Conf. univ. dr. CARMEN PĂLĂCEAN [632251]
Conf. univ. dr. CARMEN PĂLĂCEAN
DREPT COMUNITAR (AL UNIUNII EUROPENE)
AL AFACERILOR
CURS PENTRU ÎNVĂȚĂMÂTUL LA DISTANȚĂ
București
2010
2
ABREVIERI
AELS/AELE – Asociația europeană a liberului
schimb
APAS – Acordul de Punere în aplicare a Tratatului
de la Schengen
AUE – Actul unic european
BERD – Banca Europeană pentru Reconstrucție și
Dezvoltare
CE – Comunitatea europeană
CJCE – Curtea de Justiție a Comunității Europene
CEJ/CJE – Curtea Europeană de Justiție
CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Europene
CECA/CECO – Comunitatea europeană a cărbunelui
și oțelului
CEE – Comunitatea economică europeană
CEFTA – Central European Free Trade Asociation
CJCE – Curtea de Justiție a Comunităților Europene
CVC – Codul v amal comunitar
CSCE/OSCE – Conferința pentru Securitate și
Cooperare în Europa
ECB/BCE – Banca Centrală Europeană
ECOSOC – Comitetul Economic și Social
Culegere – Culegerea jurisprudenței Curții de Justiție
Europene
EURATOM – Comunitatea europeană a energiei
atomice
EMU/UEM – Uniunea Economică Monetară
IME – Institutul Monetar European
ESCB – Sistemul European al Băncilor Centrale
GATT – Acordul General pentru tarife și comerț
JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităților Europene
3 NATO – Organizația Atlant icului de Nord
MEERC – Măsuri cu efect echivalent restricțiilor
cantitative
OCDE – Organizația pentru dezvoltare și cooperare
economică
OMC – Organizația mondială a comerțului
PESC – Politica externă și de securitate comună
PCC – Politica comercială comu nă
SBCE – Sistemul băncilor centrale europene
SEE – Spațiul economic European
SME – Sistemul monetar european
TCE – Tratatul constituind Comunitatea Europeană
TCEE – Tratatul constituind Comunitatea economică
europeană
TUE – Tratatul asupra Uniunii Europene
TFUE – Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene
TVC – Tarif vamal comun
TVA – Taxa pe valoare adăugată
UE – Uniunea Europeană
UEO – Uniunea Europei Occidentale
UO –Uniunea Occidentală
UWE – Uniunea Europei de Vest
4
CUPRINS
TEMA I – COMUNITĂȚILE EUROPENE ȘI UNIUNEA
EUROPEANĂ . EVOLUȚIE ISTORICĂ
1.1. Considerații generale
1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii Europene) și
implicit ale dreptului comunitar al afacerilor
1.3. Particularitățile dreptului comunit ar (al Uniunii
Europene) în raport de sistemele naționale de drept
1.4. Etapizarea mișcărilor europene care au dus la
formarea și apariția Comunităților Europene și a Uniunii
Europene
1.5. Scurt istoric al înființării și funcționării Comunităților
Europene și a Uniunii Europene
1.6. Explicații privind termenii uzitați
1.7. TEMĂ
1.8. Întrebări, exerciții, aplicații
1.9. Rezolvați următoarele teste grilă
1.10. Bibliografie
TEMA II – LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR
2.1. Precizări prealabile
2.2. Legislația relevantă p rivind libera circulație a mărfurilor
2.2.1. Surse primare
2.2.2. Legislația secundară
2.2.3. Jurisprudență selectivă
2.3. Uniunea vamală și barierele fiscale. Tariful vamal comun
2.4. Interzicerea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent
la nivelul Uniunii Europene
2.5. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect
echivalent la nivelul Uniunii Europene
2.6. Impozitul intern
5 2.7. Excepții de la principiul liberei circulații a mărfurilor
2.7.1. Excepțiile reglementate de art. 36 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene
2.7.2. Excepțiile jurisprudențiale
2.7.3. Condițiile în care pot să fie invocate excepțiile
legale sau jurisprudențiale
2.8. Regula rațiunii. Excepțiile prevăzute în art. 36 din TFUE
2.9. Clauze de salvgardare
2.10. Imputarea acțiunilor privaților
2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial
2.12. Explicații privind termenii uzitați
2.13. TEMĂ
2.14. Întrebări, exerciții, aplicații
2.15. Rezolvați următoarele teste grilă
2.16. Bibliografie
TEMA III – LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR
3.1. Precizări prealabile
3.2. Reglementarea cetățeniei europene
3.3. Legislația relevantă p rivind libera circulație a persoanelor
3.3.1. Legislație primară
3.3.2. Legislație secundară
3.3.3. Jurisprudență selectivă
3.4. Libera circulație a lucrătorilor
3.4.1. Considerații generale
3.4.2. Conceptul de lucrători
3.4.3. Dreptul de ședere conferit lucrătorilor și familiilor
acestora
3.4.3.1. Introducere
3.4.3.2. D reptul de ieșire, intrare și ședere
3.4.3.3. Dreptul de ședere pentru o perioadă mai
mare de trei luni
3.4.3.4. Eliberarea permiselor de ședere și
valabilitatea acestora
3.4.3.5. Păstrarea dreptului de ședere
6 3.4.3.6. Dreptul de ședere permanentă
3.5. Inte rzicerea discriminării
3.6. Excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor
3.6.1. Excepțiile prevăzute de Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene și în cadrul dreptului derivat
3.6.2. Excepțiile jurisprudențiale
3.7. Libertatea de stabilire
3.7.1. Reglementare
3.7.2. Dreptul de stabilire și activitatea sportivă
3.7.3. Dreptul de stabilire și calificările profesionale
3.7.4. Dreptul de stabilire și persoanele juridice
3.8. Interzicerea discriminărilor
3.9. Excepții de la principiul dreptului de stabilire
3.10. Clauze de salvgardare
3.11. Explicații privind termenii uzitați
3.12. TEMĂ
3.13. Întrebări, exerciții, aplicații
3.14. Rezolvați următoarele teste grilă
3.15. Bibliografie
TEMA IV – LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITA LURILOR
4.1. Reglementare
4.2. Noțiunile de “capitaluri” și de “plăți”
4.3. Excepții de la principiul liberei circulații a capitalurilor și
plăților
4.4. Clauze de salvgardare
4.5. Explicații privind termenii uzitați
4.6. TEMĂ
4.7. Întrebări, exerciții, aplicații
4.8. Rezolvați următoarele teste grilă
4.9. Bibliografie
TEMA V – LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR
5.1. Reglementare
5.2. Conceptul de “serviciu”
7 5.3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în materia
serviciilor
5.4. Raportur ile dintre libertatea de stabilire a persoanelor și
libera circulație a serviciilor
5.5. Libertatea de a beneficia de servicii
5.6. Libertatea de a presta servicii și derogările aferente
acesteia, conform reglementărilor Directivei 2006/123/CE
5.7. Interzi cerea discriminării
5.8. Excepții de la principiul liberei circulații a serviciilor
5.9. Explicații privind termenii uzitați
5.10. TEMĂ
5.11. Întrebări, exerciții, aplicații
5.12. Rezolvați următoarele teste grilă
5.13. Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
ANEXA I – TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ
(extrase)
ANEX A II – TRATATUL PRIVIND FUNCȚIONAREA
UNIUNII EUROPENE (extrase)
8
I. OBIECTIVELE CURSULUI
I.1. Sub raport didactic
Dreptul comunitar reprezintă o ramură nouă a dreptului,
desprinsă din dreptul internațional public ; este o ramură de drept
autonomă care nu se identifică cu dreptul internațional public,
dar nici nu face parte din dreptul intern, ci apare ca un drept de
sine stătător “su i generis”.
Dreptul comunitar este format din norme juridice adoptate
la nivel ul Uniunii Europene , care reglementează organizarea și
funcționarea instituțiilor Uniunii , precum și unele activități
economice, în domenii în care statele membre ale Uniunii
Europ ene și -au limitat suveranitatea.
Pe măsura consolidării dreptului comunitar ca ramură de
drept de sine stătătoare, distinctă fa ță de dreptul internațional
public și față de dreptul național, pr oblemele specifice fiecărei
ramuri de drept au condus la apariț ia unui obiect distinct,
specializat pe ramuri, în cadrul sistemului de drept comunitar.
Astfel, din sistemul dreptului comunitar se desprind ramuri noi
de drept, pe domenii specifice, cum ar fi: dreptul comunitar al
mediului, dreptul comunitar al afaceril or, dreptul comunitar
vamal, comercial, bancar, fiscal, al asigurării, transporturilor etc.
Dreptul comunitar al afacerilor , reprezintă o ramură de
drept, parte integrantă a dreptului Uniunii Europene , și poate fi
definit ca fiind un ansamblu de principii și norme juridice cuprinse
în tratatele Comunităților europene și ale Uniunii Europene,
precum și în actele Uniunii adoptate de instituțiile competente:
regulamente, directive, decizii, etc., care reglementează
9 domeniul afacerilor.
Admiterea României în Uniunea Europeană ca membru cu
drepturi depline impune cu necesitate cunoașterea
mecanismelor de decizie europeană, a drepturilor și obligațiilor
stabilite de normele Uniunii.
Prin aderarea României și a Bulgariei la Uniunea
Europeană, la 1 ia nuarie 2007 s -a încheiat cel de al cincilea val
al extinderii Uniunii, inițiat la 1 mai 2004, prin aderarea celor opt
state din Europa Centrală și de Est, alături de Cipru și de Malta.
Astfel, de la 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană este o
comunitate ce r eunește 27 de state membre și o populație de
492,8 milioane de locuitori și care are 23 de limbi oficiale.
Începând cu 1 ianuarie 2007, cetățenii români care călătoresc în
afara teritoriului național beneficiază, atât pe teritoriul statelor
membre ale Uniu nii, cât și pe teritoriul statelor terțe, de drepturile
conferite de tratatele Uniunii Europene , tuturor cetățenilor
europeni. Potrivit Tratatului de Aderare, României îi revin o serie
de poziții în instituțiile comunitare, iar cetățenii români au
posibili tatea de a lucra în cadrul instituțiilor europene.
Studiul dreptului comunitar al afacerilor este de mare
actualitate și prezintă interes nu numai pentru specialiști i sau
studenții în drept, el privește un public mult mai larg, informațiile
prezentate fiind necesare și edificatoare pentru toți cei care dețin
calitatea de cet ățeni europeni .
Noțiunile prezentate privesc aspecte ale vieții cetățenilor
din Uniunea Europeană, influența celor patru libertăți
fundamentale: libera circulație a mărfurilor, a persoan elor, a
serviciilor și capitalurilor fiind covârșitoare pentru fiecare dintre
noi.
10
I.2. Sub raport metodologic
Cursul este structurat pe teme de larg interes științific și
aplicativ, cum sunt:
• evoluția istorică a Comunităților Europene și a Uniunii
Europene ;
• prezentarea generală a libertăților fundamentale ale
Uniunii Europene ;
• libera circulație a mărfurilor;
• libera circulație a persoanelor în comunitatea
europeană ;
• libera circulație a capitalurilor și libera circulație a
serviciilor.
Însușir ea cunoștiințelor de drept comunitar al afacerilor se
face pe baza prelegerilor și a seminariilor , a pregătirii și
dezbaterii unor referate și a parcurgerii și înțelegerii
jurisprudenței comunitare.
Interesul pentru studiul dreptului comunitar al afacerilo r are
atât conotații teoretice, cât și practice, România fiind stat
membru al U.E.
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene
constituie astăzi unul din reperele de neignorat ale dreptului,
parte integrantă a acquis -ului comunitar. Cunoașterea lor devine
o necesitate pentru orice cetățean european și o obligație pentru
un student al facultății de drept.
Sigur că prelegerile nu pot înlocui studiul individual,
pregătirea temeinică, sistematică și programată.
Prelegerea lămurește noțiunile, conceptele, instituțiile
11 juridice și mecanismele dreptului comunitar al afacerilor; ea este
menită să incite interesul pentru studiul individual, un început
organizat care să -l ajute pe student să -și dezvolte o gândire
independentă.
Prelegerile folosesc un vocabular accesibil, dar precis, clar,
riguros în scopul de a obișnui studentul cu disciplina “studiului
individual”, a dezvoltării spiritului de cunoaștere, de însușire a
unui bagaj de cunoștințe științifice solide care să -l facă să
înțeleagă că dreptul comunitar al afacerilor impune precizie și
rigurozitate în interpretarea și aplicarea normelor, regulilor și
principiilor sale, că deși situațiile, faptele concrete sunt diferite,
interesele părților în conflict sunt divergente ele trebuie, prin
pricepere, răbdare și îndemânare soluționate conform legislației
în vigoare și în așa fel încât să se asigure o soluție echitabilă.
Tematica prelegerilor este întregită cu definiții, precizări,
exemplificări, reprezentări grafice, scheme, un set de întrebări,
exerci ții și teste -grilă pentru a ajuta studentul nu numai pe plan
informative, dar și formativ -educativ.
I.3. Sub raport aplicativ
În cadrul activității de seminar se dezbat situații,
evenimente, acțiuni care confruntă societatea europeană ,
relațiile dintre state le membre ale Uniunii sau dintre acestea și
statele terțe , spețe ale instanțelor Uniunii Europene , făcând
aplicarea practică a cunoștințelor teoretice prezentate cu prilejul
prelegerilor sau în legătură cu referatele.
Prin urmare, seminariile sunt destinate a duce la
sedimentarea cunoștințelor, dar și la învățarea studentului să
12 lucreze cu termenii și conceptele dreptul ui Uniunii Europene ,
precum și să facă eforturi sistematice pe linia găsirii unor soluții
juridice în cazul unor probleme nu numai dificile, dar și complexe.
II. EXIGENȚE ȘI CRITERII DE EVALUARE A CUNOȘTINȚELOR
Studiul dreptului comunitar al afacerilor în anul IV se
încheie cu susținerea unui examen . Examenul este scris și se
bazează pe teste -grilă (de regulă 12 întrebări), precum și pe
întrebări care presupun un răspuns mai amplu, de substanță
ori/și descriptive, care să exprime mai evident și nuanțat
pregătirea studentului (2 întrebări).
De-a lungul activității tutoriale, sub conducerea tutorelui,
studenții pot susține în cadrul grupei referate și pot participa activ
la dezbaterile teoretice și aplicative. Atât referatele cât și
răspunsurile sunt notat e de cadrul didactic cu note de la 10 la 5.
Referatele sunt prezentate în original la examen de către cadrul
didactic care a condus seminarul.
Lucrările de control și referatele, desfășurate conform
planificării cuprinse în calendarul disciplinei, reprezin tă 30% din
nota finală obținută de student.
Studentul care obține la examen cel puțin nota -limită de
promovare, adică nota 5, poate primi, pe baza referatelor
prezentate și a notelor obținute la seminar, până la 2 puncte.
Studentul care nu obține notă de p romovare la examen nu
poate promova pe baza notelor primite în timpul anului de studii.
Notarea finală se face cu note între 10 și 1, potrivit
actualului sistem existent în învățământul universitar.
13 III. STRUCTURA CURSULUI. SINOPTIC TEMATIC
Repartizarea activităților tutoriale în cadrul anului
universitar:
Anul IV:
– Semestrul II: 2 x 6 = 12 ore
TOTAL: = 12 ore
Relații cu alte cursuri
Dreptul comunitar al afacerilor este în strânsă legătură cu
disciplina d reptul comunitar dar și cu disciplinele: drept
internațional public, drept internațional privat și dreptul comerțului
internațional.
Organizarea concretă a activităților tutoriale (cuprinzând
dezbateri, referate urmate de discuții, prelucrare de spețe) o
realizează tutore le și este prezentată în calendarul disciplinei.
IV. GRILĂ DE EVALUARE
Examen
Tematica prelegerilor este întregită cu definiții, precizări,
exemplificări, reprezentări grafice, scheme, un set de întrebări,
exerciții și teste -grilă pentru a ajuta studentul nu numai pe plan
informative, dar și formativ -educativ.
Testul de examen conține:
▪ 12 întrebări sau grile notate cu maximum 0,50 puncte
fiecare;
14 ▪ 2 întrebări notate cu maximum 1 ,5 punct e fiecare;
▪ maximum cumulat: nota 10 (zece) = 10 credite
Seminar :
– 4 răspunsuri notate cu note între 5 și 10 pot conduce la
obținerea unui punct la examen, care se acordă numai dacă
studentul obține la test nota de promovare.
Activități tutoriale: referate/analize pe artic ole din Tratatul
privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene (fostul Tratat de instituire a Comunității
Europene) și decizii ale instanței comunitare /lucrări de control:
– 2 referate/lucrări de control susținute în grupe de studenți
și notate cu note între 5 -10 conduc la obținerea unui punctaj ce
poate reprezenta 30% din nota finală a studentului.
TEMA I
COMUNITĂȚILE EUROPENE ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ .
EVOLUȚIE ISTORICĂ
15
Cuprins:
1.2. Considerații generale
1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii Europene) și
implicit a le dreptului comunitar al afacerilor
1.3. Particularitățile dreptului comunitar (al Uniunii
Europene) în raport de sistemele naționale de drept
1.4. Etapizarea mișcărilor europene care au dus la
formarea și apariția Comunităților Europene și a Uniunii
Europene
1.5. Scurt istoric al înființării și funcționării Comunităților
Europene și a Uniunii Europene
1.6. Explicații privind termenii uzitați
1.7. TEMĂ
1.8. Întrebări, exerciții, aplicații
1.9. Rezolvați următoarele teste grilă
1.10. Bibliografie
Obiective :
– cunoașterea, înțelegerea și însușirea problematicii
dreptului comunitar al afacerilor;
– înțelegerea naturii și caracteristicile dreptului comunitar
al afacerilor;
– cunoașterea constituirii și evoluției Comunităților și
Uniunii Europene;
– înțelegerea raporturilor juridice dintre instituțiile Uniunii,
specifice dreptului comunitar al afacerilor, precum și a
dinamicii acestor raporturi.
1.1. Considerații generale
Dreptul comunitar (al Uniunii Europene) reprezintă o
ramură nouă a dreptului, desprinsă din dreptul internațional
public; este o ramură de drept autonomă care nu se identifică cu
16 dreptul internațional public, dar nici nu face parte din dreptul
intern, ci apare ca un drept de sine stătător “sui generis”.
Dreptul comunitar este format din norme juridice adoptate
la nivelul Uniunii Europene, care reglementează organizarea și
funcționarea instituțiilor Uniunii, precum și unele activități
economice, în domenii în care statele membre ale Uniunii
Europ ene și -au limitat suveranitatea.
Pe măsura consolidării dreptului comunitar ca ramură de
drept de sine stătătoare, distinctă față de dreptul internațional
public și față de dreptul național, problemele speci fice fiecărei
ramuri de drept au condus la apariția unui obiect distinct,
specializat pe ramuri, în cadrul sistemului de drept comunitar.
Astfel, din sistemul dreptului comunitar se desprind ramuri noi
de drept, pe domenii specifice, cum ar fi: dreptul com unitar al
mediului, dreptul comunitar al afacerilor, dreptul comunitar
vamal, comercial, bancar, fiscal, al asigurării, transporturilor etc.
Dreptul comunitar al afacerilor, reprezintă o ramură de
drept, parte integrantă a dreptului comunitar , și po ate fi
definit ca fiind un ansamblu de principii și norme juridice
cuprinse în tratatele Comunităților europene și ale Uniunii
Europene, precum și în actele Uniunii adoptate de
instituțiile competente: regulamente, directive, decizii, etc.,
care reglementează do meniul afacerilor.
Reglementările comunitare adoptate în domeniile ce țin de
competența exclusivă a Uniunii Europene, se aplică direct și cu
prioritate în ordinea juridică de drept intern a fiecărui stat. În
paralel cu reglementările comunitare, la nivel n ațional continuă
să se aplice reglementările interne atât cu privire la
reglementarea raporturilor juridice de drept intern în domeniile în
17 care nu se exercită competențe comunitare exclusive, cât și la
reglementarea raporturilor juridice de drept internaț ional privat.
Raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul
internațional privat constă în faptul că normele juridice ale
dreptului comunitar se completează cu normele juridice ale
dreptului internațional privat.
În cazul în care nu sunt norme jurid ice comunitare care să
se aplice cu prioritate, urmează a fi aplicabile normele juridice
de drept internațional privat1.
1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii Europene )
și implicit a dreptului comunitar al afacerilor
Referitor la izvoarele dreptului comunitar, în doctrină se
disting următoarele categorii de izvoare:
• izvoarele principale sau originare, care formează
dreptul comunitar primar;
• izvoarele secundare, care formează dreptul
comunitar derivat;
• izvoarele complementare.
Dreptul comunitar al afacerilor are aceleași categorii de
izvoare la fel ca și dreptul comunitar :
1. Izvoare le principale sau originare : tratatele de înființare
ale comunităților europene și Uniunii Europene și actele
modificatoare subsecvente:
• tratatele consti tutive ale Comuniăților europene, cu
protocoalele și convențiile anexate lor:
o Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
1 A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Concordanța dintre dreptul Uniunii Europene și
reglementările naționale cu privire la legea aplicabilă contractelor în Revista de Drept Comercial nr. 2
din 2010, Editura Lumina Lex, București, 2010, p.7.
18 Cărbunelui și Oțelului (CECO) semnat la Paris în 1951
și intrat în vigoare la 23.07.1952 – a ieșit din vigoare
la 23.07.2002, fiind în cheiat pe o perioadă de 50 de
ani;
o Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană
(CEE), și
o Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM), semnate la Roma la
25.03.1957 și intrate în vigoare la 01.01.1958, au fost
instituite pentru o perioadă nedeterminată de timp;
• tratatele și acordurile de modificare a tratatelor
institutive, cu anexele acestora:
o Tratatul privind fuziunea executivelor semnat la
Bruxelles în 08.04.1965;
o Actul Unic European semnat la 17 și 28.02.198 6 la
Luxemburg și Haga;
o Tratatul de la Maastricht semnat la 07.02.1992;
o Tratatul de la Amsterdam semnat la 18.06.1997;
o Tratatul de la Nisa semnat la 25.02.2001;
o Tratatul de la Lisabona semnat la 13.12.2007.
• tratatele de aderare a noilor membri:
o Tratatul și actul de aderare al Danemarcei, Irlandei și
Marii Britanii semnat în 22.01.1972;
o Tratatul și actul de aderare al Greciei semnat la
28.05.1979;
o Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda semnat la
13.03.1984;
o Tratatul și actul de aderare al Spaniei și Po rtugaliei
semnat la 12.06.1985;
19 o Tratatul de aderare al Austriei, Sudiei și Finlandei;
o Tratatul de aderare privind Polonia, Ungaria, Cehia,
Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta și
Cipru semnat la 16.04.2003;
o Tratatul de aderare privind Româ nia și Bulgaria
semnat la 25.04.2005.
• alte tratate, cum ar fi:
o Actul privind alegerile directe în Parlamentul
European;
o Actul de exceptare privind Groenlanda;
o Tratatele bugetare, cu privire la creșterea puterii
finananciare a Parlamentului European, semnate la
Luxemburg, la 22 aprilie 1970 (intrat în vigoare la 1
ianuarie 1971) și la Bruxelles, la 22 iulie 1975 (intrat în
vigoare la 1 iunie 1977) ;
o Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa,
semnat la 29 octombrie 2004 la Roma, urmând să fie
ratificat în doi ani. Ca urmare a eșecului ratificării sale
cu Franța și Țările de Jos, la 29 mai, respectiv 1 iunie
2005, procesul de ratificare a tratatului a fost
suspendat.
2. Izvoare secundare : actele normative emi se de instituțiile
comunitare în limitele competențelor care le -au fost
atribuite, în vederea realizării obiectivelor comunitare.
Acestea sunt enumerate expres și limitative în art. 288 din
TFUE:
• regulamentul:
– este principala sursă a dreptului derivat;
20 – este un act normativ comunitar cu aplicabilitate
generală, obligatoriu în toate elementele sale și
– are aplicabilitate directă (efect direct), se aplică
direct în fiecare stat membru;
– este destinat statelor și particularilor;
– prin intermediul regulamentului, autoritatea
legislativă comunitară poate nu numai să
prescrie un rezultat, ci și să impună toate
modalitățile de aplicare și de executare
considerate necesare.
• directiva:
– este un act normativ obligatoriu pentru fiecare
stat membru destina tar cu privire la rezultatul
care trebuie atins, lăsând autorităților naționale
competența în ceea ce privește forma și
mijloacele;
– nu are aplicabilitate generală, se adresează doar
statelor concret indicate sau tuturor statelor;
– poate fi generală sau part iculară, se adresează
statelor membre și se aplică prin intermediul
acestora;
– nu are forță generală, nefiind obligatorie decât în
ceea ce privește rezultatul care trebuie atins;
– necesită intervenția puterii legislative naționale
cu privire la alegerea mijl oacelor și formei
necesare pentru atingerea obiectivului fixat;
– este indirect aplicabilă, deoarece statul
destinatar are obligația să acționeze în vederea
transpunerii directivei într -un anumit termen.
21 • decizia:
– este un act normativ comunitar obligatoriu în
toate elementele sale pentru destinatarii ei;
– este un act individual, al cărui destinatar nu
trebuie să fie neapărat un stat membru și se
referă la o anumită stare de fapt concretă;
– spre deosebire de regulament, decizia nu are
aplicabilitate generală, n eavând un caracter
general și abstract;
– are efect direct;
– în cazul deciziei se stabilesc atât rezultatul ce
trebuie atins, cât și modalitățile de aplicare;
– decizia trebuie motivata clar și pertinent;
– pentru intrarea în vigoare, decizia trebuie să fie
notificata destinatarului, lipsa notificării fiind
sancționată cu neintarea în vigoare;
– este destinată statelor și particularilor.
• recomandările și avizele (sau opiniile):
– sunt acte instituționale unilaterale lipsite de forță
juridică obligatorie;
– avizul este expresia, exprimarea unei păreră
asupra unei probleme date;
– recomandarea reprezintă un instrument de
acțiune indirectă urmărind apropierea
legislațiilor.
Conform art. 249 din TFUE (fost art. 249 din TCE), procedura
legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către
22 Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei
directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. Această
procedură este definită la articolul 294.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii de către
Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către
Consiliu cu participarea Parlamentului European con stituie o
procedură legislativă specială.
Actele juridice adoptate prin procedura legislativă constituie
acte legislative.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele legislative se
pot adopta la inițiativa unui grup de state memb re sau a
Parlament ului European, la recomandarea Băncii Centrale
Europene sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii
Europene de Investiții.
Conform art. 292 din TFUE, Consiliu adoptă recomandări.
Acesta hotărăște, la propunerea Comisiei, în toate cazurile în
care t ratatele prevăd că adoptă acte la propunerea Comisiei.
Consiliu hotărăște în unanimitate în domeniile în care este
necesară unanimitatea pentru adoptarea unui act al Uniunii.
Comisia, precum și Banca Centrală Europeană în cazurile
specifice prevăzute în tr atate, adoptă recomandări.
3. Izvoare complementare :
• principiile generale de drept.
Principiile generale de drept, deși își au originea, fie în
tratatele constitutive, fie în ordinea juridică internațională, fie în
ordinea juridică națională a statelor memb re, consacrarea lor
depinde de jurisprudență.
Astfel, se pot enumera următoarele principii generale:
23 o principiul egalității persoanelor în fața unei autorități
administrative;
o principiul respectării drepturilor dobândite;
o principiul revocabilității actelor administrative
ilegale;
o principiul securității juridice;
o principiul proporționalității;
o principiul forței majore;
o principiul dreptului la apărare;
o principiul legitimei apărări;
o principiul încrederii legitime;
o principiul neretroactiv ității;
o principiul controlului judiciar eficient2.
• acordurile internaționale:
o acorduri încheiate de către statele membre;
o acorduri încheiate de către Comunități cu terțe state3.
1.3. Particularitățile dreptului comunitar (al Uniunii
Europene) în rapo rt de sistemele naționale de drept
Pentru o analiză pertinentă a acestei discipline se au în
vedere particularitățile dreptului comunitar în raport cu sistemele
naționale de drept date de:
• primordialitatea dreptului comunitar în raport cu
sistemele naționale și efectul direct al sistemului de drept
2 A se vedea în acest sen s: Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a revăzută și
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, 2010, p. 143.
3 A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea generală, Editura
Lumi na Lex, București, 2007, p. 92 -93.
24 comunitar. Aplicarea directă a dreptului comunitar are în
vedere efectul direct, pe verticală în raport cu statele
membre, ceea ce înseamnă că norma comunitară obligă
autoritățile s ă i se subordoneze, dar și pe orizontală în
raport cu particularii și agenții economici, adică norma
comunitară reglementează direct conduita subiectelor de
drept avute în vedere;
• subsidiaritatea dreptului comunitar . Principiul
subsidiarității a fost preci zat de Tratatul privind Uniunea
Europeană care în art. 5 (fost articol 5 TCE) dispunea: „ în
domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă,
Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care
obiectivele acțiunii preconizate nu pot realizate în mod
satisf ăcător de statele membr e nici la nivel central, nici la
nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor
acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul
Uniunii. Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în
conformit ate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale
asigură respectarea principiului subsidiarității, în
conformitate cu procedura prevăzută în respectivul
protocol ”. Cu alte cuvinte, statele își p ăstrează competența
de reglementare, care rămâne concurentă cu cea a Uniunii ,
iar aceasta va interveni doar în măsura în care realizarea
scopului avut în vedere o impune4.
Tratatul de la Lisabona introduce două principii noi și
anume principiul atribuirii și principiul solidarității.
4 A se vedea în acest sens: Ileana Anca Dușcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universitaria,
Craiova, 2008 , p. 69 -70.
25 Conform art. 5 alin. (1) din TUE, delimitarea competențelor
Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor
competențe este reglementată de principiile subsidiarității și
proporționalității.
Articolul 4 d in TUE stabilește faptul că, orice competență
care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor
membre.
Iar, conform art. 222 din TFUE, Uniunea și statele sale
membre acționează în comun, în spiritual solidarității, în cazul în
care un stat mem bru face obiectul unui atac terrorist, ori al unei
catastrofe naturale sau provocate de om.
1.4. Etapizarea mișcărilor europene care au dus la
formarea și apariția Comunităților Europene și a
Uniunii Europene
Încă din secolul al XV -lea au apărut proiecte c u privire la
unitatea europeană. William Penn, un eminent quaker englez a
propus în anul 1693 crearea unui parlament european. Cu toate
acestea, ideea de Europ ă unita s -a concretizat abia dup ă cel de –
al doilea r ăzboi mondial, av ând la baz ă dorin ța de a men ține
pacea pe continent.
Crearea Uniunii European e a fost un proces îndelungat și
dificil, care a parcurs mai multe etape de-a lungul timpului.
Astfel, putem enumera pe scurt principale evenimente care
au avut loc:
• 1946 , 19 septembrie , Winston Churchill , într-un discurs
ținut la Universitatea din Zürich , lansează un apel pentru
dezvoltarea mișcărilor europeniste și crearea unei
organizații regionale europene, un “Consiliu al Europei” sau
chiar „Statelor Unite ale Europei”;
26 • 1947, 5 iunie, secretarul de stat american George Marshall,
într-o alocuțiune rostită la Universitatea Harvard, propune
un plan de sprijin pentru reconstrucția Europei – “Planul de
Reconstrucție Europeană” sau “Planul Marshall” ;
• 1948, 16 aprilie, este semnată convenția instituind
“Organizația Europeană de Cooperare Economică ”
(OECE). Șaisprezece state sunt membre ale acestei
convenții: Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia,
Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia,
Regatul Unit, Suedia, Elveția și Turcia, precum și zonele
occidentale de ocupație din Germania și teritoriul Triestului;
SUA și Canada participau la OECE ca asociați, fără drept
de vot;
• 1948, 19 mai, este semnat, la Bruxelles, “Tratatul de
cooperare economică, socială și culturală și de apărare
legitimă și colectivă”;
• 1948, 7 și 11 mai, Congresul European de la Haga,
convocat de către “Comitetul de Coordonare al Mișcării
pentru Uniunea Europ eană” ;
• 1949, 4 aprilie, este semnat la Washington de către zece
țări europene plus SUA și Canada, Tratatul Atlanticului de
Nord, creându -se o structură militară integrată (NATO);
• 1949, 5 mai, a fost creat Consiliul Europei, având ca
membrii fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Fran ța,
Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda,
Norvegia și Suedia;
• 1950, 9 mai, ministrul afacerilor externe francez Robert
Schuman propune punerea în comun a resurselor de
cărbune și oțel ale Franței și Germaniei , prin constituirea
unei Comunități Europene a Cărbunelui și a Oțelului ;
• 1950, 14 octombrie, primul ministru al Franței, René Pléven
27 propune constituirea unei Comunități Europene de
Apărare ;
• 1951, 18 aprilie , este semnat Tratatul de la Paris pentru
constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
(CECO), de către Belgia, Franța, Germania, Italia,
Luxemburg și Ola nda;
• 1952, 27 mai, aceleași state semnează Tratatul privind
Comunitatea Europeană de Apărare;
• 1953, 10 februarie, Piața Comună a Cărbunelui și Oțelului
devine funcțională. Cele șase state fondatoare înlătură
barierele vamale și restricțiile cantitative cu privire la aceste
materii prime;
• 1957, 25 martie , semna rea la Roma a Tratatului Constitutiv
al Comunității Economice Europene (CEE) și a Tratatului
Constitutiv al Comunității Europene a Energiei Atomice
(CEEA) de către cele șase țări: Belgia, Franța, Germania,
Italia, Luxemburg și Olanda ;
• 1958, 1 ianuarie, Tratatele de la Roma intră în vigoare;
• 1960, 4 ianuarie, crearea Asociației Europene a Liberului
Schimb (AELS) prin Convenția de la Stockholm, statele
semnatare fiind, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia
si Elveția;
• 1961, se pun bazele libertății de circulație a forței de muncă
prin adop tarea primului regulament din acest domeniu;
• 1962, la conferința de la Stresa din Italia se pun bazele
primei politici comunitare: Politica Agricolă Comună (PAC),
obiectivele acestei politici fiind crearea unei piețe unice a
produselor agricole și a solid arității financiare prin
intermediul unui Fond European de Orientare și de Garanții
28 Agricole;
• 1964, prin decizia Curții de Justiție în procesul Costa/Enel
se stabilește că legislația comunitară primează asupra
legislației naționale (principiul fundamental al dreptului
comunitar: prioritatea dreptului comunitar față de dreptul
intern al statelor membre) ;
• 1965, 8 aprilie, semnarea Tratatului de la Bruxelles
instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a
Comunităților Europene și a Protocolului asupra privilegiilor
și imunităților;
• 1967, 1 iulie, intrarea în vigoare a Tratatului de la Bruxelles;
• 1968, 1 iulie, realizarea anticipată a Uniunii vamale între
cele șase state membr e (suprimarea completă a barierelor
vamale interne, stabi lirea unui tarif extern comun);
• 1970, 21 -22 aprilie, Acord asupra adoptării unui s istem
propriu de finanțare , a unui buget propriu al Comunităților;
• 1972, 22 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda și Danemarca
semnează Tratatele de aderare la Comunitățile Europene;
este și primul refuz al Norvegiei, cauzat de rezultatul
negativ al referendumului organizat după ce s -au organizat
negocierile de aderare;
• 1973, 1 ianuarie , Marea Britanie, Irlanda și Danemarca
aderă la Comunitățile Europen e. Norveg ia respinge prin
referendum aderarea la Comunitățile Europne. Se crează
“Europa celor 9”);
• 1974, 9 -10 decembrie, reuniunea de la Paris duce la
crearea unei noi insituț ii comunitar e: Consiliu l European;
• 1976, 20 septembrie, Acord încheiat la Bruxelles pen tru
29 alegerea reprezentanților Parlamentului European prin vot
universal direct;
• 1979, 13 martie , este creat Sistemul Monetar European
(S.M.E) , cu scopul de a asigura stabilitate monedelor
europene, unitatea sa monetară fiind ECU (European
Currency Unit);
• 1979, 28 mai, semnarea Tratatului și a actului de aderare
al Greciei la Comunitățile Europene;
• 1979, 7 -10 iunie , membrii Parlamentului European sunt
aleși pentru prima dată prin vot universal direct;
• 1981, 1 ianuarie , Grec ia aderă la Comunitățile Europene ,
devenind al zecelea stat membru . Se crează “Europa celor
10”;
• 1983, 17 -19 iunie, se semnează la Stuttgart, la nivel de
Consiliu European, Declarația solemnă privind Uniunea
Europeană;
• 1985 , Belgia, Franța, Germania, Lux emburg și Olanda
semnează Acordul de la Schengen asupra eliminării
controlului la frontiere. Acordul va fi semnat în 1995 de
către Austria și în 1996 de către Danemarca, Finlanda și
Suedia;
• 1985, 11 -12 iunie, semnarea Tratatului de aderare a
Spaniei și Portugaliei la Comunitățile Europene;
• 1986, 1 ianuarie , Spania si Portugalia aderă la Comunitățile
Europene;
• 1986, 17 și 28 februarie ,este semnat la Luxemburg și Haga
Actul Unic European, care adaugă cooperarea poli tică celei
economice și fixează data de 31 decembrie 1992 pentru
30 înființarea Pieței Unice;
• 1987, 1 iulie , intrarea în vigoare a Actul ui Unic European
(AUE) . AUE stabilea ca dată de referință 1 ianuarie 1993
pentru implementarea deplină a celor patru libertăți
fundamentale: libera circulație a mărfurilor , persoanelor,
serviciilor și capitalurilor;
• 1989, este înființat Tribunalul de Primă Instanță, ca urmare
a unei decizii a Consiliului de Miniștri;
• 1989, 19 decembrie, încep negocieri între CE și Asociația
Europeană a Liberului Schimb pentru formarea unei zone
economice europe;
• 1990, 3 octombrie, integrarea fără negocieri propriu -zise de
aderare , a celor cinci landuri din es t din fosta RDG în
Comunitățile Europene ;
• 1991, 29 martie, statele semnatare ale Acordului de la
Schengen și Polonia hotărăsc desființarea vizelor;
• 1992, 7 februarie, la Maastricht se semnează Tratatul
privind Uniunea Europeană . Tratatul de la Maastricht a
creat Uniunea Europeană bazată pe trei piloni: pilonul I este
cel economic, reprezentat de cele trei Comunități deja
existente , pilonul II este reprezentat de cooperarea în
domeniul politicii externe și de securitate comună (PESC)
și pilonu l III este reprezentat de cooperarea în domeniile
justiție i și afaceri lor Interne (JAI) ;
• 1992, 2 mai, semnarea la Porto a Acordului asupra
Spațiului Economic European , de către statele membre ale
Comunității Europene și țările membre ale Asociației
Europe ne de Liber Schimb (Islanda, Liechtenstein,
Norvegia) ;
31 • 1993, 1 ianuarie, Piața unică devine funcțională;
• 1993, 1 februarie, semnarea la Bruxelles a Acordului
european instituind o asociere între România, pe de o
parte, Comunitățile Europene și statele mem bre ale
acestora, pe de altă parte;
• 1993, 21 -22 iunie, Consiliul European de la Copenhaga a
convenit că țările asociate din Europa Centrală și de Est pot
deveni, cu îndeplinirea anumitor condiții, membre ale
Uniunii Europene;
• 1993, 1 noiembrie, Tratatul de la Maastricht intră în vigoare.
Prin intrarea in vigoarea Tratatului de la Maastricht au fost
schimbate si o serie de denumiri. Astfel, in loc de
"Comunitatea European ă" se folosește tot mai frecvent
termenul de "Uniunea Europeană" (UE), însă n u trebuie
uitat că, în mod concret, Comunitatea Europeană continuă
să existe ca parte esențială a Uniunii Europene. În același
context, printr -o decizie a din 8 noiembrie 1993, "Consiliul
CE" devine "Consiliul UE", iar “Comisia CE” a devenit
"Comisia Europ eană”;
• 1994, 3 ianuarie, intră în vigoare Acordul asupra Spațiului
Economic European;
• 1995, 1 ianuarie, Austria, Finlanda și Suedia intră în
Uniunea Europeană în timp ce Norvegia respinge din nou
aderarea la Uniune (dacă până atunci țările candidate
aderau la CE, din acest moment ele au aderat la UE).
Norvegia produce o nouă surpriză, referendumul organizat
ulterior negocierilor fiind din nou negativ;
• 1995, 1 februarie, intarea în vigoare a Acordului european
de asociere a României;
• 1995, 22 iunie, România depune cererea oficială de
32 aderare la UE;
• 1995, statele memb re semnează Convenția Europol de
cooperare polițienească, care a intrat în vigoare în 1998;
• 1997 , 2 decembrie, este semnat Tratatul de la Amsterdam,
prin care se consolidează cei trei „piloni” ai Uniunii, creați
prin Tratatul de la Maastricht: Comunitățile Europene
(primul pilon); politica externă și de
securitate comună (al doilea pilon) și cooperarea în
domeniul justiției și afacerilor interne (al treilea pilon) ;
• 1998, se înființează Banca Centrală Europeană;
• 1999, 1 ianuarie, are loc lansarea monedei unice europ ene,
Euro în 11 state care au îndeplinit criteriile de convergență:
Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria,
Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irl anda;
• 1999, 1 mai, intrarea în vigoare a Tratatul ui de la
Amsterdam ;
• 2000, 7 decembrie, semnarea Cartei Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene la Nisa;
• 2001, 26 februarie, s -a semnat Tratatul de la Nisa care
aduce modificări Tratatului de la Maastr icht, Tratatelor
Constitutive ale Comunităților Europ ene și unor acte
conexe;
• 2002, 1 ianuarie, procesul de trecere la moneda unică se
încheie prin punerea în circulație a monedei “Euro ”;
• 2002, 1 martie, lansarea Convenției privind Viitorul Europei;
• 2002, 23 iulie, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului (CECO) expiră, la împlinirea a 50 de
33 ani de la intrarea sa în vigoare;
• 2003, 1 februarie, intră în vigoare Tratatul de la Nisa;
• 2003, 16 aprilie, semnarea Tratatului de ad erare de către
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia,
Slovacia, Slovenia și Ungaria;
• 2003, iulie, Convenția Europeană își încheie lucrările prin
prezentarea Proiectului de Tratat de instituire a unei
Constituții pentru Europa;
• 2004, 1 mai, are loc cea mai amplă extindere a Uniunii
Europene cu 10 state : Cipru, E stonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria;
• 2004, 29 octombrie, șefii de stat sau de guvern semnează,
la Roma Tratatul de instituire a unei Con stituți i pentru
Europa;
• 2005, 25 aprilie , s-a semnat Tratatul de aderare a României
și Bulgariei la Uniunea Europeană;
• 2005, 29 mai, Franța respinge, prin referendum, Tratatu l
instituind o Constituție pentru Europa;
• 2005, 3 -4 octombrie, încep negocierile de aderare cu
Turcia și Croația;
• 2007, 1 ianuarie , România și Bulgaria devin state membre
ale Uniunii Europene iar Slovenia aderă la Zona Euro ;
• 2007, 13 decembrie, semnare a Tratatului de la Lisabona de
modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a
Tratatului de instituire a Comunității Europene (pe scurt
Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de Reformă) ;
34 • 2009, 1 decembrie, intrarea în vigoare a Tratatului de
modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a
Tratatului de inst ituire a Comunități i Europene (Tratatul de
la Lisabona). Uniunea Europeană s -a substituit și a
succedat Comunității Europene. Tratatul de instituire a
Comunității Europene (TCE) a fos t redenumit Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Uniunea
Europeană va avea capacitate juridică și procesuală pe
plan internațional. Pilonul al III -lea dispare, acesta unindu –
se cu pilonul I. Pentru întâia oară se prevedea la nivel de
tratat posibilitatea creării unui Parchet European, în scopul
combaterii infracțiunilor care aduc atingere intereselor
financiare ale Uniunii. Carta drepturilor fundamentale a
căpătat forță juridică primară , având aceeași valoare
juridică cu cea a tratatelor.
1.5. Scurt istoric al înființării și funcționării Comunităților
Europene și a Uniunii Europene
Printre scopurile principale pentru care a fost creată CE se
pot enumera :
➢ creșterea nivelului de ocupare a forței de muncă ,
➢ dezvoltarea economică continuă, și
➢ ridicarea constantă a nivelului de trai5.
Pentru punerea în practică a acestor deziderate a fost
necesară înființarea unei piețe comune , proces care a parcurs
pași importanți prin instituirea celor trei comunități și anume:
1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
5 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a revăzută și
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, 2010, p. 455.
35 (C.E.C.O.), instituită prin Tratatul de la Paris, semna t la
18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 23 iulie 1952, a fost
prima dintre cele trei comunități și a apărut din inițiativă
franceză (C.E.C.O. – desființată ca urmare a încetării
valabilității Tratatului de instituire a Comunității Europene
a Cărbunelu i și Oțelului),
2. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), în
prezent, Comunitatea Europeană – CE, și
3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.
sau E.U.R.A.T.O.M.) , instituite prin două tratate distincte,
semnate la Roma la 25 martie 1957 și intrate în vigoare
la 1 ianuarie 1958.
Apariția Comunităților Europene are la bază declarația
ministrului francez de externe Robert Schuman, care la data de
9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct impreuna cu Jean
Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței de după
război. Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin
semnarea la Paris, de către 6 țări europene (Belgia, Olanda,
Luxemburg, RF Germania, Franța, Italia) a Tratatului instituind
Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului (CECO) ,
care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. Conform art. 97 din Tratat
acesta a fost semnat pentru o perioadă de 50 de ani .
Tratatul s -a semnat la 18 aprilie la Paris și a intrat în vigoare
la 23 iunie 1952, Jean Monnet devenind Președi ntele Înaltei
Autorități , Konrad Adenauer al Consiliului Ministerial Special,
Paul Henri Spaak al Adunării Comune și Massimo Pilotti a Curții
de Justiție. Prin crearea CECO apărea prima comunitate
democratică supranațională de sorginte federalistă în Europ a, iar
36 aceasta se făcea incluzînd Germania și ajutând -o să se
democratizeze.
Comunitatea denumită și “ Europa celor 6 ” avea conducere
franc eză și sediul principal în Luxemburg . În urma incheierii
acestui tratat, f rancezii cu prețul renunțării la o parte din
suveranitate controlau potențialul german, iar nemții deși
controlați , au ajuns să fie reabilitați și tratați ca parteneri cu
drepturi egale.
Pilonii de bază ai CECO erau:
• crearea unei piețe comune sectoriale;
• existența unor obiective comune;
• construirea unor instituții comune av ând puteri
efective și imediate.
Tratatul CEC O a institui t următoarele institutii:
• Înalta Autoritate , independentă de statele membr e,
formată din șase perso ane numite de comun acord de
către guvernele celor șase state membre, deciziile
acesteia beneficiind de valabilitate și aplicabilitate
imediată în toate statele membre ;
• Consiliul de Mini ștri, ce reprezenta statele membr e și a
căror misiune era aceea de a coordona acțiunea statelor
și a CECO ;
• o Adunarea Parlamen tară formată din parlamentari
desemnați de către parlamentele naționale, având
competențe limitate în ceea ce privește controlul politic
specific unui parlament, și
• Curtea de Justitie care veghea asupra protecției juridice
a membrilor CECO, a legalității a cțiunilor Înaltei Autorități
37 și a respectării separației atribuțiilor dintre CECO și
statele membre .
Anumite tratative s-au purtat și în domeniul militar, dar
acestea au eșuat în cea mai mare parte. Astfel, țările membre
CECO au semnat la 27.05.1952 un tratat privind înființarea unei
Comunități Europene de Apărare, pe baza planului întocmit de
René Pléven , primul ministru francez, care însă nefiind ratificat
de Franța în 1954 , nu a intat în vigoare. O altă încercare notabilă
în domeniul militar a fost Tratatul de Bruxelles prin care a luat
ființă Uniunea de Vest (Western European Union) în 1948 , țări
semnatare fiind Franța, Anglia, Olanda, Belgia și Luxemburgul .
Uniunea de Vest se transformă în 1955, după aderarea
Germaniei și Italiei în Uniunea Europei Occidentale, care este o
organizație de apărare paralelă cu NATO.
În 1951 Suedia, Danemarca și Norvegia înființează
Consiliul Nordic, o organizație economică.
Ca urmare a eșecului în domeniul apărării, țările din
Benelux au propus o piață comună incluzând energia și
transporturile. Ca urmare au fost elaborate două proiecte de
tratate, unul privind piața comună generalizată și altul privind o
comunitate a energiei atomice6.
Astfel, la 25 martie 1957 cele șase state semnează la Roma
următoarele două tratate și anume:
– Tratatul de instituire a Comunității Economice
Europene (C.E.E.), și
– Tratatul de instituire a Comunității Europene a
Energiei Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.).
6 A se vedea în acest sens: Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, București, Editura C.H. Beck,
2006, p. 3.
38 Aceste două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958
cu o durată nedeterminată .
Dacă Tratatul C.E.C.O. (Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului) a condus la crearea unei piețe comune a
cărbunelui și otelului, iar Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) la
stabilirea unei piețe comune nucleare, Tratatul C.E.E.
(Comunitatea Economică Europeană) a instituit premisele unei
integrări economice globale. Prin semnarea acestui ultim tratat
s-a instituit o piață comună.
Conform art. 2 din TCEE: “Comunitatea are ca misiune, prin
instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a
politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în
întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților
economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate
crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai
strânse între statele pe care le reunește ”.
Conceptul de „piață comună” a fost introdus de Raportul
Spaak7 din 1956 și preluat de Tratatul de la Roma care nu a dat
o definiție acestui concept.
Conform d ispozițiile articolului 8 alin. (1) și (2) din TCEE :
„(1) Piața comună se instituie treptat în decursul unei
perioade de tranziție de doisprezece ani.
Perioada de tranziție se împarte în trei etape, de patru ani
fiecare, a căror durată poate fi modificată în condițiile prevăzute
mai jos.
(2) Pentru fiecare etapă, se stabilește un ansamblu de
7 Comitetul Spaak – Comitet interguvernamental de experți instituit prin decizia Conferinței de la
Messina din 1955, care a reunit miniștri de externe din cele șase țări membre ale CECO. Comitetul a
fost prezidat de către ministrul belgian de externe Paul -Henri Spaak.
39 acțiuni care trebuie întreprinse și realizate simultan ”.
Tratat ul C.E.C.O. a instituit o piață comună pentru cărbune
și oțel prin interzicerea taxelor de import și export și a măsurilor
cu efect echivalent, precum și a restricțiilor cantitative asupra
circulației acestor produse, și a interzis discriminarea între
producători, între cumpărători sau între consumatori. De
asemenea, prin semnarea acestui tratat s -au interzis practicile
restrictive sau ajutorul de stat8.
Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) a avut ca scop crearea
condițiilor necesare dezvoltării industriei nucleare iar prin
semnarea Tratatului C.E.E. s -a instituit o piață comună.
Piața comună a fost o etapă premergătoare pieței interne.
Piața comună reprezintă un stadiu ulterior Uniunii Vamale,
presupunând, pe lângă aceasta, cele patru libertăți de circulație:
libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și
capitalurilor.
Realizarea celor patru libertăți fundamentale ale pieței
însemna mai mult decât o Uniune Vamală. CEEA nu era o
simplă Uniune Vamală, deoarece nu asigura doar libera
circulație a bunurilor, ci și protecția acestora față de exterior prin
taxe vamale externe comune. Spre deosebire de CEE, o zonă
de liber schimb precum Asociația Europeană a Liberului Schimb
(AELS) se lim ita la asigurarea liberei circulații a bunurilor între
parteneri, dar nu și a protecției externe specifice CEE 9.
Conform articolului 8 din TCEE, p iața comună urma să fie
instituită treptat, în de cursul unei perioade de tranziție de
8A se vedea în acest sens: Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, București, Editura C.H.
Beck, 2006, p. 3 -4.
9 A se vedea în acest sens: Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în UNIUNEA
EUROPEANĂ, București, Editura Polirom, 2008, p. 47.
40 doisprezece ani , împă rțită în trei etape , de patru ani fiecare.
Fiecare etapă avea prevăzut un ansamblu de acțiuni care
trebuiau întreprinse și realizate simultan .
Sistemele instituționale ale acestor organizații erau
independente, fiecare având comisie, consiliu, adunare
parlamentară precum și propria curte de justiție.
Cele trei comunități, C.E.C.O., C.E.E. și E.U.R.O.A.T.O.M.
au funcționat separat din 1958 până în 1967, când a intrat în
vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la Bruxelles
la 8 aprilie 1965. Cunoscut și sub denumirea de „Tratatul
instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților
europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut ca obiectiv unificarea
instituțiilor de structură a celor trei Comunități europene. Astfel,
la nivel deci zional a rezultat un organism unic, Consiliul de
Miniștri, iar la nivel executiv a rezultat o singură instituție,
Comisia Europeană.
Prin fuziunea instituțională s -au creat un buget unic și o
administrație comunitară unică.
Unificarea s -a realizat doar la nivel instituțional, cele trei
comunități europene și-au păstrat în continuare existența lor de
sine stătătoare.
La finalizarea termenului de 50 de ani pentru care a fost
creată, CECO a fost absorbită de către iar , CEE și -a schimbat
denumirea în CE, încep ând cu TUE din 1992. Deși, CECO și
Euratom și -au menținut titulatura inițială iar CEE se va
transforma în CE, expresia de „Comunitatea Europeană ” va fi
folosită pentru a le desemna pe toate cele trei laolaltă.
Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris și Roma a
avut ca rezultat semnarea Actului Unic European , semnat la
41 Luxemburg și Haga, la 17 februarie 1986, respectiv la 28 februarie
1986 și care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. AUE realiza una
dintre cele mai importante reforme ale CE, nefiind nici prima și nici
ultima. Denumirea de AUE justifică faptul că această reformă
afecta atât tratatele de bază, cât și tratatele ulterioare, dar și pentru
că s-a obținut un text convențional unic.
Obiectivul principal declarat al Actului Unic European este
instituirea pieței interne , obiectiv pentru care s -a stabilit și un
termen limită și anume 31 decembrie 1992 . Noțiunea de piață
internă a fost u tilizată și anterior Actului Unic European , în Carta
Albă a Comisiei semnată la Bruxelles la 14 iunie 1985 , care avea
ca scop adoptarea de măsuri în vederea finalizării pieței interne.
Programul de realizare a pieței interne unice cuprindea un
set de 282 de măsuri care vizau creșterea și dezvoltarea
comerțului intracomunitar.
În scopul realizării pieței interne s -au stabilit și anumite
obiective:
• eliminarea drepturilor vamale și a restricțiilor
cantitative;
• instituirea unui tarif vamal comun printr -o uniune
vamală;
• libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a
capitalurilor;
• libera concurență, și
• elaborarea unor politici comune.
Piața internă și unică se redefinea, conform ar t. 8A al TCEE
(art. 7 TCE) ca un spațiu fără frontiere interne în care este
garantată libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și
capitalurilor.
42 Piața unică și piața internă reprezintă etape ulterioare pieței
comune , caracterizate prin existența unui spațiu fără frontiere
interne guvernat de cele patru libertăți, de reguli economice
comune și de o politică economică comună pentru toate statele
membre ale U.E.
Trecerea de la conceptul de „piață comună ”, concept care
apare în tratatele inițiale la conceptul de „piață internă ” a
reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul
Comunității.
Actul Unic European, care a încorporat conceptul de piață
internă în Tratat, a constituit tranziția spre crearea Uniunii
Europ ene.
Astfel, ca urmare a noilor inițiative legislative a fost
liberalizată circulația capitalului, au fost eliminate controalele la
frontierele interne asupra bunurilor și persoanelor iar libertatea
de stabilire și prestări a serviciilor a înregistrat anum ite progrese.
La 1 ianuarie 1990 a fost înființată Banca Europeană
pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) cu sediul la
Londra iar la 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii Economice
și Monetare, fază care a durat între anii 1990 -1994.
În martie 1990 are loc și o extindere a Comunității
Europene, prin reunificarea Germaniei. Tot în anul 1990
România a semnat un tratat de cooperare cu Comunitatea
Europeană.
La 7 februarie 1992 are loc semnarea Tratatului privind
înființarea Uniunii Europeane, de l a Maastricht , tratat care a
intrat în vigoare în 1993 iar la 2 mai 1992 semnarea la Porto a
Acordului privind crearea unui Spațiu Economic European între
CEE și CEFTA. Ratificarea Tratatului privind UE este însă
43 împiedicată de rezultatul negativ al referen dumului organizat în
Danemarca. În urma negocierilor purtate, se acceptă ca
Danemarca să aibă un statul special, care constă în
neparticiparea la m oneda unică, la acordarea cetățeniei
unionale și la politica de apărare comună10.
În 21.12.1992 se semnează la Cracovia Tratatul de
înființare a Asociației Central Europene de Liber Schimb
(CEFTA) de către Polonia, Ungaria și Cehoslovacia.
Din 1 ianuarie 1993 ia naștere Piața internă a comunităților,
prin liberalizarea c irculației mărfu rilor, persoanelor, capitalurilor
și a serviciilor.
La 1 februarie 1993 România semnează cu Comunitatea
Europeană o Convenție Europeană sau Convenție de Asociere,
precum și o convenție interimară privind relațiile comerciale.
Tratatul de la Maastricht , care a intrat în vigoare începînd
cu data de 1 noiembrie 1993, aduce o serie de modificări
Tratat elor de la Roma și constituie instrumentul pentru stabilirea
Uniunii Europene.
Urmare a acestui tratat au apărut anumite schimbări:
– Comunitatea Economică Europeană devine
Comunitatea Europeană;
– scopurile Comunității au fost extinse cu privire la uniunea
economică monetară;
– a apărut o nouă procedură legislativă;
– s-a introdus instituția pentru investigarea în
administrarea greșită de către Ombudsman ;
10 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a revăzută și
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 37.
44 – s-a introdus conceptul de cetățenie europeană, și
– s-a instituit Uniunea Europeană11.
Prin Tratatul de la Maastricht s -a procedat la reformularea
materiilor prevăzute în Tratat, astfel că părțile a doua și a treia
din Tratat au fost regrupate într -o singu ră parte, intitulată
„Politicile Comunității ”, în care au fost cuprinse și toate
dispozițiile privind cele patru libertăți fundamentale.
Spațiul Economic European a intrat în vigoare de la 1
ianuarie 1994 și reunește teritoriile statelor comunitare și a celor
membre AELS (convenția a fost ratificată de Norvegia, Islanda
și Liechtenstein, cu excepția Elveției)
Tot din 1994 funcționează Institutul Monetar European ,
transformat în prezent în Banca Centrală Europeană , ca bancă
de emisie pentru moneda euro și începe a doua etapă a Uniunii
Economice și Monetare (1994 -1998).
În anul 1995 a intrat în vigoare Tratatul de la Schengen ,
iar la 22 iunie 1995 România depune oficial cerere de aderare la
UE (Consiliul UE a decis ca dată de începere a negocierilor cu
România data de 15 februarie 2000).
În 02.10.1997 are loc semnarea Tratatului de la
Amsterdam , tratat care a adus la rândul lui anumite modificări :
articolele textelor tratatelor de bază s -au renumerotat, s-a
instituit funcția de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă în
persoana secretarului Consiliului UE și s-a inclus Carta Socială
în textul Tratatului CEE.
În anul 1998, la 1 iulie a fost înființată Banca Centrală
11 A se vedea în acest sens : Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil, Drept European. Instituții Europene.
Politici Europene. Fonduri structurale, Editua GrafNet, Oradea, 2007, p. 21.
45 Europeană cu sediul la Frankfurt.
În anul 1999 a fost introdusă moneda unică euro într -un
număr de 11 state și a început a treia fază a Uniunii Economice
și Monetare. Tot din anul 1999 a intrat în vigoare și Tratatul de
la Amsterdam .
În anul 2000 România a început negocierile de aderare cu
Uniunea Europeană iar tot de la acea dată au început negocierile
între UE și Letonia, Lituania, Slovacia, malta și Bulgaria.
În anul 2001 la 26 februarie a fost semnat Tratatul de la
Nisa , acesta fiind primul tratat care face refe riri la 27 de state
membre, luând în calcul și cererile de aderare ale statelor est
europene.
În anul 2002 are loc punerea în circulație a monedei euro
în 12 state membre, cu excepția Angliei, Danemarcei și Suediei
iar la 28.02.2002 s -a încheiat și a III -a etapă și ultima a Uniunii
Economice și Monetare.
În anul 2003 la 1 februarie a intrat în vigoare Tratatul de la
Nisa iar în luna aprilie UE a semnat tratatul de aderare cu 10
state din Europa Centrală si de Est iar la 1 mai 2005 a intrat în
vigoare trata tul de aderare cu cele 10 state: Slovacia, Slovenia,
Malta, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Cehia și
Cipru.
În anul 2004 în 29 octombrie a fost semnat Tratatul privind
Constituția Uniunii Europene iar în anul 2005 Parlamentul
European a aprobat cererile de aderare ale României și
Bulgariei, data preconizată a aderării fiind 1 ianuarie 2007. La 24
aprilie 2005 , reprezentanții României și ai celor 25 de state
membre în UE au semna t la Luxemburg, Tratatul de aderare a
46 României la UE .
În 16 februarie 2006 Parlamentul European a adoptat
directiva Bolkestein care prevede liberalizarea serviciilor în
cadrul Uniunii Europene. În anul 2007 Slovenia a aderat la zona
euro iar România și Bulgaria au intrat în UE.
În același an, 2007 s-a semnat la Strasbourg , Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene iar la 13
decembrie s -a semnat Tratatul de la Lisabona la mănăstrirea
Sfântul Jerom din Lisabona.
Tot în anul 2007 Cehia, Estonia, Polonia, Letonia, Lituania,
Ungaria, Malta, Slovacia și Slo venia devin membre ale Spațiului
Schengen iar din anul 2008 Cipru și Malta aderă la zona euro.
Tratatul de la Lisabona , publicat în cele 23 de limbi oficiale
ale Uniunii Europene, inclusiv limba română – cu titlu complet
Tratatul de la Lisabona de modifica re a Tratatului privind
Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a
Comunității Europene a fost semnat la 13 decembrie 2007 de
către șefii de stat și de guvern ai celor 27 de state membre ale
Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona aduce modificări la
Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a
Comunității Europene și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 ,
fiind ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, publicată în M.
Of. Nr. 107/12 februarie 2008.
Tratatul de la Lisabona a preluat în mare textul Tratatului
de instituire a unei Constituții pentru Europa. Spre deosebire de
acest Tratat, Tratatul de la Lisabona nu unește cele trei tratate:
Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a
Comunității Europene și Tratatul de instituire a Comunității
Europene a Energiei Atomice într -un singur document, ci doar le
47 aduce modificări.
De la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană s -a substituit
și a succedat Comunității Europene iar „Tratatul de insti tuire a
Comunității Europene ” (TCE) a fost redenumit „Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene ” (TFUE).
Articolul 47 din T UE dispune că „Uniunea are personalitate
juridică ”. Conform noului articol, Uniunea Europeană va avea
capacitate juridică și procesuală pe plan internațional, în ciuda
faptului că până acum numai Comunitatea avea personalitate
juridică.
Tratatul de la Lisabona definește Uniunea drept un spațiu
de libertate, securitate și justiție, instituit în respectul drepturilor
fundamentale și a diferitelor sisteme și tradiții juridice ale statelor
membre. În acest sens, Uniunea dezvoltă politici comune în
materie de azil, imigrație și control al frontierelor exterioare,
adoptă măsuri pentru prevenirea criminalității de mare amplo are
și pentru coordonarea între autoritățile polițienești și judiciare
competente12.
Una din cele mai importante modificări pe care le aduce
Tratatul de la Lisabona este cea structurală – pilonul al III -lea
dispare din TUE. Conform Tratatului de la Lisabona , pilonul III
se unește cu pilonul I. Pilonul II – politica externă și de securitate
comună rămâne în continuare reglementat de TUE.
Problemele legate de cooperare polițienească și judiciară
în materie penală, din pilonul III au fost alăturate prevederilor
referitoare la vize, azil, imigrare și alte politici legate de libera
circulație a persoanelor din fostul pilon I.
12 A se vedea în acest sens: Eduard Dragomir, Dan Niță, Tratatul de la L isabona – intrat în vigoare la 1
decembrie 2009, Editura Nomina, 2009, p. 63.
48 Tratatul de la Lisabona a adus numeroase modificări, iar
aceastea vor fi prezentate în funcție de interesul pe care -l
prezintă pentru disciplina dreptul comunitar al afacerilor.
1.6. Explicații privind termenii uzitați :
• Comunitățile Europene – expresia va desemna cele trei
Comunități și anume Comunitatea Europeană a Cărbunelui
și Oțelului (CECO) – care a fost desființată în 2002,
Comunitatea Economică Europeană (CEE, în prezent
Comunitatea Europeană, CE) și Comunitatea Europeană a
Energiei Ato mice (CEEA sau EURATOM);
• Comunitățile – este forma prescurtată folosită pentru cele
trei Comunități, desemnate împreună. În prezent, după
amendamentele aduse de Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) din 1993, CEE a fost redenumită
Comunitatea Europeană, în timp ce CECO și EURATOM
și-au menținut titulatura inițială;
• Comunitatea Europeană – în anumite contexte este
uzitată de numirea folosită pentru toate cele trei Comunități.
După amendamentele aduse de Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) din 1993 , denumirea Comunitatea
Economică Europeană a devenit Comunitatea Europeană;
• Comunitatea – este forma prescurtată pentru Comunitatea
Europeană sau numai pentru una dintre cele trei
Comunități;
• Uniunea Europeană – a fost creată prin Tratatul de la
Maastricht – Tratatul privind Uniunea Europeană din 1992 .
UE este un parteneriat la nivel politic și economic între cele
27 de state membre , care s -au angajat s ă promoveze
49 pacea și prosperitatea popoarelor lor (Franța, Germania,
Italia, Belgia, Luxemburg, Țările de Jos, Danemarca, Marea
Britanie, Irlanda, Grecia, Spania, Portugalia, Austria,
Finlanda, Suedia, Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria,
Bulgaria și România) . În baza acestui parteneriat, statele
membre au pus bazele unor institu ții comune iar pe anumite
sectoare au transferat voluntar o parte din competențele lor
acestor instituții, astfel inc ât hot ărârile privind aspectele
specifice de interes comun s ă poată fi luate în mod
democratic la niv el european. Aceast ă alocare de autoritate
mai este denumit ă și “integrare european ă”. Cele trei
Tratate Constitutive ale Comunității Europene CECO, CEE
și CEEA , inclusiv cele de modificare și completare stabilesc
sectoarele în care se transferă Uniunii Eu ropene
exercitarea în comun a suveranității fiecărui stat membru .
Conform art. 47 din TUE, Uniunea are personalitate
juridică. Dispozițiile art. 3 alin. (2) din TUE menționează
faptul că UE oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate,
securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căreia
este asigurată libera circulație a persoanelor . Conform
dispozițiilor art. 3 alin. (3) UE instituie o piață internă iar
conform dispozițiilo r alin. (4) , Uniunea instituie o uniune
economică și monetară a cărei monedă este euro ;
• Piața comună – a fost o etapă premergătoare pieței
interne. Piața comună este un spațiu economic care
presupune alături de Uniunea Vamală și cele patru libertăți
funda mentale: libera circulație a mărfurilor, a persoanelor,
a serviciilor și a capitalurilor;
50 • Piața unică și piața internă – reprezintă etape ulterioare
pieței commune, caracterizate prin existența unui spațiu
fără frontiere interne guvernat de cele patru lib ertăți
fundamentale, de reguli economice comune și de o politică
economică comună pentru toate statele memb re ale UE13;
• Uniunea Economică și Monetară – conform art. 3 alin . (4)
din TUE , Uniunea instituie o uniune economică și monetară
a cărei monedă este euro. Zona euro a fost creată în 1999
de unsprezece țări, la care s -a alăturat Grecia în 2001,
Slovenia în 2007, Cipru și Malta în 2008, Slovacia în 2009.
Dintre cele 27 de state membre care fac parte în prezent
din UE, 16 (Belgia, Germania, Irlanda, Grecia, Spania,
Franța, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Țările de Jos,
Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia și Finlanda) au
adoptat moneda euro, ceea ce înseamnă că acestea
participă integral la cea de -a treia etapă a UEM. Mai există
și o altă categori e, a statelor terțe care la rândul lor au
introdus această monedă, însă nu fac parte din Uniunea
Economică și Monetară. Acestea sunt statele nemembre în
care euro se află în circulație: Andorra, Monaco, San
Marino și Vatican ;
• Parlamentul European – reprezintă una din instituțiile UE
alături de Consiliul European, Consiliul, Comisia
Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca
Centrală Europeană și Curtea de Conturi. În anul 1952, prin
Tratatul CECO a fost creată Adunarea Comună (o institu ție
13 A se vedea în acest sens: GHID STILISTIC de traducere în limba română pentru uzul traducătorilor
acquis -ului comunitar, ediția a V -a, revăzută și adăugită, Institutul European din România, București,
2008, p. 4.
51 de control democratic al factorului executiv), alcătuită din
Înalta Autoritate și Consiliul Special de Miniștri. Tratatele de
la Roma (TCEE și EURATOM) au stabilit înființarea unei
Adunări, cu atribuții de deliberare și control. În 1958,
Adunarea a dec is să își modifice denumirea în Adunarea
Parlamentară Europeană. Prin Rezoluția din 30 martie
1962, Adunarea a hotărât să adopte denumirea de
Parlament European, denumire consacrată oficial în 1986,
prin Actul Unic European. De-a lungul timpului au apărut
mai multe modificări, iar prin intermediul unor tratate și in
special , prin intermediul Tratatul ui de la Maastricht din 1992
si a Tratatul ui de la Amsterdam din 1997, Parlamentul
European s-a transformat dintr-un organism pur consultativ
intr-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale
parlamentelor nationale. Conform art. 14 din TUE,
Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul,
funcțiile legislativă și bugetară. Pa rlamentul European
alege președintele Comisiei. Este compus din
reprezen tanții cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu
poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele.
Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod
proporțional descrescător, cu un prag minim de șase
membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membr u
nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri.
Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot
universal direct, liber și secret, pentru un mandat de cinci
ani. Parlamentul European își alege președintele și biroul
dintre membrii săi . Parlam entul European este singura
institu ție comunitara care se întâlnește ș i își ține dezbaterile
52 în public ;
• Consiliu l – cunoscut și sub denumirile de Consiliul
Uniunii Europene sau Consiliul de Miniștri exercită,
împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și
bugetară. Acesta exercită funcții de definire a politicilor și
de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în
tratate. Consiliul este compus din câte un reprezentant la
nivel ministerial al fiecărui stat membru, împutern icit să
angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și
să exercite dreptul de vot. Consiliul hotărăște cu majoritate
calificată, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.
Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei
Aface ri Externe , este asigurată de reprezentanții statelor
memb re în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal,
în condițiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din
Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene ;
• Consiliu l European – este compus din șefii de stat sau de
guvern ai statelor membre, precum și din președintele său
și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate participă la
lucrările Consiliului European. Consiliul European s e
întrunește de două ori pe semestru la convocarea
președintelui său. Consiliul European se pronunță prin
consens, cu excepția cazurilor când tratatele dispun altfel ;
• Consiliu l Europei – este o organizație internațională,
interguvernamentală și regională , cu sediul la Palatul
Europei din Strasbourg . Consiliul Europei a luat naștere la
5 mai 1949 și reuneșt e toate statele democratice ale Uniunii
Europene precum și alte state din centrul și estul Europei.
53 În prezent grupează un număr de 47 de state , printre care
se numă ră și România, începând cu octombrie 1993. Este
independent de Uniunea Europeană, și este diferit de
Consiliul sau de Consiliul European ;
• Comisia – promovează interesul general al Uniunii și ia
inițiativele corespunzătoare acestui scop. Comisia asigură
aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de
instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează
aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a
Uniunii Europene. Actele legislative ale Uniunii pot fi
adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția
cazului când tratatele prevăd altfel. Celel alte acte se adoptă
la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd
acest lucru. Mandatul Comisiei este de cinci ani. Comisia
numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la
Lisabona și 31 octombrie 2014 este compusă din câte un
resortis ant al fiecărui stat membru, inclusiv președintele și
Înaltul Reprezentat al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate, care este unul dintre vicepreședinții
acesteia. Începând cu 1 noimbrie 2014, Comisia este
compusă dintr -un număr de membr i, incluzând președintele
și Înaltul Reprezentat al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate, corespunzător cu două treimi din
numărul statelor membr e, atât timp cât Consiliul European
nu decide modificarea acestui număr, hotărând în
unanim itate. Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții
statelor memb re în conformitate cu un sistem de rotație
strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea
demografică și geografică a tuturor statelor membre. Acest
54 sistem se stabilește d e către Consiliul European;
• Curtea de Justiție a Uniunii Europene – este instituția
jurisdicțională a Uniunii Europne. Este compusă din trei
instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele
specializate , toate având sediul la Luxemburg . Curtea de
Justiție a Uniunii Europene asigură respectarea dreptului în
interpretarea și aplicarea tratatelor. Statele membr e
stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o
protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate
de dreptul Uniunii ;
• Curtea de Justiție – este competentă să soluționeze
conflictele care pot apărea între instituțiile comunitare sau
între acestea și statele memb re ori chiar între acestea din
urmă. E ste compusă din câte un judecător pentru fiecare
stat membru (27 de judec ători) și opt avocați generali
desemnați de guvernele statelor membre pentru un mandat
de șase ani , care poate fi reînoit ;
• Tribunalul – cuprinde cel puțin un judecător din fiecare stat
membru . Judecătorii sunt numiți de comun acord de
guvernele statelor me mbre. Tribunalul nu dispune de
avocați generali permanenți ;
• Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) –
acesta este alcătuit din Banca Centrală Europeană și
băncile centrale naționale. Banca Centrală Europeană și
băncile centrale naționale ale statelo r membre a căror
monedă este euro, constituie Eurosistemul și conduc
politica monetară a Uniunii . SEBC a fost înființat la 1 iunie
1998 ;
• Banca Centrală Europeană (BCE) – are sediul la
55 Frankfurt pe Main, are ca principală atribuție menținerea
puterii de cumpărare a euro și implicit asigurarea prețurilor
în zona euro. Banca Centrală Europeană adoptă măsurile
necesare îndeplinirii misiunilor sale în conformitate cu
articolele 127 – 133 și cu articolul 138 din TFUE și în
condițiile prevăzute în St atutul SEBC și al BCE. Statele
membre a căror monedă nu este euro, precum și băncile
lor centrale, își păstrează competențele în domeniul
monetar. BCE și SEBC au fost înființate la 1 iunie 1998 ;
• Curtea de Conturi – a fost creată prin tratatul bugetar
semna t la 22 iulie 1975, sediul său fiind st abilit la
Luxemburg. Curtea de Conturi asigură controlul conturilor
Uniunii , totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale
Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor
de venituri și cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenție
înființată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu
exclude acest control. Curtea de Conturi e ste formată din
câte un resortisant din fiecare stat membru. Membrii săi își
exercită funcțiile în deplină indepe ndență, în interesul
general al Uniunii. Membrii Curții de Conturi sunt aleși
dintre personalitățile care fac parte ori au făcut parte, în
statul lor, din instituțiile de control financiar extern sau care
au o calificare deosebită pentru această funcție. A ceștia
trebuie să prezinte toate garanțiile de independență.
Membrii Curții de Conturi se numesc pentru o perioadă de
șase ani. Membrii Curții de Conturi desemnează dintre ei
pe peședintele Curții de Conturi, pentru o perioadă de trei
ani. Mandatul acestui a poate fi reînnoit;
• Eurosistemul – cuprinde BCE și băncile centrale naționale
56 ale statelor care au adoptat moneda euro;
• Zona Euro – cuprinde statele membre UE care au adoptat
moneda euro;
• Statele membre – Austria, Belgia, Republica Bulgaria,
Republica Cehă, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda,
Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia,
Slovenia, Spania, Suedia, Țările de Jos, Regatul Unit și
Ungaria;
• Țările asociate – sunt țările terțe care au încheiat cu
Uniunea Europeană acorduri de asociere;
• Țările solicitante – sunt statele europene care, în temeiul
articolului 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană, au
depus cereri de aderare la Uniunea Europeană;
• Statele candi date – sunt statele ale căror cereri de aderare
la UE au fost acceptate . Statul solicitant adresează cererea
sa Consiliului, care se pronunță în unanimitate după
consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului
European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din
care este constituit. Condițiile admiterii și adaptările impuse
de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac
obiectul unui accord între statele membre și statul solicitant.
Acest acord se supune ratificării de către toate statele
contractante, în conformitate cu normele lor constituționale;
• Statele în curs de aderare – sunt statele cu care Uniunea
Europeană a angajat negocieri de aderare;
• Statele aderente – sunt statele cu care s -au încheiat
negocierile de aderare la Uniunea Europe ană, dar al căror
tratat de aderare nu a intrat încă în vigoare;
57 • Acquis -ul comunitar – reprezintă ansamblul de drepturi și
obligații comune ce se aplică tuturor statelor membre;
• Aplicabilitatea imediată – constă în faptul că, din
momentul intrării în vigoa re, norma de drept comunitar face
parte în mod automat din dreptul intern al statelor membre;
• Aplicabilitatea directă – constă în faptul că, odată intrat în
vigoare, actul comunitar este direct aplicabil în dreptul
intern;
• Efectul direct – constă în faptul că, din momentul intrării în
vigoare, dreptul comunitar generează în mod direct, prin el
însuși, drepturi și obligații pentru persoanele fizice și
juridice de drept privat din statele membre ale UE;
• Supremația dreptului comunitar – constă în faptul că, în
caz de conflict între legislația națională și dreptul comunitar,
se aplică în toate cazurile norma comunitară;
• Legislația primară – principalul izvor de drept. Conține
tratatele Comunităților Europene și ale Uniunii Europene cu
toate modificările și compl etările ulterioare :
o Tratatele fundamentale:
▪ Tratatul de instituire a Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului (CECO) , semnat la 18
aprilie la Paris, în vigoare de la 23 iulie 1952 până
la 23 iulie 2002;
▪ Tratatul de instituire a Comunității Economice
Europene (Tratatul CEE) , semnat la Roma la 25
martie 1957 și intrat în vigoare de la 1 ianuarie
1958;
▪ Tratatul de instituire a Comunității Europene a
Energiei Atomice (Tratatul Euratom) , semnat la
58 Roma la 25 martie 1957 și intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958.
o Tratatul de fuziune:
▪ Tratatul de instituire a unui Consiliu unic și a unei
Comisii unice ale Comunităților Europene
(Tratatul de Fuziune) , semnat la Bruxelles la 8
aprilie 1965 și intrat în vigoare de la 1 iulie 1967 .
o Tratatele bugetare:
▪ Tratatul de modificare a anumitor dispoziții
bugetare ale Tratatelor de instituire a
Comunităților Europene și a Tratatului de
instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii
unice ale Comunităților Europene , semnat la
Luxemburg la 22 aprilie 1970 și intrat în vigoare
de la 1 ianuarie 1971;
▪ Tratatul de modificare a anumitor dispoziții
financiare ale Tratatelor de instituire a
Comunităților Europene și ale Tratatului de
instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii
unice ale Comunităților Europene, semnat la
Bruxelles la 22 iulie 1975 și intrat în vigoare de la
1 iunie 1977.
o Tratatele de modificare:
▪ Actul Unic European, semnat la Luxemburg la 17
februarie 1986 și la Haga în 28 februarie 1986 și
intrat în vigoare de la 1 iulie 1987;
▪ Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE),
semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 și intrat
în vigoare de la 1 noiembrie 1993;
59 ▪ Tratatul de la Amsterdam de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană, a
Tratatelor de instituire a Comunităților Europene
și a anumitor acte conexe, semnat la Amsterdam
la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare de la 1 mai
1999;
▪ Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de
instituire a Comunităților Europene și a anumitor
acte conexe, semnat la N isa la 26 februarie 2001
și intrat în vigoare de la 1 februarie 2003 ;
▪ Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană și a Tratatului de
instituire a Comunității Europene " (“Tratatul de
Reformă ”), semnat la 13 decembrie 2007 și intrat
în vigoare de la 1 decembrie 2009.
o Tratatele de aderare:
▪ Tratatul privind aderarea Regatului Danemarcei,
a Irlandei, a Regatului Norvegiei și a Regatului
Unit al Marii Britanii și a Irlandei de Nord la
Comunitatea Economică Europeană și la
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice,
semnat la 22 ianuarie 1972 și intrat în vigoare de
la 1 ianuarie 1973;
▪ Tratatul privind aderarea R epublicii Elene la
Comunitatea Economică Europeană și la
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice,
semnat la 28 mai 1979 și intrat în vigoare de la 1
ianuarie 1981;
60 ▪ Tratatul privind aderarea Regatului Spaniei și a
Republicii Portugheze la Comunitatea
Economică Europeană și la Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice, semnat la 12
iunie 1985 și intrat în vigoare de la 1 ianuarie
1986;
▪ Tratatul privind aderarea Regatului Norvegiei, a
Republicii Austria, a Republicii Finlanda și a
Regatului Suediei la Uniunea Europeană,
semnat la 24 iunie 1994 și intrat în vigoare de la
1 ianuarie 1995;
▪ Tratatul între Regatul Belgiei, Regatul
Danemarcei, Republica Federală Germania,
Republica Elenă, Regat ul Spaniei , Republica
Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Marele
Ducat al Luxemburgului, Regatul Țărilor de Jos,
Republica Austria, Republica Portugheză,
Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul
Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state
mem bre ale Uniunii Europene) și Republica
Cehă, Republica Estonia, Republica Cipru ,
Republica Letonia, Republica Lituania,
Republica Ungară, Republica Malta , Republica
Polonă, Republica Solvenia și Republica Slovacă
privind aderarea Republicii Cehe, Republici i
Estonia, Republicii Cipru, Republicii Letonia,
Republicii Lituania, Republicii Ungare, Republicii
Malta, Republicii Polone, Republicii Solvenia și
Republicii Slovace la Uniunea Europeană,
61 semnat la Atena la 16 aprilie 2003 și intrat în
vigoare de la 1 ma i 2004;
▪ Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Cehă,
Regatul Danemarcei, Republica Federală
Germania, Republica Estonia, Republica Elenă,
Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda,
Republica Italiană, Republica Cipru, Republica
Letonia, Republica Lit uania, Marele Ducat al
Luxemburgului, Republica Ungară, Republica
Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria,
Republica Polonă, Republica Portugheză,
Republica Slovenia, Republica Slovacă,
Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul
Unit al Marii Br itanii și Irlandei de Nord (state
membre ale Uniunii Europene) și Republica
Bulgaria și România privind aderarea Republicii
Bulgare și a României la Uniunea Europeană,
semnat la Luxemburg la 25 aprilie 200 5 și intrat
în vigoare de la 1 ianuarie 2007.
o Cons tituția europeană:
▪ Tratatul de instituire a unei Constituții pentru
Europa care a fost semnat la 29 octombrie la
Roma, urmând să fie ratificat de către statele
membre în decurs de doi ani. Ca urmare a
eșecului ratificării sale în Franța și Țările de Jos,
la 29 mai, respectiv 1 iunie 2005, procesul de
ratificare a tratatului s -a suspendat.
• Legislația comunitară secundară – al doilea izvor
important al dreptului comunitar. Cuprinde toate actele
62 juridice comunitare:
o Regulamentul : are aplicabilitate generală,
obligatorie, dispozițiile ace stuia se aplică direct în
toate statele membre ale Uniunii Europene. Este un
instrument de unificare legislativă, obligatoriu în toate
elementele sale;
o Directiva : se adresează unuia sau mai multor state
membre. Nu se aplică dire ct, fiind un procedeu de
legislație indirectă, care precizează doar rezultatul ce
trebuie atins și lasă autorităților naționale competența
în ceea ce privește formele și mijloacele care să
asigure apropierea legislației naționale de legislația
comunitară . Este un instrument de armonizare
legislativă;
o Decizia : este obligatorie în toate elementele sale, nu
numai în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins
și se aplică direct;
o Recomandările și avizele : nu au efect obligatoriu sau
caracter obligatoriu.
▪ recomandările indică destinatarului o direcție de
urmat, iar
▪ avizele reprezintă o luare de poziție solicitată de
un terț.
• Jurisprudența instanțelor comunitare . Jurisprudența
Curții de Justiție a Uniunii Europene – reprezintă totalitatea
hotăr ârilor acestei instanțe. Soluțiile pronunțate sunt
obligatorii în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor
dreptului comunitar.
63
1.7. TEMĂ: Identificați și comentați principalele momente
istorice care au dus la crearea Comunităților E uropene .
1.8. Întrebări, exerciții, aplicații
1. Când s -au constituit Comunitățile Europene ?
2. Ce este Uniunea Europeană și din câte state este
formată ?
3. Menționați care sunt diferențele între Consiliu, Consiliul
European și Consiliul Europei.
4. Ce rol are Parlamentul Europea n ?
5. Ce este Curtea de Justiție a Uniunii Europene și din ce
instanțe este compusă ?
6. Precizați care este diferența dintre statele membre ale
Uniunii Europene și statele în curs de aderare.
7. Precizați care sunt diferențele dintre regulament și
directivă.
8. Menționați ce include legislația primară, principalul izvor
de drept al Uniunii Europene.
9. Din ce dată România și Bulgaria au devenit state
membre ale Uniunii Europene ?
10. Când a fost semnat și când a intrat în vigoare
Tratatul de la Lisabona ?
11. Explicați principiul rangului prioritar al dreptului
comunitar față de dreptul național în lumina Cazul ui
Flaminio Costa vs. E .N.E.L. , nr.6/64, 1964 .
Curtea de Justiție Europe ană a pus bazele principiului
supremației dreptului comunitar în Cauza 6/64 Flami nio
64 Costa c. ENEL14.
Starea de fapt era următoarea:
În temeiul Legii nr. 1643 din 6 decembrie 1962 și a
decretelor ulterioare, Republica Italiană a procedat la
națion alizarea producției și a distribuției de energie
electrică și a creat o organizație denumită Ente nazional e
energia elettrica (E.N.E.L.), căreia i -a fost transferat
patrimoniul întreprinderilor electrice.
Avocatul Flaminio Costa, în calitate de consumator și
acționar al societății Edison Volta , afectată de acestă
naționalizare, a refuzat să plătească factura de electricitate,
pe motiv că naționalizarea este contrară Constituției italiene
și anumitor prevederi din Tratat. A solicitat pe cale
incidentală apli carea articolului 177 din Tratatul CEE, în
scopul de a obține interpretarea articolelor 102, 93, 53 și 57
din tratatul amintit, care au fost încălcate prin legea italiană
menționată anterior.
Instanța intaliană, prin ordonanța din 16 ianuarie 1964 a
suspen dat judecata și a dispus transmiterea unei copii
conforme a dosarului către Curtea de Justiție a Comunității
Economice Europene din Luxemburg.
Hotărârea C urții de Justiție a arătat următoarele: „Spre
deosebire de tratatele obișnuite, Tratatul CEE a institu it o
ordine juridică proprie care, de la intrarea în vigoare a
Tratatului, a devenit parte integrantă din sistemele juridice
ale statelor membre și este obligatorie pentru instanțele
judecătorești ale acestora. … Supremația dreptului
comunitar este confirmată de articolul 189, conform căruia
14 Cauza 6/64 Flaminio Costa c. ENEL, [1964], ECR 585, p. 593.
65 regulamentele sunt obligatorii și se aplică direct în fiecare
stat membru….dreptul născut din Tratat nu poate fi, din
pricina naturii sale specifice, surclasat de către normele
juridice interne, oricare ar fi a cestea…”.
Se afirmă prin intermediul acestei cauze faptul că TCEE
este parte integrantă din sistemul de drept al statelor
membre și trebuie aplicat de instanțele acestora.
1.9. Rezolvați următoarele teste grilă
1. Ce om politic a ținut un discurs la Universitatea din
Zurich , discurs în care face un apel pentru crearea
„Statelor Unite ale Europei” ?
a) Robert Schuman
b) Winston Churchill
c) Iosif Vissarionovici Stalin
2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost
fondată în anul:
a) 1951 la Paris
b) 1950 la Luxemburg;
c) 1955 la Berlin
3. Consiliul Europei a fost creat în:
a) 27 mai 1952
b) 5 mai 1949
c) 1 ianuarie 1958
4. Printre semnatarii Tratatului din 1951 se numără:
a) Franța, Italia, Belgia
b) Germania de Est, Italia, Fran ța
c) Spania, Olanda, Luxemburg
5. Tratatul de la Paris pentru constituirea Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO):
66 a) a fost semnat pentru o perioadă nedeterminată
b) a ieșit din vigoare la data de 23 iulie 2002
c) a fost semnat pentru o perioadă de 30 de ani
6. La 25 martie 1957 a fost semnat la Roma:
a) Tratatul Constitutiv al Comunității Economice
Europene (CEE)
b) Actul Unic European
c) Tratatul de cooperare economică, socială și culturală
și de apărare legitimă și colectivă
7. Tratatul CE este de fapt:
a) Tratatul de la Maastricht
b) Tratatul de la Paris
c) Tratatul de la Roma
8. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost
instituită în anul:
a) 1958
b) 1960
c) 1957
9. Prima lărgire a Comunită ții Europene a avut loc în anul:
a) 1965
b) 1973
c) 1963
10. Printre membrii AELS se numără:
a) România, Fran ța, Olanda
b) Franța, Germania, Luxemburg
c) Suedia, Austria Portugalia
11. Consiliul European a fost întemeiat în anul:
a) 1974
b) 1976
c) 1978
67 12. Tratatul de la Maastricht a fost semna t în anul:
a) 1990
b) 1992
c) 1991
13. Una dintre noută țile aduse de T ratatul de la Maastricht
este:
a) cetățenia europeană
b) piața comună
c) instituirea celor patru libertăți fundamentale
14. Tratatul de la Amsterdam a fost semnat în anul:
a) 1996
b) 1998
c) 1997
15. Tratatul de la Nisa a fost semnat în anul:
a) 2001
b) 2002
c) 2000
16. Ce este Consiliul Europei ?
a) o organiza ție internațională de cooperare
interguvernamentală, un for de dialog politic la nivel
regional european
b) principalul organ de decizie al Uniunii Europene
c) reuniunea bianuală a șefilor de stat sau de guvern ai
statelor membre
17. Care era scopul Planului Marshall ?
a) să servească interesului politic și economic rus
b) să ajute Europa în drumul spre redresare economică
după război;
c) să dea un ajutor financiar țărilor Este Europene
18. Ce s-a întâmplat cu Comunitatea Europeană de
Apărare?
68 a) a fost semnată dar nu a fost ratificată
b) nu a fost semnată
c) a fost semnată, ratificată, dar a căzut în desuetudine
19. Care dintre următoarele țări nu a aderat la UE în 1973:
a) Norvegia
b) Irlanda
c) Danemarca
20. Tratatul de instituire a unei Constitu ții pentru Europa:
a) a intrat în vigoare în 2004
b) nu a fost ratificat de toate statele semnatare
c) nu a fost semnat de toate statele membre UE
1.10. Bibliografie
1. Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a
revăzută și adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona,
Editura Hamangiu, 2010;
2. Eduard Dragomir, Dan Niță, Tratatul de la Lisabona – intrat
în vigoare la 1 decembrie 2009, Editura Nomina, 2009;
3. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în
UNIUNE A EUROPEANĂ, București, Editura Polirom,
2008,
4. Ileana Anca Dușcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Universitaria, Craiova, 2008;
5. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat,
București, Editura Lumina Lex, 2008;
6. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniun ii Europene, Partea
Generală, Editura Lumina Lex, București, 2007;
7. Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil, Drept European.
Instituții Europene. Politici Europene. Fonduri structurale,
Editua GrafNet, Oradea, 2007;
8. Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan -Grigoriu, Drept
comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2007;
9. Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, București,
Editura C.H. Beck, 2006;
69 10. Nicoleta Diaconu, Concordanța dintre dreptul Uniunii
Europene și reglementările naționale cu privire la legea
aplicab ilă contractelor, în Revista de Drept Comercial nr. 2
din 2010, Editura Lumina Lex, București, 2010;
11. Institutul European din România , GHID STILISTIC de
traducere în limba română pentru uzul traducătorilor
acquis -ului comunitar, ediția a V -a, revăzută și adăugită,
București, 2008;
12. Beatrice Andreșan -Grigoriu și Tudorel Ștefan,
Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată ,
Editura Hamangiu, 2010.
TEMA II
LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR
Cuprins:
2.1. Precizări prealabile
2.2. Legislația relevantă pentru libera circulație a mărfurilor
2.2.1. Surse primare
2.2.2. Legislația secundară
2.2.3. Jurisprudență selectivă
2.3. Uniunea vamală și barierele fiscale. Tariful vamal comun
2.4. Interzicerea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent
la nivel ul Uniunii Europene
2.5. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect
echivalent la nivel ul Uniunii Europene
2.6. Impozit ul intern
2.7. Excepții de la principiul liberei circulații a mărfurilor
2.7.1. Excepțiile reglementate de art. 36 din Tratatul
70 privind funcționarea Uniunii Europene
2.7.2. Excepțiile jurisprudențiale
2.7.3. Condițiile în care pot să fie invocate excepțiile
legale sau jurisprudențiale
2.8. Regula rațiunii. Excepțiil e prevăzute în art. 36 din TFUE
2.9. Clauze de salvgardare
2.10. Imputarea acțiunilor privaților
2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial
2.12.Explicații privind termenii uzitați
2.13. TEMĂ
2.14. Întrebări, exerciții, aplicații
2.15. Rezolvați următoarele teste grilă
2.16. Bibliografie
Obiective:
– cunoașterea, înțelegerea și însușirea problematicii
liberei circulații a mărfurilor ;
– cunoașterea și înțelegerea evoluției principiului liberei
circulații a mărfurilor;
– cunoașterea și înțelegerea conceptelor specifice acestei
libertăți : piața comună, piața internă, uniunea vamală,
tariful vamal comun, taxe le cu efect echivalent, restricții le
cantitative la import și la export și măsuri le cu efect
echivalent restricțiilor cantitative ;
– înțelegerea și interpretarea jurisprudenței Uniunii
Europene în ceea ce privește libera circulație a
mărfurilor .
2.1. Precizări prealabile
Dintre cele patru libertăți pe care se întemeiază piața
internă, libera circulație a mărfurilor este cea mai influentă, din
punctul de vedere al impactului asupra vieții cetățenilor din
71 Uniunea Europeană15.
Prevederile legale privitoare la libera circulație a mărfurilor
sunt cuprinse în principiu în Partea a treia , „Politicile și acțiunile
interne ale Uniun ii”, Titlul II, „Libera circulație a mărfurilor ” din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Temeiul juridic al liberei circulații a mărfurilor îl constituie, în
principal, dispozițiile art. 2 8 – 37 din T FUE.
Conform art. 2 8 (fost Articol 23 TCE ) din TFUE „Uniunea
este alcătuită dintr -o uniune vamală care reglemente ază
ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea,
între statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a
oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif
vamal comun în relațiilor cu țări terțe ”.
Conform alin. (2) al aceluiași articol „Dispozițiile articolului
30 și ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică produselor
originare din statele membre, precum și produselor care provin
din țări terțe care se află în liberă circulație în statele membre ”.
Unele dispoziții care reglementează această materie,
precum reglemen tările legale referitoare la impozitele interne, nu
au fost incluse în Titlul I I, apărând în conținutul art. 110 (fost art.
90 TCE ) din TFUE, Titlul VI I, „Norme comune privind
concurența, impozitarea și armonizarea legislativă ”, Capitolul 2,
„Dispoziții fiscale ”.
Conform art. 110 din TFUE : „Nici un stat membru nu aplică,
direct sau indirect, produselor altor state membre impozite
interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct
15 A se vedea în acest sens: Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, București, Editura C.H.
Beck, 2006, p. 100.
72 sau indirect, produselor naționale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor
altor state mem bre impozite interne de natură să protejeze
indirect alte sectoare de producție ”.
Principiul libertății de circulație se aplică atât produselor
care provin din statele membre, cât și produselor aflate pe
teritoriul Uniunii dar care au fost importate în mod legal dintr -un
stat din afara Uniunii . În momentul importului inițial, aceste
produse au suportat taxele vamale aferente conform politicii
tarifare comune și formalităților administrative, statistice și de
igienă corespunzătoare legislației UE. Ca urmare a îndeplinirii
acestor formalități, produsele primesc „dreptul la liberă circulați e”
în cadrul UE16.
Pentru a localiza teritorial spațiul de liberă circulație a
mărfurilor trebuie să ținem cont de:
• Spațiul pieței interne format din teritoriul celor 27 de state
membre în UE, și de
• Spațiul Uniunii Economice și Monetare care cuprinde
teritoriul state lor membre în UE care au introdus moneda
unica EURO ( Austria, Belgia, Cipru , Finlanda, Franța,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta,
Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia și Slovacia )17.
Mai există și o altă categor ie, a statelor terțe care la rândul
lor au introdus această monedă, însă nu fac parte din Uniunea
16 A se vedea în acest sens: Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comu nitar, București, Editura C.H.
Beck, 2006, p. 101.
17 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a revăzută și
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, 2008, p. 455.
73 Economică și Monetară. Acestea sunt statele nemembre în care
euro se află în circulație: Andorra, Monaco, San Marino și
Vatican.
Zona euro a fost creată în 1999 de unsprezece țări, la care
s-a alăturat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru și Malta în
2008, Slovacia în 2009.
Estonia a primit aprobarea de a adera la zonă începând de
la 1 ianuarie 2011.
Cea de -a treia, și ultima etapă a UEM a debutat la 1 ian uarie
1999 cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru
monedele celor 11 state membre participante inițial la Uniunea
Monetară și cu aplicarea unei politici monetare unice sub
responsabilitatea BCE.
Trecerea la a treia etapă a UEM a produs importante
consecințe referitoare la structura instituțională, politica
monetară și politica economică.
Astfel a luat naștere Banca Centrală Europeană, Institutul
Monetar European a intrat în lichidare, a fost stabilită o monedă
unică – ECU și s -a accentua t aplicarea anumitor prevederi
imperative referitoare la politica economică, în special în
legătură cu aspectele fiscale și bugetare.
Danemarca, Regatul Unit și Suedia nu au fost de acord cu
introducerea monede i EURO. Danemarca și Regatul Unit au un
statut special. Protocoalele anexate la Tratatul de instituire a
Comunității Europene (Tratatul CE) l e-a confer it acestora, cu titlu
excepțional, dreptul de a alege să participe sau nu la cea de -a
treia etapă a UEM. Ambele state au comunicat Consiliului UE
(Danemarca în anul 1992, iar Regatul Unit în anul 1997) faptul
că nu intenționează să participe la cea de -a treia etapă a UEM,
74 respectiv că nu doresc, să facă parte din zona euro. În prezent,
celelalte state ale UE care nu îndeplinesc condițiile necesare
pentru adoptarea monedei euro sunt considerate „state membre
care fac obiectul unei derog ări”, conform art. 139 alin. (1) din
TFUE. Acest lucru înseamnă că un stat membru , nu
îndeplinește , deocamdată , condițiile pentru adoptarea monedei
euro și, prin urmare , este scutit de respectarea unora dintre
prevederile care se aplic ă în mod normal de la începutul celei
de-a treia etape a UEM.
Conform aliniatului (2) al art. 139 , dispozițiile tratatelor nu
se aplică statelor membre care fac obiectul unei derogări:
• adop tarea părților din orientările generale ale politicilor
economice care privesc zona euro în general;
• mijloacele coercitive pentru remedierea deficitelor
excesive;
• obiectivele și misiunile SEBC;
• emisiunea de monedă euro;
• actele Băncii Centrale Europene;
• măsurile care reglementează utilizarea monedei euro;
• acorduri monetare și alte măsuri referitoare la politica
cursului de schimb;
• desemnarea membrilor Comitetului executiv al Băncii
Centrale Europene ;
• deciziile de stabilire a pozițiilor comune cu privire la
problemele de interes special pentru uniunea economică și
monetară în cadrul instituțiilor competente și al conferințelor
financiare internaționale;
• măsurile necesare asigurării unei reprezentări unificate în
75 cadrul instituțiilor și conferințelor financiare internaționale.
Prin "state membre" se înțelege statele membre a căror
monedă este euro.
Conform aliniatului ( 3) al aceluiași articol, î n conformitate
cu capitolul IX din Statutul SEBC și al BCE, statele membre
care fac obiectul unei derogări și băncile lor centrale naționale
sunt excluse de la drepturile și obligațiile din cadrul SEBC.
Iar, conform aliniatului (4), drepturile de vot ale membrilor
Consiliului reprezentând statele membre care fac obiectul
unei derogări se suspendă la data adoptării de către Consiliu
a măsurilor prevăzute la articolele enumerate la alineatul (2),
precum și în următoarele cazuri:
• recomandările adresate statelor membre a căror monedă
este euro în cadrul supravegherii multilaterale, inclusiv cu
privire la progr amele de stabilitate și avertismente;
• măsurile referitoare la deficitele excesive ale statelor
membre a căror monedă este euro.
Referitor la c onceptul de m arfă, acesta nu a fost definit în
tratate, dar potrivit teoriei de specialitate și jurisprudenței
mărfurile sunt produse evaluabile în bani și susceptibile, ca
atare să formeze obiectul tranzacțiilor comerciale . Această
definiție înglobează nu numai produsele industriale, ci și
produsele agricole, operele de artă, deșeu rile refolosibile,
energia solară (deși nu este un bun corporal) sau electricitatea.
Fiind una din primele definiții oferite de Curtea de Justiție ,
a atras numeroase critici, ceea ce a determinat Curtea să aducă
mai multe precizări:
76 1) imaterialitatea unui bun nu reprezintă un obstacol în
calificarea sa drept marfă (cazul operelor literare, filmelor și
suporturilor sonore);
2) curentul electric, gazul metan și produsele petroliere
reprezintă mărfuri în sensul dre ptului comunitar, deși sistemele
și rețelele de distribuție a le acestora constituie servicii;
3) deșeurile, indiferent că sunt sau nu reciclabile, reprezintă
mărfuri.
Într-o cauză din 2006, Curtea de Justiție a preciza t că: "
deșeurile destinate eliminării intră în noțiunea de "produse" , în
sensul articolului 20 TCE.18 Într-adevăr, chiar dacă sunt lipsite de
valoare comercială intrinsecă, acestea pot totuși determina
tranzacții comerciale referitoare la eliminarea sau la depozitarea
acestora;
4) tratatul adm ite că anumite mărfuri pot fi supuse unor
dispoziții naționale mai restrictive (armele și materialele de
război, monedele care pot constitui obiecte de artă sau mijloace
de schimb)19.
În privința originii unui produs , Curtea de Justiție a precizat
că "o marfă este originară în țara în care a suferit ultima sa
prelucrare substanțială economic justificată, efectuată într -o
întreprindere echipată în acest sens, și care prelucrare a dus la
fabricarea unui nou produs sau reprezentând un stadi u de
fabricație important".
Caracterul imprecis al definiției a dus la numeroase litigii ,
Curtea fiind sesizată, în mai multe rânduri, adesea la inițiativa
18 Cazul C -2/90, Comisia c . Belgia, Culegere 1992, p. T -4431.
19 ”Nu constituie mărfuri mijloacele de plată, banii falși, narcoticele și stupefiantele care circulă în
afara sistemului legal”. A se vedea în acest sens: Cauza C -7/78, Thompson, Culegere 1979, p. 2247.
77 operatorilor (importatori sau întreprinderi care se ocupă cu
asamblarea mai multor piese spre formar ea unui produs), care:
1) fie revendicau natura produselor ca apartinând Uniunii
Europene ;
2) fie încercau prin implementarea în țări terțe (altele decât
țara lor de origine) să scape de anumite reglementări ale UE sau
să beneficieze de favorurile oferite de Uniune .
De aceea, Curtea a dezvoltat o importantă jurisprudență din
care au rezultat mai multe reguli:
1. originea unui produs trebuie căutată pornind de la ultima
modificare substanțială, care a afectat calitățile obiective
ale produsului pentru a obține un nou și original produs,
ceea ce înseamnă că o simplă operație ce vizează doar
prezentarea produsului nu este suficientă;
2. nu este exclus ca o operație de asamblare să dea naștere
unui produs nou, dar trebuie ca această operație să
constituie un st adiu de producție determinant care să
confere mărfurilor calități specifice (rezultă că nu poate fi
luată în considerare simpla operație de asamblare a unor
piese )20.
Conceptul de mărfuri a fost definit de către C urtea de Justiție
în Cauza nr. 7/68, „Arta italiană ”21:
Prin Legea nr. 1089 din 1 iunie 1939 privind protecția
obiectelor de interes artistic sau istoric, Republica Italiană a
prevăzut mai multe condiții în cazul exportului acestor bunuri,
printre care existența unei licențe de export, dreptul de
20 A se vedea în acest sens: Alfonso Mattera , Le marché unique européen , Jupiter, Paris, 1990, p.
353.
21 Cazul nr. 7/68, Comisia/Italia, [1968], Rec. p. 617.
78 preemțiune al statului la dobândirea acestora, interdicția
absolută de a le exporta, în anumite cazuri, precum și
perceperea de către stat a unei taxe progresive la export, în
funcție de valoarea bunului respectiv.
Comisia a considerat taxa ca ilegală și, î ncepând cu luna
ianuarie 1960 a solicitat Republicii Italiene eliminarea acestei
taxe în raporturile cu celelalte state membre până la sfărșitul
primei perioade de tranziție, înainte de 1 ianuarie 1962. Comisia
a introdus o acțiune în față Curții de Justiț ie cu motiva rea că taxa
respectivă are aceleași efecte cu drepturile vamale la export,
interzise de Tratatul CEE și că reprezintă o încălcare a liberei
circulații a mărfurilor . Comisia a mai considerat că bunurile cu
caracter artistic, istoric, arheologic sau etnografic care fac
obiectul legii italiene intră sub incidența dispozițiilor referitoare
la uniunea vamală.
Italia s-a apărat susținând că bunurile respective nu pot fi
considerate drept mărfuri. Statul italian a susținut că taxa
respectivă are rolul de a asigura p rotecția patrimoniului artistic,
istoric și arheologic existent pe teritoriul național și nu are
caracter fiscal, veniturile aduse de aceasta la buget fiind
nesemnificative.
Respingând argumentele Italiei, Curtea a arătat că, se
consideră taxe cu efect echivalent cu cel al drepturilor vamale
orice taxe care, afectând prețul unei mărfi exportate, au același
efect restrictiv asupra liberei circulații ca cel al unui drept vamal.
Instanța comunitară a apreciat că taxa î n litigiu este
interzisă de dispozițiile Tratatului CEE , deoarece sarcina
pecuniară pe care o impune asupra prețului bunurilor de interes
artistic sau istoric constituie un obstacol în calea exportului
79 acestora.
Curtea de Justiție în această cauză a defin it „mărfurile ” ca
fiind produse care pot fi valorificate în bani și care pot forma
obiectul unor tranzacții comerciale ; mai mult a considerat că
bunurile respective aveau valoare monetară , fiind subiectul unor
tranzacții comerciale și că Italia și-a încălc at obligațiile ce îi
incumbă din dispozițiile Tratatul ui CEE.
Conform art. 63 din T FUE transferul bancnotele și al
monedelor este supus regulilor de la circulația capitalului.
„În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise
orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre,
precum și între statele membre și țările terțe.
În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice
restricții privind plățile între statele membre, precum și între
statele me mbre și țările terțe ”.
Monedele vechi de aur constituie bunuri, deoarece nu sunt
mijloace obișnuite de plat ă iar mijloacele de plată nu sunt
considerate drept mărfuri care intră sub incidența articolelor
referitoare la libera circulație a mărfurilor și l a eliminarea
restricțiilor cantitative și a oricăror măsuri cu efect echivalent22.
În Cauza 7/78 („Mijloacele de plată și mișcările de
capitaluri” ), Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson și
Colin Alex Norman Woodiwiss , trei resortisanți britanici, au fost
acuzați în fața instanței engleze de faptul că au încălcat în mod
conștient și fraudulos interdicția referitoare la importul de
monede din aur în Regatul Unit și pe cea referitoare la exportul
de monede din aliaj de argint din Reagatul U nit, bătute înainte
22 Cauza 7/78, Regina c. Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson and Colin Alex Norman
Woodiwiss, [1978], ECR 2247.
80 de 1947.
Importul de monede din aur în Regatul Unit este interzis de
legislația engleză din anul 1954.
Tot în temeiul legislației engleze, la data de 5 iulie 1973, a
fost autorizat importul tuturor mărfurilor, cu anumite excepții care
nu includeau monedele de aur, acestea fiind incluse între
mărfurile al căror import era interzis, în afara unei licențe.
Mai mult, legislația engleză interzicea, în lipsa unei licențe,
exportul din Regatul Unit de monede din aliaj de argint bătute
înainte de 1947, mai mult de zece odată și care, la data exportării
lor, nu au mai mult de o sută de ani.
Ernest George Thompson, Br ian Albert Johnson și Colin
Alex Norman Woodiwiss au introdus în Regatul Unit 400 de
krugerranzi sud -africani care proveneau de la firma Agosi din
Pforzheim, Republica Federală Germană; aceștia au și exportat,
pentru aceeași firmă germană 40,39 tone de mon ede din aliaj de
argint bătute în Regatul Unit înainte de 1947.
În cauză, Curtea de Justiție a stabilit următoarele:
– monedele din aliaj din argint care au curs legal în tr-un
stat membru sunt prin natura lor mijloace de plată și
rezultă că transferul lor nu intră sub incidența
dispozițiiilor Tratatului CEE referitoare la libera circulație
a mărfurilor, la eliminarea restricțiilor cantitative și a
oricăror măsuri c u efect echivalent (art. 30 -37 din
Tratatul CEE) . Este necesar ca transferul monedelor
krugerrand să fie clasificat drept transfer monetar, care
nu intră sub dispozițiile art. 30 -37 din Tratatul CEE;
– monedele din aliaj de argint nu pot fi considerate
mijloace de plată, astfel încât pot fi definite drept mărfuri
81 care intră sub incidența artic olelor 30 -37 din tratat;
– având în vedere obligația statelor membre de a -și bate
propria monedă și de a o proteja împotriva distrugerii și
a faptului că, în Regatul Unit există o interdicție de a topi
sau de a distruge monedele naționale, chiar și în cazul
în care acestea nu mai au curs legal, rezultă că o
interdicție de a exporta astfel de monede, pentru a
împiedica ca topirea sau distrugerea să aibă loc într -un
alt stat membru, este justrificată din motive de ordine
publică, deoarece ține de protejarea dr eptului de a bate
monedă, considerat în mod tradițional, ca punând în
discuție interesele esențiale ale statului.
Instanța comunitară a hotărât că dispozițiile art. 30 -37 din
Tratatul CEE nu se aplică:
– monedelor din aliaj de argint care au curs legal într -un
stat membru,
– monedelor de aur, cum sunt krugerranzii, care sunt
produși într -o țară terță, dar care circulă liber în interiorul
unui stat membru.
Interdicția de a exporta monedele din aliaj de argint ale unui
stat membru care, deși au avut un curs legal în statul respectiv,
nu mai au un curs, dar a căror topire sau distrugere este interzisă
pe teritoriul național, adoptată pentru a împiedica topirea sau
distrugerea într -un alt stat membru, se justifică din motive de
ordine publică.
În funcție de proveniența lor, mărfurile se pot clasifica în :
1. Mărfuri care provin din statele membre.
Condiția este ca cel puțin ultima prelucrare importantă din
82 punct de vedere economic să fi fost făcută în comunitate.
2. Mărfuri care provin din statele terțe.
Acestea sunt mărfurile care circulă liber în spațiul Uniunii
după ce s -au îndeplinit toate formalitățile legale și s -au plătit
taxele vamale aferente23.
Conform art. 2 9 din T FUE: „ Se consideră că se află în liberă
circulație într -un stat membru produsele ca re provin din țări terțe,
pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru
care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale
și taxele cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de
o restituire totală sau parțială a acestor taxe și impuneri ”.
2.2. Legislația relevantă p rivind libera circulație a
mărfurilor
2.2.1. Surse primare
– art. 28, art. 2 9 din Tratatul FUE (uniunea vamală și
domeniul de aplicare a regulilor privind libera circulație a
mărfurilor);
– art. 30 – 32 din Tratatul FUE (interzicerea taxelor vamale
și a tuturor taxelor cu efect echivalent, rolul Co misiei);
– art. 33 Tratatul FUE (cooperarea vamală );
– art. 34-37 din Tratatul FUE (interzicerea restricțiilor
cantitative și a măsurilor cu efect echivalent, adaptarea
monopolurilor naționale cu caracter comercial);
– art. 110-113 din Tratatul FUE (prevederi privind
impozitele în cazul importurilor și exporturilor);
– art. 206 din Tratatul FUE (stabilirea uniunii vamale,
23 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a revăzută și
adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010 p. 456.
83 politica comercială comună);
– art. 207 din Tratatul FUE (definește cadrul și procedurile
decizionale ce trebuie urmate pentru adoptarea politicii
comerciale comune);
2.2.2. Legislația secundară
– Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului
European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a
Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat );
– Regulamentul Comisiei CE nr. 2454/93 din 2 iulie 1993,
care prevede implementarea Codului Vamal al
Comunității;
– Regulamentul Consiliului CE nr. 2658/87 din 23 iulie 1987
referitor la nomenclatura tarifară și statistică și la Tarifele
Vamale;
– Directiva Consiliului 83/189/CE din 28 martie 1983, care
stabilește procedura de furnizare a informațiilor în
domeniul standardelor și reglementărilor tehnice;
– Directiva Comisiei 70/50/CEE din 22 decembrie 1969
privind eliminarea măsurilor cu efect echivalent cu cel al
restricțiilor cantitative la import care nu sunt acoperite de
alte dispoziții adoptate în temeiul T ratatului CEE.
2.2.3. Jurisprudență selectivă
– dos. 2 și b/1962 , Comisia c. Luxemburg și Belgia, în Rec.,
p. 813 („Turtă dulce” );
– 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von
Saarlouis ;
84 – 28/67, Molkerei -Zentrale Westfalen/Lippe GmbH
împotriva. Hauptzollamt Paderborn ;
– 7/1968 , Comisia c. Italia, [1968], Rec. 617 („Arta italiană”) ;
– 24/68, Comisia c. Italia, [1969], ECR 193 („Taxa
statistică”);
– C 2 și 3/69 Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders c. SA
Ch. Brachfeld & Sons [1969], ECR 211 ;
– 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865 ;
– 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865 ;
– 155/73, Giuseppe Sacchi ;
– 8/1974, Dassonville, [1974], ECR 837;
– 59/75, Pubblico Ministero c. Flavia Manghera și alții ;
– 87/75 , Bresciani c. Amministrazione delle Finanze, [1976],
ECR 129;
– 127/75, Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt
Aachen -Nord ;
– 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt Freudenstadt ;
– 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c.
Hauptzollamt de Flensbu rg (“Regimul fiscal al alcoolului”) ;
– 7/78, Regina c. Ernest George Thompson, Brian Albert
Johnson and Colin Alex Norman Woodiwiss, [1978], ECR
2247 ;
– 120/78 Rewe -Zentrale AG c. Bundesmonopolverwaltung
fur Branntwein [1979], ECR 649 („Cassis de Dijon”);
– 34/79 Henn și Darby , [1979] , ECR 3795;
– 249/1981, Comisia c. Irlanda , Culegerea 1982, („B uy
Irish”);
– 40/82 Comisia c. Regatul Unit (1982) ECR 2793 ;
– 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie și
85 energie [1984] ECR 2727 ;
– 231/83 Cullet c. C entre Leclerc [1985] ECR 305 ;
– 121/85 Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and
Excise, [1986], ECR 1007 ;
– 302/86, 20 septembrie 1988, Comisie/Danemarca, Rec.
P. 4627 ;
– 308/86, Ministère Public c. Lambert [1988], Culegere, p.
4369 ;
– 18/87, Comisia c. Germania, [1988], ECR 5427;
– C-2/90, Comisia c. Belgia, Culegere 1992, p. T -4431 ;
– C-267-268/1991, Keck și Mithouard, [1993], ECR I – 6097;
– 265/1995, Comisie c. Franța, [1997], ECR I -6959
(„Căpșunile spaniole”) ;
– 383/2001 , De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet,
Told – og Skattestyrelsen, Culegerea 2003, („Taxa de
înmatriculare daneză”) .
2.3. Uniunea vamală și barierele fiscale. Tariful vamal
comun
Deoarece tratatele nu au definit în mod special nici piața
comună nici piața internă, doctrina a încercat să le definească
drept locul de întâlnire al cererii și ofertei din toate statele
membre, fără discriminare pe bază de cetățenie sau, după caz,
naționalitate ori distorsionări ale concurenței24.
Datorită acestei generalizări sunt foarte puține activitățile
economice ale unui stat care să scape influenței liberei circulații
a mărfurilor.
24 A se vedea în acest sens: Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan -Grigoriu, Drept comunitar, București,
Editura C.H. Beck, 2007, p.323.
86 Dispozițiile art. 9 alin. (1) din TCEE stabilesc că,
„Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală care cuprind e
ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, în
relațiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import și la
export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea
unui tarif vamal comun în relațiile că țările terțe ”.
Libera circulație a mărfurilor poate fi realizată prin înființarea
uniunii vamale și prin înlăturarea tuturor restricțiilor cantitative la
import și la export. În mod subsidiar se cere și reformarea,
transformarea monopolurilor comerciale statale.
Uniunea vamal ă a fost format ă la data la 1 iulie 1968 de c ătre
primele șase state membre ale Comunit ății Europene. Între timp,
numărul statelor membre a crescut la 27, iar uniunea vamala a
fost martora unei evolu ții constante, cu pa și importan ți precum
adoptarea Codului Vamal Comunitar și a pieței unice în anul 1993 .
Uniunea vamală a fost realizată în cadrul perioadei de
tranziție prevăzut până la sfârș itul anului 1992.
Instituirea uniunii vamale este condiționată de crearea unor
condiții de concurență reală între participanții la circuitul
economic și productiv și de posibilitatea apariției pe piață a unor
produse competitive, la prețuri cât mai apropia te de costurile de
producție25.
Fostul articol 12 din TCEE , în prezent abrogat interzicea
impunerea unor noi taxe vamale și a unor taxe cu efect
echivalent (clauza de standstill) în timp ce fostul articol 13 din
TCEE obliga statele membre să elimine taxele existente în
cadrul unei perioade de tranziție, iar fostul articol 16 se referea
25 A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Eu ropene. Partea Specială. Politicile
Comunitare, Editura Lumina Lex, București, 2007, p. 84.
87 la eliminarea taxelor la export. Cu timpul, di ferențierea dintre
taxele noi și taxele existente a devenit inutilă26. Astfel, articol ul
12 TCEE, după modificarea operată de Tratatul de la
Amsterdam s -a transformat în art. 25 TCE iar după modificarea
operată de Tratatul de la Lisabona, în art. 30 din TFUE. Articolele
13 și 16 , menționate mai sus au fost abrogate.
Conform d ispozițiilor art. 2 8 aliniatul (1) din Tratatul FUE
„Uniunea este alcătuită dintr -o uniune vamală care
reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică
interzicerea, în tre statele membre, a taxelor vamale la import și
la export și a oricăro r taxe cu efect echivalent, precum și
adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe ”.
Aliniatul (2) al aceluiași articol prevede următoarele
„Dispozițiile articolului 30 și ale capitolului 3 din prezentul titlu se
aplică produselor originare din statele membre, precum și
produselor care provin din țări terțe care se află în liberă
circulație în statele membre ”.
Observăm că alineatul (1) se referă la uniunea vamală iar
alineatul (2) se referă la restricțiile cantitative (referirea se face
prin raportare la articolul 30 și la capitolul III).
Dispozițiile acestui titlu se aplică produselor originare din
statele membre și produselor care provin din țări terțe care se
află în liberă circ ulație în statele membre (se află în această
situație produsele pentru care au fost îndeplinite formalitățile de
import și au fost percepute în statul membru respectiv taxele
vamale și taxele cu efect echivalent exigibile și dacă nu au
beneficiat de restit uirea totală sau parțială a acestor taxe și
26 A se vedea în acest sens: Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudență și doctrină, Ediția a IV -a, Drept comunitar, serie coo rdonată de Beatrice Andreșan –
Grigoriu și Tudorel Ștefan, București, Editura Hamangiu, 2009, p. 797.
88 impuneri).
Articolul 30 din TFUE (fost articol 25 TCE și fost articol 12
TCEE) se referă în prezent la orice taxe vamale sau taxe cu efect
echivalent, indiferent dacă acestea privesc importurile sau
exporturile, fără a se face distincție în funcție de momentul în
care au fost impuse aceste taxe („Între statele membre sunt
interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect
echivalent. Această interdicție se aplică de asemenea taxelor
vamale cu carac ter fiscal ”).
Observăm că din dispozițiile Tratatului FUE rezultă că
Uniunea vamală implică:
a) adoptarea unui tarif vamal în relațiile cu țări terțe;
b) interzicerea, în relațiile dintre statele membre, a taxelor
vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect
echivalent acestor taxe vamale.
Uniunea vamală implică și adoptarea unui tarif vamal
comun în relațiile cu țările terțe.
În materie vamală, Consiliul, la 12 octombrie 1992 a
adoptat Regulamentul nr. 2913 care a instituit codul vamal
comunitar , cod ce a fost completat de Comisie prin
Regulamentul de aplicare nr. 2554/93 din 2 iulie 1993. Aceste
regulamente au fost modificate în mod substanțial și repetat, de
la data intrării lor în vigoare, iar Regulamentul 2913/32 a fost
abrogat de că tre Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al
Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de
stabilire a Codului vamal comunitar (Codul vamal modernizat).
Codul vamal comunitar stabilește normele și procedurile
generale aplicabile mărfurilor intro duse sau scoase de pe
teritoriul vamal al Comunității .
89 Regulamentul nr. 2658/87 privind Nomenclatura tarifară și
statistică și Tariful vamal comun definește sistemul general de
funcționare al tarifului vamal comun și conține o nomenclatură
combinată, pe ca re Comisia are sarcina să o revizuiască anual.
Conform Regulamentului nr. 450/2008, mărfurile Uniunii
Europene cuprind mărfurile care aparțin uneia din următoarele
categorii:
a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii ;
b) mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Uniunii provenind
din țări sau teritorii care nu fac parte din acest teritoriu și care au
fost puse în liberă circulație;
c) mărfuri obținute sau p roduse pe teritoriul vamal al
Uniunii , fie exclusiv din mărfurile menționate la litera b, fie din
mărfuri menționate la lit . a și b.
Tariful Vamal Comun cuprinde :
a) Nomenclat ura Combinată a mărfurilor;
b) orice altă nomenclatură care se bazează parțial sau
integral pe Nomenclatura Combinată sau care adaugă
alte subdiviziuni la aceasta și care este stabilită prin
dispoziții comunitare care regle mentează domenii
specifice în vederea aplicării măsurilor tarifare referitoare
la schimburile cu mărfuri;
c) taxele vamale convenționale sau autonome normale
aplicabile mărfurilor cuprinse în Nomenclatura
Combinată;
d) măsurile tarifare preferențiale cuprinse în acordurile pe
care Uniunea le -a încheiat cu anumite țări, teritorii sau
grupuri de țări sau de teritorii din afara spa țiului vamal
90 comunitar;
e) măsurile tarifare preferențiale adoptate de către Uniune
în mod unilateral, față de anumite țări sau teritorii sau
grupuri de țări sau de teritorii din afara spațiului vamal
comunitar;
f) măsurile autonome care prevăd reducerea sau
exonerarea de taxe vamale aferente anumitor mărfuri;
g) regimurile tarifare preferențiale definite pentru anumite
mărfuri datorită naturii sau destinației lor finale în cadrul
măsurilor menționate la lit. c -f sau h;
h) alte măsuri tarifare prevăzute de legislația a gricolă sau
comercială sau de alte dispoziții comunitare.
2.4. Interzicerea taxelor vamale și a taxelor cu efect
echivalent la nivel ul Uniunii Europene
Taxele vamale sunt acele taxe care sunt percepute de stat
la ieșirea sau intrarea în țară a unor mărfuri și care nu sunt
percepute în cazul produselor echivalente din producția internă.
Datorită faptului că Tratatul de la Roma nu definea conceptul
de taxe cu efect echivalent, acest rol i -a revenit Curții de Justiție
care a stabilit că orice taxă „oricum este denumită și oricare ar fi
modalitatea de aplicare care, dacă se aplică în mod specific unui
produs importat dintr -un stat membru în defavoarea produ selor
similare autohtone, prin alterarea prețului, are același efect asupra
liberei cir culații a mărfurilor ca și taxele vamale poate fi considerată
taxă cu efect echivalent ”.
Taxa cu efect echivalent este orice obligație pecuniară
indiferent de mărimea, destinația și modul său de aplicare, care
91 nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului și care este
impusă în mod unilateral asupra mărfurilor pentru simplul motiv
că acestea traversează o frontieră și care are ca efect scumpirea
acestor mărfuri față de cele autohtone27.
O primă definiție a taxei cu efect echivalent este oferită de
Curtea de Justiție (în anul 1962 )28 care stabilește că aceasta
reprezintă "un drept unilateral impus, fie în momentul importului,
fie ulterior și care lovește în mod specific produsul importat, prin
excluderea produsului național similar și care prin rezul tatul
asupra liberei circulații a produselor realizează aceeași incidență
ca un drept vamal".
În anul 1968, Curtea de Justiție a sancționat statul italian în
cauza 7/68 și a stabilit că taxa în cauză constituie o taxă cu efect
echivalent unui drept vamal l a export iar ca urmare aceasta
trebuie eliminată. Italia, în calitate de pârâtă a contestat
calificarea dată taxei , de taxă cu efect echivalent cu motivația că
taxa nu are o natură fiscală și că aduce o contribuție
nesemnificativă la bugetul statului . Curtea a respins argumentele
Italiei considerând taxa ca ilegală. Astfel, argumentele Italiei că
acele articole nu ar trebui privite ca mărfuri în sensul normelor
privind uniunea vamală și că scopul taxei nu era acela de a
colecta venituri, ci acela de a proteja moștenirea artistică a țării,
au fost respinse de Curtea de Justiție pe următoarele
considerente:
“Conform articolului 9 din Tratat, Comunitatea se
întemeiază pe o uniune vamală care regleme ntează ansamblul
27 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a revăzută și
adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 456.
28 CJCE, Comisia c. Luxemburg și Belgia, 14 decembrie 1962, dos. 2 și b/1962 în Rec., p. 813, caz
cunoscut și sub denumirea de „Turtă dulce”.
92 schimburilor de mărfuri. În sensul acestei dispoziții, prin mărfuri
trebuie să înțelegem produsele evaluabile în bani și susceptibile
ca atare, să facă obiectul tranzacțiilor comerciale. Produsele
vizate de legea italiană, oricare ar fi c alitățile care le diferențiază
de alte produse comerciale au în comun cu acestea din urmă
caracteristica de a fi evaluabile în bani și posibilitatea de a face
astfel, obiectul tranzacțiilor comerciale ”.
Cu privire la cel de -al doilea argument , Curtea afirm ă:
“Articolul 16 din Tratat interzice perceperea, în raporturile dintre
statele membre, a oricărui drept vamal la export și a oricărei taxe
cu efect echivalent, adică a oricărei taxe care, modificând prețul
unei mărfi exportate produce asupra liberei circu lații a acestei
mărfi același efect restrictiv ca și un drept vamal. Această
dispoziție nu face distincție în funcție de scopul urmărit prin
perceperea drepturilor și taxelor a căror eliminare o prevede ”.
Curtea de Justiție a confirmat și în alte cauze importanța pe
care o acordă efectului taxei și nu scopului său.
Un an mai târziu , în 196929 Curtea confirmă importanța
acordată efectului taxei . În cauza Diamantarbeiders, Curtea
examinând legalitatea unei norme belgiene care i mpunea ca
0,33% din valoarea diamantelor importate să fie plătite într -un
fond social pentru lucrătorii din industria respectivă, a subliniat
că: "deși scopul fondului nu era acela de a proteja industria
națională și nici de a strânge bani pentru trezoreri a statului este
vorba de o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale pentru că
este impusă asupra bunurilor cu ocazia faptului că acestea
traversează o frontieră de stat ".
29 Cauzele 2 și 3/69 Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders c. SA Ch. Brachfeld & Sons [1969], ECR
211.
93 Astfel, în cauza Diamantarbeiders a fost ridicată problema
legalității obligației im puse importatorilor belgieni de legea
națională de a vărsa 0,33% din valoarea importurilor de
diamante într -un fond social constituit în favoarea lucrătorilor din
industrie.
Importatorul belgian Branchfeld a introdus o acțiune în fața
instanței naționale ș i a susținut că aplicarea acestei reglementări
contravine dispozițiilor articol ului 12 din TCEE30.
Instanța belgiană a decis înaintarea cererii pentru emiterea
unei decizii preliminare de interpretare la Curtea de Justiție.
Statul belgian a invocat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 12
din TCEE cu motivarea că această obligație impusă
importatorilor belgieni nu avea ca finalitate prote jarea industriei
sale naționale de profil, Belgia neavând o asemenea industrie.
Curtea d e Justiție a respins argumentele statului belgian și
a declarat ilegală dispoziția respectivă.
Curtea de justiție a abordat și a interpretat cu mare strictețe
dispozițiile art. 12 din TCEE , deoarece eliminarea taxelor vamale
și a taxelor cu efect echivale nt reprezenta un prim pas necesar
și obligatoriu pentru atingerea obiectivelor integrării de piață.
O definiție , în care se observă o interpretare extensivă a
noțiunii de taxă cu efect echivalent a fost oferită de Curte într -un
proces împotriva Italiei care impusese o taxă asupra mărfurilor
exportate către alte state membre cu scopul aparent de a colecta
materiale statistice folosite pentru a studia modurile în care au
loc schimburile comunitare. Curtea precizează: “O taxă
pecuniară, oricât de mică, impusă unilateral, oricare ar fi
30 A se vedea în acest sens: Camelia Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Curs pentru învățământul la
distanță, București, Editura Universității Titu Maiorescu, 2005, p. 14.
94 denumirea sau modul său de aplicare și care vizează mărfurile
naționale sau străine pe motiv că traversează frontiera, în cazul
în care ea nu este o taxă vamală propriu -zisă, constituie o taxă
cu efect echivalent în sensul articolelor 9, 12, 13 și 16 din Tratat,
chiar dacă nu este percepută în folosul statului, nu produce
efecte discriminatorii sau protecționiste, iar produsul impus nu se
află în concurență cu vreun produ s național ”. Articolele 9 și 12
sunt – după – modificarea operată de Tratatul de la Amsterdam –
articolele 23 și 25, iar articolele 13 și 16 au fost abrogate.
Se poate concluziona că taxele percepute în cazul
produselor autohtone pot avea valoarea de taxe cu efect
echivalent dacă din banii percepuți statul sprijină producătorii
sau comercianții autohtoni prin prime și subvenții31.
Nu toate taxele impuse în relațiile de import -export dintre
statele membre sunt considerate taxe cu efect echivalent celor
vamale. Curtea de Justiție a intervenit cu anumite clarificări în
deciziile sale, considerând că există situații în care aplicarea
acestor taxe este permisă.
Astfel, nu vor fi considerate taxe având efect echivalent
celor vamale următoarele categorii de taxe:
➢ taxele care fac parte din sistemul general național de taxe
ale unui stat stat membru în condițiile în care acestea sunt
aplicat e fără discriminare tuturor mărfurilor fie ele indigene
sau străine (TVA, cu condiția să nu se plătească în două
țări diferite);
➢ taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate
atunci când valoarea taxei este proporțională cu serviciul
respecti v (trebuie să existe o contraprestație);
31 Cazul nr. 24/1968, Comisia/Italia, [1969], ECR 193,Culegerea 1969, p. 193.
95 ➢ taxele stabilite de actele normative comunitare pentru
anumite servicii efectuate, dar numai în anumite condiții care
trebuie îndeplinite cumulativ32:
• valoarea taxelor să nu depășească valoarea serviciilor;
• măsurile de verificare și taxare trebuie să fie uniforme și
obligatorii pe teritoriul Uniunii ;
• taxele să fie stabilite în interesul general al Uniunii ;
• serviciul asigurat să fie de natură să stimuleze libera
circulație a mărfurilor.
Taxele percepute pentru servicii care servesc interesului
general sunt taxe cu efect echivalent (de ex. taxele pentru
analizele efectuate de poliția sanitară).
Excepția contraprestației este o apărare frecventă care
susține că taxa impusă asupra mărfurilor importate este
justific ată pentru că nu reprezintă decât plata unui serviciu pe
care statul l -a oferit importatorului și, prin urmare, nu ar trebui
considerată ca o taxă cu efect echivalent.
În cauza 87/75 Bresciani c. Amministrazione delle
Finanze33 Curtea de Justiție a fost ret icentă în a accepta faptul
că o taxă pentru inspecțiile veterinare și sanitare obligatorii,
efectuate asupra pieilor brute de bovine, importate , poate fi
calificată ca o contraprestație pentru serviciul prestat.
Hotărârea Bresciani demonstrează reticența C urții de
Justiție de a scoate taxele pecuniare din sfera de aplicare a
Tratatului.
32 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a revăzută și
adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 45 7.
33 Cauza 87/75 Bresciani c. Amministrazione delle Finanze, [19 76], ECR 129.
96 Curtea de Justiție a respins argumentele Italiei cu
următoarea motivație:
• faptul că taxa era proporțională cu cantitatea mărfurilor
importate nu schi mbă datele problemei, deoarece art. 12
TCEE (art. 25 TCE – actualmente art. 30 TFUE ) interzice
orice taxă impusă pentru mărfurile care au traversat o
frontieră;
• costul controalelor pentru menținerea sănătății publice
trebuie suportat de public;
• trebuie să existe o echivalență strictă între taxele impuse
asupra produselor naționale și cele impuse produselor
importate34.
Deși interdicția prevăzută de articol 30 din TFUE este
absolută, Curtea de Justiție recunoaște o excepție . Într-o cauză
împotriva Germaniei – ale cărei autorități au impus o taxă asupra
animalelor vii importate în țară , taxă care trebuia să acopere
costurile suportate ca urmare a controalelor efectuate conform
Directivei 81/389/CEE , Curtea de Justiție , deși stabilește c ă
orice taxă pecuniară impusă pentru faptul traversării frontierei de
către mărfuri intră în sfera de aplicare a Tratatului, fie ca taxă
vamală, fie ca taxă cu efect echivalent , consideră că “Având în
vedere că taxa în litigiu este percepută cu ocazia controalelor
efectuate în temeiul unei dispoziții comunitare, trebuie să
amintim că din jurisprudența Curții (…) rezultă că astfel de taxe
nu pot fi calificate ca taxe cu efect echivalent unei taxe vamale
atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții :
34 A se vedea în acest sens: Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudență și doctrină, Ediția a IV -a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreșan –
Grigoriu și Tudorel Ștefan, București, Editura Hamangiu, 2009, p . 803 -804.
97 – taxele nu depășesc costul real al controalelor cu ocazia
cărora sunt percepute ;
– controalele în cauză au un caracter obligatoriu și uniform
pentru toate produsele vizate din cadrul Comunității;
– sunt prevăzute de dreptul comunitar în interesul gener al al
Comunității ”35.
2.5. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu
efect echivalent la nivel ul Uniunii Europene
Pe lângă taxele vamale și taxele cu efect echivalent, sunt
interzise și restricțiile cantitative la import și la export, inclusiv
măsuril e cu efect echivalent.
Restricțiile cantitative reprezintă a doua piedică – pe lângă
taxele vamale și taxele cu efect echivalent, în calea liberei circulații
a mărfurilor. Dispozițiile art. 34 și 35 din TFUE interzic statelor
memb re să restricționeze cantitativ importul sau exportul inclusiv
prin măsuri cu efect echivalent.
Conform a rt. 34 din TFUE (fostul art. 28 din TCE) „Între
statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import,
precum și orice măsuri cu efect echivalent ”.
Art. 35 (fostul art. din 29 TCE ) din același Tratat cuprinde
prevederi similare referitoare la export, în timp ce art. 3 6 din
TFUE (fostul art. 3 0 din TCE) prevede excepțiile de la această
regulă, situațiile în care unui stat îi este permis să impună
restricții asupra liberei circulații a mărfurilor.
Noțiunea de restricții cantitative a fost definită de către
Curtea de Justiție în cauza 2/7 3, Riseria Luigi Geddo c. Ente
35 Cauza 18/87 Comisia c. Germania [1988], ECR 5427, parag. 6 .
98 Nazionale Risi36 ca desemnând „măsuri care duc la o
restrângere totală sau parțială a importurilor, exporturilor sau
mărfurilor în tranzit, după caz ”.
Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative au fost
mai dificil de definit. Comisia și Curtea de Justiție au adoptat o
accepțiune largă acestei noțiuni.
Punctul de v edere al Comisiei apare în Directiva 70/50/CEE
din 22 decembrie 1969.
La articolul 2 alin. (3) din directivă sunt menționate măsuri
care pot constitui măsuri cu efect echivalent restricțiilor
cantitative . Astfel, pot fi cele care:
▪ impun pre țuri mai pu țin avantajoase pentru produsele
importate decât pentru produsele na ționale;
▪ stabilesc marje de profit sau orice alte elemente de pre ț
numai pentru produsele importate sau le stabilesc în mod
diferit pentru produsele na ționale și produsele importate, în
detrimentul celor din urmă;
▪ fac imposibilă eventuala majorare a pre țului produsului
importat, corespunzătoare costurilor și taxelor suplimentare
inerente importului;
▪ stabilesc pre țurile produselor în func ție de pre țul de cost
sau numai de calitatea produselor naționale la un nivel care
împiedică importul;
▪ depreciază un produs importat, în special provocând o
diminuare a valorii sale intrinseci sau o scumpire;
▪ condiționează accesul produselor importate pe pia ța
națională de existen ța unui responsabil sau reprez entant
36 Cauza 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865.
99 pe teritoriul statului membru importator;
▪ impun numai pentru produsele importate condi ții de plată
sau le impun acestora condi ții diferite și mai greu de
îndeplinit decât cele impuse produselor na ționale;
▪ condiționează numai importurile de depunerea unei
garanții sau de plata unui avans;
▪ impun condi ții privind în special forma, dimensiunile,
greutatea, compozi ția, prezentarea, identificarea,
ambalajul numai pentru produsele importate sau impun
acestora din urmă condi ții diferite și mai greu de satisfăcut
decât cele pentru produsele na ționale;
▪ interzic cumpărarea de către particulari numai a produselor
importate sau recomandă numai cumpărarea produselor
naționale sau impun această cumpărare sau îi acordă o
preferință;
▪ exclud, total sau par țial, numai produsele importate de la
posibilitatea de a folosi instala țiile sau echipamentele
naționale sau rezervă, total sau par țial, folosirea acestor
instalații sau echipamente numai pentru produsele
naționale;
▪ interzic sau limitează folosirea publicit ății numai pentru
produsele importate sau rezervă, total sau par țial, această
folosire numai pentru produsele na ționale;
▪ interzic, limitează sau impun depozitarea numai pentru
produsele importate; rezervă, total sau par țial, posibilită țile
de depozitare numai pentru produsele na ționale sau
subordonează depozitarea produselor importate unor
condiții diferite sau mai greu de satisfăcut decât cele cerute
100 pentru produsele na ționale;
▪ subordonează importul condi ției acordării reciprocită ții de
unul s au mai multe state membre;
▪ recomandă ca produsele importate să fie, total sau par țial,
în conformitate cu altele norme decât cele ale țării
importatoare;
▪ stabilesc, pentru produsele importate, termene insuficiente
sau excesive în raport cu derularea normal ă a diverselor
operațiuni cărora li se aplică aceste termene;
▪ impun alte controale pentru produsele importate decât cele
inerente procedurilor de vămuire, care nu sunt efectuate
asupra producției naționale sau sunt efectuate pentru
produsele importate într -un mod mai riguros decât cele
efectuate pentru produsele na ționale, fără a fi necesare
pentru asigurarea unei protec ții echivalente;
▪ rezervă numai pentru produsele na ționale denumiri care nu
constituie denumiri de origine sau indica ții de provenien ță.
Curtea de Justiție a dat o definiție destul de cuprinzătoare
măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative : „Orice
reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă de
împiedicarea directă sau indirectă, actuală sau potențială a
comerțului i ntracomunitar, este considerată ca măsură cu efect
echivalent restricțiilor cantitative ”37.
Tot Curtea , pentru a defini măsurile cu efect echivalent în
Cazul 8/74 („ Dassonville ”) a stabilit că: „Sunt considerate măsuri
cu efect echivalent toate regulile comerciale implementate de
37 Cauza 8/74 Procureur du Roi c. Dassonville [1974], Culegere, p. 837.
101 statele membre ale Comunității care au finalitatea de a împiedica
direct sau indirect, actual sau pote nțial comerțul comunitar ”.
În speță, s ituația de fapt este următoarea:
Tribunalul de première instance din Bruxelles a adresat în
temeiul art. 177 din Tratatul CEE, două întrebări privind
interpretarea art. 30, art. 31, art. 32, art. 33, art. 36 și art. 85 din
Tratatul CEE.
Prin prima întrebare, se cerea să se răspundă dacă o
dispoziție națională care int erzice importul unei mărfi cu
denumire de origine, atunci când marfa nu este însoțită de un
document oficial eliberat de guvernul statului exportator,
constituie o măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative.
Întrebarea respectivă a fost formulată în cadrul unui litigiu
penal, în Belgia, litigiu în care Dassonville avea calitatea de
inculpat. Dassonville importa un lot de Scotch whisky din Franța
în Belgia, fără a poseda certificatul din partea autorităților
britanice. Măsura respectivă luată de au toritățile belgiene s -a
considerat a fi de obstrucționare a liberei circulații a mărfurilor,
deoarece firma franceză nu era importator direct. Dassonville s-
a apărat susțin ând, că norma belgiană este o măsură cu efect
echivalent restricțiilor cantitative.
Dreptul belgian prevedea că mărfurile care purtau o
denumire de origine puteau fi importate numai dacă erau însoțite
de un certificat din partea guvernului țării de export, care să ateste
dreptul acestora de a purta denumirea respectivă.
În cauza de față, certificatul ar fi fost foarte dificil de obținut
pentru marfa care era deja în liberă circulație în Franța,
Dassonville nefiind un importator direct din statul producător.
Curtea de Justiție a hotărât că „Solicitarea de către un stat
membru a unui certificat de autenticitate care este mai dificil de
102 obținut de către importatorii unui produs autentic care a fost pus
în liberă circulație în mod legal într -un alt stat membru, decât de
către importatorii aceluiași produs de proveniență directă din țara
de origine, constituie o măsură cu efect echivalent unei restricții
cantitative, incompatibilă cu Tratatul ”.
Prin decizia adoptată în cazul KECK38 Curtea de Justiție a
revenit asupra propriei sale jurisprudențe și a restrâns câmpul
de aplicare a dispozițiilor articolului 28 TCE (actualul art. 34 din
TFUE) .
Prin două hotărâri din 27 iunie 1991, primite la Curte la 16
octombrie 1991, Tribunal ul de Grande Instance din Strasbourg a
adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două întrebări
preliminare referitoare la interpretarea dispozi țiilor Tratatului CEE
privind concurența și libera circulație în cadrul Comunității.
Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unor acțiuni
penale împotriva domnilor Keck și Mithouard, urmăriți în justiție
pentru revânzarea unor produse neprelucrate ulterior la prețuri
inferioare prețului de achiziție („revânzare a în pierdere”),
încălcând astfel dispozi țiile articolului 1 din Legea franceză nr.
63-628 din 2 iulie 1963, astfel cum a fost modificată prin articolul
32 din Ordonanța nr. 86 -1243 din 1 decembrie 1986.
Domnii Keck și Mithouard au susținut în apărarea lor că o
interdicție generală a revânzării î n pierdere, astfel cum este
prevăzută de dispozițiile menționate anterior, este incompatibilă
cu prevederile articolul ui 30 din tratat precum și cu principiul
liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor și cu
principiul liberei concurenț e în cadrul Comunității.
38 Decizia CJE din 24.11.1993., cazurile nr. 267, 2 68/1991 ,,Proces penal împotriva lui Bernard Keck și
David Mithouard", Culegerea nr. 1993, p. 1 -6097.
103 Considerând necesară interpretarea anumitor dispoziții din
dreptul comunitar, Tribunal ul de Grande Instance din Strasbourg
a suspendat judecata, în fiecare dintre cele două acțiuni, și a
adresat Curții următoarea întrebare prelimin ară:
„Interzicerea în Franța a revânzării în pierdere, prevăzută
la articolul 32 din Ordonanța nr. 86 -1243 din 1 decembrie 1986,
este compatibilă cu principiul liberei circulații a persoanelor,
serviciilor și capitalurilor, cu principiul liberei concurențe pe piața
comună și cu principiul nediscriminării pe motiv de naționalitate,
prevăzute de Tratatul de instituire a CEE din 25 martie 1957, în
special articolele 3 și 7 din tratat, având în vedere că legislația
franceză este într -adevăr susceptibilă de a de natura concurența:
a) pe de o parte, deoarece nu incriminează decât
revânzarea în pierdere și exclude din sfera de aplicare a
interdicției producătorul, care este liber să vândă pe piață
produsul pe care îl fabrică, îl prelucrează sau îl
îmbunătățește, chiar și într -o măsură foarte redusă, la un
preț inferior prețului său de cost;
b) pe de altă parte, deoarece denaturează concurența, în
special în zonele de frontieră, între diferiții agenți
economici, în funcție de naționalitate și de locul de
stabilire? ”
Cu tit lu preliminar, trebuie observat că dispozițiile tratatului
privind libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor în
cadrul Comunității sunt lipsite de pertinență în cazul unei
interdicții generale a revânzării în pierdere, care privește
comercializarea mărfurilor, și că, prin urmare, aceste dispoziții
nu prezintă nicio relevanță pentru obiectul acțiunii principale.
104 Apoi, în ceea ce privește principiul nediscriminării prevăzut
la articolul 7 din tratat, din hotărârile de trimitere reiese că
instanța națională are îndoieli în ceea ce privește
compatibilitatea cu această dispoziție a interdicției revânzării în
pierdere, atâta timp cât această interdicție ar putea să
dezavantajeze întreprin derile aflate sub incidența acestei
dispoziții față de î ntreprinderile concurente din statele membre
în care revânzarea în pierdere este permisă.
Cu toate acestea, faptul că întreprinderi care au activitate
de vânzare în diferite state membre sunt supuse unor legislații
diferite, unele interzicând revânzarea în pierdere și altele
permițând -o, nu constituie o discriminare în sensul articolului 7
din Tratat. Legislația națională relevantă în acțiunea principală
se aplică tuturor activităților de vânzare întreprinse pe teritoriul
național, indiferent de naționalita tea persoanelor care exercită
aceste activități39.
În cele din urmă, din întrebarea preliminară reiese că
instanța națională dorește lămuriri în privința eventualelor efecte
anticoncurențiale ale reglementărilor în cauză, invocând
fundamentele Comunității, descrise la articolul 3 din tratat, fără
însă a face trimitere în mod expres la normele de aplicare ale
tratatului în domeniul concurenței.
Concluzia este că trebuie examinată interdicția revânzării
în pierdere din punctul de vedere al liberei circulații a mărfurilor.
În temeiul articolului 3 0 din tratat, sunt interzise între statele
membre restricțiile cantitative la import, precum și orice măsură
39 A se vedea în acest sens: hotărârea din Cauza 308/86, Ministère Public c. Lambert [1988], Culegere,
p. 4369.
105 cu efect echivalent. În opinia constantă a Curții, reprezintă
măsură cu efect echivalent unei res tricții cantitative orice măsură
care ar putea împiedica, direct sau indirect, în prezent sau în
viitor, comerțul intracomunitar. Ar trebui constatat faptul că o
legislație națională care interzice în mod general revânzarea în
pierdere nu are ca obiect reg lementarea schimburilor de mărfuri
între statele membre. Este adevărat că o astfel de legislație ar
putea să restrângă volumul vânzărilor și, în consecință, volumul
vânzărilor de produse provenite din alte state membre, în
măsura în care îi lipsește pe age nții economici de o metodă de
promovare a vânzărilor. Cu toate acestea, ar trebui pusă
întrebarea dacă această eventualitate este suficientă pentru a
califica legislația în cauză ca fiind o măsură cu efect echivalent
unei restricții cantitative la import. Dat fiind faptul că agenții
economici invocă din ce în ce mai mult dispozițiile articolul 30 din
tratat pentru a contesta orice fel de reglementare care are ca
efect limitarea libertății lor comerciale, chiar dacă aceasta nu
vizează produsele provenite din alte state membre, Curtea
consideră că este necesar să -și reexamineze și clarifice
jurisprudența în această materie.
În conformitate cu jurisprudența începând cu „Cassis de
Dijon” (Coacăze negre de Dijon)40 reprezintă măsuri cu efect
echivalent, interzise prin articolul art. 30 (ulterior s-a transformat
în art. 28 din TCE și în prezent, în art. 34 din TFUE) obstacolele
în calea liberei circulații a mărfurilor care rezultă, în absența
armonizării legislațiilor, din aplicarea la mărfurile provenite din alte
state membre, unde sunt produse și comercializate în mod legal,
a unor norme privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească
40 Cauza 120/78, Rewe -Zentral c. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein [1979], Culegere, p. 649.
106 aceste mărfuri (cum ar fi condițiile privind denumirea, forma,
dimensiun ea, greutatea, compoziția, prezentarea, etichet area,
ambalarea lor). Acest lucru este valabil chiar dacă normele în
cauză sunt aplicabile fără deosebire tuturor produselor, atâta timp
cât această aplicare nu poate fi justificată printr -un obiectiv de
interes general de natură să primeze în fața cerințe lor legate de
libera circulație a mărfurilor.
În schimb, se constată că, spre deosebire de ceea ce s -a
judecat până în prezent, aplicarea la produsele provenite din alte
state membre a dispozițiilor naționale care limitează sau interzic
anumite modalități de comercializare nu poate să împiedice,
direct sau indirect, în prezent sau în viitor comerțul dintre statele
membre, în sensul hotărârii „Da ssonville”41, cu condiția ca ele să
se aplice tuturor agenților economici în cauză care își desfășoară
activitatea pe teritoriul național și să influențeze în același fel, în
fapt și în drept, comercializarea produselor naționale și a celor
provenite din alte state membre.
Într-adevăr, în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite,
aplicarea reglementărilor de ace st tip la vânzarea produselor
provenite dintr -un alt stat membru care corespund normelor
emise de statul respectiv nu poate să împiedice sau să
restricționeze accesul acestora pe piață, mai mult decât îl
restricționează pe cel al produselor naționale. Regl ementările
respective nu intră, prin urmare, în domeniul de aplicare al
articolului 30 din tratat.
Prin urmare, este necesar să se răspundă instanței
naționale că articolul 3 0 din Tratatul CEE (actualul art. 34 din
TFUE) trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislației unui
41 Cauza 8/74 , „Dassonville” , [1974], Culegere, p . 837 .
107 stat membru care interzice în general revânzarea în pierdere.
Curtea, pronunțându -se cu privire la întrebările care i -au
fost adresate de către Tribunal ul de Grande Instance din
Strasbourg, prin două hotărâri din 27 iunie 1991, a hotărât că:
„Articolul 30 din Tratatul CEE trebuie interpretat în sensul că nu
se aplică legislației unui stat membru care interzice în general
revânzarea în pierdere ”.
CJE prin această soluție a restrâns aplicarea ,,Formulei –
Dassonville” stabilită in jurisprudența sa precedentă.
2.6. Impozit ul intern
Nu constituie taxă cu efect echivalent impozitul intern, care
se aplică în conformitate cu art. 110 – 113 din TFUE .
Prevederile a rt. 110 alin. 1 (fostul art. 9 0 TCE ) din TFUE
interzic discriminarea fiscală între produse le importate și cele
provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Iar,
prevederile alin. (2), interzic regimurile de protecție împotriva
produselor concure nte, ca parte constitutivă dintr -un sistem
general de impozite percepute în cazul produselor importate și a
celor care provin de pe piața internă. Diferența dintre taxa cu
efect echivalent unei taxe vamale și impozitarea pe plan intern
este determinată de perceperea primei taxe ca urmare a faptului
că produsul traversează granița. Taxa cu efect echivalent unei
taxe vamale are un caracter ilicit, fiind un obstacol în calea liberei
circulații a mărfurilor, pe când o prevedere referitoare la taxarea
internă es te ilicită în măsura în care este discriminatorie și
protectivă42.
42 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a revăzută și
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 463.
108 În cazul în care un stat membru a impus sau a aprobat o
taxă care nu este compatibilă cu dispozițiile comunitare, statul
respectiv va fi obligat să restituie taxa percepută în aceste
condiți i.
Dispozițiile art. 111 din TFUE (fost art. 91 din TCE)
reglementează obligația de restituire a taxelor contrare dreptului
comunitar: „ Produsele exportate pe teritoriul unuia dintre statele
membre nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor
interne mai mare decât impozitele aplicate direct sau indirect”.
Principiul general este acela că statele membre trebuie să
ramburseze taxele percepute în mod nelegal.
Jurisprudența CJCE este extrem de bogată în ceea ce
privește impozitul inter n și dispozițiile art. 110 din TFUE (fost art.
90 din TCE și fost art. 95 din TCEE).
În cauza 57/65 , Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt
von Saarlouis43, Curtea de Justiție a stabilit că, articolul 95 primul
paragraf produce efecte directe și creează pentru justițiabili
drepturi individuale pe care instanțele naționale trebuie să le
protejeze.
Iar, în cauza 28/67, Molkerei -Zentrale Westfalen/Lippe GmbH
c. Hauptzollamt Paderborn44, Curtea a stabilit următoarele:
– articolul 95 primul paragraf produce efecte imediate și
creează pentru justițiabili drepturi individuale pe care instanțele
naționale trebuie să le protejeze;
– prin “ impozite interne care se aplică direct sau indirect
43 Cazul 57/65 , Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis , Jurisprudența istorică a
instanțelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I, Institutul European din România, București,
2008, p. 147.
44 Cauza 28/67, Molkerei -Zentrale Westfalen/Lippe GmbH împotriva. Hauptzollamt Paderborn ,
Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I, Institutul European
din România, București, 200 8, p. 155.
109 produselor naționale similare ”, articolul 95 primul paragraf din
tratat vizează toate impozitele care sunt impuse efectiv și în mod
specific asupra produsului național, în toate etapele de producție
și de comercializare anterioare sau concomitente etapei de
import al produsului care provine din alte state membre.
Într-o altă cauză ( Cauza 127/ 75 Bobie Getränkevertrieb
GmbH c. Hauptzollamt Aachen -Nord )45, Curtea de Justiție a
hotărât următoarele: aplicarea unui impozit de un stat membru
în cazul produsului importat dintr -un alt stat membru , conform
unui mod de calcul sau unor metode diferite, cum sunt suma
forfetară într -un caz și suma progresivă în altul, de cele folosite
pentru calculul impozitului pe produsul național similar, este
incom patibilă cu articolul 95 primul paragraf din Tratatul CEE,
dacă acest produs, chiar și numai în anumite cazuri, s -ar supune
unei impozitări mai mici decât cea pentru produsul importat, ca
urmare a unei impozitări progresive.
Prin decizia adoptată în c auza 20/76 , Schöttle & Söhne
OHG c. Finanzamt Freudenstadt46, motivarea instanței
comunitare a fost următoarea :
• articolul 95 alineatul (1) (în prezent art. 110 alin. (1) din
TFUE ) prevede că nici un stat membru nu poate să aplice
direct sau indirect produselor altor state membre impozite
interne mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect
produselor naționale similare și că articolul menționat are
ca obiect înlăturarea restricțiilor ascunse privind libera
45 Cauza 127/75, Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt Aachen -Nord , Jurisprudența istorică
a instanțelor comun itare, culegere de rezumate, volumul I I, Institutul European din România,
București, 200 9, p. 281 -282.
46 Cazul 20/76 , Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt Freudenstadt , Jurisprudența istorică a instanțelor
comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Instit utul European din România, București, 2009, p.
293-294.
110 circulație a mărfurilor ca re pot rezulta din prevederile fiscale
ale unui stat membru. Potrivit Curții, noțiunea de impozit pe
un produs trebuie să fie interpretată într -un sens mai larg,
iar astfel de restricții pot rezulta dintr -o taxă care, în
realitate, compensează taxele care sunt percepute pentru
activitatea întreprinderii și nu pentru produsele ca atare.
Conform Curții, o asemenea problemă nu se ridică atunci
cînd produsul național și produsul importat fac simultan
obiectul aceleiași impuneri în funcție de o anumită
activitat e, de exemplu utilizarea căilor de transport
naționale ;
• prin impunere „care se aplică indirect produselor”, în sensul
articolului 95 din Tratatul CEE trebuie înțeleasă, de
asemenea, și o taxă care este percepută pentru
transporturile rutiere internaționale de mărfuri, în funcție de
distanța parcursă pe teritoriul național și de greutatea
mărfurilor în cauză .
Curtea susține că articolul 95 trebuie să asigure că , aplicarea
unor impuneri interne într -un stat membru nu afectează
produsele provenite din celelalt e state membre, prin aplicarea
unor impuneri mai mari decât cele care se aplică produselor
naționale similare pe piața națională. Prin urmare, este lipsit de
importanță dacă taxa este percepută în aceleași condiții, atât
pentru produsele naționale care sun t exportate, cât și pentru
produsele importate . Modul de calcul diferit duce, numai în
anumite situații, la o impunere superioară celei aplicate în cazul
produsului importat. Prin urmare există o impunere superioară
pentru produsul importat în cazul în car e condițiile sunt diferite
pentru transporturile internaționale și transporturile strict
111 naționale, astfel încât, în situații similare, produsul care circulă în
interiorul statului nu face obiectul impunerii, în timp ce produsul
importat este impozitat .
Curtea evidențiază că pentru a compara, în scopul aplicării
articolului 95, taxa pentru produsul care circulă în interi orul
statului cu cea pentru produsul importat, trebuie să se țină
seama nu numai de baza de calcul a taxei, ci și de avantajele
sau excep tările pe care le implică fiecare impunere. Pentru ca
impunerea să fie superioară celei pentru produsul importat, este
suficient, în anumite situații, ca produsul național să poată fi
transportat fără a fi impozitat pentru aceeași distan ță parcursă în
interiorul unui stat membru, în timp ce produsul importat face
obiectul impozitării numai pentru că a trecut granița statului
respectiv. Curtea susține că este de competența instanței
naționale să realizeze o comparație a situațiilor care pot să
apară în fiec are din aceste cazuri.
Curtea susține că , doar caracterul minor și incidental al
obstacolului creat de o taxă națională și faptul că acesta n -a
putut fi evitat, în practică, decât prin eliminarea taxei nu
reprezintă motive suficiente pentru a elimina aplic area articolului
95 din tratat.
De asemenea, aceasta învederează că titlul IV din a doua
parte a tratatului privind politica comună în domeniul
transporturilor oferă statelor membre posibilitatea de a rezolva
problemele legale de concurența dintre mijloace le de transport,
fără a aduce, cu toate acestea atingere , liberei circulații a
mărfurilor. Curtea susține că absența unei astfel de politici nu
poate, să justifice o derogare de la articolul 95 din tratat.
Prin decizia adoptată în cazul 148/77, H. Hansen jun. & O. C.
112 Balle GmbH & Co. c. Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul fiscal
al alcoolului”)47, motivarea Curții de Justiție a fost următoarea :
• în lipsa unei unificări sau armonizări a dispozițiilor
relevante, dreptul comunitar de la momentul judecării
cauzei nu interzicea statelor membr e să acorde avantaje
fiscale sub formă de exonerări sau de reduceri ale
drepturilor pentru anumite tipuri de bă uturi alcoolice sau
pentru anumite categorii de producători. Facilitățile
fiscale de acest gen puteau servi, în fapt, unor scopuri
economice sau sociale legitime, precum utilizarea de
către distilerie a unor materii prime determinate,
menținerea producției de băuturi alcoolice tipice de
calitate ridicată sau menținerea unor anumite categorii
de exploatații, precum distileriile agricole. Conform
cerințelor de la articolul 95, astfel de regimuri de
favorizare trebuie, totuși, înțelese fără discriminare în
ceea ce privește băuturile alcoolice care provin din alte
state membre. Articolul 95 nu permite să se stabilească,
în această privință, o distincție în funcție de motivele
sociale sau de altă natură, care se află la originea
acestor regimuri speciale, și nici în funcție de importanța
relativă a acestora în raport cu regimul normal de
impunere. În plus, articolul 95 alineatul (2) interzice orice
sistem de impunere internă care ar fi de natură să
protejeze indirect alte producții;
• rezultă ca favorizările special e prevăzute de o legislație
47 Cauza 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c. Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul
fiscal al alcoolului”), Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare, c ulegere de rezumate, volumul I I,
Institutul European din România, București, 200 9, p. 380.
113 națională în avantajul anumitor tipuri de băuturi alcoolice
sau al anumitor categorii de producători ar putea fi
revendicate în favoarea băuturilor alcoolice comunitare
importate în toate cazurile în care ar fi îndeplinite crite riile
pe care se întemeiază articolul 95 alineatele (1) și (2).
În cauza respectivă, i nstanța a hotărât că, în cazul în
care o legislație fiscală națională favorizează prin
intermediul scutirilor fiscale sau al atribuirii de rate de
impunere reduse, producția de anumite băuturi alcoolice
sau anumite categorii de producători, chiar dacă de aceste
avantaje nu beneficiază decât o mică parte din producția
națională sau sunt acordate din motive sociale deosebite,
aceste avantaj e trebuie să fie extinse la băuturile alcoolice
comunitare importate care îndeplinesc aceleași condiții,
ținând seama de criteriile pe care se întemiează articolul 95
alineatele (1) și (2) din Tratatul CEE . Tratatul CEE nu
conține nici o dispoziție care să interzică eventuale
discriminări în aplicarea impunerilor interne pentru
produsele importate din țări terțe, fără a adduce atingere,
totuși, dispozițiilor convenționale care pot fi în vigoare între
Comunitate și țara de origine a unui produs.
2.7. Exce pții de la principiul liberei circulații a
mărfurilor
Excepțiile de la principiul liberei circulații a mărfurilor sunt
excepțiile jurisprudențiale și cele reglementate de prevederile
art. 36 din TFUE (fost art. 30 din TCE ).
2.7.1. Excepțiile reglementate de art. 3 6 din Tratatul
114 privind funcționarea Uniunii Europene
O primă sursă de derogări rezultă din prevederile art. 3 6
TFUE.
Potrivit art. 3 6 din TFUE (fost art. 30 din TCE și fost art. 36
din TCEE) , „Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se opun
interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit,
justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de
siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor
și animalelor sau de conservare a plantelor , de protejare a unor
bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecție a proprietății industriale și
comerciale. Cu toate acestea, interdicțiile sau restricțiile
respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare
arbitrară și nici o restricție disimulată în comerțul dintre statele
membre ”.
În mod excepțional statele membre pot adopta măsuri care
sunt obstacole în calea liberei circulații a mărfurilor. Astfel de
măsuri sunt luate:
➢ din motive de ordine ș i siguranță publică .
CJE a considerat că articolul 3 6 din T FUE (fost art. 30 TCE)
trebuie interpretat în mod restrictiv iar că expresia „ordine
publică ” nu poate include protecția consumatorilor. Astfel,
argumentarea bazată pe motive de ordine publică trebuie făcută
în termeni stricți (Cauza 231/83 Cullet c. Centre Leclerc)48.
În cauza 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru
industrie și energie49, Curtea de Justiție a acceptat argumentul
siguranței publice: „Măsurile adoptate pe baza articolului 3 0 din
48 Cauza 231/83 Cullet c. Centre Leclerc [1985] ECR 305.
49 Cauza 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie și energie [1984] ECR 2727.
115 TCE (în prezent 36 din TFUE ) nu pot deci să fie justificate decât
dacă sunt de natură să răspundă interesului protejat de acest
articol și dacă nu adu c atingere mai mult decât este necesar
schimburilor comerciale intracomunitare ”.
➢ din motive de moralitate publică, pentru a împiedica
încălcarea regulilor morale.
Morala publică justifică interzicerea importului de bunuri
indecente sau obscene iar statul în cauză trebuie să adopte
măsuri care să împiedice fabricarea ori comercializarea unor
asemenea mărfuri pe teritoriul propriu. C urtea de Justiție a
aprobat interdicția de introducere a unor reviste și filme porno în
Marea Britanie potrivit art. 3 0 din T CE (în prezent 36 din TFUE ),
constatând că în statul respectiv nu este permis comerțul cu
astfel de produse50. Curtea a concluzionat că scopul general al
legii britanice constă în restrângerea fabricării și comercializării
de materiale pornografice, în cadrul Regatului Unit fiind interzis
comerțul cu astfel de mărfuri.
În cauza nr. 121/85 , Conegate Ltd. c. Commissioners of
Customs and Excise51, Curtea de Justiție a dat un răspuns diferit
și a concluzionat, că un stat membru nu poate invoca aceleași
prevederi pentru a împiedica importul de păpuși gonflabile cu un
pronunțat caracter sexual, în condițiile în care producerea și
comercializarea unor astfel de obiecte, este permisă în țara
respectivă pentru protecția sănătății și vieții oamenilor. În speță,
Conegate importa păpuși gonflabile în mărime naturală din
Germania în Regatul Unit. Ofițerii vamali au pus mărfurile sub
sechestru și magistrații au dispus confiscare a acestora. La
50 Cauza 34/79 R. c. Henn și Darby , Decizia CJE din 14.12.1979, [1979], ECR 3795.
51 Cauza nr. 121/85 Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and Excise, [1986], ECR 1007
116 acuzațiile Conegate că s -au încălcat dispozițiile art. 36 din TFUE
(fost art. 30 TCE ), CJE a considerat următoarele: „Chiar dacă
dreptul comunitar lasă statelor membre libertatea de a face
propriile aprecieri cu privire la caracterul indecen t sau obscen al
anumitor obiective, trebuie să constatăm totuși că natura
șocantă a unei mărfi nu poate fi considerată ca fiind suficient de
gravă pentru a justifica restricțiile în calea liberei circulații a
mărfurilor, din moment ce statul membru în cauz ă nu adoptă în
privința acelorași mărfuri fabricate sau comercializate pe
teritoriul său măsuri represive sau altfel de măsuri reale și
efective destinate să împiedice distribuția pe teritoriul său.
Rezultă că un stat membru nu poate invoca motive de
moral ă publică pentru a interzice importul anumitor mărfuri
provenind din alte state membre, în condițiile în care legislația sa
nu cuprinde nici o interdicție de fabricare sau comercializare a
acelorași mărfuri pe teritoriul său.
Nu intră în atribuțiile Curții, în cadrul competențelor care îi
sunt atribuite, să examineze dacă și în ce măsură legislație
engleză cuprinde o astfel de interdicție ”.
Curtea de Justiție a judecat diferit cauzele Conegate și
Henn&Darby. Astfel, dacă în cauza Henn&Darb y, Curtea a
considerat că în Regatul Unit nu există un comerț licit cu astfel
de mărfuri pornografice care să justifice fabricarea și
comercializarea acestor produse , în cauza Conegate , a ajuns la
o concluzie contrară.
Se poate concluzia că deși statele me mbre au dreptul de a
stabili și determina înțelesul noțiunii de morală publică, totuși nu
pot impune standarde mult mai stricte pentru produsele
provenind din afară decât cele aplicate mărfurilor naționale
117 echivalente.
➢ pentru protecția sănătății și a vieț ii persoanelor,
animalelor sau plan telor (interzicerea introducerii într -un anumit
teritoriu a unor rase de animale pentru a asigura acuratețea
raselor sau a soiurilor autohtone) .
Deși au existat numeroase cauze în care statele membre au
justificat măsuri le luate pe aceste motive, CJE a examinat cu
atenție și cu reținere aceste susțineri.
În cauza 40/82 , Comisia c. Regatul Unit52, Curtea de
Justiție a considerat interdicția impusă de Regatul Unit de a
interzice importurile de carne de pasăre din majoritatea statelor
membre cu motivarea că măsura se impune pentru protecția
sănătății publice , ca o măsură bazată mai mult pe rațiuni
economice, decât pe c onsiderentele susținute.
➢ pentru protecția patrimoniului național de valoare
istorică, artistică sau arheologică (în toate statele civilizate, este
interzis exportul obiectelor de patrimoniu național și se instituie
drept de preemțiune la cumpărarea acestora în favoarea
statului) .
➢ pentru protecția proprietății industriale și comerciale.
Aceste interdicții sau restricții nu trebuie să constituie nici
mijloc de discri minare arbitrară, nici restricție deghizată în comerțul
interstatal. În vii tor insă pen tru protejarea interesului public nu este
exclus ă nici admiterea unor măsuri dis criminatorii, dacă în caz
contrar nu ar putea fi păstrate tradițiile dintr -o anumită țară.
2.7.2. Excepțiile jurisprudențiale
O a doua sursă de derogări rezultă din jurisprudență. În
52 Cauza 40/82 Comisia c. Regatul Unit (1982) ECR 2793.
118 cauza Cassis de Dijon53, Curtea de Justiție a decis că dispozițiile
art. 28 TCE (în prezent, art. 34 din TFUE) se pot aplica asupra
normelor care nu au caracter discriminatoriu și că art. 28 TCE ,
nu are incidență asupra restricțiilor rezonabile ale comerțului.
Astfel, legislația națională putea în anumite circumstanțe să
introducă cerințe obligatorii în relațiile comerciale.
În speță, C urtea a considerat că reglementarea germană
care cerea ca lichiorul francez numit Cassi s de Dijon să aibă un
procent minim de alcool nu se putea justifica nici printr -un
imperativ de sănătate publică, nici prin grija pentru sănătatea
consumatorilor. Legislația germană interzicea importul de
băuturi alcoolice care aveau o concentrație mai mic ă de 32 % la
litru. Importatorii germani au fost atenționați de către autoritățile
naționale să nu cumpere lichiorul respectiv pentru distribuția
internă deoarece această operațiune ar fi ilegală.
Importatorii germani au invocat în fața instanței naționale
dispozițiile fostului art. 28 TCE, actualmente 34 din Tratatul FUE
cu motivația că un produs fabricat legal într -un stat comunitar nu
poate fi comercializat în alt stat membru.
Curtea de Justiție a observat că norma națională germană
se aplica tuturor lic hiorurilor comercializate în Germania, nefiind
discriminatorie și ca atare „În absența regulilor comune
referitoare la producția și comercializarea alcoolului este de
competența statelor membre să reglementeze toate aspectele
desfășurării activității pe teritoriul lor. ”
În concluzie, CJCE a stabilit următoarele:
• în domeniile în care nu există o reglementare unitară la
nivel comunitar, fiecare stat membru poate impune pe
53 Cauza 120/78 Rewe – Zentrale AG c. Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein [1979], ECR 649.
119 teritoriul său propriile prevederi privind producția și
comercializarea alcoolului și băturilor spirtoase, dar
acestea nu trebuie să constituie restricții la import sau
măsuri cu efect echivalent acestora;
• obstacolele aduse liberei circulații a mărfurilor prin
disparitățile legislațiilor naționale sunt acceptate în măsura
în care sunt justificate de interese imperative, cum ar fi mai
ales: eficacitatea controalelor fiscale , protecția sănătății
publice, loialitatea tranzacțiilor comerciale și protecția
consumatorilor .
În speță, Curtea a decis că este vorba de o măsură cu efect
echivalent restricțiilor cantitative la importul de mărfuri, care nu
se justifică printr -o exigență imperativă.
Această hotărâre a C urții de Justiție a pus bazele principiului
recunoașterii mutuale în dreptul comunitar, conform căruia în
lipsa unor reglementări unitare la nivelul Uniunii, un stat membru
trebuie să accepte pe teritoriul său produsele care sunt conforme
cu legislația statului membru de origine.
În alte cauze, Curtea de Justiție a trebuit să recunoască faptul
că motivele de ordin cultural sau cele referitoare la protecția
mediului ar putea justifica o restricție a importurilor54.
2.7.3. Condițiile în care pot să fie invocate excepțiile
legale sau jurisprudențiale
Aceste condiții sunt următoarele:
1. Ca o primă condiție, p entru a putea invoca o excepție legală
sau jurisprudențială, este necesar ca în domeniu, s ă nu
54 CJCE 302/86, 20 septembrie 1988, Comisie/Danemarca, Rec. P. 4627.
120 existe o directivă de armonizare a legislațiilor statelor
membre, care să aibă același scop cu măsura care a fost
adoptată. Motivele enunțate la art. 3 6 din TFUE (fost 30 din
TCE) au un caracter provizoriu, ele putând să fie oricând
înlăturate în procesul de armonizare legislativă55.
Existența măsurilor Uniunii Europene de armonizare poate
face inadmisibilă invocarea articolului 3 6.
Aceasta se întâmplă în cazul în care măsura Uniunii este
menită să armonizeze în totalitate domeniul respectiv.
Derogările de la principiul liberei circulații a mărfurilor pot să
fie invocate în ipoteza unei armonizări parțiale.
2. O altă condiție : să nu se instituie o discriminare între
bunurile importate sau exportate cât și bunurile indigene
care sunt comercializate pe piața națională a unui stat
membru.
Referitor la excepțiile legale acestea pot fi invocate în
situația restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efec t echivalent
la import, precum și în cazul restricțiilor cantitative și a măsurilor
cu efect echivalent la export. Corespunzător art. 3 6 TFUE
„Interdicțiile sau restricțiile respective nu trebuie să constituie un
mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată în
comerțul dintre statele membre ”.
Excepțiile jurisprudențiale pot să fie invocate doar în cazul
restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la import.
Măsura trebuie să se aplice atât bunurilor importate cât și
bunu rilor indigene56.
55 A se vedea în acest sens: Sergiu Dele anu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo -Sat, Arad,
2002, p. 82.
56 A se vedea în acest sens: Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo -Sat, Arad,
2002, p. 8 3.
121 3. Măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea
obiectivului urmărit.
4. Măsura luată să fie proporțională în raport cu obiectivul avut
în vedere.
5. Măsura nu trebuie să fie discriminatorie.
Articolul 35 din TFUE ( fostul art. 29 TCE) interzice
restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent acestora la
export, la fel cum art. 34 din TFUE (fostul art. 28 din TCE)
interzice restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent
acestora la import. C urtea de Justiție a hotărât că există diferențe
în privința sferei de aplicare a celor două prevederi. În timp ce
articolul 34 din TFUE se aplică atât prevederilor discriminatorii,
cât și măsurilor aplicabile fără distincție, art. 35 se aplică numai
în cazul în care există discrimina re57.
Rațiunea aplicării art. 34 din TFUE în cazul măsurilor
nediscriminatorii este aceea că impun o dublă povară
importatorului, care va trebui să satisfacă atât normele relevante
din propriul stat, c ât și pe cele din statul de import58.
2.8. Regula rațiunii. Excepția prevăzută în art. 36 din
TFUE
Prin dispozițiile art. 36 din TFUE, prin care s -a introdus
regula rațiunii s -a încercat moderarea efectului principiului de
bază , conform căruia , măsurile susceptibile să împiedice, direct
sau indirect, real sau potențial, comerțul internațional sunt
considerare măsuri având un efect echivalent.
57 A se vedea în acest sens: Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura
Universul Juridic, București, 2010, p. 230.
58 A se vedea în acest sens: Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene . Comentarii ,
jurisprudență și doctrină, Ediția a IV -a, Drep t comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreșan -Grigoriu
și Tudorel Ștefan, București, Editura Hamangiu, 2009 . p. 847 -848.
122 Regula ratiunii poate fi acceptat ă numai în lipsa unor reguli
comune privind producția și desfacerea mă rfurilor, astfel că, în
caz contrar, va reveni statelor membre datoria de a reglementa
toate problemele privind acea producție și acea desfacere a
mărfurilor59.
Excepția prevăzută în articolul 36 din TFUE prevede
posibilitatea existenței unor interdicții sa u restricții la import,
export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de
ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a
vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a plantelor,
de protejare a unor bunuri de p atrimoniu național cu valoare
artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății
industriale și comerciale. Interdicțiile sau restricțiile respective nu
trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o
restricție disimul ată în comerțul dintre statele membre.
2.9. Clauze de salvgardare
Clauzele de sal vgardare permit, ca în anumite situații , să
se deroge de la prevederile Tratatului.
Potrivit art. 114 din Tratatul FUE (fostul art. 95 TCE și fost
art. 100a – introdus prin Actul Unic European ) alin. (4) „În cazul
în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către
Parlamentul European și Consiliu , de către Consiliu sau
Comisie , un stat membru consideră necesară menținerea
dispozi țiilor de drept intern justificate de cerințele importante
prevăzute la articolul 3 6 sau referitoare la protecția mediului
ambiant ori a mediului de lucru, acesta adresează Comisiei o
59 A se vedea în acest sens: Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura
Universul Juridic, București, 201 0, p. 231.
123 notificare, indicând motivele menținerii acestor dispoziții ”.
În acest articol s -au introdus, alături de restricțiile prevăzute
în articolul 3 6 din T FUE și alte două motive. Astfel, dacă în urma
unei măsuri luate de Consiliu un stat consideră că este necesar
să aplice legislația națională pe motivele prevăzute în art. 3 6 va
notifica Comisia. Aceasta poate fi considerată o clauză generală
de salvgardare , care poate fi invocată în situații deosebite,
extreme, care impun un regim derogatoriu provizoriu .
Alin. (5) al art. 114 din TFUE stabilește faptul că „În cazul
în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către
Parlamentul European și Consiliu , de către Consiliu sau
Comisie , un stat membru consideră necesară introducerea unor
dispoziții de drept intern întemeiate pe dovezi științifice noi
referitoare la protecția mediului ambiant ori a mediului de lucru,
din cauza unei probleme specifice statului membru respectiv,
apărute dup ă adoptarea măsurii de armonizare, aceasta
adresează Comisiei o notificare privind măsurile avute în vedere
și motivele adoptării acestora ”.
Într-un termen de șase luni de la notificările menționate,
Comisia va aproba sau va respinge dispozițiile naționale în
cauză după ce va face verificările ce se impun și anume după ce
va verifica dacă acestea reprezintă sau nu un mijloc de
discriminare arbitrară ori o restricție deghizată în cadrul
comerțului dintre statele membre. Comisia sau oricare alt stat
membru po ate aduce cauza în fața Curții de Justiție a
Comunității Europene dacă se consideră că statul respectiv
comite un abuz.
În absența unei decizii a Comisiei în termenul precizat,
dispozițiile naționale respective sunt considerate probate.
124 În cazul în care co mplexitatea problemei justifică
prorogarea termenului și în același timp nu există pericol pentru
sănătatea umană, Comisia poate notifica statul membru
interesat de prelungirea termenului de 6 luni cu încă o perioadă
de 6 luni.
În situația în care un stat membru este autorizat să mențină
sau să intro ducă dispoziții de drept intern care derogă de la o
măsură de armonizare, Comisia va examina de îndată dacă este
oportun să propună o adaptare a acestei măsuri.
Conform alin. (8) al art. 114 „În cazul în care un stat membru
invocă o problemă deosebită de sănătate publică într -un
domeniu care a făcut în prealabil obiectul măsurilor de
armonizare, acesta informează Comisia, care analizează de
îndată dacă este necesar să propună Consiliului măsuri
adecvate ”.
Măsurile de armonizare vizate implică, în împrejurările
corespunzătoare, o clauză de salvgardare care autorizează
statele membre să adopte, pentru unul sau mai multe din
motivele fără caracter economic de la art. 3 6, măsuri provizorii
supuse unei proceduri de control al Uniunii (aliniatul (10) al
articolului 114 din TFUE ).
O clauză de salvgardare poate fi aplicabilă și atunci când
survine o criză neașteptată în balanța de plăți a unui stat
membru. Conform art. 1 44 din TFUE (fostul art. 1 20 TCE ) „În
cazul apariției unei crize neprevăzute în balanța de plăți și dacă
nu se adoptă de îndată o decizie în înțelesul articolului 143
alineatul (2) , un stat mem bru care face obiectul unei derogări
poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare
necesare. Ace ste măsuri trebuie să provoace perturbări minime
125 în funcționarea pieței comune și să nu depășească limita absolut
necesară pentru remedierea dificultăților neprevăzute care au
apărut ”.
Articolul 346 din TFUE (fost art. din 296 TCE) prevede
posibi litatea altor două clauze de salvgardare, motivate de
interese de securitate națională:
– niciun stat membru nu va fi obligat să furnizeze informații
a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor esențiale ale
siguranței sale;
– orice stat membru poate lua măsuri le pe care le
consideră necesare pentru protecția intereselor esențiale
ale siguranței sale și care se referă la producția sau
comerțul cu arm ament, muniți e și material de război .
Aceste măsuri nu trebuie să modifice condițiile de
concurență pe piața internă în ce privește produsele ce
nu sunt destinate unor scopuri specific militare .
Conform art. 347 din TFUE (fost art. 297 din TCE), statele
membre trebuie să se consulte în vederea adoptării în comun a
dispozițiilor necesare pentru a evita ca funcți onarea pieței
interne să fie afectată de măsurile la care un stat membru poate
fi obligat să le adopte , în caz de probleme interne grave care
aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de tensiune
internațională gravă care constituie o amenințare de război , ori
pentru a face față angajamentelor contracate de acesta în
vederea menținerii păcii și securității internaționale.
În cazul în care măsurile adoptate în cazurile prevăzute la
articolele 346 și 347 din TFUE au ca efect denaturarea condițiilor
concurenței pe piața internă, Comisia, în baza art. 348 din TFUE ,
126 examinează împreună cu statul în cauză condițiile în care aceste
măsuri pot fi adaptate normelor prevăzute de tratate.
Prin derogare de la procedura prev ăzută la articolele 258 și
259, Comisia sau orice stat membru poate sesiza direct Curtea
de Justiție în cazul în care consideră că un alt stat membru
abuzează de competențele prevăzute la articolele 346 și 347.
Curtea de Justiție hotărăște în camera de con siliu.
2.10. Imputarea acțiunilor privaților
Asigurarea liberei circulații a mărfurilor presupune și
obligația statelor membre de a exercita anumite acțiuni de
control asupra propriilor cetățeni, care prin acțiunile lor, ar putea
împiedica exercitare dreptului la libera circulație a mărfurilor60.
Cauza 249/1981 („Buy Irish”)61, Comisia c. Irlanda este un
exemplu în acest sens . Deși cauza privește aparent modalitățile
de vânzare , totuși soluția C urtea de Justiție s-a soldat cu
„condamnarea ” unui stat membru.
În această speță, g uvernul irlandez a instituit un program
de 3 ani în vederea promovării produselor irlandeze, program
care a fost lansat printr -un discurs al ministrului industriei,
comerțului și energiei, o biectivul fiind acela de a o bține transferul
a 3 % din cheltuielile consumatorilor dinspre importuri, către
produ sele naționale. Motivul principal a fost încercarea
guvernului de a ameliora situația economică din țară.
În concret , s-au adoptat o serie de măsuri și au existat mai
multe acțiuni de afișare, fiind pus în funcțiune și un birou de
60 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a revăzută și
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 456.
61 Decizia CJE din 24.11.1982, cazul nr. 249/19 81 Comisia/Irlanda, Culegerea 1982, p. 4005.
127 informații de la care consumatorii puteau să afle unde se găsesc
produsele irlandeze și cum pot fi recunoscute (serviciul Shoplink).
Mai mult , s-a încurajat folosirea simbolului „Buy Irish ” pentru
produsele fabricate în Irlanda. Împotriva acestei atitudini , Comisia
a introdus o acțiune în constatarea încălcării tratatelor .
În apărarea sa, g uvernul irlandez a invocat următoarele
motive: campani a a fost desfășurată de către Irish Goods
Council, o grupare care permite a diferitelor societăți irlandeze să
coopereze în interesul lor comun, și deci, nu constitui a o
autoritate publică , iar ajutorul financiar acordat de către guvern ar
trebui apreciat de CJE în conformitate cu dispozițiile din Tratat
referitoare la ajutorul de stat.
Trebuie însă precizat și faptul că m embrii consiliului director
al acestui consiliu erau numi ți de către m inistrul industriei,
comerțului și energiei, acesta având și funcția de președinte al
comitetului director, iar în situația în care finanțarea ar fi constitui t
un ajutor de stat, acest a trebuia, conform dispozițiilor Tratatului,
notificat Comisiei europene .
Curtea de Justiție a reținut faptul că guvernul irlandez era
răspunzător conform Tratatului pentru activitățile Consiliului, deși
campania era condusă de o întreprindere privată. Mai mult în
decizia pe care a emis -o a arătat că măsurile de restrângere al e
circulației mărfurilor trebuie să provină de la purtătorul de
suveranitate și că nu este necesară dovedirea unei împiedicări
efective, reale a comerțului intercomunitar, fiind de ajuns să se
constate faptul că măsurile sunt apte să împiedice comerțul,
pentru a fi considerate ca măsuri cu efect echivalent în sensul art.
30 din TCEE (în prezent art. 34 din TFUE) . Având în vedere că
guvernul s -a implicat și financiar în activitatea organizației care a
128 condus campania publicitară ,,Irish Good Council”, CJE a stabilit
că și acele acte guvernamentale ale unui stat membru care nu au
caracter obligatoriu pot influența comportamentul comerci anților
și consumatorilor în statul respectiv și astfel pot duce la
neutralizarea, compromiterea scopurilor precizate în tratat.
În concluzie, guvernul irlandez a încălcat obligațiile ce îi
reveneau în temeiul Tratatului prin organizarea unei campanii de
promovare a vânzării și cumpărării produselor irlandeze pe
teritoriul său.
În cazul „Căpșun ile spaniole ” Curtea de Justiție a hotărât
că, „ Prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare și adecvate
pentru ca acțiunile particularilor să nu împiedice libera circulație
a fructelor și legumelor, Republica Franceză nu și -a îndeplinit
obligațiile ce decurg din art. 30 din Tratatul CEE, coroborat cu
art. 5 din același Tratat și din organizările comune ale piețelor
produselor agricole”62.
În această cauză, C urtea de Justiție a arătat că art. 30 din
TCEE (fost art. 28 din TCE, în prezent art. 34 din TFUE) se aplică
nu numai acțiunilor ci și omisiunilor. Curtea a mai susținut că pot
constitui piedici în calea liberei circulații a mărfurilor, nu numai
acțiunile întreprinse de statele membre ci și inacțiun ile statelor la
activități perturbatoare ale resortisanților .
În concret, prin cererea înregistrată la grefa Curții la 4
august 1995, Comisia a introdus o acțiune în constatarea
încălcării tratatelor împotriva statului francez , arătând că timp de
zece ani Franța nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica
distrugerea legumelor și fructelor importate din alte țări de către
62 C-265/1995, Comisie c. Franța, Decizia CJE din 09.12.1997, Culegerea 1997, p. I – 6959.
129 țăranii francezi și nici pentru a împiedica acțiunile acestora de a
bloca pe autostrăzi și la granițe introducerea în Franța a unor
astfel de mărfuri.
Comisia a mai declarat că, de mai bine de un deceniu, este
sesizată în mod regulat prin plângeri , împotriva pasivității
autorităților franceze față de actele de violență comise de
particulari și de mișcările revendicative ale agricultorilor francezi ,
dirijate împot riva produselor agricole provenind din alte state
membre. Aceste acte constau în special în interceptarea
camioanelor care transportau astfel de produse pe teritoriul
francez și distrugerea încărcăturii aces tora, în acte de violență
îndreptate împotriva c onducătorilor de camioane, în amenințări
împotriva marilor centre comerciale franceze care puneau în
vânzare produse agricole originare din alte state membre,
precum și în degradarea acestor mărfuri expuse în magazinele
din Franța.
Comisia a mai constatat că, începând cu anul 1993,
anumite mișcări ale agricultorilor francezi au lansat o campanie
de control sistematic al ofertei de produse agricole provenind din
alte state membre, caracterizată în special prin acțiuni de
intimidare îndreptate împotriva comer cianților cu ridicata și cu
amănuntul, în scopul de a -i determina să se aprovizioneze
exclusiv cu produse de origine franceză, prin impunerea unui
preț minim de vânzare a produselor în cauză, precum și prin
organizarea de controale destinate verificării re spectării de
agenții economici a instrucțiunilor date .
Astfel, din aprilie până în iulie 1993 , ținta acestor campanii
au fost căpșun ile provenite din Spania, iar în lunile august și
septembrie ale aceluiași an , roșiile din Belgia. În anul 1994
130 acțiunile de vandalism au continuat și au vizat în special
căpșunile provenite din Spania.
Comisia a mai menționat și alte cazuri de vandalism care
au împiedicat libera circulație a mărfurilor în Franța .
În data de 5 mai 1995, Comisia a emis un aviz motivat ,
arătând că Republica Franceză prin neadoptarea tuturor
măsurilor necesare și adecvate pentru ca acțiunile particularilor
să nu împiedice libera circulație a fructelor și legumelor, nu și -a
îndeplinit obligațiile ce decurg din organizarea c omună a piețelor
produselor agricole și din dispozițiile comunitare. Mai mult , a
invitat Franța ca în termen de o lună de la data emiterii avizului
să adopte măsurile necesare.
La 16 iunie 1995, guvernul francez a subliniat că a adoptat
toate măsurile ce i ntră în competența sa pentru a garanta libera
circulație a mărfurilor pe teritoriul său.
Acțiunile de distrugere a fructelor și legumelor deși au scăzut
ca număr și intensitate, totuși au continuat, astfel că a fost
formulată o acțiune de către Comisie .
Curtea de Justiție Europeană a stabilit următoarele:
– Republica Franceză, prin neadoptarea tuturor măsurilor
necesare și adecvate pentru ca acțiunile particularilor să
nu împiedice libera circulație a mărfurilor, nu și -a
îndeplinit obligațiile ce decurg din Tratat. Statului francez
îi rev enea obligația de a adopta toate măsurile necesare
pentru a garanta aplicarea și eficacitatea dreptului
comunitar , cu scopul de a asigura aplicarea corectă a
acestui drept în interesul tuturor agenților economici ;
– teama de d ificultăți interne nu poate justifica abținerea
unui stat membru de la aplicarea corectă a dreptului
131 comunitar;
– statul francez se putea prevala doar de faptul că acțiunile
sale ar fi putut avea consecințe asupra ordinii publice și
că nu ar fi avut mijloace le necesare pentru a restabili
ordinea;
– în acest caz, guvernul pârât nu are nici o dovadă
concretă cu privire la existența unui pericol pentru
ordinea publică căruia să nu îi poată face față;
– tot curtea a mai stabilit că, deși nu este imposibil ca
ameninț area unor tulburări grave ale ordinii publice să
poată, dacă este cazul, justifica absența intervenției
forțelor de ordine, acest argument poate fi invocat numai
cu privire la o situație particulară, determinată, iar nu în
general, cum ar fi cazul aici, pentru toate incidentele
evocate de Comisie;
– deși statul francez și -a asumat răspunderea pentru
prejudiciile cauzate victimelor, trebuie subliniat că acest
argument nu poate fi invocat de către guvernul pârât
pentru ca acesta să fie scutit de obligaț iile sale în temeiul
dreptului comunitar;
– chiar dacă o despăgubire poate repara, cel puțin parțial,
prejudiciul suferit de agenții economici în cauză, aceasta
nu înseamnă , în schimb, că neîndeplinirea obligațiilor de
către statul membru în cauză este înlăt urată;
– în ceea ce privește argumentele întemeiate pe contextul
socio -economic foarte dificil în care s -ar fi aflat piața
franceză de fructe și de legume , după aderarea
Regatului Spaniei, acestea nu mai pot fi reținute;
– mai mult, motivele de natură economică nu pot servi în
132 nici un caz drept justificare pentru obstacolele interzise
prin art. 30 din TCE E (fost art. 28 din TCE, în prezent art.
34 din TFUE) ;
– în măsura în care guvernul pârât lasă să se înțeleagă, în
sprijinul motivelor invocate în apărarea sa, că
destabilizarea pieței franceze de fructe și legume a fost
provocată de practici incorecte, cum ar fi încălcările
dreptului comunitar de producătorii s panioli, trebuie să
se reamintească faptul că un stat membru nu poate
adopta unilateral măsuri de apărare sau un
comportament menit să preîntâmpine o încălcare
eventuală, din partea unui alt stat membru, a regulilor
dreptului comunitar . Această situație in tervine mai ale s
în domeniul politicii agricole comune, unde numai
Comunitatea poate adopta, dacă este cazul, măsurile
necesare pentru a face față dificultăților pe care le pot
întâmpina anumiți agenți economici, în special ca urmare
a unei noi aderări;
– având în vedere toate considerentele precedente, se
conchide că, în acest caz, guvernul francez, în mod
manifest și constant, a omis să adopte măsuri suficiente
și adecvate pentru a pune capăt actelor de vandalism
care periclitează libera circulație pe terit oriul său a
anumitor produse agricole originare din alte state
membre și pentru a împiedica repetarea unor astfel de
acte. În aceast caz Republica Franceză nu și -a îndeplinit
obligațiile ce decurg din art. 30 TCEE (fost art. 28 TCE ,
în prezent art. 34 din TFUE) coroborat cu art. 5 din
același Tratat și din organizările comune ale piețelor
133 produselor agricole63.
În privința răspunderii juridice internaționale, C urtea de
Justiție a dat o soluție solomonică. Astfel, de căte ori comercianții
de astfel de produse sufereau prejudicii din cauza distrugerilor
sau blocajelor de străzi, statul francez acorda despăgubiri pe
baza răspunderii internaționale obiective. Curtea a arătat însă,
că acordarea despăgubiril or nu scutește statul francez de
respectarea obligațiilor sale64.
2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial
Restricțiile afectând libera circulație a mărfurilor pot surveni
și ca urmare a activităților monopolurilor de stat cu caracter
comercial.
Potrivit art. 3 7 alin. (1) din TFUE (fostul art. 3 1 alin. (1) din
TCE): „Statele membre adaptează monopolurile naționale cu
caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea oricărei
discriminări între r esortisanții statelor membre cu privire la
condițiile de aprovizionare și comercializare ”.
Drepturile exclusive ale monopolurilor asupra importurilor și
exporturilor și posibilitatea acestora de a controla piața, pot duce
la apariția unor restricții și discriminări la import sau la export.
Pentru a exista calificarea de „monopol”, nu este nec esar
să se exercite controlul total al pieței pentru anumite mărfuri.
Monopolul apare în cazul în care un participant la piață este
unicul ofertant al unui produs anume. Monopolul de stat ia
63 A se vedea în acest sens: Georgiana Tudor, Dragoș Cătălin, Jurisprudența CJCE . Principiile
dreptului comunitar. Concurența. Libera circulație a mărfurilor, volumul I, București, Editura C.H.
Beck, 2006, p. 47 3-485.
64 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a revăzută și
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 458 -459.
134 naștere când unic ofertant este statul.
Interzicerea monopolului se aplică tuturor organismelor prin
care un stat membru, de iure sau de facto , direct sau indirect,
controlează, conduce sau influențează în mod semnificativ
importurile sau exporturile dintre statele membre .
Dispozițiile art. 37 din TFUE se aplică inclusi v monopolurilor
de stat concesionate.
Desființarea monopolului nu înseamnă că statul nu va mai
avea dreptul de a avea propriile întreprinderi, ci demolarea
poziției de unic ofertant.
Statele membre trebuie să se abțină să introducă orice
nouă măsură care contravine principiilor enunțate la alin. (1) sau
care restrânge domeniul de aplicare a articolelor care se referă
la interzicerea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între
statele membre.
Conform ultimului aliniat al art. 37 din T FUE „În cazul unui
monopol cu caracter comercial care presupune o reglementare
menită să faciliteze desfacerea sau valorificarea produselor
agricole, trebuie asigurate, în aplicarea normelor prezentului
articol, garanții echivalente pentru ocuparea forței de muncă ș i
pentru nivelul de trai al producătorilor în cauză ”.
Conform art. 106 din TFUE (fost art. 86 din TCE) ,
întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes
economic general sau care prezintă caracter de monopol fiscal
se supun normelor tratatelor și, în special, regulilor de
concurență, în măsura în care aplicarea acestor norme nu
împiedică , în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care
le-a fost încredințată. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu
trebuie să fie afectată într -o măsură care contravine intereslor
135 Uniunii.
În cauza 59/75 („Pubblico Ministero c.Flavia Manghera și
alții”), pârâtul Manghera împreună cu alte persoane au introdus
pe teritoriul Italiei, după data de 1 ianuarie 1970, tutun prelucrat
și fabricat în statele comunitare. Legea italiană nr. 907 din 17
iulie 1942 a instaurat un monopol de stat pent ru fabricarea și
comercializarea tutunului, statul având astfel un drept exclusiv
de import pentru tutunul prelucrat. Conform respectivei legi,
fapta săvârșită de Manghera constituie o infracțiune, iar
împotriva acestuia și a celorlați participanți a încep ut urmărirea
penală.
Deoarece faptele incriminate au fost comise după încetarea
drepturilor de exclusivitate atașate monopolului statului, instanța
națională a suspendat judecata și a adresat CJE patru întrebări
preliminare:
1. Prin prima întrebare, instanța națională dorește să afle
dacă articolul 37 alin. (1) din TCEE (fost art. 31 din TCE, în
prezent art. 37 din TFUE) trebuie să fie interpretat în sensul
că, de la 31 decembrie 1969 (data încheierii perioadei de
tranziție), monopolul comercial al statelor tr ebuie să fie
restructurat, astfel încât să se elimine posibilitatea de a se
face discriminări împotriva exportatorilor comunitari, având
drept consecință dispariția dreptului exclusiv de import, în
raport cu celelalte state membre, de la 1 ianuarie 1970.
2. Prin a doua întrebare instanța națională dorește să afle
dacă articolul 37 alin. (1) din TCEE este direct aplicabil și
dacă acesta creează în favoarea persoanelor de drept
privat drepturi subiective pe care instanțele naționale sunt
obligate să le protejeze .
136 3. Prin a treia întrebare se dorește să se afle dacă este posibil
ca perso ane care nu sunt supuse monopolului să importe
pe teritoriul italian, în temeiul articolului 37 din tratat, după
1 ianuarie 1970, produse aflate sub regimul monopolului
tutunului pre văzut de legea națională italiană și originare
din țările comuniste, plătind toate taxele prevăzute pentru
acest tip de produse.
4. Prin a patra întrebare se dorește să se afle dacă Rezoluția
Consiliului din 21 aprilie 1970 poate modifica sfera de
aplicare a prevederilor articolului 37 alin. (1) din tratat, iar în
cazul unui răspuns afirmativ, dacă aceasta are ca efect
crearea de obligații pentru statele membre, eliminarea
imediată a restricțiilor la importul produselor supuse
monopolului, fără a fi necesară vreo altă măsură
comunitară, ducând astfel la decăderea din drepturile
exclusive ale monopolului tutunului.
Cu privire la prima întrebare, C urtea de Justiție a arătat că
dispozițiile care reglementează libera circulație a mărfurilor și în
special , a capitolului referitor la eliminarea restricțiilor cantitative
între statele membre, urmărește în mod imperartiv
restructurarea monopolurilor comerciale, astfel încât la
încheierea perioadei de tranziție să se asigure dispariția totală a
discriminărilor menționate.
În acest scop, alin. (2) prevede obligația statelor membre
de a nu îngrădi sfera de aplicare a prevederilor tratatului
referitoare la eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative
între acestea.
Conform Rezoluției Consiliului, drept ul exclusiv de import al
tutunului prelucrat aflat sub monopolul comercial al statului
137 reprezintă față de exportatorii comunitari o discriminare interzisă
de tratat.
Prin urmare, Curtea a răspuns că articolul 37 alin. (1) din
Tratatul CEE trebuie să fie in terpretat în sensul că, de la 31
decembrie 1969, orice monopol național cu caracter comercial
trebuie să fie restructurat, astfel încât să se elimine dreptul
exclusiv de a importa din alte state membre.
Cu privire la a doua întrebare, Curtea a arătat că, î n
conformitate cu tratatul, la încheierea perioadei de tranziție
trebuie să fie eliminate orice discriminări între resortisanții
statelor membre cu privire la condițiile de aprovizionare și de
desfacere, iar această obligație nu este subordonată adoptării
niciunei prevederi din partea statelor membre sau a Comunității,
putând fi, prin natura sa, invocată de către resortisanții celorlalte
state membre în fața instanțelor naționale.
Cu privire la a treia întrebare , Curtea a arătat că această
întrebare priveșt e aplicarea dreptului comunitar, și mai puțin
interpretarea acestuia, fiind de competența instanței naționale.
Cu privire la a patra întrebare, Curtea a arătat că prin
această rezoluție s -a urmărit să se pună capăt unei situații
contrare articolului 37 ali neatul (1), iar aceasta nu poate produce
față de persoanele de drept privat efecte juridice diferite de cele
prevăzute prin tratat.
Conform hotărârii CJE, articolul 37 alineatul (1) din Tratatul
CEE trebuie să fie interpretat în sensul că, de la 31 decembr ie
1969, orice monopol național cu caracter comercial trebuie să fie
restructurat astfel încât să se elimine dreptul exclusiv de a
importa din alte state membre. La încheierea perioadei de
tranziție, articolul 37 alineatul (1) poate fi invocat de către
138 resortisanții statelor membre în fața instanțelor naționale.
Rezoluția Consiliului din 21 aprilie 1970 nu modifică sfera de
aplicare a dispozițiilor articolului 37 alineatul (1)65.
Într-o altă cauză , Curtea de Justiție a hotărât următoarele:
• transmisia de mesa je televizate, inclusiv a celor cu un
caracter publicitar, se supune, ca atare, normelor tratatului
referitoare la prestările de servicii. Pe de altă parte,
schimburile comerciale de orice tipuri de materiale, aparate
de înregistrare sonore, filme și alte produse utilizate pentru
difuzarea de mesaje televizate se supun normelor
referitoare la libera circulație a mărfurilor;
• faptul că o întreprindere dintr -un stat membru beneficiază
de dreptul exclusiv de a transmite mesaje publicitare nu
este, ca atare, in compatibil cu libera circulație a produselor
pe care aceste mesaje intenționează să le promoveze.
Situația ar fi fost diferită dacă dreptul de exclusivitate ar fi
fost utilizat pentru favorizarea, în cadrul Comunității, a
anumitor canale comerciale sau a a numitor operatori
economici, în raport cu ceilalți;
• articolul 37 din tratat vizează schimburile de mărfuri și nu
se referă la monopolul asupra prestărilor de servicii;
• existența unui monopol al unei întreprinderi , căreia statul
membru i -a acordat, în temeiul articolului 90 din TCEE (fost
art. 86 din TCE, în prezent art. 106 din TFUE) , drepturi de
exclusivitate sau o extindere a acestor drepturi, care
urmează unei noi intervenții a statului, nu este în sine
incompat ibilă cu articolul 86 din TCEE (fost art. 82 din TCE,
65 Cauza 59/75, Pubblico Ministero c. Flavia Manghera și alții, Jurisprudența istorică a instanțelor
comunitare, c ulegere de rezumate, volumul I I, Institutul European din Româ nia, București, 200 9, p.
261-263.
139 în pre zent art. 102 din TFUE);
• chiar în cadrul articolului 90, interdicțiile prevăzute la
articolul 86 au un efect direct și dau naștere, pentru
justițiabili, la drepturi pe care instanțele naționale tr ebuie să
le protejeze;
• concesionarea dreptului exclusiv de a transmite mesaje
televizate nu constituie, în sine, o încălcare a articolului 7
din TCEE. Cu toate acestea, sunt incompatibile cu această
dispoziție comportamentele discriminatorii ale unei
întreprinderi care beneficiază de o astfel de exclusivitate în
raport cu resortisanții statelor member pe motive de
cetățenie66.
Conform art. 102 din TFUE e ste incompatibilă cu piața
internă și interzisă, în măsura în care poate afecta comerțul
dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una
sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute
pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta , în special , în:
(a) impunerea, direct sau indirect, a pr ețurilor de vânzare
sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare
inechitabile;
(b) limitează producția, comercializarea sau dezvoltarea
tehnică în dezavantajul consumatorilor;
(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor
condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora
un dezavantaj concurențial;
66 Cauza 155/73, Giuseppe Sacchi , Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare, c ulegere de
rezumate, volumul I I, Institutul European din România, București, 200 9, p. 183 -184.
140 (d) condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de
către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura
lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură
cu obiectul acestor contracte.
2.12. Explicații privind termenii uzitați
• Libera circulație a mărfurilor – este una dintre cele
patru libertăți fundamentale pe care se întemeiază
Piața comună. Libera circulație a mărfurilor implică
interzicerea între statele membre a taxelor vamale și
a altor taxe cu efect echivalent, adoptarea unui tarif
vamal comun pentru comerțul dintra statele membre
și statele terțe, interzicerea oricăror restricții
cantitative sau măsuri cu efect echivalent și
reorganizarea monopolurilor comerciale de stat.
• Mărfurile – produse evaluabile în bani și susceptibile ,
ca atare să formeze obiectul tranzacțiilor comerciale;
• Taxele vamale – sunt acele taxe care sunt percepute
de stat la ieșirea sau intrarea în țară a unor mărfuri și
care nu sunt percepute în cazul produselor
echivalente din producția internă;
• Taxa cu efect echivalent – este orice obligație
pecuniară, indiferent de mărimea, destinația și modul
de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict
al cuvîntului și care este impusă în mod unilateral
asupra mărfurilor autohtone sau străine pentru
simplul motiv că acestea traversează o frontieră și
care are ca efect scumpirea acestor mărfuri față de
cele autohtone ;
• Restricții cantitative – ansamblul regulilor sau
măsurilor administrative ce pot restrânge, total sau
parțial, în conformitate cu circu mstanțele, importul,
exportul sau tranzitul mărfurilor67;
• Măsuri cu efect echivalent resticțiilor cantitative
67 C-2/73, Riseria Luigi Geddo c. Ente Nazionale Risi (1993), REC p. 865.
141 – crearea pieței comune impunea și obligația pentru
statele membre de eliminare a restricțiilor cantitative
și a măsurilor cu efect echivalent res tricțiilor
cantitative. Articolul 36 din TFUE permite îns ă
legitimarea unor astfel de m ăsuri (interzicerea sau
restric ționarea importurilor, a exporturilor sau a
bunurilor aflate în tranzit) dac ă ele sunt justificate prin
rațiuni de moralitate public ă, ordine public ă, siguranță
public ă, de protecție a vieții persoanelor și a
animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare
a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare
artistică , istorică sau arheologică sau de protecție a
proprietății industriale și comerciale, cu condi ția ca
aceste m ăsuri s ă nu constituie discrimin ări arbitrare
sau restric ții deghizate în comer țul dintre statele
membre ale UE.
2.13. TEMĂ:
Precizați care sunt diferențe le dintre :
– taxele vamale și taxele cu efect echivalent taxelor
vamale ;
– restricțiile cantitative la import și la export și măsurile cu
efect echivalent acestora.
2.14. Întrebări, exerciții, aplicații
1. În ce cauză a definit Curtea de Justiție conceptul de
mărfuri ?
2. Monedele vechi de aur sunt considerare bunuri sau
mijloace obișnuite de plată ?
3. Cum pot fi clasificate mărfurile în funcție de
proveniența lor ?
4. Conform dispozițiilor din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene, ce implică Uniunea vamală ?
142 5. Care este componența Tarifului vamal comun ?
6. Cum a apreciat Curtea de Justiție taxa stabilită de
statul italian în cauza 7/68 „Arta italiană” ?
7. Nu toate taxele impuse în relațiile de import -export
dintre statele membre sunt considerate taxe cu efect
echivalent celor vamale. Curtea de Justiție a clarificat
aceste a specte. Precizați ce taxe nu vor fi considerate
taxe cu efect echivalent celor vamale.
8. Precizați c are sunt condițiile , stabilite de Curtea de
Justiție î n cauza 18/87 , Comisia c. Germania în care
taxele vamale nu pot fi calificate ca taxe cu efect
echivalen t unei taxe vamale.
9. În ce cauză a definit Curtea de Justiție noțiunea de
restricții cantitative ?
10. Enunțați definiția dată de Curtea de Justiție î n
cauza 8/74 („Dassonville” ).
11. Care a fost hotărârea Curții de Justiție în cauza
„Keck și Mithouard ” ?
12. În conformitate cu jurisprudența începând cu
„Cassis de Dijon”, ce sunt măsurile cu efect echivalent
?
13. Poate fi considerat impozitul intern ca o taxă cu
efect echivalent ?
14. Precizați în care cauz ă Curtea de Justiție a
restrâns aplicarea „Formulei Dassonville”.
15. Precizați care sunt excepțiile de la principiul
liberei circulații a mărfurilor , excepții care pot fi
invocate în baza art. 36 din TFUE.
16. În ce cauză au fost puse bazele principiului
143 recunoașterii mutuale în dreptul comunitar ?
17. Enumerați condițiile în care pot să fie invocate
excepțiile legale sau jurisprudențiale de la principiul
liberei circulații a mărfurilor .
18. Ce articol din TFUE a introdus regula rațiunii ?
19. Ce soluție a dat Curtea de Justiție în cauza
249/81 („Buy Irish”) ?
20. Activitatea monopolurilor de stat cu caracter
comercial poate avea efect restrictiv asupra liberei
circulații a mărfurilor ?
21. Precizați care a fost soluția Curții de Justiție și
argumentați această soluție în c azul C-383/2001 ( „De
Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told – og
Skattestyrelsen ”)68.
Situația de fapt este următoarea:
În Danermarca nu se produc automobile. De Danske
Bilimportorer (DBI) , o asociație daneză de importatori de
vehicule, a cumpărat în ianuarie 1999, un autovehicul nou,
marca Audi, pentru un preț total de 67.152 EURO, din care
40.066 EURO au fost plătiți cu titlul de taxă de înmatriculare.
DBI a solicitat rambursarea taxei autorităților fiscale daneze,
deoarece a considerat că a achitat taxa fără nici o justificare.
Cererea fii ndu-i respinsă, DBI a introdus recurs împotriva
Skatteministeriet (Ministerul Impozitelor și Accizelor), invocând
principiul libertății de circulație a mărfurilor.
În acest context, justiția daneză a întrebat CJE , dacă un
impozit indirect, perceput de un s tat membru, cum ar fi taxa de
68 Cazul C -383/2001, De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told – og Skattestyrelsen , Decizia
CJE din 17 iunie 2003, Culegerea 2003, p. I -6065.
144 înmatriculare, care se ridică pentru vehiculele noi la 105% din
prima tranșă de 52.800 DKK și la 180% din restul valorii
impozabile, poate constitui o măsură cu efect echivalent unei
restricții cantitative la import, fiind, di n acest motiv, incompatibilă
cu principiul liberei circulații a mărfurilor.
Conform art. 110 din TFUE:
„Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor
altor state membre impozite interne de orice natură mai mari
decât cele care se aplică, d irect sau indirect, produselor
naționale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor
state membre impozite interne de natură să protejeze indirect
alte sectoare de producție”.
2.15. Rezolvați următoarele teste grilă
1. Uniunea vamală a fost realizată încă din anul:
a) 1958
b) 1968
c) 1970
2. Teritoriul uniunii vamale cuprinde:
a. teritoriile statelor membre
b. teritoriile statelor membre, cu excep ția unor
teritorii, care, de și fac parte din teritoriile statelor
membre, nu sunt incluse în teritoriul vamal
c. teritoriile statelor membre exclusiv teritoriul
Principatului Monaco și San Marino
3. Spațiul Uniunii Economice și Monetare cuprinde:
a. teritoriul celor 27 de state membre
b. teritoriul statelor member ale UE care au introdus
moneda unică euro
145 c. teritoriul statelor nemembre UE care au introdus
moneda unică euro
4. Term enul de ”marfă” , în accep țiunea C JE are următorul
înțeles:
a. orice bun evaluabil în bani susceptibil să formeze
obiect al unor tranzacții comerciale;
b. orice bun evaluabil în bani;
c. orice bun evaluabil în bani susceptibil să formeze
obiect al unor tranzacții
5. Conceptul de “marfă” a fost definit in cauza:
a. Dassonville
b. Arta italiană
c. Cassis de Dijon
6. Taxele cu efect echivalent:
a. sunt importante din punctul de vedere al institu ției
care încasează banii
b. sunt impuse unilateral în statele membre de
autoritățile publice centrale sau locale
c. nu sunt cerute sub motiv că mărfurile trec frontiera
7. Taxele cu efect echivalent sunt interzise:
a. întotdeauna
b. în general
c. numai dacă au efect protec ționist
8. Taxa cu efect echivalent este:
a. orice obligație pecuniară, indiferent de mărimea,
destinația și modul său de aplicare, care este o
taxă vamală în sensul strict al cuvântulu i
b. orice obligație pecuniară, indiferent de mărimea,
destinația și modul său de aplicare, care nu este o
taxă vamală în sensul strict al cuvântului
c. orice obligație pecuniară, indiferent de mărimea,
destinația și modul său de aplicare, care nu este
146 impusă în mod unilateral
9. Nu sunt taxe cu efect echivalent:
a. taxele instituite în cadrul unilateral
b. taxele instituite în cadrul multilateral
c. taxele solicitate pentru orice servicii prestate
agenților economici
10. Restricțiile cantitative:
a. sunt admise între statele membr e ale UE
b. sunt interzise între statele membre ale UE
c. sunt admise între statele membre ale UE în
condițiile în care duc la restrângerea importurilor, a
exporturilor sau a mărfurilor în transit
10. Restricția cantitativă constă în:
a. interzicerea totală a importului, exportului sau a
tranzitului unor mărfuri ori în stabilirea unor
contingente sau cote la export sau la import
b. interzicerea par țială a importului, exportului sau a
tranzitului unor mărfuri
c. interzicerea importului sau expor tului unei anumite
cantități de marfa
11. Măsurile cu efect echivalent:
a. pot fi impuse de executiv
b. nu pot fi impuse de puterea judecătorească
c. pot fi impuse de Comisie
12. Printre măsurile cu efect echivalent se numără:
a. măsurile prin care li se solicită importatorilor să
verifice sistematic compoziția mărfurilor pentru a
stabili dacă aceasta corespunde sau nu indicațiilor
furnizorilor străini
b. măsurile prin care desfășurarea operațiunii de
import nu este condiționată de îndeplinirea
anumitor formalități cu m ar fi obținerea unei licențe
147 de import sau întocmirea unei declarații care să fie
vizată de organele administrative
c. măsurile naționale prin care cumpărătorii sunt
îndemnați să achiziționeze produse indigene sau
străine
13. Nu sunt considerate măsuri cu efec t echivalent:
a. măsurile care privesc fixarea prețurilor de vânzare
b. măsurile care privesc producția mărfurilor cum sunt
cele referitoare la denumirea, forma, dimensiunile,
greutatea sau compoziția mărfurilor
c. reglementările din statele membre care privesc
modalitățile de vânzare a bunurilor
14. Art. 3 6 din TFUE conține excep țiile de la libera
circulație a mărfurilor în sensul:
a. protecției tezaurelor naționale cu valoare artistică
istorică sau arheologică, motive ce țin de morală
publică, ordine publică, securitate publică, protecția
sănătății și vieții persoanelor, a animalelor, de
conservarea plantelor , protecția proprietății
industriale și comerciale
b. instituirii unor obstacole tarifare
c. caracterului economic al măsurilor vizate
15. Invocarea motivelor de la art. 3 6 din TFUE se
realizează însă sub controlul:
a. instanțelor interna ționale
b. CJE
c. Curții de Conturi
16. Enumerarea excep țiilor din art. 36 TFUE are caracter:
a. are caracter exemplificativ
b. are caracter dinamic pentru că sunt în continuă
dezvoltare
c. are caracter limitativ
148 17. Printre condi țiile care atrag excep țiile despre care se
face vorbire în art. 3 6 din TFUE și aplicarea excep țiilor
jurispruden țiale se numără:
a. caracterul discriminator al măsurii adoptate de
statul membru
b. existența unei măsuri de armonizare
c. posibilitatea ca rezultatul dorit să poată fi atins și
prin alte măsuri
18. Clauza de salvgardare este:
a. o clauză care sub controlul Comisiei, permite
instituirea unor măsuri naționale cu caracter
temporar sau nu, care sunt derogatorii de la
dispozițiile legale comunitare
b. conținută în dreptul intern
c. cuprinsă în Tratatul de la Nisa
19. Atunci când un stat dore ște să invoce clauza de
salvgardare:
a. anunță Parlamentul European prin parlamentarii
aleși
b. anunță CJCE prin judecătorul desemnat de stat
c. anunță Comisia
20. Clauza de salvgardare:
a. se materializează doar prin luarea de măsuri noi
b. se materializează nu doar prin men ținerea de
măsuri p reexistente
c. nu trebuie motivată în momentul notificării
organismelor europene
2.16. Bibliografie
1) Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a
revăzută și adăugită cu referiri la Tratatul de la
Lisabona,Editura Hamangiu, 2010;
149 2) Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii
Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010 ;
3) Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene,
Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV -a, Drept
comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreșan -Grigoriu
și Tudorel Ștefan, București, Editura Hamangiu, 2009;
4) Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea
Generală, Editura Lumina Lex, București, 200 7;
5) Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea
Specială, Politicile Comunitare, Editura Lumina Lex,
București, 2007;
6) Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan -Grigoriu, Drept
comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2007;
7) Tudorel Ștefan, Introducere în drep tul comunitar, București,
Editura C.H. Beck, 2006;
8) Camelia Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Curs pentru
învățământul la distanță, București, Editura Universității
Titu Maiorescu, 2005;
9) Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Servo -Sat, Arad, 2002;
10) Alfonso Mattera, Le marché unique européen, Jupiter,
Paris, 1990;
11) Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare,
culegere de rezumate, volumul I, Institutul European din
România, București, 2008;
12) Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare,
culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din
România, București, 2009;
13) Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Falvius
Costaș, Bogdan Ioniță, Curtea de Justiție Europeană.
Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucure ști,
2007;
14) Georgiana Tudor, Dragoș Cătălin, Jurisprudența
CJCE, Volumul I, Principiile dreptului comunitar.
Concurența. Libera circulație a mărfurilor, Editura C.H.
Beck , București, 2006 ;
15) Institutul European din România , GHID STILISTIC de
150 traducere în lim ba română pentru uzul traducătorilor
acquis -ului comunitar, ediția a V -a, revăzută și adăugită,
București, 2008;
16) Beatrice Andreșan -Grigoriu și Tudorel Ștefan,
Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată ,
Editura Hamangiu, 2010.
TEMA III
LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR
Cuprins:
3.1. Precizări prealabile
3.2. Reglementarea cetățeniei europene
3.3. Legislația relevantă p rivind libera circulație a persoanelor
3.3.1. Legislație primară
3.3.2. Legislație secundară
3.3.3. Jurisprudență selectivă
3.4. Libera circulație a lucrătorilor
3.4.1. Considerații generale
3.4.2. Conceptul de lucrători
3.4.3. Dreptul de ședere conferit lucrătorilor și familiilor
acestora
3.4.3.1. Introducere
3.4.3.2. Dreptul de i eșire, intrare și ședere
3.4.3.3. Dreptul de ședere pentru o perioadă mai
mare de trei luni
3.4.3.4. Eliberarea permiselor de ședere și
valabilitatea acestora
3.4.3.5. Păstrarea dreptului de ședere
151 3.4.3.6. Dreptul de ședere permanentă
3.5. Interzicerea discriminării
3.6. Excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor
3.6.1. Excepțiile prevăzute de Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene și în cadrul dreptului derivat
3.6.2. Excepțiile jurisprudențiale
3.7. Libertatea de stabilire
3.7.1. Reglementare
3.7.2. Dreptul de stabilire și activitatea sportivă
3.7.3. Dreptul de stabilire și calificările profesionale
3.7.4. Dreptul de stabilire și persoanele juridice
3.8. Interzicerea discriminărilor
3.9. Excepții de la prin cipiul dreptului de stabilire
3.10. Clauze de salvgardare
3.11.Explicații privind termenii uzitați
3.12. TEMĂ
3.13. Întrebări, exerciții, aplicații
3.14. Rezolvați următoarele teste grilă
3.15. Bibliografie
Obiective:
– cunoașterea , înțelegerea și însușir ea problematicii
liberei circulații a persoanelor;
– cunoașterea și înțelegerea evoluției principiului liberei
circulații a persoanelor;
– cunoașterea și înțelegerea condițiilor necesare pentru
dobândirea calitatea de "lucrător";
– cunoașterea și înțelegerea drepturilor lucrătorilor și a
excepțiilor permise;
– cunoașterea și înțelegerea principiului libertății de
stabilire;
– înțelegerea și interpretarea jurisprudenței Uniunii
Europene în ceea ce privește libera circulație a
persoanelor.
152
3.1. Precizări prealabile
Libera circulație a persoanelor este una din cele patru
libertăți fundamen tele ale dreptului comunitar, alături de libera
circulație a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor, fiind unul
dintre obiectivele fundamentale în vederea realizării pieței
comune.
Inițial, datorită obiectivelor pur economice ale Comunității
europene, Tratatul de la Roma nu a stabilit libertatea de
circulație a persoanelor ca un drept al a cestora de a se deplasa
oriunde în comunitate, libertatea respectivă fiind legată de
exercitarea unei activități profesionale (salarizată sau
independentă) și de conceptul de „lucrători ”.
Principiul libertății de circulație a persoanelor a fost
prevăzut, în Tratatul de instituire a Comunității Economice
Europene , în dispozițiile art. 3 aliniatul (1) litera (c) (în prezent
abrogat) din prima parte, intitulată „Principiile” .
Astfel, conform dispozițiilor art. 3 din TCEE, acțiunea
Comunității, presupune, pri ntre altele, și:
• eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale și a
restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor,
precum și a oricăror altor măsuri cu efect echivalent;
• stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale
comune în raport cu statele terțe;
• eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau
în calea liberei circulații a persoanelor, a serviciilor și a
capitalurilor .
Libera circulație a persoanelor a fost prevăzută în articolul
153 8a din TCE, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la
Maastricht : „Orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă
circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva
limitărilor și a condițiilor prevăzute de prezentul tratat și de
dispozițiile de aplicare ale acestuia”.
Datorită apariției și mai ales a dezvoltării pieței interne ,
libertatea de circulație a persoanelor, alături de celelalte libertăți
s-a extins, căpătând noi valențe. La baza acestei evoluții au stat
atât jurisprudența Curții de Just iție cât și activitatea legislativă a
instituțiilor Uniunii Europene .
Semnarea Acordului de la Schengen, la 14 iunie 1985 de
către Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg și R.F. Germania a
constituit un pas important în vederea realizării libertății de
circulaț ie a persoanelor.
Părțile contractante și -au propus prin semnare a acordului
să suprime controalele la frontierele comune și să le transfere la
frontierele externe.
Cinci ani mai târziu, în anul 1990, aceleași state au semn at
Convenția de aplicare a Acordului de la Schengen , iar, u lterior,
convenția a fost semnată de mar ea majoritate a statelor membre
ale UE de la acea dată, cu excepția Marii Britanii și Irlandei. Prin
semnarea acestei convenți i, libertatea de circulație a
persoanelor a căpătat noi dimensiuni .
Libera circulație a persoanelor a fost definită ca una din cel e
patru libertăți fundamentate ale pieței interne în urma semnării
Actului Unic European, act care a intrat în vigoare în anul 1987.
Conform modificărilor operate în Tratatul de instituire a
Comunității Europene, de dispozițiile Actului Unic European s -a
stabilit că, „ piața internă va reprezenta un spațiu fără granițe
154 interioare în care va fi garantată libera circulație a persoanelor ”.
Principiul libertății de circulație a persoanelor a primit noi
conotații prin semnarea Acordului Spațiului Economic Euro pean,
acord ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
În baza acestui acord, cetățenii statelor EFTA (Asociația
Europeană a Liberului Schimb) , cu excepția Elveției au primit
drept de liberă circulație. Astfel, se pot deplasa liber pe teritoriul
aparținân d UE și EFTA cetățenii acestor state și familiile lor69.
Temeiul juridic al liberei circulații a persoanelor îl constitui e,
în principal , dispozițiile art. 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE ),
care dispune următoarele:
(1) „Libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul
Uniunii” .
(2) „Libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări
pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în
ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și
celelalte condiț ii de muncă ”.
(3) „Sub rezerva restricțiilor justificate pe motiv de ordine
publică, siguranță publică și sănătate publică, libera
circulație a lucrătorilor implică dreptul:
a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă ;
b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor
membre ;
c) de ședere într -un stat membru pentru a desfășura o
activitate salarizată în conformitate cu actele de
putere și actele administrative care reglementează
încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv ;
69 A se vedea în acest sens: Tudor el Ștefan, Introducere în drept comunitar, București, Editura C.H.
Beck, p. 138 -139.
155 d) de a rămâne pe teri toriul unui stat membru după ce a
fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care
vor face obiectul unor regulamente de aplicare
adoptate de Comisie ”.
(4) „Dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în
administrația publică ”.
3.2. Reglementarea cetățeniei europene
Cetățenia UE a fost instituită prin dispozițiile Tratatului de
la Maastricht (1993), care a introdus în Tratatul CE, Partea a
doua, „Cetățenia Uniun ii”.
Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1), se instituie o cetățenie
a Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană având
naționalitatea unui stat membru.
Art. 8 alin. (2) dispune că cetățenii Uniunii se bucură de
drepturile și sunt supuși îndatoririlor prevăzute de tratat.
Tratatul de la Amsterdam a clarificat raportul dintre
cetățenia europeană și cetățenia națională, precizând că cea
dintâi o completează pe cea de -a doua, fără a o înlocui.
Conform Tratatului de la Lisabona, „cetățenia europeană”
se alătură „cetățeniei naționale” și o „completează”.
Tratatul de la Lisabona a modificat Tratatul de instituire a
Comunității Europene, astfel încât, partea a II-a din Tratatul
privind Funcționarea Uniunii Europene se intitulează în prezent,
„Nediscriminarea și Cetă țenia Uniunii ” (art. 18 – 25).
Cetățenia europeană se acordă automat cetățenilor statelor
156 membre ale Uniunii. Curtea de Justiție, în cauza 369/90
(„Micheletti”) a precizat că cetățenia se acordă și în cazul
persoanelor care au dublă cetățenie70.
Dispozițiile art. 20 din TFUE (fost art. 17 din TCE) stabilesc
următoarele:
„Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia
unui stat membru.
Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se
adaugă acesteia” .
Art. 20 alin. (2) stabilește că, cetățenii Uniunii se bucură de
drepturi și sunt supuși îndatoririlor prevăzute de tratat iar la pct.
(a) este prevăzut dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul
statelor membre .
Conform art. 21 (fostul art. 18 din TCE ) alin. (1), „Orice
cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe
teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor
prevăzute de prezentul tratat și de dispozițiile adoptate în
vederea aplicării sale ”.
Cetățenii Uniunii , care își au reședința într -un stat membru
și care nu sunt resortisanți ai acelui stat au dreptul de a alege și
de a fi aleși la alegerile locale din st atul membru în care își au
reședința, și la alegerile Parlamentului European , în aceleași
condiții ca și resortisanții acelui stat71.
Conform art. 2 3 din TFUE, cetățenii uniunii beneficiază de
protecție din partea autorităților d iplomatic e și consulare din
partea tuturor statelor membre , iar conform art. 2 4 din același
Tratat au dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și
70 CJCE, Cauza 369/90, Mario Vincente Micheletti, hot. din 7 iulie 1992, Culegere 1992, I -423.
71 Art. 22 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
157 de a se adresa Ombudsmanului european.
Alte dispoziții privitoare la cetățenii UE sunt cuprinse în
dispozițiile art. 15 din TFU E: instituțiile, organele, oficiile și
agențiile Uniunii trebuie să acționeze respectând în cel mai înalt
grad principiul transparenței, în scopul promovării unei bune
guvernări și asigurării participării societății civile,
Ultimul aliniat al art. 15 din TFUE stabilește că, Parlamentul
European și Consiliul trebuie să asigure publicarea
documentelor privind procedurile legislative.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
proclamată pentru prima oară la Nisa în 2000, a fost replocamată
în mod s olemn de către Parlamentul European, Consiliu și
Comisie la 12 decembrie 2007.
Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea
Europeană, stabilesc următoarele:
„Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile
prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12
decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică
cu cea a tratatelor.
Dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în nici un fel
competențele Un iunii astfel cum sunt definite în tratate.
Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în cartă se
interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII
al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu
luarea în consider are în mod corespunzător a explicațiilor
menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții ”.
Carta reglementează în Titlul V intitulat „ Drepturile
158 Cetățenilor ”, drepturile care decurg din calitatea de cetățean
european și anume:
– dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European
(art. 39);
– dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale
(art. 40);
– dreptul la o bună administrare (art. 41);
– dreptul de acces la documente (art. 42);
– ombudsmanul european (art. 43);
– dreptul de petiți onare (art. 44);
– libera circulație și ședere (art. 45);
– protecția diplomatică și consulară (art. 46).
Conform dispozițiilor art. 45 alin. (1), orice cetățean al
Uniunii are dreptul de circulație și de ședer e liberă pe teritoriul
statelor membre, iar, conform alin. (2), libertatea de circulație și
ședere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele,
resortisanților țărilor terțe, stabiliți legal pe teritoriul unui stat
membru.
Dispozițiile art. 15 din Cart ă stipulează că, orice persoană
are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă
sau acceptată în mod liber. Orice cetățean al Uniunii are
libertatea de a -și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se
stabili sau de a presta servicii în orice stat membru.
Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe
teritoriul statelor membre au dreptul la condiții de muncă
echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.
3.3. Legislația relevantă pentru libera circulație a
159 persoanelor
3.3.1. Legislație primară
– Articolul 1 8 din T FUE (interzice discriminarea pe bază de
cetățenie sau naționalitate );
– Articolul 20 – 24 din T FUE (cetățenia europeană);
– Articolul 45 – 48 din T FUE (lucrătorii );
– Articolele 4 9 – 54 din T FUE (dreptul de stabilire);
– Articolele 6 7, art. 77 – 80 din T FUE (vize, azil, imigrație și
alte politici în legătură cu libera circulație a persoanelor);
– Articolele 1 51 – 161 din TFUE (politica socială).
3.3.2. Legislație secundară
– Directiva Parlamentului European și a Consiliului
2004/38/CE din 29 aprilie 20 04 privind dreptul la libera
circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru
cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de
modificare a regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de
abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE,
72/194/CEE, 73/1 48/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,
90/364/CEE, 90/365/CEE, 93/96/CEE și a
Regulamentului (CEE) 1251/70/CEE;
– Directiva 2005/36/CE a Pralamentului European și a
Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea
calificărilor profesionale;
– Regulamentul Cons iliului nr. 1612/68 cu privire la libera
circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, modificat de
Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie 1976,
modificat de Regu lamentul Consiliului nr. 2434/92/CEE
din 27 iulie 1992;
160 – Directiva Consiliului 77/486/CE din 25 iulie 1977 privind
educația copiilor lucrătorilor migranți;
– Directiva Consiliului nr. 94/80/CEE prin care se prevăd
mecanisme detaliate referitoare la exercitarea dreptului
de vot și de a participa la alegerile pentru circumscripțiile
municipale pentru cetățenii Uniunii rezidenți într -un stat
membru ai cărui cetățeni nu sunt;
– Directiva Consiliului 73/183/CE din 28 iunie 1973 privind
abolirea restricțiilor pentru dreptul de stabilire și libera
circulație a serviciilor în domeniul activității liber
profesioniste pentru instituțiile bancare și financiare;
– Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1408/71 din 14 iunie
1971 referitor la aplicarea regimurilor de securitate
socială salariaților, lucrătorilor independenți și membrilor
familiilor acestora care se deplasează în interiorul
Comunității;
– Directiva 89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind
sistemul general de recunoaștere al diplomelor acordate
pentru completarea educației profesionale și pregătirea
cu o durată de 3 ani, modificată de Dir ectiva Consiliului
92/51/CE din 18 iunie 1992;
– Regulamentul Comisiei 539/2001/CE privind țările terțe
ale căror resortisanți trebuie să obțină vize de călătorie
și tranzit, modificat prin Regulamentele 453/2003 și
1932/2006.
3.3.3. Jurisprudență selectivă
– 2/74 Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”), [1974],
161 ECR 631 ;
– 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea
publică”) ;
– 71/76, Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des
avocats à la Cour de Paris ;
– 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publi că”);
– 115/78, Knoars, (1979), Rec, 399 ;
– 53/81, D. M. Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3
martie 1982, ECR, p. 1035 ;
– 292/89, The Queen contra Immigration Appeal Tribunal,
ex parte Gustaff Desiderius. Antonissen, din 26 februarie
1991, ECR, 1991, p . I-745;
– 306/89, Comisia c. Grecia, [1991] ECR I -5863 ;
– 3/90, Bernini c. Minister van Onderwijs en
Wetenschappen [1992] ECR I – 1071 ;
– 4/91, Annegret Bleis c. Ministerul Educației Naționale ;
– 267/91 și C – 268/91, Decizia Curții din 24.11.1993,
Acțiune penală împotriva domnilor Bernard Keck și
Daniel Mithouard („Libera circulație a mărfurilor –
Interzicerea revânzării în pierdere”) ;
– 415/93, Union Royale Belge des Sociétés de Football
Association ASBL & others v. Jean -Marc Bosman ;
– 134/95, USSL, [1997] ECR I -195;
– 85/96, Martinez Sala c. Freistaat Bayern, Decizia Curții din
12 mai 1998, Culegerea 1998, p. I – 2691 ;
– 350/96 Clean Car Autoservice GmbH c.
Landeshauptmann von Wien (1998) ECR I – 2521;
– 212/1997, Centros Ltd c. Erhvervs – og
Selskabsstyrelsen, Decizia CJE din 9 martie 1999;
162 – 260/97, Unibank A/S c. Flemming G. Christensen, [1999]
ECR I -3717;
– 337/97, CPM Meeusen c. Hoofddirectie van de Informatie
Beheer Groep [1999] ECR I – 3289 ;
– 184/1999, G rzelczyk c. Centre Public d’aide sociale
d’Ottignies -Louvain -la-Neuve, Decizia CJE din
20.09.2001 ;
– 268/99, Aldona Malgorzata Jany and Others and
Staatssecretaris van Justitie, 20 noiembrie 2001, ECR I –
8615 ;
– 74/36, B. N. O. Walrave și L. J. N. Koch c. Asso ciation
Union Cycliste Internationale, Koninklijke Nederlandsche
Wielren Unie și Federación Española Ciclismo ;
– 405/01, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante
Espanola c. Administracion del Estado (2003), ECR I –
10391 ;
– 413/01, Franca Ninni -Orasche c. B undesminister für
Wissenschaft, Verkehr und Kunst, ECR I -13187 ;
– 71/02 Comisia c. Portugalia [2004] ECR I – 5645 ;
– 50/06, Comisia c. Regatul Țărilor de Jos .
3.4. Libera circulație a lucrătorilor
3.4.1. Considerații generale
Dreptul de liberă circulație a lucrătorilor este reglementat de
prevederile Capitolului I, intitulat „ Lucrătorii ” din Titlul IV, „ Libera
circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor ”, Partea a
III-a din TFUE, „ Politicile și acțiunile interne ale Uniunii ”.
163 Prevederea de bază – din capitol – este cea cuprinsă în art.
45 din TFUE (fost art. 39 din TCE) care dispune:
• libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul
Uniunii;
• libera circulație implică eliminarea discriminărilor pe
motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în
ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și
celelalte condiții de muncă;
• sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine
publică, siguranță publică și sănătate publică , libera
circulație implică drept ul:
▪ de a accepta ofertele reale de încadrare în
muncă;
▪ de a circula liber în acest scop pe teritoriul
statelor membre;
▪ de ședere într -un stat membru , pentru a
desfășura o activitate salarizată în conformitate
cu legile, regulamentele și normele
administrat ive care reglementează încadrarea în
muncă a lucrătorilor statului respectiv;
▪ de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după
ce a fost încadrat în muncă în acest stat , în
condițiile care vor face obiectul unor regulamente
adoptate de Comisie .
• exceptarea exercitării dreptului privind posturile din
administrația publică ( alin. (4) din art. 45 stabilește că,
dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în
administrația publică).
164 Dispozițiile articolului 45 reglementează, de asemenea și
dreptul la „tratament egal”, în baza art. 12 din TCEE, care
reglementează instituția nediscrminării.
Mai mult, reglementările articolului 45 au efect direct, ele
putând fi invocate în raport cu autoritățile nați onale ale statelor
membre cât și cu angajatorul.
Dreptul prevăzut de art. 45 din TFUE a fost definit și în
legislația secundară , adoptată de către instituțiile Uniunii
Europene, cel mai recent act adoptat în acest sens fiind Directiva
Parlamentului Europ ean și a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie
2004 , privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul
statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor
acestora . Datorită faptului că se aplică tuturor cetățenilor UE și nu
numai luc rătorilor și famiilor lor, în literatura de specialitate mai
este denumită și „directiva cetățeniei”.
Principala legislație secundară de care beneficiază lucrătorii
migranți este Regulamentul Consiliului nr. 1612/68/CEE al
Consiliului din 15 octom brie 196 8 cu privire la libera circulație a
lucrătorilor în cadrul Comunității , care conferă lucrătorilor
comunitari și copiilor acestora dreptul la egalitate de tratament
cu lucrătorii statului gazdă, în ceea ce privește munca,
remunerația, condițiile de muncă, i nclusiv avantajele sociale.
Regulamentul 1612/68/CEE (modificat de Regulamentul
Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie 1976, de Regu lamentul
Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27 iulie 1992 și de Directiva
2004/38/CE ) stabilește la art. 1 alin. (1) că , „Orice resortisant al
unui stat membru, indiferent de reședința sa, are dreptul de
acces la o activitate salariată și de a desfășura această activitate
165 pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu actele cu putere
de lege și cu actele administrative care reglementează
încadrarea în muncă a resortisanților statului respectiv ”.
Mai mult, alin. (2) dispun e că „Acesta beneficiază, în
special, pe teritoriul unui alt stat membru, de aceeași prioritate
ca și resortisanții statului respectiv în ceea ce privește accesul la
locurile de muncă disponibile ”.
Regulamentul conține dispoziții privind:
– calificarea noțiunii de lucrător;
– stabilirea condițiilor de muncă;
– avantajele sociale și fiscale acordate lucrătorilor;
– accesul la o locuință;
– accesul la formare profesională etc.
Regulamentul 1612/68 a consacrat irevocabil principiul
nediscriminării sau al egalității de tratament, printr -o clauză de
salvgardare, prevăzută la articolul 20.
Conform dispozițiilor articolul 20, a tunci când într -un stat
membru există sau se prevăd perturbări pe propria piață a
muncii, care ar putea amenința serios nivelul de trai și gradul de
ocupare a forței de muncă într-o anumită regiune sau în cadrul
unei profesii, acel stat are obligația să informeaz e Comisia și
celelalte state membre și să furnizează toate detaliile relevante.
Statele membre și Comisia trebuie să adopt e orice măsură utilă
în materie de informare, astfel încât lucrătorii din cadrul
Comunității să nu se orienteze spre locuri le de muncă din
regiunea sau profesia respectivă.
Directiva 2004/38/CE a înlocuit Directiva 64/221/CEE, care
reglementa principalele derogări de la regulile privind libera
circulație și a restrâns mai mult măsura în care statele membre
166 pot deroga de la cerințe le liberei circulații. A înlocuit, de
asemenea, Directiva 68/360/CEE, care reglementa formalitățile și
condițiile de intrare și de rezidență ale lucrătorilor și ale
persoanelor care desfășoară o activitate independentă, a
modificat Regulamentul (CEE) 1612/ 68, care detaliază principiul
tratamentului egal și precizează multe dintre drepturile și
libertățile fundamentale ale lucrătorilor și ale familiilor lor , și a
înlocuit Regulamentul (CEE) 1251/70 privind condițiile în care
lucrătorii și familiile lor pot r ămâne pe teritoriul unui stat membru
ulterior pensionării lucrătorului, a incapacității permanente de
muncă sau a decesului acestuia.
Directiva 2004/38/CE a introdus o serie de prevederi noi,
cum ar fi dreptul de ședere permanentă și o prevedere care
permi te statelor membre să restrîngă drepturile în caz de abuz
sau de fraudă. Mai mult, directiva cuprinde, de asemenea, multe
din hotărârile Curții de Justiție referitoare la prevederile relevante
ale legislației anterioare.
3.4.2. Conceptul de lucrători
În baza principiului liberei circulații a lucrătorilor, fiecare
cetățean are dreptul de a circula liber într -un alt stat membru,
pentru a desfășura o activitate salarizată și pentru a se stabili în
statul respectiv. Mai mult, are dreptul la protecție împo triva
discriminării în ceea ce privește încadrarea în muncă,
remunerarea și celelalte condiții de muncă.
Libera circulație nu trebuie confundată cu libertatea de a
presta servicii, care cuprinde dreptul întreprinderilor de a presta
servicii în alt stat mem bru și de a -și trimite temporar, în acest
167 scop, proprii lucrători pentru a desfășura activitățile necesare.
Lucrătorii detașați în contextul prestării de servicii intră sub
incidența Directivei 96/71/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 16 dece mbrie 1996 privind detașarea lucrătorilor
în cadrul furnizării de servicii.
Fiecare resortisant al unui stat membru are dreptul de a
desfășura o activitate în alt stat membru.
În prima fază, de această libertate a beneficiat doar
individul având calitatea de lucrător sau furnizor de servicii.
Principiul liberei circulații a persoanelor a evoluat în
contextul creării pieței interne, alături de celelalte libertăți,
evoluția datorându -se atât jurisprudenței Curții de Justiție, cât și
activității legislative a instituțiilor Uniunii.
Acest principiu, libertatea de circulație a lucrătorilor, se
aplică pe întreg teritoriu statelor membre și pe teritoriul Spațiului
Economic European. Referitor la Spațiul Schengen , este
asigurată doar circulația fără control la fro ntierele interne a
persoanelor.
Curtea de Justiție a definit conceptul de „lucrător ”, noțiunea
nefiind definită nici de Tratat și nici de legislațiile statelor
membre. C urtea de Justiție a considerat că definirea
„lucrătorulu i” nu poate face obiectul unor definiții naționale sau al
unor interpretări restrictive, fiind o chestiune de drept comunitar
și nu de drept național: „Această noțiune trebuie definită în
conformitate cu criterii obiective, care disting relația de muncă
prin referire la drepturile și îndatoririle vizate. Trăsătura esențială
a unei relații de muncă, însă, este aceea că pentru o anumită
perioadă de timp, o persoană prestează o activitate pentru și sub
conducerea unei alte persoane, în schimbul căreia primește o
168 remunerație ”72.
Deci, pentru a defini conceptul de „lucrător ”, Curtea de
Justiție a pornit de la existența unui raport de muncă. În Cauza
C – 337/97, Curtea a considerat că orice persoană care
îndeplinește activități de serviciu care sunt reale și efective, cu
excluder ea activităților atât de mărunte încât ar putea fi
considerate ca fiind pur marginale și accesorii trebuie tratată ca
lucrător73. Activitatea respectivă trebuie să fie o activitate de
subordonare și nu una independentă în sensul art. 4 9 din TFUE
pentru a pu tea fi calificată ca loc de muncă. Se consideră că este
esențial ca o persoana să presteze o activitate pentru sau sub
conducerea unei alte persoane, pentru o perioadă de timp, iar în
schimbul muncii să primească o remunerație. Activitatea pe care
o desfăș oară lucrătorul, trebuie să fie o activitate „economică ” și
„remunerată ”.
Un raport de subordonare permite diferențierea lucrătorilor
de persoanele care desfășoară activități independente. Într -un
raport de subordonare, munca implică determinarea de către
angajator a activității, a remunerației și a condițiilor de lucru74.
Lucrătorii care desfășoară activități independente execută
sarcini pe propria răspundere și pot fi astfel răspunzători pentru
daunele provocate, deoarece își asumă riscul economic al
întreprinderii.
Criteriul cel mai important pentru a clarifica dacă o persoană
este sau nu lucrător este natura muncii în sine.
72 Cauza C – 350/96 , Clean Car Autoservice GmbH c. Landeshauptmann von Wien [1998] ECR I –
2521, Cauza C – 3/90, Bernini c. Minister van Onderwijs en Wetenschappen [1992] ECR I – 1071.
73 Cauza C – 337/97 , C.P.M.meeusen c. Hoofddirectie van de Informatie Beheer Groep [1999] ECR I –
3289.
74 Cauza C -268/99, Aldona Malgorzata Jany and Others and Staatssecretaris van Justitie, 20
noiembrie 2001, ECR I -8615.
169 Curtea de Justiție a susținut în mod sistematic că o
persoană trebuie să desfășoare o activitate cu valoare
economică autentică și r eală, cu excepția activităților la o scară
atât de redusă încât ar putea fi considerate ca fiind doar
marginalii și auxiliare. Ocuparea unui loc de muncă de scurtă
durată, programul de lucru limitat sau productivitatea scăzută nu
pot împiedica însă, un cet ățean al Uniunii să fie considerat drept
lucrător. Trebuie luate în considerare toate circumstanțele
cazului în ceea ce privește natura activităților respective precum
și raportul de muncă75.
Lucrătorii cu normă parțială, stagiarii și lucrătorii au pair
intră în categoria de lucrători, dacă activitatea lor este reală și
autentică. Nu trebuie să se țină cont de durata scurtă a ocupării
locului de muncă în ceea ce privește durata totală a șederii
persoanei respective în statul membru gazdă.
Astfel p utem defini muncitorul sau lucrătorul ca fiind orice
persoană care efectuează pentru altul și sub îndrumarea
acestuia, o muncă reală și autentică, pentru care va fi plătit.
Cetățenii UE care au reședința într -un stat membru și
lucrează în alt stat membru (lucrătorii transfrontalieri), sunt de
asemenea reglementați de normele Uniunii privind libera
circulație a lucrătorilor în statul membru în care sunt angajați.
În faza i nițială, dreptul comunitar nu acorda libertate de
circulație celor care își căutau de lucru76.
În timp, d reptul de liberă circulație s -a extins și la persoanele
care își c ăutau de lucru în alt stat membru. Statele membre trebuie
să permită accesul acestora pe teritoriul lor pentru a studia piața
7 Cauza C – 413/01, Franca Ninni -Orasche c. Bundesminis ter für Wissenschaft, Verkehr und Kunst,
ECR I -13187.
76 Cauza 53/81, Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3 martie 1982, ECR p. 1035.
170 forței de muncă și pentru a depune diligențele necesare de a se
angaja. Celui care caută de lucru i se poate cere de către statul
membru să părăsească teritoriul după 6 luni de la intrare, d acă nu
face dovada că este în continuare în căutarea unui loc de muncă
și are șanse să fie angajat.
În cauza 292/89, Antonissen, Curtea de Justiție a extins
câmpul de aplicare a art. 45 din TFUE și a stabilit că dispozițiile
alin. (3) ale art. 45 se aplică și celor care își caută de lucru, deși
înainte de această hotărâre, se considera că libertatea de
circulație a unui lucrător permite deplasarea acestuia pe teritoriul
altui stat membru ca răspuns la o ofertă deja existentă.
Astfel, hotărârea Curții extin de câmpul de aplicare al art. 45
și la un „lucrător potențial”, care ajunge pe teritoriul statului
membru cu scopul de a -și căuta de lucru, fără ca în prealabil, să fi
avut o ofertă de muncă de la un angajator din acel stat77.
În cauza 53/81 („Levin”)78, Cur tea de Justiție a interpretat un
alt aspect privind noțiunea de „lucrător”, și anume deplasarea pe
teritoriul unui stat membru, fără intenția de a lucra.
Astfel, Curtea a hotărât următoarele:
• dispozițiile dreptului comunitar privitoare la libera circulație
a lucrătorilor se referă și la un resortisant al unui stat
membru care exercită pe teritoriul altui stat membru o
activitate salariată din care câștigă venituri mai mici decât
venitul considerat în statul respectiv ca fiind minimul de
subzistență, indifer ent dacă această persoană își
completează veniturile obținute din activitatea salariată cu
77 Cauza C -292/89, The Queen contra Immigration Appeal Tribunal, ex parte Gustaff Desiderius.
Antonissen, din 26 f ebruarie 1991, ECR, 1991, p. I -745.
78 Cauza C -53/81, D. M. Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3 martie 1982, ECR, p. 1035.
171 alte venituri, atingând valoarea minimă necesară sau dacă
aceasta se mulțumește cu mijloace de întreținere inferioare
acestui minim, cu condiția ca acesta să exercit e o activitate
salariată reală și efectivă ;
• motivele posibile care l -au putut determina pe lucrătorul
unui stat membru să caute un loc de muncă în alt stat
membru nu au nici o importanță în ceea ce privește dreptul
său de intrare sau de ședere pe teritoriu l statului menționat
ultima dată, având în vedere că acesta exercită sau dorește
să exercite o activitate reală și efectivă pe teritoriul său.
În privința dispozițiilor care reglementează libera circulați e
a lucrătorilor, art. 4 8 din TFUE dispune următoarele că,
Parlamentul European și Consiliul adoptă , în domeniul securității
sociale , măsurile necesare pentru asigurarea liberei circulații a
lucrătorilor.
Tot art. 48 prevede că, măsurile pe care Parlamentul
European și Consiliul trebuie să le ia p entru a asigura lucrătorilor
migranți și succesorilor lor în drepturi:
cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către
diferitele legislații interne, în vederea dobândirii și păstrării
dreptului la prestații, precum și pentru calcularea acestora ;
– plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile
statelor membre.
3.4.3. Dreptul de ședere conferit lucrătorilor și
familiilor acestora
3.4.3.1. Introducere
172
Inițial, a fost adoptată Directiva 68/360, cu scopul de a
facilita libertatea de circulație și de a elimina restricțiile cu privire
la lucrători. În prezent, această directivă a fost abrogată și a fost
înlocuită cu prevederile Directivei 2004/38 privind dr eptul la libera
circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii
Uniunii și membrii familiilor acestora , directivă care cuprinde
definiția „membrilor de familie” în articolele 2 și 3.
Directiva 2004/38/CE , reglementează următoarele
aspecte:
– condițiile exercitării dreptului de liberă circulație și ședere
pe teritoriul statelor membre de către cetățenii Uniunii și
membrii familiilor lor;
– dreptul de ședere permanentă pentru resortisanții UE și
familiile lor după cinci ani de ședere legală neîntreruptă
într-un alt stat membru;
– limitele prevăzute pentru drepturile menționate mai sus ,
pe motive de ordine publică, siguranță publică sau
sănătate publică;
– protecția împotriva expulzării, garanții procedurale.
Astfel, sunt recunoscu te următoarele drepturi:
1. Dreptul de ieșire (art. 4)
2. Dreptul de intrare (art. 5)
3. Dreptul de ședere:
a) pe o perioadă de maxim 3 luni (art. 6)
b) pe o perioadă mai mare de 3 luni (art. 7)
4. Drepturi conexe:
173 – dreptul de a se angaja sau de a desfășura o activitate
independentă (art. 23);
– dreptul la egalitate de tratament (art. 24).
Conform art. 3 din Directiva 2004/38/CE, aceasta se aplică:
1. tuturor cetățenilor Uniunii care se mută sau își au
reședința într -un stat membru, altul decât cel ai cărui
resortisanți sunt;
2. membrilor familiilor lor , care îi însoțesc sau care li se
alătură ;
3. oricăror alți membri ai familiei, indiferent de naționalitatea
lor, care nu se încadrează în definiția de la art. 2 pct. (2)
și care, în țara din care au venit, se află î n întreținerea
sau sunt membri ai gospodăriei cetățeanului Uniunii care
beneficiază de dreptul de ședere cu titlul principal sau ,
dacă , din motive grave de sănătate este necesară în
mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei
de către cetățeanu l Uniunii;
4. partenerului cu care cetățeanul Uniunii are o relație
durabilă, atestată corespunzător.
Statul membru gazdă trebuie să întreprindă o examinare
amanunțită a situației personale a cetățeanului în cauză și
implicit să justifice refuzul acordării d reptului de intrare sau
ședere a acestor persoane.
Directiva 2004/38/CE a fost transpusă în legislația internă
prin O.U.G. nr. 102/2005 din 14 iulie 2005 privind libera circulație
pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii
Europene și Spațiului Economic European. Acest act normativ
174 se aplică doar cetățenilor celorlalte state membre ale Uniunii
Europene și membrilor de familie ai acestora.
Dreptul la liberă circulație în țară și în străinătate al
cetățenilor români este garantat de Con stituția României în
prevederile art. 25 alin. (1) și de Legea nr. 248/2005 privind
regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.
Conform art. 25 alin. (1) din Constituția României „ Dreptul
la liberă circulație, în țară și străinătate, este garantat. Legea
stabilește condițiile exercitării acestui drept”.
Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a
cetățenilor români în străinătate prevede în art. 1 : „Prezenta lege
stabilește condițiile în care cetățenii români î și pot exercita
dreptul la liberă circulație în străinătate, precum și limitele
exercitării acestui drept”. Iar, art. 38 din lege stabilește care sunt
situațiile în care libera circulație a cetățenilor români poate fi
restricționată.
Restrângerea exercităr ii dreptului la liberă circulație în
străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o
perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu privire la
următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr -un stat
în baza unui acord de readmisie încheiat între România
și acel stat;
b) cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui
stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să
o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor
României sau, după ca z, relațiilor bilaterale dintre
România și acel stat.
175 Regulamentul nr. 1612/68, privitor la libera circulație a
lucrătorilor în interiorul Uniunii , stipulează la art. 10 că , membrii
familiei lucrătorului salariat au dreptul să se instaleze pe teritoriul
țării din Uniune unde lucrătorul respectiv își desfășoară
activitatea, iar Directiva nr. 73/148 cuprinde, la art icolul 1
dispoziții similare referitoare la membrii familiei lucrătorului
independent și la membrii familiei persoanei care este
destinatară a u nui serviciu.
Membrii familiei se pot deplasa pe teritoriul țării de primire,
chiar dacă nu au cetățenia unui stat din Uniune , familia beneficiind
de aceleași drepturi.
Conform dispozițiilor art. 2 din Directiva 2004/38/CE prin
„membru de familie ” se înțelege:
• soțul /soția ;
• partenerul /partenera cu care cetățeanul Uniunii a contractat
un parteneriat înregistrat, în temeiul legislației unui stat
membru, dacă potrivit legisla ției statului membru gazdă
parteneriatele înregistrate sunt considerate drept
echivalente căsătoriei și în conformitate cu condițiile
prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă;
• descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care
se află în întreținerea sa, precum și descendenții direcți ai
soțului sau ai partenerului;
• ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului
sau ai partenerului.
Prin „ stat membru gazdă ” se înțelege statul membru în care
se deplasează un cetățean al Uniunii în scopul de a -și exercita
dreptul de liberă circulație și ședere.
Dreptul membrilor familiei este un drept derivat, nu unul
176 propriu. Membrii familiei se pot stabili pe teritoriul țării de primire
inclusiv în situația în c are nu locuiesc împreună cu lucrătorul
respectiv.
3.4.3.2. Dreptul de ieșire, intrare și ședere
Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și
ședere pe teritoriul statelor membre pentru toți cetățenii Uniunii
și membrii familiilor acestora a abrog at și a înlocuit prevederile
Directivei 68/360, directivă adoptată cu scopul de a facilita
libertatea de circulație și de a elimina restricțiile cu privire la
lucrători, parțial și prin clarificarea cerințelor de formă referitoare
la dreptul de intrare și de ședere al neresortisanților.
Directiva 2004/38/CE prin dispozițiile sale întărește
mijloacele de protecție materiale și procedurale ale lucrătorilor
migranți, extinde într -o oarecare măsură categoria membrilor de
familie protejați și limitează situațiil e în care statele pot deroga
de la drepturile de liberă circulație sau le pot restrânge.
Mai mult, ea definește în articolele 2 și 3 ce înseamnă
„membrii de familie ”. Articolul 6 din directivă recunoaște un drept
inițial de intrare și de ședere pentru cel mult trei luni tuturor
cetățenilor UE și familiilor acestora, fără îndeplinirea altor condiții
în afară de prezentarea unei cărți de identitate sau a unui
pașaport. Directiva mai recunoaște în preambulul său și statutul
provizoriul al persoanei aflate în c ăutarea unui loc de muncă.
Conform art. 7 din directivă, toți cetățenii Uniunii au dreptul
de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai
mare de trei luni dacă:
– sunt salariați sau exercită o activitate independentă în
177 statul membru gazdă, sau
– au suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor
lor, astfel încât să nu devină o povara pentru sistemul de
asistență socială al statului membru gazdă în timpul
perioadei de ședere și posedă o asigurare medicala
cuprinzătoare, valabilă în statul membru gazdă, sau
– sunt înscriși într -o instituție privată sau publică, acreditată
sau finanțată de către statul membru gazdă , pe baza
legislației sau practicilor sale administrative, cu scopul
principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională,
și
– posedă o asigurare medicală cuprinzătoare în statul
membru gazd ă și asigură autoritatea națională
competentă, printr -o de clarație sau o altă procedură
echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente
resurse pentru ei înșiși și pentru membrii de familie,
astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de
asistență socială al statului membru gazdă în timpul
perioadei d e ședere, sau
– sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui
cetățean al Uniunii care îndeplinește condițiile
menționate anterior.
3.4.3.3. Dreptul de ședere pentru o perioadă mai
mare de trei luni
Articolul 8 din Directiva 2004/38/CE prevede că , pentr u
perioade de ședere ce depășesc trei luni, lucrătorilor și familiilor lor
li se poate solicita să se înregistreze la autoritățile statului gazdă și
178 că pot primi, la prezentarea unui pașaport valabil sau a unei cărți
de identitate și a confirmării de angaj are, un certificat de
înregistrare ca dovadă a dreptului lor de ședere.
Termenul de înregistrare este de cel puțin trei luni de la data
sosirii. Nerespectarea cerinței de înregistrare de către persoana
respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de sancțiu ni
nediscriminatorii și proporționale.
3.4.3.4. Eliberarea permiselor de ședere și
valabilitatea acestora
Sistemul anterior al permiselor de ședere prevăzut de
Directiva 68/360, deși a fost înlocuit cu o procedură de
înregistrare mai simplă pentru lucrătorii și familiile lor s -a păstrat
în ceea ce privește membrii de familie care nu sunt resortisanți
ai UE, acestora trebuind să li se emită un permis conform art. 9
și 10.
Dreptul de ședere al membrilor de familie ai unui cetățean al
Uniunii, care nu sunt resortisa nți ai unui stat membru, se confirmă
prin eliberarea documentului intitulat „Permis de ședere pentru un
membru de familie al unui cetățean al Uniunii”, în termen de cel
mult 6 luni de la data la care aceștia prezintă cererea.
Pentru eliberarea permisului de ședere, statele membre
solicită prezentarea următoarelor documente:
• un pașaport valabil;
• un document care să ateste existența unei relații de familie
sau a unui parteneriat înregistrat;
• certificatul de înregistrare sau, în absența unui sistem de
înregistrare, orice altă dovadă că cetățeanul Uniunii pe care
179 îl însoțesc sau căruia i se alătură își are reședință în statul
membru gazdă;
• un document eliberat de autoritatea relevantă din țara de
origine sau țara din care au sosit, care să ates te că
persoanele în cauză se află în întreținerea ori sunt membri i
ai gospodăriei cetățeanului Uniunii, ori o dovadă a
existenței unor probleme grave de sănătate care să
necesite îngrijirea personală a membrului familiei de către
cetățeanul Uniunii. Permis ul de ședere este valabil timp de
cinci ani de la data eliberării sau pe perioada prevăzută de
ședere a cetățeanului Uniunii, dacă această perioadă este
mai mică de cinci ani79.
Valabilitatea permisului de ședere nu este afectată de:
• absențe temporare care nu depășesc șase luni pe an;
• anumite absențe mai mari ca durată datorate serviciului
militar obligatoriu;
• o absență de maximum 12 luni consecutive, determinată
de motive precum sarcina, nașterea, boli grave, studiu sau
formare profesională , etc.
Articolu l 4 impune statelor membre să acorde cetățenilor
Uniunii, care au o carte de identitate valabilă sau un pașaport
valabil (cu o perioadă de valabilitate de cel puțin cinci ani) și
membrilor familiilor lor, care nu sunt resortisanți ai unui stat
membru și ca re dețin un pașaport valabil, dreptul de a părăsi
teritoriul unui stat membru pentru a merge să muncească în alt stat
membru. Nu se poate impune acestor persoane nici o cerință
79 A se vedea în acest sens: Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan – Grigoriu, op. cit., p. 397.
180 privind viza de ieșire sau o formalitate echivalentă.
Conform articolului 5 din aceeași directivă, statele membre
acordă cetățenilor Uniunii permisiunea să intre pe teritoriul lor
dacă au o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil și
acordă membrilor familiilor acestora, care nu sunt resortisanți ai
unui stat membru, perm isiunea să intre pe teritoriul lor dacă au
pașaport valabil.
Nici o viză de intrare sau o formalitate echivalentă nu poate
fi impusă cetățenilor Uniunii. Singurii membri de familie ai unui
cetățean al UE, resortisanți ai unei țări terțe, care pot fi supuși
unei cerințe de viză sunt cei la care se referă Regulamentul (CE)
539/2001, care enumeră țările terțe ale căror resortisanți trebuie
să dețină vize la momentul traversării frontierelor externe,
precum și – în cazul Regatului Unit și al Irlandei, care nu participă
la politica comună a UE privind vizele – cei prevăzuți în dreptul
național. Viza trebuie să fie eliberată în mod gratuit și cât mai
urgent posibil, iar cei care dețin un permis de ședere valabil emis
de un stat membru în temeiul articolului 9 sunt exonerați de
această cerință. Mai mult, articolul 5 alineatul (4) din Directivă
prevede că , în cazul în care resortisantul UE sau membrul de
familie nu are documentele sau vizele solicitate, statul membru
le va oferi toate mijloacele rezonabile să obțină documentele, să
li se aducă sau să dovedească prin alte mijloace c ă beneficiază
de dreptul de circulație și ședere.
3.4.3.5. Păstrarea dreptului de ședere
Articolul 7 aliniatul (3) din Directiva 2004/38 reglementează
situația foștilor lucrători care, deși au încetat să lucreze,
181 păstrează unele dintre drepturile lucrătorilor, p entru ei și familiile
lor.
Articolul se referă la următoarea categorie de persoane:
– cetățenii care se află în incapacitate temporară de
muncă datorată unei boli sau a unui accident;
– cetățenii care se află în șomaj involuntar după ce au fost
angajați timp de peste un an și s -au înscris la oficiul de
plasare a forței de muncă în calitate de persoane aflate
în căutarea unui loc de muncă;
– cetățenii care se află în șomaj involuntar după ce au fost
angajați cu un contract de muncă pe termen limitat , cu
durata de sub un an sau după ce au devenit șomeri în
mod involuntar în timpul primelor 12 luni și s -au
înregistrat la oficiul de plasare a forțelor de muncă ca
persoane aflate în căutarea unui loc de muncă . În acest
caz directiva prevede că statutul d e lucrător poate fi
păstrat pentru cel puțin șase luni;
– cetățenii care au început un stagiu de formare
profesională. Cu excepția cazului în care se află în șomaj
involuntar, menținerea statutului de lucrător presupune
ca pregătirea să aibă legătură cu acti vitatea profesională
anterioară.
3.4.3.6. Dreptul de ședere permanentă
Directiva 2004/38/CE a introdus și o serie de prevederi noi,
cum ar fi dreptul de ședere permanentă pentru cetățenii UE și
familiile lor, care au rămas în mod legal pentru o perioadă
182 neîntre ruptă de cinci ani pe teritoriul statului gazdă și o
prevedere care permite statelor membre să restrângă drepturile
în caz de abuz sau de fraudă.
Dispozițiile art. 16 alin. (1) stabilesc următoarele: „Cetățenii
Uniunii care și -au avut reședința legală pe t eritoriul statului
membru gazd ă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani
dobândesc dreptul de ședere permanentă pe teritoriul acestuia ”.
Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul membrilor de familie care
nu au cetățenia unui stat membru dar care au avut reședința
legală împreună cu cetățeanul Uniunii în statul membru gazd ă în
cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani.
Continuitatea șederii nu este afect ată de absențe
temporare care nu depășesc un total de șase luni pe an sau de
absențe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului
militar obligatoriu ori de o absență de maxim douăspre zece luni
consecutive determinată de motive importante, prec um sarcina
și nașterea, boli grave, studiile sau formare profesională ori
detașarea în alt stat membru sau într -o țară terță. Odată
dobândit, dreptul de ședere permanentă se pierde numai în
cazul unei absențe din statul membru gazdă pe o perioadă care
depă șește doi ani consecutivi.
Prin derogare de la dispozițiile articolului 16, dreptul de
ședere permanentă în statul membru gazdă se acordă înaintea
încheierii unei perioade neîntrerupte de ședere de cinci ani în
cazurile în care:
• lucratorul care desfășoară o activitate salariată sau
independentă, în momentul în care și -a încetat activitatea,
a împlinit vârsta prevăzută de legislația statului membru
respectiv , în vederea pensionării pentru limită de vârstă, ori
183 lucrătorul care a încetat activitatea salariat ă ca urmare a
pensionarii anticipate , a lucrat în statul membru respectiv
cel puțin în cursul ultimelor douăsprezece luni precedente
și și-a avut reședința pe teritoriul acestuia pe o perioada
neîntreruptă mai mare de trei ani. În cazul în care le gislația
statului membru gazdă nu acordă dreptul la pensie pentru
limită de vârstă anumitor categorii de lucrători care
desfășoară activități independente, se consideră că este
îndeplinită condiția de vârstă de îndată ce beneficiarul a
împlinit vârsta de 6 0 de ani;
• lucratorul care desfășoară o activitate salariată sau
independentă care, avându -și reședința în statul membru
gazdă timp de cel puțin doi ani, încetează să -și desfășoare
activitatea din cauza unei incapacități permanente de
muncă. În cazul în car e această incapacitate este rezultatul
unui accident de muncă sau al unei boli profesionale care
îndreptățește persoana respectivă la o prestație plătită
integral sau parțial de o instituție publică a statului membru
gazdă, nu este necesară îndeplinirea ni ci unei condiții
privind durata șederii;
• lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau
independentă care, după trei ani de muncă și ședere
neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazdă,
desfășoară o activitate salariată sau independentă pe
teritoriul unui alt stat membru dar își păstrează reședința
pe teritoriul statului membru gazdă pe care se întoarce, de
obicei, în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămână.
Indiferent de cetățenie, membrii familiei unui lucrator care
184 desfășoară o activitat e salariată sau independent ă și care
locuiesc împreun ă cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă
au dreptul de ședere permanentă în statul membru respectiv,
dacă lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau
independenta a dobândit el însuși dr eptul de ședere permanentă
pe teritoriul acestui stat membru.
Cu toate acestea, în cazul in care lucratorul care
desfășoară o activitate salariată sau independentă decedează în
cursul perioadei de activitate, dar înainte de a dobândi dreptul
de ședere perm anentă în statul membru gazdă , în temeiul
alineatului (1) din art. 17, membrii familiei sale care locuiesc
împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă
dobândesc dreptul de ședere permanentă în statul respectiv cu
condiția ca:
• la data survenirii decesului, lucrătorul care a desfășurat o
activitate salariată sau independentă să își fi avut reședința
pe teritoriul statului membru respectiv timp de doi ani
neîntrerupți , sau
• decesul să fi fost urmare a unui accident de muncă sau a
unei boli profesiona le, sau
• soțul supraviețuitor să iși fi pierdut cetățenia statului
membru respectiv ca urmare a căsătoriei cu lucrătorul care
a desfășurat o activitate salariată sau independentă.
Membrii familiei unui cetățean al Uniunii menționați la
articolul 12 alineatul (2) și la articolul 13 alineatul (2), care
îndeplinesc condițiile prevăzute de directivă dobândesc dreptul
de ședere permanentă după ce și -au avut reședința legală în
statul mem bru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
185 Statele membre eliberează cetățenilor Uniunii care au drept
de ședere permanent ă, după verificarea duratei șederii, un
document care atestă șederea permanentă la data depunerii
cererii. Acest document se e liberează cât mai curând posibil.
În termen de șase luni de la data depunerii cererii, statele
membre eliberează un permis de ședere permanentă membrilor
de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care
beneficiază de dreptul de ședere permanen tă. Permisul de
ședere permanentă se reînnoiește de drept la fiecare zece ani.
Cererea de permis de ședere permanentă se depune înainte de
expirarea primului permis de ședere. Nerespectarea obligației de
a solicita un permis de ședere permanentă de către pers oana
respectivă este pasibilă de sancțiuni nediscriminatorii și
proporțional e. O întrerupere a șederii care nu depășește doi ani
consecutivi nu afectează valabilitatea permisului de ședere
permanentă. Continuitatea șederii este întreruptă de o decizie de
expulzare pusă în executare cu privire la persoana în cauză.
Dreptul de ședere și dreptul de ședere permanentă privesc
întregul teritoriu al statului membru gazdă. Statele membre pot
impune restricții teritoriale privind dreptul de ședere și dreptul de
șede re permanentă numai dacă restricțiile respective se aplică
și resortisanților lor.
Indiferent de cetățenie, membrii familiei unui cetățean al
Uniunii care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere
permanentă într -un stat membru au dreptul să desfășoare o
activitate salariată sau independentă în statul respectiv.
Decesul sau plecarea cetățeanului Uniunii din statul
membru gazd ă nu afectează dreptul de ședere al membrilor săi
de familie , care sunt resortisanți ai unui stat membru.
186 Divorțul, anularea căsători ei cetățeanului Uniunii sau
încetarea partene riatului său înregistrat, nu afectează dreptul de
ședere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanți ai unui
stat membru. Cetățenii Uniunii care și -au avut reședința legală
în statul membru gazdă pe o pe rioadă neîntreruptă de cinci ani
au dreptul de ședere permanentă în statul respectiv. Această
regulă se aplică și în cazul membrilor de familie care nu sunt
resortisanți ai unui stat membru și care și -au avut reședința
legală împreună cu cetățeanul Uniunii în statul membru gazdă,
pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
3.5. Interzicerea discriminării
Conform legislației Uniunii Europene, lucrătorii beneficiază de
anumite drepturi și nu pot fi tratați mai rău ca naționalii.
Astfel, din jurisprudența Curții de Justiție rezultă o serie de
motive care pot constitui acțiuni de discriminare.
Angajarea lucrătorilor condiționată de cetățenie sau de
domiciliu, imposibilitatea de a beneficia de anumite reglementări
sociale, o impozitare mai sever ă sunt acțiuni care au fost
considerate de Curtea de Justiție, ca acțiuni de discriminare.
Un ex emplu în acest sens îl constituie și hotărârea Curții de
Justiție din 20.09.2001 în cauza C – 184/1999 („ Grzelczyk”).
Domnul Grzelczyk, student, de cetățenie f ranceză, a urmat
timp de trei ani cursurile unei universități belgiene, plătindu -și
studiile prin angajarea în diferite slujbe mărunte și obținerea de
credite. La începutul celui de -al patrulea an de studii, a solicitat
un beneficiu belgian al securității sociale, cunoscut ca alocația
de minimă subzistență – ,,minimex”. Cererea i -a fost refuzată.
187 Curtea a stabilit, că art. 12 și 17 din TCE împiedică
autoritățile belgiene să condiționeze acordarea minimex de
încadrarea în condițiile prevăzute de Regulamentul
1612/68/CEE. Argumentul Curții a fost acela că legislația
belgiană relevantă declara eligibil solicitantul care nu este
belgian numai daca i se aplică Regulamentul nr. 1612/68/CEE
privind libertatea de circulație a lucrătorilor în Comunitate.
Regulamentul în cauză se aplică lucrătorilor, și nu studenților iar
dacă ar fi fost cetățean belgian, ar fi avut dreptul la alocație.
Instanța belgiană a concluzionat că reclamantul nu este lucrător,
dar avea dubii în ceea ce privește compatibilitatea legislației
belgiene cu art. 12 și 17 din TCE. Instanța belgiană a solicitat o
interpretare preliminară Curții de Justiție.
Curtea a statuat că rezultă clar din legislația belgiană că un
student belgian, ce s -ar afla în aceeași situație cu domnul
Grzelczyk, ar beneficia d e mini mex, ceea ce conduce la ideea
că ne aflăm în prezența unui caz de discriminare pe bază de
cetățenie, care, în principiu, este interzis de art. 12 din TCE.
Totuși, art. 12 trebuie interpretat împreună cu prevederile
tratatului referitoare la cetățeni a Uniunii, art. 17 din TCE pentru
a-i determina domeniul de aplicare.
Curtea a analizat apoi legislația secundară relevantă pentru
studenți și anume Directiva nr. 93/96/CEE privind dreptul de
rezidență al studenților – subliniind că directiva nu conține
prevederi pentru alocarea de beneficii sociale studenților
rezidenți în statul membru gazdă, dar nici nu interzice acest
lucru. De aceea, Curtea a hotărât că art. 12 și 17 din TCE
împiedică autoritățile belgiene să condiționeze acordarea
minimex de încadrare a în condițiile prevăzute de Regulamentul
188 nr. 1612/68/CEE80.
În concluzie, Curtea de Justiție a stabilit că a avut loc o
discriminare pe motiv de naționalitate.
În Decizia din 12 mai 1998, Cauza C – 85/1996, C urtea de
Justiție a statuat, că dreptul comunitar se opune cerințelor unui
stat membru ca resortisanții alt or state membre autorizați să aibă
reședința pe teritoriul său să prezinte un permis de ședere
conform, eliberat de administrația națională, pentru a beneficiat
de o alocație de creștere a copilului, cât timp cetățenii statului
respectiv trebuie doar să ai bă domiciliul sau reședința obișnuită
în acest stat membru81.
3.6. Excepții de la principiul liberei circulații a
persoanelor
Excepțiile de la principiul liberei circulații a persoanelor
sunt, pe de -o parte, cele reglementate de Tratatul privind
funcționarea U niunii Europene și de dreptul derivat, iar, pe de
altă parte, excepțiile jurisprudențiale.
3.6.1. Excepțiile prevăzute de Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene și în cadrul
dreptului derivat
În baza dispozițiilor TFUE și a actelor adoptate de instituțiile
80 Cauza C – 184/1999, Grzelczyk c. Centre Public d’aide sociale d’Ottignies -Louvain -la-Neuve, Decizia
CJE din 20.09.2001, Culegerea 2001, p. I – 6193.
81 Cauza C – 85/96, Martinez Sala c. Freistaat Bayern, Decizia Curții din 12 mai 1998, Culegerea 1998, p. I
– 2691.
189 Uniunii, statele membre pot institui, în anumite situații, restricții
de la principiul liberei circulații a persoanelor.
Astfel, limitele aduse acestui principiu se pot clasifica în
două categorii:
• Măsuri care se întemeiază pe disp ozițiile art. 45 alin. (4) din
TFUE și care au fost stabilite în funcție de natura sau
caracteristicile unor activități profesionale;
• Măsuri care au fost instituite luându -se în considerare
conduita resortisanților statelor membre. În baza acestor
măsuri, țările din Uniune pot să refuze intrarea și șederea
persoanelor de cetățenie străină pe teritoriul lor. Refuzul
poate fi să fie justificat prin motive care țin de ordine
publică, siguranță publică și sănătate publică82.
Prima categorie de măsuri se întemeiază pe prevederile art.
45 alin. (4) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Excepția prevăzută în alin. (4) al articolului 45 din TFUE (fost
art. 39 din TCE) se referă la încadrarea în administrația publică.
Astfel, aceste dispoziții situează în afara domeniului de aplicare
al primelor trei aliniate din art. 45, o serie de locuri de muncă, ce
implică participarea directă sau indirectă la exercitarea puterii
publice și a funcțiilor care au ca obiect protejarea intereselor
generale ale statului sau ale altor colectivități publice.
Jurisprudența a statuat faptul că, statele membre nu pot
considera , o anumită funcție ca făcând parte din administrația
publică , numai pe baza numelui sau a denumirii acelei funcții sau
pentru simplul fapt că atribuțiile funcției sunt guvernate de
82 A se vede a în acest sens: Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo -Sat, Arad,
2002, p. 137.
190 dreptul public. Astfel, un stat nu poate încadra anumite activități,
de exemplul de tip economic sau social, în sfera derogării
prevăzute de Tratat, prin simpla includere a acestora în domeniu l
dreptului public al statului și prin asumarea responsabilității
îndeplinirii lor83.
Curtea de Justiție a considerat că scopul acestor prevederi
ale Tratatului erau de a permite statelor membre să rezerve
propriilor cetățeni posturile din administrația pub lică, deoarece ,
se consideră că , posturile respective implică o legătură specială
de loialitate și reciprocitate a drepturilor și îndatoririlor între stat
și angajat84.
Cauza 4/91 (Annegret Blies c. Ministerul Educației
Naționale) are ca obiect o acțiune pr elminară cu privire la
interpretarea articolului 48 alin. (4) din TCEE (fost art. 39 alin. (4)
TCE, în prezent art. 45 alin. (4) din TFUE), formulată de către
Tribunalul administrativ din Paris, în cadrul litigiului între
Ministerul Educației Naționale fra ncez și o resortisantă de
cetățenie germană, care a solicitat înscrierea sa la concursul de
obținere a certificatului de aptitudine, în calitate de cadru didactic
în învățământul german de gradul doi.
Cererea acesteia a fost refuzată de către directorul de
recrutare din Ministerul Educației Naționale pe motiv de
cetățenie, iar solicitanta a atacat ierarhic decizia în cauză la
Ministerul Educației Naționale. Ca urmare a lipsei unui răspuns
din partea ministrului, d -na Bleis a introdus o acțiune în anulare
la Tribunalul din Paris împotriva deciziei de respingere implicite,
care rezultă din această tăcere.
83 Cauza C – 405/01 , Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Espanola c. Administracion del Estado
(2003) , ECR I – 10391.
84 Paul Craig, Gráinne de Burc a, op. cit., p. 952.
191 La rîndul său, Tribunalul din Paris a considerat că
validitatea deciziei atacate depindea de interpretarea art. 48 alin.
(4) din TCEE și a solicitat Curții s ă se pronunțe cu titlul
preliminar, cu privire la întrebarea dacă postul de cadru didactic
pe bază de certificat din învățământul secundar al instituțiilor de
învățământ public francez constituie un post în administrația
publică.
Potrivit jurisprudenței co nstante a Curții de Justiție, prin
posturi în administrația publică se înțelege, în sensul alineatului
(4) al articolului 48 din TCEE, un ansamblu de posturi care
comportă o participare directă sau indirectă la exercitarea
autorității publice și a funcțiil or, care au ca obiect apărarea
intereselor generale ale statului și a altor colectivități publice și
care, prin acestea, presupun, din partea titularilor, existența unui
raport special de solidaritate față de stat, cât și a reciprocității
drepturilor și ob ligațiilor care reprezintă fundamentul legăturii de
cetățenie.
Posturile excluse sunt numai cele susceptibile să prezinte
caracteristici ale activităților specifice ale administrației, ținând
seama de atribuțiile și responsabilitățile care le sunt inerente.
Curtea s -a pronunțat deja, în sensul că aceste condiții
foarte stricte nu sunt îndeplinite în cazul cadrelor didactice
stagiare și a lectorilor de limbi străine85.
În cauza 152/73, Giovanni Maria Sotgiu c. Deutsche
Bundespost („Egalitate de tratament pentru lucrătorii resortisanți
din statele membre”), Curtea de Justiție a hotărât următoarele:
– Articolul 45 alin. (4) din TFUE se interpretează în sensul
85 Cauza 4/91, Annegret Bleis c. Ministerul Educației Naționale, Daniel Ivan, Hotărâri recente și
consacrate ale Curții de Justiție a Comunităților Europene, Editura C.H. Beck, 2007, p. 79 -81.
192 că excepția prevăzută de această dispoziție privește
exclusiv accesul la posturile din administrația publică.
Dispoziția respectivă nu poate justifica existența unor
măsuri discriminatorii în privința remunerării sau a altor
condiții de muncă împotriva lucrătorilor admiși în serviciul
administrativ. Natura rapor tului juridic dintre lucrător și
administrație este irelvantă în această privință;
– Articolul 7 alineatele (1) și (4) din Regulamentul
1612/68/CEE se interpretează în sensul că indemnizația
de separare, în măsura în care compensează
inconvenientele suferite de lucrătorul separat de căminul
său, reprezintă o remunerație suplimentară și se
încadrează în noțiunea de „condiții de muncă”, fără a fi
necesar să se clarifice dacă plata este efectuată în
temeiul unei obligații legale sau contractuale, ori ca o
simplă opțiune a statului, în calitate de angajator.
Normele privind egalitatea de tratament, prevăzute atât de
tratat cât și la articolul 7 din Regulamentul 1612/68/CEE, interzic
nu numai discriminarea evidentă pe motiv de cetățenie, ci și
toate formele disimul ate de discriminare care, prin aplicarea altor
criterii de diferențiere, conduc de fapt la același rezultat. Luarea
în considerare, ca un criteriu de acordare a indemnizației de
separare, a faptului că un lucrător are domiciliul în alt stat
membru poate, î n funcție de împrejurări, să constituie o
discriminare interzisă. Acest lucru nu este valabil în cazul în care
regimul unei astfel de indemnizații ține cont de diferențele
obiective dintre situațiile lucrătorilor ca urmare a faptului că își au
domiciliul p e teritoriul național sau în străinătate la data încadrării
în post.
193
A doua categorie de măsuri care justifică, potrivit Tratatului
privind Funcționarea Uniunii Europene, derogări de la principiul
liberei circulații a persoanelor sunt cele bazate pe motive de
ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
Articolul 45 alin. (3) din T FUE permite statelor membre să
deroge, din motive de ordine publică, siguranță publică sau
sănătate publică de la principiul liber ei circulați i a lucrătorilor și a
dreptului de stabilire precum și de la principiul privind libera
circulație a serviciilor.
La data la care era în vigoare, Directiva 64/221/CEE a
Consiliului privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la
circulația și șederea străinilor justificate de motive de ordine
publică, siguranță publică și sănătate publică prevedea
următoarele:
– măsurile de ordine publică sau de siguranță publică
trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul
personal al individului care face obiectul acesteia ;
– simpla exi stență a unor condamnări penale nu poate
constitui în mod automat temei pentru luarea măsurilor.
Prevederile art. 27 – 33 din Capitolul VI „ Restr ângerea
dreptului de intrare și dreptului de ședere pentru motive de
ordine public ă, siguran ță publica sau sanatate public ă” din
Directiva 2004/38/CCE abrogă și înlocuiesc dispozițiile Directiv ei
64/221/CCE și încorporează majoritatea jurisprudenței relevante
a Curții de Justiție.
Dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CCE stabilesc
principiile generale c u privire la limitarea dreptului de intrare și
194 de ședere.
Astfel, conform acestor dispoziții, statele membre pot
restrânge libertatea de circula ție și de ședere a cet ățenilor
Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cet ățenie,
pentru motive d e ordine public ă, siguran ță public ă sau s ănătate
public ă. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Măsurile luate de către state, din motive de ordine public ă
sau siguran ță public ă, trebuie să respect e principiul
propor ționalit ății și să se întemeiaz e exclusiv pe conduita
persoanei în cauza. Condamnarile penale anterioare nu pot
justifica în sine luarea unor asemenea m ăsuri. Conduita
persoanei în cauz ă trebuie s ă constituie o amenin țare real ă,
prezent ă și suficient de grava la adresa unui interes fundamental
al societ ății. Nu pot fi acceptate motiv ări care nu sunt direct
legate de caz sau care sunt legate de considera ții de preven ție
general ă.
Pentru a stabili dac ă persoana respectiva reprezint ă un
pericol pentru ordinea public ă sau siguran ța public ă, la
eliberarea certificatului de înregistrare sau, în absen ța unui
sistem de înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la
intrarea persoanei respective pe teritoriul s ău sau de la data la
care persoana și-a semnalat prezen ța pe teritoriul său, în
conformitate cu articolul 5 alineatul (5) din directivă, ori la
eliberarea permisului de ședere, statul membru gazd ă poate, în
cazul în care consider ă indispensabil, s ă ceara statului membru
de origine sau, dac ă este necesar, altor state membre sa îi
furnizeze informa ții privind antecedentele persoanei respective.
Aceast ă consultare nu poate avea un caracter sistematic. Statul
membru consultat are obligația să răspund ă în termen de doua
195 luni.
Articolul 5 aliniatu l (5) din directivă stabilește faptul că, un
stat membru poate cere unei persoane să -și raporteze prezența
pe teritoriul său într -un termen rezonabil și nediscriminatoriu.
Nerespectarea acestei cerințe poate face persoana respectivă
pasibilă de sancțiuni n ediscriminatorii și proporționale.
Ultimul aliniat al art. 27 stabilește obligația statului membru
care a eliberat pa șaportul sau cartea de identitate de a permite
titularului documentului care a fost expulzat , din motive de ordine
public ă, siguran ță publi că sau sanatate public ă, de pe teritoriul
altui stat membru , să reintre pe teritoriul s ău făra nici o
formalitate, chiar daca documentul nu mai este valabil sau dac ă
cetățenia titularului este contestat ă.
Dispozițiile art. 28 din directivă intitulat “Prote cția expulzării”
stabilesc următoarele:
• înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul s ău
din motive de ordine public ă sau siguran ță public ă, statul
membru gazd ă ia în considerare diver și factori precum
durata șederii individului respectiv pe teritoriul s ău, vârsta
acestuia, starea lui de s ănătate, situa ția sa familial ă și
economic ă, integrarea sa social ă și cultural ă în statul
membru gazd ă și legaturile sale cu țara de origine ;
• statul membru gazd ă nu poate lua o decizie de expulzare
împotriva unui cet ățean al Uniunii sau a membrilor familiei
sale, indiferent de cet ățenie, care au dob ândit dreptul de
ședere permanent ă pe teritoriul s ău, cu excep ția cazurilor
în care exist ă motive imperative de ordin e public ă sau
sigurant ă public ă;
• nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva cet ățenilor
196 Uniunii, indiferent de cet ățenia acestora, cu excep ția
cazului in care decizia se bazeaz ă pe motive imperative de
siguran ță publica definite de statele membre, da ca ace știa:
o și-au avut re ședința în statul membru gazd ă în cei
zece ani anteriori , sau
o sunt minori, cu excep ția cazului în care expulzarea
este în interesul copilului, în conformitate cu
Conven ția Organiza ției Na țiunilor Unite privind
drepturile co pilului, încheiat ă la 20 noiembrie 1989.
Dispozițiile art. 29 din directivă intitulat “Sănătatea publică”
stabilesc:
• singurele boli care justific ă măsuri de restric ționare a liberei
circula ții sunt bolile cu poten țial epidemic, astfel cum sunt
acestea def inite de documentele relevante ale Organiza ției
Mondiale a San ătății, precum și alte boli infec țioase sau
parazitare contagioase, dac ă acestea fac obiectul unor
dispozi ții de protec ție ce se aplic ă resortisan ților din statul
membru gazd ă – alin. (1);
• bolile ce se declan șează după o perioad ă de trei luni de la
data sosirii nu pot motiva expulzarea de pe teritoriul
respectiv – alin. (2);
• dacă există indicii serioase c ă acest lucru este necesar,
într-un termen de trei luni de la data sosirii, statele membre
pot supune beneficiarii dreptului de ședere unui examen
medical gratuit, care s ă ateste c ă nu sufer ă de nici una
dintre bolile men ționate la primul alineat. Aceste examene
medicale nu pot fi impuse în mod sistematic – alin. (3) .
197 Conform dispozițiilor art. 30 alin. (1) din directivă, persoanele
interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie
adoptat ă în temeiul articolului 27 alineatul (1), astfel încât să
poată înțelege con ținutul notific ării și implica țiile aceste ia. Mai
mult, p ersoanele interesate trebuie informate în mod precis și
complet cu privire la motivele de ordine public ă, siguran ță
public ă sau s ănătate public ă pe care se bazeaz ă decizia luat ă în
cazul lor, cu excep ția situa țiilor în care acest lucru este contrar
intereselor siguran ței statului.
Notificarea trebuie să conțină următoarele informații:
• instan ța judecatoreasc ă sau autoritatea administrativ ă la
care persoana interesat ă poate contesta decizia ,
• termenul pentru contestare , și, dacă este cazul ,
• termenul acordat persoanei respective pentru a p ărăsi
teritoriul statului membru.
Cu excep ția unor cazuri de urgen ță, motivate corespunzator,
termenul acordat pentru p ărăsirea teritoriului nu poate fi mai mic
de o luna de la data notific ării.
Dispozițiile art. 31 din directivă intitulat “ Garan ții procedurale ”
stabilesc modalitatea p ersoanele interesate de a se apăra și de
a apela l a căile judiciare de atac , în statul membru gazdă și, dac ă
este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie
luată împotriva lor din motive de ordine public ă, siguran ță public ă
sau s ănătate public ă.
În cazul in care contestarea deciziei de expulzare este însoțită
de o cerere de luare a unor măsuri vremelnice de suspendare a
execut ării deciziei, expulzare a efectiv ă a persoanei de pe
teritoriu nu se poate face înainte de luarea ordonan ței privind
măsurile vremelnice, cu excep ția cazurilor în care:
198 • decizia de expulzare se întemeiaz ă pe o hot ărâre
judecatoreasc ă anterioar ă, sau
• persoanele în cauz ă au avut anterior acces la o cale
judiciar ă de atac , sau
• decizia de expulzare se întemeiaz ă pe motive imperative
de siguran ță public ă, în conformitate cu articolul 28
alineatul (3).
Căile de atac permit examinarea legalit ății deciziei, precum și
a faptelor și împrejur ărilor pe care se bazeaz ă măsura propus ă.
Acestea asigur ă că decizia nu are caracter dispropor ționat, în
special având în vedere cerin țele prevazute la articolul 28.
Statele membre pot refuza prezen ța persoanei respective pe
teritoriul lor pe p arcursul exercit ării căilor de atac, dar nu o pot
împiedica s ă își formuleze personal ap ărările, cu excep ția
cazurilor când prezen ța sa ar putea cauza perturb ări grave ale
ordinii și siguran ței publice sau c ând calea de atac prive ște
refuzul accesului pe teritoriul respectiv.
Dispozițiile articolului 32 din directivă intitulat “ Efectele în timp
ale interdic ției de intrare pe teritoriu ”, stabilesc următoarele:
• persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a
intrării pe teritoriu pent ru motive de ordine public ă,
siguran ță public ă sau s ănătate public ă, pot prezenta o
cerere pentru ridicarea interdic ției după o perioad ă de timp
rezonabil ă, în func ție de împrejur ări și, în orice caz, dup ă
trei ani de la executarea hotărârii definitive de interzicere a
intrării care a fost pronun țată în mod valabil în conformitate
cu dreptul comunitar, prezent ând probe ce atest ă că s-a
produs o schimbare efectiv ă a împrejur ărilor care au
justificat decizia de interzicere a intr ării pronun țată
199 împotriva lor. Statul membru în cauza ia o decizie privind
aceast ă cerere în termen de șase luni de la prezentarea
acesteia ;
• persoanele mentionate la primul aliniat nu au dreptul de
intrare pe teritoriul statului membru respectiv în perioada în
care cererea lor este analizat ă.
Dispozițiile articolului 33 din directivă referitoare la expulzare
stabilesc următoarele:
• expulzarea poate fi dispus ă de statul membru gazd ă ca
pedeaps ă sau masur ă accesorie a unei pedepse privative
de libertate numai cu respectarea c erintelor prev ăzute la
articolele 27, 28 si 29 din directivă;
• în cazul în care decizia de expulzare men ționat ă la alineatul
(1) este pus ă în executare dup ă mai mult de doi ani de la
emiterea sa, statul membru verific ă dacă persoana
respectiv ă continu ă să constituie un pericol real și actual la
adresa ordin ii publice sau a siguran ței publice și stabile ște
dacă de la data emiterii deciziei de expulzare s -a produs
vreo schimbare efectiv ă a împrejur ărilor.
În cauza C – 50/06 (Comisia c. Regatul Țărilor de Jos )
având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor
formulate în temeiul articolului 226 din Tratatul CE, introdusă la 31
ianuarie 2006, Comisia Comunităților Europene a solicitat Curții să
constate că, Regatul Țări lor de Jos nu și -a îndeplinit obligațiile ce
îi revin, datorită faptului că nu aplică cetățenilor Directiva
64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coor –
donarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea
străinilor, justificate de motive de ordine publică, siguranță publică
200 și sănătate publică, ci le aplică acestora legislația generală privind
străinii, care permite stabilirea unei legături sistematice și
automate între o condamnare penală și o măsură de expulzare.
Conform a rticolul 18 alin. (1) TCE (în prezent art. 21 din
TFUE) orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și
ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și a
condițiilor prevăzute de Tratatul CE și de dispozițiile adoptate în
vederea aplicării acestuia.
Curtea de Justiție a stabilit că, Regatul Țărilor de Jos, prin
faptul că nu aplică cetățenilor Uniunii Directiva 64/221/CEE ci le
aplică acestora o legislație generală privind străinii , care permite
stabilirea unei legături de expulzar e, nu și -a îndeplinit obligațiile
care îi revin în temeiul acestei directive86.
Curtea de Justiție recomandă interpretarea cu strictețe a
termenului de „ordine publică ” iar jurisprudența a stabilit
următoarele: pentru ca un stat să se poată prevala de această
restricție trebuie să existe o amenințare adevărată și suficient de
serioasă la adresa ordinii publice.
Din hotărârile Curții de Justiție, putem reține și alte soluții:
• În cauza 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea
publică”), Curtea a ho tărât următoarele:
o articolul 48 din TCEE (în prezent art. 45 din TFUE) are
efect direct în ordinea juridică a statelor membre și
conferă persoanelor de drept privat drepturi pe care
instanțele naționale trebuie să le protejeze;
o articolul 3 alineatul (1) di n Directiva 64/221/CEE a
Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea
măsurilor speciale referitoare la deplasarea și șederea
86 Cauza C -50/06, Comisia c. Regatul Țărilo r de Jos.
201 cetățenilor străini, măsuri justificate de motive de
ordine publică, de siguranță publică și de sănătate
publică, le con feră persoanelor de drept, drepturi pe
care acestea le pot valorifica în justiție într -un stat
membru și pe care instanțele naționale trebuie să le
protejeze;
o articolul 48 din TCEE și articolul 3 alineatul (1) din
Directiva 64/221/CEE trebuie să fie interp retate în
sensul că, un stat membru impunând restricții
justificate de ordinea publică poate lua în considerare,
ca ținând de comportamentul personal al celui
interesat, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la
o organizație, ale căror activități su nt considerate de
statul membru ca reprezentând un pericol social, fără
a fi cu toate acestea interzise, chiar dacă cetățenilor
statului respectiv care doresc să desfășoare o
activitate similară cu cea pe care dorește să o
desfășoare cetățeanul unui alt st at membru nu li se
impune nici o restricție, în cadrul acelorași grupuri sau
al acelorași organizații;
o prin urmare, Curtea a arătat că un stat membru poate,
din motive de ordine publică, să -i refuze unui cetățean
al unui stat membru beneficiul principiulu i liberei
circulații a lucrătorilor în vederea desfășurării unei
activități salariate determinate, chiar și atunci când
acesta nu impune nici o restricție similară propriilor
cetățeni87.
87 Cauza 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea publică”) , Jurisprudența istorică a
instanțelor comunitare, c ulegere de rezumate, volumul I I, Institutul European din România, București,
2009, p. 216 – 218.
202 • În cauza 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine
publică”), Curtea a hotărât următoarele:
o constituie o „măsură” în sensul Directivei 64/221/CEE,
orice act care aduce atingere, în cazul persoanelor
care intră în sfera de aplicare a articolului 48 din
TCEE, drepturilor de intrare și ședere liberă în statele
membre, în acel eași condiții precum cetățenii statului
membru gazdă. Această noțiune cuprinde actele
cerute de lege unei instanțe de a propune în anumite
cazuri expulzarea unui resortisant al unui stat
membru, atunci când această propunere constituie o
condiție prealabil ă și necesară unei asemenea decizii;
o articolul 3 alineatul (2) din Directiva 64/221/CEE,
conform căruia existența unor condamnări penale nu
poate constitui în mod automat temei pentru restricțiile
cu privire la libera circulație pe care articolul 48 din
TCEE le autorizează pe motive de ordine publică și
siguranță publică, trebuie interpretat în sensul că
existența unor condamnări penale nu poate fi reținută
decât în măsura în care circumstanțele care au
determinat aceste condamnări arată existența unui
comp ortament personal care constituie o amenințare
actuală pentru ordinea publică. Este de competența
autorităților și, după caz, a instanțelor naționale să
hotărască, în fiecare speță, ținând seama de condiția
juridică specială a persoanelor care intră sub in cidența
dreptului comunitar și de caracterul fundamental al
principiului liberei circulații a persoanelor;
203 o noțiunea de ordine publică în context comunitar și, în
special ca justificare a unei derogări de la principiul
fundamental al liberei circulații a lu crătorilor trebuie
înțeleasă în mod strict, astfel încât sfera sa de aplicare
nu ar putea fi determinată unilateral de fiecare dintre
statele membre fără controlul instituțiilor comunitare;
o împrejurările specifice care ar putea justifica
recurgerea la noți unea de ordine publică pot varia de
la o țară la alta și de la o perioadă la alta și, este
necesar să li se recunoască, în această privință,
autorităților naționale competente o marjă de
apreciere în limitele impuse de tratat și de dispozițiile
impuse pent ru aplicarea acestuia;
o în măsura în care poate justifica anumite restricții
pentru libera circulație a persoanelor care intră sub
incidența dreptului comunitar, recurgerea autorității
naționale la noțiunea de ordine publică presupune, în
orice caz, existe nța în afară de perturbarea ordinii
sociale pe care o implică orice încălcare a legii, a unei
amenințări reale și suficient de grave care afectează
un interes fundamental al societății88.
3.6.2. Excepțiile jurisprudențiale
Curtea de Justiție a hotărât într -o serie de cauze că, „motive
imperative de interes general”, pot să justifice instituirea unor
88 Cauza 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”) , Jurisprudența istorică a instanțelor
comunitare, c ulegere de rezumate, volumul I I, Institutul European din România, București, 200 9, p.
354-356.
204 restricții în ceea ce privește libertățile fundamentale consacrate
în tratate89.
La fel ca în cazul liberei circulații a mărfurilor, și în cazul
liberei circulații a persoanelor trebuiesc îndeplinite aceleași
condiții pentru a putea fi invocată o excepție jurisprudențială.
Aceste condiții sunt următoarele:
– este necesar ca în domeniu, s ă nu existe o directivă de
armonizare a legislațiilor statelor membre, care să aibă
același scop cu măsura care a fost adoptată ;
– măsura națională instituită să se aplice în mod
nediscriminator;
– măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea
obiectivului urmărit ;
– măsura luată să fie proporțională în rapor t cu obiectivul
avut în vedere.
Nu constituie restricții în sensul formulei Keck90, acele
proceduri care nu împiedică accesul lucrătorului străin la piața
muncii, fiind valabile în mod nediscriminator și care afectează în
mod egal raporturile de muncă ale naționalilor și străinilor.
Conform formulei Keck, aplicarea dispozițiilor naționale
care limitează sau interzic anumite modalități de comercializare
a produselor provenite din alte state membre nu poate să
împiedice comerțul dintre statele membre, cu cond iția ca aceste
dispoziții să se aplice , tuturor agenților economici în cauză , care
își desfășoară activitatea pe teritoriul național , și să influențeze
89 A se vedea în acest sens: Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor , Editura Servo -Sat, Arad,
2002, p. 147.
90 Cauz ele conexe C – 267/91 și C – 268/91, Decizia Curții din 24.11.1993, Acțiune penală împotriva
domnilor Bernard Keck și Daniel Mithouard („Libera circulație a mărfurilor – Interzicerea revânzării în
pierdere”).
205 în același fel, în fapt și în drept, comercializarea produselor
naționale și a celor provenite din alte state membre. Dacă aceste
condiții sunt îndeplinite, aplicarea reglementărilor de acest tip la
vânzarea produselor provenite dintr -un alt stat membru care
corespund normelor emise de statul respectiv nu poate să
împiedice sau să restricționeze accesul aces tora pe piață, mai
mult decât îl restricționează pe cel al produselor naționale.
Reglementările respective nu intră, prin urmare, în domeniul de
aplicare al art. 30 din TCEE (fost art. 28 din TCE și în prezent
art. 34 din TFUE) .
În concluzie, r estricțiile sunt justificate dacă sunt
revendicate de interesul general , urgent și dacă se respectă
principiul proporționalității.
3.7. Libertatea de stabilire
3.7.1. Reglementare
Libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru este
reglementată de dispozițiile art. 49 – 55 din Tratatul privind
Funcționarea Uniunii Europene .
Conform dispozițiilor art. 49 alin. (1) din TFUE (fost art. 43
alin. (1) din TCE și fost art. 52 a lin. (1) din TCEE) sunt interzise
restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat
membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție se
întinde și asupra restricțiilor de creare de agenții, sucursale sau
filiale , de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul
unui alt stat membru.
206 Conform dispozițiilor art. 49 alin. (2) , libertatea de stabilire
presupune accesul la activități independente și la exercitarea
acestora, precum și la constituirea și administrarea întreprinderilor
și, în special , a societăților , în înțelesul articolului 54 al doilea
paragraf, în condițiile stabilite pentru resortisanții proprii de
legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor privind
capitalurile.
Dispoziții le art. 50 – 53 din TFUE stabil esc mijloacele proce –
durale prin care Parlamentul European, Consiliul și Comisia își
exercită funcțiile privind dreptul de stabilire.
În vederea realizării libertății de stabilire cu privire la o
activitate determinată, Co nsiliul are dreptul de a lua hotărâri, în
conformitate cu procedura prevăzută la art. 294 din același
Tratat și după consultarea Comitetului Economic și Social , prin
intermediul directivelor.
Consiliul și Comisia, prin exercitarea funcțiilor care le revin
au anumite prerogative și anume:
– acordă, de regulă, prioritate activităților în cazul cărora
libertatea de stabilire constituie o contribuție deosebit de
utilă la dezvoltarea producției și a schimburilor
comerciale;
– asigură o strânsă cooperare între autori tățile naționale
competente pentru a cunoaște aspectele speciale ale
diferitelor activități din cadrul Uniunii;
– elimină acele proceduri și practici administrative care
decurg fie din dreptul intern, fie din acordurile încheiate
anterior între statele membr e, a căror menținere ar
constitui un obstacol în cale libertății de stabilire;
– asigură lucrătorilor dintr -un stat membru, angajați în
207 muncă pe teritoriul unui alt stat membru, posibilitatea de a
rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfășura activități
independente, în cazul în care îndeplinesc condițiile pe
care ar trebui să le îndeplinească dacă ar intra pe teritoriul
acestui stat la data la care intenționează să inițieze
această activitate;
– asigură resortisantului unui stat membru posibilit atea de
a dobândi și folosi terenuri și construcții situate pe
teritoriul altui stat membru, în măsura în care aceasta nu
aduce atingere principiilor stabilite la articolul 39 alin. (2);
– elimină treptat restricțiile privind libertatea de stabilire în
fiecare ramură de activitate avută în vedere, în ceea ce
privește, pe de o parte, condițiile de înființare de agenții,
sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru și, pe
de altă parte, condițiile de acces ale personalului angajat
în cadrul sediulu i principal în funcțiile de conducere sau
de supraveghere ale acestor agenții, sucursale sau
filiale;
– coordonează, în măsura în care este necesar și în
vederea echivalării lor, garanțiile solicitate de statele
membre societăților , în înțelesul articolului 54 paragraf ul
doi, pentru a proteja deopotrivă interesele asociaților și
terților;
– se asigură că ajutoarele acordate de statele membre nu
denaturează condițiile de stabilire.
Conform dispozițiilor art. 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE),
sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor prezentului capitol, în
ceea ce privește statul membru interesat, activitățile care sunt
asociate în acest stat, chiar și cu titlu ocazional, exercitării
208 autorității publice. Parlamentul European și Consiliul, hotărând
în conform itate cu procedura legislativă ordinară, pot excepta
anumite activități de la aplicarea dispozițiilor prezentului capitol.
În cazul 2/74, Jean Reyners c. Belgia („Dreptul de
stabilire”)91, Curtea de Justiție a fost întrebată dacă profesia
juridică de avocat era în întregime exceptată de la aplicarea
regulilor Tratatului, datorită faptului că aceasta cuprindea
activități legate de exercitarea unei astfel de autorități.
În fapt , domnul Jean Reyners , care era de cetățenie
olandez dar , care s -a născut, a crescut și a promovat studiile
juridice în Belgia, a dorit să profeseze ca avocat în această țară.
Legea organizării judecătorești din Belgia impunea însă,
condiția cetățeni ei belgi ene a candidatului, ca o condiție de
angajare în profe sia de avocat, singura excepție fiind prevăzută
pentru cazul în care există o reciprocitate în acest sens cu statul
din care provine solicitantul de cetățenie străină. Domnul
Reyners a făcut mai multe demersuri la Consiliul General al
Baroului Național, ce rând o derogare de la condiția deținerii
cetățeniei, însă acestea au fost fără rezultat.
În consecință, domnului Reyners i s -a refuzat eliberarea
autorizației de funcționare , motiv pentru care acesta a solicitat în
instanță anularea reglementărilor interne care contravin
prevederilor dreptului comunitar privind dreptul de stabilire. În
cadrul acestui proces s -a formulat o acțiune preliminară la CJE.
Curtea a statuat că activitățile profesionale ale unui avocat,
implicând contactul regulat și oficial și chia r cooperarea
obligatorie cu instanțele, nu aveau legătura necesară cu
exercitarea autorității publice. S -a arătat că simpla acordare de
91 Cauza 2/74 Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”), [1974] , ECR 631.
209 consulta nță și asistență juridic ă și de asigurarea apărării unei
persoane în fața instanței, chiar și în cazurile în car e acest lucru
trebuie făcut din oficiu sau este rezervat doar avocaților nu
presupune participarea la exercitarea autorității de stat,
deoarece aceste activități lasă neatinsă activitatea
judecătorească și libertatea de decizie a organelor
jurisdicționale.
Prevederile acestui capitol – dispune articolul 52 din TFUE
(fost art. 46 din TCE) – și măsurile adoptate în temeiul acestuia,
nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege și actelor
administrative care prevăd un regim special pentru resortisa nții
străini din motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate
publică.
Articolul 53 din TFUE (fost art. 47 din TCE) prevede:
„(1)În vederea facilitării accesului la activitățile
independente și a exercitării acestora, Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă directivele privind recunoașterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare,
precum și privind coordonarea actelor cu putere de lege și a
actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul
la activitățile independente și la exercitarea acestora.
(2) În ceea ce privește profesiile medicale, paramedicale și
farmaceutice, eliminarea treptată a restricțiilor este subordonată
coordonări i condițiilor lor de exercitare a acestora în diferitele
state membre ”.
Prin reglementările art. 54 (fost art. 48 din TCE) se
realizează o calificare legală a noțiunii de „ societăți” pentru a
210 determina sfera de aplicare a dispozițiilor tratatului privind
dreptul de stabilire.
Astfel, c onform dispozițiilor art. 54 alin. (1) , societățile
constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și
având sediul social, administrația cen trală sau locul principal de
desfășurare a activității în cadrul Uniunii sunt asimilate,
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.
Iar, conform dispozițiilor art. 54 alin. (2) , prin societăți se
înțeleg societățile constituite în conformitate cu dispozițiile
legislației civile sau comerciale, inclusiv societățile cooperative
și alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția
celor fără scop lucrativ.
Dreptul sau libertatea de stabilire, trebuie să asigure celor
care exercită o acti vitate economică independentă , posibilitatea
de a alege în mod liber locul de funcționare al afacerii pe bază
de motive strict economice.
Principiul libertății de stabilire și toate drepturile conexe
acestuia, constituie în esență posibilitatea persoanelor fizice și a
persoanelor juridice, de a începe și de a desfășura o activitate
economică, pe teritoriul statelor membre fără deosebire de
cetățenie sau naționalitate92.
Stabilirea trebuie să încludă un element transfrontalier.
Regulile dreptului de stabilir e nu se pot aplica activităților ce se
desfășoară numai într -un stat membru, adică în absența unui
element care să depășească granițele naționale93.
Astfel, putem concluziona că dreptul sau libertatea de
stabilire se referă la exercitarea într -un alt stat m embru și pentru
92 Cauza C -115/78, Knoars, (1979), Rec, 399, pct. 16.
93 Cauza C -134/95, USSL, [1997] ECR I -195, pct. 19.
211 un timp nelimitat, a unor activități comerciale, cum ar fi:
• exercitarea de profesiuni liberale;
• înființarea unor societăți comerciale;
• înființarea unor sucursale sau filiale ale societăților
comerciale din alte state membre94.
3.7.2. Dreptul de stabilire și activitatea sportivă
Dreptul de stabilire include și sporturile, atât în calitate de
profesionist, cât și în calitate de semiprofesionist.
Activitatea sportivă este guvernată de dreptul comunitar în
măsura în care ea poate fi consi derată o activitate economică.
Acesta este și cazul activității judecătorilor profesioniști sau
semiprofesioniști de fotbal, din moment ce exercită o activitate
salarială sau efectuează prestări de servicii remunerate.
În cazul 415/93 („ Bosman”) , dl. Bosma n, jucător
profesionist de fotbal de naționalitate belgiană, liber de contract
a fost împiedicat de RCL, club belgian de primă divizie, să se
transfere la echipa Dunkerque din Franța , de regulamentul
URBSFA și UEFA.
Dl. Bosman a fost angajat începând cu anul 1988 de către
RCL, în temeiul unui contract a cărui dată de încetare era 30
iunie 1990. Clubul RCL îi asigura un salariu mediu lunar de
120.000 franci belgieni, inclusiv primele.
La data de 21 aprilie 1990, RCL îi propune dlui Bosman un
nou contract, pe durata unui sezon, reducându -i remunerația
94 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a revăzută și
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 4 72.
212 lunară la 30.000 franci belgieni, ceea ce reprezintă suma minimă
prevăzută de Regulamentul federal al URBSFA. Refuzînd să
semneze, dl. Bosman a fost înscris pe lista de transferuri. Valoarea
primei de pregătire în ceea ce -l privește a fost fixată la 11.743.000
franci elvețieni.
Dat fiind faptul că nici un club nu și -a manifestat interesul
pentru un transfer impus, dl. Bosman a stabilit un contract cu un
club francez din Dunkerque, din divizia a doua, ceea ce a condus
la angajarea sa pentru un salariu lunar de 100.000 franci belgieni
și o primă de instalare de aproximativ 900.000 de franci belgieni.
La data de 27 iulie 1990 a fost încheiat un contract între
RCL și clubul Dunkerque, prevăzând transferul temporar al dl ui.
Bosman pentru o perioadă de un an, condiționat de plata de
către clubul din Dunkerque către RCL , a unei prime de 1.200.000
franci belgieni. Acest contract acorda între altele clubului din
Dunkerque un drept de opțiune irevocabil cu privi re la transferul
definitiv al jucătorului pentru suma de 4.800.000 franci belgieni.
Cele două contracte, între clubul din Dunkerque și RCL, pe
de o parte, și între clubul din Dunkerque și dl. Bosman, pe de
altă parte, erau totuși supuse unei condiții suspe nsive, conform
căreia certificatul de transfer trebuia transmis de către URBSFA
către FFF (Federația franceză de fotbal) înainte de primul meci
al sezonului, care urma să aibă loc la data de 2 august 1990.
Îndoindu -se de solvabilitatea clubului din Dunkerq ue, RCL
nu a solicitat URBSFA să transmită certificatul menționat către
FFF. În consecință, nici unul dintre cele două contracte nu și -a
produs efectele, împiedicându -l astfel să joace pe perioada
întregului sezon.
La 8 august 1990, dl. Bosman a introdus l a Tribunal de
213 première instance din Liege o acțiune împotriva RCL. În paralel
cu acțiunea pe fond, el a solicitat, pe cale de ordonanță
președințială, în primul rând, obligarea RCL și URBSFA la plata
în avans a unei sume de 100.000 franci belgieni pe lună, până
la găsirea unui nou angajator, în al doilea rând, interzicerea
pârâților de a împiedica angajarea sa, în special prin perceperea
unei sume de bani și, în al treilea rând, ca o întrebare preliminară
să fie adresată Curții.
Prin ordonanța din 9 noiembr ie 1990, judecătorul care s -a
pronunțat asupra cererii de ordonanță președințială a obligat
RCL și URBSFA la plata lunară a unei sume de 30.000 franci
belgieni în contul dlui Bosman și le -a pus în vedere acestora să
nu obstrucționeze angajarea dlui Bosman.
Între timp, dl. Bosman a mai făcut două angajamente la
cluburi franceze, contracte care s -au reziliat. După alte căutări în
Belgia și în Franța s -a angajat în cele din urmă la un club belgian
de divizia a treia.
Conform instanței de trimitere, în ciuda fa ptului că dl.
Bosman avea statutul de „ jucător liber” , acesta a făcut obiectul
unui boicot din partea grupului de cluburi europene care ar fi
putut să -l angajeze.
Curtea de Apel din Liege a hotărât să suspende judecata și
a solicitat CJE să pronunțe o hotă râre preliminară pe mai multe
aspecte. URBSFA a formulat recurs care la rândul lui a fost
respins.
Potrivit regulamentului federal al URBSFA din 1983, în
vigoare în perioada respectivă, trebuiesc distinse trei raporturi:
afilierea, care leagă jucătorul de asociația națională, legitimarea,
care leagă jucătorul de un anumit club și dreptul de joc, care este
214 condiția necesară pentru un jucător să poată participa la
competițiile oficiale. Transferul este definit ca fiind operațiunea
prin care jucătorul afiliat obține un schimb de legitimare. În caz
de transfer temporar, jucătorul rămâne legitimat la clubul său,
dar are drept de joc pentru un alt club.
În ceea ce privește regulamentele UEFA și FIFA, acestea
nu se aplică direct jucătorilor, ci sunt cuprinse în regulamentele
asociațiilor naționale, care sunt singurele care au competența de
a le aplica și de a reglementa relațiile dintre cluburi și jucători .
În perioada în care au avut loc faptele, Regulamentul FIFA
prevedea că un jucător profesionist nu poate părăsi asociația
națională la care a fost afiliat, atâta timp cât este legat prin
contractul semnat și prin regulamentele clubului său, precum și
cele ale asociației naționale, oricât de severe ar fi acestea.
Transferul internațional era condiționat de eliberarea, de către
vechea asociație națională, a unui certificat de transfer prin care
aceasta confirmă că toate obligațiile financiare, inclusiv suma
eventualului transfer, au fost executate.
Potrivit regulamentelor URBSFA și UEFA, un jucător
devenea liber de contract doar dacă 2 sezoane era în lipsă de
activitate, datorită refuzării propunerilor făcute de clubul la care
evoluează. Totodată exista și o clauză de naționalitate 3+2 care
permitea evoluarea în același timp a 3 străini + 2 cu stabilitate
mai mare de 5 ani într -un stat membru.
Față de toată această situație, Curtea a stabilit următoarele:
1. Articolul 48 din Tratatul CEE (fost art. 39 din TCE, î n
prezent art. 45 din TFUE) nu permite aplicarea regulilor
stabilite de către asociațiile sportive, potrivit cărora, un
jucător profesionist de fotbal resortisant al unui stat
215 membru, la expirarea contractului cu un anumit club nu
poate fi angajat de către un club dintr -un alt stat membru
decât dacă acesta din urm ă a plătit clubului inițial o primă
de transfer, de formare sau de promovare.
2. Articolul 48 din Tratatul CEE nu permite punerea în
aplicare a regulilor stabilite de către asociațiile sportive
potriv it cărora, în cadrul meciurilor din competițiile
organizate, cluburile de fotbal nu pot alinia în teren decât
un număr limitat de jucători profesioniști resortisanți ai
altor state membre.
3. Efectul direct al art. 48 din Tratatul CEE nu poate fi
invocat în cazul unor cereri având ca obiect pretenții
privind o primă de transfer, de pregătire sau de
promovare care, la data pronunțării prezentei hotărâri, a
fost deja plătită sau este încă în curs de a fi plătită în
vederea executării unei obligații născute înainte de
această dată, cu excepția justițiabililor care, înainte de
această dată, au introdus o acțiune în justiție sau au
formulat o cerere echivalentă, potrivit dreptului național
incident95.
Curtea de Justiție, în cazul Bosman a pronunțat o hotărâre
relativă la libera circulație a lucrătorilor, libertatea de asociere și
efectul direct al articolului 45 din TFUE.
Cazul Bosman este unul dintre cele mai importante cazuri
din jurisprudența Curți i de Justiție și a avut un efect profund
asupra transferului de jucători de fotbal între statele membre ale
95 Cazul nr. C – 415/93 , Union Royale Belge des Sociétés de Football Association ASBL & others v.
Jean -Marc Bosman , Georg iana Tudor, Dragoș Cătălin, Jurisprudența CJCE . Libertatea de a presta
servicii. Libera circulație a persoanelor și dreptul de stabilire. Politica socială. Jurisdicția comunitară,
volumul II, București, Editura C.H. Beck, 2006, p. 192-228.
216 UE.
Astfel, în urma acestei hotărâri dată de C urtea de Justiție ,
fotbaliștii proveniți din state terțe și care sunt beneficiari ai
regulilor de natu ralizare reușesc să obțină un pasaport dintr -o
țară membră a UE, să se stabilească liber pe teritoriul UE și să
beneficieze de protecția legislației UE privind statutul lucrătorilor.
Într-o altă cauză, 74/ 36 („B. N. O. Walrave și L. J. N. Koch
c. Association Union Cycliste Internationale, Koninklijke
Nederlandsche Wielren Unie și Federación Española Ciclismo ”),
Curtea de Justiție a stabilit următoarele:
• practicarea sporturilor nu intră sub incidența dreptului
comunitar, decât în măsura în care aceas ta constituie o
activitate economică în sensul articolului 2 din TCEE;
• interzicerea discriminării pe motiv de naționalitate,
formulată la articolele 7, 48 și 59 din TCEE nu privește
componența echipelor sportive, în special a echipelor
naționale, întrucât formarea acestor echipe este o
chestiune care privește exclusiv sportul în sine, neavând
ca atare legătură cu activitatea economică;
• interzicerea discriminării pe motiv de naționalitate se aplică
nu numai în cazul actelor autorității publice, ci ș i în cazul
dispozițiilor de altă natură care urmăresc să reglementeze,
în mod colectiv, munca salarizată și prestările de servicii96.
3.7.3. Dreptul de stabilire și calificările profesionale
96 Cauza 74/36, B. N. O. Walrave și L. J. N. Koch c. Association Union Cycliste Internationale,
Koninklijke Nederlandsche Wielren Unie și Federación Española Ciclismo , în Jurisprudența istorică a
instanțelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, București,
2009, p. 214.
217
În baza dispozițiilor art. 53 alin. (1) din TFUE, Parlamentul
European și Consiliul adoptă directivele privind recunoașterea
reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de
calificare, precum și privind coordonarea actelor cu putere de
lege și a actelor administrative ale statelor membre cu priv ire la
accesul la activitățile independente și la exercitarea acestora.
Aliniatul (2) stabilește că, î n ceea ce privește profesiile
medicale, paramedicale și farmaceutice, eliminarea treptată a
restricțiilor este subordonată coordonării condițiilor lor de
exercitare a acestora , în diferitele state membre.
Astfel, s tatele membre nu pot face abstracție, în aplicarea
dispozițiilor lor naționale, de cunoștințele și de calificările deja
obținute de persoana în cauză, într -un alt stat membru.
Refuzul unui stat membru de a recunoaște calificările din
alt stat membru, constituie un obstacol în calea dreptului de
stabilire.
Cauza 71/76 („ Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre
des avocats à la Cour de Paris”) are ca obiect o cerere de
pronunțare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea
dispozițiilor Tratatului CEE în materia dreptului de stabilire, în
coroborare cu anumite condiții legale pentru admiterea în
profesia de avocat, introdusă în fața CJCE, în temeiul articolului
177 din același tratat, de Cour d 'appel din Paris.
Domnul Jean Thieffry , de cetățenie belgiană, a obținut în
iulie 1955 doctoratul în drept belgian la Universitatea din
Louvain. Între anii 1956 și 1969 a exercitat profesia de avocat în
cadrul Baroului din Brux elles. Ulterior, s -a stabilit la Paris, unde
a colaborat cu un avocat înscris în Baroul din Paris și s -a dedicat
218 activităților de natură didactică din domeniul juridic.
La 5 decembrie 1974, domnul Jean Thieffry a obținut din
partea Universității din Paris I, Panthéon -Sorbonne
recunoașterea echivalenței diplomei sale de doctorat în drept
belgian cu licența în dreptul francez, iar la 18 noiembrie 1975, a
obținut din partea Institut d 'Études judiciaires de l'université de
Paris II certificatul de calificare pentru profesia de avocat. Acesta
a solicitat apoi să fie admis în vederea depunerii jurământului
pentru a se putea înscrie la stagiu la Baroul din Paris.
Cererea i -a fost respinsă pe motiv că nu deținea o diplomă
care să justif ice o licență sau un doctorat în dreptul francez.
La 19 martie 1976, domnul Jean Thieffry a introdus o
reclamație împotriva hotărârii Consiliului Baroului.
Ca urmare, în 13 iulie 1976, Consiliul Baroului a adresat
Curții de Justiție o întrebare preliminară privind interpretarea
articolului 57 din TCEE referitoare la recunoașterea reciprocă a
titlurilor de calificare profesională în vederea accesului la
activități independente, în special în scopul admiterii în profesia
de avocat.
Conform motivării C urții de Justiție , în vederea facilitării
accesului la activitățile independente și la exercitarea acestora,
articolul 57 din TCEE (fost art. 47 din TCE, în prezent art. 53 din
TFUE) însărcinează Consiliul să adopte directive care au ca
obiect, pe de o parte, recu noașterea reciprocă a diplomelor și,
pe de altă parte, coordonarea actelor cu putere de lege și a
actelor administrative privind accesul la activități independente
și la exercitarea acestora.
Atunci când libertatea de stabilire prevăzută la articolul 52
din TCEE (fost art. 43 TCE, în prezent art. 49 din TFUE) poate fi
219 asigurată într -un stat membru, în temeiul, fie al actelor cu putere
de lege și al actelor administrative în vigoare, fie în temeiul
practicilor administrației publice sau ale unor organisme
profesionale, beneficiul efectiv al acestei libertăți nu poate fi
refuzat unei persoane care intră sub incidența dreptului
comunitar, doar pe motiv că, pentru o profesie dată, directivele
prevăzute la articolul 57 din tratat nu au fost adoptate încă.
Autorit ățile naționale competente, luând în considerare
cerințele dreptului comunitar, trebuie să facă aprecierile de facto
care le permit să stabilească dacă o recunoaștere pronunțată de
o autoritate universitară poate să constituie, pe lângă efectul său
univers itar, un titlu de calificare profesională. Faptul că o
legislație națională nu prevede o recunoaștere a echivalenței
decât în scopuri universitare nu justifică refuzul de a recunoaște
o astfel de echivalență drept titlu de calificare profesională.
Astfel, în cauză, soluția instanței comunitare a fost
următoarea:
Faptul de a solicita unui resortisant al unui stat membru
care dorește să exercite o activitate profesională într -un alt stat
membru, precum profesia de avocat, diploma națională
prevăzută de legisl ația țării de stabilire, în timp ce diploma pe
care partea interesată a obținut -o în țara sa de origine a făcut
obiectul unei recunoașteri a echivalenței de autoritatea
competentă în temeiul legislației țării de stabilire și i -a permis
acestuia să treacă c u succes probele speciale ale examenului
de calificare pentru profesia în cauză, constituie, chiar și în
absența directivelor prevăzute la articolul 57, o restricție
incompatibilă cu libertatea de stabilire garantată la articolul 52
220 din TCEE97.
3.7.4. Dreptul de stabilire și persoanele juridice
Libertatea de stabilire este recunos cută și persoanelor
juridice conform dispozițiilor Tratatului privind Funcționarea Uniunii
Europene.
Conform dispozițiilor art. 54 din TFUE , societățile
constituite în co nformitate cu legislația unui stat membru și
având sediul social, administrația centrală sau locul principal de
desfășurare a activității în cadrul Uniunii sunt asimilate,
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.
Prin „societăți ” se înțeleg soc ietățile constituite în
conformitate cu dispozițiile legislației civile sau comerciale,
inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept
public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ.
Dispozițiile art. 55 din TFUE (fost art. 29 4 din TCE)
stabilesc faptul că, statele membre acordă resortisanților
celorlalte state membre același tratament ca și propriilor
resortisanți în ceea ce privește participarea la constituirea
capitalului societăților în înțelesul articolului 54, fără a aduc e
atingere celorlalte dispoziții din prezentul tratat.
În cazul societăților comerciale, dreptul Uniunii recunoaște
doar un drept secundar de stabilire, deoarece existența lor este
recunoscută numai în temeiul legii naționale ce le guvernează
crearea și funcționarea.
97 Cauza 71/76 , Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des avocats à la Cour de Paris în
Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European
din România, București, 2009, p. 323 -324.
221 În cazul dreptului de stabilire cu titlu secundar și a liberei
prestări a serviciilor, persoanele juridice trebuie să îndeplinească
o condiție suplimentară, și anume ca activitatea acestora să aibă
o legătură efectivă și continuă cu economia unui stat membru98.
Persoanelor juridice cărora li se aplică prevederile legale
ale Uniunii referitoare la dreptul de stabilire și la libera prestare
a serviciilor trebuie să fie constituite în conformitate cu legea unui
stat membru.
O altă condiție este ca persoana juridică să aibă sediul
statutar, administrația centrală sau sediul principal în interiorul
Uniunii .
Cerința ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este și ea
înțeleasă în sens larg.
În ceea ce privește persoanelor jur idice, putem concluziona
următoarele:
• societatea trebuie să fie înființată potrivit normelor juridice
dintr-un stat membru și să aibă sediul în spațiul comunitar;
• organizațiile de caritate, non -profit nu intră în categoria
societăților reglementate;
• acelea și reguli se aplică și persoanelor juridice străine
care și -au înființat un sediu pe teritoriul unui stat membru după
care doresc să înființeze filiale sau sucursale pe teritoriul altor
state membre.
Din punctul de vedere al regimului legal, societățile și
firmele înregistrate pe teritoriul Uniunii vor fi tratate după
aceleași principii ca persoanele fizice. Normele legale, emise
sub forma directivelor au ca scop, crearea unui numitor comun
pentru sistemele de drept ale statelor naționale.
98 Sergiu Deleanu, op. cit., p. 100.
222 Începând din anul 1968, anul primei directive99, și până în
anul 1989, anul ultimei directive100 (cu un adaos în anul 2005101
și perfecționări continue), efortul legislativ a fost unul deosebit102.
Începând din anul 1968, anul primei directive103, și până în
anul 1989, anul ultimei directive104 (cu un adaos în anul 2005105
și perfecționări continue), efortul legislativ a fost unul deosebit106.
Reglementarea de către instituțiile Uniunii a acestui
domeniu prin directive , indică intenția de a lăsa statelor membre,
o marjă de apreciere în transpunere. În același timp, directivele
pot fi invocate de către particulari (societăți comerciale și
persoane fizice interesate) împotriva statelor sau a autorităților
publice107.
Directi vele care reglementează acest domeniu sunt
următoarele:
❖ Prima Directiv ă a Consiliului 68/151/CEE din 9 martie 1968
asupra coordonării garanțiilor care, pentru protecția
intereselor membrilor și a altora, sunt cerute companiilor de
statele membre, în înțel esul art. 58, paragraful secund din
Tratat, în scopul realizării echivalenței acestor garanții în
99 Directiva 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării garanțiilor care, pentru protecția
intereselor membrilor și a altora, sunt cerute companiilor de Statele membre în înțelesul art . 58,
paragraful secund din Tratat, în scopul realizării echivalenței acestor garanții în întreaga Comunitate.
100 Directiva 89/667/CEE, publicată în J.O. al UE nr. L 395 din 30.12.1989, p. 40.
101 Directiva 2005/56/CE, JO al UE nr. L 310 din 25.11.2005, p. 1, Directiva privind fuziunea
transfrontalieră a societăților pe acțiuni.
102 A se vedea în acest sens: Cristian Gheorghe, Drept commercial European, Editura C.H. Beck,
București, 2009, p. 66.
103 Directiva 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării garanț iilor care, pentru protecția
intereselor membrilor și a altora, sunt cerute companiilor de Statele membre în înțelesul art. 58,
paragraful secund din Tratat, în scopul realizării echivalenței acestor garanții în întreaga Comunitate.
104 Directiva 89/667/CEE, publicată în J.O. al UE nr. L 395 din 30.12.1989, p. 40.
105 Directiva 2005/56/CE, JO al UE nr. L 310 din 25.11.2005, p. 1, Directiva privind fuziunea
transfrontalieră a societăților pe acțiuni.
106 A se vedea în acest sens: Cristian Gheorghe, Drept commercial European, Editura C.H. Beck,
București, 2009, p. 66.
107 A se vedea în acest sens: Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic,
2006, p. 108 și urm.
223 întreaga Comunitate (Directiva publicității sau a
transparenței) . Textul a fost modificat în principal prin
Directiva 2003/58/CE dar și prin actele de aderare ale
următoarelor state: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie,
Grecia, Spania și Portugalia, Austria, Suedia și Finlanda,
grupul de state din 2004, România și Bulgaria;
❖ A doua Directiv a a Consiliului 77/91/CEE privind
coordonarea măsurilor care, pentru prote cția intereselor
membrilor și a altor părți, sunt impuse de Statele Membre
companiilor privind constituirea societăților pe acțiuni,
menținerea și modificarea capitalului lor, în vederea
uniformizării acestor măsuri . A fost modificată prin Directiva
92/101 /CE, prin actele de aderare ale Greciei, Spaniei și
Portugaliei, Austriei, Suediei și Finlandei, grupului de state
din 2004, României și Bulgariei și prin Directiva 2006/68/CE
a Parlamentului European și a Consiliului din 6 septembrie
2006;
❖ A treia Directi vă a Consiliului 78/855/CEE privind fuziunea
societăților comerciale pe acțiuni . A fost amendată prin
actele de aderare ale Greciei, Spaniei și Portugaliei,
Austriei, Suediei și Finlandei, grupului de state din 2004,
României și Bulgariei dar și prin Dire ctiva 2007/63/CE a
Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie
2007 , de modificare a Directivelor 78/855/CEE și
82/891/CEE ale Consiliului, cu privire la cerin ța întocmirii
unui raport de expertiză independentă în cazul fuziunii sau
al divizăr ii unor societă ți comerciale pe ac țiuni;
❖ A patra Directiv ă a Consiliului 78/660/CEE privind situațiile
financiare anuale ale anumitor tipuri de societăți. Textul
224 directivei a suferit numeroase amendamente de -a lungul
timpului;
❖ A cincea Directiv ă a Consiliu lui a fost redactată în 1972, și
prevedea coordonarea legislației statelor membre în ceea
ce privește structura societăților pe acțiuni, precum și
drepturile și obligațiile organelor acestora , însă nu a fost
adoptată ;
❖ A șasea Directivă a Consiliului 82/891/CEE din 17
decembrie 1982, privind divizarea societăților pe acțiuni. A
fost modificată prin Directiva 2007/63/CE;
❖ A șaptea Directivă 83/349/CEE din 13 iunie 1983, privind
conturile consolidate. Textul directivei a suferit numeroase
amen damente de -a lungul timpului;
❖ A opta Directivă a Consiliului 84/253/CEE din 10 aprilie
1984, privind autorizarea persoanelor responsabile de
controlul legal al documentelor contabile. A fost înlocuită de
Directiva 2006/43/CE a Parlamentului European și a
Consilului, privind auditul legal al conturilor anuale și al
conturilor consolidate care la rândul ei a fost modificată prin
Directiva 2008/30/CE;
❖ A zecea Directivă 2005/56/CE a Parlamentului European și
a Consilului din 26 octombrie 2005 asupra fuziunilor
transfrontaliere ale societăților de capital a fost edictată în
anul 2005;
❖ A unsprezecea Directivă a Consilului 89/666/CEE din 21
decembrie 1989, privind cerințele de publicitate impuse
sucursalelor deschise într -un stat membru de anumite tipuri
de societăți guvernate de legea altui stat;
225 ❖ A douăsprezecea Directivă a Consilului 89/667/CEE din 21
decembrie 1989 în materie de drept al societăților
comerciale, privind societățile cu răspundere limitată cu
asociat unic.
La nivelul Uniunii Europene au fos t armonizate reguli
disparate în materia societăților comerciale, cele mai multe
referindu -se la societățile pe acțiuni ; au fost avute totuși în
vedere și societățile cu răspundere limitată – care, în aproape
toate țările membre – au un capital social nese mnificativ și, în
consecință, sunt necesare reguli specifice de protejare a terților.
În România, modificările successive suferite de Legea
societăților comerciale 31/90 au avut în vedere preluarea acquis –
ului în această materie, considerându -se, în princi piu că,
legislația românească este armonizată.
3.8. Interzicerea discriminărilor
Prevederile comunitare și implicit ale Tratatului privind
Funcționarea Uniunii Europene interzic acțiunile discriminatorii
ale statelor membre.
Astfel, sunt interzise disc riminările:
– deschise, pe motiv de cetățenie sau pe motiv de locul
sediului principal al unei societăți;
– ascunse, cum ar, de exemplu, nerecunoașterea
diplomelor universitare108.
Una din situațiile des întâlnite de discriminare apare în
108 A se vedea î n acest sens: Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a revăzută și
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 4 73.
226 cazul unor condiționări privind reședința sau locul de origine,
cerințe mult mai dificil de îndeplinit de neresortisanți.
În cazul unui litigiului între Centros Ltd c. Erhvervs – og
Selskabssty relsen109 (Direcția generală pentru comerț și
societăți) a fost adresată o cerere Curții, în temeiul art. 177 din
Tratatul CE pentru pronunțarea unei hotărâri preliminarii privind
interpretarea art. 52, art. 56 și 58 din același tratat.
Din dosarul acțiunii reiese că anumite persoane fizice de
cetățenie daneză au înființat o firm ă în Regatul Unit după care
au revenit în Danemarca cu o sucursală și au vrut să înceapă
activitatea. Danemarca a refuzat deschiderea sucursalei arătând
că în Regatul Unit nu au activitate și că, de fapt, scopul lor este
de a evita reglementările naționale mai severe la înființarea
firmelor.
În cadrul acestei acțiuni, Centros susține că îndeplinește
condițiile pe care legea le impune la înmatricularea unei
sucursale de către o societate străină iar de vreme ce societatea
a fost legal înființată în Regatul Unit este în drept să înființeze o
sucursală în Danemarca.
Conform Centros, faptul că nu a desfășurat nici o activitate
de la înființa rea sa în Regatul Unit nu are nici un efect asupra
dreptului său de liberă stabilire.
Curtea a stabilit că art. 52 și art . 58 din Tratat nu permit unui
stat membru să refuze înmatricularea unei sucursale a unei
societăți constituite în conformitate cu legislația unui alt stat
membru, în care își are sediul, dar unde nu desfășoară activități
comerciale, dacă sucursala are sco pul de a permite societății în
109 Cazul nr. C -212/1997, Centros Ltd c. Erhvervs – og Selskabsstyrelsen, D ecizia CJE din 9 martie
1999, Culegerea 1999, p. I – 1459.
227 cauză să -și desfășoare întreaga activitate în statul în care se va
înființa această sucursala, evitând astfel constituirea unei
societăți în statul membru în cauză și eludând aplicarea
normelor privind constituirea societățil or din statul membru
respectiv, mai stricte în materie de vărsare a unui capital social
minim. Totuși, această interpretare nu exclude faptul că
autoritățile primului stat membru pot lua orice măsură de natură
a preveni sau a sancționa fraudele, fie cu pri vire la societatea
însăși, dacă este cazul în colaborare cu statul membru în care
aceasta a fost constituită, fie cu privire la asociații despre care s –
a dovedit că încearcă, în realitate, prin intermediul constituirii
unei societăți, să eludeze obligațiil e pe care le au față de
creditorii publici sau privați stabiliți pe teritoriul statului membru
în cauză.
O altă formă de discriminare, care se întâlnește și în dreptul
care guvernează libera circulație a mărfurilor și serviciilor, o
reprezintă impunerea un ei cerințe prin care nu se recunosc
certificările și calificările dobândite în statul de origine,
impunându -se alte calificări110.
3.9. Excepții de la principiul dreptului de stabilire
Conform art. 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE), sunt
exceptate de la aplicarea dispozițiilor prezentului capitol, în ceea
ce privește statul membru interesat, activitățile care sunt
asociate în acest stat, chiar și cu titlu ocazional, exercitării
autorității publice.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
110 Cauza C – 171/02 Comisia c. Portugalia [2004] ECR I – 5645.
228 conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot excepta
anumite activități de la aplicarea dispozițiilor prezentului capitol.
Curtea a decis în cauza C-306/89 („Comisia c. Grecia ”) că
profesia de avocat nu poate fi rezervată cetă țenilor unui stat
membru, din moment ce activitățile definitorii ale acestei profesii
nu pot fi considerate ca participare la exercitarea autorității de
stat111. În această cauză, Curtea de Justiție a stabilit că,
activitatea de expert judiciar nu presupune exercițiul autorității
de stat112.
În cauza 405/01 („Colegio de Oficiales de la Marina
Mercante Española”), Curtea de Justiție prevede , că dreptul
spaniol , conferă căpitanilor și secunzilor navelor comerciale sub
pavilion spaniol, pe de o parte, prerogative legate de menținerea
securității și exercițiul atribuțiilor de poliție, în special în cazul
unui pericol la bord, și, pe de altă parte, atribuții în materie
notarială și de stare civilă, care nu se explică exclusiv prin
necesitățile impuse de comanda navei . Astfel de funcții
constituie o participare la exercițiul autorității publice în scopul
salvgardării intereselor generale ale statului pavilionului.113
În cauza 260/97, („Unibank A /S c. Flemming G.
Christensen”) , Curtea de Justiție a stabilit următoarele: "Din
momentul procedării la executarea actelor prevăzute la art. 50
din convenția de la Bruxelles în condiții identice executării
hotărârilor judecătorești, caracterul autentic al actelor trebuie să
fie stabilit într -o manieră incontestabilă, astfel încât j urisdicția
statului pârât este în măsură a se raporta la autenticitatea
111 Cauza C -306/89, Comisia c. Grecia, [1991] ECR I -5863.
112 A se vedea de asemenea și C -2/74 Reyners, [1974] ECR 765, pct. 51/53 .
113 Cauza C-405/01 , Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española , hotărârea CJCE din 30
septembrie 2003 , [2003] ECR 1 -10391 , pct. 42 .
229 acestora”114. În aceeași cauză, a vocatul general La Pergola
preciza următoarele : „Ținând cont de consecințele care decurg
din calificarea unui act ca „act autentic”, trebuie definită cu
circumspecție noțiunea examinată. În fapt, actul autentic este
asimilat hotărârilor judecătorești. Iar această asimilare este
justificată doar în măsura în care actul autentic rezultă din
activitatea intelectuală și de interpretare a unui ofițer public, ce ea
ce înseamnă – chiar dacă de manieră indirectă sau în scop de
documentare – că el emană în virtutea autorității publice115”.
Curtea de Justiție a reținut această concluzie.
Activitatea notarului de a emite acte autentice, cu forță
probantă superioară și ca racter executoriu constituie întocmai
prerogative de autoritate publică speciale de drept comun,
participând în acest fel în mod direct și specific la exercițiul
autorității publice. Actele autentice se impun în fața
judecătorului, iar controlul de legalit ate efectuat de notar se
impune părților.
În cauza 2/74 care a dat naștere hotărârii Reyners, avocatul
general Mayras a evoca t, în special , prerogativele speciale de
drept comun, atribuțiile de autoritate publică și atribuțiile de
coerciție. Curtea nu a reținut această definiție și nici pe cea a
Comisiei Europene. De fapt, Curtea de Justiție nu a definit până
în prezent noțiunea de autoritate publică.
Conform art. 52 (fost art. 46 din TCE), prevederile
prezentului capitol și măsurile adoptate în temeiul acest uia nu
aduc atingere aplicării actelor cu put ere de lege și actelor
administrative care prevăd un regim special pentru resortisanții
114 Cauza 260/97, Unibank A /S c. Flemming G. Christensen, [1999] ECR I -3717 , pct. 15 .
115 Cauza 260/97, Unibank A /S c. Flemming G. Christensen, [1999] ECR I -3717 , pct. 7 .
230 străini din motive de ordine publică, sigur anță publică și sănătate
publică.
Parlamentul European și Consiliul, hotărâ nd în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directive
privind coordonarea dispozițiilor menționate anterior.
3.10. Clauze de salvgardare
Clauzele de salvgardare de la art. 346 (fost 296 TCE) și 347
(fost 297 TCE) din T FUE pot să fie invocate și în materia liberei
circulații a persoanelor .
Articolul 346 TFUE prevede posibilitatea unor clauze de
salvgardare, motivate de interese de securitate națională:
– nici un stat membru nu va fi obligat să furnizeze informații
a căror dezvăluire ar f i contrară intereselor esnțiale ale
siguranței sale (art. 346 alin. (1) pct. a) ;
– orice stat membru poate lua măsuri pentru protejarea
intereselor legate de producția sau comerțul cu arme,
muniții și materiale de război (art. 346 alin. (1) pct. b) ;
Iar conform art. 347 (fost art. 297 TCE ) din T FUE „ Statele
membre se consultă în vederea adoptării în comun a dispozițiilor
necesare pentru a evita ca funcționarea pieței comune să fie
afectată de măsurile la care un stat membru poate fi obligat să
le adop te în caz de probleme interne grave care aduc atingere
ordinii publice, în caz de război sau de tensiune internațională
gravă care constituie o amenințare de război ori pentru a face
față angajamentelor contractate de acesta în vederea menținerii
păcii și securității sociale ”.
231 Articolele 346 și 347 din T FUE permit derogări de la
principiile care caracterizează piața internă privitor la aspecte
legate de securitatea și apărarea națională a statelor membre.
3.11. Explicații privind termenii uzitați
• Libera circulație a persoanelor – are ca temei juridic
articolul 21 din TFUE (fost art. 18 din TCE și fost art. 8a din
TCEE): “Orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă
circulație și ședere pe teritoriul statel or membre, sub
rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de
dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora”.
• Lucrătorul – orice persoană care efectuează pentru altul și
sub îndrumarea acestuia, o muncă reală și autentică,
pentru car e va fi plătit;
• Dreptul de stabilire – are ca temei juridic art. 49 din TFUE
(fost art. 43 din TCE și fost art. 52 din TCEE). Astfel,
conform alin. (1), “În conformitate cu dispozițiile care
urmează, sunt interzise restricțiile privind libertatea de
stabil ire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui
stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile
privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către
resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat
membru.” Al in. (2) stabilește următoarele: “ Libertatea de
stabilire presupune accesul la activități independente și
exercitarea acestora, precum și constituirea și
administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților în
înțelesul articolului 54 al doilea pa ragraf, în condițiile
definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de
232 stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind
capitalurile”.
3.12. TEMĂ: Identificați și comentați principalele deosebiri
între dreptul de liberă circula ție a lucrătorilor și libertatea de
stabilire.
3.13. Întrebări, exerciții, aplicații
1. Definiți conceptul de „lucrător”.
2. Identificați condițiile necesare pentru dobândirea calității de
„lucrător”.
3. Identificați drepturile lucrătorilor stabilite de Directiva
2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
29 aprilie 2004.
4. Detaliați prevederile „Dreptului de ședere” stabilite de
dispozițiile Directivei 2004/38/CE.
5. Precizați în ce condiții se poate obține permisul de ședere
și care sunt persoanele care -l pot obține.
6. Precizați care sunt condițiile în care se poate obține dreptul
de ședere permanentă.
7. Identificați motivele pentru care se poate restrânge dreptul
de intrare și dreptul de ședere, conform Directivei
2004/38/CE.
8. Precizați ce est e libertatea de stabilire și ce presupune.
9. Identificați care sunt excepțiile de la dreptul de stabilire.
10. Definiți societățile conform art. 54 din TFUE.
11. Care a fost soluția Curții de Justiție în cazul
Politierechtbank te Mechelen – Belgia c. Hans van Lent, din
2 octombrie 2003 ? Argumentați.
Domnul Van Lent, cetățean belgian deține un automobil
înmatriculat în Luxemburg, unde acesta lucrează. Automobilul
este cumpărat în leasing de la o firmă luxemburgheză.
Legislația belgiană instituie obligația rezidenților belgieni de
233 a înmatricula mașinile în Belgia pe numele proprietarului , ceea
ce dl. Van Lent nu putea face deoarece firma de leasing era
înregistrată în Luxemburg. În urma unui control rutier, autoritățile
belgiene i -au intentat proce s penal domnului Van Lent.
Tribunalul belgian a sesizat C urtea de Justiție în legătură cu
compatibilitatea legislației belgiene cu principiul liberei circulații
a lucrătorilor, consacrat de Tratatul FUE.
Dreptul aplicabil în cauză este art. 45 din TFUE (fo st art. 39
din TCE) privind libera circulație a lucrătorilor .
În motivarea hotărârii, Curtea de Justiție precizează faptul
că, în absența unei armonizări în domeniu, statele membre pot
fixa condițiile înmatriculării autovehiculelor , cu condiția
respectării dispozițiilor tratatului referitoare la libera circulație a
lucrătorilor . Legislația belgiană în materie poate descuraja însă,
angajarea cetățenilor belgieni în alte state membre.
Curtea a reținut faptul că, din august 2001, legea belgiană
îi permite unui rezident belgian să înmatriculeze mașina pe care
o utilizează, în cazul în care proprietarul mașinii nu are dreptul
de rezidență pe teritoriul Belgiei. Cu toate acestea Curtea
consideră că nici aceste dispoziții nu sunt de natură a elimina
restricțiil e aduse liberei circulații a lucrătorilor.
3.14. Rezolvați următoarele teste grilă
1. Pentru ca un cetă țean să se prevaleze de dispozi țiile art.
45 din TFUE :
a. nu trebuie să desfă șoare o activitate independentă
b. trebuie să fie cetă țean al unui stat membru
c. nu trebuie să fi ob ținut cetă țenia unui stat membru
după momentul aderării la UE
2. În accep țiunea C urții de Justiție lucrător:
a. este o persoană care a semnat un contract de muncă
b. este o persoană care desfășoară o activitate
marginală și auxiliară
c. este persoana care desfășoară o activitate cu valoare
economică certă în beneficiul și sub conducerea altei
234 persoane în schimbul unei remunerații
3. Conform jurispruden ței Curții de Justiție, salariul este:
a. suma de bani plătită în schimbul muncii prestate
b. orice contrapresta ție acordată lucrătorului ca urmare
a muncii prestate, fie ea bănească, sau în produse
c. o sumă de bani plătită bani doar celor care lucrează
cu normă întreag ă
4. Dispozițiile articolului 45 alin. (4) din TFUE nu se aplică:
a. lucrătorilor din sectorul privat
b. încadrării în administra ția publică
c. lucrătorilor care au reziden ța pe teritoriul UE
5. Un lucrător salariat poate sau nu să invoce prevederile
legale comunitare consacrate lucrătorilor salariați , chiar
în propria țară?
a. da, în totdeauna, datorită faptului că dispozi țiile
tratatului sunt direct aplicabile
b. în cazul în care o persoană salariată nu a părăsit
niciodată propria țară, acea persoană nu va putea
invoca pentru întâia oară în statul căruia îi aparține
reglementările legale comunitare consacrate liberei
circulații a lucrătorilor salariați pentru că este vorba de
o situație juridică internă iar reglementările legale
comunitare nu vizează astfel de situații
c. nu, în cazul în care persoana în cauză s -a prevalat
deja anterior de reglementările legale comunitare
6. Termenul de ”lucrător nesalariat” este considerat, din
punctul de vedere al C urții de Justiție :
a. ca o activitate nesalariată în funcție de gradul de
independență al respectivei persoane și de riscul
economic pe care aceasta și -l asumă
b. cel care prestează muncă și este plătit mai mult sau
mai puțin decât un lucrător salariat
c. cel care nu prime ște nimic în schimbul muncii depuse
235
7. Dreptul la liberă stabilire poate fi folosit:
a. doar cu titlu principal
b. doar cu titlu secu ndar
c. atât cu titlu secundar, cât și cu titlu principal
8. Conform dispozițiilor art. 2 din Directiva 2004/38/CE, prin
“membru de familie” se înțelege :
a. soțul, dar numai dacă este de sex diferit decât cel care
deține cetățenia U niunii, căsătoria dintre persoan e de
același sex nefiind recunoscută de legisla ția UE
b. descenden ții care au depășit vârsta de 21 de ani
c. partenerul cu care persoana ce are cetățenia UE a
contractat un parteneriat înregistrat , în temeiul
legislației unui stat membru , dacă potrivit legislați ei
statului membru gazdă parteneriatele înregistrate sunt
considerate drept echivalente că sătoriei
9. Calitatea de membru de familie este condi ționată de:
a. cetățenia unui stat membru al Uniunii
b. cetățenia unui stat membru al Spa țiului Schengen
c. scopul reunirii familiei persoanei ce deține cetățenia
Uniunii în propria țară
10. Omisiunea de a solicita eliberarea unui permis de
ședere:
a. se sancționează cu expulzarea persoanei în cauză
b. poate face persoana respectivă pasibilă de sancțiuni
nediscriminatorii și proporționale
c. se sancționează cu amendă , dar aceasta nu trebuie
să fie supusă principiului propor ționalității
11. Persoana ce are cetățenia UE dobândește un drept de
ședere permanent în statul de primire:
a. după un an de ședere permanentă
b. după cinci ani de ședere permanentă
c. după zece ani de ședere întreruptă
236
12. Curtea de Justiție a statuat că persoanele juridice se
pot prevala de libera circula ție:
a. dacă desfă șoară o activitate reală pe teritoriul unui stat
membru
b. dacă sunt constituie în confor mitate cu legislația unui
stat membru și au sediul social și își desfășoară
activitatea în cadrul Uniunii
c. indiferent unde își desfășoară activitatea
13. Conform art. 54 TFUE , entitățile care invocă
reglementările legale ale Uniunii trebuie:
a. să fie constituite în conformitate cu legea unui stat
b. să aibă sediul social în interiorul Uniunii
c. să aibă scop lucrativ
14. În ceea ce -i privește lucrătorii independenți sunt
interzise discriminările:
a. deschise
b. ascunse
c. toate formele de discriminare.
15. Principiul egalită ții de tratament se aplică:
a. doar lucrătorilor
b. doar persoanelor ce călătoresc pe teritoriul U niunii
c. tuturor persoanelor care au cetă țenia unui stat
membru al Uniunii
16. În vederea libertă ții de stabilire în virtutea art. 51 din
TFUE :
a. fac excep ție activitățile care sunt asociate, în statul
membru interesat, chiar cu titlu ocazional, exercitării
autorității publice
b. fac excep ție activitățile care sunt asociate, în statul
membru interesat, numai cu titlu permanent , exercitării
autorității publice
c. nu fac excep ție funcțiile de notar sau de executor
237 judecătoresc
17. Din jurispruden ța Curții de Justiție se poate spune că
ordinea publică:
a. se referă la fundamentele statului
b. se referă la securitatea statului
c. se referă la fundamentele societății, libertatea și
securitatea persoanelor
18. Ordinea publică poate fi invocată în situația în care
comportamentul unei persoane:
a. reprezintă o amenințare reală
b. reprezintă o amenințare actuală
c. reprezintă o amenințare reală, actuală, și suficient de
gravă la adresa intereselor fundamentale ale societății
19. Expulzările colective:
a. sunt posibile
b. pot fi justificate pe motiv de ordinea publică și
siguranța publică
c. sunt interzise
20. Persoana față de care a fost adoptată o măsură de
interdicție poate să solicite readmisia pe teritoriul unui
stat membru după o perioadă:
a. de cel puțin 3 ani de la aplicarea deciziei
b. de cel puțin 1 an din momentul notificării
c. de cel pu țin 2 ani din momentul intrării în țara de
origine a persoanei expulzate
21. Pentru a nu fi discriminatorie o măsură l uată de un stat
membru:
a. trebuie să fie luată doar în ceea ce îi prive ște pe proprii
cetățeni
b. trebuie să fie o măsură punitivă
c. trebuie să fie luată și în aceea ce îi prive ște pe proprii
resortisan ți
238
22. De esența noțiunii de ”lucrător”:
a. este caracterul economic , real al muncii și primirea
unei remunera ții
b. este numai caracterul economic al muncii
c. este primirea unei sume de bani
3.15. Bibliografie
1. Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a
revăzută și adăugită cu referiri la T ratatul de la Lisabona,
Editura Hamangiu, 2010;
2. Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene,
Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV -a, Drept
comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreșan -Grigoriu
și Tudorel Ștefan, București, Editura Hamangiu, 2009;
3. Cristian Gheorghe, Drept comercial european, Editura C.H.
Beck, București, 2009;
4. Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan -Grigoriu, Drept
comunitar, București, Editura C.H. Beck, București, 2007;
5. Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediția a II -a,
revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București,
2006;
6. Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, București,
Editura C.H. Beck, 2006;
7. Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Servo -Sat, Arad, 2002;
8. Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare, Culegere
de rezumate, Volumul II, Institutul European din România,
București, 2009;
9. Daniela Ivan, Hotărâri recente și consacrate ale Curții de
Justiție a Comunităților Europene, Editura C.H. Beck,
Bucu rești, 2007;
10. Georgiana Tudor, Dragoș Cătălin, Jurisprudența
CJCE. Libertatea de a presta servicii. Libera circulație a
persoanelor și dreptul de stabilire. Politica socială.
Jurisdicția comunitară, Volumul II, Editura C.H. Beck,
239 București, 2006;
11. Institutul European din România , GHID STILISTIC de
traducere în limba română pentru uzul traducătorilor
acquis -ului comunitar, ediția a V -a, revăzută și adăugită,
București, 2008;
12. Beatrice Andreșan -Grigoriu și Tudorel Ștefan,
Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată ,
Editura Hamangiu, 2010.
TEMA IV
LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITALURILOR
Cuprins:
240
4.1. Reglementare
4.2. Noțiunile de “capitaluri” și de “plăți”
4.3. Excepții de la principiul liberei circulații a capitalurilor și
plăților
4.4. Clauze de salvgardare
4.5. Explicații privind termenii uzitați
4.6. TEMĂ
4.7. Întrebări, exerciții, aplicații
4.8. Rezolvați următoarele teste grilă
4.9. Bibliografie
Obiective:
– cunoașterea , înțelegerea și însușirea problematicii
liberei circulații a capitalurilor;
– cunoașterea și înțelegerea evoluției principiului liberei
circulații a capitalurilor;
– cunoașterea și înțelegerea conceptelelor de "capitaluri"
și "plăți";
– cunoașterea excepțiilor de la principiul liberei circulații a
capitalurilor și plăților;
– cunoașterea și înțelegerea clauzelor de salvgardare;
– înțelegerea și interpretarea jurisprudenței Uniunii
Europene în ceea ce privește libera circulație a
capitalurilor și plăților.
4.1. Reglementare
Prevederile art. 67 – 73 (fost art. 73b -73g) din Tratatul de
la Roma (CEE) erau mai puțin imperative în ceea ce privește
libera circulație a capitalurilor decât cele aplicabile în cazul
liberei circulații a mărfurilor, a lucrătorilor, a serviciilor și a
241 dreptului de stabilire.
Art. 67 din CEE stabilea următoarele:
• (1) În perioada de tranziție și în măsura necesară bunei
funcționări a pieței comune, statele membre elimină treptat
în relațiile dintre ele restricțiile impuse circulației
capitalurilor aparținân d rezidenților statelor membre,
precum și tratamentul discriminatoriu în baza cetățeniei ori
naționalității sau reședinței ori sediului social al părților sau
a locului plasamentului de capital;
• (2) Cel târziu la încheierea primei etape, nu se mai aplică
nici un fel de restricții plăților curente aferente circulației
capitalurilor între statele membre.
Articolul 71 din CEE prevedea la rândul lui:
• statele membre trebuie să depună eforturi pentru a evita
introducerea în Comunitate a unor noi restricții de sch imb
care să afecteze circulația capitalurilor și plăților curente
aferente acestora și să nu facă și mai restrictive
reglementările existente.
În Tratatul privind Uniunea Europeană, locul articolelor 67 –
73 a fost luat de articolele 73b -73g.
Articolul 73b T UE a introdus interdicția restricțiilor privind
circulația în termenii următori:
• (1) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol116, toate
restricțiile privind circulația capitalurilor între statele
membre, precum și între statele membre și țări terțe sunt
interzise;
• (2) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, toate
116 Capitolul 4 “Capitalurile și plățile”, TUE.
242 restricțiile privind plățile între statele membre, precum și
între statele membre și țări terțe sunt interzise.
Interdicția prevăzută de articolul 73b nu este absolută,
deoarece articolul 73c dispune:
• (1) Articolul 73b nu aduce atingere aplicării, în raport cu
țările terțe, a restricțiilor existente la 31 decembrie 1993, în
temeiul dreptului intern sau comunitar, în ceea ce privește
circulația capitalurilor având ca desti nație țări terțe sau
provenind din țări terțe, în cazul în care acestea implică
investiții directe, inclusiv investițiile imobiliare, stabilirea,
prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe
piețele de capitol.
Conform art. 73 d TUE:
• Articolul 73b nu aduce atingere dreptului pe care îl au
statele membre:
o de a aplica dispozițiile incidente ale legislației lor
fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii ce
nu se află în aceeași situație în ceea ce privește
reședința lor sau locu l în care le sunt investite
capitalurile;
o de a lua toate măsurile indispensabile pentru a
combate încălcarea legilor și reglementările proprii, în
special în domeniul fiscal sau al controlului prudențial
al instituțiilor financiare, de a stabili proceduri de
declarare a circulației capitalurilor în scopul informării
administrative sau statistice sau de a lua măsuri
justificate de motive privind ordinea sau siguranța
publică
În cazul în care, în împrejurări excepționale, circulația
243 capitalurilor provenind di n sau având ca destinație țări terțe
provoacă sau amenință să provoace dificultăți grave pentru
funcționarea Uniunii economice sau monetare, Consiliul
hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei și după
consultarea BCE, poate adopta în raport cu țări terțe măsuri de
salvgardare pentru o perioadă care nu poate depăși 6 luni, în
cazul în care aceste măsuri sunt strict necesare.
În prezent, p revederile consacrate liberei circulații a
capitalurilor sunt cuprinse în Capitolul IV intitulat „ Capitalur ile și
plățile” din TFUE, respectiv în articolele 63 – 66. Tratatul
reglementează în mod distinct „ plățile curente ” și „ circulația
capitalului ”.
Conform art. 63 din TFUE (fost articol 56 TCE și fost art.
73b din TCEE) :
• (1) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise
orice restricții privind circulația capitalurilor între statele
membre, precum și între statele membre și țările terțe ;
• (2) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise
orice re stricții privind plățile între statele membre, precum
și între statele membre și țările terțe.
4.2. Noțiun ile de „capitaluri” și de „plăți”
Cele două noțiuni de „capitaluri” și „plăți” nu au fost definite
de prevederile articolelor menționate. Rolul de a defini aceste
două noțiuni a căzut în sarcina Curții de Justiție și a doctrinei.
Astfel, în ce privește capitalurile doctrina consideră că prin
această noțiune se înțeleg „valorile scripturale, încoporate sau
nu în titluri, ca și monedele metalice care a u un curs legal în
244 momentul operației efectuate”117.
Plățile curente au fost definite de Curtea de Justiție, în
cauza Luisi et. C. Carbone118, dar mai mult prin elementele care
le diferențiază de mișcările de capitaluri.
În cauză este vorba de doi rezidenți it alieni , G. Luisi și C.
Carbone care au fost amendați de autoritatea italiană
competentă pe motiv că au încălcat reglementările legale,
schimbând în valută străină î ntre anii 1975 și 1976 o sumă ce
depășea limita admisă pentru fiecare rezident italian în cu rsul
unui an. Potrivit prevederilor legale italiene, un rezident italian nu
putea să schimbe mai mult de 500.000 lire italiene în valută
străină pe an pentru călătorii turistice, de afaceri, de studii sau
pentru a beneficia de îngrijiri medicale în alte ță ri. Cei doi
rezidenți italieni au folosit valuta străină în scop turistic și pentru
îngrijiri medicale în alte state membre. Ei au contestat
compatibilitatea dispozițiilor legale italiene care au fost aplicate
cu reglementările legale comunitare consacrate liberei prestări a
serviciilor și liberei circulații a plăților pentru serviciile furnizate,
iar tribunalul competent din Genova a solicitat Curții de Justiție
Europene să se pronunțe referitor la modul de interpretare a
prevederilor legale comunitare pe rtinente în cauză.
Ca răspuns, Curtea de Justiție a precizat următoarele:
• transferurile corespunzătoare unei obligații de plată
decurgând dintr -o tranzacție în domeniul schimburilor de
mărfuri sau de servicii nu pot fi calificate ca mișcări de
capitaluri;
• plățile corespunzătoare călătoriilor în interiorul Comunității,
117 C. Gavalda, G. Parleani, Traite de droit communaitaire des aff aires, XIIed, Litec, Paris, 1992, p. 116.
118 Cauzele reunite C -286/1982 și C -26/1983, G. Luisi et C. Carbone c. Ministerul de Finanțe,
Hotărârea Curții de Justiție din 31 ianuarie 1984.
245 efectuate pentru afaceri, studii și turism, au caracter de
plăți curente corespunzătoare achiziției de bunuri sau
prestări de servicii;
• transferurile de capitaluri nu au ca obiect remunerarea unei
prestări ci plasamentul și investițiile, spre exemplu plata
primei de asigurare de daune sau de responsabilitate intră
în categoria plăților curente, pe când plata primei de
asigurare de viață sau care are ca obiect constituirea unui
capital este o op erație de transfer de capitaluri.
În concluzie, rezultă că plățile curente sunt transferuri de
devize care constituie o contraprestație în cadrul unei tranzacții
subsecvente în timp ce circulația capitalurilor este constituită din
operațiuni financiare ca re vizează, în mod esențial folosirea sau
investirea fondurilor în cauză, nu remunerarea unui serviciu.
Transferurile de capitaluri privesc, pe de o parte investițiile
directe, foarte importante pentru dezvoltarea economică și pe de
altă parte acumulările de capitaluri, care prevăd crearea de
fonduri pentru finanțarea investițiilor119.
Dacă plățile curente au fost supuse unei liberalizări
imediate, de acestea depinzând liberalizarea efectivă a
mărfurilor și serviciilor, transferurile de capitaluri au fost
liberalizate într -o manieră progresivă.
Libera circulație a capitalurilor a fost asigurată în mod
treptat prin apariția a trei directive .
1. Prima di rectiv ă este cea din 11 m artie 1960 și care a fost
modificată, într -o mică măsură în anul 1962. Această directivă
clasifică mișcările de capitaluri într -o anexă, prevăzând patru
119 A se vedea în acest sens: Ileana Anca Dușcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universitaria,
Craiova, 2008 , p. 151 -152.
246 grade diferite de liberalizare. Astfel, liberalizarea era
necondiționată pentru investițiile directe legate de dr eptul de
stabilire120.
2. A doua d irectiv ă importantă este cea din 17 noiembrie 1986
și anume Directiva 86/566 CEE, prin care au fost liberalizate
creditele pe termen lung legate de operațiunile cu titluri
care nu erau negociate la bursă. A doua directivă a
modi ficat prima directivă din 11 martie 1960.
3. A treia directivă este Directiva Consiliului nr. 88/361 /CEE
din 24 iunie 1988 prin care s -a înfăptuit liberalizarea
completă a circulației capitalului și care liberaliza în mod
special mișcările pe termen scurt. Directiva 88/361 a
înlocuit Directiva 72/156/CEE a Consiliului din 21 martie
1972 privind reglementarea fluxurilor internaționale de
capital și neutralizarea efectelor lor nedorite asupra
lichidității interne.
Tratatul de la Maastricht, fără a abroga Dir ectiva 88/361, a
accentuat liberalizarea mișcărilor de capitaluri. Principiul stabilit
de tratat era acela al liberalizării totale între statele membre, dar
și față de statele terțe.
Chiar dacă Tratatul CE nu definește sintagma „mișcare de
capitaluri”, Di rectiva 88/361/CEE1, precum și nomenclatura
aferentă, poate fi utilizată, conform unei jurisprudențe constante,
în scopul definirii unei mișcări de capitaluri.
Conform Anexei nr. 1 privind Nomenclatorul Domeniilor de
Circulație a Capitalului, d omeniile de circulație a capitalului
120 Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ediția a II -a revăzută și adăugită, Editura Universul
Juridic, București, 2006, p. 155.
247 prevăzute în directivă se referă la:
• toate operațiunile necesare realizării circulației capitalului:
încheierea și efectuarea tranzacțiilor și transferurilor
aferente. Tranzacția se realizează, în general, între
reziden ții diferitelor state membre, chiar dacă unele tipuri
de deplasare a capitalului sunt efectuate de către o singură
persoană, în nume propriu (de exemplu, transferuri de
active aparținând emigranților);
• operațiunile efectuate de către o persoană fizică sau
juridică, inclusiv operațiunile privind activele sau pasivele
statelor membre sau ale altor instituții ale administrației
publice și organizații publice;
• accesul operatorului economic la toate tehnicile financiare
disponibile pe piață utilizate pentru efec tuarea operațiunii în
cauză. De exemplu, conceptul achiziționării de valori
mobiliare și alte instrumente financiare cuprinde nu numai
operațiunile la vedere, ci și toate tehnicile de tranzacționare
disponibile: tranzacții la termen, tranzacții cu primă sa u
garanție, operațiuni swap contra alt or active , etc. Tot astfel,
conceptul de operațiuni în cont curent și în contul de depozit
cu instituțiile financiare cuprinde nu numai deschiderea de
conturi și plasarea de fonduri în aceste conturi, ci și
tranzacțiil e valutare la termen, indiferent dacă acestea
acoperă riscul valutar sau adoptă o poziție valutară
deschisă;
• operațiunile de lichidare sau cesiune a activelor, repatrierea
veniturilor obținute din lichidarea acestora sau utilizarea
imediată a acestor venit uri în limitele obligațiilor Uniunii ;
• operațiunile de restituire a creditelor sau împrumuturilor.
248
Prezentul nomenclator nu constituie o listă exhaustivă a
domeniilor circulației capitalului – de unde rezultă și titlul XIII –
„Alte deplasări de capital” , pct. F, intitulat „Diverse ”. Prin urmare,
nu trebuie interpretată ca limitând aria de aplicabilitat e a
principiului liberalizării depline a circulației capitalului, astfel cum
este ea prezentată în articolul 1 al directivei.
Conform dispozițiile art. 1 alin. (1) din Directiva 88/361,
statele membre vor elimina restricțiile asupra circulației
capitalului care se realizează între rezidenții lor : Pentru a facilita
aplicarea prezentei directive, circulația capitalului va fi clasificată
în conformitate cu nomenclatorul prezentat în anexa I .
Iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că , transferuri le
legate de circulația capitalului se vor efectua în aceleași condiții
ale cursului de schimb ca cele care guvernează plățile privind
tranzacțiile curente.
4.3. Excepții de la principiul liberei circulații a
capitalurilor și plăților
Articolul 65 din TFUE moderează, sub anumite aspecte,
reglementările prevăzute de art. 63 din același tratat.
Conform dispozițiilor art. 65 din TFUE (fost art. 58 din TCE)
alin. (1) , statele membre sunt îndreptățite:
• (a) să aplice dispozițiile pertinente ale legislației fi scale
care stabilesc o distincție între contribuabili care nu se
găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința
lor sau locul în care capitalurile sunt investite;
• (b) să adopte toate măsurile necesare pentru a împiedica
249 încălcarea actelor lor cu putere de lege și a normelor lor
administrative, îndeosebi în materie fiscală sau în
domeniul suprave gherii prudențiale a instituțiilor
financiare, să stabilească proceduri de declarare a
circulației capitalurilor, în scop de informare
admi nistrativă ori statistică sau să ia măsuri justificate
prin motive legate de ordinea publică ori siguranță
publică.
Articolul 65 alineatul (1) litera (a) se referă la impunere și
constituie una dintre principalele excepții de la articolul 63 din
același t ratat.
Prevederile cuprinse în capitolul referitor la capitaluri și plăți
din T FUE nu înlătură posibilitatea aplicării, în materia dreptului
de stabilire, a restricțiilor care sunt compatibile cu acest tratat.
Măsurile și procedurile menționate la alineat ele (1) și (2) nu
trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o
restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și plăților,
astfel cum este aceasta definită la articolul 63.
4.4. Clauze de salvgardare
În cadrul raporturilor dintre Uniunea Europeană și țările terțe
pot să fie invocate mai multe clauze de salvgardare.
Potrivit art. 64 din TFUE (fostul art. 57 TCE) alin. (1), statele
membre sunt abilitate să păstreze restricțiile existente la 31
decembrie 1993, în t emeiul dreptului național sau al dreptului
comunitar, adoptate cu privire la circulația capitalurilor având ca
destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, dacă acestea
implică investiții directe, inclusiv investiții imobiliare, sedii,
250 prestarea de servicii financiare ori admiterea de titluri pe piețele
de capitaluri. În ceea ce privește restricțiile în vigoare în temeiul
legislațiilor naționale în Bulgaria, în Estonia și în Ungaria,
respectiva dată este 31 decembrie 1999.
Aliniatul (2) stabilește u rmătoarele: Parlamentul european și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adopt ă măsuri le referitoare la circulația capitalurilor
având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, în cazul
în care acestea implică investiții directe, inclusiv investiții
imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau
admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital.
Aliniatul (3) al aceluiași articol stabilește o derogare de la
prevederile aliniatului (2) și anume f aptul că, numai Consiliul, în
conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate
și după consultarea Parlamentului European, poate adopta
măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în ceea ce
privește liberalizarea circulației capita lurilor având ca destinație
sau provenind din țări terțe.
Potrivit art. 66 din TFUE (fost art. 59 din TCE) în situația în
care, în circumstanțe excepționale, circulația capitalurilor
provenind din țări terțe sau destinate acestora provoacă sau
amenință să provoace dificultăți grave în funcționarea uniunii
economice și monetare, Consiliul, la propunerea Comisiei și
după consultarea Băncii Centrale Europene, poate adopta, în
raport cu țările terțe, măsurile de salvgardare pentru o perioadă
de până la șase lun i, în cazul în care aceste măsuri sunt strict
necesare.
O altă clauză de salvgardare este prevăzută la articolul 75
din TFUE (fost art. 60 din TCE). Corespunzător acestui articol,
251 în cazul în care este necesar, pentru realizarea obiectivelor
enunțate la ar ticolul 67, în ceea ce privește prevenirea și
combaterea terorismului și a activităților conexe, Parlamentul
European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate
cu procedura legislativă ordinară, definesc cadrul măsurilor
administrative privin d circulația capitalurilor și plățile, cum ar fi
înghețarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor
economice care aparțin unor fizice sau juridice, grupuri sau
entități fără caracter statal, sunt în proprietatea acestora sau
sunt deținute de acestea. Consiliul, la propunerea Comisiei,
adoptă măsurile pentru punerea în aplicare a cadrului prevăzut
la primul paragraf. Actele menționate la prezentul articol cuprind
dispozițiile necesare în materie de garanții juridice.
Alte clauze de salvgardare sunt cele prevăzute la art. 143 și
144 din TFUE. Articolele 1 43 și 144 din T FUE conțin o nuanțare
a articolului 63 din TFUE .
Astfel, conform art. 143 (fost art. 119 din TCE), în caz de
dificultăți sau în cazul riscului apariției unor dificultăți grave
pentru balanța de plăți a unui stat membru care face obiectul
unor derogări, provenind fie dintr -un dezechilibru global al
balanței, fie din natura devizelor de care acesta dispune, și care
pot compromite în special funcționarea pieț ei comune sau
realizarea politicii comerciale comune, Comisia examinează fără
întârziere situația acelui stat, precum și acțiunea pe care a
întreprins -o sau pe care poate să o întreprindă în conformitate
cu dispozițiile tratatelor, utilizând toate mijloace le de care
aceasta dispune. Comisia indică măsurile pe care le recomandă
spre adoptare statului în cauză.
În cazul în care acțiunea întreprinsă de un stat membru care
252 face obiectul unei derogări și măsurile sugerate de Comisie nu
par suficiente pentru a de păși dificultățile sau riscurile apariției
unor dificultăți, Comisia recomandă Consiliului, după
consultarea Comitetului Economic și Financiar, acordarea
asisteței reciproce și normele corespunzătoare.
Consiliul acordă asistență reciprocă. Acesta adoptă
directivele sau deciziile de stabilire a condițiilor și normelor
asistenței.
Conform art. 144 (fost art. 120 din TCE), în cazul apariției
unei crize în balanța de plăți și dacă nu se adoptă de îndată o
decizie în înțelesul articolului 143, alineatul (2), un stat membru
care face obiectul unei derogări poate adopta, cu titlu provizoriu,
măsurile de salvgardare necesare. Aceste măsuri trebuie să
provoace perturbări minime în funcționarea pieței comune și să
nu depășească limita absolut necesară pentru remediere a
dificultăților neprevăzute care au apărut.
Comisia și celelalte state membre trebuie să fie informate
cu privire la aceste măsuri de salvgardare până la data la care
acestea intră în vigoare. Comisia poate recomanda Consiliului
acordarea asistenței reci proce în conformitate cu articolul 143.
La recomandarea Comisiei și după consultarea Comitetului
Economic și Financiar, Consiliul poate decide că statul membru
respectiv este obligat să modifice, să suspende sau să elimine
măsurile de salvgardare menționat e mai sus.
Conform art. 1 40 din TFUE (fost art. 1 21 din TCE ), cel puțin
la fiecare doi ani sau la solicitarea unui stat membru care face
obiectul unei derogări, Comisia și Banca Centrală Europeană
prezintă Consiliului un raport privind progresele efectuate de
statele membre care fac obiectul unei derogări în îndeplinirea
253 obligațiilor care le revin pentru realizarea uniunii economice și
monetare. Aceste rapoarte examinează în special dacă legislația
națională a fiecăruia dintre aceste state membre, inclusiv statul
băncii centrale naționale, este compatibișă cu articolele 130 și
131 și cu Statutul SEBC și al BCE. Rapoartele examinează, de
asemenea, dacă a fost realizat un grad înalt de convergență
durabilă, analizând în ce măsură fiecare stat membru a îndeplin it
următoarele criterii:
• realizarea unui grad înalt de stabilitate a prețurilor . Acesta
rezultă dintr -o rată a inflației apropiată de rata a cel mult trei
state membre care au cele mai bune rezultate în materie
de stabilitate a prețurilor;
• caracterul sol id al finan țelor publice . Acesta rezultă dintr -o
situa ție bugetară care nu cunoa ște deficit public excesiv în
înțelesul articolului 1 26 alineatul (6);
• respectarea limitelor normale de fluctua ție prevăzute de
mecanismul cursului de schimb din Sistemul Monetar
European, timp de cel pu țin doi ani, fără devalorizarea
monedei în raport cu cea a altui stat membru;
• caracterul durabil al convergen ței atinse de statul membru
care face obiectul unei derogări și al participării sale la
mecanismul cursulu i de schimb , care se reflectă în nivelul
ratelor dobânzilor pe termen lung.
Cele patru criterii prevăzute de prezentul alineat și
perioadele relevante pe durata cărora fiecare dintre acestea
trebuie să fie respectat e sunt precizate într -un protocol anexat la
Tratatul FUE . Rapoartele Comisiei și ale Băncii Centrale
Europene iau de asemenea în considerare rezultatele integrării
piețelor, situa ția și evolu ția balan țelor de plă ți curente, precum și
254 o examinare a evolu ției costurilor salariale unitare și a altor indici
de pre țuri.
Conform aliniatului (2), după consultarea Parlamentului
European și după discutarea în cadrul Consiliul European,
Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care state membre ce
fac obiectul unei derogări îndeplinesc condițiile necesare pe
baza criteriilor stabilite la alineatul (1) și pune capăt derogărilor
privind aceste state membre.
Consiliul hotărăște după ce a primit recomandare din partea
majorității calificate a membrilor săi care reprezintă statele
membre a căror monedă este euro . Acești membri hotărăsc în
termen de șase luni de la data primirii de către Consiliu a
propunerii Comisiei.
Conform art. 238 alineatul (3) litera (a) din TFUE
majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puțin 55%
din membrii Consiliului rep rezentând statele membre
participante, care reunesc cel puțin 65% din populația acestor
state.
Conform aliniatului (3) al aceluiași articol, în cazul în care,
în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (2), se decide
să se revoce o derogare, Consi liul, hotărând cu unanimitatea
statelor membre a căror monedă este euro și a statului membru
respectiv, la propunerea Comisiei și după consultarea Băncii
Centrale Europene, stabilește în mod irevocabil cursul la care
euro înlocuiește moneda statului respec tiv și decide celelalte
măsuri necesare introducerii euro în calitate de monedă unică în
statul membru respectiv.
Conform art. 141 din TFUE aliniatul (1), în cazul în care și
atât timp cât există state membre care fac obiectul unei derogări
255 și fără a aduce atingere articolului 129 alineatul (1), Consiliul
general al Băncii Centrale Europene, menționat la articolul 44
din Statutul SEBC și al BCE, se constituie ca al treilea organ de
decizie al Băncii Centrale Europene.
Conform aliniatul (2), în cazul în care și atât timp cât există
state membre care fac obiectul unei derogări, Banca Centrală
Europeană, cu privire la aceste state membre:
• consolidează cooperarea dintre băncile centrale
naționale;
• consolidează coordonarea politicilor monetare ale
statelor membre pentru a asigura stabilitatea
prețurilor;
• supervizează funcționarea mecanismului cursului de
schimb;
• desfășoară consultări privind problemele care sunt
de competența băncii centrale naționale și care
afectează stabilitatea instituțiilor și piețelor
financiare;
• exercită funcțiile pe care le îndeplinea Fondul
European de Cooperare Monetară, preluate ulterior
de la Institutul Monetar European.
Conform art. 142 din TFUE, fiecare stat membru care face
obiectul unei derogări consideră politica sa de schimb ca pe o
problemă de interes comun. Statele membre țin seama astfel de
experința acumulată datorită cooperării în cadrul mecanismului
cursului de schimb.
4.5. Explicații privind termenii uzitați
256 • Libera circulație a capitalurilor – are ca temei juridic
articolul 67 TCEE: “(1) […] statele membre elimină treptat
în relațiile dintre ele restricțiile impuse circulației
capitalurilor aparținând rezidenților statelor membre,
precum și tratamentul discriminatoriu în baza cetățeniei ori
a naționali tății sau a reședinței ori a sediului social al părților
sau a locului plasamentului de capital”;
• Circulația plăților – transferuri de devize care constituie o
contraprestație în cadrul unei tranzacții subsecvente;
• Circulația capitalurilor – este constituită din operațiuni
financiare care vizează, în mod esențial folosirea sau
investirea fondurilor în cauză, nu remunerarea unui
serviciu.
4.6. TEMĂ: Identificați și detaliați raporturile dintre libera
circulație a capitalurilor și libertatea de sta bilire.
4.7. Întrebări, exerciții, aplicații
1. Menționați cele trei directive care au dus la liberalizarea
progresivă a deplasărilor de capital între statele membre
ale UE.
2. Prin intermediul cărei directive s -a înfăptuit liberalizarea
completă a circulației capitalului ?
3. Menționați cum a definit doctrina noțiunea de „capitaluri”.
4. Cum a definit Curtea de Justiție noțiunea de „plăți curente”
în cauza „G. Luisi et. C. Carbone c. Ministerul de Finanțe”
?
5. Precizați care sunt excepțiile de la principiul liberei circulații
a capitalurilor și plăților, conform art. 65 din TFUE.
257 6. Detaliați conținutul articolului 66 din TFUE privind măsurile
de salvgardare.
4.8. Rezolvați următoarele teste grilă
1. Circulația capitalurilor înseamnă:
a. operațiuni financiare ce vizează în esență plasarea
sau investirea fondurilor
b. operațiuni financiare ce vizează plasarea sau
investirea fondurilor, dar nu ca activitate principală
c. operațiuni financiare ce vizează în esență plasarea
sau investirea fondurilor într -un st at membru UE
2. Dispozițiile art. 65 din TFUE pot fi utilizate:
a. dacă este vorba despre raporturi între statele
membre
b. dacă este vorba despre raporturi între statele
membre și țările terțe
c. dacă este vorba despre raporturi între statele
membre sau între statele membre și țările terțe
3. Clauza de salvgardare referitoare la capital poate fi
folosită:
a. de către un stat membru
b. de către Comisie
c. de către Consiliu
4. Art. 6 3 din TFUE :
a. conține doar o interdic ție necondi ționată
b. conține doar o interdic ție neclară
c. conține o dispozi ție care nu necesită implementare
5. Principiul liberei circula ții a capitalului nu include:
a. un rol de monitorizare a mi șcărilor de capital de către
statele membre
b. transferuri bancare între filiale ale aceleia și companii
258 dar de pe te ritoriul unor state diferite
c. plățile făcute de persoanele fizice dintr-un stat către
un organism în alt stat
6. Libera circula ție a capitalului a fost consacrat ă:
a. prin Tratatul de la Nisa
b. prin Tratatul de la Maastricht
c. prin Tratatul de la Roma
7. Printre exce pțiile de la libera circulație a capitalurilor în
cadrul UE și cu țările terțe:
a. se află impozitarea
b. nu se află spălare a de bani
c. nu se află sancțiunile financiare convenite în cadrul
politicii externe și de securitate comună
8. Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene :
a. conține o defini ție a expresiei ”circula ția capitalurilor”
în art. 63
b. conține doar o definire a termenului de ”capital” în
art. 65;
c. nu conține o defini ție referitoarea la libera circula ție a
capitalurilor, dar C urtea de Justiție face trimitere la
lista exemplificativă din Directiva 88/361/CEE
9. Dacă libera circula ție a capitalurilor între statele membre
UE și state ter țe provoacă dificultă ți grave în func ționarea
uniunii economice și monetare:
a. aceasta nu este de competen ța instituțiilor Uniunii
Europene
b. Consiliul este competent conform art. 66 din TFUE
să ia măsuri de salvgardare
c. responsabilă în fa ța instituțiilor Uniunii Europene este
țara membră care are rela ții comerciale cu statul ter ț
10. O prezumție generală de evaziune fiscală din partea
259 statului:
a. poate să atragă posibilitatea unor derogări de la
libera circula ție a capitalurilor
b. poate să existe în dreptul intern și poate fi contrară
dispozițiilor T FUE
c. nu este propor țională conform jurispruden ței Curții de
Justiție și este o încălcare a art. 63 din TFUE
4.9. Bibliografie
1. Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene,
Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV -a, Drept
comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreșan -Grigoriu
și Tudorel Ștefan, București, Editura Hamangiu, 2009;
2. Ileana Anca Dușcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Universitaria, Craiova, 2008;
3. Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediția a II –
a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucur ești, 2006;
4. Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Servo -Sat, Arad, 2002;
5. C. Gavalda, G. Parleani, Traite de droit communaitaire des
affaires, XIIed, Litec, Paris, 1992 ;
6. Beatrice Andreșan -Grigoriu și Tudorel Ștefan, Tratatele
Uniunii Euro pene, Versiune oficială consolidată , Editura
Hamangiu, 2010.
260
TEMA V
LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR
Cuprins:
5.1. Reglementare
5.2. Conceptul de “serviciu”
5.3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în materia
serviciilor
5.4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor și
libera circulație a serviciilor
5.5. Libertatea de a beneficia de servicii
5.6. Libertatea de a presta servicii și derogările aferente
acesteia, conform reglementărilor Di rectivei 2006/123/CE
5.7. Interzicerea discriminării
5.8. Excepții de la principiul liberei circulații a serviciilor
5.9. Explicații privind termenii uzitați
261 5.10. TEMĂ
5.11. Întrebări, exerciții, aplicații
5.12. Rezolvați următoarele teste grilă
5.13. Bibliografie
Obiective:
– cunoașterea , înțelegerea și însușirea problematicii
liberei circulații a serviciilor;
– cunoașterea și înțelegerea evoluției principiului liberei
circulații a serviciilor;
– cunoașterea și înțelegerea raporturilor di ntre libertatea
de stabilire a persoanelor și libera circulație a serviciilor;
– cunoașterea excepțiilor de la principiul liberei circulații a
serviciilor;
– înțelegerea și interpretarea jurisprudenței Uniunii
Europene în ceea ce privește libera circulație a
serviciilor.
5.1. Reglementare
Reglementarea primară este conținută în Capitolul III
“Serviciile”, Titlul III din partea a III -a “Politicile Comunității” a
Tratatului CE.
Articolul 49 din TCE (fost art. 59 din TCEE) a stabilit
următoarele:
• (1) În conformitate cu dispozi țiile ce urmeaz ă, sunt
interzise restric țiile privind libertatea de a presta servicii în
cadrul Comunit ății cu privire la resortisan ții statelor
membre stabili ți într-un alt stat al Comunit ății decât cel al
beneficiarului serviciilor ;
• (2) Consiliul, hot ărând cu majoritate calificat ă la
262 propunerea Comisiei, poate extinde beneficiul dispozi țiilor
prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt
resortisan ți ai unui stat ter ț și sunt stabili ți în cadrul
Comunit ății.
Articolul 50 din TCE (fost art. 60 din TCEE) a stabilit, că:
• (1) În în țelesul prezentului tratat, sunt considerate
servicii presta țiile furnizate în mod obi șnuit în schimbul
unei remuner ații, în m ăsura în care nu sunt
reglementate de dispozi țiile privind libera circula ție a
mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor ;
• (2) Serviciile cuprind în special:
a. activit ăți cu caracter industrial;
b. activit ăți cu caracter comercial;
c. activit ăți artizanale;
d. activit ățile prestate în cadrul profesiunilor liberale.
• (3) Fără a aduce atingere dispozi țiilor capitolului privind
dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea execut ării
presta ției, s ă își desf ășoare temporar activitatea în țara în
care presteaz ă serviciul, în acelea și condi ții care sunt
impuse de aceast ă țară propriilor resortisan ți.
Observăm că articolul 49 din TCE include o normă imperativă
prohibitivă și anume interdicția de a restricționa și împiedica
circulația serviciilor. În continuarea sa, articolul 50 TCE dă
sensul legal al noțiunii de servicii, oferind și o listă exemplificativă
de activități care se înscriu în sfera serviciilor.
Articolul 54 din TCE (fost art. 65 din TCEE) dispune:
• Atât timp cât restric țiile impuse libert ății de a presta servicii
nu sunt eliminate, fiecare dintre state le membre le aplic ă,
fără a discrimina pe motive de cet ățenie ori na ționalitate
263 sau re ședință ori sediu tuturor prestatorilor de servicii
menționati la articolul 49 primul paragraf.
Prevederile articolului 54 coroborate cu prevederile articolelor
49 și 50 din TCE indică temeiul libertății de circulație a serviciilor
ca fiind nediscriminarea resortisanților celorlalte state membre în
raport cu cetățenii proprii.
Articolul 55 din TCE (fost art. 66 din TCEE) dispune:
• Dispozi țiile articolelor 45 –48 se aplic ă domeniului
reglementat de prezentul capitol.
Astfel, putem concluziona următoarele:
1. Regula în ceea ce privește și acest principiu o
constituie interdicția oricăror restricții privind libertatea
de a presta servicii cu privire la resortisanții statelor
memb re stabiliți într -un alt stat decât cel al
beneficiarului serviciilor;
2. Ecepția de la principiul libertății de circulație a
serviciilor o constituie activitățile care sunt asociate în
statul membru interesat, chiar și cu titlu ocazional,
exercitării autorit ății publice;
3. Limitele acestei libertăți sunt date de aceleași motive
– de natură neeconomică: ordine publică, siguranță
publică și sănătate publică
Tratatul CE mai conține și o clauză de salvgardare sui generi s
în art. 53, potrivit căreia liberalizarea c ompletă a serviciilor este
subordonată “situației economice generale și situației
economice a sectorului vizat”, care trebuie să permită o
264 asemenea liberalizare.
În fine, art. 52 alin. (2) din TCE exprimă o preferință pentru
liberalizarea prioritară a anum itor categorii de servicii, respectiv
cele care “afectează direct costurile de producție” sau a căror
liberalizare “facilitează schimburile cu bunuri”, instituind astfel o
prezumție de valoare superioară a unor servicii față de altele pe
care analiza econo mică nu o validează121.
În prezent, l ibera circulație a serviciilor are la bază dispozițiile
art. 49 din TFUE, care se referă la dreptul de stabilire în spațiul
Uniunii Europene, precum și dispozițiile art. 56 – art. 62 din
TFUE.
Aceste dispoziții sunt completate cu norme de drept derivat
adoptate de către instituțiile Uniunii Europene.
Conform art. 56 din TFUE:
• (1) „ În conformitate cu dispozițiile ce urmează , sunt
interzise restric țiile privind libera prestare a serviciilor în
cadrul Uniunii cu privire la resortisan ții statelor membre
stabili ți într-un alt stat membru decât cel al benef iciarului
serviciilor ”;
• (2) „Parlamentul European și Co nsiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde
beneficiul dispozi țiilor prezentului capitol la prestatorii de
servicii care sunt resortisan ți ai unui stat ter ț și sunt stabili ți
în cadrul Uniunii” .
În baza acestor dispoziții, o persoană fizică sau juridică
poate beneficia de dreptul de a presta servicii dacă este stabilită
în cadrul Uniunii , iar în cazul în care este vorba de o persoană
121 A se vedea în acest sens: Institutul European din Ro mânia, Competitivitatea sectorului serviciilor
din România, în persepectiva liberalizării acestora în UE”, Studiul nr. 2, autori: Anca Bobircă, Cristiana
Cristureanu, Dragoș Negrescu, București, 2007, p. 78.
265 fizică aceasta trebuie s ă aibă cetățenia unui stat membru.
Persoanele fizice cu dublă cetățenie, dintre care doar una
aparține unui stat membru, vor beneficia de drepturile acordate
de legislația comunitară dacă invocă cetățenia statului membru
al Uniunii122.
Articolul 5 7 din TFUE prevede următoarele:
• (1) „ În în țelesul tratatelor , sunt considerate servicii
presta țiile furnizate în mod obi șnuit în schimbul unei
remunera ții, în măsura în care nu sunt reglementate de
dispozi țiile privind libera circula ție a mărfurilor, a
capitalurilor și a persoanelor ;
• (2) „Serviciile cuprind în special:
• activită ți cu caracter industrial;
• activită ți cu caracter comercial;
• activită ți artizanale;
• activită țile prestate în cadrul profesiunilor liberale ”;
• (3) „Fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului privind
dreptul de stabilire, p restatorul poate, în vederea executării
prestației, să î și desfă șoare temporar activitatea în țara în
care prestează serviciul, în acelea și condi ții care sunt
impuse de acest stat propriilor resort isanți”.
În această situație , prestatorul nu trebuie să se stabilească
pe teritoriul statului unde prestează serviciul pentru că atunci ne –
am afla în prezența libertății de stabilire.
Articolul 5 8 din TFUE exclude serviciile de transport din
acest capitol și prevede că serviciile bancare și de asigurări
asociate mișcărilor capitalurilor vor fi reglementate concomitent
122 A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Specială, Politicile
Comu nitare, Editura Lumina Lex, București, 2007, p. 117.
266 cu dispozițiile tratatului privind circulația capitalurilor.
Astfel, conform alin. (1) „Libera circula ție a serviciilor în
domeniul transpor turilor este reglementată de dispozi țiile din
titlul privind transporturile ” iar conform alin. (2) „Liberalizarea
serviciilor bancare și de asigurări asociate mi șcărilor capitalurilor
trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circula ției
capital urilor ”.
Reglementările art. 5 9 prevăd emiterea de directive de
către Parlamentul European și Consiliu , în vederea liberalizării
unor anumite servicii.
Dispozițiile alin. (1) stabilesc că, „ Pentru realizarea
liberalizării unui anumit serviciu, Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, după consultarea Comitetului Economic și Social ,
hotără sc prin directive ” iar dispozițiile alin. (2) faptul că ,
„Directivele men ționate la alineatul (1) vizează în general, cu
prioritate, serviciile care intervin direct asupra costurilor de
produc ție sau a căror liberalizare contribuie la facilitarea
schimburilor de mărfuri ”.
5.2. Conceptul de „serviciu”
În dreptul Uniunii Europene, conform dispozițiilor articolulu i
57 alin. (1) din TFUE, sunt considerate „ servicii ” ansamblul
prestațiilor furnizate în mod obișnuit, în schimbul unei
remunerații, și care nu intră sub incidența dispozițiilor referitoare
la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor.
Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul
267 pieței interne definește la articolul 4 intitulat „Definiții” , alin. ( 1)
noțiunea de serviciu: ”orice activitate economică inde pendentă,
prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații,
menționată la articolul 50 din tratat ” (în prezent art . 57 din TFUE).
Astfel, în sensul Tratatului FUE și al Directivei privind
serviciile, pentru ca o activitate să constituie un „serviciu”, trebuie
să fie o activitate independentă, și anume să fie oferită de către
un prestator (care poate să fie o persoană fizică sau juridică), în
afara obligației unui contract de muncă.
În afară de aceasta, activitatea trebuie să fie în mod normal
prestată în schimbul unei remunerații; cu alte cuvinte trebuie să
fie de natură economică. Acest lucru trebuie evaluat de la caz la
caz pentru fiecare activitate. Simplul fapt că o activitate este
prestată de către stat, de către un organism de stat sau de către
o organizație fără scop lucrativ nu înseamnă că nu poate fi
considerată serviciu. Nu prezintă importanță faptul că
remunerația este oferită de către beneficiarul serviciilor sau de
către o parte terță.
Jurisprudența Curții de Justiție a stabilit mai mul te criterii
de identificare pentru servicii:
• prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul
unui stat membru, altul decât cel al beneficiarului
prestației, iar prestarea serviciului să se facă cu trecerea
unei frontiere interioare a Uniunii;
• beneficiarul de servicii se poate afla într -un alt stat
membru;
• prestatorul să fi fost stabilit în spațiul Pieței Unice
Europene;
• serviciul poate avea ca destinatari beneficiar i dintr-un alt
268 stat membru;
• prestația să fie remunerată.
Curtea de Justiție a estimat că elementul caracteristic
esențial al remunerației constă în faptul că aceasta constituie
echivalentul economic al serviciilor în cauză și că această
caracteristică este absentă în cazul activităților care sunt
efectuate fără un echival ent economic de către stat sau în
numele statului, în cadrul misiunilor acestuia în domeniul social,
cultural, educațional, și judiciar, cum ar fi cursuri oferite în cadrul
sistemului național de educație sau gestionarea regimurilor
naționale de securitate socială care nu sunt implicate în activități
de natură economică. Plata unei taxe de către beneficiar pentru
a contribui la cheltuielile de funcționare ale unui sistem, de
exemplu o taxă de studii sau de înscriere plătită de către studenți
nu constituie î n sine o remunerație, deoarece serviciul este în
esență finanțat din fonduri publice. În consecință, aceste
activități nu sunt cuprinse în definiția serviciului de la articolul 5 7
din TFUE (fost art. 50 TCE).
Serviciile cuprind o serie întreagă de activități, care sunt în
continuă dezvoltare. În acest sens, dispozițiile art. 57 alin. (2)
stabilesc o listă exemplificativă de activități care pot constitui
servicii.
Conform art. 2 alin. (1) din Directiva 2006/123/CE, aceasta
se aplică serviciilor furni zate de prestatori stabiliți într -un stat
membru.
Fără a constitui o enumerare exhaustivă, următoarele
activități pot fi menționate ca exemple de servicii reglementate
de directivă:
269 • activitățile majorității profesiilor reglementate (precum
consilieri jurid ici și financiari, arhitecți, ingineri, contabili,
inspectori) ;
• artizani ;
• servicii pentru întreprinderi (precum servicii de întreținere a
birourilor, consultanță managerială, organizare de
evenimente, recuperare a datoriilor, publicitate și
recrutare) ;
• activități de distribuție (inclusiv vânzarea en gros și cu
amănuntul de bunuri și servicii) ;
• servicii în domeniul turismului (precum serviciile oferite de
agențiile de turism) ;
• servicii de agrement (precum serviciile oferite de centrele
sportive sau de parcur ile de distracții) ;
• servicii în domeniul construcțiilor ;
• servicii în domeniul instalării și întreținerii de echipamente ;
• servicii de informare (precum portaluri web, activități ale
agențiilor de știri, activități editoriale, activități de
programare pe cal culator) ;
• servicii de cazare și de restaurant (precum hotelurile,
restaurantele, serviciile de catering) ;
• servicii în domeniul formării și educației ;
• servicii de închiriere (inclusiv închirierea de autoturisme) și
de leasing ;
• servicii imobiliare ;
• servicii de certificare și de testare ;
• servicii la domiciliu (cum ar fi serviciile de curățenie, bonele
private sau serviciile de grădinărit) , etc.
270
Directiva privind serviciile exclude în mod explicit un număr de
servicii din domeniul său de aplicare.
Conform art. 2 alin. (2) directiv a nu se aplică pentru
următoarele activități:
(a) servicii neeconomice de interes general;
(b) servicii financiare, cum ar fi serviciile bancare, de credit,
asigurări și reasigurări, pensii ocupaționale și personale, valori
mobiliare, fonduri de investiții, plăți și consultanță pentru
investiții, inclusiv serviciile menționate în anexa I la Directiva
2006/48/CE;
(c) serviciile și rețelele de comunicații electronice, precum și
resursele și serviciile asociate, în ceea ce privește domeniile
reglementate de Directivele 2002/19/CE, 2002/20/CE,
2002/21/CE, 2002/22/CE și 2002/58//CE;
(d) serviciile în domeniul transportului, inclusiv serviciile
portuare;
(e) serviciile agențiilor de ocupare temporară a forței de
muncă;
(f) serv icii de îngrijire a sănătății, fie că sunt sau nu asigurate
în cadrul unor unități de îngrijire a sănătății și indiferent de modul
în care sunt organizate și finanțate la nivel național sau dacă sunt
de natură publică sau privată;
(g) serviciilor audiovizu ale, inclusiv serviciile cinematografice,
indiferent de modul lor de producție, distribuție și transmisie,
precum și serviciile de radiodifuziune;
(h) activitățile de jocuri de noroc care presupun pariuri cu o
miză cu valoare pecuniară în jocuri de noroc, inclusiv loterie,
jocuri de casino și tranzacții referitoare la pariuri;
271 (i) activități care sunt asociate exercitării autorității publice
astfel cum se stabilește la articolul 51 din TFUE (fost art. 45 din
TCE) ;
(j) servicii sociale cu privire la locuințe le sociale, servicii
privind îngrijirea copiilor și ajutorul acordat familiilor sau
persoanelor aflate în nevoie în mod permanent sau temporar,
care sunt prestate de către stat, de către prestatori mandatați de
stat sau de organizații de caritate recunoscu te de stat;
(k) servicii de securitate privată;
(l) servicii prestate de notari și executori judecătorești numiți
de autoritățile publice .
Alin. (3) stabilește faptul că, directiv a nu se aplică în domeniul
impozitării.
5. 3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în
materia serviciilor
Cauza 33/74123 („Johannes Henricus Maria van Binsbergen
c. Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor de Metaalnijverheid ”)
este edificatoare în ceea ce privește efectul direct al prevederilor
Tratatului cu privire la liber tatea de circulație a serviciilor.
În această cauză, Curtea de Justiție pronunțân du-se cu
privire la întrebările care i -au fost adresate de către Centrale
Raad van Beroep , prin ordonanța din 18 aprilie 1974, a hotărât
următoarele:
• articolul 59 primul paragraf (actualmente art. 56 din TFUE)
și articolul 60 al treilea paragraf (actualmente art. 57 din
TFUE) din Tratatul CEE trebuie interpretate în sensul că
123 Cauza 33/74, Johannes Henricus Maria van Binsbergen contra Bestuur van de Bedrijfsvereniging
voor de Metaalnijverheid (1974) ECR 1299.
272 legislația națională a unui stat membru nu poate interzice,
prin solicitarea un ei reședințe permanente pe teritoriu,
prestarea de servicii de către persoane stabilite pe teritoriul
unui alt stat membru, dat fiind că prestarea de servicii nu
este supusă niciunei condiții speciale de către legislația
națională aplicabilă ;
• articolul 59 primul paragraf și articolul 60 al treilea paragraf
au un efect direct și, prin urmare, pot fi invocate în fața
instanțelor naționale, în orice caz în măsura în care acestea
vizează eliminarea oricărei discriminări împotriva
prestatorului pe baza cetățeni ei acestuia sau a faptului că
are reședința într -un stat membru altul decât cel în care
prestarea de servicii este realizată .
În cauza respectivă, resortisantul olandez care avea
calitatea de consilier juridic pentru van Binsbergen invoca
prevederile art. 59, împotriva statului său de cetățenie. Conform
dispozițiilor art. 59 prestatorul trebuie să fie stabilit într -un alt stat
membru decât cel al persoanei în favoarea căreia este prestat
serviciul. Prestatorul poate invoca articolul 59 împotriva statului
în care este stabilit, atât timp cât serviciile sunt prestate unor
persoane stabilite în alt stat membru124.
Astfel, d acă articolul 59 din TCEE se referă expres la
libertatea de a presta servicii, dispozițiile art. 60 din TCEE se
referă la drepturile prestato rului de servicii și nu menționează pe
beneficiarul serviciilor.
În cauza Van Binsbergen, Curtea de Justiție a articulat
pentru prima oară în mod cuprinzător „ principiul nediscriminării ”,
124 Paul Craig, Gráinne de Burca, op. cit., p. 1017.
273 prevăzut în art. 61 al TFUE (fost art. 54 din TCE).
5.4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a
persoanelor și libera circulație a serviciilor
Atât în tratate, cât și în legislația secundară și în literatura
de specialitate libera circulație a forței de muncă este tratată
împreună cu cea a serviciilor, a cestea fiind strâns legate, prin
însăși natura lor.
Dispozițiile și jurisprudența privind libera circulație a
serviciilor sunt foarte asemănătoare celor care privesc stabilirea,
cu excepția faptului că activitatea în discuție este desfășurată în
cadrul sta tului membru cu titlu temporar, nu permanent.
Potrivit Tratatului FUE, furnizorii de servicii pot să -și
desfășoare temporar activitatea într -un alt stat membru, fără a
prejudicia prevederile capitolului referitoare la dreptul de
stabilire. Aceștia se vor b ucura de aceleași drepturi ca și
persoanele care se stabilesc într -un alt stat membru, deci pot fi
însoțiți și de familie.
Curtea de Justiție a recunoscut că prestatorul serviciilor are
posibilitatea ca, în sensul Tratatului, să dobândească pentru
exerciți ul profesiei, în statul membru gazdă, o anumită
infrastructură necesară desfășurării activității.
Referitor la diferența dintre libertatea de stabilire și libera
circulație a serviciilor, Directiva 2006/123/CE a Parlamentului
European și a Consiliului menț ionează următoarele: în
conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, elementul cheie
este acela de a ști dacă operatorul este stabilit în statul membru
în care prestează serviciul în cauză. În cazul în care operatorul
274 este stabilit în statul membru în care prestează serviciile, acesta
ar trebui să intre în sfera de aplicare a libertății de stabilire. În
cazul în care, dimpotrivă, operatorul nu este stabilit în statul
membru în care se prestează serviciul, activitățile sale ar trebui
reglementate prin l ibera circulație a serviciilor. Curtea de Justiție
a afirmat în mod constant ca natura temporară a activităților în
cauza ar trebui apreciată nu numai în funcție de durata prestării
serviciului, ci și în funcție de frecvența, periodicitatea și
continuitate a acestuia. Caracterul temporar al activității nu ar
trebui să însemne că prestatorul nu se poate dota cu o anumită
infrastructură în statul membru în care se prestează serviciul, cum
ar fi un birou sau un cabinet, în măsura în care această
infrastructură este necesară în scopul prestării serviciului în
cauză.
Mai mult decât atât, dacă furnizorii de servicii prestează
servicii pe o perioadă temporară într -un alt stat membru, statul
gazdă trebuie să -i ofere aceleași condiții pe care le oferă propriilor
cetăț eni dar poate să și pretindă aceleași cerințe.
5.5. Libertatea de a beneficia de servicii
Prestatorul poate, în vederea executării prestației, să își
desfășoare temporar activitatea în țara în care prestează
serviciul, în aceleași condiții care sunt impuse de această țară
propriilor resortisanți.
În cauza Luisi și Carbone125, Curtea de Justiție a decis că, în
temeiul Tratatului, restricțiile privind libera prestare a serviciilor
125 Cauzele 286/82 și 26/83, Graziana Luisi și Giuseppe Carbone c. Ministero del Tesoro, [1984] ECR
377.
275 urmează a fi eliminate în ceea ce îi privește pe cetățenii statelor
membre care sunt stabiliți într -un alt stat membru decât cel al
persoanei ce este destinatară a serviciilor. Pentru a permite
prestarea serviciilor, prestatorul se poate deplasa în statul membru
unde este stabilit destinatarul serviciilor sau acesta din urmă poat e
merge în statul în care este stabilit prestatorul serviciilor126.
Libertatea de a beneficia de servicii include și accesul la
proceduri penale și la prevederi naționale privind asistența
financiară acordată victimelor infracțiunilor.
În cauza 186/87 ( „William Cowan c. Le Trésor public”)127
Curtea de Justiție a statuat că refuzul, conform sistemului
francez privind compensarea victimelor infracțiu nilor, de a
despăgubi un turist englez care fusese atacat în timp ce se afla
la Paris, constituie o restricți e în sensul articolului 59 TCEE (în
prezent art. 56 TFUE), fără a preciza cu claritate ce serviciu
primise acesta128.
Prin ordonanța din 5 iunie 1987, primită la Curte la 16 iunie
1987, Commission d'indemnisation des victimes d'infraction du
tribunal de gran de instance de Paris a adresat, în temeiul
articolului 177 din Tratatul CEE, o întrebare preliminară privind
interpretarea principiului nediscriminării, enunțat la articolul 7 din
tratat, pentru a putea aprecia dacă o dispoziție din codul francez
de proced ură penală este compatibilă cu dreptul comunitar.
Această întrebare a fost adresată în cadrul unui litigiu între
Trésor public din Franța și un resortisant britanic, domnul Ian
William Cowan, cu privire la despăgubirea prejudiciului suferit ca
126 A se vedea în acest sens: Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan -Grigoriu, Drept comunitar, Editura
C.H. Beck, București, 2007, p. 472 -474.
127 Cauza 186/87 William Cowan c. Le Trésor public [1989] ECR 195.
128 Paul Craig, Gráinne de Burca, op. cit., p. 1017.
276 urmare a un ui atac violent, a cărui victimă a fost, la ieșirea de la
o stație de metrou, cu ocazia unei scurte șederi la Paris.
Având în vedere că autorii atacului nu au putut fi identificați,
domnul Cowan a solicitat Commission d'indemnisation des
victimes d'infract ion du tribunal de grande instance de Paris o
despăgubire în temeiul articolului 706 -3 din codul de procedură
penală. Această dispoziție permite obținerea unei despăgubiri
din partea statului, în cazul în care, în special, victima unui atac
care a cauzat o vătămare corporală, cu consecințe de o anumită
gravitate, nu poate obține despăgubiri efective și suficiente
pentru prejudiciul suferit din altă sursă.
În fața Commission d'indemnisation, agentul judiciar al
trezoreriei a susținut că domnul Cowan nu îndeplinea condițiile
prevăzute la articolul 706 -15 din codul de procedură penală,
pentru obținerea despăgubirii menționate anterior.
În temeiul acestei ultime dispoziții, nu pot beneficia de
despăgubirea în cau ză „ decât persoanele de naționalitate
franc eză sau cele care sunt de naționalitate străină”, fie că sunt
resortisante ale unui stat care a încheiat cu Franța un acord de
reciprocitate pentru aplicarea dispozițiilor menționate și că
îndeplinesc condițiile stabilite prin acest acord, fie că acestea s unt
titulare ale unui permis de ședere.
Curtea a hotărât următoarele: principiul nediscriminării,
enunțat în special la articolul 7 din Tratatul CEE, trebuie să fie
interpretat în sensul că interzice unui stat membru, în ceea ce
privește persoanele cărora dreptul comunitar le garantează
libertatea de a intra pe teritoriul statului respectiv, în special în
calitate de destinatari ai unor servicii, să subordoneze acordarea
unei despăgubiri din partea statului, destinată reparării
277 prejudiciului cauzat, în stat ul respectiv, victimei unei agresiuni
care a avut ca rezultat o vătămare corporală, condiției ca
aceasta să fie titularul unui permis de ședere sau să fie
resortisant al unei țări care a încheiat un acord de reciprocitate
cu acest stat membru.
5.6. Liber tatea de a presta servicii și derogările aferente
acesteia, c onform reglementărilor Directiv ei 2006/123/CE
Conform articolului 16 alin. (1) intitulat „Libertatea de a presta
servicii ” din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a
Consiliului statele membre nu pot condiționa accesul la o activitate
de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de îndeplinirea
oricăror cerințe care nu respectă următoarele principii:
➢ nediscriminare: cerințele nu trebuie să fie, direct sau
indirect, discriminatorii pe motiv de cetățenie sau, în ceea
ce privește persoanele juridice, pe motivul privind statul
membru în care sunt stabilite;
➢ necesitate: cerințele trebuie să fie justificate prin motive de
ordine publică, de siguranță publică, de sănătate publică
sau protecția mediului;
➢ proporționalitate: cerințele trebuie să fie adecvate pentru a
garanta îndeplinirea obiectivului urmărit și nu trebuie să
depășească ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivului urmărit.
Conform dispozițiilor art. 16 alin. (2) statele membre nu pot
să restrângă libertatea de a presta servicii în cazul unui prestator
stabilit într -un alt stat membru impunând una dintre cerințele
278 următoare:
➢ obligația prestato rului de a fi stabilit pe teritoriul lor;
➢ obligația prestatorului de a obține o autorizație din partea
autorităților competente, inclusiv înscrierea într -un registru
sau într -un ordin sau asociație profesională pe teritoriul lor,
cu excepția cazurilor prev ăzute de prezenta directiv ă sau
de alte instrumente alu Uniunii ;
➢ interdicția pentru prestator de a se dota cu o anumita formă
sau un tip de infrastructură pe teritoriul lor, inclusiv un birou
sau un cabinet de care are nevoie prestatorul pentru a oferi
serviciul în cauza;
➢ aplicarea unui regim contractual special între prestator și
beneficiar care împiedică sau restricționează prestarea de
servicii în mod independent;
➢ obligația prestatorului de a avea un document de identitate
emis de către autoritățile comp etente , specific pentru
exercitarea unei activități de servicii;
➢ cerințele, cu excepția celor necesare pentru sănătatea și
siguranța muncii, care afectează utilizarea echipamentului
și materialelor care fac parte integrantă din serviciul prestat;
➢ restricți i asupra libertății de a presta servicii menționate la
articolul 19.
Conform dispozițiilor art. 16 alin. (3) un stat membru în care
se deplasează prestatorul poate să impună anumite cerințe în
ceea ce privește o activitate de servicii în cazul în care ace stea
sunt justificate din motive de ordine public ă, siguranță publică,
sănătate publică sau protecția mediului, în conformitate cu
alineatul (1). De asemenea, statul membru în cauza nu este
279 împiedicat să aplice, în conformitate cu dreptul Uniunii
Europene , propriile norme în ceea ce privește condițiile de
angajare, inclusiv cele stabilite în convențiile colective.
Comisia are obligația ca până la data de 28 decembrie
2011, în urma consultării statelor membre și a partenerilor sociali
la nivel ul Uniunii Euro pene să înainteze Parlamentului European
și Consiliului un raport asupra aplicării prezentului articol, în care
se va lua în calcul necesitatea propunerii unor măsuri de
armonizare privind activitățile de servicii reglementate de
prezenta directivă.
Libera furnizare de servicii nu se admite în domeniul public
al statului (de exemplu: inspectorate sanitare, dispensare
medicale -vaccinări, instituțiile educative și de învățământ
obligatorii, poliție ).
Prezenta directivă nu se aplică pentru următoarele
activită ți:
• servicii lor neeconomice de interes general;
• servicii lor financiare ;
• serviciil or și rețelel or de comunicații electronice ;
• serviciil or în domeniul transportu rilor;
• serviciil or agențiilor de ocupare temporară a forței de
muncă;
• servicii lor de îngrijire a sănătății ;
• serviciilor audiovizuale și de radiodifuziune;
• activitățil or de jocuri de noroc ;
• activități lor care sunt asociate exercitării autorității
publice ;
• servicii lor sociale cu privire la locuințele sociale,
280 servicii lor privind îngrijirea copiilor și ajutorul acordat
familiilor sau persoanelor aflate în nevoie în mod
permanent sau temporar ;
• servicii lor de securitate privată;
• servici lor prestate de notari și executori judecătorești
numiți de autoritățile publice.
În conformitate cu articolul 2 alineatul (3), Directiva privind
serviciile nu se aplică în domeniul impozitării.
5.7. Interzicerea discriminării
În ceea ce privește acțiunile de discriminare putem
exemplifica următoarele:
– perceperea de taxe pentru turiștii străini în condițiile în
care autohtonii nu achită aceste taxe;
– condiții impuse prestatorului legate de prezența sa în
zonă;
– nedecontarea unor costuri medicale pentru asigurat
pentru lucrări medicale efectuate în străinătate;
– solicitarea unor autorizări în condițiile care autohtonilor
nu li se pretinde așa ceva.
5.8. Excepții de la principiul liberei circulații a serviciilor
Pe lângă excepțiile exprese de ordine publică, siguranță
publică și sănătate publică stipulate în dispozițiile art. 52 din
Tratatul FUE care sunt aplicabile și în domeniul serviciilor ,
Curtea de Justiție a dezvoltat condiții legate de justificare,
281 aplicabi le în egală măsură lucrătorilor, serviciilor și stabilirii129. În
domeniul serviciilor este des folosită noțiunea de „cerințe
imperative ” sau noțiunea de „justificare obiectivă ”.
În cauza 33/74 („Johannes Henricus Maria van Binsbergen
c. Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor de Metaalnijverheid ”)
Curtea de Justiție a stabilit următoarele: ținând seama de natura
specială a prestărilor de servicii, nu pot fi considerate totuși
incompatibile cu tratatul solicitările specifice impuse prestatorului,
care sun t motivate prin aplicarea de norme profesionale justificate
de interesul general – în special normele de organizare, de
calificare, deontologice, de control și de răspundere – care îi revin
oricărei persoane stabilite pe teritoriul statului în care prestar ea de
servicii este realizată, în măsura în care prestatorul se sustrage de
la respectarea acestor norme datorită faptului că este stabilit într –
un alt stat membru; în conformitate cu aceste principii, nu poate fi
considerată incompatibilă cu dispozițiile articolelor 59 și 60 din
TCEE cerința ca funcționarii auxiliari din justiție să aibă sediul
profesional în jurisdicția unei anumite instanțe, în cazul în care
această solicitare este în mod obiectiv necesară în vederea
respectării normelor profesionale leg ate, în special, de
funcționarea justiției și de respectarea deontologiei
profesionale130.
Pentru ca o restricție a libertății de a presta servicii să fie
compatibilă cu dispozițiile art. 56 din T FUE (fost art. 49 din TCE)
sunt necesare îndeplinirea mai mult or condiții:
• restricția trebuie să fie adoptată pentru realizarea unui
interes public legitim care să nu fie incompatibil cu
129 Paul Craig, Gráinne de Burca, op. cit., p. 1027.
130 Cauza 33/74, Johannes Henricus Maria van Binsbergen contra Bestuur van de Bedrijfsvereniging
voor de Metaalnijverheid , [1974 ], ECR 1299.
282 obiectivele comunitare;
• restricția trebuie să fie una aplicabilă în mod egal
persoanelor stabilite pe teritoriul statului și să se aplice
fără discriminare;
• restricția impusă prestatorului de servicii trebuie să fie
proporțională cu necesitatea respectării normelor legitime
în cauză;
• măsura restrictivă să respecte drepturile fundamentale.
Conform dispozițiilor articolului 17 intitula t „Derogări
suplimentare de la li bertatea de a presta servicii ” din Directiva
2006/123/CE, prevederile art. 16 ( „Liber tatea de a presta servicii ”)
din aceeași directivă nu se aplică în următoarele situații:
1. serviciilor de interes economic general prestat e într -un alt
stat membru, printre care:
a. în sectorul poștal, serviciile reglementate prin
Directiva 97/66/CE131;
b. în sectorul electricității, serviciile reglementate de
Directiva 2003/54/CE132;
c. în sectorul gazelor, serviciile reglementate prin Directiva
2003/55/CE133;
d. serviciilor de distribuire și alimentare cu apă și
serviciilor de tratare a apelor uzate;
e. serviciilor de tratare a deșeurilor ;
2. domeniilor reglementate prin Directiva 96/71/CE134;
3. domeniilor reglementate prin Directiva 95/46/CE135;
131 Directiva 97/66/CE privind serviciile poștale.
132 Directiva 2003/54/C E privind normele comune pentru piața internă de energie electrică.
133 Directiva 2003/55/CE privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale.
134 Directiva 96/71/CE privind detașarea lucrătorilor în cadrul furnizării de servicii.
135 Directiva 95/46/CE privind protecția persoanelor fizice.
283 4. domeniilor reglementate prin Directiva 77/249/CEE136;
5. activități lor de recuperare judiciar ă a datoriilor;
6. domeniilor reglementate prin titlul II din Directiva
2005/36/CE137;
7. domenii lor reglementate prin Regulamentul (CEE) nr.
1408/71138;
8. în ceea ce privește form alitățile administrative referitoare la
libera circulație a persoanelor și reședința acestora,
domenii lor reglementate prin dispozițiile Directivei
2004/38/CE139;
9. în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe care se
deplasează într -un alt stat membru în c ontextul prestării
unui serviciu, posibilitatea ca statele membre să solicite
viza sau permis de ședere pentru resortisanți din țări terțe
care nu intră în sfera de aplicare a regimului de
recunoaștere reciprocă prevăzut la articolul 21 din
Convenția de pu nere în aplicare a Acordului Schengen din
14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la
frontierele comune sau posibilitatea de a obliga resortisanții
din țările terțe de a se prezenta la autoritățile competente
din statul membru în care este furnizat serviciul la
momentul intrării acestora pe teritoriul sau la o dat ă
ulterioară;
10. în ceea ce privește transportul de deșeuri, domenii
reglementate prin Regulamentul (CEE) nr. 259/93140 al
136 Directiva 77/249/CEE privind exercitarea cu caracter permanent a profesiei de avocat.
137 Directiva 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale.
138 Regulamentul nr. 1408/71 privind regimurile de securitate socială aplicate lucrătorilor care se
deplasează în interiorul comunității.
139 Directiva 20 04/38/CE privind dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru
cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.
140 Regulamentul (CEE) nr. 259/93 privind supravegherea și controlul transporturilor de deșeuri la
284 Consiliului din 1 februarie 1993 privind supravegherea și
controlul transporturilor de deșeuri în interiorul, la intrarea
și ieșirea din Uniunea Europeană;
11. drepturilor de autor și drepturilor conexe, drepturilor
reglementate prin Directiva 87/54/CEE141 și prin Directiva
96/9/CE142;
12. actelor care, prin lege, necesită intervenția unui notar;
13. domeniilor reglementate prin Directiva 2006/43/CE143;
14. înmatriculării vehiculelor luate în leasing într -un alt stat
membru;
15. dispozițiilor privind obligațiile contractuale și
extracontractuale, inclusiv forma contractelor, dete rminată
în conformitate cu normele dreptului privat internațional.
Dispozițiilor alin. (1) din articolul 18 intitulat „Derogări în cazuri
individuale ” din aceeași d irectiv ă prevăd situațiile în care statele
membre pot să ia măsuri cu privire la siguranța s erviciilor
împotriva unor prestatori stabiliți în alte state membre. Aceste
măsuri se iau prin derogare de la art. 16 din aceeași directivă și
doar în împrejurări excepționale.
Conform alin. (2) m ăsuri le pot fi adoptate doar cu condiția
îndeplinirii proced urii de asistență reciprocă stabilită la articolul
35 și în condițiile următoare:
a) dispozițiile naționale în conformitate cu care se adoptă
măsura nu au făcut obiectul armonizării comunitare în
domeniul siguranței serviciilor;
b) măsurile prevăd un nivel mai î nalt de protecție a
intrarea și ieșirea din Comunitatea Europeană.
141 Directiva 87/54/CEE privind protecția juridică a tipografiilor produselor din materiale
semiconductoare.
142 Directiva 96/9/CE privind protecția juridică a bezelor de date.
143 Directiva 2006/43/CE privind auditul legal a conturilor anuale.
285 beneficiarului decât s -ar prevedea într -o măsura adoptată
de statul membru de stabilire în conformitate cu dispozițiile
sale naționale;
c) statul membru de stabilire nu a adoptat nici o măsură sau a
adoptat măsuri insuficiente în comparați e cu cele
menționate la articolul 35 alineatul (2);
d) măsurile sunt proporționate.
Aceste prevederi nu aduc atingere dispozițiilor stabilite în
instrumentele comunitare care garantează libertatea de a presta
servicii sau care permit derogări de la aceasta.
5.9. Explicații privind termenii uzitați:
• Libera circulație a serviciilor – dreptul de a presta liber
servicii oriunde în spațiul Uniunii Europene . Acest drept
permite cetă țenilor Uniunii Europene să efectueze
prestații dincolo de frontierele propiei lor țări, fără nici o
restricție fondată pe naționalitate, prin pr estări de servicii
întelegând orice prestație de acest gen furnizată în
cadrul unei activități profesionale independente;
• Serviciu – orice activitate economică îndependentă,
prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații,
menționată la articolul 57 din TFUE;
• Prestator – orice persoană fizică resortisant al unui stat
membru sau orice persoană juridică, menționată la
articolul 54 din TFUE, stabilită într -un stat membru care
oferă sau prestează un serviciu;
• Beneficiar – orice persoană fizică resortisan t a unui stat
286 membru sau care beneficiază de drepturi care îi sunt
conferite prin actele Uniunii, sau orice persoană juridică
menționată la articolul 54 din TFUE, stabilită într -un stat
membru, care, în scopuri profesionale sau non –
profesionale utilizeaz ă sau dorește să utilizeze un
serviciu.
5.10. TEMĂ: Identificați și detaliați raporturile dintre libera
circulație a serviciilor și libertatea de stabilire a
persoanelor.
5.11. Întrebări, exerciții, aplicații
1. Definiți noțiunea de servicii.
2. Precizați dacă serviciile de transport sunt reglementate de
dispozițiile liberei circulații a serviciilor.
3. Precizați care sunt condițiile cerute în sensul Tratatului FUE
și al Directivei 2006/123/CE pentru ca o activitate să
constituie un „serviciu”.
4. Preci zați care sunt criteriile de identificare pentru servicii
stabilite de Jurisprudența Curții de Justiție.
5. Precizați care este elementul caracteristic și esențial al
remunerației în viziunea Curții de Justiție.
6. Identificați și comentați diferențele dintre li bertatea de
stabilire și libera circulație a serviciilor.
7. Potrivit Tratatului FUE, furnizorii de servicii pot să -și
desfășoare activitatea într -un alt stat membru ?
8. Precizați care sunt activitățile la care se aplică Directiva
2006/123/CE.
287 9. Precizați care s unt situațiile la care nu se aplică Directiva
2006/123/CE.
10. Da-ți un exemplu de acțiune în discriminare.
11. Precizați care sunt condițiile necesare pentru ca o
restricție a libertății de a presta servicii să fie compatibilă cu
dispozițiile art. 56 din TFUE.
12. Precizați care sunt măsurile prevăzute de art. 18
intitulat „Derogări în cazuri individuale” din Directiva
2006/123/CE.
5.12. Rezolvați următoarele teste grilă
1. Serviciile cuprind în special:
a. activități cu caracter industrial, comercial, activități
artizan ale, activități prestate în cadrul profesiunilor
liberale
b. activități în domeniul transporturilor
c. activități asociate exercitării autorității publice
2. Conform Directivei 2006/123/CE, s erviciu este:
a. orice activitate economică, independentă, prestată
în mod obișnuit în schimbul unei remunerații
b. orice activitate economică, independentă și
prestată în mod obișnuit în mod gratuit
c. orice activitate economică și dependentă de un
contract de muncă
3. În vederea executării prestației, prestatorul :
a. poate să își des fășoare temporar activitatea în
statul membru gazdă
b. poate să își desfășoare activitatea doar în mod
permanent
c. poate să își desfășoare activitatea în condiții
diferite de cele impuse de stat propriilor
288 resortisanți
4. Pentru a putea califica prestarea de serv icii ca obiect al
liberei circula ții a acestora:
d. persoanele care prestează serviciile și cele care
primesc aceste servicii trebuie să fie din țări membre
diferite
e. prestatorul și destinatarul pot fi stabiliți în același stat
membru dacă prestația are caracter transfrontalier
f. persoana care prestează serviciul și angajatorul
acesteia trebuie să fie din țări diferite
5. Libera circulație în domeniul transporturilor este
reglementată de:
a. dispozițiile privind libera circulație a serviciilor
b. dispozițiile priv ind transporturile
c. dispozițiile privind libera circulație a persoanelor
6. Activitățile care sunt asociate exercitării autorității publice:
a. sunt exceptate de la aplicarea principiului liberei
circulații a serviciilor
b. sunt admise de reglementările principiului liberei
circulații a serviciilor
c. sunt admise de reglementările privind dreptul de
stabilire
7. Pentru ca o activitate să constituie un serviciu trebuie să fie
o activitate:
a. independentă
b. rezultată dintr -un contract de muncă
c. prestat ă în mod gratuit
8. Serviciile prestate agenților economici:
a. trebuie doar să fi fost prestate în fapt
b. trebuie doar să fi fost prestate de un agent al
statului membru
c. trebuie să procure însă un avantaj real agentului
289 economic în cauză
5.13. Bibliografie
1. Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III -a
revăzută și adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona,
Editura Hamangiu, 2010;
2. Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene,
Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV -a, Drept
comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreșan –
Grigoriu și Tudorel Ștefan, București, Editura Hamangiu,
2009;
3. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea
Specială, Politicile Comnuitare, Editura Lumina Lex,
București, 2007;
4. Nicoleta Diaconu, Cadrul juridic privind realizarea liberei
circulații a serviciilor și lucrătorilor în Uniunea
Europeană, în Revista română de Drept Comunitar nr. 5
din 2009, Editura Wolters Kluwer, București, 2009 ;
5. Institutul European din România, Competitivitatea
sectoru lui serviciilor din România, în persepectiva
liberalizării acestora în UE”, Studiul nr. 2, autori: Anca
Bobircă, Cristiana Cristureanu, Dragoș Negrescu,
București, 2007 ;
6. Beatrice Andreșan -Grigoriu și Tudorel Ștefan, Tratatele
Uniunii Europene, Versiune of icială consolidată , Editura
Hamangiu, 2010.
290
BIBLIOGRAFIE
Cursuri, tratate, monografii
1. Gyula Fábián , Drept instituțional comunitar , Ediția a
III-a revăzută și adăugită cu referiri la Tratatul de la
Lisabona, Editura Hamangiu, 2010;
2. Adrian Dobre , Politica comercială comună a Uniunii
Europene , Editura Universul Juridic, București, 2010 ;
3. Paul Craig , Gráinne de Burca , Dreptul Uniunii
Europene , Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția
a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice
Andreșan -Grigoriu și Tudorel Ștefan, București,
Editura Hamangiu, 2009;
4. Cristian Gheorghe , Drept comercial european ,
Editura C.H. Beck, București, 2009;
5. Camelia Stoica , Dreptul Uniunii Europene. Libertățile
fundamentale , Editura Univ ersitară, București, 2009;
6. Eduard Dragomir, Dan Niță , Tratatul de la Lisabona
– intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 , Editura
Nomina, 2009;
7. Ileana Anca Dușcă , Drept comunitar al afacerilor ,
Editura Universitaria, Craiova, 2008;
8. Iordan Gheorghe Bărbulescu , Procesul decizional
în UNIUNEA EUROPEANĂ , București, Editura
Polirom, 2008 ;
9. Nicoleta Diaconu , Dreptul Uniunii Europene , Tratat,
București, Editura Lumina Lex, 2008;
291 10. Nicoleta Diaconu , Dreptul Uniunii Europene, Partea
Generală , Editura Lumina Lex, Bu curești, 2007;
11. Nicoleta Diaconu , Dreptul Uniunii Europene . Partea
Specială . Politicile Comunitare , Editura Lumina Lex,
București, 2007;
12. Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil , Drept
European. Instituții Europene. Politici Europene.
Fonduri structurale , Editu a GrafNet, Oradea, 2007;
13. Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan -Grigoriu , Drept
comunitar , București, Editura C.H. Beck, 2007;
14. Tudorel Ștefan , Introducere în dreptul comunitar ,
București, Editura C.H. Beck, 2006;
15. Augustin Fuerea , Drept comunitar al afacerilor , ediția
a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic,
București, 2006;
16. Camelia Stoica , Drept comunitar al afacerilor , Curs
pentru învățământul la distanță, București, Editura
Universității Titu Maiorescu, 2005;
17. Sergiu Deleanu , Drept comunitar al afacerilor , Editura
Servo -Sat, Arad, 2002;
18. Institutul European din România , GHID STILISTIC de
traducere în limba română pentru uzul traducătorilor
acquis -ului comunitar , ediția a V -a, revăzută și
adăugită, București, 2008;
19. Institutul European din România, Competitivitatea
sectorului serviciilor din România, în persepectiva
liberalizării acestora în UE ”, Studiul nr. 2, autori: Anca
Bobircă, Cristiana Cristureanu, Dragoș Negrescu,
București , București, 2007.
***
20. C. Gavalda, G. Parleani , Traite de droit
communaitaire des affaires , XIIed, Litec, Paris, 1992;
21. Alfonso Mattera , Le marché unique européen ,
Jupiter, Paris, 1990 .
292
Articole în reviste de specialitate
1. Nicoleta Diaconu , Concordanța dintre dreptul Uniunii
Europene și reglementările naționale cu privire la legea
aplicabilă contractelor în Revista de Drept Comercial nr. 2
din 2010, Editura Lumina Lex, București, 2010;
2. Nicoleta Diaconu , Cadrul juridic privind realizarea liberei
circulații a serviciilor și lucrătorilor în Uniunea Europeană în
Revista română de Drept Comunitar nr. 5 din 2009, Editura
Wolters Kluwer, București, 2009 .
Culegeri de jurisprudență
1. Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare, Culegere
de rezumate, Volumul II, Institutul European din România,
București, 2009;
2. Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare, culegere de
rezumate, volumul I, Institutul European din România,
București, 2008;
3. Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Falvius Costaș,
Bogdan Io niță, Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri
comentate, Editura Wolters Kluwer, București, 2007;
4. Daniela Ivan, Hotărâri recente și consacrate ale Curții de
Justiție a Comunităților Europene, Editura C.H. Beck,
București, 2007;
5. Georgiana Tudor, Dragoș Cătăl in, Jurisprudența CJCE,
Volumul I, Principiile dreptului comunitar. Concurența.
Libera circulație a mărfurilor, Editura C.H. Beck, București,
2006;
293 6. Georgiana Tudor, Dragoș Cătălin, Jurisprudența CJCE.
Libertatea de a presta servicii. Libera circulație a
persoanelor și dreptul de stabilire. Politica socială.
Jurisdicția comunitară, Volumul II, Editura C.H. Beck,
București, 2006 .
Culegeri de acte normative
1. Beatrice Andreșan -Grigoriu și Tudorel Ștefan , Tratatele
Uniunii Europene, Versiune oficială consolidat ă, Editura
Hamangiu, 2010 ;
2. Beatrice Andreșan -Grigoriu și Tudorel Ștefan , Tratatele
Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată, Editura
Hamangiu, 20 08;
3. Uniunea Europeană, Tratatul de la Lisabona, Editura Best
Publishing România, București, 2008.
Legislație relevantă
1. Tratat ul constituitiv al Comunității Europene a Cărbunelui
și Oțelului, semnat la Paris la 18 aprilie 1951;
2. Tratatul Constitutiv al Comunității Europene, semnat la
Roma la 25 martie 1957;
3. Tratatul Constitutiv al Comunității Europene a Energiei
Atomice, semnat la Roma la 25 martie 1957;
4. Tratatul prin care ae aprobă Actul Unic European,
semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg și la 28
februarie la Haga și intrat în vigoare la 1 iulie 1987 ;
5. Tratatul privind Uniun ea Europe ană, semnat la
Maastricht la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993 ;
6. Tratatul de la Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997 și
intrat în vigoare la 1 mai 1999 ;
294 7. Tratatul de la Nisa semnat la 26 februarie 2001 și intrat
în vigoare la 1 februarie 2003 ;
8. Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității
Europene (Tratatul de la Lisabona) semnat la 13
decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009;
9. Carta drepturilor funda mentale a Uniunii Europene ,
proclamată prima oară la Nisa în anul 2000,
reproclamată în mod solemn de către Parlamentul
European, Consiliu și Comisie la 12 decembrie 2007;
10. Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului
European și al Consiliului din 23 ap rilie 2008 de stabilire
a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat );
11. Directiva Parlamentului și a Consiliului 2006/123/CE
din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței
interne ;
12. Directiva 2005/36/CE a Parlamentului și Consiliului din
7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor
profesionale;
13. Directiva Parlamentului European și a Consiliului
2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera
circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru
cetățen ii Uniunii și membrii familiilor acestora, de
modificare a regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de
abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE,
72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,
90/364/CEE, 90/365/CEE, 93/96/CEE și a
Regulamentului (CEE) 1251 /70/CEE;
14. Regulamentul Comisiei CE nr. 2454/93 din 2 iulie
295 1993, care prevede implementarea Codului Vamal al
Comunității;
15. Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la
libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității,
modificat de Regulamentul Co nsiliului nr. 312/76 din 9
februarie 1976, modificat de Regu lamentul Consiliului nr.
2434/92/CEE din 27 iulie 1992 .
Alte surse
– Tratatul CECO
Textul poate fi primit prin e -mail, în urma unei cereri la pagina :
http://eur -lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm
Fișă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/ecsc_en. htm
– Tratatul CEEA (Euratom)
Textul poate fi primit prin e -mail, în urma unei cereri la pagina :
http://eur -lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm
Fișă explicativă:
http://europa.eu/scadplus/treaties/euratom_en.htm
– Tratatul CE (fostul Tratat CEE)
Textul poate fi primit prin e -mail, în urma unei cereri la pagina :
http://eur -lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm
Fișă explicativă – Tratatul CEE, versiune neconsolidată:
http://europa.eu/scadplus/treaties/eec_en.htm
– Tratatul de fuziune
Textul poate fi primit prin e -mail, în urma unei cereri la pagina :
http://eur -lex.europa.eu/en/treaties/treaties_ot her.htm
– Tratele bugetare
Textele pot fi primite prin e -mail, în urma unei cereri la pagina
http://eur -lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm
296
– Actul Unic European
Text integral:
http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm
Fișă explicativă:
http://europa.eu/scadplus/treaties/sing leact_en.htm
– Tratatul de la Maastricht
Text integral:
http://eur –
lex.europa.eu/en/treaties/dat/11992M/htm/11992M.html
Fișă explicativă:
http://europa.eu/scadplus/treaties/maastricht_en.htm
– Tratatul de la Amsterdam
Text integral:
http://eur –
lex.europa.eu/en/treaties/dat/11997D/htm/11997D.html
– Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/leg/en/s50000.htm
– Tratatul de la Nisa
Text integral: http://eur -lex.europa.eu/en/treaties/index.htm
Calendarul ratificării:
http://ec.euro pa.eu/comm/nice_treaty/ratiftable_en.pdf
Rezumat:
http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/summary_en.pdf
Ghid complet:
http://europa.eu/scadplus/nice_treaty/index_en.htm
Broșură informativă:
http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid= 192&lid=2&id=18299
Conferința interguvernamentală din 2000:
http://ec.europa.eu/archives/igc2000/index_en.htm
– Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa
Text integral: http://eur -lex.europa.eu/en/treaties/index.htm
Fișe explicative:
http://europa.eu/scadplus/constitution/index_en.htm
297 Rezultatul lu crărilor Convenției:
http://europa.eu/scadplus/european_convention/index_en.htm
Conferința interguvernamentală 2003 -2004 :
http://europa.eu/scadplus/cig2004/index_en.htm
– Conferința interguvernamentală 2007
http://www.consilium.euro pa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=12
97&lang=en
– Tratatele de aderare
La pagina :
http://eur -lex.europa.eu/en/treaties/treaties_accession.htm
o parte dintre texte sunt disponibile, în timp ce altele pot fi
cerute prin e -mail.
Tratatul de aderare a Bulgariei și României la UE:
http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=1&id=23282
Versiuni consolidate
Textele consolidate sunt disponibile la adresa
http://eur -lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm
www.europa.eu.int
www.curia.eu.int
www.europa.eu.int/eur -lex/-EUR -Lex
www.ier.ro
www.europarl.eu.int
www.euroactiv.ro
www.infoeuropa.ro
www.europeana.ro
www.europarl.eu.int
http://eur -lex.europa.eu/ro/index.htm
http://eur -lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding
http://ec.europa.eu/atoz_ro.htm#T
298
ANEXA I
TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ
(extrase)
TITLUL I
DISPOZI ȚII COMUNE
299
Articolul 1 (ex-articolul 1 TUE)
Prin prezentul tratat, ÎNALTELE PĂR ȚI CONTRACTANTE
instituie între ele o UNIUNE EUROPEANĂ, denumită în
continuare „Uniune”, căreia statele membre îi atribuie
competen țe pentru realizarea obiectivelor lor comune.
Prezentul tratat marchează o nouă etapă în procesul de
creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în
cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului
transparen ței și cât mai aproape cu putin ță de cetă țeni.
Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat și pe Tratatul
privind func ționarea Uniunii Europene (denumite în continuare
„tratatele”). Aceste două tratate au aceea și valoare juridică.
Uniunea se substituie Comunită ții Europene și îi succedă
acesteia.
Articolul 2
Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității
umane, libertății, democra ției, egalită ții, statului de drept, precum
și pe respectarea drepturilor omului, in clusiv a drepturilor
persoanelor care care aparțin minorită ților. Aceste valori sunt
comune statelor membre într -o societate caracterizată prin
pluralism, nediscriminare, toleran ță, justi ție, solidaritate și
egalitate între femei și bărba ți.
Articolul 3 (ex-articolul 2 TUE)
(1) Uniunea urmăre ște să promoveze pacea, valorile sale
și bunăstarea popoarelor sale.
(2) Uniunea oferă cetă țenilor săi un spa țiu de libertate,
securitate și justi ție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este
asigurată libera circula ție a persoanelor, în corelare cu măsuri
adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil,
imigrarea, precum si prevenirea criminalită ții și combaterea
acestui fenomen.
(3) Uniunea instituie o pia ță internă. Aceasta ac ționează
pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o cre ștere
economică echilibrată și pe stabilitatea pre țurilor, pe o economie
socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre
ocuparea deplină a for ței de muncă și spre progr es social,
300 precum și pe un nivel înalt de protec ție și de îmbunătă țire a
calită ții mediului. Aceasta promovează progresul științific si
tehnic.
Uniunea combate excluziunea socială și discriminările și
promovează justi ția și protec ția sociale, egalitatea în tre femei și
bărba ți, solidaritatea între genera ții și protec ția drepturilor
copilului.
Aceasta promovează coeziunea economică, socială și
teritorială, precum și solidaritatea între statele membre.
Uniunea respectă bogă ția diversită ții sale culturale și
lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului
cultural european.
(4) Uniunea instituie o uniune economică și monetară a
cărei monedă este euro.
(5) În rela țiile sale cu restul comunită ții interna ționale,
Uniunea î și afirmă și promovează valorile și interesele și
contribuie la protec ția cetă țenilor săi. Aceasta contribuie la
pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea
și respectul reciproc între popoare, comer țul liber și echitabil,
eliminarea sărăciei și protec ția drepturilor omului și, în special, a
drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și
dezvoltarea dreptului interna țional, inclusiv respectarea
principiilor Cartei Organiza ției Na țiunilor Unite.
(6) Uniunea î și urmăre ște obi ectivele prin mijloace
corespunzătoare, în func ție de competen țele care îi sunt atribuite
prin tratate.
Articolul 4
(1) În conformitate cu articolul 5, orice competen ță care nu
este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.
(2) Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport
cu tratatele, precum si identitatea lor națională, inerentă
structurilor lor fundamentale politice și constitu ționale, inclusiv în
ceea ce prive ște autonomia locală și regională. Aceasta
respectă func țiile esen țiale ale statului și, în special, pe cele care
au ca obiect asigurarea integrită ții sale teritoriale, men ținerea
ordinii publice și apărarea securită ții naționale. În special,
securitatea na țională rămâne responsabilitatea exclusivă a
301 fiecărui sta t membru.
(3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și
statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea
misiunilor care decurg din tratate.
Statele membre adoptă orice măsură generală sau
specială pentru asigurarea îndeplinirii obliga țiilor care decurg din
tratate sau care rezultă din actele institu țiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a
misiunii sale și se ab țin de la orice măsură care ar putea pune în
pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Articolul 5 (ex-articolul 5 TCE)
(1) Delimitarea competen țelor Uniunii este guvernată de
principiul atribuirii. Exercitarea acestor competen țe este
reglementată de principiile subsidiarită ții și propor ționalită ții.
(2) În temeiul principiului atribuirii, U niunea ac ționează
numai în limitele competen țelor care i -au fost atribuite de statele
membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin
aceste tratate. Orice competen ță care nu este atribuită Uniunii
prin tratate apar ține statelor membre.
(3) În temeiul principiului subsidiarită ții, în domeniile care nu
sunt de competen ța sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă
și în măsura în care obiectivele ac țiunii preconizate nu pot fi
realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel
central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și
efectelor ac țiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul
Uniunii.
Institu țiile Uniunii aplică principiul subsidiarită ții în
conformitate cu Protocolul privind aplicarea princi piilor
subsidiarită ții si propor ționalită ții. Parlamentele na ționale asigură
respectarea principiului subsidiarită ții, în conformitate cu
procedura prevăzută în respectivul protocol.
(4) În temeiul principiului propor ționalită ții, acțiunea Uniunii,
în conținut și formă, nu depăseste ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor tratatelor.
Institu țiile Uniunii aplică principiul propor ționalită ții în
conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarită ții și propor ționalită ții.
302 Articolul 6 (ex-articolul 6 TUE)
(1) Uniunea recunoa ște drepturile, libertă țile și principiile
prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12
decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceea și valoare juridică
cu cea a tratatelor.
Dispozi țiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel
competen țele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.
Drepturile, libertă țile și principiile prevăzute în cartă se
interpretează în conformitate cu dispozi țiile generale din titlul VII
al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu
luarea în considerare în mod corespunzător a explica țiilor
menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispozi ții.
(2) Uniunea aderă la Conven ția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertă ților fundamentale. Competen țele
Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de
această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin
Conven ția europeană pentru apăr area drepturilor omului și a
libertă ților fundamentale și astfel cum rezultă din tradi țiile
constitu ționale comune statelor membre, constituie principii
generale ale dreptului Uniunii.
Articolul 7 (ex-articolul 7 TUE)
(1) La propunerea motivată a unei trei mi din statele
membre, a Parlamentului European sau a Comisiei Europene și
cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu o
majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate să constate
existen ța unui risc clar de încălcare gravă a valorilor prevăzute
la articolul 2, de către un stat membru. Înainte de a proceda la
această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză și
îi poate adresa recomandări, hotărând după aceea și procedură.
Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au
condus la această constatare rămân valabile.
(2) Consiliul European, hotărând în unanimitate la
propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei
Europene si cu aprobarea Parlamentului European, poate să
constate existen ța unei încălcări grave și persistente a valorilor
303 prevăzute la articolul 2, de către un stat membru, după ce a
invitat acel stat membru să -si prezinte observa țiile.
(3) În cazul în care a fost făcută constatarea men ționată la
alineatul (2), Consiliul, hotăr ând cu majoritate calificată, poate
decide să suspende anumite drepturi care îi revin statului
membru în cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de
vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru.
Procedând în acest fel, Cons iliul ține seama de eventualele
consecin țe ale unei astfel de suspendări asupra drepturilor si
obliga țiilor persoanelor fizice si juridice.
Obliga țiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul
tratatelor rămân obligatorii în orice situa ție pentru statul membru
respectiv.
(4) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide
ulterior să modifice sau să revoce măsurile luate în temeiul
alineatului (3), ca răspuns la modificarea situa ției care l -a
determinat să impună măsurile respective.
(5) Modalită țile de vot care, în în țelesul prezentului articol,
se aplică Parlamentului European, Consiliului European și
Consiliului sunt prevăzute la articolul 354 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene.
Articolul 8
(1) Uniunea dezvoltă rela ții privilegiate cu țările învecinate,
în vederea stabilirii unui spa țiu de prosperitate si de bună
vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii si caracterizat prin rela ții
strânse si pasnice, bazate pe cooperare.
(2) În în țelesul alineatului (1), Uniunea poate încheia
acorduri speciale cu țările în cauză. Aceste acorduri pot include
drepturi și obliga ții reciproce, precum și posibilitatea de a realiza
acțiuni în comun. Punerea lor în aplicare face obiectul unei
concertări pe riodice.
TITLUL II
DISPOZIłII PRIVIND PRINCIPIILE DEMOCRATICE
Articolul 9
În toate activită țile sale, Uniunea respectă principiul
304 egalită ții cetă țenilor săi, care beneficiază de o atenție egală din
partea institu țiilor, organelor, oficiilor și agen țiilor sale. Este
cetățean al Uniunii orice persoană care are cetă țenia unui stat
membru. Cetă țenia Uniunii se adaugă cetă țeniei na ționale și nu
o înlocuieste pe aceasta.
Articolul 10
(1) Func ționarea Uniunii se întemeiază pe principiul
democr ției reprezentative.
(2) Cetă țenii sunt reprezenta ți direct, la nivelul Uniunii, în
Parlamentul European.
Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de
șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care
la rândul lor răspund în mo d democratic fie în fa ța parlamentelor
naționale, fie în fața cetă țenilor lor.
(3) Orice cetă țean are dreptul de a participa la via ța
democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis și
la un nivel cât mai apropiat posibil de cetă țean.
(4) Pa rtidele politice la nivel european contribuie la
formarea con științei politice europene și la exprimarea voi nței
cetățenilor Uniunii.
Articolul 11
(1) Institu țiile acordă cetă țenilor și asocia țiilor
reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de
a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod
public, în toate domeniile de ac țiune ale Uniunii.
(2) Institu țiile Uniunii men țin un dialog deschis, transparent
și constant cu asocia țiile reprezentative și cu societatea civilă.
(3) În vederea asigurării coeren ței și a transparen ței
acțiunilor Uniunii, Comisia Europeană procedează la ample
consultări ale pă ților interesate.
(4) La ini țiativa a cel pu țin un milion de cetă țeni ai Uniunii,
resortisan ți ai unu i număr semnificativ de state membre, Comisia
Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribu țiilor
sale, o propunere corespunzătoare în materii în care ace ști
cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în
vederea aplicării t ratatelor.
Procedurile și condi țiile necesare pentru prezentarea unei
305 astfel de ini țiative sunt stabilite în conformitate cu articolul 24
primul paragraf din Tratatul privind func ționarea Uniunii
Europene.
Articolul 12
Parlamentele na ționale contribuie în mod activ la buna
funcționare a Uniunii:
(a) prin faptul că sunt informate de către institu țiile Uniunii
și prin primirea de notificări privind proiectele de acte legislative
ale Uniunii în conformitate cu Protocolul privind rolul
parlamentel or naționale în cadrul Uniunii Europene;
(b) prin respectarea principiului subsidiarită ții în
conformitate cu procedurile prevăzute în Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarită ții și propor ționalită ții;
(c) prin participarea, în cadrul spa țiului de libertate,
securitate și justi ție, la mecanismele de evaluare a punerii în
aplicare a politicilor Uniunii în acest spa țiu, în conformitate cu
articolul 70 din Tratatul privind func ționarea Uniunii Europene, și
prin implicarea în controlul politic al Europol și în evaluarea
activită ților Eurojust, în conformitate cu articolele 88 si 85 din
respectivul tratat;
(d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor,
în conformitate cu articolul 48 din prezentul tratat;
(e) prin faptul că sunt inf ormate cu privire la cererile de
aderare la Uniune, în conformitate cu articolul 49 din prezentul
tratat;
(f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre
parlamentele na ționale și cu Parlamentul European, în
conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor na ționale
în cadrul Uniunii Europene.
TITLUL III
DISPOZIłII PRIVIND INSTITU ȚIILE
Articolul 13
(1) Uniunea dispune de un cadru institu țional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale,
306 susținerea intereselor sale, ale cetă țenilor săi și ale statelor
membre, precum si asigurarea coeren ței, a eficacită ții și a
continuită ții politicilor și a ac țiunilor sale.
Institu țiile Uniunii sunt:
— Parlamentul European;
— Consiliul European;
— Consiliul;
— Comisi a Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
— Curtea de Justi ție a Uniunii Europene;
— Banca Centrală Europeană;
— Curtea de Conturi.
(2) Fiecare institu ție ac ționează în limitele atribu țiilor care îi
sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile,
condi țiile și scopurile prevăzute de acestea. Institu țiile
cooperează unele cu altele în mod loial.
(3) Dispozi țiile referitoare la Banca Centrală Europeană și
la Curtea de Conturi, precum și dispozi țiile detaliate referitoare
la celelalte institu ții figurează în Tratatul privind func ționarea
Uniunii Europene.
(4) Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt
asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al
Regiunilor, care exercită func ții consultative.
Articolul 14
(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul,
funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită func ții de control
politic și consultative, în conformitate cu condi țiile prevăzute în
tratate. Parlamentul European alege pre ședintele Comisie i.
(2) Parlamentul European este compus din reprezentan ții
cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăsi sapte sute
cincizeci, plus pre ședintele. Reprezentarea cetă țenilor este
asigurată în mod propor țional descrescător, cu un prag minim de
șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru
nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri.
Consiliul European adoptă în unanimitate, la ini țiativa
Parlamentului European și cu aprobarea acestuia, o decizie de
stabilire a componen ței Parlamentului European, cu respectarea
principiilor menționate la primul paragraf.
307 (3) Membrii Parlamentului European sunt ale și prin vot
universal direct, liber și secret, pentru un mandat de cinci ani.
(4) Parl amentul European î și alege pre ședintele și biroul
dintre membrii săi.
Articolul 15
(1) Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare
dezvoltării acesteia și îi define ște orientările și priorită țile politice
generale. Acesta nu exercită func ții legislative.
(2) Consiliul European este compus din șefii de stat sau de
guvern ai statelor membre, precum și din presedintele său și
președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate participă la lucrăril e
Consiliului European.
(3) Consiliul European se întrune ște de două ori pe
semestru la convocarea pre ședintelui său. Atunci când ordinea
de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate
decide să fie asistat de un ministru și, în ceea ce îl prive ște pe
președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când
situa ția o impune, pre ședintele convoacă o reuniune
extraordinară a Consiliului European.
(4) Consiliul European se pronun ță prin consens, cu
excep ția cazului în care tratatele dispun altfel.
(5) Consiliul European î și alege pre ședintele cu majoritate
calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea
reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau
de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt ma ndatul
președintelui în conformitate cu aceea și procedură.
(6) Pre ședintele Consiliului European:
(a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului
European;
(b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului
European, în cooperare cu pre ședintele Comisiei și pe
baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
(c) ac ționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului
în cadrul Consiliului European;
(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare
reuniune a Consiliului European.
308 Presedintele Consiliului European asigură, la nivelul său si
în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme
referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a
aduce atingere atribu țiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate.
Președintele Consiliului European nu poate exercita un
mandat na țional.
Articolul 16
(1) Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European,
funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită func ții de de finire
a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condi țiile
prevăzute în tratate.
(2) Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel
ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze
guvernul statului membru pe care îl reprezi ntă si să exercite
dreptul de vot.
(3) Consiliul hotărăste cu majoritate calificată, cu excep ția
cazului în care tratatele dispun altfel.
(4) Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se
defineste ca fiind egală cu cel puŃin 55 % din membrii
Consiliului, cuprinzând cel pu țin cincisprezece dintre acestia si
reprezentând state membre care întrunesc cel pu țin 65 % din
popula ția Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel pu țin patru
membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită
majoritatea calificată.
Celelalte condi ții privind votul cu majoritate calificată sunt
stabilite la articolul 238 alineatul (2) din Tratatul privind
funcŃionarea Uniunii Europene.
(5) Dispozi țiile tranzitorii privind defini ția majorită ții califi cate
care se aplică până la 31 octombrie 2014, precum și cele care
se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014 –31 martie 2017 sunt
prevăzute în Protocolul privind dispozi țiile tranzitorii.
(6) Consiliul se întruneste în cadrul diferitelor forma țiuni,
lista acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul 236 din
Tratatul privind func ționarea Uniunii Europene.
Consiliul Afaceri Generale asigură coere ța lucrărilor
309 diferitelor forma țiuni ale Consiliului. Acesta pregăteste reuniunile
Consiliului European și urmăre ște aducerea la îndeplinire a
măsurilor adoptate, în colaborare cu pre ședintele Consiliului
European și cu Comisia.
Consiliul Afaceri Externe elaborează ac țiunea externă a
Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul
European, și asigură coeren ța acțiunii Uniunii.
(7) Un comitet al reprezentan ților permanen ți ai guvernelor
statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului.
(8) Consiliul se întruneste în ședință publică atunci când
deliberează și votează un proiect de act legislativ. În acest scop,
fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două păr ți,
consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii,
respectiv activită ților fără caracter legislativ.
(9) Presedin ția forma țiunilor Consiliului, cu excep ția celei
Afaceri Externe, este asigurată de reprezentan ții statelor
membre în cadrul Consiliului după un sistem de rota ție egal, în
condi țiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul
privind func ționarea U niunii Europene.
Articolul 17
(1) Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia
inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură
aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de institu ții
în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului
Uniunii sub controlul Cur ții de Justi ție a Uniunii Europene.
Aceasta execută bugetul și gestionează programele. Comisia
exercită func ții de coordonare, de executare și de administrare,
în conformitate cu condi țiile prevăzu te în tratate. Cu excep ția
politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri
prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a
Uniunii. Comisia adoptă ini țiativele de programare anuală și
multianuală a Uniunii, în vederea încheierii u nor acorduri
interinstitu ționale.
(2) Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la
propunerea Comisiei, cu excep ția cazului în care tratatele
prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei,
în cazul în care tratatele prevăd aces t lucru.
310 (3) Mandatul Comisiei este de cinci ani.
Membrii Comisiei sunt alesi pe baza competen ței lor
generale si a angajamentului lor fa ță de idea europeană, dintre
personalită țile care prezintă toate garan țiile de independen ță.
Comisia î și exercită respo nsabilită țile în deplină
independen ță. Fără a aduce atingere articolului 18 alineatul (2),
membrii Comisiei nu solicită și nu acceptă instruc țiuni din partea
niciunui guvern, institu ție, organ, oficiu sau agen ție. Ace știa se
abțin de la orice act incompati bil cu func țiile lor sau cu
îndeplinirea sarcinilor lor.
(4) Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului
de la Lisabona si 31 octombrie 2014 este compusă din câte un
resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv pre ședintele și Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate, care este unul dintre vicepre ședinții acesteia.
(5) Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă
dintr-un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul
Reprezentant al Uni unii pentru afaceri externe și politica de
securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor
membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea
acestui număr, hotărând în unanimitate.
Membrii Comisiei sunt ale și dintre resortisan ții statelor
membre în conformitate cu un sistem de rotație strict egal între
statele membre care să reflecte diversitatea demografică și
geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabile ște
de către Consiliul European, care hotără ște în unanimita te în
conformitate cu articolul 244 din Tratatul privind func ționarea
Uniunii Europene.
(6) Pre ședintele Comisiei:
(a) defin ște orientările în cadrul cărora Comisia î și exercită
misiunea;
(b) decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura
coerența, eficacitatea și colegialitatea acțiunilor acesteia;
(c) nume ște vicepre ședinții, alții decât Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate,
dintre membrii Comisiei.
Un membru al Comisiei î și prezintă demisia în cazul în care
311 președintele îi solicită acest lucru. Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate î și prezintă
demisia, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 18
alineatul (1), în cazul în care pre ședintele îi solicită acest lucru.
(7)Ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European
și după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul
European, hotărând cu majoritate calificată, propune
Parlamentului European un candidat la func ția de pre ședinte al
Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu
majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest
candidat nu întrune ște majoritatea, Consiliul European, hotărând
cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou
candidat, care este ales de Parlamentul European în
conformitate cu aceea și procedură.
Consiliul, de comun acord cu pre ședintele ales, adoptă lista
celorlalte personalită ți pe care le propune pentru a fi numite
membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează, pe baza
sugestiilor făcute de statele membre, în conformitate cu criteriile
prevăzute la alineatul (3) al doilea paragraf și la alineatul (5) al
doilea paragraf.
Președintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate și ceilal ți membri ai Comisiei sunt
supu și, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al
Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este
numită de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.
(8) Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în fa ța
Parlamentului European. Parlamentul European poate adopta o
moțiune de cenzură împotriva Comisiei, în conformitate cu
articolul 234 din Tratatul privind func ționarea Uniunii Europene.
În cazul în car e se adoptă o astfel de mo țiune, membrii Comisiei
trebuie să demisioneze în mod colectiv din func țiile lor, iar Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate trebuie să demisioneze din func țiile pe care le exercită
în cadrul Comisiei.
Articolul 18
(1) Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu
acordul pre ședintelui Comisiei, nume ște Înaltul Reprezentant al
312 Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Consiliul
European poate pune capăt mandatulu i acestuia în conformitate
cu aceea și procedură.
(2) Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de
securitate comună a Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la
elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de
împuternicit al C onsiliului. Acesta ac ționează în mod similar și în
ceea ce priveste politica de securitate și apărare comună.
(3) Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri
Externe.
(4) Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepre ședinții
Comisiei. Acesta asigură coeren ța ac țiunii externe a Uniunii.
Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilită țile
care îi revin acesteia din urmă în domeniul rela țiilor externe și cu
coordonarea celorlalte aspecte ale ac țiunii externe a Uniunii. În
exercitarea acestor responsabilită ți în cadrul Comisiei, și numai
cu privire la aceste responsabilită ți, Înaltul Reprezentant se
supune procedurilor care reglementează func ționarea Comisiei,
în măsura în care acest lucru este compatibil cu alineatele (2) s i
(3).
Articolul 19
(1) Curtea de Justi ție a Uniunii Europene cuprinde Curtea
de Justi ție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură
respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.
Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a
asigura o protec ție jurisdic țională efectivă în domeniile
reglementate de dreptul Uniunii.
(2) Curtea de Justi ție este compusă din câte un judecător
pentru fiecare stat membru. Aceasta este asistată de avoca ți
generali.
Tribunalul cuprinde cel pu țin un judecător din fiecare stat
membru.
Judecătorii si avoca ții generali ai Cur ții de Justi ție, precum
și judecătorii Tribunalului sunt ale și dintre personalită țile care
prezintă toate garan țiile de independen ță și care întrunesc
condi țiile prevăzute la articolele 253 si 254 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene. Ace știa sunt numi ți de comun
313 acord de către guvernele statelor membre pentru șase ani.
Judecătorii și avoca ții generali care î și încheie mandatul pot fi
numi ți din nou.
(3) Curtea de Justi ție a Uniunii Europene hotărăste în
conformitate cu tratatele:
(a) cu privire la ac țiunile introduse de un stat membru, de o
institu ție ori de persoane fizice sau juridice;
(b) cu titlu preliminar, la solicitarea instan țelor judecătorest i
naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la
validitatea actelor adoptate de institu ții;
(c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.
TITLUL IV
DISPOZI ȚII PRIVIND FORMELE DE COOPERARE
CONSOLIDATĂ
Articolul 20 (ex-articolele 27 A -27 E, 40 -40 B et 43 -45
TUE și ex-articolele 11 și 11 A TCE)
(1) Statele membre care doresc să stabilească între ele o
formă de cooperare consolidată în cadrul competen țelor
neexclusive ale Uniunii pot recurge la institu țiile acesteia și își
pot exercita aceste competen țe prin aplicarea dispozi țiilor
corespunzătoare ale tratatelor, în limitele și în conformitate cu
procedurile prevăzute la prezentul articol, precum și la articolele
326-334 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Formele de cooperare consolidată urmăresc să favorizeze
realizarea obiectivelor Uniunii, să apere interesele acesteia si să
consolideze procesul său de integrare. Acestea sunt deschise în
orice moment tuturor statelor membre, în conformi tate cu
articolul 328 din Tratatul privind func ționarea Uniunii Europene.
(2) Decizia care autorizează o formă de cooperare
consolidată se adoptă de Consiliu în ultimă instan ță, atunci când
acesta stabile ște că obiectivele urmărite prin această cooperare
nu pot fi atinse într-un termen rezonabil de Uniune, în ansamblul
său, și în condi țiile în care cel pu țin nouă state membre participă
la aceasta. Consiliul hotără ște în conformitate cu procedura
prevăzută la articolul 329 din Tratatul privind func ționarea U niunii
314 Europene.
(3) T oți membrii Consiliului pot participa la dezbateri, dar la
vot participă numai membrii Consiliului care reprezintă statele
membre participante la o formă de cooperare consolidată.
Modalită țile de vot sunt prevăzute la articolul 330 din Tratatul
privind func ționarea Uniunii Europene.
(4) Actele adoptate în cadrul unei forme de cooperare
consolidată sunt obligatorii numai pentru statele membre
participante. Acestea nu sunt considerate ca fiind acquis care
trebuie acceptat de statele candidate la aderarea la Uniune.
…………………………………………………………………………
TITLUL VI
DISPOZIłII FINALE
Articolul 47
Uniunea are personalitate juridică.
Articolul 48 (ex-articolul 48 TUE)
(1) Tratatele pot fi modificate în conformitate cu o procedură
de revizuire ordinară. De asemenea, acestea pot fi modificate în
conformitate cu unele proceduri de revizuire simplificate.
Procedura de revizuire ordinară
(2) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European
sau Comisia poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire a
tratatelor. Aceste proiecte pot viza, printre altele, fie extinderea,
fie reducerea competen țelor atribuite Uniunii în cadrul tratatelor.
Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către
Consiliu și se notifică parlamentelor na ționale.
(3) În cazul în care Consiliul European, după consultarea
Parlamentului European și a Comisiei, adoptă cu majoritate
simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor propuse,
președintele Consiliului European convoacă o Conven ție
compusă din reprezentan ți ai parlamentelor na ționale, ai șefilor
de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului
European și ai Comisiei. Banca Centrală Europeană este, de
asemenea, consultată în cazul modificărilor institu ționale în
315 domeniul monetar. Conve nția analizează proiectele de revizuire
și adoptă prin consens o recomandare adresată Conferin ței
reprezentan ților guvernelor statelor membre prevăzute la
alineatul (4).
Consiliul European poate decide cu majoritate simplă, cu
aprobarea Parlamentului European, să nu convoace Conven ția
în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică. În acest
ultim caz, Consiliul European stabile ște mandatul pentru
Conferin ța reprezentan ților guvernelor statelor membre.
4) În vederea adoptării de c omun acord a modificărilor care
trebuie aduse tratatelor, pre ședintele Consiliului convoacă o
conferin ță a reprezentan ților guvernelor statelor membre.
Modificările intră în vigoare după ce au fost ratificate de
toate statele membre în conformitate cu norm ele lor
constitu ționale.
(5) În cazul în care, la expirarea unui termen de doi ani de
la semnarea unui tratat de modificare a tratatelor, patru cincimi
din statele membre au ratificat tratatul men ționat, iar unul sau
mai multe state membre au întâmpinat di ficultă ți în ratificarea
respectivă, Consiliul European se autosesizează cu privire la
chestiune.
Proceduri de revizuire simplificate
(6) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European
sau Comisia poate prezenta Consiliului European proiecte de
revizu ire, integrală sau par țială, a dispozi țiilor păr ții a treia din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, privind politicile
și acțiunile interne ale Uniunii.
Consiliul European poate adopta o decizie de modificare,
integrală sau par țială, a dis pozițiilor păr ții a treia din Tratatul
privind func ționarea Uniunii Europene. Consiliul European
hotără ște în unanimitate, după consultarea Parlamentului
European și a Comisiei, precum și a Băncii Centrale Europene,
în cazul unor modificări institu ționale în domeniul monetar.
Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea de către
statele membre, în conformitate cu normele lor constitu ționale.
Decizia prevăzută la al doilea paragraf nu poate extinde
competen țele atribuite Uniunii prin tratate.
316 (7) În cazul în care dispozi țiile Tratatului privind
funcționarea Uniunii Europene sau cele ale titlului V din
prezentul tratat prevăd că, într -un anumit domeniu sau într -un
anumit caz, Consiliul hotără ște în unanimitate, Consiliul
European poate adopta o decizi e de autorizare a Consiliului de
a hotărî cu majoritate calificată în domeniul sau în cazul
respectiv. Prezentul paragraf nu se aplică deciziilor care au
implica ții militare sau în domeniul apărării.
În cazul în care dispozi țiile Tratatului privind func ționarea
Uniunii Europene prevăd că actele legislative se adoptă de
Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială,
Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a
adoptării respectivelor acte legislative în conformitate cu
procedura legislativă ordinară.
Orice ini țiativă luată de Consiliul European pe baza primului
sau a celui de -al doilea paragraf se transmite parlamentelor
naționale. În cazul opozi ției unui parlament na țional, notificate în
termen de șase luni de la această transmitere, decizia
menționată la primul sau la al doilea paragraf nu se adoptă. În
absența oricărei opozi ții, Consiliul European poate adopta
respectiva decizie.
Pentru adoptarea deciziilor prevăzute la primul sau la al
doilea paragraf, Consiliul Europea n hotără ște în unanimitate,
după aprobarea Parlamentului European, care se pronun ță cu
majoritatea membrilor care îl compun.
Articolul 49 (ex-articolul 49 TUE)
Orice stat european care respectă valorile prevăzute la
articolul 2 și care se angajează să le p romoveze poate solicita
să devină membru al Uniunii. Parlamentul European și
parlamentele na ționale sunt informate cu privire la această
cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care
se pronun ță în unanimitate după consultarea Comisiei și după
aprobarea Parlamentului European, care se pronun ță cu
majoritatea membrilor din care este constituit.
Condi țiile admiterii și adaptările impuse de aceasta
tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord
între statele membre și statu l solicitant. Acest acord se supune
317 ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu
normele lor constitu ționale.
Articolul 50
(1) Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu
normele sale constitu ționale, să se retragă din Uniune.
(2) Statul membru care hotără ște să se retragă notifică
inten ția sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului
European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un acord
care stabile ște condi țiile de retragere, ținând seama de cadrul
viitoarelor sale rela ții cu Uniunea. Acest acord se negociază în
conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele
Uniunii de către Consiliu, care hotără ște cu majoritate calificată ,
după aprobarea Parlamentului European.
(3) Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la
data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absen ța
unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la
alineatul (2), cu exce pția cazului în care Consiliul European, în
acord cu statul membru în cauză, hotără ște în unanimitate să
proroge acest termen.
(4) În în țelesul alineatelor (2) si (3), membrul care
reprezintă în cadrul Consiliului European și al Consiliului statul
membru c are se retrage nu participă nici la dezbaterile și nici la
adoptarea deciziilor Consiliului European și ale Consiliului care
privesc statul în cauză.
Majoritatea calificată se define ște în conformitate cu
articolul 238 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene.
(5) În cazul în care statul care s -a retras din Uniune depune
o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii
prevăzute la articolul 49.
Articolul 51
Protocoalele și anexele la tratate fac parte integrantă din
acestea.
Articolul 52
(1) Tratatele se aplică Regatului Belgiei, Republicii
Bulgaria, Republicii Cehe, Regatului Danemarcei, Republicii
318 Federale Germania, Republicii Estonia, Irlandei, Republicii
Elene, Regatului Spaniei, Republicii Franceze, Republicii
Italiene, Republicii Cipru, Republicii Letonia, Republicii Lituania,
Marelui Ducat al Luxemburgului, Republicii Ungare, Republicii
Malta, Regatului Țărilor de Jos, Republicii Austria, Republicii
Polone, Republicii Portugheze , României, Republicii Slovenia,
Republicii Slovace, Republicii Finlanda, Regatului Suediei și
Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
(2) Domeniul de aplicare teritorială a tratatelor este
prevăzut la articolul 355 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene.
Articolul 53 (ex-articolul 51 TUE)
Prezentul tratat se încheie pe durată nelimitată.
Articolul 54 (ex-articolul 52 TUE)
(1) Prezentul tratat se ratifică de către Înaltele Pă ți
Contractante în conformitate cu normele lor constitu ționale.
Instrumentele de ratificare se depun pe lângă guvernul
Republicii Italiene.
(2) Prezentul tratat intră în vigoare la 1 ianuarie 1993, cu
condi ția ca toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse sau,
în caz contrar, în prima zi a lunii care ur mează depunerii
instrumentului de ratificare de către statul semnatar care
îndepline ște ultimul această formalitate.
Articolul 55 (ex-articolul 53 TUE)
(1) Prezentul tratat, redactat în exemplar unic în limbile
bulgară, cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză,
germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană,
maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză, română,
slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză, textele redactate în
fiecare dintre aceste limbi fiind deopotrivă autent ice, se depune
în arhivele Guvernului Republicii Italiene, care înmânează o
copie certificată pentru conformitate fiecăruia dintre guvernele
celorlalte state semnatare.
(2) Prezentul tratat poate, de asemenea, să fie tradus în
orice altă limbă stabilită de statele membre, dintre cele care, în
temeiul normelor lor constitu ționale, se bucură de statutul de
limbă oficială pe întreg teritoriul lor sau doar pe o parte din
319 acesta. Statul membru în cauză pune la dispozi ție o copie
certificată a acestor traduceri, care va fi depusă în arhivele
Consiliului.
DREPT CARE, plenipoten țiarii mai jos men ționați
semnează prezentul tratat.
Încheiat la Maastricht la șapte februarie una mie nouă sute
nouăzeci si doi.
(lista semnatarilor nu este reprodusă)
320
ANEX A II
TRATATUL
PRIVIND FUNCȚIONAREA UNIUNII EUROPENE
(extrase )
PARTEA ÎNTÂI
PRINCIPIILE
Articolul 1
(1) Prezentul tratat organizează funcționarea Uniunii și stabilește
domeniile, limitele și condițiile exercitării competențelor sale.
(2) Prezentul tratat și Tratatul privind Uniunea Europeană
reprezintă tratatele pe care se întemeiază Uniunea. Aceste două
tratate, care au aceeași valoare juridică, sunt desemnate prin
cuvântul „tratatele”.
TITLUL I
CATEGORII ȘI DOME NII DE COMPETENȚE ALE UNIUNII
Articolul 2
(1) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competență
exclusivă într -un domeniu determinat, numai Uniunea poate
legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie, statele
membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt
abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor
Uniunii.
(2) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență
321 partajată cu statele membre într -un domeniu determinat,
Uniunea și statele membre pot legifera ș i adopta acte obligatorii
din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre își
exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat
competența. Statele membre își exercită din nou competența în
măsura în care Uniunea a hotărât să înc eteze să și -o mai
exercite.
(3) Statele membre își coordonează politicile economice și
de ocupare a forței de muncă în conformitate cu condițiile
prevăzute în prezentul tratat, pentru definirea cărora Uniunea
dispune de competență.
(4) Uniunea este compete ntă, în conformitate cu dispozițiile
Tratatului privind Uniunea Europeană, să definească și să pună
în aplicare o politică externă și de securitate comună, inclusiv să
definească treptat o politică de apărare comună.
(5) În anumite domenii și în condițiile prevăzute în tratate,
Uniunea este competenta să întreprindă acțiuni de sprijinire,
coordonare sau completare a acțiunii statelor membre, fără a
înlocui însă prin aceasta competența lor în aceste domenii.
Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic,
adoptate pe baza dispozițiilor tratatelor referitoare la aceste
domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege și
a normelor administrative ale statelor membre.
(6) Întinderea și condițiile exercitării competențelor Uniunii
sunt stabilite prin dispozițiile tratatelor referitoare la fiecare
domeniu.
Articolul 3
(1) Competența Uniunii este exclusivă în următoarele
domenii:
(a) uniunea vamală;
(b) stabilirea normelor privind concurența necesare
funcționării pieței interne;
(c) politica monetară pentru statele membre a căror
monedă este euro;
(d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul
politicii comune privind pescuitul;
(e) politica comercială comună.
322 (2) De asemenea, competența Uniunii este exclusivă în
ceea ce pri vește încheierea unui acord internațional în cazul în
care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al
Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite
competența internă, sau în măsura în care aceasta ar putea
aduce atinger e normelor comune sau ar putea modifica
domeniul de aplicare a acestora.
Articolul 4
(1) Competența Uniunii este partajată cu statele membre în
cazul în care tratatele îi atribuie o competență care nu se referă
la domeniile menționate la articolele 3 și 6.
(2) Competențele partajate între Uniune și statele membre
se aplică în următoarele domenii principale:
(a) piața internă;
(b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul
tratat;
(c) coeziunea economică, socială și teritorială;
(d) agricultura și pescuitul, cu excepția conservării
resurselor biologice ale mării;
(e) mediul;
(f) protecția consumatorului;
(g) transporturile;
(h) rețelele transeuropene;
(i) energia;
(j) spațiul de libertate, securitate și justiție;
(k) obiectivele comune de securi tate în materie de sănătate
publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat.
(3) În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice și
spațiului, Uniunea dispune de competență pentru a desfășura
acțiuni și, în special, pentru definirea și punerea în a plicare a
programelor, fără ca exercitarea acestei competențe să poată
avea ca efect împiedicarea statelor membre de a -și exercita
propria competență.
(4) În domeniile cooperării pentru dezvoltare și ajutorului
umanitar, Uniunea dispune de competență pentr u a întreprinde
acțiuni și pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea
acestei competențe să poată avea ca efect lipsirea statelor
323 membre de posibilitatea de a -și exercita propria competență.
Articolul 5
(1) Statele membre își coordonează politici le economice în
cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri și, în
special, orientările generale ale acestor politici.
Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică
dispoziții speciale.
(2) Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea
politicilor de ocupare a forței de muncă ale statelor membre și,
în special, prin definirea orientărilor acestor politici.
(3) Uniunea poate adopta inițiative pentru a asigura
coordonarea politicilor sociale ale statelo r membre.
Articolul 6
Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni de
sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor
membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acțiuni au
următoarele domenii:
(a) protecția și îmbunătățirea sănătății umane;
(b) industria;
(c) cultura;
(d) turismul;
(e) educația, formarea profesională, tineretul și sportul;
(f) protecția civilă;
(g) cooperarea administrativă.
TITLUL II
DISPOZIȚII DE APLICARE GENERALĂ
Articolul 7
Uniunea asigură coerența între diferitele sale po litici și
acțiuni, ținând seama de ansamblul obiectivelor Uniunii și
respectând principiul de atribuire a competențelor.
Articolul 8 (ex-articolul 3 alineatul (2) TCE) (1)
În toate acțiunile sale, Uniunea urmărește să elimine
inegalitățile și să promoveze egalitatea între bărbați și femei.
Articolul 9
324 În definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor
sale, Uniunea ține seama de cerințele privind promovarea unui
nivel ridicat al ocupării forței de muncă, garantarea unei protecții
sociale coresp unzătoare, combaterea excluziunii sociale,
precum și de cerințele privind un nivel ridicat de educație, de
formare profesională și de protecție a sănătății umane.
Articolul 10
În definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor
sale, Uniunea ca ută să combată orice discriminare pe motive de
sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap,
vârstă sau orientare sexuală.
Articolul 11 (ex-articolul 6 TCE)
Cerințele de protecție a mediului trebuie integrate în
definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii,
în special pentru promovarea dezvoltării durabile.
(1) Această trimitere are caracter indicativ. Pentru informații
detaliate, a se vedea tabelele de corespondență între vechea și
noua numerotare a tr atatelor.
Articolul 12 (ex-articolul 153 alineatul (2) TCE)
Cerințele din domeniul protecției consumatorilor se iau în
considerare în definirea și punerea in aplicare a celorlalte politici
și acțiuni ale Uniunii.
Articolul 13
La elaborarea și punerea în aplicare a politicii Uniunii în
domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor, pieței interne
cercetării și dezvoltării tehnologice și al spațiului, Uniunea și
statele membre țin seama de toate cerințele bunăstării
animalelor ca ființe sen sibile și respectă actele cu putere de lege
și normele administrative, precum și obiceiurile statelor membre
în privința riturilor religioase, a tradițiilor culturale și a
patrimoniilor regionale.
Articolul 14 (ex-articolul 16 TCE)
Fără a aduce atingere ar ticolului 4 din Tratatul privind
Uniunea Europeană și articolelor 93, 106 și 107 din prezentul
tratat și având în vedere locul ocupat de serviciile de interes
economic general în cadrul valorilor comune ale Uniunii, precum
și rolul pe care îl au acestea în promovarea coeziunii sociale și
325 teritoriale a Uniunii, Uniunea și statele membre, fiecare în limita
competențelor care le revin și în limita domeniului de aplicare a
tratatelor, asigură funcționarea serviciilor respective pe baza
principiilor și în condiții, în special economice și financiare, care
să le permită îndeplinirea misiunilor lor. Parlamentul European și
Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, stabilesc aceste principii și
prevăd aceste c ondiții, fără a aduce atingere competenței
statelor membre de a furniza aceste servicii, de a încredința
prestarea lor și de a le finanța, cu respectarea tratatelor.
Articolul 15 (ex-articolul 255 TCE)
(1) În scopul promovării unei bune guvernări și asigur ării
participării societății civile, instituțiile, organele, oficiile și agențiile
Uniunii acționează respectând în cel mai înalt grad principiul
transparenței.
(2) Parlamentul European se întrunește în ședințe publice,
de asemenea și Consiliul în cazul în care dezbate și votează un
proiect de act legislativ.
(3) Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau
juridică, care are reședința sau sediul statutar într -un stat
membru, are drept de acces la documentele institu țiilor,
organelor, oficiilor șI agențiilor Uniunii, indiferent de suportul pe
care se află aceste documente, sub rezerva principiilor și
condițiilor care vor fi stabilite în conformitate cu prezentul alineat.
Principiile generale și limitele care, din motive de interes
public sau priva t, reglementează exercitarea dreptului de acces
la documente, se stabilesc prin regulamente de către Consiliu,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară.
Fiecare instituție, organ, oficiu sau agen ție asigură
transparen ța lucrărilor lor și elaborează, în regulamentul său de
procedură, dispoziții speciale privind accesul la propriile
documente, în conformitate cu regulamentele men ționate la al
doilea paragraf.
Dispozițiile prezentului alineat se aplică Curții de Justiție a
Uniunii Europene, B ăncii Centrale Europene și Băncii Europene
de Investiții numai în cazul în care exercită funcții administrative.
Parlamentul European și Consiliul asigură publicarea
326 documentelor privind procedurile legislative în condițiile
prevăzute de regulamentele menționate la al doilea paragraf.
Articolul 16 (ex-articolul 286 TCE)
(1) Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu
caracter personal care o privesc.
(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legisl ativă ordinară,stabilesc normele
privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește
prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile,
organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și de către statele
membre în exercitarea activitățilo r care fac parte din domeniul
de aplicare a dreptului Uniunii, precum și normele privind libera
circulație a acestor date. Respectarea acestor norme face
obiectul controlului unor autorități independente.
Normele adoptate în temeiul prezentului articol nu aduc
atingere normelor specifice prevăzute la articolul 39 din Tratatul
privind Uniunea Europeană.
Articolul 17
(1) Uniunea respectă și nu aduce atingere statutului de care
beneficiază, în temeiul dreptului național, bisericile și asociațiile
sau comunităț ile religioase din statele membre.
(2) Uniunea respectă, de asemenea, statutul de care
beneficiază, în temeiul dreptului național, organizațiile filosofice
și neconfesionale.
(3) Recunoscându -le identitatea și contribuția specifică,
Uniunea menține un dia log deschis, transparent și constant cu
aceste biserici și organizații.
PARTEA A DOUA
NEDISCRIMINAREA ȘI CETĂȚENIA UNIUNII
Articolul 18 (ex-articolul 12 TCE)
În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere
dispozițiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice
discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate
327 cu procedura legislativă ordinară, pot adopta orice norme în
vederea interzicerii acestor discr iminări.
Articolul 19 (ex-articolul 13 TCE)
(1) Fără a aduce atingere celorlalte le conferă Uniunii,
Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o
procedură legislativă specială și cu aprobarea Parlamentului
European, poate lua măsurile necesare în vederea combaterii
oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe
religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare
sexuală.
(2) Prin derogare de la alineatul (1), Parlamentul European
și Consiliul, hotărând în conform itate cu procedura legislativă
ordinară, pot adopta principiile de bază ale unor măsuri de
încurajare ale Uniunii, cu excepția oricărei armonizări a actelor
cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre,
menite să susțină acțiunile într eprinse de statele membre pentru
realizarea obiectivelor menționate la alineatul (1).
Articolul 20 (ex-articolul 17 TCE)
(1) Se instituie cetățenia Uniunii. Este cetățean al Uniunii
orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia
Uniunii nu î nlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia.
(2) Cetățenii Uniunii au drepturile și obligațiile prevăzute în
tratate. Aceștia se bucură, printre altele, de:
(a) dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul
statelor membre;
(b) dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul
European, precum și la alegerile locale în statul membru unde
își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisan ții acestui stat;
(c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei țări terțe în care
statul membr u ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de
protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale
oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții
acestui stat;
(d) dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, de a
se adresa Ombudsmanului European, precum și dreptul de a se
adresa instituțiilor și organelor consultative ale Uniunii în oricare
dintre limbile tratatelor și de a primi răspuns în aceeași limbă.
328 Aceste drepturi se exercită în condițiile și limitele definit e
prin tratate și prin măsurile adoptate pentru punerea în aplicare
a acestora.
Articolul 21 (ex-articolul 18 TCE)
(1) Orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație
și de ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor
și condiți ilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în
vederea aplicării acestora.
(2) În cazul în care o acțiune a Uniunii se dovedește
necesară pentru atingerea acestui obiectiv și în care tratatele nu
a prevăzut puteri de acțiune în acest sens, Parlamentul
European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, pot adopta dispoziții menite să faciliteze
exercitarea drepturilor menționate la alineatul (1).
(3) În aceleași scopuri ca cele menționate la alineatul (1) și
în cazul în care tratatele nu au prevăzut puteri de acțiune în acest
sens, Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, poate adopta măsuri în domeniul securității
sociale sau al protecției sociale. Consiliul hotărăște în
unanimit ate, după consultarea Parlamentului European.
Articolul 22 (ex-articolul 19 TCE)
(1) Orice cetățean al Uniunii care își are reședința într -un
stat membru și care nu este resortisant al acestuia are dreptul
de a alege și de a fi ales la alegerile locale din statul membru în
care își are reședința în aceleași condiții ca și resortisanții acelui
stat. Acest drept se va exercita în condițiile adoptate de Consiliu,
hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură
legislativă specială și după consultarea Pa rlamentului European;
aceste norme de aplicare pot prevedea dispoziții derogatorii în
cazul în care probleme specifice ale unui stat membru justifică
acest lucru.
(2) Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 223
alineatul (1) și dispozițiilor adopta te pentru aplicarea acestuia,
orice cetățean al Uniunii care își are reședința într -un stat
membru și care nu este resortisant al acestuia, are dreptul de a
alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în
statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și
329 resortisanții acelui stat. Acest drept se va exercita în condițiile
adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate în conformitate cu
o procedură legislativă specială și după consultarea
Parlamentului European; aceste n orme de aplicare pot prevedea
dispoziții derogatorii în cazul în care probleme specifice ale unui
stat membru justifică acest lucru.
Articolul 23 (ex-articolul 20 TCE)
Orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări
terțe în care nu este rep rezentat statul membru al cărui
resortisant este, de protecție din partea autorităților diplomatice
și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și
cetățenii acelui stat. Statele membre adoptă dispozi țiile
necesare și angajează negocieril e internaționale necesare în
vederea asigurării acestei protecții.
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială și după consultarea Parlamentului European,
poate adopta directive care să stabilească măsurile de
coordonare și de cooperare necesare pentru a facilita această
protecție.
Articolul 24 (ex-articolul 21 TCE)
Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin
regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
adoptă dispozițiile referitoare la procedurile și condițiile necesare
pentru prezentarea unei inițiative cetățenești în înțelesul
articolului 11 din Tratatul privind Uniunea Europeană, inclusiv
numărul minim de state membre din care trebuie să provină
cetățenii care prezintă o astfel de ini țiativă.
Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a adresa petiții
Parlamentului European, în conformitate cu dispozițiile articolului
227.
Orice cetățean al Uniunii se poate adresa Ombudsmanului
instituit în conformitate cu dispozițiile articolului 228.
Orice cetățean al Uniunii poate să se adreseze în scris
oricărei instituții sau oricărui organ prevăzut de prezentul articol
sau la articolul 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană într –
una din limbile prevăzute la articolul 55 alineatul (1) din Tratatul
privind Uniunea Europeană și să primească un răspuns redactat
330 în aceeași limbă.
Articolul 25 (ex-articolul 22 TCE)
La fiecare trei ani, Comisia prezintă Parlamentului
European, Consiliului și Comitetului Economic și Social un raport
privind aplicarea disp ozițiilor prezentei părți. Acest raport ține
seama de dezvoltarea Uniunii.
Pe această bază și fără a aduce atingere celorlalte dispoziții
ale tratatelor, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială și cu aprobarea Parlamentu lui
European, Consiliul poate adopta dispoziții care urmăresc să
completeze drepturile enumerate la articolul 20 alineatul (2).
Respectivele dispozi ții intră în vigoare numai după ce au fost
aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor
constit uționale.
PARTEA A TREIA
POLITICILE ȘI ACȚIUNILE INTERNE ALE UNIUNII
TITLUL I
PIAȚA INTERNĂ
Articolul 26 (ex-articolul 14 TCE)
(1) Uniunea adoptă măsurile pentru instituirea sau
asigurarea funcționării pieței interne, în conformitate cu
dispozițiile incidente ale tratatelor.
(2) Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în
care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a
capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile
tratatelor.
(3) Consi liul, la propunerea Comisiei, definește orientările
și condițiile necesare asigurării unui progres echilibrat în toate
sectoarele vizate.
Articolul 27 (ex-articolul 15 TCE)
331 În redactarea propunerilor sale în vederea realizării
obiectivelor prevăzute la articolul 26, Comisia ține seama de
amploarea efortului pe care anumite economii care prezintă
decalaje ale nivelului de dezvoltare va trebui să îl susțină pentru
instituirea pieței interne și poate propune dispoziții
corespunzătoare.
În cazul în care aceste dispoziții iau forma unor derogări,
acestea trebuie să aibă caracter temporar și să perturbe cât mai
puțin funcționarea pieței comune.
TITLUL II
LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR
Articolul 28 (ex-articolul 23 TCE)
(1) Uniunea este alcătuit ă dintr -o uniune vamală care
reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică
interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import și
la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și
adoptarea unui tarif vamal comun în r elațiile cu țări terțe.
(2) Dispozițiile articolului 30 și cele ale capitolului 3 din
prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre,
precum și produselor care provin din țări terțe care se află în
liberă circulație în statele membre.
Articolul 29 (ex-articolul 24 TCE)
Se consideră că se află în liberă circulație într -un stat
membru produsele care provin din țări terțe, pentru care au fost
îndeplinite formalitățile de import și pentru care au fost percepute
în statul membru respectiv taxe le vamale și taxele cu efect
echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală
sau parțială a acestor taxe și impuneri.
CAPITOLUL 1
UNIUNEA VAMALĂ
332
Articolul 30 (ex-articolul 25 TCE)
Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import
și la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicție se
aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal.
Articolul 31 (ex-articolul 26 TCE)
Taxele prevăzute de Tariful Vamal Comun se stabilesc de
către Consiliu, care hotăr ăște, la propunerea Comisiei.
Articolul 32 (ex-articolul 27 TCE)
În executarea misiunilor care îi sunt încredințate în temeiul
prezentului capitol, Comisia are în vedere:
(a) necesitatea de a promova schimburile comerciale între
statele membre și țările te rțe;
(b) evoluția condițiilor de concurență în cadrul Uniunii, în
măsura în care această evoluție are ca efect creșterea
competitivității întreprinderilor;
(c) necesitățile Uniunii de aprovizionare cu materii prime și
produse semifinite, veghind în același timp ca între statele
membre să nu fie denaturate condițiile de concurență în ceea ce
privește produsele finite;
(d) necesitatea de a evita perturbări grave în viața
economică a statelor membre și de a asigura o dezvoltare
rațională a producției și o creș tere a consumului în cadrul Uniunii.
CAPITOLUL 2
COOPERAREA VAMALĂ
Articolul 33 (ex-articolul 135 TCE)
În cadrul domeniului de aplicare a tratatelor, Parlamentul
European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, adoptă măsuri în vederea consolidării
cooperării vamale între statele membre și între acestea și
Comisie.
CAPITOLUL 3
333 INTERZICEREA RESTRICȚIILOR CANTITATIVE ÎNTRE
STATELE MEMBRE
Articolul 34 (ex-articolul 28 TCE)
Între statele membre sunt interzise restr icțiile cantitative la
import, precum și orice măsuri cu efect echivalent.
Articolul 35 (ex-articolul 29 TCE)
Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la
export, precum și orice măsuri cu efect echivalent.
Articolul 36 (ex-articolul 30 TCE)
Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se opun interdicțiilor sau
restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive
de morală publică, de ordine publică, de siguranță publică, de
protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de
conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu
național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de
protecție a proprietății industriale și comerciale. Cu toate
acestea, interdicțiile sau restricțiile respectiv e nu trebuie să
constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție
disimulată în comerțul dintre statele membre.
Articolul 37 (ex-articolul 31 TCE)
(1) Statele membre adaptează monopolurile naționale cu
caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea oricărei
discriminări între resortisanții statelor membre cu privire la
condițiile de aprovizionare și comercializare.
Dispozițiile prezentului articol se aplică oricărui organism
prin intermediul căruia un stat membru, de jure sau de facto,
direct sau indirect, controlează, conduce sau influențează în
mod semnificativ importurile sau exporturile dintre statele
membre. Aceste dispoziții se aplică, de asemenea,
monopolurilor de stat concesionate.
(2) Statele membre se abțin să introducă orice nouă
măsură care contravine principiilor enunțate la alineatul (1) sau
care restrânge domeniul de aplicare a articolelor care se referă
la interzicerea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între
statele membre.
(3) În cazul unui mo nopol cu caracter comercial care
334 presupune o reglementare menită să faciliteze desfacerea sau
valorificarea produselor agricole, trebuie asigurate, în aplicarea
normelor prezentului articol, garanții echivalente pentru
ocuparea forței de muncă și pentru ni velul de trai al
producătorilor în cauză.
TITLUL III
AGRICULTURA ȘI PESCUITUL
Articolul 38 (ex-articolul 32 TCE)
(1) Uniunea definește și pune în aplicare o politică comună
în domeniul agriculturii și pescuitului.
Piața internă cuprinde agricultura, pescuitul și comerțul cu
produse agricole. Prin produse agricole se înțeleg produsele
solului, cele animaliere și pescărești, precum și produsele care
au suferit o primă transformare și se află în raport direct cu
aceste produse. Referirile la politica agricolă comună sau la
agricultură și utilizarea termenului „agricol” se înțeleg ca făcând
referire și la pescuit, având în vedere caracteristicile speciale ale
acestui sector.
(2) Cu excepția unor dispoziții contrare prevăzute la
articolele 39 –44, normele prevăzute în vederea instituirii sau
funcționării pieței interne se aplică produselor agricole.
(3) Produsele care intră sub incidența articolelor 39 –44,
sunt enumerate în lista care face obiectul anexei I.
(4) Funcționarea și dezvoltarea pieței interne pentru
produsele agricole trebuie să fie însoțite de instituirea unei
politici agricole comune.
Articolul 39 (ex-articolul 33 TCE)
(1) Politica agricolă comună are ca obiective:
(a) creșterea productivității agriculturii prin promovarea
progresulu i tehnic, prin asigurarea dezvoltării raționale a
producției agricole, precum și prin utilizarea optimă a factorilor
de producție și, în special, a forței de muncă;
(b) asigurarea în acest fel a unui nivel de trai echitabil
pentru populația agricolă, în sp ecial prin majorarea venitului
individual al lucrătorilor din agricultură;
335 (c) stabilizarea piețelor;
(d) garantarea siguranței aprovizionărilor;
(e) asigurarea unor prețuri rezonabile de livrare către
consumatori.
(2) În elaborarea politicii agricole comu ne și a metodelor
speciale pe care aceasta le poate implica, vor fi avute în vedere
următoarele:
(a) caracterul special al activității agricole care rezultă din
structura socială a agriculturii și din discrepanțele structurale și
naturale existente între d iferitele regiuni agricole;
(b) necesitatea de a opera treptat modificările adecvate;
(c) faptul că, în statele membre, agricultura este un sector
strâns legat de ansamblul economiei.
Articolul 40 (ex-articolul 34 TCE)
(1) În vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute la articolul
39, se instituie o organizare comună a piețelor agricole.
În funcție de produse, această organizare îmbracă una
dintre următoarele forme:
(a) reguli comune de concurență;
(b) coordonarea obligatorie a diferi telor organizări naționale
ale pieței;
(c) organizarea europeană a pieței.
(2) Organizarea comună în una dintre formele prevăzute la
alineatul (1) poate include toate măsurile necesare pentru
realizarea obiectivelor definite la articolul 39 și, în special,
reglementarea prețurilor, a subvențiilor pentru producerea și
comercializarea diferitelor produse, a sistemelor de depozitare și
de report și a mecanismelor comune de stabilizare a importurilor
sau a exporturilor.
Organizarea comună trebuie să se limiteze la urmărirea
obiectivelor enunțate la articolul 39 și trebuie să excludă orice
discriminare între producătorii sau consumatorii din Uniune.
O eventuală politică de prețuri comună trebuie să se
bazeze pe criterii comune și pe metode de calcul unifo rme.
(3) Pentru ca organizarea comună menționată la alineatul
(1) să își poată atinge obiectivele, se pot înființa unul sau mai
multe fonduri de orientare și garantare agricole.
336 Articolul 41 (ex-articolul 35 TCE)
Pentru a permite realizarea obiectivelor de finite la articolul
39, în cadrul politicii agricole comune pot fi prevăzute în special
următoarele măsuri:
(a) o coordonare eficientă a eforturilor întreprinse în
domeniile formării profesionale, cercetării și popularizării
cunoștințelor agronomice, care poate include proiecte sau
instituții finanțate în comun;
(b) acțiuni comune pentru promovarea consumului
anumitor produse.
Articolul 42 (ex-articolul 36 TCE)
Dispozițiile capitolului referitor la normele privind
concurența se aplică producției și comercia lizării produselor
agricole numai în măsura stabilită de Parlamentul European și
de Consiliu în cadrul dispozițiilor și în conformitate cu procedura
prevăzută la articolul 43 alineatul (2), având în vedere obiectivele
enunțate la articolul 39.
Consiliul po ate autoriza, la propunerea Comisiei, acordarea
de ajutoare:
(a) în vederea protejării exploatațiilor agricole defavorizate
de condiții structurale sau naturale;
(b) în cadrul programelor de dezvoltare economică.
Articolul 43 (ex-articolul 37 TCE)
(1) Comisia prezintă propuneri referitoare la elaborarea și
punerea în aplicare a politicii agricole comune, inclusiv înlocuirea
organizărilor naționale cu una dintre formele de organizare
comună prevăzute la articolul 40 alineatul (1), precum și la
punerea în aplicare a măsurilor special prevăzute de prezentul
titlu.
Aceste propuneri trebuie să țină seama de interdependența
dintre chestiunile agricole prevăzute de prezentul titlu.
(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura leg islativă ordinară și după
consultarea Comitetului Economic și Social, stabilesc
organizarea comună a piețelor agricole prevăzută la articolul 40
alineatul (1), precum și celelalte dispoziții necesare pentru
îndeplinirea obiectivelor politicii comune în dom eniul agriculturii
337 și pescuitului.
(3) Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile
privind stabilirea prețurilor, a taxelor, a ajutoarelor și a
contingentelor, precum și privind stabilirea și repartizarea
posibilităților de pescuit.
(4) Organizarea comună prevăzută la articolul 40 alineatul
(1) poate înlocui, în condițiile prevăzute la alineatul (2),
organizările naționale ale pieței în cazul în care:
(a) organizarea comună oferă statelor membre care se
opun acestei măsuri și care dispun de o organiz are națională a
producției în cauză garanții echivalente pentru ocuparea forței
de muncă și nivelul de trai al producătorilor în cauză, luându -se
în considerare calendarul adaptărilor posibile și al specializărilor
necesare, și
(b) această organizare asigură, pentru schimburile
comerciale din cadrul Uniunii, condiții similare celor existente pe
piața națională.
(5) În cazul în care o organizare comună pentru anumite
materii prime se instituie înainte să existe o organizare comună
pentru prod usele transformate corespunzătoare, materiile prime
în cauză folosite pentru produsele transformate destinate
exportului în țări terțe pot fi importate din afara Uniunii.
Articolul 44 (ex-articolul 38 TCE)
În cazul în care, într -un stat membru, un produs f ace
obiectul unei organizări naționale a pieței sau al oricărei
reglementări interne cu efect echivalent care afectează din punct
de vedere concurențial o producție similară dintr -un alt stat
membru, statele membre aplică la import o taxă compensatorie
acestui produs provenit din statul membru în care există
respectiva organizare sau reglementare, cu excepția cazului în
care acest stat membru aplică o taxă compensatorie la export.
Comisia stabilește cuantumul acestor taxe la nivelul necesar
pentru a restabi li echilibrul; de asemenea, Comisia poate
autoriza recurgerea la alte măsuri, pentru care le stabilește
condițiile și normele de aplicare.
338 TITLUL IV
LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR, A SERVICIILOR
ȘI A CAPITALURILOR
CAPITOLUL 1
LUCRĂTORII
Articolul 45 (ex-articolul 39 TCE)
(1) Libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul
Uniunii.
(2) Libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări
pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce
privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții
de muncă.
(3) Sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine
publică, siguranță publică și sănătate publică, libera circulație a
lucrătorilor implică dreptul:
(a) de a accepta ofertele reale de încadr are în muncă;
(b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor
membre;
(c) de ședere într -un stat membru pentru a desfășura o
activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege
și actele administrative care reglementează încadrare a în muncă
a lucrătorilor statului respectiv;
(d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a
fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care vor face
obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.
(4) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în
administrația publică.
Articolul 46 (ex-articolul 40 TCE)
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate
cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului
Economic și Social, adoptă, prin directive sau regulamente,
măsurile necesare în vederea realizării liberei circulații a
lucrătorilor, astfel cum este aceasta definită la articolul 45, în
special:
(a) asigurarea cooperării strânse între serviciile naționale
339 pentru ocuparea forței de muncă ;
(b) eliminarea acelor proceduri și practici administrative,
precum și a acelor perioade de acces la locurile de muncă
disponibile care decurg din dreptul intern sau din acordurile
încheiate anterior între statele membre și a căror menținere ar
constitui un obstacol în calea liberalizării circulației lucrătorilor;
(c) eliminarea tuturor perioadelor și restricțiilor prevăzute de
dreptul intern sau de acordurile încheiate anterior între statele
membre, care impun lucrătorilor din celelalte state membre
condiții diferite în ceea ce privește libera alegere a unui loc de
muncă în raport cu lucrătorii statului respectiv;
(d) stabilirea unor mecanisme proprii în vederea corelării
cererii și ofertei de locuri de muncă și facilitarea realizării
echilibrului înt re cererea și oferta de locuri de muncă în condiții
care să evite amenințarea gravă a nivelului de trai și de ocupare
a forței de muncă în diferitele regiuni și ramuri industriale.
Articolul 47 (ex-articolul 41 TCE)
Statele membre încurajează schimburile d e lucrători tineri
în cadrul unui program comun.
Articolul 48 (ex-articolul 42 TCE)
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate
cu procedura legislativă ordinară, adoptă, în domeniul securității
sociale, măsurile necesare pentru instituirea liberei circulații a
lucrătorilor, în special prin instituirea unui sistem care să asigure
lucrătorilor migran ți salariați sau care desfă șoară o activitate
independentă și persoanelor aflate în între ținerea acestora:
(a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către
diferitele legislații interne, în vederea dobândirii și păstrării
dreptului la prestații, precum și pentru calcularea acestora;
(b) plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe
teritoriile statelor membre.
În cazul în care un membru al Consiliului declară că un
proiect de act legislativ menționat la primul paragraf ar aduce
atingere unor aspecte importante ale sistemului său de
securitate socială, inclusiv în ceea ce privește domeniul său de
aplicare, costul sa u structura financiară, ori ar aduce atingere
echilibrului financiar al respectivului sistem, poate solicita
340 sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura
legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri și în termen de
patru luni de la această suspendare, Consiliul European:
(a) retrimite proiectul Consiliului, caz în care încetează
suspendarea procedurii legislative ordinare, sau
(b) nu acționează în niciun fel sau solicită Comisiei să
prezinte o nouă propunere; în acest caz se consideră că actu l
propus inițial nu a fost adoptat.
CAPITOLUL 2
DREPTUL DE STABILIRE
Articolul 49 (ex-articolul 43 TCE)
În conformitate cu dispozițiile care urmează, sunt interzise
restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat
membru pe terit oriul altui stat membru. Această interdicție
vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau
filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul
altui stat membru.
Libertatea de stabilire presupune accesul la activități
independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și
administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților în
înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite
pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire, sub
rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile.
Articolul 50 (ex-articolul 44 TCE)
(1) În vederea realizării libertății de stabilire cu privire la o
activitate determinată, Parlamentul European și Consiliul,
hotărând în conformit ate cu procedura legislativă ordinară și
după consultarea Comitetului Economic și Social, decide prin
intermediul directivelor.
(2) Parlamentul European, Consiliul și Comisia exercită
funcțiile care le revin în temeiul dispozițiilor menționate anterior
și, în special:
(a) acordând prioritate, de regulă, activităților în cazul
cărora libertatea de stabilire constituie o contribuție deosebit de
341 utilă la dezvoltarea producției și a schimburilor comerciale;
(b) asigurând o strânsă cooperare între autoritățile
naționale competente pentru a cunoaște aspectele speciale ale
diferitelor activități din cadrul Uniunii;
(c) eliminând acele proceduri și practici administrative care
decurg fie din dreptul intern, fie din acordurile încheiate anterior
între s tatele membre, a căror menținere ar constitui un obstacol
în calea libertății de stabilire;
(d) asigurând lucrătorilor dintr -un stat membru, angajați în
muncă pe teritoriul unui alt stat membru, posibilitatea de a
rămâne pe teritoriul acestuia pentru a des fășura activități
independente, în cazul în care îndeplinesc condițiile pe care ar
trebui să le îndeplinească în cazul în care ar intra pe teritoriul
acestui stat la data la care intenționează să inițieze această
activitate;
(e) asigurând resortisantului u nui stat membru posibilitatea
de a dobândi și folosi terenuri și construcții situate pe teritoriul
altui stat membru, în măsura în care aceasta nu aduce atingere
principiilor stabilite la articolul 39 alineatul (2);
(f) eliminând treptat restricțiile privi nd libertatea de stabilire
în fiecare ramură de activitate avută în vedere, în ceea ce
privește, pe de o parte, condițiile de înființare de agenții,
sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru și, pe de altă
parte, condițiile de acces al personalu lui angajat în cadrul
sediului principal în funcțiile de conducere sau de supraveghere
ale acestor agenții, sucursale sau filiale;
(g) coordonând, în măsura în care este necesar și în
vederea echivalării lor, garanțiile solicitate de statele membre
societă ților în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, pentru a
proteja deopotrivă interesele asociaților și ale terților;
(h) asigurându -se că ajutoarele acordate de statele
membre nu denaturează condițiile de stabilire.
Articolul 51 (ex-articolul 45 TCE)
Sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor prezentului
capitol, în ceea ce privește statul membru interesat, activitățile
care sunt asociate în acest stat, chiar și cu titlu ocazional,
exercitării autorității publice. Parlamentul Eu ropean și Consiliul,
342 hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot
excepta anumite activități de la aplicarea dispozițiilor prezentului
capitol.
Articolul 52 (ex-articolul 46 TCE)
(1) Prevederile prezentului capitol și măsurile adoptate î n
temeiul acesteia nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de
lege și actelor administrative care prevăd un regim special
pentru resortisanții străini din motive de ordine publică, siguranță
publică și sănătate publică.
(2) Parlamentul European și Con siliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directive
privind coordonarea dispozițiilor menționate anterior.
Articolul 53 (ex-articolul 47 TCE)
(1) În vederea facilitării accesului la activitățile
independente și a exercitări i acestora, Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă directivele privind recunoașterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare,
precum și privind coordona rea actelor cu putere de lege și a
actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul
la activitățile independente și la exercitarea acestora.
(2) În ceea ce privește profesiile medicale, paramedicale și
farmaceutice, eliminarea treptată a restricțiilor este subordonată
coordonării condițiilor lor de exercitare a acestora în diferitele
state membre.
Articolul 54 (ex-articolul 48 TCE)
Societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat
membru și având sediul social, administrația ce ntrală sau locul
principal de desfășurare a activității în cadrul Uniunii sunt
asimilate, în aplicarea prezentei subsecțiuni, persoanelor fizice
resortisante ale statelor membre.
Prin societăți se înțeleg societățile constituite în
conformitate cu dispoziț iile legislației civile sau comerciale,
inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept
public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ.
Articolul 55 (ex-articolul 294 TCE)
Statele membre acordă resortisanților celorlalte state
343 membre același tratament ca și propriilor resortisanți în ceea ce
privește participarea la constituirea capitalului societăților în
înțelesul articolului 54, fără a aduce atingere aplicării celorlalte
dispoziții din prezentul tratat.
CAP ITOLUL 3
SERVICIILE
Articolul 56(ex -articolul 49 TCE)
În conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise
restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu
privire la resortisanții statelor membre stabiliți într -un alt stat
membru decât cel al beneficiarului serviciilor.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde
beneficiul dispozițiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii
care sunt resortisanți a i unui stat terț și sunt stabiliți în cadrul
Uniunii.
Articolul 57 (ex-articolul 50 TCE)
În înțelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestațiile
furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura
în care nu sunt reglementate de dispoz ițiile privind libera
circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor.
Serviciile cuprind în special:
(a) activități cu caracter industrial;
(b) activități cu caracter comercial;
(c) activități artizanale;
(d) activitățile prestate în cadrul prof esiunilor liberale.
Fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului privind dreptul
de stabilire, prestatorul poate, în vederea executării prestației, să
își desfășoare temporar activitatea în statul membru în care
prestează serviciul, în aceleași condiții care sunt impuse de
acest stat propriilor resortisanți.
Articolul 58 (ex-articolul 51 TCE)
(1) Libera circulație a serviciilor în domeniul transporturilor
este reglementată de dispozițiile din titlul privind transporturile.
344 (2) Liberalizarea servi ciilor bancare și de asigurări asociate
mișcărilor capitalurilor trebuie să se realizeze concomitent cu
liberalizarea circulației capitalurilor.
Articolul 59 (ex-articolul 52 TCE)
(1) Pentru realizarea liberalizării unui anumit serviciu,
Parlamentul Europe an și Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, după consultarea Comitetului
Economic și Social, hotărăsc prin directive.
(2) Directivele menționate la alineatul (1) vizează în
general, cu prioritate, serviciile care intervin direct asupra
costurilor de producție sau a căror liberalizare contribuie la
facilitarea schimburilor de mărfuri.
Articolul 60 (ex-articolul 53 TCE)
Statele membre depun eforturi pentru a proceda la
liberalizarea serviciilor într -o măsură mai mare decât cea la care
obligă directivele adoptate în vederea aplicării articolului 59
alineatul (1), în cazul în care situația lor economică generală și
situația din sectorul în cauză permite acest lucru. În acest scop,
Comisia adresează recomandări statelor membre în cauză.
Articolul 61 (ex-articolul 54 TCE)
Atât timp cât restricțiile impuse liberei prestări a serviciilor
nu sunt eliminate, fiecare dintre statele membre le aplică, fără a
face distincție în funcție de cetățenie ori naționalitate sau
reședință ori sediu tuturor prestatorilor de servicii menționați la
articolul 56 primul paragraf.
Articolul 62 (ex-articolul 55 TCE)
Dispozițiile articolelor 51 –54 se aplică domeniului
reglementat de prezentul capitol.
CAPITOLUL 4
CAPITALURILE ȘI PLĂȚILE
Articolul 63 (ex-articolul 56 TCE)
(1) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise
orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre,
precum și între statele membre și țările terțe.
345 (2) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise
orice restricții privind plățile între statele membre, precum și între
statele membre și țările terțe.
Articolul 64 (ex-articolul 57 TCE)
(1) Articolul 63 nu aduce atingere aplicării, în raport cu țările
terțe, a restricțiilor în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul
dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la
circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind
din țări terțe, în cazul în care acestea implică investiții directe,
inclusiv investițiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii
financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital.
În ceea ce prive ște restric țiile în vigoare în temeiul legisla țiilor
naționale în Bulgaria, în Estonia și în Ungaria, respectiva dată
este 31 decembrie 1999.
(2) Depunând eforturi pentru a realiza obiectivul liberei
circulații a capitalurilor între statele membre și țări terțe, în cea
mai mare măsură posibilă și fără a aduce atingere celorlalte
capitole ale tratatelor, Parlamentul European și Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
adoptă măsurile referitoare la circulația capitalurilor având ca
destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, în cazul în care
acestea implică investiții directe, inclusiv investițiile imobiliare,
stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de
valori mobiliare pe piețele de capital.
(3) Prin derogare de la alineatul (2), numai Consiliul,
hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, în
unanimitate și după consultarea Parlamentului European, poate
adopta măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în
ceea ce privește liberalizarea circulației capitalurilor având ca
destinație sau provenind din țări terțe.
Articolul 65 (ex-articolul 58 TCE)
(1) Articolul 63 nu aduce atingere dreptului statelor
membre:
(a) de a aplica dispozițiile incidente ale legislațiilor fiscale
care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc
în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul
unde capitalurile lor au fost investite;
346 (b) de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate
încălcarea actelor lor cu putere de lege și a normelor lor
administrative, în special în domeniul fiscal sau al supravegheri i
prudențiale a instituțiilor financiare, de a stabili proceduri de
declarare a circulației capitalurilor în scopul informării
administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate de
motive de ordine publică sau siguranță publică.
(2) Prezentul capitol nu aduce atingere posibilității de a
aplica restricții privind dreptul de stabilire care sunt compatibile
cu prezentul tratat.
(3) Măsurile și procedurile menționate la alineatele (1) și (2)
nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbit rară și nici
o restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și
plăților, astfel cum este aceasta definită la articolul 63.
(4) În absen ța unor măsuri de aplicare a articolului 64
alineatul (3), Comisia sau, în absen ța unei decizii a Comisiei în
termen de trei luni de la data solicitării statului membru în cauză,
Consiliul poate adopta o decizie care să dispună ca măsurile
fiscale restrictive adoptate de un stat membru față de una sau
mai multe țări terțe să fie considerate conforme tratatelor , cu
condiția ca acestea să fie justificate în raport cu unul dintre
obiectivele Uniunii și compatibile cu buna funcționare a pieței
interne. Consiliul hotărăște în unanimitate, la solicitarea unui stat
membru.
Articolul 66 (ex-articolul 59 TCE)
În cazul în care, în împrejurări excepționale, circulația
capitalurilor provenind din țările terțe sau destinate acestora
provoacă sau amenință să provoace dificultăți grave în
funcționarea uniunii economice și monetare, Consiliul, la
propunerea Comisiei și d upă consultarea Băncii Centrale
Europene, poate adopta, în raport cu țările terțe, măsurile de
salvgardare pentru o perioadă de până la șase luni, în cazul în
care aceste măsuri sunt strict necesare.
TITLUL V
347 SPAȚIUL DE LIBERTATE, SECURITATE ȘI JUSTIȚIE
CAPITOLUL 1
DISPOZIȚII GENERALE
Articolul 67(ex -articolul 61 TCE și ex-articolul 29 TUE)
(1) Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și
justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor
sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre.
(2) Uniunea asigură absen ța controalelor asupra
persoanelor la frontierele interne și dezvoltă o politică comună în
domeniul dreptului de azil, al imigrării și al controlului la
frontierele externe care este întemeiată pe solidaritatea între
statele membre și care este echitabilă față de resortisanții țărilor
terțe. În în țelesul prezentului titlu, apatrizii sunt asimilați
resortisanților țărilor terțe.
(3) Uniunea acționează pentru a asigura un înalt nivel de
securitate pri n măsuri de prevenire a criminalității, a rasismului
și a xenofobiei, precum și de combatere a acestora, prin măsuri
de coordonare și de cooperare între autoritățile polițienești și
judiciare și alte autorități competente, precum și prin
recunoașterea reci procă a deciziilor judiciare în materie penală
și, după caz, prin apropierea legislațiilor penale.
(4) Uniunea facilitează accesul la justiție, în special pe baza
principiului recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și
extrajudiciare în materie civi lă.
Articolul 68
Consiliul European definește orientările strategice ale
planificării legislative și operaționale în cadrul spațiului de
libertate, securitate și justiție.
Articolul 69
Parlamentele naționale asigură, cu privire la propunerile și
inițiative le legislative prezentate în cadrul capitolelor 4 și 5,
respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu
Protocolul privin d aplicarea principiilor subsidiarității și
proporționalității.
Articolul 70
Fără a aduce atingere articolelor 258, 259 și 260, Consiliul,
348 la propunerea Comisiei, poate adopta măsurile de stabilire a
condițiilor în care statele membre, în colaborare cu Comisia,
realizează o evaluare obiectivă și imparțială a punerii în aplicare,
de către autoritățile statelor membre, a politi cilor Uniunii
prevăzute în prezentul titlu, în special în scopul de a favoriza
aplicarea deplină a principiului recunoașterii reciproce.
Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate
cu privire la conținutul și rezultatele evaluării.
Artico lul 71 (ex-articolul 36 TUE)
În cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent care
să asigure în cadrul Uniunii promovarea și consolidarea
cooperării operaționale în materie de securitate internă. Fără a
aduce atingere articolului 240, comitetul promovează
coordonarea acțiunii autorităților competente ale statelor
membre. La lucrările comitetului pot fi implica ți reprezentanții
organelor, ai oficiilor și ai agențiilor în cauză ale Uniunii.
Parlamentul European și parlamentele naționale s unt informate
cu privire la derularea acestor lucrări.
Articolul 72 (ex-articolul 64 alineatul (1) TCE și ex-
articolul 33 TUE)
Prezentul titlu nu aduce atingere exercitării
responsabilităților care revin statelor membre pentru menținerea
ordinii publice și pentru apărarea securității interne.
Articolul 73
Statele membre au libertatea de a organiza între ele și sub
autoritatea lor forme de cooperare și de coordonare pe care le
consideră oportune, între serviciile competente ale
administrațiilor acestora care răspund de asigurarea securității
naționale.
Articolul 74 (ex-articolul 66 TCE)
Consiliul adoptă măsuri în vederea asigurării cooperării
administrative între serviciile competente ale statelor membre în
domeniile menționate în prezentul titlu, precum și între serviciile
respective și Comisie. Acesta hotărăște la propunerea Comisiei,
sub rezerva articolului 76 și după consultarea Parlamentului
European.
Articolul 75 (ex-articolul 60 TCE)
349 În cazul în care este necesar, pentru realizarea obiectivel or
enunțate la articolul 67, în ceea ce privește prevenirea și
combaterea terorismului și a activităților conexe, Parlamentul
European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate
cu procedura legislativă ordinară, definesc cadrul măsurilor
admi nistrative privind circulația capitalurilor și plățile, cum ar fi
înghețarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor
economice care aparțin unor persoane fizice sau juridice, grupuri
sau entități fără caracter statal, sunt în proprietatea ace stora sau
sunt deținute de acestea.
Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile pentru
punerea în aplicare a cadrului prevăzut la primul paragraf.
Actele menționate la prezentul articol cuprind dispozițiile
necesare în materie de garanții juridice.
Articolul 76
Actele menționate în capitolele 4 și 5, precum și măsurile
menționate la articolul 74 care asigură o cooperare
administrativă în domeniile menționate în aceste capitole, se
adoptă:
(a) la propunerea Comisiei; sau
(b) la inițiativa unei pătrimi din statele membre.
CAPITOLUL 2
POLITICI PRIVIND CONTROLUL LA FRONTIERE, DREPTUL
DE AZIL ȘI IMIGRAREA
Articolul 77 (ex-articolul 62 TCE)
(1) Uniunea dezvoltă o politică care urmărește:
(a) să asigure absen ța oricărui control asupra persoanelor
la trecerea frontierelor interne, indiferent de cetățenie;
(b) să asigure controlul persoanelor și supravegherea
eficace la trecerea frontierelor externe;
(c) să introducă treptat un sistem integrat de administrare a
frontierelor externe.
(2) În în țelesul a lineatului (1), Parlamentul European și
350 Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile privind:
(a) politica comună a vizelor și a altor permise de ședere
de scurtă durată;
(b) controalele la care sunt supuse persoan ele la trecerea
frontierelor externe;
(c) condițiile în care resortisanții țărilor terțe pot circula liber,
pentru o durată scurtă, în interiorul Uniunii;
(d) orice măsură necesară pentru instituirea treptată a unui
sistem integrat de administrare a fronti erelor externe;
(e) absen ța oricărui control asupra persoanelor, indiferent
de cetățenie, la trecerea frontierelor interne.
(3) În cazul în care o acțiune a Uniunii se dovedește
necesară pentru a facilita exercitarea dreptului menționat la
articolul 20 alineatul (2) litera (a), iar tratatele nu au prevăzut
atribuții în acest sens, Consiliul, hotărând în conformitate cu o
procedură legislativă specială, poate adopta dispoziții referitoare
la pașapoarte, cărți de identitate, permise de ședere sau oricare
alt document asimilat. Consiliul hotărăște în unanimitate, după
consultarea Parlamentului European.
(4) Prezentul articol nu aduce atingere competenței statelor
membre privind delimitarea geografică a frontierelor acestora, în
conformitate cu dreptul intern ațional.
Articolul 78 (ex-articolul 63 punctele 1 și 2 și ex-
articolul 64 alineatul (2) TCE)
(1) Uniunea dezvoltă o politică comună în domeniul
dreptului de azil, al protecției subsidiare și al protecției
temporare, cu scopul de a oferi un statut corespunz ător oricărui
resortisant dintr -o țară terță care are nevoie de protecție
internațională și de a asigura respectarea principiului
nereturnării. Această politică trebuie să fie în conformitate cu
Convenția de la Geneva la 28 iulie 1951 și cu Protocolul din 31
ianuarie 1967 privind statutul refugiaților, precum și cu alte
tratate din domeniu.
(2) În în țelesul alineatului (1), Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile referitoare la un sistem european
351 comun de azil, care cuprinde:
(a) un regim unitar de azil în favoarea resortisanților țărilor
terțe, valabil în toată Uniunea;
(b) un regim unitar de protecție subsidiară pentru
resortisanții țărilor terțe care, fără să obțină azil european, au
nevoie de protecție internațională;
(c) un sistem comun de protecție temporară a persoanelor
strămutate în cazul unui aflux masiv;
(d) proceduri comune de acordare și de retragere a
regimului unitar de azil sau de protecție subsidiară;
(e) criterii și mecan isme de determinare a statului membru
responsabil de examinarea unei cereri de azil sau de protecție
subsidiară;
(f) norme referitoare la condițiile de primire a solicitanților
dreptului de azil sau de protecție subsidiară;
(g) parteneriatul și cooperarea cu țările terțe pentru
gestionarea fluxurilor de persoane care solicită drept de azil,
protecție subsidiară sau temporară.
(3) În cazul în care unul sau mai multe state membre se află
într-o situație de urgență caracterizată de un aflux brusc de
resortisanți din țări terțe, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate
adopta măsuri provizorii, în beneficiul statului sau al statelor
membre în cauză. Acesta hotărăște după consultarea
Parlamentului European.
Articolul 79 (ex-articolul 63 punctele 3 și 4 TCE)
(1) Uniunea dezvoltă o politică comună de imigrare, al cărei
scop este de a asigura, în toate etapele, gestionarea eficientă a
fluxurilor de migrare, tratamentul echitabil al resortisanților țărilor
terțe aflați în situație de ședere legală în statele membre, precum
și prevenirea imigrării ilegale și a traficului de persoane și
combaterea susținută a acestora.
(2) În în țelesul alineatului (1), Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsuri î n următoarele domenii:
(a) condițiile de intrare și de ședere, precum și normele
privind acordarea de către statele membre a vizelor și a
permiselor de ședere pe termen lung, inclusiv în vederea
352 reîntregirii familiei;
(b) definirea drepturilor resortisanți lor țărilor terțe aflați în
situație de ședere legală pe teritoriul unui stat membru, inclusiv
condițiile care reglementează libertatea de circulație și de ședere
în celelalte state membre;
(c) imigrarea clandestină și șederea ilegală, inclusiv
expulzarea și repatrierea persoanelor aflate în situație de ședere
ilegală;
(d) combaterea traficului de persoane, în special de femei
și copii.
(3) Uniunea poate încheia cu țări terțe acorduri privind
readmisia, în țările lor de origine sau de proveniență, a
resorti sanților țărilor terțe care nu îndeplinesc sau nu mai
îndeplinesc condițiile de intrare, de prezență sau de ședere pe
teritoriul unuia dintre statele membre.
(4) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili măsuri
pentru încurajarea și sprijinirea acțiunii statelor membre, cu
scopul de a favoriza integrarea resortisanților țărilor terțe aflați în
situație de ședere legală pe teritoriul lor, excluzând orice
armonizare a actelor cu putere de lege și a normelor
administrative ale statelor membre.
(5) Prezentul articol nu aduce atingere dreptului statelor
membre de a stabili volumul admiterii pe teritoriul acestora a
resortisanților unor țări terțe, provenind din țări terțe, în căutarea
unui loc de muncă în calitate de lucrători salariați sau pentru a
desfășura o activitate independentă.
Articolul 80
Politicile Uniunii menționate la prezentul capitol și punerea
în aplicare a acestora sunt reglementate de principiul solidarității
și al distribuirii echitabile a răspunderii între statele membre,
inclusiv pe plan financiar. Ori de câte ori este necesar, actele
Uniunii adoptate în temeiul prezentului capitol cuprind măsuri
adecvate pentru aplicarea acestui principiu.
CAPITOLUL 3
353 COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ
Articolul 81 (ex-articolul 65 TCE)
(1) Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă
cu incidență transfrontalieră, întemeiată pe principiul
recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare .
Această cooperare poate include adoptarea unor măsuri de
apropiere a actelor cu putere de lege și a normelor administrative
ale statelor membre.
(2) În în țelesul alineatului (1), Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura le gislativă
ordinară, adoptă măsuri, în special atunci când acestea sunt
necesare pentru buna funcționare a pieței interne, care urmăresc
să asigure:
(a) recunoașterea reciprocă între statele membre a
deciziilor judiciare și extrajudiciare și executarea aces tora;
(b) comunicarea și notificarea transfrontalieră a actelor
judiciare și extrajudiciare;
(c) compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre
în materie de conflict de legi și de competență;
(d) cooperarea în materie de obținere a probelor;
(e) accesul efectiv la justiție;
(f) eliminarea obstacolelor din calea bunei desfășurări a
procedurilor civile, la nevoie prin favorizarea compatibilității
normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre;
(g) dezvoltarea unor metode alternative de soluționare a
litigiilor;
(h) sprijinirea formării profesionale a magistraților și a
personalului din justiție.
(3) Prin derogare de la alineatul (2), măsurile privind dreptul
familiei care au implicații transfrontaliere sunt stabilite de că tre
Consiliu, care hotărăște în conformitate cu o procedură
legislativă specială. Acesta hotărăște în unanimitate, după
consultarea Parlamentului European.
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie
care să determine aspectele din dreptul familiei care au implicații
transfrontaliere, care ar putea face obiectul unor acte adoptate
354 prin procedura legislativă ordinară. Consiliul hotărăște în
unanimitate, după consultarea Parlamentului European.
Propunerea menționată la al doilea paragraf se tran smite
parlamentelor naționale. În cazul opoziției unui parlament
național, notificate în termen de șase luni de la această
transmitere, decizia nu se adoptă. În cazul în care nu există nicio
opoziție, Consiliul poate adopta respectiva decizie.
CAPITOLUL 4
COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ
Articolul 82(ex -articolul 31 TUE)
(1) Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii
se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor
judecătore ști și a deciziilor judiciare și include apropierea actelor
cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor
membre în domeniile prevăzute la alineatul (2) și la articolul 83.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile
privind:
(a) instituirea unor norme și proceduri care să asigure
recunoașterea, în întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de
hotărâri judecătore ști și decizii judiciare;
(b) prevenirea și soluționarea conflictelor de competență
între statele membre;
(c) sprijinirea formării profesionale a magistraților și a
personalului din justiție;
(d) facilitarea cooperării dintre autoritățile judiciare sau
echivalente ale statelor membre în materie de urmărire penală și
executare a deciziilor.
(2) În măsura în care este necesar pentru a facilita
recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătore ști și a deciziilor
judiciare, precum și cooperarea polițienească și judiciară în
materie penală cu dimensiune transfrontalieră, Parlamentul
European și Consil iul, hotărând prin directive în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime. Aceste
355 norme minime iau în considerare diferențele existente între
tradițiile juridice și sistemele de drept ale statelor membre.
Acestea se referă la :
(a) admisibilitatea reciprocă a probelor între statele
membre;
(b) drepturile persoanelor în procedura penală;
(c) drepturile victimelor criminalită ții;
(d) alte elemente speciale ale procedurii penale pe care
Consiliul le -a identificat în prealabil prin tr-o decizie; pentru
adoptarea acestei decizii, Consiliul hotărăște în unanimitate,
după aprobarea Parlamentului European.
Adoptarea normelor minime prevăzute la prezentul alineat
nu împiedică statele membre să mențină sau să adopte un nivel
mai ridicat de protecție a persoanelor.
(3) În cazul în care un membru al Consiliului consideră că
un proiect de directivă prevăzut la alineatul (2) ar aduce atingere
aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiție penală,
acesta poate solicita sesizarea Consiliu lui European. În acest
caz, procedura legislativă ordinară se suspendă. După
dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în termen de
patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, prin
aceasta încetând suspendarea procedurii legislati ve ordinare.
În același termen, în cazul unui dezacord și în cazul în care
cel puțin nouă state membre doresc instituirea unei forme de
cooperare consolidată pe baza proiectului de directivă respectiv,
acestea informează Parlamentul European, Consiliul și Comisia
în consecință. În acest caz, autorizarea de a institui o formă de
cooperare consolidată, prevăzută la articolul 20 alineatul (2) din
Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 329 alineatul
(1) din prezentul tratat se consideră acordată și se aplică
dispozițiile privind formele de cooperare consolidată.
Articolul 83 (ex-articolul 31 TUE)
(1) Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin
directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot
stabili norme minime cu privire la definirea infracțiunilor și a
sancțiunilor în domenii ale criminalității de o gravitate deosebită
de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul
356 acestor infracțiuni ori din nevoia specială de a le combate
pornind de la o bază comună.
Aceste domenii ale criminalității sunt următoarele:
terorismul, traficul de persoane și exploatarea sexuală a femeilor
și a copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme,
spălarea banilor, corupția, contrafacerea mijloacelor de plată,
criminal itatea informatică și criminalitatea organizată.
În funcție de evoluția criminalității, Consiliul poate adopta o
decizie care să identifice alte domenii ale criminalității care
îndeplinesc criteriile prevăzute la prezentul alineat. Consiliul
hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului
European.
(2) În cazul în care apropierea actelor cu putere de lege și
a normelor administrative ale statelor membre în materie penală
se dovedește indispensabilă pentru a asigura punerea în
aplicare eficientă a unei politici a Uniunii într -un domeniu care a
făcut obiectul unor măsuri de armonizare, prin directive se pot
stabili norme minime referitoare la definirea infracțiunilor și a
sancțiunilor în domeniul în cauză. Directivele se adoptă printr -o
procedură legisl ativă ordinară sau specială identică cu cea
utilizată pentru adoptarea măsurilor de armonizare în cauză, fără
a aduce atingere articolului 76.
(3) În cazul în care un membru al Consiliului consideră că
un proiect de directivă prevăzută la alineatul (1) sau (2) ar aduce
atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiție
penală, acesta poate solicita sesizarea Consiliului European. În
acest caz, procedura legislativă ordinară se suspendă. După
dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în termen de
patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, prin
aceasta încetând suspendarea procedurii legislative ordinare.
În același termen, în cazul unui dezacord și în cazul în care
cel puțin nouă state membre doresc stabilirea unei cooperări
consolidate pe baza proiectului de directivă respectiv, acestea
informează Parlamentul European, Consiliul și Comisia în
consecință. În acest caz, autorizarea de a stabili o formă de
cooperare consolidată, prevăzută la articolul 2 0 alineatul (2) din
Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 329 alineatul
357 (1) din prezentul tratat, se consideră acordată și se aplică
dispozițiile privind formele de cooperare consolidată.
Articolul 84
Parlamentul European și Consiliul, hotărân d în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili măsuri
pentru a încuraja și sprijini acțiunea statelor membre în domeniul
prevenirii criminalității, excluzând orice armonizare a actelor cu
putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.
Articolul 85 (ex-articolul 31 TUE)
(1) Eurojust are misiunea de a sus ține și consolida
coordonarea și cooperarea dintre autoritățile naționale de
cercetare și urmărire penală în legătură cu formele grave de
criminalitate care afectează două sau mai multe state membre
sau care impun urmărirea penală pe baze comune, prin
operațiuni întreprinse de autoritățile statelor membre și de
Europol și prin informații furnizate de acestea. În acest context,
Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, determină
structura, funcționarea, domeniul de acțiune și atribuțiile
Eurojust. Aceste atribuții pot include:
(a) începerea de cercetări penale, precum și propunerea de
începere a urmăririi pe nale efectuate de autoritățile naționale
competente, în special cele referitoare la infracțiuni care aduc
atingere intereselor financiare ale Uniunii;
(b) coordonarea cercetărilor și a urmăririlor penale
prevăzute la litera (a);
(c) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin
soluționarea conflictelor de competență și prin strânsa cooperare
cu Rețeaua Judiciară Europeană. Aceste regulamente stabilesc,
de asemenea, condițiile de implicare a Parlamentului European
și a parlamentelor naționale la evaluarea activităților Eurojust.
(2) În cadrul urmăririlor penale prevăzute la alineatul (1) și
fără a aduce atingere articolului 86, actele oficiale de procedură
judiciară sunt îndeplinite de autoritățile naționale competente.
Articolul 86
(1) Pentru com baterea infracțiunilor care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul, hotărând prin
358 regulamente în conformitate cu o procedură legislativă specială,
poate institui un Parchet European, pornind de la Eurojust.
Consiliul hotărăște în unani mitate, după aprobarea
Parlamentului European.
În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din
cel puțin nouă state membre poate solicita ca proiectul de
regulament să fie trimis spre examinare Consiliului European. În
acest caz, procedura în cadrul Consiliului se suspendă. După
dezbateri, în cazul realizării unui consens, Consiliul European,
în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul
Consiliului, spre adoptare.
În același termen, în cazul unui dezacord și în cazul în care
cel puțin nouă state membre doresc stabilirea unei forme de
cooperare consolidată pe baza proiectului de regulament
respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul
și Comisia în consecință. În acest caz, autorizarea de a stabili o
formă de cooper are consolidată, menționată la articolul 20
alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul
329 alineatul (1) din prezentul tratat, se consideră acordată și se
aplică dispozițiile privind formele de cooperare consolidată.
(2) Parchetul European are competența de a cerceta, de a
urmări și de a trimite în judecată, după caz în colaborare cu
Europol, autorii și coautorii infracțiunilor care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii, în conformitate cu normele
stabilite în regulament ul prevăzut la alineatul (1). Parchetul
European exercită în fața instanțelor competente ale statelor
membre ac țiunea publică în legătură cu aceste infracțiuni.
(3) Regulamentele prevăzute la alineatul (1) stabilesc
statutul Parchetului European, condițiil e de exercitare a
atribuțiilor acestuia, regulamentul de procedură aplicabil
activităților sale, precum și normele care reglementează
admisibilitatea probelor și normele aplicabile controlului
jurisdicțional al actelor de procedură adoptate în exercitarea
atribuțiilor sale.
(4) Consiliul European poate adopta, în același timp sau
ulterior, o decizie de modificare a alineatului (1) în scopul
extinderii atribuțiilor Parchetului European pentru a include
359 combaterea criminalită ții grave de dimensiune transfrontalieră și
în scopul modificării corespunzătoare a alineatului (2) în ceea ce
privește autorii și coautorii infracțiunilor grave care afectează mai
multe state membre. Consiliul European hotărăște în
unanimitate, după aprobarea Parlamentului Europ ean și după
consultarea Comisiei.
CAPITOLUL 5
COOPERAREA POLIȚIENEASCĂ
Articolul 87 (ex-articolul 30 TUE)
(1) Uniunea instituie o cooperare polițienească care implică
toate autoritățile competente din statele membre, inclusiv
serviciile de poliție, serv iciile vamale și alte servicii specializate
de aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al depistării și al
cercetării infracțiunilor.
(2) În în țelesul alineatului (1), Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativ ă
ordinară, pot stabili măsuri referitoare la:
(a) colectarea, stocarea, prelucrarea și analizarea
informațiilor în domeniu, precum și schimbul de informații;
(b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum
și cooperarea privind schimbul de personal, echipamentele și
cercetarea criminalistică;
(c) tehnicile comune de investigare privind depistarea unor
forme grave de criminalitate organizată.
(3) Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, poate stabili măsurile privind cooperarea
operativă între autoritățile prevăzute la prezentul articol. Consiliul
hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului
European.
În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din
cel puțin nouă state membre poa te solicita ca proiectul de măsuri
să fie trimis spre examinare Consiliului European. În acest caz,
procedura în cadrul Consiliului se suspendă. După dezbateri, în
caz de consens, Consiliul European, în termen de
360 patru luni de la suspendare, retrimite proi ectul Consiliului, spre
adoptare.
În același termen, în cazul unui dezacord și în cazul în care
cel puțin nouă state membre doresc stabilirea unei forme de
cooperare consolidată pe baza proiectului de măsuri respectiv,
acestea informează Parlamentul European, Consiliul și Comisia
în consecință. În acest caz, autorizarea de a stabili o formă de
cooperare consolidată, menționată la articolul 20 alineatul (2) din
Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 329 alineatul
(1) din prezent ul tratat, se consideră acordată și se aplică
dispozițiile privind formele de cooperare consolidată.
Procedura specifică prevăzută la al doilea și al treilea
paragraf nu se aplică actelor care constituie o dezvoltare a
acquis -ului Schengen.
Articolul 88 (ex-articolul 30 TUE)
(1) Europol are misiunea de a sus ține și consolida acțiunea
autorităților polițienești și a altor servicii de aplicare a legii din
statele membre, precum și cooperarea acestora pentru
prevenirea și combaterea criminalită ții grave care a fectează
două sau mai multe state membre, a terorismului și a formelor
de criminalitate ce aduc atingere unui interes comun care face
obiectul unei politici a Uniunii.
(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin
regulamente în conformitate cu proc edura legislativă ordinară,
stabilește structura, funcționarea, domeniul de acțiune și
atribuțiile Europol. Aceste atribuții pot include:
(a) colectarea, stocarea, prelucrarea și analizarea
informațiilor, precum și schimbul de informații transmise în
speci al de autoritățile statelor membre sau de țări ori autorități
terțe;
(b) coordonarea, organizarea și realizarea de acțiuni de
cercetare și operative, desfă șurate împreună cu autoritățile
competente ale statelor membre sau în cadrul unor echipe
comune de ce rcetare și, după caz, în colaborare cu Eurojust.
Aceste regulamente stabilesc, de asemenea, procedura de
control al activităților Europol de către Parlamentul European, la
care parlamentele naționale sunt asociate.
361 (3) Orice acțiune cu caracter operativ a Europol trebuie
desfășurată în cooperare cu autoritățile statului sau ale statelor
membre al căror teritoriu este implicat și cu acordul acestora.
Aplicarea măsurilor coercitive este în sarcina exclusivă a
autorităților naționale competente.
Articolul 89 (ex-articolul 32 TUE)
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, stabilește condițiile și limitele în care
autoritățile competente ale statelor membre prevăzute la
articolele 82 și 87 pot interveni pe teritoriul unui alt stat membru,
în cooperare și cu acordul autorităților statului respectiv.
Consiliul hotărăște în unanimitate și după consultarea
Parlamentului European.
TITLUL VI
TRANSPORTURILE
rticolul 90 (ex-articolul 70 TCE)
În ceea ce privește domeniul reglementat de prezentul titlu,
se urmăresc obiectivele tratatelor în cadrul unei politici comune
în domeniul transporturilor.
Articolul 91 (ex-articolul 71 TCE)
(1) În vederea punerii în aplicare a articolului 90 și ținând
seama de aspectele speciale privind transpor turile, Parlamentul
European și Consiliul hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și
Social și a Comitetului Regiunilor, stabilește:
(a) norme comune aplicabile transporturilor internaționale,
efectuate dinspre sau către teritoriul unui stat membru ori prin
traversarea teritoriului unuia sau mai multor state membre;
(b) condițiile de admitere a transportatorilor nerezidenți
pentru a efectua transporturi naționale într-un stat membru;
(c) măsurile care permit îmbunătățirea siguranței
transporturilor;
(d) orice altă dispoziție utilă.
(2) În cazul în care se adoptă măsurile prevăzute la
362 alineatul (1), trebuie avute în vedere cazurile în care aplicarea
lor ar putea afecta grav nivelul de trai și de ocupare a forței de
muncă în anumite regiuni, precum și exploatarea
echipamentelor de transport.
Articolul 92 (ex-articolul 72 TCE)
Până la adoptarea dispozițiilor prevăzute la articolul 91
alineatul (1), exceptând cazul adoptării în unanimitate de c ătre
Consiliu a unei măsuri prin care se acordă o derogare, nici unul
dintre statele membre nu poate adopta dispoziții mai puțin
favorabile, prin efectul lor direct sau indirect asupra
transportatorilor celorlalte state membre în raport cu
transportatorii naționali, decât diferitele dispoziții din domeniu în
vigoare la 1 ianuarie 1958 sau, în cazul statelor aderente, la data
aderării acestora.
Articolul 93 (ex-articolul 73 TCE)
Sunt compatibile cu tratatele ajutoarele care răspund
necesităților de coordonar e a transporturilor sau care constituie
compensarea anumitor obligații inerente noțiunii de serviciu
public.
Articolul 94 (ex-articolul 74 TCE)
Orice măsură adoptată în temeiul tratatelor în domeniul
tarifelor și condițiilor de transport trebuie să țină se ama de
situația economică a transportatorilor.
Articolul 95 (ex-articolul 75 TCE)
(1) În transporturile în interiorul Uniunii, sunt interzise
discriminările care constă în aplicarea de către un transportator,
pentru aceleași mărfuri și pe aceleași rute de transport, a unor
tarife și condiții de transport diferite în funcție de țara de origine
sau de destinație a produselor transportate.
(2) Alineatul (1) nu împiedică adoptarea de către
Parlamentul European și Consiliu a altor măsuri, în conformitate
cu arti colul 91 alineatul (1).
(3) Consiliul adoptă, la propunerea Comisiei și după
consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic
și Social, o reglementare prin care asigură punerea în aplicare a
dispozițiilor alineatului (1).
Consiliul poate adopta, în special, dispozițiile necesare
363 pentru a permite instituțiilor Uniunii să asigure respectarea
normei enunțate la alineatul (1) și să asigure că utilizatorii
beneficiază pe deplin de aceasta.
(4) Comisia, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat
membru, examinează cazurile de discriminare menționate la
alineatul (1) și, după consultarea oricărui stat membru în cauză,
adoptă deciziile necesare în temeiul reglementării adoptate în
conformitate cu dispozițiile alineatului (3).
Articolul 96 (ex-articolul 76 TCE)
(1) Exceptând cazul în care există autorizare din partea
Comisiei, se interzice aplicarea, de către un stat membru, a unor
tarife și condiții care includ orice element de sprijin sau de
protecție în beneficiul uneia sau mai multor înt reprinderi sau
industrii anume, pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii.
(2) Comisia, din proprie inițiativă sau la cererea unui stat
membru, examinează tarifele și condițiile menționate la alineatul
(1), ținând seama, în special, de cerințele une i politici economice
regionale corespunzătoare, de necesitățile regiunilor
subdezvoltate, precum și de problemele regiunilor grav
afectate de conjuncturi politice, pe de o parte, și de efectele
acestor tarife și condiții asupra concurenței între diferitele moduri
de transport, pe de altă parte.
După consultarea oricărui stat membru în cauză, Comisia
adoptă deciziile necesare.
(3) Interdicția menționată la alineatul (1) nu se aplică
tarifelor care urmăresc asigurarea concurenței.
Articolul 97 (ex-articolul 7 7 TCE)
Taxele sau redevențele percepute de către un transportator
la trecerea frontierelor, independent de tarifele de transport, nu
trebuie să depășească un cuantum rezonabil, ținând seama de
cheltuielile reale pe care le implică efectiv această tre cere.
Statele membre depun eforturi pentru reducerea treptată a
acestor cheltuieli.
Comisia poate adresa recomandări statelor membre în
vederea aplicării prezentului articol.
Articolul 98 (ex-articolul 78 TCE)
Dispozițiile prezentului titlu nu contravin măsurilor adoptate
364 în Republica Federală Germania, în măsura în care acestea sunt
necesare pentru compensarea dezavantajelor economice pe
care divizarea Germaniei le -a produs economiei anumitor regiuni
din Republica Federală, afectate de această divizare. La cinci
ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul,
hotărând la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie de
abrogare a prezentului articol.
Articolul 99 (ex-articolul 79 TCE)
Se constituie pe lângă Comisie un comitet consultativ,
format din experți desemnați de guvernele statelor membre. Ori
de câte ori consideră util, Comisia consultă acest comitet în
chestiunile de domeniul transporturilor.
Articolul 100 (ex-articolul 80 TCE)
(1) Dispozițiile prezentului titlu se ap lică transporturilor
feroviare, rutiere și pe căi navigabile interioare.
(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili
dispozițiile corespunzătoare în domeniul transporturilor maritime
și aer iene. Parlamentul European și Consiliul hotărăsc după
consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului
Regiunilor.
TITLUL VII
NORME COMUNE PRIVIND CONCURENȚA, IMPOZITAREA
ȘI ARMONIZAREA LEGISLATIVĂ
CAPITOLUL 1
REGULILE DE CONCURENȚĂ
SECȚIUNEA 1
REGULI APLICABILE ÎNTREPRINDERILOR
Articolul 101 (ex-articolul 81 TCE)
(1) Sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice
acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de
întreprinderi și orice practici concertate care p ot afecta comerțul
365 dintre statele membre și care au ca obiect sau efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în
cadrul pieței comune și, în special, cele care:
(a) stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau
de vânzare sau or ice alte condiții de tranzacționare;
(b) limitează sau controlează producția, comercializarea,
dezvoltarea tehnică sau investițiile;
(c) împart piețele sau sursele de aprovizionare;
(d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiții
inegale la p restații echivalente, creând astfel acestora un
dezavantaj concurențial;
(e) condiționează încheierea contractelor de acceptarea de
către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor
sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătu ră cu
obiectul acestor contracte.
(2) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului
articol sunt nule de drept.
(3) Cu toate acestea, prevederile alineatului (1) pot fi
declarate inaplicabile în cazul:
— oricăror acorduri sau categorii de acorduri între
întreprinderi;
— oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de
întreprinderi;
— oricăror practici concertate sau categorii de practici
concertate care contribuie la îmbunătățirea producției sau
distribuției de produse ori la p romovarea progresului tehnic sau
economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă
din beneficiul obținut și care:
(a) nu impun întreprinderilor în cauză restricții care nu sunt
indispensabile pentru atingerea acestor obiective;
(b) nu oferă î ntreprinderilor posibilitatea de a elimina
concurența în ceea ce privește o parte semnificativă a
produselor în cauză.
Articolul 102 (ex-articolul 82 TCE)
Este incompatibilă cu piața internă și interzisă, în măsura în
care poate afecta comerțul dintre statele membre, folosirea în
mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții
366 dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă
a acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta în special în:
(a) impunerea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare
sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare
inechitabile;
(b) limitează producția, comercializarea sau dezvoltarea
tehnică în dezavantajul consumatorilor;
(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor
condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un
dezavantaj concurențial;
(d) condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de
către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor
sau în conformitate cu uzanțe le comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte.
Articolul 103 (ex-articolul 83 TCE)
(1) Regulamentele sau directivele utile în vederea aplicării
principiilor prevăzute la articolele 101 și 102 se adoptă de către
Consiliu, la propunerea Comisie i și după consultarea
Parlamentului European.
(2) Dispozițiile prevăzute la alineatul (1) urmăresc în
special:
(a) să asigure respectarea interdicțiilor prevăzute la
articolul 101 alineatul (1) și la articolul 102 prin instituirea de
amenzi și penalități c u titlu cominatoriu;
(b) să determine normele de aplicare a articolului 101
alineatul (3), luând în considerare necesitatea, pe de o parte, de
a asigura o supraveghere eficientă și, pe de altă parte, de a
simplifica pe cât posibil controlul administrativ;
(c) să precizeze, dacă este cazul, domeniul de aplicare a
articolelor 101 și 102 în diferitele ramuri economice;
(d) să definească rolul Comisiei și al Curții de Justiție a
Uniunii Europene în aplicarea dispozițiilor prevăzute de
prezentul alineat;
(e) să definească raporturile între legislațiile interne, pe de
o parte, și dispozițiile prezentei secțiuni, precum și cele adoptate
în temeiul prezentului articol, pe de altă parte.
367 Articolul 104 (ex-articolul 84 TCE)
Până la intrarea în vigoare a dispozițiilor adoptate în temeiul
articolului 103, autoritățile statelor membre hotărăsc cu privire la
admisibilitatea acordurilor, deciziilor și a practicilor concertate și
cu privire la folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante pe
piața internă, în conformitate cu legislația națională și cu
dispozițiile articolului 101 și, în special, ale alineatului (3),
precum și ale articolului 102.
Articolul 105 (ex-articolul 85 TCE)
(1) Fără a aduce atingere articolului 104, Comisia asigură
aplicarea principiilor stabilite la articolele 101 și 102. La cererea
unui stat membru sau din oficiu și în cooperare cu autoritățile
competente ale statelor membre, care îi acordă sprijin, Comisia
investighează presupusele cazuri de încălcare a principiilor
mențion ate mai sus. În cazul în care constată existența unei
încălcări, Comisia propune măsuri adecvate pentru ca aceasta
să înceteze.
(2) În cazul în care încălcarea nu încetează, Comisia
constată încălcarea principiilor printr -o decizie motivată. Comisia
poate publica decizia și poate autoriza statele membre să ia
măsurile necesare pentru remedierea situației, măsuri ale căror
condiții și norme de aplicare le stabilește.
(3) Comisia poate adopta regulamente privind categoriile
de acorduri cu privire la care Cons iliul a adoptat un regulament
sau o directivă în temeiul articolului 103 alineatul (2) litera (b).
Articolul 106 (ex-articolul 86 TCE)
(1) În ceea ce privește întreprinderile publice și
întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive,
statele membre nu adoptă și nu mențin nici o măsură care
contravine normelor tratatelor și, în special, celor prevăzute la
articolul 18 și la articolele 101 -109.
(2) Întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile
de interes economic ge neral sau care prezintă caracter de
monopol fiscal se supun normelor tratatelor și, în special,
regulilor de concurență, în măsura în care aplicarea acestor
norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii
speciale care le -a fost încredințat ă. Dezvoltarea schimburilor
368 comerciale nu trebuie să fie afectată într -o măsură care
contravine intereselor Uniunii.
(3) Comisia asigură aplicarea dispozițiilor prezentului articol
și adresează statelor membre, în cazul în care este necesar,
directivele sa u deciziile corespunzătoare.
SECȚIUNEA 2
AJUTOARELE DE STAT
Articolul 107 (ex-articolul 87 TCE)
(1) Cu excepția derogărilor prevăzute de tratate, sunt
incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau
prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care
denaturează sau amenință să denatureze concurența prin
favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor
bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile
comerciale dintre statele membre.
(2) Sunt compatibile c u piața internă:
(a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor
individuali, cu condiția ca acestea să fie acordate fără
discriminare în funcție de originea produselor;
(b) ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de
calamități natural e sau de alte evenimente extraordinare;
(c) ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale
Republicii Federale Germania afectate de divizarea Germaniei,
în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea
dezavantajelor economice cauzate de acea stă divizare. În
termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate
adopta o decizie de abrogare a prezentei litere.
(3) Pot fi considerate compatibile cu piața internă:
(a) ajutoare le destinate să favorizeze dezvoltarea
economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de
scăzut sau în care există un grad de ocupare a forței de muncă
extrem de scăzut, precum și a regiunilor prevăzute la articolul
349, avându -se în vedere si tuația lor structurală, economică și
369 socială;
(b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui
proiect important de interes european comun sau să remedieze
perturbări grave ale economiei unui stat membru;
(c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvolt area anumitor
activități sau a anumitor regiuni economice, în cazul în care
acestea nu modifică în mod nefavorabil condițiile schimburilor
comerciale într -o măsură care contravine interesului comun;
(d) ajutoarele destinate să promoveze cultura și
conserva rea patrimoniului, în cazul în care acestea nu modifică
în mod nefavorabil condițiile schimburilor comerciale și de
concurență în Uniune într -o măsură care contravine interesului
comun;
(e) alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a
Consil iului, care hotărăște la propunerea Comisiei.
Articolul 108 (ex-articolul 88 TCE)
(1) Comisia, împreună cu statele membre, verifică
permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state.
Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea
treptată sau de funcționarea pieței comune.
(2) În cazul în care, după ce părților în cauză li s -a solicitat
să-și prezinte observațiile, Comisia constată că ajutorul acordat
de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este
compatibil cu piața inte rnă în conformitate cu articolul 107 sau
că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăște
desființarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în
termenul stabilit de Comisie.
În cazul în care statul în cauză nu se conformează dec iziei
în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat poate
sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin
derogare de la articolele 258 și 259.
La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în
unanimitate, poate decide că un ajut or acordat sau care
urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat
compatibil cu piața internă, prin derogare de la dispozițiile
articolului 107 sau de la regulamentele prevăzute la articolul 109,
în cazul în care o astfel de decizie este j ustificată de împrejurări
370 excepționale. În cazul în care, în legătură cu acest ajutor,
Comisia a inițiat procedura prevăzută la primul paragraf din
prezentul alineat, cererea adresată Consiliului de statul în cauză
va avea ca efect suspendarea procedurii m enționate până când
Consiliul se pronunță asupra acesteia.
Cu toate acestea, în cazul în care Consiliul nu se pronunță
în termen de trei luni de la formularea cererii, Comisia hotărăște.
(3) Comisia este informată în timp util pentru a -și prezenta
observațiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau
să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect
nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu dispozițiile
articolului 107, Comisia inițiază fără întârziere proc edura
prevăzută la alineatul precedent. Înainte de pronunțarea unei
decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare
măsurile preconizate.
(4) Comisia poate adopta regulamente privind categoriile
de ajutoare de stat cu privire la care Consi liul, în temeiul
articolului 109, a considerat că pot fi exceptate de la procedura
prevăzută la alineatul (3) din prezentul articol.
Articolul 109 (ex-articolul 89 TCE)
Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea
Parlamentului European, poate ado pta toate regulamentele utile
pentru aplicarea articolelor 107 și 108, și poate stabili, în special,
condițiile de aplicare a articolului 108 alineatul (3) și categoriile
de ajutoare care sunt exceptate de la această procedură.
CAPITOLUL 2
DISPOZIȚII FISCALE
Articolul 110 (ex-articolul 90 TCE)
Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect,
produselor altor state membre impozite interne de orice natură
mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor
naționale similar e.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor
altor state membre impozite interne de natură să protejeze
indirect alte sectoare de producție.
371 Articolul 111 (ex-articolul 91 TCE)
Produsele exportate pe teritoriul unuia dintre statele
membru nu po t beneficia de nici o rambursare a impozitelor
interne mai mare decât impozitele aplicate direct sau indirect.
Articolul 112 (ex-articolul 92 TCE)
În ceea ce privește impozitele, altele decât cele pe cifra de
afaceri, accizele și alte impozite indirecte, p ot fi acordate scutiri
sau rambursări la exportul către celelalte state membre și pot fi
introduse taxe compensatorii la importurile care provin din
statele membre numai în cazul în care măsurile preconizate au
fost aprobate în prealabil pentru o perioadă limitată de către
Consiliu, care hotărăște la propunerea Comisiei.
Articolul 113 (ex-articolul 93 TCE)
Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului
European și a Comitetului Economic și Social, adoptă dispozițiile
referitoare la armonizarea legislațiilor privind impozitul pe cifra
de afaceri, accizele și alte impozite indirecte, în măsura în care
această armonizare este necesară pentru a asigura instituirea și
funcționarea pieței interne și pentru a evita denaturarea
concuren ței.
CAPITOLUL 3
APROPIEREA LEGISLAȚIILOR
Articolul 114 (ex-articolul 95 TCE)
(1) Cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel,
dispozițiile următoare se aplică în vederea realizării obiectivelor
enunțate la articolul 26. Parlamentul European și Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și
după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă
măsurile privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor
administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea
și funcționarea pieței interne.
(2) Alineatul (1) nu se aplică dispozițiilor fiscale, celor
privind libera circulație a persoanelor și celor privind drepturile și
372 interesele luc rătorilor salariați.
(3) În formularea propunerilor prevăzute la alineatul (1) în
domeniul sănătății, securității, protecției mediului și protecției
consumatorilor, Comisia pornește de la premisa asigurării unui
nivel ridicat de protecție ridicat, ținând seama în special de orice
evoluție nouă, întemeiată pe fapte științifice. În cadrul atribuțiilor
ce le revin, Parlamentul European și Consiliul depun eforturi, de
asemenea, pentru realizarea acestui obiectiv.
(4) În cazul în care, după adoptarea une i măsuri de
armonizare de către Parlamentul European și Consiliu, de către
Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară
menținerea dispozițiilor de drept intern justificate de cerințele
importante prevăzute la articolul 36 sau referitoare la pro tecția
mediului ambiant ori a mediului de lucru, acesta adresează
Comisiei o notificare, indicând motivele menținerii acestor
dispoziții.
(5) De asemenea, fără a aduce atingere alineatului (4), în
cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de
către Parlamentul European și Consiliu, de către Consiliu sau
Comisie, un stat membru consideră necesară introducerea unor
dispoziții de drept intern întemeiate pe dovezi științifice noi
referitoare la protecția mediului ambiant ori a mediului de lucru,
din cauza unei probleme specifice statului membru respectiv,
apărute după adoptarea măsurii de armonizare, acesta
adresează Comisiei o notificare privind măsurile avute în vedere
și motivele adoptării acestora.
(6) În termen de șase luni de la notificările p revăzute la
alineatele (4) și (5), Comisia aprobă sau respinge dispozițiile
respective de drept intern, după ce a verificat dacă acestea
constituie sau nu un mijloc de discriminare arbitrară sau o
restricție disimulată în comerțul dintre statele membre și dacă
acestea constituie sau nu un obstacol în funcționarea pieței
interne.
În absența unei decizii a Comisiei adoptate în acest termen,
dispozițiile de drept intern prevăzute la alineatele (4) și (5) se
consideră aprobate.
În cazul în care complexitatea pr oblemei justifică acest
373 lucru și dacă nu există nici un pericol pentru sănătatea umană,
Comisia poate notifica statului membru în cauză că termenul
prevăzut de prezentul alineat poate fi prorogat cu un nou termen
de până la șase luni.
(7) În cazul în care, în temeiul alineatului (6), un stat
membru este autorizat să mențină sau să introducă dispoziții de
drept intern care derogă de la o măsură de armonizare, Comisia
examinează de îndată dacă este oportun să propună o adaptare
a acestei măsuri.
(8) În cazul în care un stat membru invocă o problemă
deosebită de sănătate publică într -un domeniu care a făcut în
prealabil obiectul măsurilor de armonizare, acesta informează
Comisia, care analizează de îndată dacă este necesar să
propună Consiliului măsuri adecvate .
(9) Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele
258 și 259, Comisia și orice stat membru pot sesiza direct Curtea
de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un
alt stat membru exercită abuziv competențele prevăzute de
prezentul articol.
(10) Măsurile de armonizare prevăzute anterior includ,
atunci când este cazul, o clauză de salvgardare care autorizează
statele membre să adopte, din unul sau mai multe dintre motivele
fără caracter economic prevăzute la articolul 36, mă suri
provizorii care fac obiectul unei proceduri de control a Uniunii.
Articolul 115 (ex-articolul 94 TCE)
Fără a aduce atingere articolului 114, Consiliul, hotărând în
unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială
și după consultarea Par lamentului European și a Comitetului
Economic și Social, adoptă directive pentru apropierea actelor
cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre,
care au incidență directă asupra instituirii sau funcționării pieței
interne.
Articolul 1 16 (ex-articolul 96 TCE)
În cazul în care Comisia constată că o neconcordanță între
actele cu putere de lege și actele administrative ale diferitelor
state membre denaturează condițiile de concurență pe piața
internă și provoacă din acest motiv o denaturar e care trebuie
374 eliminată, Comisia se consultă cu statele membre în cauză.
În cazul în care această consultare nu se ajunge la
eliminarea denaturării în cauză, Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, ad optă directivele utile. Pot fi adoptate orice alte măsuri
utile prevăzute în tratate.
Articolul 117 (ex-articolul 97 TCE)
(1) În cazul în care există temerea că introducerea sau
modificarea unui act cu putere de lege sau a unui act
administrativ poate prov oca o denaturare în înțelesul articolului
precedent, statul membru care intenționează să procedeze
astfel consultă Comisia. După consultarea statelor membre,
Comisia recomandă statelor în cauză măsurile corespunzătoare
pentru a evita denaturarea în cauză.
(2) În cazul în care statul membru care dorește să adopte
sau să modifice dispoziții de drept intern nu se conformează
recomandării adresate de Comisie, celorlalte state membre nu li
se poate cere, în temeiul articolului 116, să își modifice
dispozițiile d e drept intern în vederea eliminării acestei
denaturări. În cazul în care statul membru care a nesocotit
recomandarea Comisiei provoacă o denaturare numai în
detrimentul său, dispozițiile articolului 116 nu se aplică.
Articolul 118
În cadrul instituirii sa u al funcționării pieței interne,
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile referitoare la
crearea de titluri europene de proprietate intelectuală pentru a
asigura o protecție uniformă a drepturilor de proprietate
intelectuală în Uniune, precum și la înființarea unor sisteme
centralizate de autorizare, coordonare și control la nivelul
Uniunii.
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, stabilește pr in regulamente regimul lingvistic
al titlurilor europene. Consiliul hotărăște în unanimitate, după
consultarea Parlamentului European.
375 TITLUL VIII
POLITICA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ
Articolul 119 (ex-articolul 4 TCE)
(1) În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 3
din Tratatul privind Uniunea Europeană, acțiunea statelor
membre și a Uniunii presupune, în condițiile prevăzute de
tratate, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa
coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe piața
internă și pe definirea obiectivelor comune și conduse în
conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în
care concurența este liberă.
(2) În paralel, în condi țiile și în conformitate cu procedurile
prevăzute în tratate, această ac țiune presupune o monedă
unică, euro, precum și definirea și aplicarea unei politici
monetare unice și a unei politici unice a cursurilor de schimb, al
căror obiectiv principal îl constituie menținerea stabilității
prețurilor și, fără a aduce atingere acestui obiectiv, susținerea
politicilor economice generale în Uniune, în conformitate cu
principiul unei economii de piață deschise, în care concurența
este liberă.
(3) Această acțiune a statelor membre și a Uniunii implică
respectarea urm ătoarelor principii directoare: prețuri stabile,
finanțe publice și condiții monetare sănătoase, precum și o
balanță de plăți stabilă.
CAPITOLUL 1
POLITICA ECONOMICĂ
Articolul 120 (ex-articolul 98 TCE)
tatele membre își conduc politicile economice pentru a
contribui la realizarea obiectivelor Uniunii definite la articolul 3
din Tratatul privind Uniunea Europeană și în contextul
orientărilor generale menționate la articolul 121 alineatul (2).
Statele membre și Uniunea acționează în conformi tate cu
principiul unei economii de piață deschise, în care concurența
376 este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor, în
conformitate cu principiile stabilite la articolul 119.
Articolul 121 (ex-articolul 99 TCE)
(1) Statele membre își consideră politicile economice ca
fiind o chestiune de interes comun și le coordonează în cadrul
Consiliului, în conformitate cu articolul 120.
(2) Consiliul, la recomandarea Comisiei, elaborează un
proiect privind orientările generale ale politicilor economice ale
statelor membre și ale Uniunii și prezintă Consiliului European
un raport în acest sens.
Consiliul European, pe baza raportului Consiliului, dezbate
concluziile privind orientările generale ale politicilor economice
ale statelor membre și ale Uniunii.
În temeiul acestor concluzii, Consiliul adoptă o
recomandare care stabilește aceste orientări generale. Consiliul
informează Parlamentul European cu privire la recomandarea
sa.
(3) În scopul asigurării unei coordonări mai strânse a
politicilor economice și a unei convergențe durabile a
performanțelor economice ale statelor membre, Consiliul, în
temeiul rapoartelor prezentate de Comisie, supraveghează
evoluția economică în fiecare dintre statele membre și în Uniune,
precum și conformitatea politicilor economice cu orientările
generale menționate la alineatul (2) și efectuează periodic o
evaluare de ansamblu.
Pentru a realiza această supraveghere multilaterală, statele
membre transmit Comisiei informații privind măsurile importante
pe care le -au adoptat în domeni ul politicii lor economice, precum
și orice altă informație pe care o consideră necesară.
(4) În cazul în care se constată, în cadrul procedurii
prevăzute la alineatul (3), că politicile economice ale unui stat
membru nu sunt conforme cu orientările generale prevăzute la
alineatul (2) sau că acestea riscă să compromită buna
funcționare a Uniunii economice și monetare, Comisia poate
adresa un avertisment respectivului stat membru. Consiliul, la
recomandarea Comisiei, poate adresa recomandările necesare
statului membru în cauză. Consiliul, la propunerea Comisiei,
377 poate decide să facă publice recomandările sale.
În domeniul de aplicare a prezentului alineat, Consiliul
hotărăște fără a ține seama de votul membrului Consiliului care
reprezintă statul membru în cauză.
Majoritatea calificată a celorlalți membri ai Consiliului se
definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).
(5) Președintele Consiliului și Comisia raportează
Parlamentului European cu privire la rezultatele supravegherii
multilaterale. Președintele Consiliului poate fi invitat să se
prezinte în fața comisiei competente a Parlamentului European
în cazul în care Consiliul a făcut publice recomandările.
(6) Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin
regulamente în confor mitate cu procedura legislativă ordinară,
pot hotărî metodele procedurii de supraveghere multilaterală
menționată la alineatele (3) și (4).
Articolul 122 (ex-articolul 100 TCE)
(1) Fără a aduce atingere celorlalte proceduri prevăzute în
tratate, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide, în
spiritul solidarității dintre statele membre, să adopte măsuri
corespunzătoare situației economice, în special în cazul în care
apar dificultăți grave în aprovizionarea cu anumite produse, în
special în domeniul en ergiei.
(2) În cazul în care un stat membru se confruntă cu
dificultăți sau este serios amenințat de dificultăți grave, datorită
unor catastrofe naturale sau unor evenimente excepționale
situate în afara controlului său, Consiliul, la propunerea
Comisiei, poate acorda statului membru în cauză asistență
financiară din partea Uniunii, în anumite condiții. Președintele
Consiliului informează Parlamentul European cu privire la
decizia adoptată.
Articolul 123 (ex-articolul 101 TCE)
(1) Se interzice Băncii Centra le Europene și băncilor
centrale ale statelor membre, denumite în continuare „bănci
centrale naționale”, să acorde credite pe descoperit de cont sau
orice alt tip de facilitate de credit instituțiilor, organelor, oficiilor
sau agențiilor Uniunii, administr ațiilor publice centrale,
autorităților regionale sau locale, celorlalte autorități publice,
378 celorlalte organisme sau întreprinderi publice din statele
membre; de asemenea, se interzice cumpărarea de titluri de
creanță direct de la acestea de către Banca Centrală Europeană
sau de către băncile centrale naționale.
(2) Alineatul (l) nu se aplică instituțiilor publice de credit
care, în contextul furnizării de lichidități de către băncile centrale,
beneficiază din partea băncilor centrale naționale și a Băncii
Centrale Europene de același tratament ca și instituțiile private
de credit.
Articolul 124 (ex-articolul 102 TCE)
Se interzice orice măsură care nu se întemeiază pe
considerente de ordin prudențial și care stabilește accesul
preferențial la institu țiile financiare al instituțiilor, organelor,
oficiilor sau agențiilor Uniunii, al autorităților administrațiilor
publice centrale, al autorităților regionale sau locale, al celorlalte
autorități publice sau al altor organisme ori întreprinderi publice
din statele membre.
Articolul 125 (ex-articolul 103 TCE)
(1) Uniunea nu răspunde și nu își asumă angajamentele
autorităților administrațiilor publice centrale, ale autorităților
regionale sau locale, ale celorlalte autorități publice sau ale altor
organisme o ri întreprinderi publice dintr -un stat membru, fără a
aduce atingere garanțiilor financiare reciproce pentru realizarea
în comun a unui proiect specific. Un stat membru nu răspunde și
nu își asumă angajamentele autorităților administrațiilor publice
centra le, ale autorităților regionale sau locale, ale celorlalte
autorități publice sau ale altor organisme ori întreprinderi publice
din alt stat membru, fără a aduce atingere garanțiilor financiare
reciproce pentru realizarea în comun a unui proiect specific.
(2) Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei și după
consultarea Parlamentului European, poate, dacă este necesar,
să precizeze definițiile privind aplicarea interdicțiilor prevăzute la
articolele 123 și 124, precum și în prezentul articol.
Articolul 126 (ex-articolul 104 TCE)
(1) Statele membre evită deficitele publice excesive.
(2) Pentru a identifica erorile evidente, Comisia
supraveghează evoluția situației bugetare și a nivelului datoriei
379 publice în statele membre. Comisia examinează în special dacă
disciplina bugetară a fost respectată, pe baza următoarelor două
criterii:
(a) dacă raportul dintre deficitul public planificat sau real și
produsul intern brut depășește o valoare de referință, cu
excepția cazului în care:
— raportul s -a diminuat în mod s emnificativ și constant și
atinge un nivel apropiat de valoarea de referință, sau
— depășirea valorii de referință este excepțională și
temporară și respectivul raport se menține aproape de valoarea
de referință;
(b) dacă raportul dintre datoria publică și produsul intern
brut depășește o valoare de referință, cu excepția cazului în care
acest raport se diminuează suficient și se apropie de valoarea
de referință într-un ritm satisfăcător.
Valorile de referință sunt precizate în Protocolul privind
procedura aplicabilă deficitelor excesive, care este anexat la
tratate.
(3) În cazul în care un stat membru nu îndeplinește cerințele
acestor criterii sau ale unuia dintre ele, Comisia elaborează un
raport. Raportul Comisiei examinează de asemenea dacă
deficitul public depășește cheltuielile publice de investiții și ține
seama de toți ceilalți factori relevanți, inclusiv de poziția
economică și bugetară pe termen mediu a statului membru.
De asemenea, Comisia poate întocmi un raport în cazul în
care, deși au fost respectate cerințele care decurg din criterii,
consideră că există un risc de producere a unui deficit excesiv
într-un stat membru.
(4) Comitetul Economic și Financiar emite un aviz cu privire
la raportul Comisiei.
(5) În cazul în care Comisia consideră că există un deficit
excesiv într -un stat membru sau că un astfel de deficit se poate
produce, aceasta adresează un aviz statului membru în cauză și
informează Consiliul în acest sens.
(6) Consiliul, la propunerea Comisiei, ținând seama de
event ualele observații ale statului membru în cauză și după o
evaluare globală, decide dacă există sau nu un deficit excesiv.
380 (7) În cazul în care Consiliul constată că există un deficit
excesiv, în conformitate cu alineatul (6), acesta adoptă, la
recomandarea Comisiei, fără întârzieri nejustificate,
recomandările pe care le adresează statului membru în cauză
pentru ca acesta să pună capăt situației într -un termen dat. Sub
rezerva dispozițiilor alineatul (8), aceste recomandări nu sunt
făcute publice.
(8) În caz ul în care Consiliul constată că în termenul indicat
nu s -a întreprins nici o acțiune eficientă ca răspuns la
recomandările sale, acesta poate face publice recomandările
sale.
(9) În cazul în care un stat membru continuă să nu dea curs
recomandărilor Consi liului, acesta poate hotărî să someze statul
membru în cauză ca, într -un termen dat, să adopte măsurile de
reducere a deficitului, reducere pe care Consiliul o consideră
necesară pentru remedierea situației.
Într-un asemenea caz, Consiliul poate cere statu lui membru
în cauză să prezinte rapoarte potrivit unui calendar precis, pentru
a putea examina eforturile de ajustare acceptate de acest stat
membru.
(10) Dreptul la acțiune prevăzut la articolele 258 și 259 nu
poate fi exercitat în cadrul alineatelor (1) – (9) din prezentul
articol.
(11) Atât timp cât un stat membru nu se conformează unei
decizii luate în temeiul alineatului (9), Consiliul poate decide să
aplice sau, dacă este cazul, să consolideze una sau mai multe
dintre măsurile următoare:
— să solicite statului membru în cauză să publice informații
suplimentare, care urmează să fie precizate de Consiliu, înainte
de a emite obligațiuni și titluri;
— să invite Banca Europeană de Investiții să -și revizuiască
politica de împrumuturi față de statul membru în cauză;
— să solicite statului membru în cauză să constituie, pe
lângă Uniune, până la data la care Consiliul consideră că
deficitul excesiv a fost corectat, un depozit fără dobândă într -un
cuantum corespunzător;
— să aplice amenzi într -un cuantum corespun zător.
381 Președintele Consiliului informează Parlamentul European
cu privire la deciziile luate.
(12) Consiliul abrogă, în tot sau în parte, deciziile sau
recomandările sale menționate la alineatele (6) – (9) și (11) în
măsura în care, din punctul său de vedere, consideră că deficitul
excesiv din statul membru în cauză a fost corectat. În cazul în
care, anterior, Consiliul a făcut publice recomandările sale,
acesta declară public, de îndată ce a fost abrogată decizia
menționată la alineatul (8), că în stat ul membru respectiv nu mai
există deficit excesiv.
(13) În cazul în care adoptă deciziile sau recomandările
menționate la alineatele (8), (9), (11) și (12), Consiliul hotărăște
la recomandarea Comisiei.
În cazul în care adoptă măsurile menționate la alinea tele
(6)-(9), (11) și (12), Consiliul hotărăște fără a ține seama de votul
membrului Consiliului care reprezintă statul membru în cauză.
Majoritatea calificată a celorlalți membri ai Consiliului se
definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) l itera (a).
(14) Dispozițiile suplimentare referitoare la punerea în aplicare a
procedurii prevăzute de prezentul articol sunt cuprinse în
Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive,
anexat tratatelor.
Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului
European și a Băncii Centrale Europene, adoptă dispozițiile
corespunzătoare care vor înlocui protocolul respectiv.
Sub rezerva celorlalte dispoziții din prezentul alineat,
Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea
Parlamentului European, stabileștenormele și definițiile pentru
aplicarea dispozițiilor protocolului menționat.
CAPITOLUL 2
POLITICA MONETARĂ
Articolul 127 (ex-articolul 105 TCE)
(1) Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor
382 Centrale, denumit în continuare „SEBC”, este menținerea
stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere obiectivului privind
stabilitatea prețurilor, SEBC susține politicile economice
generale din Uniu ne cu scopul de a contribui la realizarea
obiectivelor Uniunii, definite la articolul 3 din Tratatul privind
Uniunea Europeană. SEBC acționează în conformitate cu
principiul unei economii de piață deschise în care concurența
este liberă, favorizând alocare a eficientă a resurselor și
respectând principiile stabilite la articolul 119.
(2) Misiunile fundamentale care urmează să fie îndeplinite
prin intermediul SEBC sunt:
— definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a
Uniunii;
— efectuarea operațiuni lor de schimb valutar în
conformitate cu articolul 219;
— deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale
statelor membre;
— promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.
(3) Alineatul (2) a treia liniuță se aplică fără a aduce
atingere d eținerii și administrării, de către guvernele statelor
membre, a unor fonduri de rulment în valută.
(4) Banca Centrală Europeană este consultată:
— cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile care
țin de competențele sale;
— de autoritățile nați onale, cu privire la orice proiect de
reglementare în domeniile care sunt de competența sa, dar în
limitele și în condițiile stabilite de Consiliu, în conformitate cu
procedura prevăzută la articolul 129 alineatul (4).
În domeniile care țin de competențel e sale, Banca Centrală
Europeană poate prezenta avize respectivelor instituții, organe,
oficii sau agenții ale Uniunii sau autorităților naționale.
(5) SEBC contribuie la buna desfășurare a politicilor
promovate de autoritățile competente în ceea ce prive ște
supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și stabilitatea
sistemului financiar.
(6) Consiliul, hotărând în unanimitate prin regulamente, în
conformitate cu o procedură legislativă specială, după
383 consultarea Parlamentului European și a Băncii C entrale
Europene, poate încredința Băncii Centrale Europene misiuni
specifice privind politicile în domeniul supravegherii prudențiale
a instituțiilor de credit și al altor instituții financiare, cu excepția
întreprinderilor de asigurări.
Articolul 128 (ex-articolul 106 TCE)
(1) Banca Centrală Europeană este singura abilitată să
autorizeze emisiunea de bancnote euro în Uniune. Banca
Centrală Europeană și băncile centrale naționale pot emite astfel
de bancnote. Bancnotele emise de Banca Centrală Europeană
și de băncile centrale naționale sunt singurele care au statutul
de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii.
(2) Statele membre pot emite monedă metalică euro, sub
rezerva aprobării de către Banca Centrală Europeană a
volumului emisiunii. Consiliul, la pr opunerea Comisiei și după
consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale
Europene, poate adopta măsuri de armonizare a valorilor unitare
și a specificațiilor tehnice ale tuturor monedelor metalice
destinate punerii în circulație, în măsura în care acest lucru este
necesar pentru asigurarea bunei lor circulații în Uniune.
Articolul 129 (ex-articolul 107 TCE)
(1) SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii
Centrale Europene, care sunt: Consiliul guvernatorilor și
Comitetul executiv.
(2) Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al
Băncii Centrale Europene, denumit în continuare „Statutul SEBC
și al BCE”este definit într -un protocol anexat la prezentul tratate.
(3) Articolele 5.1, 5.2, 5.3, 17, 18, 19.1, 22, 23, 24, 26, 32.2 ,
32.3, 32.4, 32.6, articolul 33.1 litera (a) și articolul 36 din Statutul
SEBC și al BCE pot fi modificate de Parlamentul European și de
Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară. Aceste instituții hotărăsc fie la recomandarea B ăncii
Centrale Europene și după consultarea Comisiei, fie la
propunerea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale
Europene.
(4) Consiliul, fie la propunerea Comisiei și după consultarea
Parlamentului European și a Băncii Centrale Europene, fie la
384 recoma ndarea Băncii Centrale Europene și după consultarea
Parlamentului European și a Comisiei, adoptă dispozițiile
prevăzute la articolele 4, 5.4, 19.2, 20, 28.1, 29.2, 30.4 și 34.3
din Statutul SEBC și al BCE.
Articolul 130 (ex-articolul 108 TCE)
În exercitarea competențelor și în îndeplinirea misiunilor și
îndatoririlor care le -au fost conferite prin tratate și prin Statutul
SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile centrale
naționale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita și
nici accepta instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor
sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a
oricărui alt organism. Instituțiile, organele, oficiile și agențiile
Uniunii, precum și guvernele statelor membre se angajează să
respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii
organelor de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale
băncilor centrale naționale în îndeplinirea misiunii lor.
Articolul 131 (ex-articolul 109 TCE)
Fiecare stat membru asigură compat ibilitatea legislației
sale interne, inclusiv a statutului băncii sale centrale naționale,
cu tratatele și cu Statutul SEBC și al BCE.
Articolul 132 (ex-articolul 110 TCE)
(1) Pentru îndeplinirea misiunilor încredințate SEBC, în
conformitate cu tratatele ș i în condițiile stabilite de Statutul SEBC
și al BCE, Banca Centrală Europeană adoptă:
— regulamente, în măsura necesară îndeplinirii misiunilor
definite la articolul 3.1 prima liniuță, la articolele 19.1, 22 sau 25.2
din Statutul SEBC și al BCE, precum și în cazurile prevăzute de
actele Consiliului menționate la articolul 129 alineatul (4);
— deciziile necesare îndeplinirii misiunilor încredințate
SEBC în conformitate cu tratatele și cu Statutul SEBC și al BCE;
— recomandări și avize.
(2) Banca Centrală Eu ropeană poate decide publicarea
deciziilor, recomandărilor și avizelor sale.
(3) În limitele și în condițiile stabilite de Consiliu, în
conformitate cu procedura prevăzută la articolul 129 alineatul
(4), Banca Centrală Europeană este abilitată să impună
întreprinderilor amenzi și penalități cu titlu cominatoriu în cazul
385 neîndeplinirii obligațiilor care rezultă din regulamentele și
deciziile sale.
Articolul 133
Fără a aduce atingere atribuțiilor Băncii Centrale Europene,
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile necesare
pentru utilizarea monedei euro ca monedă unică. Aceste măsuri
sunt adoptate după consultarea Băncii Centrale Europene.
CAPITOLUL 3
DISPOZIȚII INSTITUȚIONALE
Articolul 134 (ex-articolul 114 TCE)
(1) În vederea promovării coordonării politicilor statelor
membre în măsura necesară funcționării pieței interne, se
înființează un comitet economic și financiar.
(2) Comitetul Economic și Financiar are următoarele
misiuni:
— să formuleze avize, la cererea Consiliului sau a Comisiei
ori din proprie inițiativă, destinate acestor instituții;
— să urmărească situația economică și financiară a statelor
membre și a Uniunii și să prezinte periodic un raport Consiliului
și Comisiei în această privință, în special cu privire la relațiile
financiare cu țările terțe și cu instituțiile internaționale;
— fără a aduce atingere articolului 240, să contribuie la
pregătirea lucrărilor Consiliului menționate la articolele 66 și 75,
la articolul 121 alineatele (2), (3), (4) și (6), la articolele 122, 124,
125 și 126, la articolul 127 alineatul (6), la articolul 128 alineatul
(2), la articolul 129 alineatele (3) și (4), la articolul 138, la articolul
140 alineat ele (2) și (3), la articolul 143, la articolul 144 alineatele
(2) și (3) și la articolul 219 și să aducă la îndeplinire celelalte
misiuni consultative și pregătitoare care îi sunt încredințate de
Consiliu;
— să examineze cel puțin o dată pe an situația pri vind
circulația capitalurilor și libertatea plăților, astfel cum rezultă din
aplicarea tratatelor și a măsurilor luate de Consiliu; această
386 examinare are în vedere toate măsurile referitoare la circulația
capitalurilor și la plăți; Comitetul prezintă Comis iei și Consiliului
un raport privind rezultatele acestei examinări.
Statele membre, Comisia și Banca Centrală Europeană
numesc fiecare cel mult doi membri ai Comitetului.
(3) Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea
Băncii Centrale Europene și a Comitetului menționat de
prezentul articol, adoptă normele referitoare la compunerea
Comitetului Economic și Financiar. Președintele Consiliului
informează Parlamentul European în legătură cu această
decizie.
(4) Pe lângă misiunile stabilite la alineatul (2), dacă și în
măsura în care există state membre care beneficiază de o
derogare în temeiul articolului 139, Comitetul urmărește situația
monetară și financiară, precum și regimul general al plăților
acestor state membre și prezintă periodic un raport Consiliului și
Comisiei cu privire la aceasta.
Articolul 135 (ex-articolul 115 TCE)
Pentru chestiunile aflate sub incidența articolului 121
alineatul (4), a articolului 126, cu excepția alineatului (14), a
articolului 138, a articolului 140 aline atul (1), alineatul (2) primul
paragraf șI alineatul (3) și a articolului 219, Consiliul sau un stat
membru poate cere Comisiei să formuleze, după caz, o
recomandare sau o propunere. Comisia examinează această
cerere și prezintă fără întârziere concluziile sale Consiliului.
CAPITOLUL 4
DISPOZIȚII PRIVIND STATELE MEMBRE A CĂROR
MONEDĂ ESTE EURO
Articolul 136
(1) În scopul de a contribui la buna funcționare a uniunii
economice și monetare și în conformitate cu dispozițiile
relevante ale tratatelor, Consiliul adoptă, în conformitate cu
387 procedura relevantă dintre cele prevăzute la articolele 121 și
126, cu excepția procedurii prevăzute la articolul126 alineatul
(14), măsuri privind statele membre a căror monedă este euro
pentru:
(a) a conso lida coordonarea și supravegherea disciplinei lor
bugetare;
(b) a elabora, în ceea ce le privește, orientările de politică
economică, veghind ca acestea să fie compatibile cu cele
adoptate pentru întreaga Uniune și asigurând supravegherea
acestora.
(2) La votul privind măsurile prevăzute la alineatul (1) iau
parte numai membrii Consiliului reprezentând statele membre a
căror monedă este euro.
Majoritatea calificată a membrilor menționați anterior se
definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).
Articolul 137
Condițiile de organizare a reuniunilor miniștrilor statelor
membre a căror monedă este euro se stabilesc prin Protocolul
privind Eurogrupul.
Articolul 138 (ex-articolul 111 alineatul (4) TCE)
(1) Pentru a asigura loc ul monedei euro în sistemul monetar
internațional, Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie
de stabilire a pozițiilor comune cu privire la problemele de interes
special pentru uniunea economică și monetară în cadrul
instituțiilor și conferințelo r financiare internaționale competente.
Consiliul hotărăște după consultarea Băncii Centrale Europene.
(2) Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta
măsurile corespunzătoare pentru a asigura o reprezentare
unificată în cadrul instituțiilor și al conf erințelor financiare
internaționale. Consiliul hotărăște după consultarea Băncii
Centrale Europene.
(3) La votul privind măsurile prevăzute la alineatele (1) și
(2) iau parte numai membrii Consiliului reprezentând statele
membre a căror monedă este euro.
Majoritatea calificată a membrilor menționați anterior se
definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).
388
CAPITOLUL 5
DISPOZIȚII TRANZITORII
Articolul 139
(1) Statele membre cu privire la care Consiliul nu a decis că
îndeplinesc condițiile necesare pentru adoptarea monedei euro
sunt denumite în continuare „state membre care fac obiectul unei
derogări”.
(2) Dispozițiile tratatelor, prevăzute în continuare, nu se
aplică statelor membre care fac obiectul unei derogări:
(a) adoptarea părților din orientările generale ale politicilor
economice care privesc zona euro în general [articolul 121
alineatul (2)];
(b) mijloacele coercitive pentru remedierea deficitelor
excesive [articolul 126 alineatele (9) și (11)];
(c) obiectivel e și misiunile SEBC [articolul 127 alineatele
(1), (2), (3) și (5)];
(d) emisiunea de monedă euro (articolul 128);
(e) actele Băncii Centrale Europene (articolul 132);
(f) măsurile care reglementează utilizarea monedei euro
(articolul 133);
(g) acorduri mo netare și alte măsuri referitoare la politica
cursului de schimb (articolul 219);
(h) desemnarea membrilor Comitetului executiv al Băncii
Centrale Europene [articolul 283 alineatul (2)];
(i) deciziile de stabilire a pozițiilor comune cu privire la
problemele de interes special pentru uniunea economică și
monetară în cadrul instituțiilor competente și al conferințelor
financiare internaționale [articolul 138 alineatul (1)];
(j) măsurile necesare asigurării unei reprezentări unificate
în cadrul instit uțiilor și conferințelor financiare internaționale
[articolul 138 alineatul (2)].
În consecință, la articolele menționate la literele (a) –(j), prin
„state membre” se înțelege statele membre a căror monedă este
euro.
(3) În conformitate cu capitolul IX din Statutul SEBC și al
389 BCE, statele membre care fac obiectul unei derogări și băncile
lor centrale naționale sunt excluse de la drepturile și obligațiile
din cadrul SEBC.
(4) Drepturile de vot ale membrilor Consiliului reprezentând
statele membre care fac obi ectul unei derogări se suspendă la
data adoptării de către Consiliu a măsurilor prevăzute la
articolele enumerate la alineatul (2), precum și în următoarele
cazuri:
(a) recomandările adresate statelor membre a căror
monedă este euro în cadrul supravegherii multilaterale, inclusiv
cu privire la programele de stabilitate și avertismente [articolul
121 alineatul (4)];
(b) măsurile referitoare la deficitele excesive ale statelor
membre a căror monedă este euro [articolul 126 alineatele (6),
(7), (8), (12) și (1 3)].
Majoritatea calificată a celorlalți membri ai Consiliului se
definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).
Articolul 140 (ex-articolul 121 alineatul (1), ex -articolul
122 alineatul (2) teza a doua și ex -articolul 123 alineatul (5)
TCE)
(1) Cel pu țin la fiecare doi ani sau la solicitarea unui stat
membru care face obiectul unei derogări, Comisia și Banca
Centrală Europeană prezintă Consiliului un raport privind
progresele efectuate de statele membre care fac obiectul un ei
derogări în îndeplinirea obliga țiilor care le revin pentru realizarea
Uniunii economice și monetare. Aceste rapoarte examinează în
special dacă legislația națională a fiecăruia dintre aceste state
membre, inclusiv statutul băncii centrale naționale, est e
compatibilă cu articolele 130 și 131 și cu Statutul SEBC și al
BCE. Rapoartele examinează, de asemenea, dacă a fost realizat
un grad înalt de convergență durabilă, analizând în ce măsură
fiecare stat membru a îndeplinit următoarele criterii:
— realizarea unui grad înalt de stabilitate a prețurilor;
acesta rezultă dintr -o rată a inflației apropiată de rata a cel mult
trei state membre care au cele mai bune rezultate în materie de
stabilitate a prețurilor;
— caracterul solid al finanțelor publice; acesta re zultă dintr –
390 o situație bugetară care nu cunoaște deficit public excesiv în
înțelesul articolului 126 alineatul (6); — respectarea limitelor
normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de
schimb din Sistemul Monetar European, timp de cel puțin doi ani,
fără devalorizarea monedei în raport cu moneda euro;
— caracterul durabil al convergenței atinse de statul
membru care face obiectul unei derogări și al participării sale la
mecanismul cursului de schimb, care se reflectă în nivelul ratelor
dobânzilo r pe termen lung.
Cele patru criterii prevăzute de prezentul alineat și
perioadele relevante pe durata cărora fiecare dintre acestea
trebuie să fie respectat sunt precizate într -un protocol anexat la
tratate. Rapoartele Comisiei și ale Băncii Centrale Euro pene iau
de asemenea în considerare rezultatele integrării piețelor,
situația și evoluția balanțelor de plăți curente, precum și o
examinare a evoluției costurilor salariale unitare și a altor indici
de prețuri.
(2) După consultarea Parlamentului European și după
discutarea în cadrul Consiliului European, Consiliul, la
propunerea Comisiei, decide care state membre ce fac obiectul
unei derogări îndeplinesc condițiile necesare pe baza criteriilor
stabilite la alineatul (1) și pune capăt derogărilor privind ac este
state membre.
Consiliul hotărăște după ce a primit o recomandare din
partea majorității calificate a membrilor săi care reprezintă
statele membre a căror monedă este euro. Acești membri
hotărăsc în termen de șase luni de la data primirii de către
Cons iliu a propunerii Comisiei.
Majoritatea calificată a membrilor, menționată la al doilea
paragraf, se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul
(3) litera (a).
(3) În cazul în care, în conformitate cu procedura prevăzută
la alineatul (2), se decide să se revoce o derogare, Consiliul,
hotărând cu unanimitatea statelor membre a căror monedă este
euro și a statului membru respectiv, la propunerea Comisiei și
după consultarea Băncii Centrale Europene, stabile ște în mod
irevocabil cursul la care eu ro înlocuiește moneda statului
391 respectiv și decide celelalte măsuri necesare introducerii euro în
calitate de monedă unică în statul membru respectiv.
Articolul 141 (ex-articolul 123 alineatul (3) și ex-articolul
117 alineatul (2) primele cinci liniu țe TCE )
(1) În cazul în care și atât timp cât există state membre care
fac obiectul unei derogări și fără a aduce atingere articolului 129
alineatul (1), Consiliul general al Băncii Centrale Europene,
menționat la articolul 44 din Statutul SEBC și al BCE, se
constituie ca al treilea organ de decizie al Băncii Centrale
Europene.
(2) În cazul în care și atâta timp cât există state membre
care fac obiectul unei derogări, Banca Centrală Europeană, cu
privire la aceste state membre:
— consolidează cooperarea dintre băncile centrale
naționale;
— consolidează coordonarea politicilor monetare ale
statelor membre pentru a asigura stabilitatea prețurilor;
— supervizează funcționarea mecanismului cursului de
schimb;
— desfășoară consultări privind problemele care su nt de
competența băncilor centrale naționale și care afectează
stabilitatea instituțiilor și piețelor financiare;
— exercită func țiile pe care le îndeplinea Fondul European
de Cooperare Monetară, preluate ulterior de Institutul Monetar
European.
Articolul 142 (ex-articolul 124 alineatul (1) TCE)
Fiecare stat membru care face obiectul unei derogări
consideră politica sa de schimb ca pe o problemă de interes
comun. Statele membre țin seama astfel de experiența
acumulată datorită cooperării în cadrul mecanismului cursului de
schimb.
Articolul 143 (ex-articolul 119 TCE)
(1) În caz de dificultăți sau în cazul riscului apariției unor
dificultăți grave pentru balanța de plăți a unui stat membru care
face obiectul unei derogări, provenind fie dintr -un dezec hilibru
global al balanței, fie din natura devizelor de care acesta
dispune, și care pot compromite în special funcționarea pieței
392 comune sau realizarea politicii comerciale comune, Comisia
examinează fără întârziere situația acestui stat, precum și
acțiun ea pe care a întreprins -o sau pe care poate să o
întreprindă în conformitate cu dispozițiile tratatelor, utilizând
toate mijloacele de care aceasta dispune. Comisia indică
măsurile pe care le recomandă spre adoptare statului în cauză.
În cazul în care acți unea întreprinsă de un stat membru
care face obiectul unei derogări și măsurile sugerate de Comisie
nu par suficiente pentru a depăși dificultățile sau riscurile
apariției unor dificultăți, Comisia recomandă Consiliului, după
consultarea Comitetului Econom ic și Financiar, acordarea
asistenței reciproce și normele corespunzătoare.
Comisia informează periodic Consiliul în legătură cu
situația respectivă și cu evoluția acesteia.
(2) Consiliul acordă asistența reciprocă; acesta adoptă
directivele sau deciziile de stabilire a condițiilor și normelor
asistenței. Asistența reciprocă poate lua, în special, forma:
(a) unei acțiuni concertate pe lângă alte organizații
internaționale cărora li se pot adresa statele membre care fac
obiectul unei derogări;
(b) unor măsur i necesare pentru a evita devierile
schimburilor comerciale în cazul în care statul membru care face
obiectul unei derogări, aflat în dificultate, menține sau
restabilește restricții cantitative față de țările terțe;
(c) acordării de credite limitate din p artea altor state
membre, sub rezerva acordului acestora.
(3) În cazul în care Consiliul nu a acordat asistența
reciprocă recomandată de Comisie sau în care asistența
reciprocă acordată și măsurile luate sunt insuficiente, Comisia
autorizează statul membru care face obiectul unei derogări, aflat
în dificultate, să ia măsurile de salvgardare ale căror condiții și
norme le definește.
Consiliul poate revoca această autorizare și modifica
aceste condiții și norme.
Articolul 144 (ex-articolul 120 TCE)
(1) În cazul apariției unei crize neprevăzute în balanța de
plăți și dacă nu se adoptă de îndată o decizie în înțelesul
393 articolului 143 alineatul (2), un stat membru care face obiectul
unei derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de
salvgardare neces are. Aceste măsuri trebuie să provoace
perturbări minime în funcționarea pieței comune și să nu
depășească limita absolut necesară pentru remedierea
dificultăților neprevăzute care au apărut.
(2) Comisia și celelalte state membre trebuie să fie
informate c u privire la aceste măsuri de salvgardare până la data
la care acestea intră în vigoare. Comisia poate recomanda
Consiliului acordarea asistenței reciproce în conformitate cu
articolul 143.
(3) La recomandarea Comisiei și după consultarea
Comitetului Econo mic și Financiar, Consiliul poate decide că
statul membru respectiv este obligat să modifice, să suspende
sau să elimine măsurile de salvgardare menționate mai sus.
TITLUL IX
OCUPAREA FORȚEI DE MUNCĂ
Articolul 145 (ex-articolul 125 TCE)
Statele membre și Uniunea se angajează să elaboreze, în
conformitate cu prezentul titlu, o strategie coordonată de
ocupare a forței de muncă și, în special, să promoveze o forță
de muncă formată, calificată și adaptabilă, precum și piețe ale
muncii capabile să rea cționeze rapid la evoluția economiei, în
vederea realizării obiectivelor enunțate la articolul 3 din Tratatul
privind Uniunea Europeană.
Articolul 146 (ex-articolul 126 TCE)
(1) Statele membre, prin intermediul politicilor lor naționale
de ocupare a forței de muncă, contribuie la realizarea
obiectivelor menționate la articolul 145 într -un mod compatibil cu
orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre
și ale Uniunii, adoptate în temeiul articolului 121 alineatul (2).
(2) Statele membre, ținând seama de practicile naționale
legate de responsabilitățile partenerilor sociali, consideră
promovarea ocupării forței de muncă o problemă de interes
394 comun și își coordonează acțiunea în acest sens în cadrul
Consiliului, în conformitate cu articolul 148.
Articolul 147 (ex-articolul 127 TCE)
(1) Uniunea contribuie la realizarea unui nivel ridicat al
ocupării forței de muncă prin încurajarea cooperării dintre statele
membre, precum și prin susținerea și, în cazul în care este
necesar, prin completarea acțiunii lor. Procedând astfel, Uniunea
respectă pe deplin competențele statelor membre în această
materie.
(2) Obiectivul atingerii unui nivel ridicat de ocupare a forței
de muncă se ia în considerare în definirea și punerea în aplicare
a politicilor și a cțiunilor Uniunii.
Articolul 148 (ex-articolul 128)
(1) Consiliul European analizează anual situația ocupării
forței de muncă din Uniune și adoptă concluzii în această
privință, pe baza unui raport anual comun al Consiliului și
Comisiei.
(2) Pe baza conclu ziilor Consiliului European, Consiliul, la
propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului
European, a Comitetului Economic și Social, a Comitetului
Regiunilor și a Comitetului pentru Ocuparea Forței de Muncă
prevăzut la articolul 150, elaborează anu al linii directoare de
care statele membre țin seama în politicile naționale de ocupare
a forței de muncă. Aceste linii directoare sunt compatibile cu
orientările generale adoptate în temeiul articolului 121 alineatul
(2).
(3) Fiecare stat membru transmite Consiliului și Comisiei un
raport anual privind principalele măsuri pe care le -a luat pentru
a pune în aplicare propria politică de ocupare a forței de muncă,
ținând seama de liniile directoare privind ocuparea forței de
muncă menționate la alineatul (2).
(4) Pe baza rapoartelor menționate la alineatul (3) și după
obținerea avizului din partea Comitetului pentru Ocuparea Forței
de Muncă, Consiliul analizează anual, ținând seama de liniile
directoare privind ocuparea forței de muncă, o analiză a punerii
în aplicare a politicilor de ocupare a forței de muncă ale statelor
membre. Consiliul, la recomandarea Comisiei, poate face
395 recomandări statelor membre, în cazul în care în urma analizei
efectuate consideră necesar acest lucru.
(5) Pe baza rezul tatelor analizei respective, Consiliul și
Comisia întocmesc un raport anual comun privind situația
ocupării forței de muncă în Uniune și punerea în aplicare a liniilor
directoare privind ocuparea forței de muncă, pe care îl
adresează Consiliului European.
Articolul 149 (ex-articolul 129 TCE)
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate
cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului
Economic și Social și a Comitetului Regiunilor, poate adopta
măsuri de încurajare destinate s ă favorizeze cooperarea dintre
statele membre și să susțină acțiunea acestora în domeniul
ocupării forței de muncă prin inițiative care urmăresc dezvoltarea
schimburilor de informații și de bune practici, punând la
dispoziție analize comparative și îndrumă ri, precum și prin
promovarea abordărilor novatoare și prin evaluarea
experiențelor, în special prin recurgerea la proiectele pilot.
Aceste măsuri nu presupun armonizarea actelor cu putere
de lege și a normelor administrative ale statelor membre.
Articolul 150 (ex-articolul 130 TCE)
Consiliul hotărând cu majoritate simplă, după consultarea
Parlamentului European, instituie un Comitet pentru Ocuparea
Forței de Muncă, având un caracter consultativ, pentru a
promova coordonarea între statele membre a politicilor în
materie de ocupare a forței de muncă și de piață a muncii.
Comitetul are ca misiuni:
— să urmărească evoluția situației ocupării forței de muncă
și a politicilor de ocupare a forței de muncă în statele membre și
în Uniune;
— fără a aduce ati ngere articolului 240, să formuleze avize
la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din proprie inițiativă și
să contribuie la pregătirea hotărârilor Consiliului prevăzute la
articolul 148.
Pentru a -și îndeplini mandatul, Comitetul se consultă cu
partenerii sociali.
Fiecare stat membru și Comisia numesc câte doi membri ai
396 Comitetului.
TITLUL X
POLITICA SOCIALĂ
Articolul 151 (ex-articolul 136 TCE)
Uniunea și statele membre, conștiente de drepturile sociale
fundamentale precum cele enunțate în Carta so cială europeană
semnată la Torino la 18 octombrie 1961 și în Carta comunitară
a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor adoptată în
1989, au ca obiective promovarea ocupării forței de
muncă, îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă, permițân d
armonizarea acestora în condiții de progres, o protecție socială
adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să
permită un nivel ridicat și durabil al ocupării forței de muncă și
combaterea excluziunii.
În acest scop, Uniunea și statele membre pun în aplicare
măsuri care țin seama de diversitatea practicilor naționale, în
special în domeniul relațiilor convenționale, precum și de
necesitatea de a menține competitivitatea economiei Uniunii.
Acestea apreciază că o asemenea de evoluție va re zulta
atât din funcționarea pieței comune, care va favoriza
armonizarea sistemelor sociale, cât și din procedurile prevăzute
de tratate și din apropierea actelor cu putere de lege și a actelor
administrative.
Articolul 152
Uniunea recunoaște și promovează rolul partenerilor sociali
la nivelul său, ținând seama de diversitatea sistemelor naționale.
Aceasta facilitează dialogul dintre aceștia, respectându -le
autonomia.
Reuniunea socială tripartită la nivel înalt pentru creșterea
economică și ocuparea forței d e muncă contribuie la dialogul
social.
Articolul 153 (ex-articolul 137 TCE)
(1) În vederea realizării obiectivelor menționate la articolul
151, Uniunea susține și completează acțiunea statelor membre
în domeniile următoare:
397 (a) îmbunătățirea, în special, a mediului de muncă, pentru
a proteja sănătatea și securitatea lucrătorilor;
(b) condițiile de muncă;
(c) securitatea socială și protecția socială a lucrătorilor;
(d) protecția lucrătorilor în caz de reziliere a contractului de
muncă;
(e) informarea și consultarea lucrătorilor;
(f) reprezentarea și apărarea colectivă a intereselor
lucrătorilor și angajatorilor, inclusiv administrarea comună, sub
rezerva alineatului (5);
(g) condițiile de muncă pentru resortisanții din țările terțe
care sunt rezidenți legali pe teritoriul Uniunii;
(h) integrarea persoanelor excluse de pe piața forței de
muncă, fără a aduce atingere articolului 166;
(i) egalitatea dintre bărbați și femei în ceea ce privește
șansele pe piața forței de muncă și tratamentul la lo cul de
muncă;
(j) lupta împotriva marginalizării sociale;
(k) modernizarea sistemelor de protecție socială, fără a
aduce atingere literei (c).
(2) În acest scop, Parlamentul European și Consiliul:
(a) pot adopta măsuri menite să încurajeze cooperarea
între statele membre prin inițiative destinate să sporească
cunoștințele, să dezvolte schimburile de informații și a celor mai
bune practici, să promoveze abordările novatoare și să evalueze
experiențele dobândite, cu excluderea oricărei armonizări a
actelor cu putere de lege și a normelor administrative;
(b) pot adopta în domeniile menționate la alineatul (1)
literele (a) -(i), prin intermediul directivelor, recomandări minime
aplicabile treptat, ținând seama de condițiile și de reglementările
tehnice existente în fiecare dintre statele membre. Aceste
directive evită impunerea constrângerilor administrative,
financiare și juridice susceptibile să frâneze crearea și
dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii.
Parlamentul European și Consiliul hotărăsc în confor mitate
cu procedura legislativă ordinară după consultarea Comitetului
Economic și Social și a Comitetului Regiunilor.
398 În domeniile menționate la alineatul (1) literele (c), (d), (f) și
(g), Consiliul hotărăște în unanimitate, în conformitate cu o
procedură legislativă specială, după consultarea Parlamentului
European și a comitetelor menționate anterior.
Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei
și după consultarea Parlamentului European, poate decide ca
procedura legislativă ordinară să se aplice alineatului (1) literele
(d), (f) și (g).
(3) Un stat membru poate încredința partenerilor sociali, la
cererea lor comună, punerea în aplicare a directivelor adoptate
în conformitate cu alineatul (2) sau, după caz, punerea în
aplicare a unei decizi i a Consiliului, adoptată în conformitate cu
articolul 155.
În acest caz, statul membru respectiv se asigură că, până
la data la care o directivă sau o decizie trebuie transpusă sau
pusă în aplicare, partenerii sociali au luat măsurile necesare, pe
bază de acord, iar statul membru în cauză ia toate măsurile
necesare care să -i permită, în orice moment, să garanteze
rezultatele impuse de directiva sau decizia men ționată.
(4) Dispozițiile adoptate în temeiul prezentului articol:
— nu aduc atingere dreptului re cunoscut al statelor
membre de a -și defini principiile fundamentale ale sistemului lor
de securitate socială și nu trebuie să aducă atingere în mod
semnificativ echilibrul financiar;
— nu pot împiedica un stat membru să mențină sau să
adopte măsuri de prot ecție mai stricte, compatibile cu tratatele.
(5) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică
remunerațiilor, dreptului de asociere, dreptului la grevă și nici
dreptului la lock -out.
Articolul 154 (ex-articolul 138 TCE)
(1) Comisia are misiunea de a promova consultarea
partenerilor sociali la nivelul Uniunii și adoptă orice măsură utilă
pentru a facilita dialogul acestora, asigurând o susținere
echilibrată a părților.
(2) În acest scop, înainte de a prezenta propuneri în
domeniul politicii sociale, Co misia se consultă cu partenerii
sociali privind posibila orientare a unei acțiuni a Uniunii.
399 (3) În cazul în care, după această consultare, Comisia
apreciază că o acțiune a Uniunii este de dorit, aceasta se
consultă cu partenerii sociali privind conținutul propunerii
preconizate. Partenerii sociali prezintă Comisiei un aviz sau,
după caz, o recomandare.
(4) Cu ocazia consultărilor men ționate la alineatele (2) și
(3), partenerii sociali pot informa Comisia despre voința lor de a
iniția procedura prevăzută la articolul 155. Durata acestei
proceduri nu poate depăși nouă luni, cu excepția unei prelungiri
hotărâte de comun acord de partenerii sociali în cauză și de
Comisie.
Articolul 155 (ex-articolul 139 TCE)
(1) Dialogul între partenerii sociali la nivelul Uniunii poate
conduce, în cazul în care aceștia doresc, la raporturi
contractuale, inclusiv acorduri.
(2) Acordurile încheiate la nivelul Uniunii sunt puse în
aplicare în conformitate cu procedurile și practicile proprii
partenerilor sociali și sta telor membre sau, în domeniile aflate
sub incidența articolului 153, la cererea comună a părților
semnatare, printr -o decizie a Consiliului la propunerea Comisiei.
Parlamentul European este informat.
Consiliul hotără ște în unanimitate în cazul în care acor dul
în cauză conține una sau mai multe dispoziții referitoare la unul
din domeniile pentru care este necesară unanimitatea în temeiul
articolului 153 alineatul (2).
Articolul 156 (ex-articolul 140 TCE)
În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 151
și fără a aduce atingere celorlalte dispoziții ale tratatelor,
Comisia încurajează cooperarea dintre statele membre și
facilitează coordonarea acțiunii acestora în toate domeniile
politicii sociale aflate sub incidența prezentului capitol și, în
special, în domeniile privind:
— ocuparea forței de muncă;
— dreptul muncii și condițiile de muncă;
— formarea și perfecționarea profesională;
— securitatea socială;
— protecția împotriva accidentelor și a bolilor profesionale;
400 — igiena muncii;
— drept ul de asociere și negocierile colective dintre
angajatori și lucrători.
În acest scop, Comisia acționează în strânsă legătură cu
statele membre, prin studii, avize și prin organizarea de
consultări, atât în ceea ce privește problemele care apar pe plan
intern, cât și cele care privesc organizațiile internaționale, în
special prin inițiative menite să stabilească orientările și
indicatorii, să organizeze schimbul celor mai bune practici și să
pregătească elementele necesare pentru supravegherea și
evaluarea periodice. Parlamentul European este pe deplin
informat.
Înainte de formularea avizelor prevăzute de prezentul
articol, Comisia consultă Comitetul Economic și Social.
Articolul 157 (ex-articolul 141 TCE)
(1) Fiecare stat membru asigură aplicarea principiul ui
egalității de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de
sex feminin, pentru aceeași muncă sau pentru o muncă de
aceeași valoare.
(2) În sensul prezentului articol, prin remunerație se
înțelege salariul sau suma obișnuite de bază sau minime,
precum și toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în
numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru
munca prestată de acesta.
Egalitatea de remunerare, fără discriminare pe motiv de
sex, presupune ca:
(a) remunerația acordată pentru aceeași muncă plătită la
normă să fie stabilită pe baza aceleiași unități de măsură;
(b) remunerația acordată pentru aceeași muncă plătită cu
ora să fie aceeași pentru locuri de muncă echivalente.
(3) Parlamentul European și Consiliul hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară și după
consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă măsuri
necesare pentru a asigura punerea în aplicare a principiului
egalității șanselor și al egalității de tratament între bărbați și
femei în ceea ce privește munca și locul de muncă, inclusiv a
principiului egalității de remunerare pentru aceeași muncă sau
401 pentru o muncă echivalentă.
(4) Pentru a asigura în mod concret o deplină egalitate între
bărbați și femei în viața profesională, principiul egalității de
tratament nu împiedică un stat membru să mențină sau să
adopte măsuri care să prevadă avantaje specifice menite să
faciliteze exercitarea unei activități profesionale de către sexul
mai slab reprezentat, să prevină sau să compenseze
dezavantaje în cariera profesională.
Articolul 158 (ex-articolul 142 TCE)
Statele membre se obligă să mențină echivalența care
există în privința regimurilor concediilor plătite.
Articolul 159 (ex-articolul 143 TCE)
Comisia elaborează anual un raport cu privire la evoluția
realizării obiectivelor menționate la articolul 151, inclusiv cu
privire la situația demografică în Uniune. Aceasta transmite
raportul Parlamentului European, Consiliului și Comitetului
Economic și Social.
Articolul 160 (ex-articolul 14 4 TCE)
Consiliul hotărând cu majoritate simplă, după consultarea
Parlamentului European, instituie un comitet de protecție socială
cu caracter consultativ, în scopul de a promova cooperarea în
materie de protecție socială între statele membre și cu Comisia .
Comitetul are ca misiune:
— să urmărească situația socială și evoluția politicilor de
protecție socială în statele membre și în Uniune;
— să faciliteze schimbul de informații, de experiență și de
bune practici între statele membre și cu Comisia;
— fără a aduce atingere articolului 240, să pregătească
rapoarte, să formuleze avize sau să întreprindă alte activități în
domeniile care țin de competența sa, atât la cererea Consiliului
sau a Comisiei, cât și din proprie inițiativă.
Pentru îndeplinirea man datului său, comitetul stabilește
contacte adecvate cu partenerii sociali.
Fiecare stat membru și Comisia numesc doi membri ai
comitetului.
Articolul 161 (ex-articolul 145 TCE)
În raportul său anual către Parlamentul European, Comisia
402 consacră un capitol s pecial evoluției situației sociale în Uniune.
Parlamentul European poate invita Comisia să elaboreze
rapoarte pe probleme specifice ale situației sociale.
TITLUL XI
FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Articolul 162 (ex-articolul 146 TCE)
În scopul îmbunătățirii posib ilităților de încadrare în muncă
a lucrătorilor pe piața internă și pentru a contribui astfel la
ridicarea nivelului de trai, se instituie, în conformitate cu
dispozițiile de mai jos, un Fond Social European care urmărește
promovarea în cadrul Uniunii a fa cilităților de ocupare a forței de
muncă și a mobilității geografice și profesionale a lucrătorilor,
precum și facilitarea adaptării la transformările industriale și la
evoluția sistemelor de producție, în special prin formare și
reconversie profesională.
Articolul 163 (ex-articolul 147 TCE)
Administrarea Fondului revine Comisiei.
În îndeplinirea acestei sarcini, Comisia este sprijinită de un
Comitet prezidat de un membru al Comisiei și format din
reprezentanți ai guvernelor și ai organizațiilor sindicale și
patronale.
Articolul 164 (ex-articolul 148 TCE)
Parlamentul European și Consiliul hotărând în conformitate
cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului
Economic și Social și a Comitetului Regiunilor, adoptă
regulamentele de aplicare privind Fondul Social European.
TITLUL XII
EDUCAȚIA, FORMAREA PROFESIONALĂ, TINERETUL ȘI
SPORTUL
Articolul 165 (ex-articolul 149 TCE)
(1) Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educații de
calitate, prin încurajarea cooperării d intre statele membre și, în
cazul în care este necesar, prin sprijinirea și completarea acțiunii
403 acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor
membre față de conținutul învățământului și de organizarea
sistemului educațional, precum și diversit atea lor culturală și
lingvistică.
Uniunea contribuie la promovarea obiectivelor europene
ale sportului, având în vedere totodată caracterul specific,
structurile bazate pe voluntariat, precum și funcția socială și
educativă a sportului.
(2) Acțiunea Uniun ii urmărește:
— să dezvolte dimensiunea europeană a educației și, în
special, prin învățarea și răspândirea limbilor
statelor membre;
— să favorizeze mobilitatea studenților și a profesorilor,
inclusiv prin încurajarea recunoașterii universitare a diplomel or
și a perioadelor de studiu;
— să promoveze cooperarea dintre instituțiile de
învățământ;
— să dezvolte schimbul de informații și de experiență
privind problemele comune sistemelor educaționale din statele
membre;
— să favorizeze dezvoltarea schimburilor de tineri și de
formatori socio -educativi și să sprijine participarea tinerilor la
viața democratică a Europei;
— să încurajeze dezvoltarea educației la distanță,
— să dezvolte dimensiunea europeană a sportului, prin
promovarea spiritului de echitate și d e deschidere în competițiile
sportive și a cooperării între organizațiile cu responsabilități în
domeniul sportului, precum și prin protejarea integrității fizice și
morale a sportivilor, îndeosebi a celor mai tineri dintre aceștia.
(3) Uniunea și statele membre favorizează cooperarea cu
țările terțe și cu organizațiile internaționale care au competențe
în domeniul educației și sportului și, în special, cu Consiliul
Europei.
(4) Pentru a contribui la realizarea obiectivelor menționate
de prezentul articol:
— Parlamentul European și Consiliul adoptă acțiuni de
încurajare, cu excepția oricărei armonizări a actelor cu putere de
404 lege și a normelor administrative ale statelor membre, hotărând
în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după
cons ultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului
Regiunilor;
— Consiliul adoptă recomandări, la propunerea Comisiei.
Articolul 166 (ex-articolul 150 TCE)
(1) Uniunea pune în aplicare o politică de formare
profesională care sprijină și completează acțiunile statelor
membre, respectând pe deplin responsabilitatea statelor
membre față de conținutul și organizarea formării profesionale.
(2) Acțiunea Uniunii urmărește:
— să faciliteze adaptarea la transformările industriale, în
special prin formarea și reconversia profesională;
— să îmbunătățească formarea profesională inițială și
formarea continuă, pentru a facilita inserția și reinserția
profesională pe piața forței de muncă;
— să faciliteze accesul la formarea profesională și să
favorizeze mobilitatea formatorilor și a persoanelor care
urmează un program de formare și, în special, a tinerilor;
— să stimuleze cooperarea în domeniul formării dintre
instituțiile de învățământ sau de formare profesională și
întreprinderi;
— să dezvolte schimbul de informații și de experiență
privind problemele comune sistemelor de formare ale statelor
membre.
(3) Uniunea și statele membre favorizează cooperarea cu
țările terțe și cu organizațiile internaționale care au competențe
în domeniul formării profesional e.
(4) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară și după
consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului
Regiunilor, adoptă măsuri pentru a contribui la realizarea
obiectivelor menționate de p rezentul articol, cu excepția oricărei
armonizări a actelor cu putere de lege și a normelor
administrative ale statelor membre și Consiliul adoptă
recomandări, la propunerea Comisiei.
405
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conf. univ. dr. CARMEN PĂLĂCEAN [632251] (ID: 632251)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.