cu numeroase avantaje precum posibilitatea
asigurării legăturilor de transport și aprovizionar e eficiente, posibilitatea unei bune administrării
politice toate acestea conlucrând la o dezvoltarea uniformă de ansamblu.
Ca un subtip al configuraŃiei compacte se înscriu teritoriile statale cu protuberanŃe . Acestea se
prezintă sub forma unei configuraŃii compacte din c are pleacă o prelungire a teritoriului ce intră, su b
forma unei pene în teritoriul altui stat (provincia Shaba, fostă Katanga h Zair), sau chiar sub forma unui
coridor ce separă două sau mai multe state (coridor ul Caprivi h Namibia, coridorul Vakhan h
Afganistan).
Cel mai bun exemplu în demonstrarea configuraŃiei cu protuberanŃe îl constituie teritoriul
Republicii Zair care prezintă ambele tipuri de exte nsiuni, atât cea de pană (extensiunea teritorială a
unui stat în interiorul altui stat) în partea de SE , ce pătrunde pe teritoriul Zambiei cca. 300 km.
lungime. Regiunea Shaba, după podișul cu același nu me, fostă Katanga are o mare importanŃă
strategică mai ales prin resursele de subsol ce le deŃine în cantităŃi mari (uraniu și cupru). În part ea de
NV a Zairului se află coridorul ce asigură ieșirea la Oceanul Atlantic al acestei Ńări. Coridorul are o
lungime de aproximativ 500 km. lungime și 100 km. l ăŃime medie și separă Congo de Angola.
Un alt tip al configuraŃiei teritoriului este cel polimeric sau fragmentat. Caracteristica acestui
tip constă, în comparaŃie cu cele monomerice sau co mpacte al căror teritoriu este format dintrhun
singur nucleu, în existenŃa mai multor nuclee terit oriale, fie numai părŃi continentale (cazul exclave lor,
sau cazul Pakistanului până în 1971), sau părŃi con tinentale asociate cu insule (Grecia, Danemarca,
Canada, Filipine), sau numai insule (Marea Britanie , statele insulare din Oceanul Pacific).
Pe lângă numeroasele avantaje ce le prezintă acest tip de configuraŃie, o serie de dezavantaje
tind să contrabalanseze situaŃia. În plan geostrate gic, dispersarea largă a insulelor grecești până în
apropierea Ńărmurilor Turciei și corelarea cu desco perirea în 1973 a mari zăcăminte de petrol în
subsolul platoului continental pe care se află aces te insule, a generat o serie de puternice tensiuni între
cele două Ńări. În plan politic și economic legătur a dintre insulele aflate la mari distanŃe și nucleu l
central poate fi dificilă. De asemenea, între insul ele teritoriului statal, pot exista mari deosebiri din
punct de vedere al resurselor și posibilităŃilor de locuire, ceea ce poate explica inegalitatea răspân dirii
populaŃiei și dezvoltării economice.
Cazul tipului de stat perforat se caracterizează prin prezenŃa în interiorul teri toriului statal a
unor unităŃi teritoriale aparŃinând altor state ( c azul enclavelor), sau chiar existenŃa în cadrul ter itoriului
statal a unui minihstat (Vatican, San Marino). În c azul teritoriilor ocupate de populaŃie de aceeași e tnie
cu a unui stat vecin, situaŃia poate reprezenta o problemă în cazul revendicării alipirii la Ńara mam ă.
Cel mai reprezentativ exemplu este cel al enclavei Nagorno Karabah situată pe teritoriul
Azerbaidjanului dar populată în proporŃie de 80 % d e armeni, ceea ce a dus în 1992h93 la un sângeros
conflict armat între Armenia și Azerbaidjan.

4.2.1.4. Delimitarea teritoriului de stat – frontiera de st at

Frontiera de stat reprezintă „o linie reală sau ima ginară trasată între diferite puncte pe suprafaŃa
terestră, care delimitează teritoriul statelor într e ele shau faŃă de marea liberă și spaŃiul

extraatmosferic“(Geamănu, 1981), sau o „linie natur ală sau convenŃională care desparte teritoriul unui
stat de teritoriul altor state sau întinderi de apă care nu fac parte din teritoriul său” (DicŃionarul
explicativ al limbii române, 1996). Dacă în ambele definiŃii, prezentate, frontiera apare ca o linie de
demarcaŃie , în DicŃionarul de geografie umană (1999), ea apar e ca un „ spaŃiu de separaŃie între două
state, de natură convenŃională sau impus, ce delimi tează teritoriul în care își poate exercita
suveranitatea exclusivă fiecare dintre ele”. Tot în acest sens este și definiŃia lui Voicu Bodocan (19 97),
care consideră frontiera „un areal politicohgeograf ic, la limita unei unităŃi politice bine definite . ..”.
Delimitarea propriuhzisă a teritoriilor de stat car e apare pe hartă sub forma unor linii de
demarcaŃie este în realitate constituită din zone d e lăŃimi variabile înconjurate de garduri sau zidur i în
interiorul cărora apar borne de demarcaŃie care mar chează în teren puncte cu coordonate topografice
stabilite prin tratate internaŃionale. Aceste borne indică planul imaginar vertical al graniŃei de sta t și
deci limita exercitării atributului suveranităŃii a supra teritoriului.
Ca și teritoriul de stat, frontierele au jucat un r ol important în relaŃiile internaŃionale, fiind sup use
celor mai neprevăzute controverse. Din acest punct de vedere putem afirma că noŃiunea frontierei de
stat este complementar indispensabilă noŃiunii de t eritoriu de stat ea integrânduhse organic în
componenŃa statului, reprezentând „limita juridică în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sha
deplină și exclusivă, iar naŃiunea dreptul ei la au todeterminare“.
Un aspect important al analizei frontierei îl repre zintă identificarea și clasificarea acestora. În
acest sens vom folosii următoarele criterii: geneti c, morfohstructural, funcŃional și statutului legal al
demarcaŃiei.
Criteriului genetic explică atât originea frontierelor cât și momentul „trasării” graniŃelor.
Clasificarea conform acestui criteriu, elaborat de Richard Hartshorne, în care momentul trasării
frontierei este raportat la momentul stabilirii pop ulaŃiei, indică trei tipuri de frontiere: anteceden te
(anterioare stabilirii populaŃiei), subsecvente (în paralel cu fixarea și dezvoltarea populaŃiei) și
supraimpuse (ulterioare stabilirii populaŃiei).
Frontierele antecedente indică un tip de demarcaŃie spaŃială anterioară fo rmării teritoriale a
statului. Exprimarea specifică acestui tip de front ieră este reprezentată de demarcaŃiile spaŃiale
efectuate în perioada Marilor descoperiri geografic e, înaintea fixării comunităŃilor coloniale. Spre
exemplu, graniŃa dintre SUA și Canada, a fost fixat ă înaintea constituirii statelor respective.
Frontierele subsecvente indică un tip de demarcaŃie spaŃială produs al pro cesului istoric de
formare a statelor, început odată cu cristalizarea conștiinŃei teritoriale a grupurilor umane. Acest t ip
este specific majorităŃii statelor europene în care fixarea limitelor teritoriale sha realizat prin ac orduri
succesive în urma conflictelor dintre părŃi.
Frontierele supraimpuse indică un tip de demarcaŃie realizat ulterior stab ilirii populaŃiei. Ca
exemple specifice notăm trasarea arbitrară a fronti erelor coloniale din Africa, în care interesele mar ilor
puteri au contrazis de cele mai multe ori realităŃi le etnohteritoriale locale.
Criteriului morfoKstructural impune analiza traseului frontierei și a modului de trasare,
delimitând frontiere artificiale și frontiere natur ale.
Frontierele artificiale , pot fi frontiere geometrice sau frontiere astrono mice.
• Frontierele geometrice sunt constituite din linii drepte (de unde și denu mirea de geometrice),
trasate în zone slab populate sau nevalorificate, c are despart teritoriile statelor. Uneori din anumit e
consideraŃii de ordin practic (spre exemplu, pentru a nu despărŃi o localitate de sursele de alimentar e cu
energie și apă, din cauza unor fenomene naturale pr ecum aluviuni, ridicări de terenuri ș.a.), se admit e
ca frontiera geometrică să se abată de la linia dre aptă. Exemple : frontierele între Algeria și Mali, între
Mali și Mauritania, Libia și Ciad, etc.
• Frontierele astronomice coincid, după direcŃia lor, cu paralela sau meridi anul geografic fiind
folosite mai frecvent paralelele ( o porŃiune de fr ontieră dintre S.U.A. și Canada).
Frontierele naturale se împart în: frontiere terestre, frontiere fluvia le, frontiere maritime și
frontiere aeriene.
• Frontiera terestră desparte uscatul dintre două state. Ea poate fi ar tificială (geometrică) sau
naturală (în regiunile de munte, frontiera urmează linia vârfurilor cele mai înalte).
• Frontiera fluvială separă în două părŃi apele unui fluviu situat într e teritoriile a două state. Linia
imaginară de demarcaŃie urmărește în general linia talvegului, dar Ńine cont și de particularităŃile a pelor
de frontieră.
• Frontierele maritime constau în linia exterioară a mării teritoriale, p e care șiho fixează fiecare
stat Ńinând cont de anumite limite. În cazul limite lor laterale acestea se stabilesc de comun acord cu
vecinii.
• Frontierele aeriene sunt linii perpendiculare care pornesc de la front ierele terestre sau acvatice în
sus, până la limita inferioară a spaŃiului cosmic.

BIBLIOGRAFIE

1. BĂDESCU, I., DUNGACIU, D., Sociologia și geopolitica frontierei , Editura Floarea Albastră,
București, 1995;
2. BĂDESCU, I., MIHĂILESCU, I., Geopolitică, globalizare, integrare , Editura Mica Valahie,
București, 2003;
3. BODOCAN, V., Geografie politică, Editura Presa Universitară Clujeană, ClujhNapoca, 1 997;
4. BRZEZINSKI, Z., Marea tablă de șah. SupremaŃia americană și imperat ivele sale geostrategice ,
Editura Univers Enciclopedic, București, 2000;
5. CHAUPRADE, A., THUAL, F., DicŃionar de geopolitică . State, concepte, autori , Grupul Editorial
Corint, București, 2003;
6. CLAVAL, P., Geopolitică și geostrategie. Gândirea politică, spa Ńiul și teritoriul în secolul al XX ,
Editura Corint, București, 2001;
7. FRĂSINEANU, D., Geopolitica , Editura România de Mâine, București, 2005, 2007;
8. GLASSNER, M.I., Political geography , Second Edition, John Wiley&Sons, New York, 1996;
9. KISSINGER, H., DiplomaŃia , Editura All, București, 2002 ;
10.LACOSTE, Y., Dictionnaire de géopolitique , Flammarion, Paris, 1993;
11.POP, A., Geopolitica , Editura Sylvi, București, 2003;
12.POSEA Gr., România geografie și geopolitică , Editura FundaŃiei „România de Mâine“, București,
1999.
13.RAMONET, I., Geopolitica haosului , Editura Doina, București, 1998;
14.SAVA, I.N., Geopolitica.Teorii și Paradigme clasice. Școala geo politică germană , Editura Infoh
Team, București, 1997;
15.SIMION, T., Geopolitica în pragul mileniului III, Editura Roza Vânturilor, București, 1998.
16.TĂMAȘ, S., Geopolitica S o abordare prospectivă , Editura Noua Alternativă, București, 1995;
17.VASILE, P., COȘCODARU, I., Centrele de putere ale lumii. De la unipolaritate l a multipolaritate ,
Editura ȘtiinŃelor Sociale și Politice, București, 2003;
18.* * * Geopolitica , vol. I, Editura Glasul Bucovinei, Iași, 1994;