Conf. univ. dr. Dănuț CHIRLEȘAN Absolvent, Ștefan Andrei Iași 2011 UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA… [605675]

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA
AFACERILOR
SPECIALIZAREA FINANȚE ȘI BĂNCI

LUCRARE DE LICENȚĂ

Conducator științific,
Conf. univ. dr. Dănuț CHIRLEȘAN

Absolvent: [anonimizat]
2011

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA
AFACERILOR
SPECIALIZAREA FINANȚE ȘI BĂNCI

Impactul adoptării monedei euro în
România

Conducator științific,
Conf. univ. dr. Dănuț CHIRLEȘAN

Absolvent: [anonimizat]
2011

Cuprins
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 1
Capitolul 1 – Uniunea Europeană ………………………….. ………………………….. ………………………….. 2
1.1 Integrarea României în Uniunea Europeană ………………………….. ………………………….. ……… 4
1.2 Istoricul Uniunii Monetare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 6
Planul Barre ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 6
Raportul Werner ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 6
Șarpele Monetar ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 7
Sistemul Monetar European ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 10
Planul Delors ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 12
Tratatul de la Maastricht ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 14
1.3 Avantajele Monedei Euro ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 15
1.4 Dezavantaje ale Monedei Euro ………………………….. ………………………….. ……………………… 17
Capitolul 2 – Criterii de convergență pentru adoptarea Euro ………………………….. ……………. 18
2.1. Mecanismul ratei de schimb (ERM și ERM II) ………………………….. ………………………….. . 18
2.2 Convergența nominală și convergența reală ………………………….. ………………………….. …….. 23
2.2.1 Criteriile nominale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 26
2.2.2 Criteriile reale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 32
Capito lul 3. Îndeplinirea de către România a criteriilor de convergență nominale si reale 33
3.1 Criterii de convergență nominale ………………………….. ………………………….. …………………… 33
3.1.1 Deficit bugetar ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 34
3.1.2 Datoria publică ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 34
3.1.3 Rata inflației ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 34
3.1.4 Dobânzi pentru creditele pe termen lung ………………………….. ………………………….. ….. 35
3.1.5 Stabilitatea cursului de schimb ………………………….. ………………………….. ………………… 36
3.2 Criteriile reale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 38
ANEXE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 41
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 47

1
Introducere

"Adoptarea euro înseamnă foarte multă rigoare, iar pentru o societate care nu este
obișnuită cu rigoarea, poate însemna chiar durere" (Mugur Isărescu).
Continentul European a cunoscut, de -a lungul timpului, evoluția unor sisteme
monetare naționale cu unit ăți monetare emise de către diferite state, pornind de la dreptul
suveran al acestora.
“Moneda fiind o instituție istorică ea a urmat și urmează totdeauna evoluția
societății umane. Rolul esențial al monedei este totdeauna același ȋnsă la răstimpuri
relati ve mari formele și tehnica ei de lucru se schimbă.” Moneda a contribuit decisiv la
desenarea spațiului economic național prin evidențierea “funcției de asigurare a unității și
coeziunii unei națiuni, constatȃndu -se pe bună dreptate că moneda este de multe ori
mijlocul prin care se sting conflictele ȋntre diferitele grupuri sociale precum și ȋntre
generații.”
Diferențele de paritate între țările statelor membre ale Uniunii Europene, povara
unor calculații și recalculații în funcție de țările străbătute în co ncediu sau în călătorii de
afaceri, diferențele de comisioane din diferitele sisteme bancare și nu în ultimul rînd
dificultatea unor proceduri care tindeau din ce în ce mai mult înspre simplificare
administrativă, au făcut din ideea monedei Euro un simbol al Uniunii. Astfel, în 1994 au
demarat pregătirile în vederea realizării monedei unice, care să înlocuiască monedele
naționale ca monedă de cont, începând cu 1999, și fizic, din 2002. Moneda va deveni astfel
una din modalitățile prin care se demonstrează c ă unitatea este mai puternică decat
diversitatea în spațiul european, simbol al apartenenței la același sistem și punct de reper
pentru orizontul unor interese comune. În momentul lansării, la 1 ianuarie 1999, euro a
devenit noua monedă oficială a 11 state membre, înlocuind, în două etape, vechile monede
naționale – precum marca germană și francul francez. La început, euro a fost introdus ca
monedă virtuală pentru efectuarea de operațiuni de plată care nu implicau bancnote și
monede, precum și în scopuri co ntabile, în timp ce vechile monede, considerate subunități
ale euro, continuau să fie folosite pentru efectuarea de plăți în numerar. Ulterior, la 1
ianuarie 2002, euro a fost introdus sub formă de bancnote și monede.
Zona euro a devenit o ancoră de stabil itate, avȃnd ȋn vedere ponderea economiei
zonei euro, ȋn cadrul căreia se desfășoară cea mai mare parte a comerțului UE. Aceasta
deține un scut de protecție pentru a face față mai bine șocurilor economice externe decat ȋn
trecut cȃnd statele membre dispune au doar de monedă națională.

2
Capitolul 1 – Uniunea Europeană

Uniunea Europeană reprezinta o entitate politică, socială și economică, dezvoltată
în Europa.
În anul 1957 șase țări europene (Belgia, Franța, Germania, Italia, Olanda și
Luxembourg) au organiz at o alianta in cadrul Tratatul de la Roma, prin care lua nastere
Comunitatea Economică Europeană.
În prezent Uniunea Europeană cuprinde un numar de 27 de membrii, dintre care 6
membrii fondatori în 1957 si alte 21 de state au aderat succesiv:

Anul aderării Țara
1973 Danemarca
Irlanda
Marea Britanie
1981 Grecia
1986 Portugalia
Spania
1995 Austria
Finlanda
Suedia
2004 Cipru
Estonia
Letonia
Lituania
Malta
Polonia
Republica Cehă
Slovacia
Slovenia
2007 România
Bulgaria
Tabel 1. Anul aderarii tarilor membre la Uniunea Europeana

Aderarea României la Uniune Europeană a avut loc la data de 1 ianuarie 2007.
Această dată a fost propusă la summitul de la Salonic din 2003 și confirmată la Bruxelles

3
pe 18 iunie 2004. Raportul de țară privind progresele României din octombrie 2004 a
afirmat de asemenea data de 1 ianuarie 2007 ca dată de aderare pentru România și
Bulgaria. Cele două țări au semnat Tratatul de Aderare pe 25 aprilie 2005 la Abația
Neumuns ter din Luxembourg.
România a devenit a șaptea țară din UE după numărul de locuitori. Țara
desemnează 35 de deputați pentru Parlamentul European, dar numărul acestora va scădea
printr -o reorganizare a locurilor din Parlament stipulată în Tratatul de la Nis a. Limba
română a devenit una dintre limbile oficiale ale Uniunii (a șaptea după numărul de
vorbitori), urmând ca oricare cetățean al UE să se poată adresa instituțiilor în această
limbă. Denumirea de “Uniune Europeană”, în limba română, a primit statut of icial.1
Integrarea în Uniunea Europeană a influențat și relațiile regionale ale României. În
consecință, România a impus un regim de vize pentru câteva state est -europene precum
Republica Moldova, Serbia, Muntenegru, Rusia, Ucraina, Belarus, și Turcia.
Oficialii consideră că țara face parte atât din Europa Centrală cât și din Balcani.
Acest lucru reflectă ambițiile dualiste ale guvernului român, care dorește îmbunătățirea
integrării euro -atlantice a țării, concomitent cu crearea unei zone de stabilitate la Marea
Neagră.
Aderarea la zona euro va reprezenta un alt pas important pe care România trebuie
să-l facă. Conform reglementărilor actuale, adoptarea euro nu poate fi realizată mai curând
de doi ani de la data intrării în Uniunea Europeană. De altfel dacă a derarea la zona euro
este în sine un obiectiv strategic de mare importanță, momentul efectiv în care decizia este
pusă în aplicare va trebui cântărit cu multă grijă, pentru a vedea care sunt avantajele, dar și
restricțiile pe care acest demers le antreneaz ă.
Din Uniunea Economică și Monetară, ca formă de integrare, fac parte toate cele 27
de state membre ale Uniunii Europene, cu deosebire că unele dintre ele fac parte din zona
Euro, iar altele nu.
Din această perspectivă, statele membre se clasifică în urmă toarele categorii:
a) state membre care au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Cipru, Finlanda,
Estonia, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia,
Slovacia, Slovenia, Spania
b) state membre care se află în faza de p regătire a adoptării monedei unice și din
această perspectivă fac parte din Mecanismul ratei de schimb 2 : Danemarca, Letonia,
Lituania.

1 Conform datelor furnizate de Institutul National de Statistica

4
c) două state: Marea Britanie și Danemarca beneficiază de clauza opt -out (se aplică
numai statelor membre ale spațiului comunitar la data semnării Tratatului de la
Maastricht), care le permite să aleagă dacă să facă parte sau nu din zona euro. Dintre
acestea Danemarca a renunțat la aplicarea clauzei și a intrat în Mecanismul ratei de schimb
2.
d) celelalte state membre car e au statutul de ,,stat membru cu derogare de la
adoptarea euro” vor trebui să adere la euro într -o perioadă nedeterminată. Din această
categorie fac parte:Suedia, România, Bulgaria, Cehia, Polonia și Ungaria.2

1.1 Integrarea României în Uniunea European ă

România a fost prima țară din Europa Centrală și de Est care a avut relații oficiale
cu Comunitatea Europeană. În ianuarie 1974, o înțelegere a inclus România în Sistemul
Generalizat de Preferințe al Comunității, după care a semnat o serie de acorduri c u
Comunitatea Economică Europeană (CEE) pentru facilitarea schimburilor comerciale. În
1980, România a procedat de cunoașterea de facto a Comunității Economice Europene,
prin semnarea Acordului privind crearea comisiei mixte România – CEE, concomitent,
fiind semnat și Acordul asupra Produselor Industriale.
Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990,
urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare. Acordul European a
intrat în funcțiune în februarie 1995. Prevede rile comerciale au fost puse în aplicare
începând din 1993 print -un ,,Acord Interimar”. România a trimis solicitarea de a deveni
membru pe 22 iunie 1995, împreună cu Declarația de la Snagov, un document semnat de
toate cele paisprezece partide politice ale României, în care acestea își exprimau sprijin
pentru integrarea europeană.
În iulie 1997, Comisia și -a publicat ,,Opinia asupra Solicitării României de a
Deveni Membră a Uniunii Europene”. În anul următor, a fost întocmit un ,,Raport privind
Progresele R omâniei în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană”. În următorul raport,
publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu
România. După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999,
negocierile de ad erare cu România au început la 15 februarie 2000.

2 http://www.ecb.int/euro/intro/html/map.ro.html

5
Obiectivul României a fost de a obține statutul de membru cu drepturi depline în
2007. La summit -ul de la Thessaloniki (Salonic) din 2004 s -a declarat că Uniunea
Europeană sprijină acest obiectiv.
În Raport ul de țară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară
europeană în grupul popularilor creștin -democrați, se menționează că ,,Finalizarea
negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă
România nu rez olvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupției și punerea
în aplicare a reformei”.
Recomandările destinate autorităților române privesc:
-măsuri anticorupție;
-independența și funcționarea sistemului fudiciar;
-libertatea presei;
-stoparea abuzurilor poliției.
Amendamentul 19 al aceluiași raport a dat cele mai multe emoții la București,
deoarece în acesta se propunea inițial suspendarea negocierilor cu România. Parlamentul
European cere Comisiei o analiză și o monitorizare permanentă a probl emelor menționate
în raport și raportarea acestora către parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei și
Consiliului să reorienteze startegia de aderare a României, pentru a îndruma această țară
către un stat de drept. Cere Comisiei să stabilească de urgență un plan pentru o
monitorizare mai bună și mai eficientă a implementării acelei părți a legislației europene
deja adoptate de România, în special în ceea ce privește justiția și afacerile interne, se arată
în Amendament.
După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s -a dat câștig de cauză,
însă s -au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacționat
imediat prin realizarea unui plan de acțiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârșitul
anului și pe parcursul a nului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privința
României iar la summit -ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite, România a
primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria și celelalte 10
state car e au aderat la 1 mai la Uniune și că Uniunea Europeană are în vedere integrarea
acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului. Comisarul european pentru extindere.
Gunter Verheugen, a exprimat de multe ori în vizitele sale dorinta Uniunii de a vedea
Români a cât mai repede ca membru cu drepturi depline al acesteia.
România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la
Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la
Abația Neumunster din Luxembourg, urmând ca cele două țări să adere la 1 ianuarie 2007 ,

6
cu excepția cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în
care aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).

1.2 Istoricul Uniunii Monetare

Integrarea monetar ă în cadrul SME a fost inițiată în prima faz ă prin “Planul Barre”,
urmat ă apoi de “Raportul Werner”, “ Șarpele Monetar”, “Sistemul Monetar European”,
“Raportul Delors” și “Tratatul de la Maastricht”.

Planul Barre3
La data de 12 februarie 1969, Comisia Europeana a decis să prezin te un
memorandum Consiliului Europei, având drept subiect politicile ce vor fi adoptate în
cadrul Comunității, cu scopul de a face față problemelor financiare și economice. Planul
Barre, sub denumirea cu care a fost cunoscut memorandumul, cuprindea două ma ri
principii: coordonarea politicilor monetare și convergența acestora.
Convergența politicilor economice avea ca bază evoluția obiectivelor agregate
economice: preț, producție, soldul balanței de plăți și a celei comerciale. Planul Barre a
propus comparat ive intre politicile statelor membre prin intermediul unor întâlniri și
discuții între miniștrii responsabili cu politica financiară și monetară la vremea respectivă.
Politicile economice urmau să fie coordonate prin punerea în practică a unui sistem de
indicatori ce trebuiau să dezlănțuiască o examinare a situației economice a țării care se
confrunta cu derapaje de la obiectivele fundamentale de politică economică.
La data de 17 iulie 1969, Consiliul Miniștrilor de Finanțe ai celor 6 țări a decis ca
în caz ul în care un stat membru va adopta decizii monetare pe termen scurt, ce vor afecta și
celelalte state membre, se vor organiza întruniri și consultări prealabile între Comitetul
Monetar, Comitetul de Politică Conjuncturală și Comitetul de Politică Bugetară .

Raportul Werner4
În luna octombrie 1970, omul politic și economist Pierre Werner a realizat un
raport cu privire la modalitatea de funcționare a Uniunii Economice și Monetare (UEM),
plan ce trebuia realizat până în anul 1980.

3 http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/euint/html/ei_003.ro.html
4 http://www.europeana.ro/index.php/2010/12/09/planul -werner/

7
Planul Werner a fost extrem de precis în privința obiectivelor UEM ce urmau să fie
executate în cadrul a două etape până la finele anului 1980. Uniunea Economică Monetară
urma să realizeze o convertibilitate totală a monedelor membre, eliminarea fluctuațiilor
cursului de schimb, fix area parităților și a cursurilor valutare și liberalizarea fluxurilor de
capital. Toate obiectivele enumerate urmau să aibă un caracter irevocabil.
Raportul întocmit de Pierre Werner conținea referiri concise. În centrala sistemului
instituțional se situa sistemul comunitar al băncilor central -europene ce urma să fie realizat
cu scopul de a elabora și monitoriza elementele de fond ale politicii monetare comune și
ale politicilor cursului de schimb în raport cu monedele celorlalte țări.
Raportul Werner a avu t un caracter expresiv cu privire la politicile unitare în raport
cu țările care nu făceau parte din cadrul Uniunii Monetare. Acesta a acordat o mare
importanță liberei circulații a bunurilor, capitalului, forței de muncă și a serviciilor însă
acesta a dec is ca mobilitatea factorilor de producție va putea fi finanțată și prin transferuri
de fonduri publice pentru a putea fi monitorizat dezechilibrul regional și structural, ce se
va accentua. Raportul Werner a mai acordat importanță asupra atingerii unei ra te a inflației
reduse și a atingerii convergenței macroeconomice.
Dezechilibrele externe erau rezultatul diferențelor ce existau la momentul respectiv
în cadrul gestionării cererii interne. La momentul respectiv existau numeroase restricții cu
privire la libera circulație a capitalului însă clasa politică din aceea vreme nu realiza faptul
că fluxurile de capital speculative puteau provoca evoluții ale cursului de schimb ample, cu
toate că indicatorii macroeconomici nu sugerau ajustarea ratelor din cadrul s chimbului
valutar.
Planul Werner a fost adoptat la nivel politic în cadrul rezoluției din data de 22
martie 1971 în scopul realizării pe etape a UEM, prima etapă urmând a fi atinsă în anul
1973.

Șarpele Monetar
La data de 12 Aprilie 1972, Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda,
țări membre ale Comunitații Economice Europene, semnează un tratat la Basel prin care
propun ca începând din data de 24 Aprilie 1972, ecartul dintre două monede participante
(calculat pe baza cursurilor încrucișate fa ță de dolar) să fie redus de la 4,5% la 2,25,
însemnând o marjă de fluctuație de ±1,125%.
Astfel este creat “ș arpele monetar ”, denumire ce simbolizează mișcarea
monedelor europene care flotează față de celelalte monede europene.
Mecanismul șarpelui monetar a prevăzut inițial o dublă corelare:

8
 ±2,25% față de paritatea între fiecare monedă din sistem și USD –
conturând “ tunelul ” – obligație pentru băncile centrale prevăzută prin
Acordul de la Washington, rezultând o bandă de fluctuație de 4,5%
 ±1,125 față de paritatea între o monedă europeană din sistem și fiecare din
celelalte monede membre – formând astfel “șarpele” – constrângere nou –
asumată de băncile centrale europene participante, adică o bandă de
fluctuație de 2,25% .
Rezultatul celor două const rângeri, urmărirea variației unei monede pe piață atât
față de dolarul american, cât și față de toate celelalte monede din sistem, a fost numit
“șarpele în tunel ”. Practic, totul se reduce la urmărirea ecartului dintre moneda cea mai
puternică și cea mai s labă; în toate aceste condiții diametrul șarpelui monetar (2,25%) este
egal cu jumătatea diametrului tunelului (4,5%), iar șarpele fluctuează liber în tunel.
Băncile centrale membre își asumau obligația de a interveni în dolari la limitele
tunelului și în una din monedele comunitare, după caz, la limitele șarpelui.
Obligația băncilor centrale participante de a menține cursurile fixe și față de
monedele europene a determinat apariția unei noi probleme și anume că ele aveau nevoie
nu numai de rezervele valuta re în USD ci și în monedele tuturor celorlalte țări membre ale
mecanismului șarpelui monetar, dintre care unele de importanță nesemnificativă în
comerțul mondial și fără statut de monede internaționale.
Inconvenientul crearii unor rezerve valutare consiste nte în toate monedele
participante a fost evitat printr -o înțelegere între băncile centrale, prin care își acordau
reciproc, în mod automat, facilități de credit în cantități nelimitate (sub formă de swap –
uri) pe termen foarte scurt, reînnoibile până la tr ei luni.
În data de 16 martie 1973, în cadrul Conferinței Monetare de la Paris ,
participanții la mecanismul șarpelui monetar convin asupra unor modificări în modul de
funcționare, impuse de recentele schimbări produse în sistemul monetar internațional. În
condițiile renunțării pe plan internațional la cursurile fixe și generalizării cursurilor flotante
(din data de 15 martie 1973), se renunță la obligativitatea susținerii cursului monedelor
naționale față de dolarul SUA – mai ales că acesta tocmai fusese di n nou devalorizat, la
data de 12 februarie 1973, dar rămâne valabila obligația fluctuării concertate a cursurilor
monedelor europene: dispare tunelul în care fluctua “șarpele monetar” și începe cea de -a
doua etapa a șarpelul monetar, “ș arpele fără tunel ”.
În perioada de existență a șarpelui monetar, între 24 aprilie 1972 și 12 martie 1979,
au avut loc mai multe “revizuiri” ale parităților oficiale (devalorizări și revalorizări). Astfel
marca germană este revalorizată de patru ori, guldenul olandez și coroan a norvegiană o

9
dată, coroana daneză este devalorizată de patru ori, francul francez o dată, coroana
norvegiană de cinci ori și cea suedeză de două ori.
Întrucât menținerea cursului monedelor naționale în limitele stabilite se făcea
uneori cu dificultate și cu prețul unor grave tensiuni monetare interne, când revizuirile de
parități nu au mai fost suficiente, autoritățile monetare au fost nevoite să apeleze chiar la
măsura extremă a retragerii monedei naționale din sistem, fapt evidențiat în tabelul
următor:5
Data Moneda intrată (sau ieșită) în (din) șarpele
monetar
1 mai 1972 Aderarea coroanei daneze, lirei irlandeze și
a lirei sterline
23 mai 1972 Aderarea coroanei norvegiene
23 iunie 1972 Retragerea lirei irlandeze și a celei sterline
27 iunie 1972 Retragerea coroanei daneze
10 octombrie 1972 Reintrarea coroanei daneze
13 februarie 1973 Retragerea lirei italiene
14 martie 1973 Aderarea coroanei suedeze
19 ianuarie 1974 Retragerea francului francez
10 iulie 1975 Reintrarea francului francez
15 martie 1976 Retragerea francului francez
28 august 1977 Retragerea coroanei suedeze
12 decembrie 1978 Retragerea coroanei norvegiene
Tabel 2 – Intrări și ieșiri ale monedelor europene în și din șarpele monetar

Astfel, înainte de renunțarea la șarpele monetar, în sistem rămăseseră doar cinci
monede comunitare: marca germană, guldenul olandez, francul belgian, cel luxemburghez
și coroana daneza.
Absența coordonării între țări a transformat șarpele monetar într -un recul al
integrării europene6, la dispariția sa țările fiind mai departe de uniunea monetara decât
fuseseră cu cațiva ani înainte, în momentul Planului Werner.

5 Turliuc V, Cocriș V., Stoica O., Roman A., Dornescu V., Chirleșan D. – Monedă și credit, Editura
Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010, p. 128
6 Manolescu Gheorghe – Monedă și credit, Editura Fundației “România de Mâine”, București 2001, p. 201.

10
Sistemul Monetar European7
Bazele Sistemului Monetar European (SME) au fost puse în cadrul Consiliului
European de la Bremen, din data de 7 iulie 1978, fiind consecința unei inițiative comune a
cancelarului german Helmut Schmidt și a președintelui francez Valéry Giscard d’Estaign,
într-o perioadă de mare instabilitate pe plan monetar în Europa c omunitară.
În cadrul Consiliului de la Bremen a fost conturat în linii mari viitorul SME, însă
acesta a fost creat la data de 6 decembrie 1978 prin Rezoluția Consiliului European de la
Bruxelles și a intrat în funcțiune la 13 martie 1979.
Între șarpele mon etar și Sistemul Monetar European există o serie de asemănări:
 Ambele presupun o participare voluntară;
 Ambele au în vedere crearea unei zone de stabilitate monetară
 Obligațiile asumate de un stat membru sunt similare atât în cadrul șarpelui
monetar cât și în cadrul SME: menținerea unui sistem de cursuri fixe,
intervenția pe piață a băncilor centrale, atât prin cumpărări cât și prin
vânzări de valută.
Cu toate acestea, diferențele dintre aceste două etape evidențiază caracterul
superior al Sistemului Moneta r European, evidențiat în cadrul următor:
 Apariția ECU (European Currency Unit), fiind o monedă comună ce va
avea rolul central în SME
 Existența unui indicator de divergență care va declanșa intervenția băncilor
centrale pe piața valutară.
 Perfecționarea ș i instituționalizarea sprijinului destinat intervenției pe piața
pentru menținerea cursului în limitele prestabilite.
 Marja de fluctuație de ± 2,25% a fost completată de o marjă de fluctuație
extinsă, de ± 6%.
O altă diferență între cele doua sisteme este faptul că, spre deosebire de șarpele
monetar care permitea participarea monedelor unor state din afara Comunității Economice
Europene (coroana daneză, lira irlandeză, lira sterlină, coroana suedeză, coroana
norvegiană), în cadrul SME pot participa doar sta tele membre.
Sistemul Monetar European este format din trei componente:
 Moneda comună, ECU

7 Turliuc V, Cocriș V., Stoica O., Roman A., Dornescu V., Chirleșan D. – Monedă și credit, Editura
Universității “Alexandr u Ioan Cuza”, Iași, 2010, p. 133

11
 Mecanismul de cursuri fixe, cunoscut de asemenea și sub denumirea de
mecanismul ratelor de schimb (MRS), având drept rolul de componentă
fundamentală în cadrul SME
 Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM)

1. ECU reprezenta un „cos” în care se introduceau în proportii determinate (în
virtutea unui acord unanim al statelor participante) diferitele monede ale tarilor
UE ce faceau parte din Sistemul Monetar European (SME)8.
ECU a fost calculat după aceleași criterii aplicate în cazul altui coș valutar
consacrat, DST. Cantitatea determinată din fiecare valută componentă care a fost luată în
calcul pentru stabilirea valorii ECU a fost stabilită în funcție de:
 Importanța relativă a PIB -ului fiecărei țări participante pe o perioada d e 5
ani
 Ponderea țării în comerțul intracomunitar pe o perioadă de cinci ani
 Participarea fiecărei bănci central la mecanismul de sprijin pe termen scurt
prevăzut în cadrul Fondului European de Cooperare Monetara
Ponderea monedelor aflate în componența ECU s-a modificat în timp (începând cu
anul 1979) și ca urmare a realinierii parităților, monedele au fost revalorizate obținând o
pondere mai mare în coș, pe seama celorlalte monede.

2. ECU a fost punctul central al MRS, înlocuind dolarul din mecanismul
șarpel ui monetar. Pentru toate monedele participante la mecanismul de cursuri fixe SME
se definește un curs -pivot față de ECU, numit și curs central.
Folosind metoda cursurilor încrucișate, plecând de la cursurile -pivot față de ECU,
se obțineau cursurile -pivot b ilateral ale fiecărei monede din sistem față de celelalte
monede participante.
Ansamblul cursurilor -pivot bilateral era numit grila de parități.
Aplicând marja de fluctuație autorizată, de ±2,25% la cursul -pivot bilateral, se
obțin cursurile -limită de inte rvenție pentru fiecare monedă față de celelalte, reprezentând
valorile limită superioară și inferioară între care poate varia cursul efectiv/de piață.
3. Mecanismul de creditare pentru susținerea intervențiilor băncilor centrale pe
piața valutară a fost pusă la punct prin Fondul European de Cooperare
Monetara, structură având ca punct de plecare mecanismul șarpelui monetar. La

8 http://www.europeana.ro/euro/ecu.htm

12
FECOM au participat toate țările membre care aveau moneda în componența
ECU cu 20% din rezervele lor în aur și valută. În funcție de pe rioada de
acordare a creditului, prin FECOM se puteau obține trei tipuri de finanțări:
a) Finanțarea pe termen foarte scurt (până la 75 de zile, acordat între băncile
centrale)
b) Susținerea monetară pe termen scurt (concepută pentru finanțări în caz de
deficit temporar al balanței de plăți, pentru trei luni cu posibilitatea
reînnoirii, acordat între băncile centrale)
c) Sprijin financiar pe termen mediu (acordat între țările membre pe o
perioadă cuprinsă de regulă între 2 și 3 ani)

Planul Delors9
În 1988, la adunarea de la Hanovra, liderii europeni au dat undă verde pentru
crearea unui Comitet însărcinat cu prefigurarea Uniunii Monetare. Acesta a inclus
guvernatorii băncilor centrale din țările membre și numeroși experți. Delors a devenit
primul președinte la Comitetului respectiv.
Planul Delors, de a crea o singură piață pentru bunuri, capital, forță de muncă și
servicii către anul 1992 , a atras sprijinul oamenilor de afaceri și al celor politici. Raportul
Delors, denumit oficial Raportul asupra Uniunii Moneta re în Comunitatea Europeană, a
fost publicat pe 17 aprilie 1989. Esența acestui raport este prezentată în rândurile ce
urmează:
a) paralelismul.
Potrivit raportului, UEM implica necesitatea unui transfer al puterilor decizionale
de la Statele Membre către Comunitate în domeniul politicii monetare și a
managementului macroeconomic. O Uniune Monetară impunea o politică monetară unică,
iar responsabilitatea formulării acestei politici urma să fie atribuită unui singur organ
decizional, în domeniul economic, un număr larg de decizii va rămâne în responsabilitatea
autorităților naționale și regionale. Totuși asemenea decizii vor trebui plasate în cadrul
unui cadru macroeconomic stabilit și să fie supuse unor proceduri și reguli obligatorii.
Aceasta va permite sta bilirea unei politici generale pentru întreaga Comunitate, evitarea
unor diferențe lipsite de validitate între țările membre cu privire la cererile vizând
împrumutul în sectorul public, și introducerea unor constrângeri obligatorii în ceea ce
privește mări mea și finanțarea deficitelor de buget.

9 http://www.europeana.ro/index.php/2010/12/09/planul -delor s/

13
Uniunea Economică și Uniunea Monetară formează două părți integrante ale
aceluiași întreg și, prin urmare, trebuie implementate în paralel.
Raportul respingea opinia conform căreia numai Uniunea Monetară (fără cea
economică) ar fi de ajuns din cauza forțelor pieței, cu condiția ca autoritățile care nu
respectau regulile să nu primească asistență atunci când se vor afla în dificultate:
„Constrângerile impuse de forțele pieței pot fi prea încete și slabe sau bruște și
distrugătoare. De aceea, țările vor trebui să accepte faptul că împărțirea unei piețe comune
și a unei singure monede impune constrângeri politice.”
b) Independența Băncii Centrale.
Consiliul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) trebuie să fie
independent față de instrucțiunile venind din partea guvernelor naționale sau ale
autorităților Comunității…”. Sistemul se va dedica obiectivului de stabilitate monetară;
condiționat de aceasta, Sistemul trebuie să susțină politica economică generală lansată la
nivelul Comunității de organe competente.
c) Un proces unic.
Pentru a veni în întâmpinarea temerilor germane, raportul a stabilit clar că
propunerile făcute pentru primele etape erau privite ca pași către Uniunea Monetară.
Comitetul a fost de acord că înființarea unei Uniuni Monetare și Economice trebuie
văzută ca un proces unic. Deși acest proces este împărțit în mai multe etape care ghidează
mișcarea progresivă de atingere a obiectivului final, decizia de a intra în prima etapă este
echivalentă cu o î mbarcare pentru întregul proces.
Una dintre proceduri va fi aceea de a încheia fiecare stadiu cu un Tratat.. .dacă se
alegea această procedură, va fi foarte important ca primul Tratat să afirme clar principalele
caracteristici ale obiectivului final, UEM.
d) Alte puncte.
Pe lângă aceste puncte principale, raportul conținea și unele de importanță minoră,
dar care merită menționate.
Se arăta că este necesară introducerea unor politici ale Comunității în domeniul
regional și structural pentru a promova o aloca re optimă a resurselor și pentru a împărți
câștigurile în întreaga Comunitate. Dacă nu se acorda suficientă atenție dezechilibrelor
regionale, Uniunea Economică va trebui să facă față unor serioase riscuri economice și
politice.
Era subliniat faptul că fle xibilitatea salariilor și mobilitatea forței de muncă sunt
necesare pentru a elimina diferențele ta competitivitatea interregională și interstatală în

14
cadrul Comunității. Pentru a reduce temporar sarcinile de ajustare, ar putea fi necesar ta
anumite situaț ii să se a -sigure fluxuri de finanțare prin canale oficiale.
În acest punct, raportul face aluzii subtile la problema ajustării atunci când
modificările cursului de schimb nu mai sunt posibile și sugerează că transferurile oficiale
ar putea deveni inevitab ile.
În paragraful 47, conceptul de „strategia unei valute paralele”, atât de îndrăgit de
specialiști, este respins, în mod evident, Guvernatorii de Bănci Centrale nu considerau că
integrarea a 12 monede va fi mai ușoară prin adăugarea unei a 13 -a.
În para graful 44 se menționează posibilitatea mai multor viteze: „așteptând
participarea absolută a tuturor țărilor membre – care este de primă importanță – influența
asupra managementului fiecărui set de acorduri va depinde de gradul de participare al
Statelor M embre.”
Decizia comitetului nu a fost unanimă într -un singur aspect, în paragraful 53,
„câțiva membri ai comitetului” susțineau crearea unui Fond European de Rezerve într -un
stadiu timpuriu „care să anticipeze viitorul Sistem European al Băncilor Centrale” . Acest
Fond se ocupa de managementul rezervelor comasate și intervenea pe piețele de schimb.

Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht, cunoscut și sub numele de Tratatul Uniunii Europene, a
fost adoptat în Consiliul European la 10 decembrie 1991, a fost semnat la 7 februarie 1992
și a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993, după aprobarea de către cele 12
parlamente naționale ale statelor membre CCE. În cadrul acestuia, s -a stabilit că uniunea
economică și monetară va fi creată în trei etape.
Prima etapa, derulată până la 1 ianuarie 1994, considerată etapa de pregătire,
presupunea:
 Întărirea uniunii economice prin măsuri de desăvârșire a pieței unice
interne;
 Dezvoltarea coordonării politicilor economice (fixarea unor orientări
cantitative pe termen mediu în planul politicilor bugetare naționale)
 Extinderea la toate monedele țărilor comunitare a mecan ismului sistemului
monetar european și lărgirea rolului ECU;
 Negocierea și aprobarea Tratatului Uniunii Europene10

10 Turliuc V, Cocriș V., Stoica O., Roman A., Dornescu V., Chirleșan D. – Monedă și credit, Editura
Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010, p. 143

15
În a doua etapă, între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1996, a fost înființat
Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, care va deveni, de la 1 iunie
1998, Banca Centrală Europeană.
În această a doua fază s-au luat măsuri pentru întărirea pieței unice interne, a
ajutoarelor structurale și a politicii de concurență, pentru lărgirea regulii majorității în
privința deciziilor de or ientare a politicilor economice și a regulilor referitoare la
amploarea deficitelor bugetare.
Țările membre UE au urmărit concomitent și îndeplinirea criteriilor de convergență
stabilite prin Tratatul de la Maastricht. Criteriile de convergență (numite ult erior și criterii
de convergență nominală, pentru a evidenția și existența unor criterii de convergență reală,
care nu sunt stipulate în Tratat, dar de care specialiștii consideră că trebuie să se țină cont)
care trebuie îndeplinite de orice stat membru pe ntru a trece la moneda unica euro sunt:
 Criteriul stabilității prețurilor
 Criteriul de convergență a dobânzilor
 Criteriul situației finanțelor publice
 Criteriul participării la mecanismul de cursuri fixe ale SME
Etapa a treia – de introducere a monedei EUR O – a început la 1 ianuarie 1999 ș i s-a
finalizat în 2002. Aceasta a inclus :
 intrarea în funcțiune a Băncii Centrale Europene;
 introducerea monedei unice – EURO, în calitate de monedă de cont și de rezervă;
 fixarea irevocabilă a parităților între monedele participante la EURO.
1.3 Avantajele Monedei E uro

Apariția euro pe plan internațional este menită să servească la adâncirea cooperării
pe baza apropierii și convergențelor în politicile valutare ale principalilor parteneri
mondiali. Utilizarea monedei unice euro la nivelul Uniunii Europene are o serie de
avantaje în plan economic și financiar:

1. Stabilitatea schimburilor.
Existența EURO ca monedă unică europeană conduce la evitarea necesității de
schimb a banilor și a cheltuielilor care însoțesc acest procedeu, cum ar fi: comisionul
bancar, costul cu plata angajaților în gestionarea valutei, etc. Aceste costuri sunt
diferențiate pe categorii de operațiuni, dar ele reprezintă un procent însemnat în cadrul
societăți lor comerciale cu cifră mică de afaceri. Cu o monedă unică comună nu vor mai

16
exista fluctuații de schimb riscând blocarea comerțul intra -european, cu toate că prețurile
interne pot evolua, după ritmurile diferite ale fiecărei țări, în așa fel încât puterea de
cumpărare a euro să varieze de la o țară la alta. Stabilitatea puterii de cumpărare este un
avantaj important deoarece conduce în principiu la o creștere a comerțului internațional,
moneda unică putând conduce la o integrare și mai puternică a piețelor și la o încurajare a
comerțului.

2. Eliminarea riscului valutar.
Moneda unică contribuie și la eliminarea riscului valutar, atacurile speculative care
constrâng o țară să ridice dobânzile pentru a -și păstra moneda națională, fiind eliminate. O
dobândă r idicată are un cost deloc de neglijat pentru economie: mai puține investiții, o rată
a șomajului mai ridicată, iar creșterea economică mai lentă. Doar firmele mari pot – printr –
un management de trezorerie, sau prin operațiuni pe termen – să se protejeze îm potriva
expunerii la risc valutar.

3. Eliminarea costurilor de convertibilitate.
Acest lucru se realizează prin eliminarea costurilor de comision și de tranzacție
pentru persoanele fizice și juridice care întreprind acte și fapte de comerț.

4. Monedă in ternațională.
Euro va fi o monedă internațională importantă, bazată pe existența zonei euro, pe
utilizarea acesteia ca monedă de facturare, de operare în euro pe piața financiar -bancara, pe
stabilitatea și credibilitatea euro. Implementarea euro ca monedă unică consolidată prin
convergența situațiilor macroeconomice și în contextul unei discipline economice și
financiare monitorizate de SEBC, asigură omogenitatea disciplinară ratelor de schimb pe
termen scurt, garantând lansarea euro și la nivel internațio nal.

5. Reducerea ratei dobânzilor.
Moneda unică permite o reducere a dobânzilor în Europa, precum și a mișcărilor de
capital ce decurg de aici. Cu o monedă unică devalorizarea va fi practic imposibilă și
prima de risc va dispărea. O altă consecință va fi aceea de stimulare a plasamentelor în
diferite categorii de titluri în euro, acestea fiind privite la fel ca plasamentul în exterior.

17
6. Factor de stabilitate a prețurilor.
Moneda unică elimină costurile provocate de inflație, având rolul de a consol ida
cursul valutar.
7. Facilitatea de comparare a prețurilor.
Firmele și persoanele fizice pot mai ușor să compare prețurile în diferite țări
europene atunci când acestea vor fi exprimate în Euro, fără a mai calcula convertibilitatea.
Un alt avantaj al utilizării euro este și simplificarea activității administrative a
firmelor care vor opera în contabilitate cu aceeași monedă.

1.4 Dezavantaje ale Monedei E uro

Dezavantajele monedei Euro constau în :
• costuri ridicate ale conversiei – spre exemplu costur ile implementate ale
implementării la toate nivelele al sistemelor informatice capabile să execute prompt
tranzacțiile în euro și să realizeze automat conversia monedelor naționale europene în euro
• centralizarea puterii – euro pare a fi un nou pretext p entru centralizarea
puterii, a diferențelor prerogative la nivel comunitar; ceea ce conduce la alterarea
suveranității naționale a statelor m embre
• viața politică exacerbată, care a însoțit procesul de creare a uniunii
monetare ignorând de multe ori real itățile economice; o astfel de situație, în condițiile unei
recesiuni economice serioase poate avea repercursiuni serioase asupra UEM
• absența unor organisme de control în materie de politica monetară și
fiscală. Relevantă în acest sens este absența unei trezorerii europene care să preia datoriile
statelor membre. Crearea unui astfel de organism ar însemna o și mai mare diminuare a
suveranității naționale
• amenințarea deflaționistă. Respectarea planului BCE și al Comisiei de
realizare în spațiul euro a unei inflații reduse s -ar putea produce dacă acest proces este
"scăpat" de sub control, un șoc deflaționist puternic cu efecte negative resimțite deplin pe
piața muncii
• lipsa de coerență și de instrumente a euro de a face față unor situații de
criza

18
Capitolul 2 – Criterii de convergență pentru adoptarea Euro

2.1. Mecanismul ratei de schimb (ERM și ERM II)

Mecanismul ratei de schimb a fost introdus în 1979 pentru a reduce fluctuațiile în
valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susținerii reciproce și a acțiunilor
colective ale băncilor centrale din statele membre.
Băncile centrale au intervenit pe piețele valutare, prin cumpă rarea sau vânzarea de
monede, pentru a le influența valoarea. Intervenția s -a realizat pe baza principiului cererii
și al ofertei: atunci când valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun
acord și numit marjă sau culoar de fluctuație, băncile centrale au intervenit, restabilind
valoarea de piață a respectivei monede.
În momentul crizei din 1992, mecanismul ratei de schimb avea 10 membrii, Spania
a intrat în acest aranjament în 1987. Marea Britanie în 1990 și Portugalia în 1992.Grecia
nu a făcut parte din mecanism, datorită lipsei de performanță a economiei, iar
Luxembourg -ul avea legată moneda de francul belgian.
Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parități care îi permitea
fiecărei monede să fluctueze limitat în relația cu fiecare din valutele din sistem stabilindu –
se, în același timp, o rată centrală de paritate în ECU.
Inițial monedelor li s -a permis o fluctuație de +/ – 2.25% în jurul parității centrale,
cu excepția Italiei căreia i s -a permis o rată de fluctuare de 6% datorită unei inflații
crescute și dificultăților politice interne.
Aranjamentul monetar numit Mecanismul ratei de schimb a înregistrat o serie de
trăsături particulare, în sensul că a fost primul sistem al ratelor de schimb în întregime
european, fără a avea la bază o monedă de referință extraeuropeană.
În același timp el nu s -a constituit în jurul unei monede pivot ci pe baza unui
mecanism de schimb bilateral.
Criza din 1992 -1993, în timpul căreia două monede (lira sterlină și cea italiană) s –
au retras d in sistem, cinci dintre ele și -au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă,
escudo portughez, lira irlandeză, coroana daneză și francul francez) și una dintre ele a atins
marje de fluctuare de +/ – 15% și a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe
monede aflate în circulație nu dă rezultatele scontate și că singura cale pentru atingerea
acestui deziderat o reprezintă moneda unică.

19
S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare în cadrul
sistemului prin flexibilizarea o perațională și crearea unor noi mecanisme care să permită
integrarea monetară.
Din acest considerent, în 1999, când s -a adoptat moneda unică, a fost lansat un al
doilea mecanism al ratei de schimb, numit mecanismul ratei de schimb 2, în cadrul căreia
sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă
are definită o paritate centrală comparativ cu euro.
Acest mecanism permite intervenția de către Banca Centrală Europeană și de către
băncile centrale ale statelor me mbre, atunci când cursul de schimb depășește marja de
+/- 15% față de cursul central.
ERM II nu este o anticameră pentru adoptarea euro, ci este un aranjament bilateral
valutar specific pentru noile țări membre ori pentru țările membre vechi care nu sunt
membre ale eurozonei dar hotărăsc să devină, în care monedele țărilor participante sunt
legate numai de euro, se stabilește o paritate centrală, pentru fiecare monedă națională
participantă și care poate fluctua într -o bandă, de o parte și de alta a p arității centrale până
la +/ – 15%. Cele două margini ale benzii standard în cadrul căreia are loc aprecierea ori
deprecierea unei monede naționale se presupune că sunt suficient de largi pentru a prelua
anumite dezechilibre cum ar fi cele determinate de mi șcările de capital.
Potrivit Protocolului privind ERM II și Rezoluției Consiliului pentru Stabilirea
ERM II (97/ c 236/ 03), în vigoare de la 1 ianuarie 1999, cerințele esențiale ale
mecanismului pot fi sintetizate astfel:
Participarea în ERM II pentru ce l puțin 2 ani anterior examinării este obligatorie.
Deprecierea ratei centrale în cadrul perioadei de 2 ani nu este permisă fiind
considerată ca o încălcare a critreriului stabilității cursului de schimb.
Îndeplinirea criteriului înseamnă menținerea fluc tuațiilor cursului de schimb în
marja de +/ – 2,25% în jurul ratei (parității) centrale „fără tensiuni severe”.
În cazul în care fluctuațiile ies din banda, trebuie făcută distincție între cele două
abateri, respectiv a marjei superioare, și a marjei infer ioare.
Un obiectiv important al mecanismului ratei de schimb îl reprezintă ajutorul
acordat statelor membre din afara zonei Euro în aplicarea unor politici de stabilizare
macroeconomică cu scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergența necesară
intrării în zona Euro.

20
Avantajele care au decurs din funcționarea mecanismului ratei de schimb 2 sunt:
-creșterea stabilității mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri semi
fixe care au permis reducerea riscurilor investiționale și de af aceri;
-acțiuni colective care le -au permis statelor membre să se bazeze nu doar pe
eforturile proprii de menținere a valorii monedelor lor;
-impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva inflației prin stabilirea unei
marje permise de depreciere a unei monede;
-o mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de
fixarea cursului de schimb și, prin aceasta, a utilizării mecanismului prețurilor ca
instrument de alocare a resurselor.
-stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de schimb; în
absența acestei stabilități, resursele se orientau spre sectoarele economice care nu aveau
legătură cu exportul;
-stimularea firmelor mici și mijlocii mai puțin expuse riscului legat de cursul de
schimb;
-creșterea schimburilor comerciale la nivel intra -unional.
Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată evita o criză de
proporții cum a fost cea din 1992 au fost:
-faptul că s -a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar putea fi menținută
prin intervenție guvernamentală, ceea ce înseamnă capacitatea limitată a guvernelor de a
acoperi piața;
-faptul că a plecat de la presupunerea, care s -a dovedit a fi eronată, că guvernele ar
fi fost dispuse să intervină atunci când monedele altor state membre s-au depreciat,
contribuind prin intervenția lor la stabiliatea acestora;
-mecanismul a funcționat bine în condițiile unor rate a inflației scăzute și constante,
dar a reacționat violent și negativ în momentul în care pe piață au apărut perturbările
generate de reunificarea Germaniei sau de rezultatul respingerii, prin referendum, a ideii
de uniune monetară sau monedă unică în unele din statele membre;
-a încurajat speculanții care au găsit un cumpărător garantat pentru monedele slabe
din sistem în pe rsoana băncilor centrale ale statelor membre;
-a contribuit la pierderea, de către guvernele statelor membre, a suveranității
monetare asupra economiilor naționale cu toate implicațiile care derivă din acest aspect.
Funcționarea Sistemului Monetar European și în special în cadrul acestuia a
mecanismului ratei de schimb a implicat respectarea marjelor de fluctuație în limitele
impuse, ceea ce a determinat, prin angajamentele luate, o scădere a independenței băncilor

21
centrale, generând așa numita ,,trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea de a avea, în
același timp o politică monetară independentă, un sistem de cursuri fixe și o mobilitate
deplină a capitalului.
În perioada funcționării sistemului, membrii mecanismului ratei de schimb au
optat, în general pentru stabilirea ratei de schimb combinată cu un control riguros al
mișcării capitalurilor.
Efectele ERM II asupra noilor țări membre participante trebuie analizate din
punctul de vedere a trei aspecte:
 stabilizarea cursului de schimb;
 convergența cu pol iticile macroeconomice;
 stabilizarea inflației.
Stabilizarea cursului de schimb prin ancorarea expectațiilor este unul din efectele
benefice ale participării la ERM II, care contribuie la analizarea convergenței spre nivelul
țărilor membre UE dezvoltate. Angajamentul BCE de a asista noile țări membre în
intervențiile pentru păstrarea fluctuațiilor monedelor participante în cadrul benzii va întări
rolul de stabilizator al ERM II. În cazul în care fluctuațiile monedei se vor situa în cadrul
benzii de +/ – 2,25% față de rata centrală, astfel de intervenții intramarginale nu se vor
aplica foarte des trebuie luat în calcul și faptul că sprijinul BCE în astfel de intervenții nu
este automat, diminuând astfel rolul de stabilizator. Pe de altă parte, banda standard cu
fluctuații de ± 15% în jurul ratei centrale este suficient de largă pentru a permite evoluția
normală a cursului de schimb, iar rata centrală poate face obiectul hotărârii bilaterale
pentru ajustare în special în cazul tendințelor de apreciere puternică evidente în țările
respective, situație de natură a limita în practică rolul de stabilizator al ERM II.
Un alt argument este că participarea în ERM II implică presiuni asupra
responsabililor politicilor macroeconomice în sensul consolidării și reformarii în primul
rând a finanțelor publice. Regimul cursului fix pentru a fi eficient presupune politici
macroeconomice sănătoase și consistente, știindu -se faptul că eficiența acestuia scade în
cazul unor deficite fiscale prelungite sau în cazul în care creștere a salariilor este mai mare
decât creșterea productivității muncii.
Deoarece noile țări membre a lumii financiare globalizate au înregistrat și vor
înregistra măriri în fluxuri de capital în condițiile în care lărgimea considerabilă a benzii
mecanismului ER M permite încercările speculative, de atac asupra monedelor țărilor
respective, caz ilustrat de Ungaria în 1993, care are aceeași bandă de fluctuație de +/ – 15%,
astfel încât astfel de atacuri sunt posibile dacă speculatorii consideră că politicile
macroec onomice nu sunt consistente cu regimul cursului de schimb.

22
În această situație, ca o opinie personală, politicile de restructurare, de cele fiscale
sustenabile trebuie să fie aplicate înaintea introducerii regimului de curs fix pentru
susținerea restricții lor privind fluctuarea cursului de schimb, astfel încât menținerea
cursului de schimb fix să fie consecința acestor politici.
În ceea ce privește inflația, participarea în ERM II este recomandabilă prin
capacitatea mecanismului de a încuraja volatilitatea mică a acesteia.
Cursul de schimb fix contribuie la dezvoltare antiinflationista prin stabilizarea
prețurilor importurilor și expectațiilor inflaționiste, situație care nu constituie o problemă
deosebită pentru noile țări membre care în ultimul timp au înr egistrat rezultate
satisfăcătoare, în unele cazuri foarte bune, în privința acestui indicator.
Totuși, din acest punct de vedere, problema se complică în cazul țărilor care și -au
stabilit ca strategie de politică monetară țintirea inflației, apărând practi c două obiective –
susținerea parității centrale și țintirea inflației – ale politicii monetare, situație de natură a
afecta credibilitatea băncii centrale prin existența acestui conflict de obiective. Soluția în
această situație este participarea cât mai mică, pentru perioadă minimă, în ERM II.
Scopul ERM II este menținerea stabilității ratei de schimb între euro și monedele
naționale participante, respectiv nu este permisă nici o depreciere unilaterală a monedei
incluse față de euro. ERM II reprezintă un sistem monetar care are ca principale obiective
următoarele:
 face posibilă îndeplinirea criteriilor de convergență, în special cel de
convergență nominală a ratei de schimb a monedei naționale
incluse;
 testarea stabilității cursului de schimb;
 intrarea țăr ii respective în zona euro la un curs de schimb adecvat;
 pregătirea băncilor centrale ale țărilor candidate pentru viitorul
statut de membre ale Sistemului European al Băncilor Centrale.
Aranjamentul bilateral ERM II diferă de sistemul de curs de schimb flexibil cel
puțin din cauza următoarelor aspecte:
 Rata centrală poate fi considerată ca un stabilizator nominal, reprezentând
în fapt cursul de schimb care ar putea fi fixat definitiv (irevocabil).
 Varianta în bandă a ERM, adaptată după crizele valutare din 1992, prevede
un cadru pentru utilizarea cursului de schimb (ca instrument al politicii
monetare).

23
Asigurarea limitelor de oscilație în ERM II reprezintă un angajament comun al
țărilor candidate și a Băncii Centrale Europeane cu influențe favorabile a supra diminuării
tentației de stabilire unilaterală a cursului de schimb.

2.2 Convergența nominală și convergența reală

Procesul de catching -up al țărilor din Europa Centrală și de Est este influențat de
calitatea managementului celor două tipuri de pro cese – convergența reală și convergența
nominală, ultimul inducând noi constrângeri pentru economiile care intenționează să adere
la zona euro.
Procesul de convergență nominală a fost privilegiat în raport cu cel de convergență
reală, deoarece realizarea s a presupune un orizont mai redus de timp. Aderarea la zona
euro nu se va realiza decât după îndeplinirea în totalitate a criteriilor de convergență
nominală, stabilite la Maastricht, referitoare la rata inflației, rata dobânzii pe termen lung,
deficitul și datoria publică, precum și la stabilitatea cursului nominal de schimb.
Progresele în îndeplinire a criteriilor de la Maastricht au influențat variabilele
economice reale, cele două procese fiind de fapt complementare.Inițial, convergența
nominală poate ge nera o reducere a performanțelor, însă îndeplinirea în totalitate a
criteriilor de la Maastricht este în măsură să asigure o mai mare stabilitate
macroeconomică, ceea ce va crea premisele unei rate superioare de creștere economică.Cu
cât flexibilitatea une i economii este mai ridicată, cu atât adaptarea la un nou regim
macroeconomic este mai rapidă, ceea ce va reduce intensitatea impactului inițial.
Analiza criteriilor de la Maastricht în cazul României evidențiază respectarea
criteriilor fiscale referitoare la deficitul bugetar și datoria publică, precum și existența unui
decalaj semnificativ în ceea ce privește variabilele monetare –rata inflației și rata dobânzii.
Variabila curs de schimb va fi luată în considerare în cei doi ani de membru al
mecanismului ratei de schimb (ERM2), atunci când nu trebuie să varieze cu mai mult de ±
15%. Însă, perspectiva aderării la acest mecanism al ratelor de schimb trebuie să presupună
asigurarea unei capacități mai ridicate de reacție a economiei reale la acțiunea diversel or
șocuri, în vederea limitării utilizării instrumentului cursului de schimb.
Îndeplinirea criteriilor de convergență reală are, pe de o parte, o influență
favorabilă (ca urmare a reducerii ratei inflației), iar, pe de altă parte, una nefavorabilă (prin
respectarea criteriilor finanțelor publice) asupra procesului de convergență reală, astfel:

24
– reducerea ratei inflației și a ratei dobânzii (pentru a respecta criteriile de la
Maastricht) determină o creștere a investițiilor și prin urmare a PIB -ului. Eviden țele
empirice sugerează că, în condițiile unei rate reduse a inflației, performanțele economice
sunt mai bune decât cu o inflație moderată. În plus, reducerea ratei inflației accelerează
procesul de convergență a salariilor.
– impunerea respectării criteri ilor de la Maastricht (mai ales în ceea ce privește
deficitul bugetar și datoria publică) poate afecta procesul de convergență al economiilor în
care nivelul investițiilor este redus. Existența unor deficite bugetare sustenabile poate
contribui la adaptare a structurală mai rapidă a acestor economii la cerințele UE.
De asemenea, procesul de convergență reală influențează variabilele nominale, atâ t
favorabil, cât și nefavorabil :
– reformele structurale impulsionează convergența PIB -ului/locuitor ceea ce
condu ce la o creștere neinflationista a salariilor. Determină de asemenea o creștere a
veniturilor, o majorare a încasărilor bugetare ceea ce va reduce deficitul bugetar și datoria
publică:
– diferențele de productivitate între sectorul bunurilor comercializabile și cel al
bunurilor necomercializabile, precum și majorările salariale uniforme în cele două sectoare
(efectul Balassa -Samuelson) vor genera persistența unui nivel mai ridicat al infla ției.
Una dintre sursele des citate în literatură în legătură cu relația de dependență dintre
convergența reală și cea nominală se referă la efectul Balassa -Samuelson. Conform
acestuia, creșterea competitivității sectoarelor expuse concurenței externe det ermină
creșterea exporturilor și a ofertei de valută care generează aprecierea monedei, iar tendința
de egalizare a salariilor între cele două sectoare (comercializabil și necomercializabil) ale
economiei este responsabilă de crestrerea prețurilor interne. Manifestare acestuia
presupune atât aprecierea nominală a monedei naționale, cât și creșterea ratei inflației, în
condițiile unei rate de schimb flexibile.
Deficitul de cont curent reflectă o cerere agregată mai mare decât producția internă,
el finanțându -se prin intrări de capital. Pentru țările aflate într -un proces de recuperare a
decalajelor de dezvoltare, cazul României, se manifestă inițial creșterea consumului și a
acumulării de capital, ceea ce deteriorează soldul contului curent. Existența deficit ului nu
ar trebui să constituie o problemă, fiind o caracteristică a procesului de dezvoltare
economică. În schimb, mărimea acestuia poate genera anumite dezechilibre, dacă nu este
finanțat în cea mai mare parte de intrări de capitaluri stabile (de exemplu , investițiile
străine directe).

25
Investițiile străine directe constituie o sursă importantă a procesului de convergență
reală, deoarece influențează sursele acestuia, și anume:convergența veniturilor. A
productivității și cea structurală, astfel:
– determi nă creșterea stocului de capital al economiei, ceea ce poate avea ca efect o
rata mai ridicată de creștere economică pe termen mediu;
– conduce la creșterea productivității și a veniturilor;
– contribuie la creșterea gradului de ocupare a forței de muncă a tât în activitățile în
care s -a investit, precum și în cele conexe acestora;
– grăbește procesul de ajustare structurală a economiei de destinație;
– dacă presupun transfer de tehnologie, atunci economia se poate deplasa pe o cale
de creștere superioară;
– reprezintă o sursă de finanțare a deficitului de cont curent, în lipsa acestora,
variabilele nominale putând fi afectate negativ (creșterea deficitului bugetar, a datoriei
publice).
Experiența țărilor de coeziune care s -au confruntat cu deficite considera bile ale
contului curent, arată că fluxurile de capital au avut un efect pozitiv asupra procesului de
convergență reală. Impactul a fost unul mai semnificativ, dacă au fost însoțite și de
transferuri de tehnologie, iar mediul de afaceri a fost unul favorab il dezvoltării afacerilor.
Procesul de liberalizare a contului de capital al României a indus aprecierea bruscă
a monedei naționale, ca urmare a fluxurilor ridicate de valută, deficitul de cont curent
majorându -se. În aceste condiții Banca Națională a Româ niei trebuie să stabilească rata
dobânzii de politică monetară astfel încât să realizeze un compromis între următoarele
efecte potențiale:
– creșterea ratei dobânzii conduce la aprecierea monedei naționale și la majorarea
fluxurilor speculative de capital. În condițiile unei strategii de țintire a inflației, aceasta
pare a fi direcția de acțiune, mai ales că rata de schimb poate fi folosită ca o ancoră aeterna
antiinflationista.
– reducerea ratei dobânzii poate crea presiuni inflaționiste, într -o economie
incomplet restructurată, dar și majorarea deficitului de cont curent, deoarece mare parte
din creșterea cererii este satisfăcută prin importuri.
Oricare ar fi încercarea de rezolvare a acestei dileme a politicii monetare
promovate de către Banca Națională a României, consecință în ceea ce privește soldul
contului curent pare fi aceeași, și anume sporirea deficitului. Referitor la procesul de
creștere economică pe termen mediu, răspunsul standard ar fi acela că Banca Națională a

26
României trebuie să reducă rat a dobânzii pentru a stimula activitatea economică, însă,
aceasta presupune luarea în considerare și a următoarelor efecte adverse:
– dacă economia traversează o perioadă de expansiune economică, precum cazul
României, atunci ar crește variabilitatea inflaț iei și s -ar diminua credibilitate băncii
centrale în atingerea țintei de inflație:
– dacă se manifestă o slabă elasticitate a creditării la modificarea ratei dobânzii în
lei, atunci impactul asupra creșterii economice va fi redus (canalul de transmisie al politicii
monetare prin intermediul ratei dobânzii are o importanță redusă tocmai datorită creditării
în valută, stimulată de aprecierea nominală a leului):
– dacă rata dobânzii devine mai redusă decât rata inflației, atunci procesul de
economisire va fi a fectat, creșterea ratei acestuia asigură o creștere economică pe termen
mediu, datorită acumulării mai mari de capital.
În ceea ce privește procesul de convergență reală nu există niște criterii formale și
nici un acord deplin în ceea ce privește variabile le care ar trebui luate în considerare.
Unele dintre acestea se referă la ratele de creștere a PIB -ului pe locuitor și ale
productivității la ponderea diferitelor sectoare de activitate în PIB, la evoluția gradului de
integrare economică.

2.2.1 Criteriile nominale

Tratatul de la Maastricht condiționează participarea în cadrul Uniunii Europene și
Monetare de îndeplinirea unor criterii de convergență nominale, un fel de ținte cantitative
de referință, cunoscute și sub numele de criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:
– o rată scăzută a inflației, care să nu depășească cu mai mult de 1,5% cele mai
bune performanțe ale statelor membre participante în anul dinaintea examinării;
– dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depășească cu mai
mult de 2% dobânzile din cele mai performanțe state membre participante în anul dinaintea
examinării;
– un deficit bugetar care să nu depășească 3% din PIB;
– o datorie publică cumulată care să nu depășească 60% din PIB;
– stabilitatea cursului de schimb, î n sensul menținerii cursului național în limitele
marjelor normale de fluctuație ale Mecanismului Ratei de Schimb 2 pentru cel puțin doi
ani înaintea intrării în zona Euro.

27
În afara acestor criterii, au fost luate în calcul și o serie de alți factori, cum ar fi
gradul de integrare al piețelor, soldul balanței de plăti, costul unitar al forței de muncă
precum și alte elemente relevante pentru stabilitatea piețelor.
2.2.1.1 Inflația
Inflația este un dezechilibru major prezent în economia oricărei țări, reprez entat de
o creștere generalizată a prețurilor și de scăderea simultană a puterii de cumpărare a
monedei naționale.
Inflația este un indicator final, care arată la sfârșit de an fiscal dacă politicile
guvernamentale monetare, fiscale, legislative etc. , ală turi de politicile Băncii Centrale, se
coordonează și conduc la o stabilitate a prețurilor de consum.

Cauzele inflației
Principalele cauze ale inflației sunt:
a) inflație prin monedă: – emisiune excesivă de monedă peste oferta reală de
bunuri și servicii;
b) inflație prin cerere: – excedentul de cerere agregată peste oferta agregată;
c) inflația prin costuri: – creșterea costurilor de producție, independent de cererea
agregată;
d) inflația importată
e) inflația prin structuri.

Formele inflației:
a) inflaț ie târâtoare (sau liniștită): – presupune creșterea prețurilor până la maxim
3%;
b) inflație moderată: – reprezintă creșterea anuală a prețurilor cu 15 -30%.
Definiția inflației moderate a fost propusă de către Rudiger Dornbusch, profesor la
MIT și Stanley Fischer, primul vice -director executiv al FMI în 1993.
c) criza inflaționista: – reprezintă acea perioadă de timp, de cel puțin doi ani, pe
parcursul căreia rata anuală a inflației depășește 40%.
Definiția crizei inflaționiste a fost propusă de către Micha el Bruno și William
Easterly, economiști la Banca Mondială, în 1998.
d) inflația rapidă: – când ritmul anual de creștere al prețurilor se apropie de 10%.
e) inflația galopantă: – când creșterea prețurilor, depășește 10% anual.
f) hiperinflația: – reprezint ă creșterea prețurilor de peste 50% pe lună.

28
Definiția hiperinflatiei a fost formulată pentru prima dată de către Phillip Cagan,
profesor la Columbia University, în 1956. Hiperinflația începe în luna în care creșterea
prețurilor depășește 50% și se termină , dacă rata creșterii prețurilor scade sub 50% și timp
de un an se menține sub acest nivel.După alți autori, hiperinflația presupune o rata medie
anuală de 1000% și peste acest nivel.

Măsurarea inflației
a) în mărime absolută :
Excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri, care dă naștere la un
surplus de cerere absolută nominală ce se traduce prin majorări ale prețurilor efective;
b) în mărime relativă:
Este raportul între excedentul sau surplusul de monedă si oferta reală de bunuri și
servic ii, în economie, căruia îi corespunde o anumită majorare a prețurilor.
1) Indicele general al prețurilor IGP:
– este raportul între produsul intern brut exprimat în prețuri curente (PIB1 ) și
produsul intern brut exprimat în prețurile perioadei de bază (PIB0 ) dintr -un an ales ca bază
de comparație:

Acest indice mai poartă și denumire de deflator.

2) Indicele prețurilor de consum IPC:
-este definit prin relația matematică:

unde: q1= bunurile necesare subzistenței populației;
p1 și p0= nivelul prețurilor în perioada curentă și în cea de bază.

3) Indicele puterii de cumpărare a banilor IPCB:
-este definit prin relația matematică:

29

unde: IM= indice masa monetară
IP= indice prețuri

Măsuri antiinflaționis te
A) Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:
-politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie;
-politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre
menținerea la un nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă și spre ridicarea, în
anumite limite, a nivelului impozitelor și taxelor, care să frâneze creșterea cererii și a
prețurilor;
-politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o mișcare
artificială a ratei dobânzii și la ieftinirea creditului;
B) Măsuri de stimulare a creșterii ofertei:
-o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obținute prin muncă, prin
care să se evite creșterea costurilor medii;
-creșterea capacității de adaptare a aparatului de producție la cerințele pieței;
-stimularea extinderii potențialului de producție, prin investiții de capital în
mijloacele de producție performante, prin forța de muncă într -o structură de calificare
nouă, inovații, prin creșterea productivității factorilor de producție.

Consecințele inflației
Consecințele inflației sunt:
-scăderea puterii de cumpărare a populației;
-redistribuirea veniturilor și avuției;
-este stimulată înclinația spre consum și este descurajată înclinația spre
economisire;
-inflația avantajează debitorii (în moneda națională);
-rata dobânzii este influențată de rata inflației.
Consecințele inflației pe care le suportă populația, viața social -economică în
ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al infla ției.

30
2.2.1.2 Deficit bugetar
Un deficit bugetar apare atunci când cheltuielile unei entități depășesc încasările.
Opusul deficitului bugetar este excedentul bugetar:

Deficitul bugetar total = Deficit structural + Deficit ciclic

Un deficit bugetar este de calitate atunci când îndeplinește două condiții obligatorii:
-deficitul de reflectă, în totalitate, în cheltuieli de investitiisi în special, în realizarea
infrastructurii;
-deficitul este acoperit cu resurse financiare sigure, pentru a nu apela la emi siuni
monetare inflaționiste.
Măsuri pentru reducerea deficitelor bugetare:
-reducerea cheltuielilor publice;
-reducerea cheltuielilor administrației;
-eliminarea subvențiilor;
-mărimea bazei de impozitare;
-accent pe impozitele directe.

2.2.1.3 Datoria publică
Prin datorie publică se înțelege datoria pe care o are statul față de terți, precum
persoane private, persoane juridice, bănci, întreprinderi, din țară sau din străinătate, care au
cumpărat obligațiuni emise de stat pentru a acoperi nevoile financiare ale statului
2.2.1.4 Evoluția cursului de schimb
Prevederile tratatului:
Articolul 121 alineatul (1) prevede următoarele:
-,,respectarea limitelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de
schimb al Sistemului Monetar European, t imp de cel puțin doi ani, fără devalorizarea
monedei în raport cu cea a altui stat membru.”
Articolul 3 al Protocolului privind criteriile de convergență menționate în articolul
121 alineatul (1) din tratat menționează că:
-,,criteriul de participare la me canismul ratei de schimb al Sistemului Monetar
European, menționat la articolul 121 alineatul (1) a tria liniuță din tratat, înseamnă că un

31
strat membru a respectat marjele normale de fluctuație prevăzute de mecanismul ratei de
schimb al Sistemului Monetar European, fără să cunosca tensiuni grave cel puțin pe
parcursul ultimilor doi ani dinaintea examinării. În special, statul membru nu a devalorizat
din proprie inițiativă rata de schimb centrală bilaterală a monedei sale față de moneda unui
alt stat membru în aceași perioadă”.

Aplicarea prevederilor tratatului
Tratatul face referire la criteriul de participare la mecanismul european al cursului
de schimb:
– În primul rând, Banca Central Europeană analizează dacă statul respectiv a
participat la Mecanismul Ratei de Schimb II pentru o perioadă de cel puțin de doi ani
înainte de momentul examinării, după cum se precizează în tratat.
– În al doilea rând, în ceea ce privește definiția limitelor normelor de fluctuație,
Banca Central Europeană face referire la avi zul oficial formulat de Consiliul Institutului
Monetar European în octombrie 1994 și declarația acestuia publicată în raportul din
noiembrie 1995 intitulat ,,Progresul pe calea convergenței”.
În raportul din noiembrie 1995 intitulat ,,Progresul pe calea co nvergenței”,
Institutul Monetar European a recunoscut faptul că la momentul elaborării tratatului,
limitele normale de fluctuație se situau la +/ -2,25% în jurul parităților centrale bilaterale,
în timp ce o bandă de fluctuație de +/ -6% reprezenta o derog are de la norme. În august
1993, s -a luat decizia de a lărgi limitele de fluctuație până la +/ -15%, iar interpretarea
criteriului, în mod deosebit a conceptului ,,limite normale de fluctuație”, a devenit mai
puțin clară. Tot atunci s -a propus să se țină s eama de evoluția deosebită a cursurilor de
schimb din Sistemul Monetar European (SME) începând cu anul 1993 în realizarea unei
analize ex -post.
În acest context, atunci când se apreciază evoluția cursului de schimb se pune
accentul pe apropierea cursurilor de schimb, de paritățile centrale din cadrul Mecanismului
Ratei de Schimb II.
– În al treilea rând, problema apariției unor tensiuni severe este în general abordată
prin examinarea gradului de deviere a cursurilor de schimb de la paritățile centrale din
cadrul Mecanismului Ratei de Schimb II față de euro. Aceasta se realizează utilizând
indicatori precum diferențele ratelor dobânzilor pe termen scurt față de zona euro și
evoluția lor, precum și ținând cont de rolul intervențiilor pe piața valutară.

32
2.2.1. 5 Evoluția ratei dobânzii pe termen lung
Prevederile tratatului
– Articolul 121 alineatul (1) a patra liniuță prevede următoarele: ,,caracterul durabil
al convergenței atinse de statul membru și al participării sale la mecanismul cursului de
schimb al Sist emului Monetar European, care se reflectă în nivelul ratelor dobânzilor pe
termen lung”.
– Articolul 4 al Protocolului privind criteriile de convergență menționate în articolul
121 din tratat, în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, înseamnă că un stat
membru a avut o rată a dobânzii nominale medie pe termen lung care nu poate depăși cu
mai mult de 2% pe aceea a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune
rezultate în domeniul stabilității prețurilor. Ratele dobânzilor sunt ca lculate pe baza
obligațiunilor de stat pe termen lung sau a unor titluri comparabile, ținând seama de
diferențele dintre definițiile naționale”.

Aplicarea prevederilor tratatului
– În primul rând, în ceea ce privește rata medie nominală a dobânzii pe term en lung
înregistrată pe o perioadă de un an înainte de momentul examinării, rata dobânzii pe
termen lung a fost calculată ca medie aritmetică a ultimelor 12 luni pentru care există date
privind indicele armonizat al prețurilor de consum.
– În al doilea rând, sintagma a cel mult trei state membre care au obținut cele mai
bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor care este utilizată pentru definirea valorii
de referință a fost aplicată prin utilizarea unei medii aritmetice neponderate a ratelor
dobânzilor pe termen lung ale celor trei țări care au înregistrat cele mai mici rate ale
inflației. Ratele dobânzilor au fost calculate pe baza ratelor dobânzilor armonizate pe
termen lung, care au fost stabilite în scopul evaluării gradului de convergență.

2.2.2 Criteriile reale

Alături de criteriile de convergență nominală, însă fără a face obiectul Tratatului de
la Maastricht, au apărut, la inițiativă Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene o
serie de criterii care merg pe asigurarea convergenței și coeziunii structuriloe economice
ale statelor membre și ale celor candidate.Aceste criterii numite și criterii de convergență
reală privesc:

33
– gradul de deschidere al economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale
externe în PIB;
– ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale Uniunii Europene în totalul
comerțului exterior;
– structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură și
servicii);
– PIB-ul pe cap de locuitor, calculat în funcție de paritatea p uterii de cumpărare.

Capitolul 3. Îndeplinirea de către România a criteriilor de
convergență nominale si reale

Aderarea Rom âniei la Uniunea Europeană presupune adoptarea monedei uni ce într –
un orizont de timp ce depinde de gradul de integrare economic ă cu zona Euro. Adopta rea
Euro constituie un pas crucial pentru economia unui stat membru, deoarece puterea de
decizie în domeniul monetar este transferat ă Băncii Centrale Europene care a cționeaz ă în
mod independent prin intermediul unei politici monetare unice pentru întreaga zona euro.
Politica monetară a Băncii Centrale Europene se adreseaza unui grup de economii
presupus omogene, nefiind posibilă luarea în considerare a particularități lor fiecăreia dintre
acestea. Ca urmare, eficiența politicii monetare unice este condiționată de atingerea unui
grad ridicat de omogenitate între economiile naționale.

3.1 Criterii de convergență nominale

Prin Tratatul de la Maastricht au fost instituite o serie de criterii de convergen ță
nominal ă a statelor candidate la intrarea în zona euro, criterii ce fac referire la stabilitatea
prețurilor, la sustenabilitatea finanțelor publice și a gradului de îndatorare, la stabilitatea
cursului de schimb și la nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung. Analiza acestor
indicatori contribuie la evidențierea rigidităților din economie și la evaluarea capacității
acesteia de a funcționa eficient în condițiile materializării unor șocuri economice, fără
sprijinul unei politici monetare independente la nivel național.
Criteriile de aderare la zona euro sunt considerate ca reprezentând o constrângere
suplimentară pentru conduita de politică monetară a noilor state membre UE, deoarece este
imperios necesar ca îndeplinirea criteriilor de la Maastricht să se realizeze fără a se pune în

34
pericol convergența reală. În acest sens, cerința de a participa la ERM II pe o perioadă de
cel puțin doi ani reprezintă o reală provocare.
3.1.1 Deficit bugetar

În anul 2010 Români a a avut un deficit bugetar de 6,4% din PIB. Acesta nu se
încadrează în criteriul de la Maastricht de 3% însă a respectat ținta de deficit stabilit ă în
acord cu FMI.
Deficitul bugetar s -a diminuat fa ță de anul 2009 de la 7,9 % la 6, 4% din PIB ca
urmare a cre șterii încasărilor, în condi țiile unor cheltuieli obligatorii suplimentare
înregistrate la dob ânzi, ajutoare pentru șomaj, plata arieratelor, finan țarea proiectelor din
programele cu finan țare UE etc.
Conform ultimelor datelor furnizate, p entru anul 2011 R omânia a indeplinit un
deficit bugetar de 4,35%, reusind sa se incadreze in limita impusa de catre Fondul Monetar
Interna țional de 4,4 % din PIB.
3.1.2 Datoria publică

Datoria publică a României conform metodologiei UE (ESA95) s -a situat la
sfârșitul anu lui 2010 la nivelul de 30,8 % din PIB, net inferior plafonului de 60% stabilit
prin Tratatul de la Maastricht. Astfel, dacă la sfârșitul anului 2009 datoria guvernamentală
reprezenta 21% din PIB18, la sfârșitul anului 2010, pe fondul accentuării efectelor crizei
financiare internaționale și adâncirii recesiunii în România, nivelul acestui indicator a
ajuns la 30,8% din PIB, din care datoria internă 15,6%, iar cea externă 15,2%.

3.1.3 Rata inflației

În intervalul temporar de referință aprilie 2009 – martie 2010, rata medie anuală a
inflației IAPC înregistrată de România a fost la un nivel de 5,0%, procent superior valorii
de bază de 1,0% conformă criteriului privind stabilitatea prețurilor. Analiza retrospectivă
pe o perioadă mai îndelungată arată că, în Ro mânia, inflația măsurată prin indicele
armonizat al prețurilor de consum a înregistrat o tendință clar descendentă, dar a rămas
totuși la valori mari, cu o medie de aproximativ 5,6% în anul 2009.
Pe parcursul anului 2008 însă, evoluția observată la nivelu l ratei inflației s -a
inversat, în principal datorită scăderii prețurilor alimentelor și energiei electrice, urmată de
un scădere puternică a proceselor economice începând cu sfârșitul anului 2008. Urmărind

35
trendurile recente, inflația a crescut la final ul anului 2009, urcând până la 5,2% în luna
ianuarie 2010 și apoi scăzând la 4,2% în martie 2010. În ciuda declinului notabil al
activității economice, inflația a avut un caracter persistent, reflectând rigiditățile de pe
piața bunurilor și serviciilor ș i de pe cea a forței de muncă, precum și creșterea într -un ritm
mai lent, a costului unitar cu forța de muncă. Analize recente disponibile privind inflația,
acordate de instituții internaționale, arată că rata inflației variază între 4,0% și 4,4% în anul
2010 și între 3,0% și 3,5% în anul 2011.
Riscurile de cre ștere a anticipațiilor infla ționiste sunt generate în principal de
evolu ția pre țurilor administrate și cele ale materiilor prime. Referitor la riscurile în sensul
scăderii, diminuarea presiunilor asupra pre țurilor interne ar putea fi mai puternic ă respectiv
mai prelungit ă, comparativ cu previziunile actuale, în contextul în care ritmul de redresare
a activit ății economice va fi mai lent dec ât cel anticipat. Într-o viziune de durată, este
probabil c a procesul de redresare a decalajelor influențeze infla ția și/sau cursul de schimb
nominal în anii ulteriori, având în vedere de faptul c ă nivelul PIB/locuitor și cel al
prețurilor sunt în continuare semnificativ mai reduse în Rom ânia dec ât în Zona Euro.
Acestea fiind spuse, este totuși dificil de evaluat dimensiunea exact ă a efectelor generate
de procesul de recuperare a decalajelor.
3.1.4 Dobânzi pentru creditele pe termen lung

În perioada de referin ță aprilie 2009 – martie 2010, ratele dobânzilor pe te rmen
lung s -au situat, în medie, la 9,4%, valoare net superioar ă celei de referin ță
corespunz ătoare criteriului de convergen ță privind ratele dob ânzilor. În ultimii ani, ratele
dobânzilor pe termen lung din Rom ânia au cunoscut o cre ștere accentuat ă în contextul
unor niveluri ridicate ale aversiunii investitorilor fa ță de risc și al incertitudinilor
referitoare la perspectivele economiei. Recent, ace ști indicatori s -au înscris pe un trend
descresc ător, dar au continuat s ă se plaseze la niveluri relativ înalte, iar rata dob ânzii pe
termen lung asociat ă obliga țiunilor emise de statul rom ân a fost de 7,1% în luna martie
2010.
În Rom ânia obliga țiunile pe termen lung au fost prima data emise în anul 2005, rata
dobânzii acestora, calculate în luna august a acel uiași an, fiind de 7,49%. Valoarea de
referin ță în aceea perioad ă era de 5,22% ( în cele trei țări cu rata de infla ție cea mai scazut ă
media anuala a ratei dob ânzilor a fost de 3,22%).
Rata dobânzii la ultima emisiune de obligațiuni guvernamentale la termen , realizată
îndata de 14 iunie 2011, a fost de 6,25%.

36

ISIN Tip Data
emisiunii/
redeschideri
i Data
scaden
ței Maturitate
reziduală
(luni) Valoare (mil.) Rată
cupon
(%) Prospect Subscrisă Adjudecată
RO1114DBN011 OS dobândă 14 iun.2011 25
oct.2014 40 500,0 1 309,8 500,0 6,25
RO1112CTN0H4 CT discont 8 iun.2011 6
iun.2012 12 1 200,0 4 816,3 1 199,9 –
RO1121DBN032 OS dobândă 30 mai 2011 11
iun.2021 120 500,0 1 392,4 500,0 5,95
RO1116DBN024 OS dobândă 23 mai 2011 30
apr.2016 59 500,0 1 273,5 500,0 6,00
RO1111CTN0G7 CT discont 18 mai 2011 16
nov.201
1 6 800,0 2 962,4 1 123,6 –
RO1112CTN0F8 CT discont 11 mai 2011 9 mai
2012 12 1 000,0 2 008,8 1 000,0 –
RO1114DBN011 OS dobândă 9 mai 2011 25
oct.2014 42 500,0 774,5 206,0 6,25
RO1114DBE010 OS dobândă 6 mai 2011 6 mai
2014 36 600,0 1 247,7 939,2 4,50
Nota: OS = obligațiuni de stat, CT = certificate de trezorerie

Tabel 3 – Obligatiuni si certificate de trezorerie emise de catre stat

3.1.5 Stabilitatea cursului de schimb

În anii 2009 -2010, leul rom ânesc nu a participat la MCS II, fiind tranzac ționat în
condi țiile unui regim de curs de schimb flexibil. Leul a înregistrat o depreciere importantă
în raport cu euro începând cu jum ătatea anului 2008 și primele luni ale anului 2009, pentru
ca apoi să se redreseze u șor. Acordul multilateral de finan țare extern ă derulat sub
conducerea Uniunii Europene și a Fondului Monetar Internațional a contribuit, în ultima
parte a lunii martie 2009, la scăderea presiunilor de depreciere înregistrate de leul
românesc.
Cursul de schimb al monedei românești fa ță de euro a cunoscut un nivel ridicat de
volatilitate p ână în primele luni ale anului 2009, apoi a scăzut, iar diferen țialele de
dobândă pe termen scurt fa ță de rata dob ânzii EURIBOR la trei luni s -au men ținut la un
nivel ridicat (aproximativ 9,1 puncte procentuale) în ultimii doi ani . În luna martie 2010,
rata de schimb reală a leului at ât cel bilateral fa ță de euro, c ât și cursul efectiv, a dep ășit
ușor mediile istorice aferente ultimilor zece ani. Rom ânia a înregistrat o creștere graduală a
deficitului contului curent și de capital al balan ței de pl ăți, a c ărui pondere în PIB a sporit
de la 3,1% în anul 2002 atingând niveluri foarte ridicate, de 12,8% din PIB, în anul 2007.
Ca efect al comprim ării cererii inte rne ce a condus la diminuarea importurilor, deficitul
contului curent și de capital a scăzut semnificativ, de la 11,1% din PIB în anul 2008 la

37
4,0% din PIB în anul 2009. Pozi ția net ă investi țional ă pe plan interna țional a Rom âniei s -a
deteriorat considerab il, de la -26,9% din PIB în anul 2000 la -61,9% din PIB în anul 2009.
În cadrul anului 2011 cursul EURO/RON a avut o fluctuație de 4,83 % , mai mic
cu 2,63% fata de anul 2010, in care nivelul fluctuatiei a fost de 7,46%, in care cel mai
ridicat curs a fos t la data de 30 iunie in care 1 EURO = 4.3688 RON iar cel mai scăzut curs
a fost la data de 25 martie unde 1 EURO = 4.0653 RON . În 2011, BNR a stabilit pentru
EURO cel mai ridicat curs la data de 05 ianuarie in care 1 EURO = 4.2705 RON iar cel
mai scăzut curs la data de 26 aprilie in care 1 EURO = 4.0735 RON
Anul Nivel minim Nivel maxim
Fluctua ție
Data Valoarea Data Valoarea
2009 5
ianuarie 1 EURO = 4.0296 RON 22
ianuarie 1 EURO = 4.3127 RON 7,03%
2010 25 martie 1 EURO = 4.0653 RON 30 iunie 1 EURO = 4.3688 RON 7,46%
2011 26 aprilie 1 EURO = 4.0735 RON 5
ianuarie 1 EURO = 4.2705 RON 4,83%
Tabel 4 Nivelul maxim/minim al monedei RON/EUR

Conform anexei numa rul 5, România îndeplinește pentru anul 2010 unul din cele
cinci criterii de convergență nominală . Răspunderea în satisfacerea acestor criterii revine
Guvernului (pentru deficit și datorie publică) și Băncii Naționale (pentru inflație, dobândă
pe termen lung și curs de schimb). O observație cu privire la gradul de impl icare în
realizarea acestor criterii poate fi realizată: banca centrală, stabilind faptul că singurele
instrumente fără risc pentru băncile sistemul bancar sunt titlurile de stat, determină practic
aceste instituții să participe în masă la emisiunile pe ca re le face Guvernul prin Ministerul
de Finanțe pe care apoi le acoperă indirect prin refinanțări cu dobândă scăzută. O mare
parte din deficitul public și din datoria publică depinde de politica monetară a băncii
naționale . Se observă că instituția cheie în procesul de convergență nominală este Banca
Națională a României. De ea depinde în mare măsură atingerea sau ratarea acestor criterii.
De asemenea legisla ția rom âneasc ă nu îndepline ște toate cerin țele privind
independen ța băncii centrale, interdic ția finan țării monetare și integrarea juridic ă a
băncii centrale în Eurosistem. Rom ânia este stat membru cu derogare și, în consecin ță,
trebuie s ă respecte toate cerin țele de aliniere prev ăzute în articolul 131 din Tratat.

38

Tabel 5 Distanța României față de C riteriile de la Maastricht (axa orizontală)

1. România are cea mai mare divergență față de criteriile de la Maastricht datorită
incapacității de îndeplinire a criteriilor de convergență necesare alinierii la politica
monetară unică (fiind întrecută de Bulgaria doar în perioada 2008 – 2010)
2. Totuși, sub un aspect favorabil România a fă cut eforturi semnificative de a
realiza convergența dat fiind faptul că în aproximativ 15 ani a fost recuperată 2/3
din distanța față de criteriile de la Maastricht).
3. Un aspect notabil ar fi faptul că Zona Euro are chiar și ea o divergență față de
criteriile de la Maastricht care aproape s -a dublat în perioada crizei datorită
numeroaselor turbulențe economico -financiare.
4. Comparativ și în defavoarea României, țări precum Ungaria, Polonia, Cehia
înregistrează valori semnificativ mai poziti ve în acest domeniu fiind mult mai
aproape, de foarte multă vreme, de satisfacerea criteriilor și de caracteristicile Zonei
Euro.

3.2 Criteriile reale

Criteriile de convergen ță reală includ: nivelul PIB/locuitor, atât în termeni
nominali, cât și în terme nii standardului puterii de cumpărare, structura pe sectoare a
economiei, gradul de deschidere a acesteia și ponderea comerțului cu UE în totalul
comerțului exterior. Pentru extinderea analizei stadiului convergenței reale sunt
monitorizate și alte evoluți i precum cea a balanței de plăți, a relației salarii -productivitatea
muncii și a sectorului financiar.

39
Conform anexei numarul 4 , PIB pe locuitor, exprimat conform standardului puterii
de cumpărare, era în anul 2001 la aproximativ 20% din nivelul zonei euro . În anii
următori, decalajul s -a redus substanțial, PIB pe locuitor în România fiind de aproximativ
43% din cel al zonei euro în anul 2008. Pe fondul desfășurării crizei financiare globale și al
comprimării bruște a activității economice, această dinamică a fost stopată, indicatorul
înregistrând în anul 2010 o ușoară deteriorare, până la 40,6%.
În ceea ce prive ște evolu ția structurii sectoarelor în economie în perioada 2000 –
2010, aceasta a convers, de și într -un ritm relativ lent, spre cea a zonei euro (în special prin
creșterea ponderii serviciilor și reducerea ponderii agriculturii), contribuind la atenuarea
efectelor unor posibile șocuri asimetrice. În ultimii doi ani, ca r ăspuns la modi ficările
survenite în economie pe parcursul recesiunii și la cererea extern ă susținută pentru
bunurile intermediare și de capital române ști, se observ ă o tendin ță de cre ștere a ponderii
industriei concomitent cu sc ăderea ponderii celorlalte sectoare.
Gradul de deschidere a economiei a revenit în anul 2010 la peste 75 %, dup ă nivelul minim
(din acest deceniu) de 67,6 % înregistrat în 2009. Integrarea din punct de vedere al
schimburilor comerciale cu Uniunea European ă, cuanti ficată prin ponderea comer țului cu
celelalte state membre UE în totalul comer țului exterior al României, s-a men ținut la un
nivel ridicat, de peste 70 la sut ă în anul 2010.
Până la sfâr șitul anului 2006, necesarul de finanțare a de ficitului contului curent a
fost acoperit într -o propor ție ridicat ă de intr ările nete de investi ții străine directe, o pondere
majoritar ă în cadrul acestora fiind de ținută de opera țiunile de privatizare si de reinvestirea
profiturilor. Începând cu anul 2007, gradul de acoperire a de ficitului prin investi ții străine
directe s -a situat la niveluri mai reduse, pân ă în jurul valorii de 50%, ca urmare a cre șterii
substan țiale a de ficitului contului curent (înainte de recesiunea economic ă), iar ulterior pe
fondul reducerii masive a intr ărilor de capital ca rezultat al propag ării efectelor crizei
financiare interna ționale asupra economiei române ști.
În contextul recesiunii economice și al necesit ății impunerii unor m ăsuri de
eficientizare a activit ăților productive, 2009 a reprezentat anul modi ficării dinamicilor unor
variabile economice și a corela țiilor observate între acestea. Astfel, dup ă jumătatea anului
2009, rata de cre ștere a salariului mediu brut pe economie exprimat în euro a fost în
general mai mic ă decât cea a productivit ății muncii, reducerea costurilor unitare cu for ța de
munc ă având un efect pozitiv asupra competitivit ății externe. Gradul ridicat de integrare a
sectorului financiar -bancar din România în cel al zonei euro este argumentat de
preponderen ța în structura ac ționariatului b ăncilor comerciale a capitalului originar din
țările zonei euro. Dezvoltarea sectorului a fost semni ficativ ă, nivelul de intermediere fiind

40
însă mult subdimensionat în raport cu cel din zona euro; astfel, în ultimii doi ani,
intermedierea financiar ă indirect ă în România a fost de aproximativ trei ori mai mic ă decât
cea din zona euro. De asemenea, in termedierea direct ă pe pia ța de capital autohton a fost
mult mai redus ă față de media UE274.11

11 În România, intermedierea financiară indirectă, calculată prin raportul credit neguvernamental/P IB, a crescut de la
10% în anul 2001 la 40,7% în anul 2010. Referitor la intermedierea financiară directă, datele disponibile pentru anul
2009 indică un raport între capitalizarea bursieră și PIB de 7,15% în România comparativ cu 61,5% în UE27. Sursa:
Euro stat, BNR.

41

ANEXE

42
Sursa: Institutul National de Statistica, Banca Nationala a Romaniei
05101520253035
20012002200320042005200620072008200920109.76
8.72
6.1
5.284.74
2.56 3.98 5.9911.5615.6315.99
16.15
15.39
13.46
11.05
9.8 8.597.619.4415.14
Datoria Publica Externa
Datoria Publica Interna

43

Sursa: Eurostat
05101520253035
Cehia
Ungaria
Polonia
Romania4.3
2.53.54.52.4 4.4
1.830.8Anexa Nr 2
Datoria Publica
Compara ție regională
2009
2010

44

12 Conform rapoartelor anuale publicate de Banca Nationala A Romaniei Indicatori de convergență
nominală12 Criterii Maastricht România
2008 2009 2010
Rata Inflației
(procente, medie anual ă) < 1.5 pp față de performanța
celor mai bune trei state
membre
4.0 % pentru 2008
1.6 % pentru 2009
1 % pentru 2010 7.85 % 5,6 % 5 %
Ratele dobânzilor pe
termen lung
(procente pe an) < 2pp față de performanța celor mai
bune trei state membre
6.2 procent pentru 2008
5.3 procent pentru 2009
7.1 procent pentru 2010 7,7% 9,7% 7,7%
Cursul de schimb
față de euro
(apreciere /depreciere
procentuală maximă față de
media pe doi ani ) + / – 15 procente +9,7/ -14,6 +1,6/ -18,2 +1,9/-16,5
Deficitul bugetului
consolidat
(procente în PIB) Sub 3 % 5,4% 7,9% 6,4%
Datoria publică
(procente în PIB) Sub 60 % 13,6% 21% 30,8 % Anexa Nr . 3 Îndeplinirea de c ătre Romania
a criteriilor de la Maastricht

45 Anexa Nr 4

46
Anexa Nr 5

47

BIBLIOGRAFIE

1. Kopits, G. (1999) “Implications for EMU and Exchgange Rate Policy in Central and Estern
Europe”, IMF Working Paper 99/9 Washington DC.
2. Papadia, F. (2004) Discrus introductiv la Sesiunea “Monetary and Exchange Rate Policies and
the Practical Functioning of the ERM II”, Seminarul asupra pr ocesului de aderare, Paris.
3. Miron, D, (coordonator), (2000) “Economia Uniunii Europene”, Ed. Luceafărul, București
4. Moussis, N. (2003) “Guide to European Policies”, European Study Service, Belgium
5. Dascalu, E.D. (2008) “Datoria Publică – reglementar e și administrare în România”, Ed.
Didacticã si Pedagogicã
6. Dragoș, Dacian, Cosmin. Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme. – București, Editura All
Beck, 2007
7. Manolescu Gheorghe – Monedă și credit, Editura Fundației “România de Mâine”, București
2001
8. Ghica, Luciana, Alexandra. România si Uniunea Europeană: O istorie cronologică, București,
Editura Meronia, 2006
9. Quarterly report on the Euro area, Volume 7, No. 2, 2008
7. http://ec.europa.eu/economy_finance/the_euro/the_euro6480_ro.htm
8. http://www.bloombiz.ro/finante/moneda -euro-cum-de-ce-si-cand
9. http://www.gov.ro/presa/integrare/afis -doc.php?idpresa=462
10. http:// www.bnr.ro
11. http://www.insse.ro
12. www.europeana.ro
13. http://www.ecb.int
14. http://www.ugir1903.ro/download/BNR_Drumul_catre_euro.pdf