CONF. UNIV. DR.: COSMIN CĂPRIOARĂ CANDIDAT, IONIȚĂ ANA-MARIA IUNIE 2020 2 UNIVERSITATEA„OVIDIUS” DIN CONSTANȚA DEPARTAMENTUL: FILOLOGIE FACULTATEA DE… [621261]

UNIVERSITATEA„OVIDIUS” DIN CONSTANȚA
DEPARTAMENTUL: FILOLOGIE
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA ROM  ÂNĂ-ENGLEZĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
CONF. UNIV. DR.: COSMIN CĂPRIOARĂ

CANDIDAT: [anonimizat] 2020

2 
 UNIVERSITATEA„OVIDIUS” DIN CONSTANȚA
DEPARTAMENTUL: FILOLOGIE
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA ROM  ÂNĂ-ENGLEZĂ

COMPARAȚII FRAZEOLOGICE
ÎN LIMBILE ROMANICE
(ROMÂNĂ, FRANCEZĂ, ENGLEZĂ)

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR STIINȚIFIC,
CONF. UNIV. DR.: COSMIN CĂPRIOARĂ

CANDIDAT: [anonimizat] 2020

3 
 CUPRINS
Argument ……………………………………………… ……………………………………………………… ………… 4
CAPITOLUL 1 …………………………………………… ……………………………………………………… ………. 6
LIMBILE ROMANICE ………………………………………. ……………………………………………………… .. 6
1.1. INTRODUCERE ………………………………………. ……………………………………………………… . 7
1.2. Latina vulgară ……………………………………. ……………………………………………………… ……… 9
1.3. Istoria limbii române ……………………………… ……………………………………………………… …. 15
1.3.1. Influența altor limbi ……………………………. ……………………………………………………… . 17
1.4. Influența limbii franceze asupra limbii române ……….. …………………………………………… 22
1.5. Influența limbii engleze asupra limbii române ………… …………………………………………… 28
CAPITOLUL 2 …………………………………………… ……………………………………………………… …….. 34
FRAZEOLOGIA …………………………………………… ……………………………………………………… ….. 34
2.1. INTRODUCERE ………………………………………. …………………………………………………….. 35
2.2. Istoricul frazeologiei …………………………….. ……………………………………………………… ….. 37
2.3. Frazeologia limbii române ………………………….. …………………………………………………….. 40
2.3.1. Frazeologismul ………………………………….. ……………………………………………………… . 42
2.3.3. Expresia ……………………………………….. ……………………………………………………… …… 45
2.3.4. Locuțiunea ……………………………………… ……………………………………………………… …. 47
CAPITOLUL 3 …………………………………………… ……………………………………………………… …….. 48
EXPRESII ȘI PĂRȚI PRACTICE ……………………………… ……………………………………………….. 48
3.1 STUDIU DE CAZ ……………………………………… …………………………………………………….. 49
Concluzii …………………………………………….. ……………………………………………………… ………… 56
BIBLIOGRAFIE ………………………………………….. ……………………………………………………… … 57

4 
 Argument

Sufletul unui popor trăiește în limba lui națională. În ea se î ntipăresc, printr-un
îndelungat proces, istoric, preoc upările, frământările, aspiraț iile, modul de a întelege
existența,adică întreaga lui spiritualitate.
Limba română este o patrie a c uvintelor, propozițiilor și fraze lor . Ideile nu se pot naște
și nu pot exista decât în patria de cuvinte . Studiul temeinic al limbii române în școală creează
posibilitatea dezvoltării copiil or în perspectiva unei vieți sp irituale bogate . Limbajul sărac
înseamnă o gândire săracă și confuză, precum și o capacitate cr eatoare limitată, lipsită de
valoare .Numai prin limbă prin cuvinte poți învăța trecutul pat riei ,dragostea de țară și de neam.
Limba este însăși floarea sufletului , graiul dulce, melodios , ea este trecutul ce îl redăm
noi prin cuvinte, prezentul pe care îl trăim. Limba română este o limbă romanică, provenită din
latina populară, care pe parcursu l a mai multor s ecole a asimil at lexeme, expresii noi, de la alte
popoare.  Fiecare cetățean trebuie să-și cunoască trecutul, pentru a trai prezentul și originea
limbii pe care o vorbește, că de la Roma venim, din Dacia Traia na și că stramoșii noștri geto-
daci ne-au lasat moștenire lim ba dacă ,o armă cu care să luptăm pâna în prezent.
Acesta reprezintă și motivul realizării studiului prezent, inti tulat „ COMPARA ȚII
FRAZEOLOGICE ÎN LIMBILE ROMANICE (ROMÂN Ă, FRANCEZ Ă, ENGLEZ Ă) ”. Teza este
constituită în jurul a două concepte-cheie: identificarea eleme ntului de unitate intre limbile
romanice și exemplificarea acestora cu ajutorul elementelor de frazeologie asupra unui studiu
de caz.
Prezenta lucrare cuprinde trei capitole, primele două fixează c adrul teoretic care stă la
baza studiului, iar cel de-al treilea este dedicat analizei exp resiilor frazeologice și concluziilor
care decurg din cercetare.
În primul capitol vom afla istoria și originea limbilor romanic e, ce a fost latina vulgară
și vom dezbate importanța cuvint elor din fondul principal lexic al al limbilor romanice.

5 
 Deasemenea vom dezbate influența limbii latine asupra formării limbii române, a limbii
franceze cât și a limbii engleze.
Cel de-al doilea capitol cuprinde aspecte ale frazeologiei ling vistice, se referă la
frazeologisme și frazeologie , în genere.  Aici sunt menționate părerile diferiților cercetători care
s-au ocupat de acest compartimen t – frazeologia , de expresiile sudate, de locul frazeologiei, se
aduc opiniile cercetătorilor ca re discută dacă frazeologia este un compartiment al lexicologiei
(Corlateanu N., Melniciuc I.) sau al altui domeniu al lingvisti cii, ori este o ramură aparte ,
independentă (Coltun Gh.) . 
Astfel, cu ajutorul acestor aspecte teoretice va fi analizat co nținutul din studiul de caz
concretizat în capitolul al treile a. Studiul va cuprinde o anal iză a expresiilor frazeologice în
limba română, franceză și engleză din domeniul frazeologic al p arților corpului , constând în 30
de exemple.
Așadar, consider că lucrarea „COMPARAȚII FRAZEOLOGICE ÎN LIMBIL E
ROMANICE (ROMÂNĂ, FRANCEZĂ, ENGLEZĂ) ”,  oferă o imagine concisă asupra originii,
formării și influenței limbilor romanice, a frazeologiei în gen ere cat și importanța ei pentru
etimologa lexicală.

6 
 

CAPITOLUL 1
LIMBILE ROMANICE

7 
 1.1. INTRODUCERE

Grupul limbilor romanice ocupa o mare întindere din Peninsula I berica până la Marea
Neagră. Din el fac parte portugheza, spaniola, catalana, france za, provensala, italiana, reto-
romana, romana. Aparute ca urmare a transformarii limbii latine în conditii locale diferite,
limbile romanice se prezintă totuși ca un grup unitar, păstrând din limba bază un numar mare de
trăsături.
Față de limba latină, structura gramaticală s-a simplificat, s- a reorganizat pe baze noi
sistemul numelui și a verbului, s-au redus f ormele neregulate ș i s-a creat o parte nouă de
vorbire.Cea mai izbitoare trăsătu ra a structurii gramaticale a limbilor romanice, în comparație
cu limba latină, este caracterul lor mai analitic. Astfel, în t imp ce în limba latină clasică marele
numar de desinente permitea o or dine libera a cuvintelor în fra ză, în limbile romanice, în care
numarul desinentelor este mult r edus, regulile topicii sunt mai stricte.
,,Vocabularul limbilor romanicees te format dintr-un nucleu comu n de cuvinte moștenite
din limba latină la care fiecare limbă a adaugat altele, fie fo rmate prin mijloace interne (derivare,
compunere, etc.), fie împrumutate de la popoarele cu care a ven it în contact de-a lungul
veacurilor (arabii in Peninsula Iberica, populații germanice în Franța și Italia, slavii pe teritoriul
țării noastre)” 1. Nu e lipsit de importanța de arătat că majoritatea cuvintelor din fondul principal
lexical al limbilor romanice este de origine latină. Dar chiar în acest nucleu, influențele străine
sunt puternice, cum este influenț a germană în limba franceză, c ea slavă în limba română.
În extremitatea occidentala a Europei, în Peninsula Iberica cel e mai cunoscute limbi
romanice sunt portugheza și spanio la. În istoria Peninsulei Ibe rice un eveniment de seamă a fost
cucerirea ei de către arabi care au stăpânit-o intre secolele V III si XV. Sub dominație străină
populația romanică din Peninsula Iberica și-a păstrat limba. În orașele mari, mai ales în sudul
 
1 Marius Sala – Enciclopedia lim bilor romanice, Editura Stiintiff ica si Enciclopedica, Bucuresti 1989, p. 88.

8 
 Peninsulei, s-a format o populaț ie mixtă, bilingva – mozarabii. Drept urmare a acestui
bilingvism, în vocabularul limbi lor portugheză și spaniolă au i ntrat numeroase elemente arabe.
,,Mult superiori ca civilizație î n raport cu autohtonii, arabii au impus o serie de termeni
din domenii în care aduseseră con tribuții însemnate la tezaurul culturii universale. Acești
termeni s-au răspândit ap oi în întreaga Europă”2.

 
2 https://ro.wikipedia.or g/wiki/Limbi_romanice

9 
 1.2. Latina vulgară

Romantismul, cuvânt ce conotează c u dragoste și pețit, dar atun ci când acesta are un
capital R, la fel ca în limbile romanice, probabil se referă la un set de limbi bazate pe limba
latină, limba vechiilor romani.
,,Latina a fost limba Imperiului Roman , dar latina clasică , c are a fost scrisă de literați
ca Cicero nu a fost limba vieții de zi cu zi. Simplificat limba latină a oamenilor de rând , este
numită latina vulgară, deoarece vulgară este o formă adjectival ă a latinei pentru mulțime. Acest
lucru o face ca limba latina vulgară a poporului. Soldații au l uat cu ei aceasta limba și au
interacționat cu limbile native și limba de invadatori mai târz iu, în special mauri și popoarele
germanice, pentru a produce limb ile romanice în toată zona Imp eriul Roman”3.

 
3 Marius Sala – Enciclopedia lim bilor romanice, Editura Stiintiff ica si Enciclopedica, Bucuresti 1989, p. 112.

10 
 Este demn de remarcat că nu numai în România, dar și în alte ță ri unde se vorbesc limbi
romanice, au apărut voci care contestă originea latină a acesto r limbi, precum franceza sau
spaniola. Aș cita aici pe ,,Yves Cortez”4 și pe ,,Carme Himénez Huertas”5. Romanistica este
acea parte a lingvisticii comparativ-istorice moderne care se o cupă cu studiul limbilor romanice.
Vechea teorie susține că limbile romanice se trag în principiu din latină, deși nu chiar
din latina clasică, ci din așa-zisa latină vulgară, adică latin a vorbită la Roma și în Peninsula
Italică, apoi dusă mai departe și în alte părți ale imperiului, dar această teorie este mult prea
veche și nu ia în considerare o serie de date lingvistice. În a cest articol ne propunem să aducem
în discuție o serie d e astfel de date cărora vom încerca să le găsim adevărata semnificație.
Trebuie menționat de la început că nimeni nu a definit cu adevă rat latina vulgară, cel
puțin așa cum se reflectă ea în limbile romanice al căror vocab ular este în mare parte deosebit
de cel latin, dar destul de asemănător în cadrul limbilor roman ice (mai ales în cele de apus),
româna reprezentând o excepție în mai multe privințe. În plus, se pot adăuga o mulțime de
diferențe de ordin gramatical: dispariția cazurilor la presupus a trecerea de la latină la limbile
romanice, structură sintactică diferită, precum și prezența art icolului hotărât și nehotărât în
limbile romanice, ambele absente cu desăvârșire în latină, la c are se poate adăuga simplificarea
modalităților de forma re a pluralului, precu m și dispariția ter minațiilor de caz.
În principiu, sânt date gramaticale imposibil de explicat prin tr-o origine latină a limbilor
romanice, fie că vorbim de latina clasică sau de cea populară, pe care vom încerca să o
identificăm și să o redefinim cu un termen folosit chiar în ace le vremuri: acela de lingua romana
rustica. După presupusa simplificare a desinențelor de plural, limbile r omanice se grupează în
grupul de est: în principiu, româna și italiana (la care putem adăuga și dalmata) care formează
pluralul adăugând terminația -i la masculin și -e la feminin; a sta în timp ce grupul de vest, adică
franceza, provensala, spaniola și portugheza, adaugă un -s pent ru plural, atât la masculin, cât și
la feminin.
De aceea a fost postulată existența a mai multor ramuri ale la tinei vulgare, cel puțin
două, una în est și alta în vest, dar această anomalie nu a fos t niciodată clarificată, nici măcar
abordată în mod serios. S-ar putea afirma că în vest a avut loc o schimbare în modalitatea de
 
4 Cortez, Yves- Le français ne vie nt pas du latin -Essai sur une aberration linguistique, L’Harmattan, Paris, 2007.  
5 Jiménez Huertas, Carme – No venimos del latin, Circulo Rojo, 20 13, p.65.

11 
 formare a pluralului după cucerirea acestor regiuni de către ro mani, dar teoria cade imediat dacă
ne gândim la unitatea dintre română și italiană, care nu se poa te explica prin niciun fel de latină
mai mult sau mai puțin vulgară, ținând cont de faptul că Dacia a fost parțial cucerită mult mai
târziu decît toate celelalte pro vincii. Este evident că răspuns ul trebuie căutat în altă parte. Nu
este cumva vorba, în fiecare caz, de o unitate pre-romanică? Ac esta pare să fie adevărul, din
moment ce formarea pluralului în -i se regăsește și în alte lim bi indo-europene, cum ar fi limbile
slave.
 ,,Un alt aspect surprinzător este lipsa genului neutru din toate limbile romanice, cu
excepția limbii române. Latina avea trei genuri: masculin, femi nin și neutru, iar limbile
romanice de vest au numai genul masculin și feminin. Deși român a are trei genuri ca și latina,
modul de formare a genului neutru din română diferă de cel lati n și, prin urmare, nu se poate
spune că genul neutru românesc provine din latină” 6.
Toate aceste neconcordanțe încep să capete un alt contur în mom entul în care aflăm că
limba latină era deja o limbă moartă (ca limbă vorbită) începân d cu secolul I î.Ch., dar acest
adevăr nu este cunoscut și nici discutat sau măcar menționat în lucrările de lingvistică romanică.
Poetul roman Gnaeus Naevius (cca 270- cca 201, î. Ch.) spune ur mătoarele pe propriul epitaf:
”Immortales mortales si foret fas flere flerent divae Camene Naevium poetam
itaque, postquam est Orchi traditus thesauro
obliti sunt Romani loquier lingua latina. Dacă muritorilor li s-ar îngă dui să-i plângă pe muritori
ei vor plânge pe divinu l poet Gnaeus Naevius
iar după ce va fi pus î n cutia lui Orchus
Romanii vor fi uitat să vorbească latina”.
7
 
6 Vinereanu, Mihai – Dicționar E timologic al Limbii Române, Pe ba za cercetărilor de indo-europenistică, Alcor
Edimpex, București, 2008, p.28.  
7Gheorghe Guțu, Dicționar latin‐român (ediția a II‐a), Editura H umanitas, București, 2003 , p.112-113.

12 
 Poetul latin Gnaeus Naevius a murit în exil, sinucigîndu-se în nordul Africii, în 201 î.
Ch., nu înainte de a-și scrie propriul epitaf, departe de Roma, exprimându-și regretul că romanii
nu mai vorbesc realmente limba latină. Se pare că într-adevăr c ătre sfârșitul secolui III î.Ch.,
limba latină nu mai era vorbită la Roma decât într-o mică măsur ă, așa cum se exprimă și Gnaeus
Naevius, fapt explicabil în ultim ă instanță, după cum vom vedea mai în cele ce urmează. Se știe
că latina era vorbită doar în Latium, o provincie de mărimea un ui județ, reprezentând mai puțin
de 5% din întreg teritori ul peninsulei italice.
Către sfârșitul secolului V î .Ch., Roma începe să cucerească ș i să subjuge celelalte
popoare din peninsulă. Această perioadă de cucerire a durat pes te 200 de ani, până către sfîrșitul
sec. III î. Ch. Majoritatea limbilor din Italia erau limbi indo -europene înrudite sau foarte înrudite
cu latina; cu o parte dintre ele era reciproc inteligibilă, cu excepția limbii etrusce care era o limbă
ne-indo-europeană și grecești car e, deși limbă indo-europeană, era totuși destul de diferită de
limbile italice. După ce Roma ajunge să controleze toată penins ula, vorbitori ai altor limbi și
dialecte italice se stabilesc l a Roma cauzând astfel declinul l imbii latine ca limbă vorbită.
Ovidiu, la sfârșitul sec. I, î. Ch. în Ars amandi, spune lectori lor săi ”să nu considerați
cultivarea inteligenței prin s tudierea artelor și a celor două limbi ca pe o grijă superfluă” 8. Fără
îndoială: prin cele două limbi, poetul se referea la greacă și la latină. Cu alte c uvinte, Ovidiu ne
spune că la Roma, în vremea sa, pe la sfârșitul secolului I î.C h., latina trebuia învățată ca și
artele, deci nu mai era limba maternă a romanilor. Ceva mai târ ziu, în secolul I d.Ch., în
Satiricon, unul din personajele l ui Petronius spune: ”să nu cre deți că disprețuiesc studiul; am
două biblioteci, una în greacă și alta în latină”9.
Cam în aceeași perioadă, pe la anul 100 d. Ch., într-un studiu al său despre gramatici și
oratori, Suetoniu spune următoarele despre unul dintre ei: Caec ilius Epitora… deschise o școală
și … se spune că fu primul care discuta în latină fără să se pr egătească. Prin urmare și un celebru
profesor (sau orator) roman trebui a să se pregătească atunci câ nd avea de vorbit în latină.
Dacă toate aceste argumente nu sâ nt suficiente pentru cei care mai cred în originea latină
a limbilor romanice, adăugăm că același Suetoniu (Cei 12 Cezari ) arată că Iulius Caesar
 
8 Cortez, Yves- Le français ne vie nt pas du latin -Essai sur une aberration linguistique, L’H armattan, Paris, 2007,
p. 204. 
9 Ibidem

13 
 organizase la Roma diferite spectacole: lupte de gladiatori, pr ecum și spectacole în toate
cartierele Romei în cele trei limbi, cele trei limbi fiind lati na, greaca și …. osca. Este un fapt
destul de bine cunoscut că după c ucerirea teritoriilor locuite de osci, situate în imediata
vecinătate de sud a Latiului, mulți dintre aceștia s-au stabili t la Roma..
Amintim că oscii și umbrii erau grupurile etno-lingvistice cele mai numeroase din grupul
italic. În mod evident, orice persoană confruntată cu astfel de date, se va întreba cum cineva mai
poate susține că romanii au răspândit și implementat latina de la Oceanul Atlantic până la Marea
Neagră, când în Roma, începând cu secolul I d.Ch, nimeni nu mai vorbea latina ca limbă maternă.
Triburile oscilor au fost cucerite de romani în a doua jumătate a secolului IV î.Ch. Prin
urmare, 300 de ani mai târziu, o mare parte din populația Romei vorbea limba oscă, în timp ce
limba latină încetase de mai fi vorbită.
Cu toate acestea, limba latină a fost folosită ca limbă scrisă pe tot cursul Evului Mediu,
mai ales datorită faptului că era folosită ca limbă de cult de către Biserica Catolică. Fapt: în
urma Conciliului din Tours, din 813, s-a luat hotărârea ca preo ții să folosească ”limba romană
rustică (lingua romana rustica) s au limba germanică întrucât to ți le pot înțelege cu ușurință”. 10
Acest lucru a fost posibil tocmai datorită faptului că marea ma joritate a limbilor italice
erau îndeaproape înrudite – în unele cazuri reciproc inteligibi le. Este posibil ca latina să fi avut
un rol preponderent în modelarea fonetică a acestor limbi la în ceput, înainte de a dispărea ca
limbă vorbită. Când spunem modelare fonetică, ne referim la fol osirea unei pronunții similar.
Acesta este un detaliu extrem de important, de care va trebui s ă se țină cont de acum
încolo. În ceea ce privește româna, nici măcar o astfel de mode lare fonetică nu a avut loc. În
română, mai toate elementele lexicale au aceeași evoluție fonet ică, de la proto-indo-europeană
la română, fie că sânt de origine traco-dacă, fie că au echival ent în latină, ceea ce dovedește că
acele cuvinte care au echivalent în latină, nu sânt realmente d e origine latină. Vorbind de labio-
velarele proto-indo-europene, nu numai celticele continentale ( aici includem și osco-umbrica)
le-au transformat în bi-labiale, ci și traco-ilira. Spre deoseb ire de limbile celtice continentale
(devenite limbi romanice), româ na a păstrat intacte aceste bi-l abiale (provenite din labio-
 
10 Vinereanu, Mihai – Dicționar Etimologic al Limbii Române, Pe b aza cercetărilor de indo‐europenistică, Alcor 
Edimpex, București, 2008 , p.131.

14 
 velarele proto-indoeuropene), fapt care dovedește că lingua rom ana rustica nu a influențat cu
nimic traco-daca la nivel fonetic și în mod logic, nici la nive l gramatical. Singur a influenț ă este
cea a unor împrumturi lexicale, nu multe la număr.
Astfel au fost aduse în discuție o serie de argumente (lingvist ice și extra-lingvistice) care
justifică din plin faptul că latina nu este limba mamă a limbil or romanice, așa cum nici latina
clasică – dar nici altfel de lat ină – nu este. Noțiunea de ,,la tină vulgară (populară)” 11 nu are nicio
acoperire: o astfel de limbă, așa cum a fost și este încă înțel easă de lingviști nu a existat.
A existat, în schimb, lingua romana rustica, o lingua franca un itară, folosită în tot
imperiul roman, dar și după prăbușirea acestuia, limbă care a i nfluențat evoluția limbilor
romanice de vest, fără, însă, să înlocuiască limbile locale exi stente. Această limbă nu a fost
limba maternă a niciunui grup etnic sau social. Prezența aceste i limbi în același context istoric
cu proto-franceza, dar și cu proto-spaniola, este o dovadă iref utabilă în acest sens, dovadă care
nu mai poate fi ignorată de dragul unor teorii greșite, formula te cu mai multe sute de ani în urmă.
Este, prin urmare, necesar ca originea limbilor romanice să fie re-evaluată pe baza unor
date extra-lingvistice mai vechi, ignorate (cu bună știință sau din comoditate), precum și o serie
de date lingvistice a căror reală semnificație a fost, de aseme nea, trecută cu vederea până acum.

 
11 Vinereanu, Mihai – Dicționar E timologic al Limbii Române, Pe ba za cercetărilor de indo-europenistică, Alcor
Edimpex, București, 2008, p.135.

15 
 1.3. Istoria limbii române
Limba română este o limbă indo-eu ropeană, din grupul italic și din subgrupul oriental al
limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cinc ea după numărul de vorbitori, în
urma spaniolei, portughezei, fran cezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică, limba
română mai este numită în lingvist ica comparată limba dacoromân ă sau dialectul dacoromân.
De asemenea, este înregistrată ca limbă de stat atât în România c â t ș i î n R e p u b l i c a
Moldova, unde circa 75% din popul ație o consideră limbă maternă (inclusiv sub denumirea de
„limba moldovenească”). 12
Limba română este vorbită în toată lumea de 28 de milioane de p ersoane, dintre care cca.
24 de milioane o au ca limbă maternă. Din numărul total de vorb itori, peste 17 milioane se află
în România, unde româna (dialectul dacoromân) este limbă oficia lă și, conform recensământului
populației din 2011, este limbă maternă pentru peste 90% din po pulație. Limba română este una
dintre cele șase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodi na (Serbia). De asemenea este
limbă oficială sau administrativă în câteva comunități și organ izații internaționale,
precum ,,Uniunea Latină sau Uniune a Europeană (de la 1 ianuarie 2007).”

Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord cât și la sud de
cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave î n această zonă. Limba română vorbită
 
12 Marius Sala, 101 cuvinte moșten ite, împrumutate și create, Buc urești, 2010 , p.175.

16 
 în nordul Dunării, în România și Republica Moldova, este deseor i numită ,,limba dacoromână
sau dialectul dacoromân” 13, p en tru a o d eo seb i d e celel al te t rei l imb i ro man ic e d e est. Î nsă
opinia că idiomurile aromân, meglenoromân și istroromân ar fi l imbi aparte și nu dialecte ale
limbii române nu este acceptată de m ajoritatea comunității știi nțifice a lingviștilor.
Cei mai mulți lingviști romaniș ti consideră aceste trei idiomur i a fi dialecte ale aceleiași
limbi:
• aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relat i v l a r g i d i n
Republica Macedonia de Nord, Albani a, Grecia, Bulgaria, Serbia și România, unde există
importante comunități aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupu ne că despărțirea dintre limba
aromână și dacoromână s-a produs î ntre secolele al IX-lea și al XII-lea.
• meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică î n regiunea Meglen
din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a s eparat mai târziu decât
aromâna, și anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pent ru care asemănarea cu limba
română actuală este mai pregnantă.
• istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croația,
geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar preze ntând asemănări evidente cu
limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.
Limba română a evoluat din latina orientală, contactul prelungi t cu populațiile slave fiind
la originea unei părți importante din vocabular. În evul mediu și în perioada premodernă au
intrat în limbă un număr limitat de cuvinte maghiare, turcice v echi, turcice otomane și grecești.O
influență puternică a avut-o lim ba franceză în secolul al XIX-l ea.
Unii lingviști consideră că există patru limbi romanice răsărit ene: ,,dacoromâna,
aromâna, istroromâna și meglenoromâna” 14. Alții consideră că ele formează o singură limbă,
limba română, cu patru dialecte. Dacoromâna, fie că o socotim l imbă în sine, fie că o socotim
un dialect al limbii române, nu este împărțită în dialecte, ci cuprinde doar diverse graiuri, numite
și subdialecte, cu diferențe mi nore de pronunție și vocabular, dar inteligibile între ele.
 
13 Iorgu Iordan, Istoria limbii ro mâne (pe‐ntelesul tuturora), Ed itura Știintifică și  Enciclopedică, 1983 , p.76. 
14 Eugeniu Coșeriu, Limba română în fața Occidentului. De la Gene brardus la Hervás. Contribuții la istoria 
cunoașterii limbii române în Euro pa occidentală, în românește d e Andrei A. Avram, Cluj‐Napoca, 1994 , p.11-12.

17 
 Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este ,,S crisoarea lui Neacșu de
Câmpulung” 15, datând din anul 1521. Folosește alfabetul chirilic greco-slav on specific al limbii
românești (și diferi t de cel rusesc).
 

1.3.1. Influența altor limbi

Limba dacă era o ,,limbă indo-eu ropeană, din ramura tracă” 16, vorbită în trecut pe părți
a teritoriilor Bulgariei, României, Serbiei, Slovaciei, Ucraine i și Ungariei de astăzi. Se
presupune că ar fi fost prima limbă care a influențat latina vo rbită în Dacia, însă se știu prea
puține despre această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvi nte pur românești (în toate
dialectele) sau cu corespondente în limba albaneză, despre care se crede că ar putea fi moștenite
din substratul limbii dace, multe dintre ele legate de viața pa storală (de exemplu: brânză, zer,
mal, balaur; ).
Unii lingviști au avansat ipotez a că albanezii ar fi daci nerom anizați, care au emigrat din
interiorul arealului sud-est-eur opean în regiunile de coastă. S e consideră că, aido ma limbii trace,
 
15Iorgu Iordan, Istoria limbii româ ne (pe‐ntelesul tuturora), Edi tura Știintifică și  Enciclopedică, 1983 , p.78. 
16 Texte românești din secolul al  XVI‐lea, I. Catehismul lui Core si, II. Pravila lui Coresi, III. Fragmentul Teodorescu, 
IV. Glosele Bogdan, V. Prefețe  și epiloguri, ediții critice de  Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdalena 
Georgescu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgrao n, coord. Ion Gheție, București, 1982 , p. 90.

18 
 limba dacă era de tip satem. Materialul lingvistic constituit d in denumiri și resturi lexicale este
prea mic pentru a se trage o concluzie dacă era o limbă mai apr opiată de limbile albaneze sau
balto-slavice, ori dacă făcea parte dintr-o subfamilie indoeuro peană distinctă.
Cuprinși în amplul fenomen al dislocării de populații de la înc eputul mileniului trecut,
cunoscut sub numele de migrația popoarelor, ramuri masive de sl avi și-au părăsit patria
primitivă. Slavii care s-au îndreptat spre sud au urmat în drum ul lor două direcții: o parte a
slavilor, trecând prin Moldova, Dobrogea și Muntenia, și-au con tinuat incursiunile, stabilindu-
se, cei mai mulți în sudul Dunării. Slavii rămași pe teritoriul țării noastre au fost treptat asimilați.
De la ei ne-au rămas cele mai vech i împrumuturi slave, care pre zintă trăsăturile slavilor
din sud-est. Cuvintele române ști precum : bob<sl. bobŭ, bogat<s l. bogatŭ, clopot<klopotŭ,
conțin vocala o, din a (a scurt), care s-a dezvoltat în sistemu l vocalic slav după ,,sec al VII-lea
și al IX-lea”.17
În momentul în care au început s ă pătrundă elemente slave în li mba română, aceasta era
deja formată. Legile fonetice care individualizează limba român ă, detașând-o de latina târzie și
de celelalte limbi romanice, nu au acționat asupra împrumuturil or din slavă. Astfel, prefacerea
lui a accentuat în poziția nazală în a sau i : lat. Lana>lână, campus>câmp, nu a afectat
împrumuturile slave : hrană, blană, rană< s l. hrana, blana,rana . Etc.
Influența slavă asupra limbii ro mâne s-a exercitat pe două căi :
1. pe cale orală, ca urmare a cont actului direct dintre romani și slavi, a convieț uirii îndelungate
a celor două popoare. Această influență slavă de natură popular ă.
2. pe cale cărturarească sau cu ltă, datorită utilizării, timp d e câteva veacuri, a limbii slave în
administrație, în diplomația țărilor românești și în biserica r omânească, precum și datorită
legăturilor cultural-politice dintre români și slavii învecinaț i. Primele noastre texte oficiale și
bisericești sunt scrise în slavă.
Cele mai multe împrumuturi slave în limba română prezintă carac teristicile limbii bulgare din
grupul de sud-est. Au intrat din slavă în română cuvinte ca : c lopot, coasa, gol, învârti, lopată,
 
17 Rosetti Al., Cazacu B., Onu L. I storia limbii române literare.  Vol.I. De la origini până l a începutul secolului al 
XIX‐lea. ‐ București: Minerva, 1971 , p.581-583.

19 
 milă, nevastă, plăți, rană, slab, trup, deal, crap, toiag, cola c, sabie, plug, sită, cosi, drag, glas,
slab, plocon, profa, pacoste, v este, vorbă, claie, morcov, dobi toc, oțet, ulei, citi , glezna ș.a. care
se găsesc în toate cele pa tru dialecte românești.
,,Alături de împrumuturile cu caracter popular, în limba română există și împrumuturi
cărturărești cuvinte care au intrat în limba română prin înterm ediul administrației, cancelariei,
biserici etc. Începuturile influe nței slave, culte, exercitate asupra limbii române sunt legate de
primele formațiuni statale de pe teritoriul țării noastre. Term enii referitori la biserică: danie,
evanghelie, stareț, popă, izvod, icoană etc., termenii referito ri la administrație : diac (copist),
grammatic (scriitor), globnic ( funcționar însărcinat cu încăs area dărilor ), staroste ( guvernator
al unei cetăți )” 18.
Cercetările cu privire la raport urile lingvistice romano-maghia re au stabilit relațiile
dintre populația românească de la nordul Dunării și maghiarii d atează din primele decenii ale
sec. al X-lea.
Influența maghiară asupra limbii române se limitează la lexic. Conviețuirea cu maghiarii
în Transilvania și parțial în Moldova a făcut ca limba română s ă împrumute o serie de termeni
din maghiară. Valorile funcționa le alea acestor împrumuturi sun t diferite. Unele dintre ele
cunosc o mare circulație, având un caracter general, dar cele m ai multe împrumuturi sunt
cunoscute doar la nivelul graiurilor regionale.
,,Primele atestări ale interferenței lingvistice romano-maghiar datează din sec. al XIV-
lea. În documente, cei mai vechi termeni atestați sunt : hotar, meșter, nemeș, va mă, oraș, dijmă.
În documentele slavo-române din sec al XV-lea și în textele rom ânești din sec XVI-lea, atestările
elementare de origine maghiară se înmulțesc. Cuvinte din viața orășănească și sătească: birău,
dijma, hotar, ilis, lacui, megias, oraș, pargar, salas, tâlhar ; viața de curte : aprod, herțeg, hitlean,
nemeș, uric, viteaz, comerț; industrie : ban, chelciug, cheltui , maja, marfă, meșter, țar, vamă;
diverse : bănui, belșug, chib zui, chip, chin, făgădui, gând”19.
 
18 22.  Eugeniu Coșeriu, Limba română în fața Occidentului. De la  Genebrardus la Hervás. Contribuții la istoria 
cunoașterii limbii române în Euro pa occidentală, în românește d e Andrei A. Avram, Cluj‐Napoca, 1994 , p.201. 
19 http://www.scritub.com/literatur a‐romana/Influentele‐limbii‐ro mane13778.php

20 
 De-a lungul istoriei sale, poporul român a avut diverse si înde lungate relații cu limba
turcă. Factorii sociali, politici, economici, culturali nu pute au rămâne fără urmare în plan
lingvistic.
Cercetarea repartiției dialectale a elementelor turcești în lim ba română relevă uneori
diferențe între aria nordică și cea sudică, în sensul unei mai bune conservări a etimonului în
Moldova față de Muntenia, unde for ma etimologică a fost mai bin e adaptată la sistemul fonetic
și morfologic al limbii române.
Cuvintele de origine turcească sunt relativ ușor de recunoscut pentru că, așa cum arată
Eugeniu Coseriu, "turcismele române au în cea mai mare parte ac centul pe ultima
silabă"20.Lingvistul român enumeră totuși o serie de excepții de la acea stă regulă, printre care
prezența dubletelor accentuale sau necesitatea diferențierii pr in formă a unor cuvinte. El arată
că, chiar dacă se face abstracție de aceste situații speciale, există totusi un număr important de
turcisme românești care nu respec tă oxitonia caracteristică și cvasigenerală, dăm doar câteva
exemple: acaret, amanet, atlas, babalâc, bidiviu, borangic, buz dugan, calcan, derbedeu, habar,
hambar, huzur, taifas, talaz, tar af; tavan etc; unele sunt foar te ușor de recunoscut, datorită
vocalei finale accentuate -a (sau a diftongului -ea, cu -a acce ntuat): acadea, baclava, balama,
basma, boccea, catifea, cazma, c herestea, chiftea, cismea, ciul ama, dambla, dandana, haimana,
halva, macara, manea, musaca, sarma, sofa, șandrama, tarla, tel emea, zeflemea etc.
Limba română, în urma raporturilor îndelungate cu lumea greacă, purtătoarea unei
strălucite civilizații milenare, s-a îmbogățit cu numeroase împ rumuturi lexicale, care au pătruns
în limbă în diferite etape istorice. Nici o altă limbă romanică , în afară de dialectele italiene
meridionale, nu au avut legături atât de strânse cu limba greac ă, care a jucât un rol deosebit de
important în sud-estul Europei. Grecii erau trimiși de la Const antinopol pentru a supraveghea
aplicarea dispozițiilor din tratatele Principatelor cu Imperiul Otoman. Putându-se mișca liber,
grecii își aduceau și rudele apropiate. În modul acesta, limba română a suferit o influență
puternică din partea limbii grecești.
,,Epoca modernă a istoriei limbii române începe, aproximativ, c u influența franceză.
Influența pe care a exercitat-o cultura franceză sub toate aspe ctele ei asupra psihologiei
 
20 Eugeniu Coșeriu, Limba română în fața Occidentului. De la Gene brardus la Hervás. Contribuții la istoria 
cunoașterii limbii române în Euro pa occidentală, în românește d e Andrei A. Avram, Cluj‐Napoca, 1994 , p. 79.

21 
 românilor, transformând-o treptat în sensul apropierii ei de ps ihologia occidentală, deschisă și
primitoare de noutăți. Această influență, care s-a manifestat m ai ales prin limba fanceză ca
purtatoare a culturii poporului francez, a î nceput încă din sec al XVIII-lea” 21.
,,Domnii fanarioți aveau ca secretari vorbitori ai limbii franc eze, de fapt chiar francezi
ca naționalitate. Prin ei s-a deșteptat dacă nu chiar interesul , cel puțin curiozitatea unora dintre
reprezentanții clasei conducătoare din Moldova și Țara Româneas că pentru cultura franceză în
sens larg ca și pentru limba franceză, pe care au început s-o î nvețe. În țara noastră veneau și
francezi propriu-ziși, adică din Franța, cu diverse interese. V enirea francezilor la noi a căpătat
oarecare proporții după Revoluția din 1789” 22.
Influența italiană a început îna intea influenței franceze. La f el însă ca și aceasta, ea s-a
exercitat, nu direct, ci prin int ermediul altei l imbi, mai apro piată geografic și politic de noi.
Identificarea italienismelor în textele secolelor al XVII-les ș i al XVIII- lea este
îngreunată din cauză că destul d e multe au venit prin întermedi ul altei limbi (greacă, de cele mai
multe ori). Influența italiană e ste relativ slabă asupra limbii române : barbiiar-bărbier, belacoasa-
țesătură prețioasă din mătase, campi-a se așeza cu tabăra, duca -duce, fortalitii-fortărețe, furcâte-
vase pentru transportul oștilor, lastra-stofă de lână, lazur-vo psea albastră, malcotenr –
nemulțumit, comisar, decadă, di rect, grație, mod, orgă, poet, p rezidiu, rebel, rezident, suma, etc.
În prezent, limba română este foarte influențată de franceză și de engleză. Vocabularul
(lexicul) limbii româ ne este format din: vocabularul fundamenta l și masa vocabularului. Luând
drept exemplu influența limbii engleze, primul fapt demn de men ționat este că vorbim de un
fenomen internațional (nu numai e uropean, ci și mondial). Împru mutul masiv de termeni anglo-
americani s-a manifestat după a l doilea război mondial în major itatea limbilor europene și nu
numai. Vorbim de un fenomen expl icabil mai ales prin progresul anumitor domenii ale tehnicii.

 
21 Oprea I., Nagy R. Istoria limbii romane literare, Epoca modern ă. A se vedea Capitolul Influența franceză. ‐ 
Suceava: Editura Univer sității Suceava, 2002 , p. 268-270.  
22 Iorgu Iordan, Istoria limbii ro mane (pe‐ntelesul tuturora), Ed itura Stiintifica si  Enciclopedica, 1983 , p. 227.

22 
 1.4. Influența limbii franceze asupra limbii române
Vocabularul limbii române literar e moderne are un caracter eter ogen datorită
numeroaselor influențe exercitate de-a lungul timpului: greacă, neogreacă, slavonă, turcă,
poloneză, maghiară, latină, germa nă, rusă, franceză, italiană ș i, în ultimii ani, engleză. După ce,
în ,,perioada veche”23 a limbii române literare, modelele lingvistice care au marcat evoluția
limbii noastre au contribuit mai mult la îmbogățirea structuri i interne a vocabularului și mai
puțin la modernizarea acestuia, în perioada modernă are loc o r eorientare în ceea ce privește
sursele de împrumut, producându- se ceea ce Sextil Pușcariu nume ște „reromanizarea”24 limbii
române.
Caracterul latin al limbii noastre, afinitățile de origine și d e structură cu romanitatea
occidentală au determinat, începând cu sfârșitul secolului al X VIII-lea, o deschidere firească
către receptarea unor n eologisme de origine romanică, în mod de osebit din limba franceză.
Totodată, prin împrumuturile din limba franceză, s-a realizat ș i o relatinizare a limbii române,
deoarece multe împrumuturi din latina savantă, pe care celelalt e limbi romanice le-au preluat în
mod direct, au păstruns la noi prin filieră franceză.
Scopul principal al acestui capitol este de a oferi o imagine d e ansamblu asupra
fenomenului influenței franceze la nivelul limbii române litera re. Avem în vedere, mai întâi,
prezentarea contextului socio-cultural care a favorizat sau a c ondiționat pătrunderea și
asimilarea elementului lingvistic de origine franceză în cultur a românească, pentru ca, apoi, să
realizăm caracterizarea și exempli ficarea principalelor forme d e manifestare a influenței
franceze la nivelul limbii române literare: împrumut propriu-zi s, calc lingvistic, franțuzism.
Vorbind despre providențiala inf luență franceză, Pompiliu Eliad e constată că: „această
influență s-a făcut cel mai mult simțită și a adus schimbările cele mai adânci ale vechilor stări
de lucruri în Principate le dunărene. Ea a modelat pentru o bună bucată de vreme gândirea și
 
23 Una dintre numeroasele periodizări aparține lui Ion Gheție (Is toria limbii române literare. Privire sintetică, 
1978) care identifică două perio ade distincte în evoluția limbi i române literare: una veche (1532‐1780) și una 
modernă (1780‐1960). S‐a vorbit,  de asemenea, și despre o perio adă premodernă (1780‐1830), când limba 
română începe să se transforme î n sensul aspectului ei modern , p. 57. 
24 Sextil Pușcariu, Limba română.  Privire generală, vol. I, Editu ra Minerva, București, 1976 , p. 69.

23 
 sensibilitatea românească și poate fi identificată în toate manifest ările spiritualității românești
atât în politică, cât ș i în legislație, atâ t în literatură cât și în administrație s au în viața socială”25.
Cât privește căile de pătrundere a influenței franceze în Princ ipate, autorul identifică
patru curente care se completează și se întăresc reciproc: din sud, influența franceză a venit
împreună cu grecii fanarioți; din răsărit, cu rușii (francizați de Elisabeta și de Ecaterina a II-a);
din vest, o dată cu emig ranții Revoluției franceze, iar din nor d, cu românii trans ilvăneni a căror
intenție era deșteptarea sentimentului latinității.
Și Theodor Hristea remarcă faptul că „cea mai puternică dintre toate influențele
moderne exercitate asupra limbii noastre (începând, mai ales, c u secolul al XIX-lea) rămâne,
indiscutabil, influența franceză. Grație ei, în primul rând, ro mâna s-a îmbogățit cu câteva mii de
cuvinte, modernizându-și vocabularul în toate domeniile vieții materiale și spirituale”26.
Fără a nega o reală influență a limbii franceze asupra limbii r omâne literare (lucru
confirmat de numeroasele statis tici realizate, de-a lungul timp ului, pe baza dicționarelor limbii
române), unii lingviști îndeamnă la cumpătare în aprecierea imp ortanței elementului francez în
structura limbii române. Astfel, Al. Graur consideră că „trebui e să f i m p ru d en ț i și să lăs ăm
adesea un anumit procent de probabilitate pentru alte origini d ecât cea franceză”27. Pe o poziție
asemănătoare se situ ează și Ioan Oprea și Rodica Nagy, care văd în numărul impresionant de
etimologii franceze oferite de dic ționare (alături de alte surs e) ,,o supraevaluare a fenomenului,
determinată de comoditatea expli cării imediate a neologismelor românești având la îndemână
mai ales dicționare franceze"28.
Despre o influență a limbii franceze asupra limbii române se p oate vorbi începând cu
sfârșitul secolul al XVIII-lea când, în Principatele române, au apărut primele semne ale
civilizației franceze. Datorită îm prejurărilor istorice și cult urale în care s-a dezvoltat poporul
român în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, limba română liter ară a avut de suferit de pe urma
influențelor străine (slavonă, greacă, turcă, maghiară) care au defavorizat-o și au împiedicat-o
 
25 Pompiliu Eliade, Influența fran ceză asupra spiritului public î n România. Originile, Editura Univers, București, 
1982 , p. 5. 
26 Theodor Hristea – Introducere i n studiul frazeologiei, Sinteze  de limba română, ediția  a III‐a, București, 1984 
27 Al. Graur, Etimologii românești,  Editura Academiei Române, Buc urești, 1963 , p. 12. 
28 Oprea I., Nagy R. Istoria limbii române literare, Epoca modern ă. A se vedea Capitolul Influența franceză. ‐ 
Suceava: Editura Univer sității Suceava, 2002 , p. 165-166.

24 
 să aibă o evoluție asemănătoare celorlalte limbi de cultură eur opene. Un prim obstacol de care
s-au lovit ,,traducătorii din secolului al XVI-lea”29, ca și toți cărturarii din veacul următor, a
fost sărăcia vocabularului, numă rul restrâns de sinonime și de termeni abstracți necesari
denumirii noțiunilor și ideilor noi.
Ideea necesității îmbogățirii limbii române literare cu împrumu turi din alte limbi s-a
născut încă din secolul al XVII-lea când, preocupați de argumen tarea originii poporului român,
cronicarii ajung în mod firesc l a demonstrarea originii latine a limbii române și își pun problema
îmbogățirii vocabularului cu elemente noi din cele mai cunoscut e limbi de cultură, greaca și
latina, dar și din limbile roman ice. În scrierile cronicarilor moldoveni și munteni, găsim
neologisme latino-romanice, unele trădând o filieră polonă, rus ă sau greacă. Iată câteva dintre
acestea: comendatul (224), diiamant (29), parola (258) la ,,Ion Neculce”30, avocat, argument,
gheneralis, experienția, corespondenții, modul, parola, pilula, prezenție, privat, probă, rețeta,
temperament, la ,,Dimitrie Cantemir”31,catolici (202), decadă (206), la ,,Constantin
Cantacuzino”32.
Începând cu deceniul al doilea al secolului al XVIII-lea, o dat ă cu instaurarea ,,domniilor
fanariote”33 în Moldova (1711) și Muntenia ( 1716) și a dominaț iei austriece în Ardeal și Banat,
ritmul de cultivare a vechii limbi literare impus de cronicari a fost întrerupt marcând, astfel,
începutul unei perioade de declin pentru cultura românească, du pă cum observă Pompiliu Eliade
în studiul dedicat influenței franceze asupra spiritului public românesc: „Secolul al XVIII-lea
avusese o influență tot atât de nefastă asupra limbii literare, cât și asupra dezvoltării spiritului
public românesc. Vocabularul, ca și sintaxa, se corupseseră, fă cuseră limba de nerecunoscut.
Multe dintre vechile cuvinte pot rivite, plastice, latinești chi ar, fuseseră date uită rii și le luaseră,
 
29 Primele „monumente” de limbă ro mână literară au fost considera te scrierile religioase (originale sau traduceri 
după scrieri din slavonă, greacă și maghiară) tipărite în Trans ilvania după 1544 (Vezi Șt efan Munteanu, Vasile D. 
Țâra, Istoria limbii române liter are, Editura Didactică și Peda gogică, București, 1978 , p. 66-70.  
30 Ion Neculce, Letopisețul Țării  Moldovei, Editura Minerva, Bucu rești, 1980 , p. 111. 
31 Dimitrie Cantemir, Scara a numerelor și cuvintelor streine tâl cuitoare, în Istoria ierog lifică, Editura Junimea, 
Iași, 1988 , p.204. 
32 Cronicari munteni, antologie  de Virgiliu Ene, Editura Tineretu lui, București, 1968 , p. 289. 
33 Fanarioții erau  reprezentanții  diplomatici ai Porții, funcție  care, pe lângă administrarea unei regiuni supuse 
Imperiului otoman, permitea stab ilirea și întreținerea relațiil or cu marile puteri occidentale. În afară de limba lor 
maternă, greaca, fanarioții cuno șteau obligatoriu limba turcă p recum și alte limbi moderne  (italiana și franceza) 
care îi ajutau în tratativele pu rtate pe plan internațional (Ve zi Al. Rosetti, Boris Cazacu , Liviu Onu, Istoria limbii 
române literare, Editura M inerva, București, 1971 , p. 577.

25 
 cu stângăcie, locul cuvinte greceș ti, turcești, rusești. Limba română de la orașe, mai ales cea a
saloanelor devenise un amestec ne definit din toat e limbile necu ltivate ale orientului” 34.
Pătrunderea influenței franceze în Principate s-a realizat și p rin intermediul publicațiilor.
Operele scriitorilor francezi, în original sau în traduceri gre cești, dețineau un loc de cinste în
bibliotecile fanarioților și ale boierilor. Despre setea de cun oaștere și de instruire a boierilor și
despre preferințele în materie de lectură ale acestora, scrie ș i Pompiliu Eliade:
„Boierului de la sfârșitul domni ilor fanariote îi place mult să citească, dar citește fără
discernământ: tot ceea ce este francez, atât în materie de cărț i, cât și în materie de modă, se
bucură în ochii săi de un prestigiu inatacabil; tot ceea ce vin e din Franța poartă în ochii marelui
boier pecetea perfecțiunii […]. E ste de remarcat faptul că un n umăr destul de mare de autori
francezi au fost citiți mai întâi în grecește și chiar traduși din această limbă: așa s-a întâmplat cu
Povestirile morale ale lui Marmontel, cu Discursul asupra inega lității a lui Rousseau, cu Tartuffe
al lui Molière, cu Iuliu Cezar, Me rope și Zaïre a lui Voltaire, cu Atala a lui Chateaubriant și
chiar cu Logica lui Condillac și cu Considerațiile lui Montesqu ieu”35
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, își fac apariția
primele traduceri ale unor căr ți franțuzești, realizate în mare parte de către boieri, pornind de la
versiunile din limba neogreacă, pe care traducătorii le înțeleg eau mai bine și le luau drept
model.De aceea, primele încercări de traducere se caracterizeaz ă prin stângăcii în redarea
textului francez, fraze greoaie , vocabular împestrițat cu greci sme și turcisme
Efortul de a traduce în limba română a dus, după cum observă Da niela Linguraru, la
„conștientizarea a două neajunsuri ce se cereau remediate: prol ixitatea, redundanța și, în același
timp, oarecum paradoxal, sărăcia și caracterul inform al limbii române de la acea dată (în special,
comparativ cu franceza)”36. Deși nu au valoarea literară a textelor cronicarilor din seco lul
anterior, aceste traduceri au avut un rol benefic în procesul d e modernizare și reromanizare a
 
34  Pompiliu Eliade, Influența fran ceză asupra spiritului public  în România. Originile, Edit ura Univers, București, 
1982 , p. 288. 
35 Ibidem 
36 Daniela Linguraru, Proza lui E.A. Poe în limba română (teză de  doctorat), Universitatea „Ștefan cel Mare”  
Suceava,  2010 , p. 49.

26 
 limbii române, fiind o cale de pătrundere în limba română a ele mentului lingvistic de origine
franceză.
Inserția modelului cultural francez în spațiul românesc a fost susținută și de intelectualii
transilvăneni. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea (după 1780 ), în Transilvania, începe procesul
de modernizare a limbii române l iterare, proces la baza căruia a stat ideologia latinistă
promovată, într-o primă fază, de către reprezentanții Școlii ar delene (Gh. Șincai, Samuil Micu,
Petru Maior, Ion Budai-Deleanu etc.). Instruiți la școli renumi te din Apus, unde au învățat latina
și au avut acces la documente des pre romanizarea Daciei, învăța ții transilvăneni au constatat că
numărul mare de slavonisme, grecisme, turcisme, maghiarisme din limba română nu
corespundea caracterului latin al limbii române.
Propunându-și să demonstreze neteme inicia statutului de „tolera ți”37 al românilor
transilvăneni, reprezentanții Școlii ardelene au susținut cu ar gumente etimologice, ortografice
și gramaticale teza latinității limbii române. Ideologia latini stă, concepută în spiritul Luminilor,
a stimulat, pe lângă valorificarea fondului lexical existent de origine latină, și orientarea spre
limbile romanice occidentale (franceza, italiana), purtătoare a le unor culturi și modele pentru
celelalte limbi europene. ,,Aceeași conștiință latină a împiedi cat limba română literară să se
orienteze exclusiv spre o limbă modernă și a impus latina ca et alon după care s-a făcut adaptarea
împrumuturilor din limbile romanice”38.
În prima parte a secolului al XIX-lea, influența franceză devin e din ce în ce mai evidentă
și datorită tinerilor intelectuali care își fac studiile în Fra nța, unde își însușes c limba franceză la
sursă și fac cunoștință în mod direct cu literatura și cu ideil e novatoare ale acestei țări. Dintre
tinerii care și-a făcut studiile în Franța, îi amintim pe Vasil e Alecsandri, Mihail Kogălniceanu,
Ion Ghica, Dimitrie Bolintinea nu, Al. Odobescu. Și Ion Heliade Rădulescu a trăit în exil la Paris,
unde a publicat Souvenirs et impre ssions d’un proscrit (1850) ș i Mémoires sur l’Histoire de la
régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis e n Valachie (1851).   
 
37 În 1971, istoricul sas Iosif Carol Eder a tipărit la Cluj un a ct înaintat Împăratului Leopold al II‐lea de Habsburg 
(1790‐1792),  intitulat Supplex L ibellus Valachorum,  în care s e cerea, printre altele, să  fie revocate și desființate 
în chip public, ca nedemne și nedrepte, numirile odioase și pli ne de ocară, la adresa românilor, ca acelea de 
„tolerați, admiși, nesocotiți într e Stări” (Istoria Românilor,  Vol. VI , p.569-570.  
38 Rodica Zafiu, Păcatele limbii: î ntre franceză și engleză,  în  România literară, n r. 40, 2001, site: 
http://www.romlit.ro/ntre_francez_i_englez.

27 
 O atitudinea ostilă față de neologisme îl caracterizează și pe Titu Maiorescu care remarcă
importanța împrumuturilor de or igine latino-romanică, însă este de părere că ,,înlăturarea tuturor
cuvintelor vechi, de origine slavă, este practic imposibilă de vreme ce ele sunt atât de bine
înrădăcinate în limba populară, fiind folosite în toate manifes tările vieții spiritu ale ale poporului”
39.
În acest sens, sunt formulate câteva criterii de acceptare a ne ologismului, arătându-se
cazurile când acesta este necesar ș i cazurile când trebuie resp ins.
Procesul a fost susținut și de t eoriile lovinesciene care încur ajau împrumutul cultural în
vederea sincronizării culturii r omânești cu spiritul veacului e uropean. Excesul de neologisme a
dus chiar la crearea unui vocabul ar standardizat, cu cuvinte co smopolite și expresii-clișeu, după
cum observă Sextil Pușcariu, analizând limbajul gazetarilor și al scriitorilor din această perioadă.
Este interesant de observat că mu lte dintre neologismele de ori g in e fr an ceză, p e c are S ex t il
Pușcariu le prezintă ,,ca fiind nepotrivite pentru simțul limbi i, datorită folosirii lor în exces, s-
au păstrat și s-au integrat perfect în vocabularul limbii român e: anvergură, bravadă, epata,
eșantion, festin, macerat, mignon, nonșalant, recul, șoc, tandr u etc. Totuși, deși în număr
considerabil, noile achiziții lingvistice nu au mai schimbat pr ofilul limbii literare conturat la
începutul secolului anterior” 40.
În ultimele decenii, limba franceză a pierdut teren în fața inf luenței engleze (care „pune
în umbră orice altă sursă de împrumuturi lexicale, de calcuri s emantice și frazeologice” 41, după
cum observă Rodica Zafiu, astfel încât ritmul împrumuturilor d in franceză a scăzut considerabil.
O serie de neologisme precum a badina, badinaj (< din fr. badi ner, badinage), a f lana (< din fr.
flâner), a efasa (< din fr. effacer), a ranforsa (< din fr. ren forcer), inubliabil (< d in fr. inoubliable)
s-au adaptat din punct de vedere fonetic, ortografic, morfologi c și semantic, dar au totuși o
circulație redusă, fiind lipsite de perspectiva generalizării.

 
39 Titu Maiorescu, Din Critice, ed iție îngrijită și tabel cronolo gic de Domnica Filimon, Editura Eminescu, 
București, 1978 , p. 125. 
40 Sextil Pușcariu, Limba română.  Privire generală, vol. I, Editu ra Minerva, București, 1976 , p. 54. 
41 Rodica Zafiu, Păcatele limbii: î ntre franceză și engleză,  în  România literară, n r. 40, 2001, site: 
http://www.romlit.ro/ntre_francez_i_englez.

28 
 1.5. Influența limbii engleze asupra limbii române
Influența limbii engleze asupra limbii române reprezintă unul d intre fenomenele cele
mai relevante și mai intense ale limbii române actuale, institu ind, pe calea consecinței, o temă
importantă și de actualitate în cercetarea lingvistică româneas că. Cazul limbii române nu este
singular, el se înscrie într-un fenomen mai general, cu caracte r internațional, în care limba
engleză, având în prezent sta tutul de ,,lingua franca” 42, exercită o influență masivă asupra
numeroase limbi. Fenomenul lingvis tic în speță este raportat la globalizare, un proces de
emergență și „integrare internaț ională, cu multiple dimensiuni, cu caracter politic, economic,
tehnologic, social, cultural etc”43.
,,Influența limbii engleze asupra limbii române a început într- o epocă mai veche, aceasta
producându-se încă din secolul al XIX-lea, într-o primă instanț ă indirect, adică prin intermediul
altor limbi, în special prin intermediul limbii franceze, și cu o intensitate redusă în comparație
cu fenomenul prezent. În plus, în istorie, limba română a cunos cut și alte influențe lingvistice,
produse de limbile slavă, (neo)greacă, turcă, franceză etc., fa pt pentru care influența limbii
engleze asupra limbii române treb uie analizată dintr-o perspect ivă complexă și mai extinsă,
aceea a unui process inevitabil și continuu, rezultat al contac tului permanent dintre limbi și
culture” 44.
Influența limbii engleze asupra limbii române s-a exercitat, la fel ca în celelalte cazuri
de contacte și influențe lingvistice, asupra lexicului limbii î n mod special, prin împrumutarea
elementelor lexicale denumite a nglicisme. În ceea ce privește l imba engleză în mod particular,
se poate constata că anglicismele au intrat în limba română înt r-o primă instanță prin intermediul
limbajelor de specialitate, cum ar fi limbajul sportiv, limbaju l presei, limbajul economic,
limbajul informatic și mai puțin î n alte varietăți ale limbii.
Fenomenul influenței limbii engleze asupra limbii române se înc adrează în tema
generală a dinamicii limbii sau a schimbării lingvistice. În co ncepția lui Eugeniu Coșeriu,
 
42 Jennifer Jenkins, English as a  Lingua Franca: A ttitude and Ide ntity, Oxford 
University Press, 2007 , p. 61. 
43 Noam Chomsky, Hegemony or Survival: America's Quest for Global  Dominance, 
Sydney, Allen & Unwin, 2003 , p. 104. 
44 Mioara Avram, Anglicismele în lim ba română, București, Editura  Academiei, 
1997 , p. 24-25.

29 
 problema schimbării lingvistice nu trebuie pusă în termeni cauz ali, ci în termeni condiționali:
„În ce condiții obișnui esc să se producă schimbări în limbă?”45
Dintre distincțiile operate în cadrul anglicismelor, amintim pu nctul de vedere
al ,,Gabrielei Pană-Dindelegan” 46, care diferențiază anglicismele din cadrul limbajelor
specializate de xenisme sau aloglote, ce sunt utilizate ca atar e de către vorbitori, precum și
perspectiva ,,Ioanei Vintilă-Rădulescu”47, care analizează o serie de anglicisme și problemele
de adaptare ale acestora, prin prisma unei distincții de ordin general realizate între neologisme
și cuvintele străine. Reluând clasificarea lui ,,Sextil Pușcari u”48 privind neologimele necesare și
de lux, precum și distincția r ealizată de ,,Pierre Guiraud”49 între neologismele denotative și cele
conotative, Adriana Stoichițoiu Ichim ia în considerare două ca tegorii de anglicisme:
anglicismele necesare, care pot f i denotative sau stilistice, ș i anglicismele de lux, pe care le
definește astfel:
„Împrumuturile necesare sunt cuvinte sau unități frazeologice c are nu au corespondent
românesc sau care prezintă anumite avantaje în raport cu termen ul autohton (precizie,
brevilocvență, expresivitate, ci rculație internațională). Angli cismele de lux reprezintă
împrumuturi inutile și, în unele cazuri, chiar dăunătoare. Ele sunt nemotivate sau posedă
motivații de tip negativ, precum veleitarismul intelectual și a fectarea, traduse prin snobism
lingvistic, insuficienta cunoașter e a resurselor limbii materne , comoditatea sau graba care – mai
ales în cazul ziariștilor – nu le permit să reflecteze asupra e chivalențelor lexicale, pentru a alege
termenul cel mai adecvat”50.
O altă problemă fundamentală, de ordin general, ce vizează angl icismele, este aceea a
integrării lor în limba română, a adaptării lor fonetice, grafi ce și gramaticale. În ceea ce privește
anglicismele cu valoare de substantive, problemele identificate au fost acelea de gen, număr,
 
45 Eugeniu Coșeriu, Sincronie, d iscronie și istorie. Problema sch imbării lingvistice. Versiune în limba română de 
Nicolae Saramandu, București, Editura Enciclopedică, 1997 , p. 247. 
46 Gabriela Pană‐Dindelegan, Forma ții substantivale recente și ro lul «clasificatorilor» î n actualizarea lor 
contextuală, în Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Bu curești, Editura Universit ății din București, 2002 
47 Ioana Vintilă‐Rădulescu, Cuvinte străine în enunțuri românești , în Marius Sala (coor donator), Studii de 
gramatică și de formare a cuvintelor. În memoria Mioarei Avram,  București, Editura Academiei, 2006 , p.52. 
48 Sextil Pușcariu, Limba română.  I. Privire generală. Prefață de  G. Istrate. Note, bibliografie de Ilie Dan, 
București, Minerva, 1976 , p.66. 
49 Pierre Guiraud, Les mots étrangers, Paris, Presses Universitai res de France, 1975 , p. 202. 
50 Adriana Stoichițoiu‐Ichim, Aspe cte ale influenței limbii engle ze în româna actuală, în Vocabularul limbii 
române actuale. Dinamică, influențe, creativitate, București, A LL, 2007 , p. 154.

30 
 flexiune cazuală și articulare enclitică , în timp ce pentru an glicismele cu valoare verbală, s-a
observat încadrarea acestora în mod predilect la conjugarea I, „opțiunea pentru conjugarea a IV
a, de obicei cu sufixul -ui,[f iind] populară și familiară.”51
Luând drept exemplu influența limbii engleze, primul fapt demn de menționat este că
vorbim de un fenomen international (nu numai european, ci și mo ndial). Împrumutul masiv de
termeni anglo-americani s-a manifestat după al doilea razboi mo ndial în majoritatea limbilor
europene și nu numai.Vorbim de un fenomen explicabil mai ales p rin progresul anumitor
domenii ale tehnicii. Trebuie subliniat faptul ca aceste împrum uturi și influențe sunt necesare,
chiar pozitive, atâta t imp cat nu devin exagerate.
Împrumutul de termeni anglo-amer icani reprezintă un fenomen des fașurat în limba
noastră mai ales în ultimele de cenii. E o patrundere masivă, ca re continuă să crească într-un ritm
accelerat, dar care își gasește motivația în necesitatea de a d esemna anumite realitați
extralingvistice. Aceste realități au uneori nevoie de termeni neechivoci(în special termeni
tehnici ce necesită precizie ) pentru a fi desemnate.
Un rol foarte important în difu zarea inovațiilor lexicale îl ar e presa, care, pe langă faptul
că este considerată a patra puter e în stat, este și un importan t factor cultural-educativ. Prin larga
sa audiență, prin autoritatea pe care o impune, pr esa scrisa și audio-vizuală ia p arte la educarea
lingvistica a publicului, dar și la diversificarea și difuzarea inovațiilor lexicale.
Aspectele influenței engleze în limba română poate fi abordată din perspectiva
normativă: pe de o parte norma soc io-culturală, iar pe de alta parte norma lingvistica.
Norma socio-culturala reglemente ază motivația și funcția împrum utului în raport cu
specificul unui anumit stil sau reg istru al limbii. Conform cel or două categorii stabilite de Sextil
Puscariu, anglicanismele care ap ar în presa actuală se pot înca dra în: „necesare sau de lux”52.
Împrumuturile necesare sunt acele cuvinte, sintagme sau unitați frazeologice care nu au
un corespondent in limba romana s au care prezinta unele avantaj e în raport cu termenul autohton.
În acest sens, anglicismele necesare au avantajul preciziei, al brevilocvenței și nu în ultimul rând
 
51 Eugeniu Coșeriu, Creativitate  și tehnică lingvistică. Cele tre i niveluri ale limbajului,  în Lecții de lingvistică 
generală. Traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Chișinău, E ditura ARC, 2000 , p. 60. 
52 Sextil Pușcariu, Limba română.  Privire generală, vol. I, Editu ra Minerva, București, 1976 , p. 221.

31 
 al circulației internationale. El e sunt motivate de noutatea re ferentului. În același timp, luăm în
calcul și o motivare denotativă și, chiar una conotativă (stili stică), în anumite situații, chiar dacă
mai puține la număr.
Anglicismele denotative nu au, în general, echivalente in limba română, întrucât
denumesc realitați apărute recen t în diferite domenii ale cultu rii materiale și spirituale.
Anglicismele de lux sunt împrumuturi inutile, care țin de tendi nta de ordin subiectiv a
unor categorii sociale de a se individualiza lingvistic în aces t mod. Asemenea termeni nu fac
decât să dubleze cuvine românești , fara a aduce informatii supl imentare.
Terminologia economică, financi ară, comercială și a profesoriil or
-Baby-sitter, cu sensul generic de îngrijitor de copii, apare î n anunțurile publicitare cu un sens
specializat ce include „tehnici pentru îngrijirea, supraveghere a și educarea copiilor preșcolari și
școlari” 53.
-Broker și dealer – intermediar. -Drive-in – cinema, restaurant s au alt local care oferă servici i clienților fără ca aceștia să-și
părăsească masinile.
-Duty-free – apare ca adjectiv a vând semnificați a de marfuri cu mpărate pe aeroporturi, nave sau
în avion, la preturi mici, fiind scutite de taxe.
-Non-profit – care nu caută să obțină profit. -Rating – categorie, clasi ficare, clasă, rang.
-Tour-operator – companie care organizează și vinde vacanțe pri n intermediul unui agent turistic.
-Voucher – document care poate f i folosit, în loc de bani, pent ru a plăti ceva.
Terminologia tehnică
-Airbag – pernă gonflabilă destinată să protejeze, în caz de ci ocnire, pasagerii de pe locurile din
față ale unui automobil.
 
53DEX ‐ Dicționarul explicativ al  limbii române, ediția a 2‐a, Ed itura Academiei, Univers Enciclopedic, București, 
1998 , p. 131.

32 
 -Hard și soft – termeni din cibernetică.
-Lap-top – calculator portabil. -Screening – examen medi cal realizat cu raze X.
– A scana – verbul din engleză „to scan”
54 (a examina ceva în detaliu, cu ajutorul unui fascicul
de raze X).
-Shipping – expediere de mărfu ri cu ajutorul navelor.
-Site – spațiu, pagină de internet. -Walkman – casetofon portabil c u căști, la care pot fi ascultat e din mers înregistrări muzicale.
Termeni din domeniul com unicațiilor și presei
-Banner – fașie lungă de pânză pe care este scris un mesaj, un slogan.
-Clip – scurt film publicitar difuzat la televizor.
-Hot line – linie telefonică pr in care publicul poate contacta poliția sau alte servicii pentru a da
informații despre anumite situații speciale.
Termeni din domeniul învăț ământului și cercetării
-Curriculum – programă școlar ă pentru o anumită disciplină.
-Grant – sumă de bani nerambur sabilă acordată unui cercetător i ndividual, echipe de cercetare,
institut de cercetare pentru realizarea, într-o perioada de tim p determinată, a unei activități de
cercetare științifică sau a unei activități conexe activității științifice.
-Master – studii aprofundate.
Terminologia sportivă
-Snow-board – sportul și suportul cu ajutorul căruia este pract icat.
-Skateboard – sportul practicat c u ajutorul planșei pe role.
 
54MDA ‐ [Academia Română] Micul di cționar academic , București, Ed itura Univers En ciclopedic, 2003 , p. 77-80.

33 
 -Skate – patinaj pe role.
-Canyoning – sport extrem constâ nd în coborarea pe văile unor t orenți din munți.
Domeniul vieții mondene
-Body – obiect de lenjerie feminină.
-Bodypainting – pictură pe corp. -Fan club – ,,un grup organizat, ai cărui membri admiră aceeași persoană”
55.
-Grill – grătar.
-Roll on – recipient de uz cos metic, medical cu bilă.
-Stripper – persoană care castigă bani făcând striptease. -High-life – elită.
-Party – petrecere.
Domeniul artistic
-Band – orchestră, formație muzicală.
-Evergreen – slagăr.
-Performance – spectacol. -Teleplay – piesă de teatru la TV
Domeniul gastronomiei
-Snaks – gustări. -Steak – carne pentru friptură.

 
55 DEX ‐ Dicționarul exp licativ al limbii româ ne, ediția a 2‐a, E ditura Academiei, Univers  Enciclopedic, București, 
1998 , p. 278.

34 
 

CAPITOLUL 2
FRAZEOLOGIA

35 
 2.1. INTRODUCERE

Nu de puține ori folosim în vorbire sau în scriere ori auzim în jurul nostru o serie de
expresii ce conferă exprimării un plus de culoare și de expresi vitate. Aceste îmbinări de cuvinte
care ascund o parte din istoria limbii și a soci etății fac obie ctul de cercetare al unei discipline
mai mult sau mai puțin cunoscute, frazeologia. Îmi propun în râ ndurile de mai jos să prezint
câteva aspecte ale acestui domeniu, pornind de la istoricul său spre materialul de cercetare.
Dacă la începuturile sale cerce tarea frazeologică se interesa î n exclusivitate de domeniul
paremiologiei, de stud iul formulelor gnomi ce purtătoare ale une i înțelepciuni populare, studiile
actuale redau materialului frazeo logic, eterogen de altfel și g reu de sistematizat, statutul adecvat.
,,Cercetarea frazeologică actuală, concepută în sens larg, nu e xclude studiul proverbelor,
al zicătorilor și al celorlalte formule ce țin de domeniul pare miologiei. În schimb, cealaltă
direcție, a frazeologiei privite în sens restrâns, exclude pare miile din obiectul de cercetare al
domeniului în cauză; această perspectivă este adoptată din ce î n ce mai frecvent , un prim motiv
fiind acela al dificultății găsi rii unui anumit gen proxim al t uturor unităților frazeologice”.56
Frazeologia a fost definită ca studiul unităților frazeologice. Primele mențiuni referitoare
la existența unităților frazeologice sau a îmbinărilor stabile de cuvinte într-o limbă dată apar în
secolul al XIX-lea. ,,În 1880, H. Paul vorbește despre îmbinări stabile de cuvinte, cu sens unitar,
adică acele îmbinări al căror sens nu rezultă din suma sensuril or elementelor componente,
caracteristică ce conferă limbii caracter idiomatic” 57. Însă, cercetarea fraze ologică începe să se
dezvolte cu adevărat abia pe la jumătatea secolului al XX-lea. Principalele direcții de cercetare
și contribuții importante la dezvoltarea acestui domeniu au fos t reprezentate de lingviștii ruși
care au plecat de la premisa că frazeologia este o știință de s ine stătătoare, de lingviștii nord-
 
56 Colțun, Gheorghe, Frazeologia limbii române, Introducere, Arc,  Chișinău, 2000 , p. 31. 
57 Andriescu, Alexandru, Valoare a stilistică a expresiilor idioma tice, în „Studii și cercetăr i științifice”, Filologie, 
vol. VII, nr.1, Editura Academiei RPR, Iași, 1956 , p. 139.

36 
 americani influențați de Chomsky pentru care frazeologia nu mai este un domeniu lingvistic
independent, de lingviștii germani și de cei francezi, între ac eștia din urmă evidențiindu-se
personalitatea lui Ch. Bally.
Există opinii potrivit cărora momentul Ch. Bally reprezintă cu adevărat începutul
cercetării frazeologice, studiil e sale influențându-i atât pe l ingviștii ruși, cât și pe cei americani.
În concepția lui Bally frazeologi a este definită astfel: „Si da ns un groupe de mots, chaque
unité graphique perd une partie de sa signification individuell e ou n’en conserve aucune, si la
combinaison de ces éléments se présente seule avec un sens bien net, on peut dire qu’il s’agit
d’une locution composée […] c’est l’ensemble de ces faits que n ous comprenons sous le terme
général de phraséologie” 58
Privită dintr-o perspectivă diacr onică, cercetarea frazeologică cunoaște mai multe etape
în opinia lui González Rey: ,,1. frazeologia descriptivă sau si ncronică preocupată de studiul
faptelor de limbă din perspectiv ă semantică și pragmatică, 2. f razeologia istorică sau diacronică
referitoare la problemele de eti mologie și geneză, 3. frazeolog ia comparativă sau contrastivă
interesată de dimensiunea intersistematică a cercetării frazeol ogice și 4. frazeologia
lexicografică (în franc eză phraséographie)” 59.
Alți cercetători vorbesc despre două mari direcții în dezvoltar ea cercetării frazeologice.O
primă tendință, teoretică în esență, se orientează spre sintaxă , iar o a doua spre analiza unui
corpus de unități frazeologice, deci spre lexicografie. Direcți a teoretică pornește de la distincția
între sintaxa normală a limbii (liberă și în continuă modificar e) și sintaxa fixă a îmbinărilor
stabile de cuvinte, însă, această distincție nu este mulțumitoa re, fiind mult prea restrictivă pentru
a putea prezenta într-o manieră adecvată particularitățile cerc etării frazeologice. Cealaltă
direcție prezintă avantajul multiplicării criteriilor de clasif icare a îmbinărilor stabile de cuvinte,
la care se adaugă o ter minologie mai precisă.

 
58 Bally, Charles, Traité de stylist ique française,  3e éd., tome  I, chapitre 2 – Action de l’ instinct étymologique et 
analogique dans l’anal yse des locutions co mposées, Editions Kli ncksieck, Paris, 1951 , p. 12. 
59 González Rey, Isabel, La phraséo logie du français, Presse Univ ersitaires de Mirail, Toulouse, 2002 , p. 540-541.

37 
 2.2. Istoricul frazeologiei
Primele elemente de frazeologie apar pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, în lucrări de
lingvistică generală, prin menționarea cu diferite alte denumir i a ceea ce numim aici unități
frazeologice. Astfel, în legătură cu limba germană, Hermann Pau l (1880) indică prezența unor
expresii fixe formate din elemente care constituie un bloc, fol osite în mod frecvent și cu un sens
total diferit de cel al elementelor luate în parte. Referitor l a limba engleză, Henry Sweet (1891)
amintește de îmbinări de cuvint e pe care le numește ,,idioms” 60, regulate din punct de vedere
formal, dar neregulate din punct de vedere semantic. Pentru lim ba franceză, Michel Bréal (1897)
menționează grupuri de cuvinte pe care le numește formules (for mule), locutions (locuțiuni) sau
groupes articulés („grupuri articulate”)61 ce se caracterizează prin fixitate și opacitate semantică.
Lingvistul elvețian Charles Ball y (1909) este cel care foloseșt e primul termenul
phraséologie cu sens lingvistic, înțelegând prin acesta ansambl ul trăsăturilor unui grup de
cuvinte în care fiecare element își pierde parțial sau total se nsul individual, grupul prezentând
astfel un sens aparte. Un astfel de grup este numit de el locut ion composée („locuțiune
compusă”)62. Ulterior, termenul frazeologie se va impune ca nume de discip lină.
Constituirea frazeologiei ca disciplină aparte începe în anii 1 930 și 1940, în Uniunea
Sovietică, prin punerea bazelor sale teoretice de către unii li ngviști ca E. D. Polivanov sau V. V.
Vinogradov. Apoi contribuții însemn ate aduc frazeologiei unii l ingviști germani și francezi.
Dintre lingviștii români, Eugen Coșeriu, care trăia în exil, s- a ocupat încă din 1964 de
frazeologie, definind noți unea de „discurs repetat” 63, în care includea citatele, proverbele,
locuțiunile fixe, formulele de comparație și diferite alte expr esii integrate de vorbitor în ceea ce
lingvistul numea „tehnica liberă a discursului”64  
Frazeologia fiind o disciplină relativ tânără, însuși statutul ei în cadrul lingvisticii este
controversat. După unii autori e ste o subramură a lexicologiei, după alții, ,,frazeologia ține de
 
60Cristinel Munteanu, Sinonimia fra zeologică în limba română din  perspectiva lingvisticii integrale, Editura 
Independența Economică, Pitești, 2007 , p. 158-159.  
61 Ibidem . 
62 Bally, Charles, Traité de stylist ique française,  3e éd., tome  I, chapitre 2 – Action de l’ instinct étymologique et 
analogique dans l’anal yse des locutions co mposées, Editions Kli ncksieck, Paris, 1951 , p. 433. 
63Eugeniu Coșeriu, Limba română în  fața Occidentului. De la Geneb rardus la Hervás. Contribuții la istoria 
cunoașterii limbii române în Euro pa occidentală, în românește d e Andrei A. Avram, Cluj‐Napoca, 1994 , p. 11-12.  
64 Ibidem.

38 
 lexicologie și de sintaxă”65. Frazeologia are de fapt un caracter mai larg interdisciplinar , dat
fiind că unitățile frazeologice s unt studiate din mai multe pun cte de vedere: lexical, sintactic,
stilistic, semantic, având legătură și cu etimologia. Necesitat ea tratării unităților frazeologice în
dicționare face ca și lexicografia să se ocupe de acestea. ,,Fr azeologia mai are legătură și cu
pragmatica, sociolingvistica, psi holingvistica, ba chiar și cu cultura în general”66.
Delimitarea obiectului de studiu al frazeologiei este de asemen ea controversat, în sensul
că nu există acord total privitor la ce grupuri de cuvinte pot fi considerate unități
frazeologice.Limitele neclare ale acestui obiect au la origine două tradiții principale diferite. Pe
când frazeologii din fosta Uniune Sovietică s-au ocupat de îmbi nări de cuvinte total sau aproape
total fixe, cum sunt expresiile idiomatice și proverbele, iar î n centrul tradiției franceze stă
noțiunea de fixitate, frazeologi i ,,anglo-saxoniau dat de la în ceput o mare importanță unor
îmbinări mai puțin fixe, precum colocațiile” 67.
A e x i s t a t ș i e x i s t ă î n c ă o v i z i u n e m a i l a r g ă ș i u n a m a i î n g u s t ă în această chestiune.
Coșeriu, de exemplu, avea o viziune largă, incluzând în discurs ul repetat citatele și
proverbele.Alții le exclud pe acestea din obiectul frazeologiei , împreună cu zicalele, maximele,
sentințele, formulele de poveste și altele. Unii ligviști inclu d printre unitățile frazeologice și așa-
numitele în franceză phrasème pragmatique („frazem pragmatic”), pragmatème („pragmatem”),
énoncé lié à une situation („enunț legat de o situație”), expre ssion liée („expresie legată”),
formule situationnelle („formulă situațională”) sau phrase situ ationnelle („pr opoziție/frază
situațională”) 68, care au făcut inițial numai ob iectul altei ramuri a lingvisti cii, pragmatica.
În categoria parimiilor, din car e fac parte tradițional prover bele, zicalele (sau
dictoanele), aforismele, maxim ele și sentințele, unii cercetăto ri includ și devizele și sloganurile
comerciale și politice sau sociale. Mai apar ca unități frazeol ogice și unele epitafuri, inscripții
de pe tricouri, graffiti etc.
 
65Cristinel Munteanu, Sinonimia fra zeologică în limba română din  perspectiva lingvisticii integrale, Editura 
Independența Economică, Pitești, 2007 , p. 123. 
66 Colțun, Gheorghe, Frazeologia limbii române, Introducere, Arc,  Chișinău, 2000 , p. 163. 
67 H. E. Palmer, cu stud iul Second Interim Re port on English Coll ocations (Tokio, Kaitakush a, 1933), cf. Granger, 
Paquot 2008 , p. 28. 
68 fr Marque‐Pucheu, Christiane,  Les énoncés liés à une situation  : mode de fonctionnement et mode d’accès en 
langue 2 (Enunțurile legate de o situație: mod de funcționare ș i mod de acces într‐o limbă străină), în 
Hieronymus, nr. 1, Universitatea din Zadar (Croația), 2007 , p. 25.

39 
 Stabilirea tipurilor de unități frazeologice, delimitarea acest or tipuri unul de altul și
clasificarea lor sunt de asemenea controversate. Este tipică pe ntru aceasta discuția în jurul
noțiunilor expresie și locuțiune . Unii lingviști le consideră s inonime, alții le disting
prin ,,caracterul figur at al primei față de lipsa acestuia în c azul celei de-a doua” 69, admițând că
ambele sunt unități frazeologice, iar alții le disting, excluzâ nd totodată locuțiunile din domeniul
frazeologiei, deoarece acestea sunt echivalente ale unor părți de vorbire.
Dificultățile amintite sunt reflectate și de lipsa unității ter minologice. Pentru diversele
îmbinări de cuvinte parțial sau total fixe se întâlnesc o mulți me de termeni. Pe de o parte, sunt
folosiți mai mulți termeni pentru același tip, pe de altă parte – un singur termen pentru mai multe
tipuri.
În lucrări franceze, Kocourek (1982) a găsit ,,27 de asemenea t ermeni”70. Tot în limba
franceză, diverși autori citează din lucrări ale altora sau fol osesc ei înșiși și mai mulți termeni,
alții decât aceștia.
În literatura română de specialit ate au fost repertoriați, în o rdine alfabetică: aforism, citat
celebru, clișeu, clișeu lingvistic, colocație, comparație prove rbială, compus, eponim, expresie,
expresie frazeologică, expresie idiomatică, expresie la modă, e xpresie perifrastică, expresie
proverbială, expresii în limbi c lasice, expresii în limbi moder ne, formulă convențională, frazem,
frazeologism, idiom, idiom funcți onal, idiom lexemic, idiomatis m, idiotism, izolare, izolare
livrescă, locuțiune, locuțiune fig urată, locuțiune proverbială, maximă, parimie, parte de vorbire
cu determinare obligatorie, pe rifrază proverbială, proverb, sen tință, sintagmă, unitate
frazeologică, wellerism, zicală. Acestora li se adaugă construc ție idiomatică și entitate
frazeologică.

 
69 Colțun, Gheorghe, Frazeologia limbii române, Introducere, Arc,  Chișinău, 2000 , p. 95. 
70 Anume: adage, aphorisme, apophtegme, axiome, cliché, collocati on, dicton, expression figée, expression fixe, 
expression idiomatique, formule,  idiotisme, locution, locution  figée, locution proverbiale, maxime, mot 
composé, nom composé, parémie, p ensée, phrase figée, phrase idi omatique, phrase toute faite, 
phraséologisme, précepte, proverb e, sentence, synthème, unité p hraséologique (Dubois 2002, González Rey 
2000, Klein 2006, Lamiroy 20 08, Leroi și Privat 1998).

40 
 2.3. Frazeologia limbii române
În prezent în limbile romanice, germanice și slave, termenul la tinesc phraseologia
numește, în limba română, spaniolă și catalană, potrivit unei r ecente sinteze lexicografice :
,,a) modalitatea particulară de i ndividualizare a unei limbi sa u a unui scriitor; b) limbaj emfatic
și insignifiant; c) disciplină lingvistică ce studiază unitățil e frazeologice dintr-o limbă sau dintr-
un grup de limbi, în italiană; d) culegere de locuțiuni și e) a nsamblu de expresii proprii unei
limbi”71.
Urmărirea accepțiilor termenului duce la constatarea că frazeol ogia, ca disciplină
lingvistică independentă, există în puține spații lingvistice, deși celelalte semnificații ale
termenului (cu excepția celei notate cu b), avînd în comun limb ajul, înțeles (în sens coșerian) ca
activitate la nivel istoric, uni versal sau individual, privileg iază, cel puțin la nivel teoretic,
includerea lor într-un cadr u mai larg al disciplinei.
Ca disciplină lingvistică independentă frazeologia există de pu țină vreme, începuturile
acestei direcții de cercetare regăsindu-se în anii cincizeci ai secolului trecut în lucrările lui V.V.
Vinogradov. În spațiul lingvistic r omânesc, frazeologia este co nsiderată de Hristea, Sinteze, p.
140, ,,un compartiment lingvistic deo sebit de vocabular și, mai ales, de sintaxă […] o disciplină
lingvistică relativ independentă, care nu poate avea alt nume d ecît obiectul ei de investigație”;
de Zugun, Lexicologia, p. 10, „o ramură a lexicologiei care com bină lexicologia cu gramatica
și istoriologia și are ,,cele mai mari șanse să devină discipli nă independentă” sau, după DSL, p.
224, „o disciplină lingvistică în curs de constituire, care se ocupă cu studiul unităților
frazeologice dintr-o limb ă sau un grup de limbi”. 72
Rezervele enunțate mai sus privind statutul disciplinei rezultă mai ales din cauza
obiectului de studiu, care, prin p luralitatea posibilităților d e interpretare și clasificare, care,
potrivit principiului obiectivită ții limbajului, numit de Coșer iu , „numai toate împreună ne pot
ajuta […] ne pot reda obiectul în totalitatea sa, așa cum se prezintă el pentru cunoașterea
 
71 Micul dicționar academic, Editura Univers Enciclopedic, Bucure ști, 2002 , p. 225. 
72Theodor Hristea – Introducere in studiul frazeologiei, Sinteze  de limba română, București, 1984 , p. 163.

41 
 intuitivă”73, au favorizat considerarea, în mod justificat, a frazeologiei, ca un domeniu de
frontieră, situat, de obicei, î n preajma altor științe .
Interpretate ca elemente lexicale simple, caracterizate prin în țeles unitar și avînd
valoarea unui lexem, unitățile frazeologice au fost înglobate l exicului și discutate în cadrul
lexicologiei. Ca argument suplime ntar pentru această încadrare a fost evidențiată , posibilitatea
stabilirii pentru îmbinarea stabilă, ca și pentru cuvînt, a ori ginii, fapt ce se constituie într-un
indiciu că frazeologia se apropie mai mult de lexicologie decît de sintaxă, care urmărește
realizarea relațiilor sintactice de diferite naturi, pe axa sin tagmatică. Prin raportare la capacitatea
de a diferenția, în urma analizei unităților frazeologice, stil urile și variantele funcționale ale unei
limbi, frazeologia a fost apropiată de Hristea, de ,,stilistica funcțională”. 74
Interpretate ca moneme ce funcționează după anumite reguli gram aticale, care se
concretizează în îmbinări date/p re-formate de moneme, reprezent ate în vorbire într-un tot,
frazeologismele au fost delimitate de către Harald Bürger , dup ă criteriul idiomaticității, de
idiomuri, iar această perspectivă a condus la înțelegerea fraze ologiei în sens larg (definită prin
stabilitate și polilexicalitate) și în sens restrîns (avînd dre pt caracteristică componenta
idiomatică). De altfel, din perspectiva acestui ultim criteriu enunțat, denumirea de frazeologie
este puternic concurată de idiom atică, mai ales în spațiul ling vistic german și cel englez, unde
se întrebuințează, după Gertrud Gréciano , cu accepția de ,,șt iință ce studiază expresiile
idiomatice sau idiomul”. 75
Discuțiile de lungă durată în leg ătură cu perspectiva de cercet are a frazeologismelor au
favorizat, mai ales printr-o inter pretare din punctul de vedere al antropologiei culturale,
conceperea duală a frazeologiei. Se distinge o frazeologie ling vistică, înțeleasă ca mijloc de
expresie a unei colectivități și o frazeologie literară, în car e sunt incluse aforisme, vorbe de spirit,
îmbinări de cuvinte etc., aparțin înd unor scriitori, oameni de seamă etc. și care au caracter
accidental.
 
73 Coșeriu, Eugeniu, Principiile  lingvisticii ca știință a cultur ii, în vol. Omul și limbajul  său. Studia linguistica in 
honorem Eugenio Coșeriu, Iași, 1992 , p.42. 
74Theodor Hristea – Introducere in studiul frazeologiei, Sinteze  de limba română, ediția  a III‐a, București, 1984 
75 Das hientergründige Idiom. Über die Implikatur als theoretisch en Erklärungsansatz für den Idiomgebrauch, în 
Wimmer, Rainer/Berens, Franz‐Josef (eds.), Wortbildung und Phra seologie, Tübingen, Gunther Narr, 1997 , p. 45

42 
 2.3.1. Frazeologismul
Derivat din grecescul φράσις, care înseamnă vorbire, mod de exp rimare, expresie, text
sau din latinescul phrasis, car e se traduce, expresie, termenul frazeologism a rezultat din
traducerea , de către V.V. Vinogradov, considerat părintele fra zeologiei, a conceptului numit de
Charles Bally ,,unité phraséologique”76 întîi prin forma frazeologhiceskaia edinița, de la care a
fost creat, apoi, cu același sens, frazeologhizm, termen prelua t de limbile europene, unde a
dobîndit și alte semnificații.
Deși se situează, formal, în familia lexicală și în apropierea n u m e l u i d i s c i p l i n e i ,
constituindu-se în obiect de stu diu, constatăm că termenul fraz eologism, tinde să se impună în
lingvistica actuală, are o circu lație redusă. Termenul este pu ternic concurat de unitate
frazeologică, idiom, expresie idiomatică, îmbinare stabilă de c uvinte, locuțiune etc., fapt probat
de polemica din literatura de specialitate și de diversele proi ecții ce reflectă opțiuni în această
problemă, care pot fi argumentate prin nevoia mereu simțită în orice stadiu de cercetare a limbii
a unor opțiuni terminologice și c onceptuale precise, definitori i în orice discurs științific.
Definirea frazeologismelor și c uprinderea acestora într-o persp ectivă unitară au generat
interpretări marcate de o accentuată eterogenitate, care au dus la identificarea, următoarelor
tipuri:
• frazeologisme propriu-zise, c lasă în care este cuprins un num ăr mare de constituenți:
unități frazeologice, unde toate elementele din structură sînt metaforizate (de exemplu: slab de
înger); îmbinări frazeologice, unde o componentă este metaforiz ată (de exemplu: vorbe de duh);
expresii frazeologice; proverbe (de ex.: Păcatul intră rîzînd ș i iese plîngînd); expresii idiomatice,
clasă deosebită de cea a îmbinărilo r stabile prin modificarea s e m a n t i c ă a t e r m e n i l o r ș i p r i n
legăturile nerepetabile.
• frazeologisme structurale, c ompuse din minimum două cuvinte, realizate numai la nivel
gramatical (de ex.: nu numai …, ci și); frazeologisme referen țiale, ce trimit la realități concrete
sau imaginare (de ex.: de-a popa prostu ; frazeologisme comunic ative, circumscrise procesului
de comunicare (de ex.: Doamne ajută!), frazeologisme onimice (d e ex.: Crucea roșie);
frazeologisme idiomatice (ce cupr ind idiomuri în sens larg, cu posibilitatea de recunoaștere în
 
76 Précis de stylistique. Esquisse d 'une méthode fondée sur l’étu de du français moderne, Genève, 1905 , p. 87.

43 
 plan metaforizat a sensurilor de bază (de ex.: tăcere mormîntal ă și idiomuri în sens restrîns, unde
recunoașterea sensurilor de bază este imposibilă (de ex.: A-l f ura pe cineva sfinții , a adormi, a
ațipi); frazeologisme direct motiv ate (neidiomatice, de ex.: a nu cunoaște moarte),
frazeologisme parțial motivate (de ex.: A umbla pe la icoane ,a merge la judecată);
frazeologisme motivate metaforic (de ex.: a se îmbrăca cu cămaș a m o r ț i i , a – ș i a s u m a r i s c u l
suprem); frazeologisme nemotivate (de ex.: a fi în al șaptelea (nouălea) cer ,a fi extrem de
bucuros, unde motivația este o variabilă ce vizează gradul de înțelegere a semnificației generale
din sensurile componentelor: dire ct motivat – semnificația gene rală rezultă din semnificația
componentelor; parțial motivate – prin recunoașterea sensului c el puțin a unui component;
motivate metaforic – prin identificarea semnificației literale a elementelor în cadrul unei
semnificații generale figurate; n emotivate – prin nerecunoașter ea unei semnificații generale
rezultată din cumulul semnifi cațiilor literale ale componente lor.
• frazeologisme cu fuziune seman tică totală, frazeologisme cu f uziune semantică parțială,
frazeologisme asemănătoare cu îmb inările de cuvinte, cu cuvinte le și cu frazele;
• frazeologisme complet idiomatice, atunci cînd semnificația ge nerală nu rezultă din
semnificația literală a componentelor (de ex.: a se uita ca mîț a (pisica) în calendar ,a nu înțelege
nimic) și frazeologisme parțial idiomatice, atunci cînd o compo nentă își păstrează sensul propriu
(de ex.: A bea zeamă de clopot ,a muri);
Opinarea divergentă din studiile de specialitate privitoare la conceptul de frazeologism
se întîlnește și în legătură cu criterii aplicate, principial r elevante (structural semantic, pentru
primul tip; sintactic, semantic, vizînd posibilitatea de realiz are a semnificației și pragmatic
pentru al doilea tip; după gradul de contopire semantică și str uctura gramaticală pentru al treilea
tip; semantic pentru ultimul tip), ce permit argumentarea trăsă turilor generale ale
frazeologismelor, recunoscute de majoritatea lingviștilor:
• Stabilitatea și unitatea semantică;
• Posibilitatea relativă de înlocuire a cuvintelor și de prelua re a rolului sintactic al acestora;
• Semnificația

44 
 ` 2.3.2. Unitatea frazeologică
Propus și întrebuințat inițial d e Charles Bally, sintagma termi nologică ,,unité
phraséologique” 77desemnează un grup de cuvinte în care elementele din structură și-au pierdut
înțelesurile inițiale și, prin asociere, au dobîndit o singură semnificație, alta decît cea care ar
rezulta din suma sensurilor com ponentelor. Considerate funcțion ale la diferite niveluri ale limbii
și caracterizate prin capacitatea de substituție printr-un cuvî nt, unitățile frazeologice au fost
definite din perspectiva reflect ării în vorbire a unei singure ,unité de pensé și li s-au atribuit, în
timp, prin dezvoltarea teoriei și aplicarea altor criterii, fie semnificații suplimentare, fie altele,
total diferite de cele propuse de inițiator. Nu există, în aces t sens, un punct de vedere comun
care să reglementeze avantajele utilizării lui, de aceea termen ul a fost deseori apreciat ca
ambiguu.
Dezvoltarea teoriei privitoare la conceptul de unitate frazeolo gică este în legătură cu
diversitatea criteriilor și metodelor algoritmice propuse. De e xemplu, interpretate ca unități ,
gata făcute și descrise în opoz iție cu îmbinările libere, unită țile frazeologice au fost clasificate
pe baza unor considerente de ordin formal (existența/inexistenț a unui grup verbal/nominal) și
expresiv; acestea se încadrează, după criteriul logico-tematic, în cadrul frazeologismelor
propriu-zise.
Identificarea și descrierea coer entă a conceptului în discuție r e p r e z i n t ă o p r o b l e m ă
divergent soluționată în teoria lingvistică, aceasta din cauza eterogenității criteriilor aplicate și
propuse pentru interpretarea funcțională a acestuia, care nu re ușește să cuprindă varietatea
fenomenelor lingvistice. De aceea, în teoria și practica frazeo logică, termenul în discuție a
cunoscut, o extensie, care a favorizat accepția lui cu un sens general, ,,preferabil, prin sfera mult
mai cuprinzătoare și includere a, sub această denumire, a unui n umăr considerabil de termeni:
locuțiuni, locuțiuni frazeologice , expresii, idiotisme, izolăr i, clișee”.78

 
77 Coșeriu, Eugeniu, Pour une sémantique diacronique structurale,  în ,,Travaux de linguisti que et de litterature”, 
II (1964) , p. 142. 
78Theodor Hristea – Introducere in studiul frazeologiei, Sinteze  de limba română, București, 1984 , p. 149.

45 
 2.3.3. Expresia
În ciuda frecvenței utilizării termenului în teoria și practica limbii, există puține proiecții
teoretice. Definirea conceptului reflectă opțiuni în problema a ccepțiunii și descrierii noțiunii de
expresie mai ales prin raportare la comportamentul stilisticofu ncțional al locuțiunilor (la Sextil
Pușcariu, Florica Dimitrescu, Theodor Hristea, Elena Slave), și evidențiază lipsa unei distincții
clare între cei doi termeni, f iind întîlnită deseori întrebuinț area alternativă a acestora cu aceeași
semnificație. Pentru evitarea încadrării diferite a acelorași î mbinări stabile, Zafiu Rodica,
propune întrebuințarea unui singur termen general, expresie, de finit ca ,,îmbinare stabilă de
cuvinte avînd, împreun ă, un singur sens (sensuri) și comportînd u-se ca o singură parte de vorbire,
aceea în care se încadrează echivalentul lor semantic, care tri mite atît la expresii propriu-zise cît
și la locuțiuni”. 79
Rezultatele aplicabilității criteriilor funcțional-structural ș i expresiv, întîlnite în
majoritatea studiilor dedicate cl asificării și descrierii expre siilor, sînt de multe ori derutant
argumentate, și, de aici, lipsa unui punct de vedere comun. Flo rica Dimitrescu, consideră
criteriul disocierii gr amaticale irelevant pentru, a favorizat definirea, expresiilor „ca grupări
stabile de cuvinte care acope ră totalitatea unei propoziții, de ci cu subiect și indice de predicație
și a generat următoarea încadrare tipologică: expresii cu subie ctul exprimat, caracterizate prin
topica subiectului, de obicei postpus predicatului (de ex.: A-l vedea (pe cineva) sfîntul sau a-l
lua sfîntul 1. a o pă ți 2. a da peste un nor oc neașteptat)” 80;
• expresii cu subiect neexprimat, caracterizate prin semnificaț ie imprecisă, foarte
largă sau cu valoare nedeterminat ă, atunci cînd verbul trimite la persoana a II-a singular (de ex.:
[mare] cît o zi de post);
• expresii cu variabilitate verbală, în care recunoaștem folosi rea verbului la diferite
moduri și timpuri și p referința pentru anumite moduri, mai ales în cadrul expresiilor cu
propoziție subordonată (de ex.: a ve dea moartea cu ochii ,a tre ce printr-o mare încercare);
 
79 Zafiu, Rodica, Diversitate st ilistică în româna actuală, Bucur ești, Editura Universității, 2001 , p. 9. 
80Florica Dimitrescu, Locuțiunile verbale în limba română, Editur a Academiei, București, 1958 , p. 23.

46 
 • expresii cu valoare de propoziții, principale sau secundare, aflate în raport de
coordonare sau subordonare (de ex.: a-și pune (băga, vîrî) capu l (sănătos, zdravăn, teafăr) sub
Evanghelie);
• expresii cu valoare globală de superlativ, caracterizate prin utilizare largă și
invariabilitatea verbului (de e x.: Parcă-i gura iadului, adică întuneric beznă, foa rte întuneric);
• expresii propoziții enunțiative , exclamative sau interogative (de ex.: cum va da
Dumnezeu!; mai știi păcatul?).
Dacă perspectiva funcțională poate fi considerată coerentă în p rivința posibilităților
concrete oferite, ce permit o clasificare în funcție de identif icarea unor indic i, criteriul
expresivității este generator de confuzii în legătură cu aleger ea unui termen teor etic adecvat, în
sensul suprapunerii conceptului de expresie cu cel de expresie idiomatică, desemnînd deseori
aceeași realitate: îmbinare stabilă, cu lungime variabilă, în c are termenii au suferit, modificări
semantice, în grade diferite, în direcția metaforizării lor sau , mai mult, termenul expresie este
întrebuințat ca termen general pentru locuțiuni, expresii idiom atice, expresii idiomatice cu rol
de propoziție .
În acest sens, în teoria și pra ctica românească, Theodor Hriste a diferențiază expresiile
de locuțiuni folosind criteriul expresivității și al logicii co nținutului: ,,în măsura în care
îmbinările stabile numite expresii sînt expresive și analizabil e în părți de propoziție, fără ca prin
această analiză să se ajungă la nonsensuri, pot fi numite expre sii, însă dacă ele nu sînt expresive
(sau sînt foarte puțin expresive), mai simple și mai stabile de cît expresiile, și prin analiza lor
semantică se ajunge la nonsensuri , pentru că includ termeni spe cifici sau pentru că aceasta ar
duce la perceperea altui sens decît cel transmis și în care rap orturile sintactice sînt suspendate,
îmbinările stabile pot fi numite locuțiuni”81.

 
81Theodor Hristea – Introducere in studiul frazeologiei, Sinteze  de limba română, ediția  a III‐a, București, 1984

47 
 2.3.4. Locuțiunea
Inventarul definițiilor propuse pe ntru termenul de locuțiune, n u este foarte bogat și
evidențiază recunoașterea, ca tr ăsături specifice ale locuțiuni lor, stabilitatea (fixitatea ), unitatea
sintactică și de sens: ,,éxpression constituée par l’union de p lusieurs mots formant une unité
syntaxique et lexicologique”82; g r u p u l d e c u v i n t e m a i m u l t s a u m a i p u ț i n s u d a t c a r e a r e u n
înțeles unitar și se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire;
sau ,,îmbinări de cuvinte cu caracter permanent, înzestrate cu o funcție gramaticală unitară;
grupare de două sau mai multe cuvinte, unitară ca sens și care stabilește relații cu contextul ca
un singur element, fie că aceste relații se realizează printr-u nul din elementele ei alcătuitoare,
fie că gruparea, în ansamblul ei , stabilește relații ca termen unic”83
Încercarea de delimitare a locu țiunilor de alte unități lingvis tice asemănătoare a relevat,
prin aplicarea criteriului funcționalității la nivel morfo-sint actic și semantic, noi dificultăți,
printre care, faptul că o locuți une provine dintr-o expresie, c are, în urma unei folosiri de lungă
durată, s-a gramaticalizat, pier zîndu-și expresivitatea, ceea c e probează încă o dată
complexitatea problemelor pe car e le pune definirea frazeologis melor, ireductibilă la soluții
unice și definitive. Problemele vizează distincția dintre îmbin area liberă de cuvinte și locuțiuni,
a locuțiunilor de cuvintel e compuse sau expresii.
Avînd același comportament sintactic cu cel al locuțiunilor pro priu-zise, locuțiunile de
intensitate, se caracterizează pr in posibilitatea fiecărui elem ent de a contribui în egală măsură la
realizarea sensului global, care se pierde o dată cu suprimarea unuia dintre elemente, ceea ce
justifică, denumirea de morfeme condiționate semantic. Morfemel e nu au dependență proprie,
nu pot fi utilizate în limbă indiferent la orice adjectiv sau a dverb, ci pot apărea numai pe lîngă
un anumit adjectiv sau adverb.

 
82 Coșeriu, Eugeniu, Pour une sémantique diacronique structurale,  în ,,Travaux de linguisti que et de litterature”, 
II (1964) , p. 141. 
83Florica Dimitrescu, Locuțiunile verbale în limba română, Editur a Academiei, București, 1958 , p. 28.

48 
 

CAPITOLUL 3
EXPRESII ȘI PĂRȚI PRACTICE

49 
  3.1 STUDIU DE CAZ
DOMENIU DE REFERINȚĂ – PĂRȚILE CORPULUI

CUVINTE CHEIE LIMBI EXPRESII SENS

,,Cap”
ROMÂNĂ "A baga la cap" A reține;

"A da ceva peste cap"
A se schimba ordinea lucrurilor;
"A fi cap tăiat"
A semăna leit cu altcineva;
"A i se sui cuiva în cap "A fi prea îndrăzneț;

"A-l duce capul" A pricepe;

"Cu capul plecat"A se simți rușinat; a
se sim
ți umilit;
"Cu scaun la cap"
A fi înțelept;
"Nu-i cap de țară" Nu este un lucru
grav;
,,Tȇte”
FRANCEZĂ "Bille en tȇte" A se avânta în
lucruri măre
țe;
"Caracoler en tȇte" A fi cu mult în fața
cuiva, a ceva;
"Une tȇte de mule" A fi foarte
încăp ățânat;
"Sans queue ni tȇte" A fi neclar,
neînțeles;
" Avoir la tȇte sur les épaules" A fi echilibrat sau a
fi rațional;
"Se metrre martel en tȇte"A se îngrijora;

"A tue- tȇte" A vorbi cu voce tare;

50 
 
,,Head”
ENGLEZĂ "Bite head off" A se supăra foarte
tare;
"Like a hole in the head" A nu avea nevoie de
un lucru inutil;
" Head and shoulders above" A fi la un nivel mai
înalt decât cineva;
"Like a chichen with it's head cut off" A acționa într-un
mod frenetic;
"Head above water "
A stăpâni anumite situații financiare ;
"Come to a head"
A ajunge într-un punct culminant sau crucial ;
"Bury head in the sand" A se simți jenat;

Capul, având etimologia , din li mba latină "caput", reprezintă partea superioară a
corpului, cuprinzând mai multe co mponente: față, creier, ochi, gură, urechi, etc. El este
principalul element din corpul uman, deoarece situează creierul , în cutia craniană și controlează
numeroasele funcții pe care le au și celelalte părți ale corp ului uman.
Din punct de vedere idiomatic, cuvântul-cheie " cap" reprezintă costituentul de bază în
formarea expresiilor de mai sus, în toate limbile la care face referire. Pornind de la expresia "
cu capul plecat" , unde înțelesul său este acela de" a se simț i foarte rușinat", vom putea echivala
această expresie, cu cea din limba franceză "avoir l’oreille ba sse" , care este identică, în sens,
cu cea din limba română, dar schimbă cuvântul cheie " tȇte" cu altă parte a corpului uman, "
oreille”, reprezentând un alt cuvânt idiomatic, folosit în aces t studiu de caz.
Expresia" Bury head in the sand" este în concordanță cu semnifi cația expresiei din limba
română , neschimbându-și cuvântul princhipal "h ead" , acțiunea exercitându-se î n jurul său.

51 
 
CUVINTE CHEIE LIMBĂ EXPRESII SENS

,,Ureche”
ROMÂNĂ " A fi floare la ureche
"A fi totul foarte
u
șor;
"A te culca pe-o ureche"
A fi nepăsător;
"A fi urechea târ
gului"A fi la curent cu tot
ce se întâmplă;
"A toca la ureche"A cicăli pe cineva
sau a-l dojeni;
"A tra
ge cu urechea"A asculta pe cineva
, fără să știe;
"A scăpa ca prin urechile acului"A ieși dintr-o
situație dificilă;
"A-i intra pe o ureche și a-i ieși pe alta" A nu reține
informații;
,,Oreille”
FRANCEZĂ "Avoir dans l’oreille" A aminti;

"Casser les oreilles"A face zgomot , a
enerva fonic;
"Se faire tirer l’oreille"A fi rugat să facă
ceva;
"Avoir , mettre, poser(son chapeau) sur l’oreille"A iniția un plan , o
idee;
"En avoir sur l’oreille"A fi obosit, abătut;
"Avoir une oreille qui
traîne" A asculta, în mod
indiscret despre ceea ce se vorbe
ște;
"Fermer l’oreille à" A refuza să asculte
de cineva;
,,Ear”
ENGLEZĂ "Be all ears" A asculta cu atenție
despre ceva;
"Make ( one’s) ears burn" A stânjeni;

52 
 
,,Ear”
ENGLEZĂ
"Be out on (one’s )ear" A fi forțat de cineva
să părăsească o situație sau un loc;
"Believe ears" A avea încredere în
ceva sau cineva;
"Cloth ears" A nu acorda atenție
la ce se spune;
"Be up to your ears in something" A fi copleșit de
ceva;
" Grin from ear to ear" A zâmbi, a avea un
zâmbet larg.

Urechea, cu latinescul "auricula", este un organ al auzului și un organ de echilibru al
ființei umane, situat în partea superioară a corpului, fiind at așată de o parte și de alta a capului.
Cunoscând sensul denotativ al cuvâ tului "ureche", oamenii au cr eat o multitudine de expresii
ciudate, care sunt trimise către d iverse sensuri conotative. Sp re exemplu, expresia " a fi floare
la ureche ", românii o folosesc pentru a desemna un lucru sau o situație ca fiind una foarte
ușoară. Este o expresie cunoscută la nivel mondial, iar origine a ei este veche de peste o sută de
ani, deoarece este constr uită în jurul unui mit.
În urmă cu o sută de ani, fetele din Evul Mediu obișnuiau să- și pună o floare la ureche,
pentru a-i face pe posibilii pretendenți să le abordeze mai ușo r, în formarea unei relații. Totul
ținea de partea în care își punea această floare. Între timp, a ceastă expresie și-a degradat
originalitatea , dar oamenii au păstrat sensul principal, acela de a facila o situație , spunând că
totul este "floare la ureche".
În limba franceză, aceștia au un alt echivalent pentru "floare la ureche", folosind , mai
degrabă expresia "dans un fateuil", pentru a-și expremina ușuri nta cu care pot fi făcute lucrurile.
Expresia nu mai are în vedere cuvântul-nucleul "ureche" (oreill e). La fel și în limba engleză ,
aceștia folosesc ca element corelator , expresia " piece of ca ke" , care s-ar traduce ca "felie de
tort", însă este integral echiva lentă, din punct de vedere idio matic, cu expresia din limba română
"floare la ureche", chiar dacă cuvintele nu mai au la bază cuvâ ntul cheie.

53 
 
CUVINTE CHEIE LIMBĂ EXPRESII SENS

,,Ochi”

ROMÂNĂ "A fi cu ochii în
patru"A fi foarte atent, în
jurul său;
"A da cu ochii
de(cineva sau ceva)" A se întâlni
cu(cineva sau ceva);
"A te vedea cu ochi buni" A te simpatiza;

"A privi cu ochi de piatră" A fi nepăsător asupra
unei situații, unei persoane;
"A nu avea ochi să vadă pe cineva"A fi foarte furios pe
cineva;
"Cât poate cuprinde ochiul" A vedea tot
orizontul;
" A avea ochi de pisică" A avea o privire
foarte ageră;
,, Œil”
FRANCEZĂ "Avoir le compas
dans l’œil" A face o evaluare
corectă;
"A l’œil" Fără a plăti ceva;
"Avoir l’œil (sur quelqu’un)" A supraveghea pe
cineva, a monitoriza cu atenție ceva;
"N’avoir plus que ses yeux pour pleurer"A pierde totul;
"Sortir par les œil" A privi dez gustat;
"Au doigt et à l’œil"
Cu vigilență și
acuratețe;
"Taper dans l’œil" A avea un impact
vizual;
,,Eye”
ENGLEZĂ "A sight for sore
e
yes"A fi fericit că vede
pe cineva;
"To keep an eye on" A monitoriza pe
cineva, ceva;
"To pull the wool over e
yes"A înșela pe cineva;

"To see eye to eye" A fi pe deplin de
acord cu cineva;
"To throw dust in eyes" A induce pe cineva
în eroare;

54 
 
,,Eye”
ENGLEZĂ "Apple of eye" Despre cineva foarte
pre
țuit;
" Hit the bull’s eye" A obține ceva în cel
mai corect mod;

Ochiul, cu etimologia cuvântului din latină "oc(u)lus", desemne ază globul ocular și
diferitele medii pe care le cuprinde, constituind aparatul opti c al omului și al multor animale.
Cunoscând atribuția acestui organ din corpul uman, care contrib uie la vederea a tot ceea ce ne
înconjoară, omul a creat numeroa se expresii idiom atice, raportâ ndu-se la acest cuvânt de bază.
Pornind de la expresia "a fi cu ochii în patru( pe cineva)", ca re poate fi înțeleasă ca a
urmări pe cineva sau a fi atent la ceva sau cineva , o putem ec hivala în limba franceză cu expresia
"avoir l’œil (sur quelqu’un)". C orelația cu limba engleză este dată prin expresia "to keep on eye
on", trimitând la același sens idi omatic. După cum putem observ a, toate aceste trei expresii au
cuvântul de bază "ochi" , tradus în limba franceză, respectiv l imba engleză.

CUVINTE CHEIE LIMBĂ EXPRESII SENS

,,Mână”
ROMÂNĂ "A pierde din mână"
A pierde de sub
control o situație;
"A fi om cu dare de mână" A fi înstărit;

"A fi mână spartă" A fi risipitor;
"A fi mănă de fier" A fi un om
energetic;
"A da pe sub mână" A da ceva pe ascuns;
"A se spăla pe mâini" A refuza să preia o
situație, o problemă;
"A veni cu mâna goală" A veni fără nimic;

,,Main”
FRANCEZĂ "Avoir le coeur sur
la main"A fi generos;

"Faire main basse sur"A obține ceva cu
orice pre
ț;
"Mettre la main à la pâte"A munci, a oferii
a
jutor;

55 
 
,,Main”
FRANCEZĂ "Les mains dans les
poches" A fi fără griji

"Balayer d’un revers de (la) main"A respinge, a ignora;

"Avoir les cartes en main" A fi plasat într-o
poziție favorabilă;
"Avoir la main verte"A fi un bun grădinar

"Hand"
ENGLEZĂ "Get out of hand"
A deveni
necontrolabilă (o situ
ație) ;
"A bird in the hand" O posesie demnă (de
ceva) ;
"Hands are tied" A fi oprit în
îndeplinirea de (a face ceva) ;
"Wash hands of" A renunța la o
asumare;
"Try your hand at" A încerca (ceva)
pentru prima dată;
"Have a hand in" A avea un rol în
(ceva) ;
"Tip your hand" A dezvălui informații
despre propriile planuri;
Pornind din latinescul "mănus", cuvântul cheie "mână" este memb rul superior ale
corpului omenesc, proporționat de la umăr până la vârful degete lor. Ca și în cazul urechii sau a
ochiului, este dublat. Mâna este principalul organ al manipulăr ii cu care oamenii își pot
desfășura activitățile. Cunoștințele pe care le posedă ființa u mană, atât despre mână, cât și despre
celelate părți ale corpului, i-au permis să creeze un domeniu d e referință frazeolofic, bazat pe
expresii și locuțiuni, aparțin ând cuvintelor principale.
Din vastele construcții de acest gen, eu voi face o scurtă comp arație a expresiei "a fi om cu dare
de mână", care are ca înțeles "a fi un om înstărit, om bogat", cu folosirea ei în alte limbi. Se
poate echivala cu expresia din limba franceză " avoir le coeur sur la main", care trimite la același
înțeles și care are la bază acelaș i cuvânt cheie "main", dar fr ancezii, preferă să denumească omul
bogat prin expresia "rouler sur l’or". Ea s-ar traduce "rulați în aur". Englezii, folosesc expresia
"to be quite well-off", care deș i tr a d u să cu sen su l d e " a f i f oarte bine", ei folosesc această
expresie, pentru a numi stat ul social al oamenilor.

56 
 Concluzii

Limba și comunicarea noastră recomandă o subliniere a anumitor maniere, de a decupa
într-un mod asemănător realitatea, poate chi ar o stereotopie ex istentă la nivelul limbilor
romanice, abordate în lucrarea mea, „ COMPARA ȚII FRAZEOLOGICE ÎN LIMBILE
ROMANICE (ROMÂN Ă, FRANCEZ Ă, ENGLEZ Ă) ”, având o aplicare, pe un corpus non-
integral , bazat și construit di n expresii și sintagme ce conț in părți ale corpului.
Acest studiu sa baza t pe un sistem concep tual uman , care poate fi interpretat de cele
mai multe ori metafo ric, având o corelație între concepte concr ete și abstracte. Construcțiile
abstracte sunt, de obice i, definite indirect prin construcții c oncrete. Expresiile și structurile
metaforice, permit formarea dome niului de referință pentru a se putea clasifica și întemeia pe
experiența noastră corporală.
Idiomurile somatice, de obicei s unt foarte uzuale și previzibil e , față de alte tipuri
idiomatice, deoarece, noi ca f iințe umane, ne familiarizăm m ult mai rapid cu expresii ce țin
de formă , de funcțiile individua le ale corpurilor proprii și d e percepția lor, încât le folosim cu
toții, în fiecare zi. Ne este f acil, să experimentăm frazeolog isme idiomatice, având cuvinte
cheie bazate pe părț i ale corpului uma n, în contrast cu alte do menii de referință, spre exemplu,
domeniul administrativ.
Această lucrare sa dorit a fi o s curtă cercetare a expresiilor frazeologice somatice,
având la bază un material vast, c u lexeme care denumesc părți și organe ale corpului uman.
Acestea îi permit omului să desc rie lumea din jurul său, ori ac țiunile sale, prin cunoștințe
despre sine
Diferențele structurale, cât ș i idiomatice ale acestor cunoști nțe , transpuse în expresii,
sunt variate de limbă și regulil e sale. În studiul acesta de c az, am ales să fac o demostrație ale
acestor diferențe, introducând câteva cuvinte cheie din domeniu de referință "părți ale
corpului".În prezenta lucrare, cuvintele pe care m-am bazat fii nd : cap ,ureche,ochi, mână.
Existența unui număr atât de mar e al expresiilor comune, care s unt constituite în jurul
unor domenii sau a unor cuvinte ch eie, sunt folosite în mai mul te limbi și pot avea înțelesuri
diferite.
Lucrarea de față a urmărit astf el să demonstreze prin analiza, ce sensuri pot da
expresiile frazeologice somatice și dacă pot exista și echivală ri structurale, cât și metaforice, în
alte limbi romanice, decât ce le prezentate în limba română.

57 
 BIBLIOGRAFIE

Cărți:
1. Marius Sala – Enciclopedia limbilor romanice, Editura Știintifi că și Enciclopedică,
București 1989
2. Cortez, Yves- Le français ne vi ent pas du latin -Essai sur une aberration linguistique,
L’Harmattan, Paris, 2007.
3. Jiménez Huertas, Carme – No veni mos del latin, Circulo Rojo, 20 13.
4. Vinereanu, Mihai – Dicționar Etimologic al Limbii Române, Pe ba za cercetărilor de indo-
europenistică, Alcor E dimpex, București, 2008.
5. Theodor Hristea – Introducere in studiul frazeologiei, Sinteze de limba română, ediția a
III-a, București, 1984
6. Marius Sala- Vocabularul repreze ntativ al limbilor romanice, Ed itura Știintifică și
Enciclopedică, București, 1988
7. Marius Sala – Viața Cuvintelor, E ditura Humanitas, București, 2 010
8. Stelian Dumistrăcel, Cercetarea dialectologică și analiza stil istică în procesul de
învățământ, în Limbă și lite ratură, vol. II, București, 1988
9. Stelian Dumistrăcel – Etimologia unităților frazeologice în dic ționarele limbii române,
Editura Europlus, Galați, 2009
10. Rosetti Al., Cazacu B., Onu L. Istoria limbii române literare. Vol.I. De la origini până la
începutul secolului al XIX-l ea. – București: Minerva, 1971
11. Iorgu Iordan, Istoria limbii române (pe-ntelesul tuturora), Edi tura Știintifică și
Enciclopedică, 1983
12. Oprea I., Nagy R. Istoria limbii române literare, Epoca modernă . A se vedea Capitolul
Influența franceză. – Suceava: Editura Universității Suceava, 2 002
13. V. Mihăilă, Studii de lexicologie, 2007
14. Pompiliu Eliade, Influența franceză asupra spiritului public în România. Originile, Editura
Univers, București, 1982
15. Sultana Craia, Francofonie și fra ncofilie la români, Editura De miurg, Iași, 1995
16. Al. Graur, Etimologii românești, E ditura Academiei Române, Bucu rești, 1963
17. Ion Neculce, Letopisețu l Țării Moldovei, Editura Minerva, Bucur ești, 1980.
18. Daniela Linguraru, Proza lui E.A. Poe în limba română (teză de doctorat), Universitatea
„Ștefan cel Mare” Suceava, 2010
19. Titu Maiorescu, Din Critice, edi ție îngrijită și tabel cronolog ic de Domnica Filimon,
Editura Eminescu, București, 1978
20. I. Heliade Rădulescu, Scrieri alese, prefață de Constantin Măci ucă, Editura Albatros,
București, 1972
21. Rodica Zafiu, Păcatele limbii: în tre franceză și engleză, în R omânia literară, nr. 40, 2001

58 
 22. Eugeniu Coșeriu, Limba română în fața Occidentului. De la Geneb rardus la Hervás.
Contribuții la istoria cunoașterii limbii române în Europa occi dentală, în românește de
Andrei A. Avram, Cluj-Napoca, 1994
23. Andrés de Poça, De la antigua lengua, poblaciones, y comarcas d e las Españas, en que de
paso se tocan algunas cosas de la Cantabria, Bilbao, 1587
24. A. Armbruster, Romanitatea români lor. Istoria unei idei, ediția a II-a revăzută și adăugită,
București, 1993
25. Vasile Bogrea, Mențiuni umaniste despre noi,în „Anuarul Institu tului de istorie națională”,
I, 1921-1922
26. Teutsche Poemata, ediție de G. Witkowski, Halle a. S., 1902, p. V, XLIII
27. Stephen Skinner, Etymologicon Linguae Anglicanae, Londra, 1671. Giuliano Bonfante,
Studi romeni, Roma, 1973
28. Levițchi, Leon, Bantaș, Andrei, Andreea Gheorghițoiu: Dicționar frazeologic român-
englez, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
29. Nicolescu, Adrian & Co.: Dicțion ar frazeologic englez-român, Ed itura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982
30. Gorunescu Elena: Dicționar frazeologic francez-român și român f rancez, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1981
31. Andriescu Alexandru, Valoarea stilistică a expresiilor idiomati ce, în „Studii și cercetări
științifice”, Filologie, vol. V II, nr.1, Editura Academiei RPR, Iași, 1956
32. Colțun Gheorghe, Frazeologia limbii române, Introducere, Arc, C hișinău, 2000
33. Dimitrescu Florica, Locuțiunile verbale în limba română, Editur a Academiei RPR,
București, 1958.
34. González Rey, Isabel, La phraséologie du français, Presse Unive rsitaires de Mirail,
Toulouse, 2002
35. DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a 2-a, Ed itura Academiei, Univers
Enciclopedic, București, 1998
36. Cvasnîi Cătănescu, Origini ,Limba română. Origini și dezvoltare , Studiu, antologie de
texte românești vechi, explicații, glosar și bibliografie de Dr . Maria Cvasnîi Cătănescu,
Editura Humanitas, București, 1996
37. Cristinel Munteanu, Sinonimia fra zeologică în limba română din perspectiva lingvisticii
integrale, Editura Independe nța Economică, Pitești, 2007
38. Sextil Pușcariu, Limba română. Privire generală, vol. I, Editur a Minerva, București, 1976.
39. G. I. Tohăneanu, Dincolo de cuvânt, Editura Științifică și Enci clopedică, București, 1976.
40. Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii românești (e diția a II-a revăzută și
augmentată), Editura Institutul European, Iași, 2001
41. Gheorghe Guțu, Dicționar latin-român (ediția a II-a), Editura H umanitas, București, 2003.
42. MDA – [Academia Română] Micul d icționar academic, București, Ed itura Univers
Enciclopedic, 2003

59 
 Articole web:
1. https://www.academia.edu/5573149/Constructions_endocentriques_e t_exocentriques_
des_unit%C3%A9s_phras%C3%A9ologiques
2. https://anekawarnapendidikan.file s.wordpress.com/2014/04/a-dict ionary-of-linguistics-
and-phonetics-by-davi d-christal.pdf
3. http://www.litere.uvt.ro/litereol d/vechi/documente_pdf/aticole/ uniterm/uniterm1_2004
/ibusuioc.pdf
4. http://www.litere.uvt.ro/litereol d/vechi/documente_pdf/aticole/ uniterm/uniterm1_2004
/ibusuioc.pdf
5. https://ro.scribd.com/doc/36616936/ 0tipuri-de-Unitati-Frazeolog ice
6. http://staticlb.didactic.ro/uploa ds/material/112/46/23tipuri_de _unitati_frazeologice.doc
7. http://ebooks.unibuc.ro/f ilologie/dominte/9.htm
8. https://ro.wikipedia.org/wiki/Limbi_romanice
9. http://www.scritub.com/literatur a-romana/Influentele-limbii-rom ane13778.php
10. https://books.google.ro/books?id= 0untckS7NEC&pg=PA420&lpg#v=one page&q=Dis
entangling&f=false
11. http://consilr.info.uaic.ro/edi tiianterioare/2008/Atelier2008Fa cultateadeInformatica_FI
NAL.pdf
12. http://www.al-erfan.com/images /pdf/Gaston Gross These.pdf
13. http://www.persee.fr/doc/hispa_0007-4640_2005_num_107_1_5231