Conf. Univ. Dr. CARMEN [617270]

Conf. Univ. Dr. CARMEN
FURTUNĂ
SOCIOLOGIE GENERALĂ
 OBIECTIVE.
 Sociologia general ă, ca disciplin ă fundamental ă, este astfel conceput ă și 
prezentat ă încât să asigure o preg ătire adecvat ă cursan ților, la nivelul 
performan țelor științifice actuale  și, totodat ă, să contribuie la demersul colectiv 
de formare a profilului intelectual al viitorului absolvent: [anonimizat] –  și, într­o form ă corespunz ătoare  și sinteza – se str ăduiește să ofere o 
imagine c ât mai clar ă și conving ătoare a ceea ce  înseamn ă sociologia ca  știință, 
care sunt fazele ei evolutive,  în ce raporturi se afl ă cu alte  științe sociale, care 
este valoarea ei  științifică intrinsec ă și cum contribuie la dezvoltarea 
orizonturilor cunoa șterii umane, prin studierea, analizarea  și interpretarea 
realit ății sociale, cum  și în ce m ăsură se implic ă în acțiunea social ă și care sunt
efectele acestor implic ări.
 I. SOCIOLOGIA –  ȘTIINȚĂ A REALIT ĂȚII SOCIALE.
 Diversitatea opiniilor  și concep țiilor privind sociologia general ă, precum  și
acumul ările masive de noi cuno ștințe sociologice constituie elementele esen țiale
ale dificult ăților elabor ării unui manual sau curs cu destina ție universitar ă. 
Unii autori se consider ă îndrept ățiți să acorde aten ție anumitor aspecte, 
probleme, teme etc., al ții, din contr ă, le ignor ă sau marginalizeaz ă, dând 
prioritate altora. Evident, fiecare autor este suveran  în selec ția tematic ă; 
dincolo de acest aspect  însă, trebuie s ă prevaleze focalizarea demersurilor 
explicative pe ceea ce d ă identitate, importan ță științifică și social ă, originalitate
și unicitate sociologiei  în peisajul  științelor umanist­sociale, pe aportul masiv  și
hotărâtor la cunoa șterea realit ăților sociale, la diagnosticarea societ ății și la 
previzionarea evolu ției ei. Acestea sunt, de fapt  și obiectivele pe care urm ărim 
să le atingem  în demersul nostru care are un dublu caracter: didactic  și 
științific.
 1. De la sociologia spontan ă la sociologia  științifică.
 Omul, ca fiin ță social ă, s­a str ăduit de timpuriu s ă­și aproprie  și să 
descifreze mediul  în care vie țuiește – mediul social. Reflec țiile sale, de și foarte

vechi, tot at ât de vechi ca  și gândirea uman ă rațional ă, nu au consisten ța și 
valoarea celor rezultate din observarea, analizarea  și interpretarea fenomenelor 
și proceselor naturale. De ce? Pentru c ă omul s­a deta șat mult mai greu de 
mediul social  în care tr ăiește, pentru a fi  în măsură să­l studieze, fiind el  însuși
un element component indispensabil al acestui mediu. Pe de alt ă parte, mediul 
natural este mai u șor de cercetat, „m ăsurat”  și controlat  și, totodat ă, este mai 
facilă deta șarea individului de acest mediu, pe care  îl abordeaz ă de pe pozi ții 
impersonale.
 Marcat ă mult ă vreme de fantasme, obsesii, fantezii  și specula ții, cum mai
este încă și astăzi, fiin ța uman ă a ignorat efortul  științific de investigare a 
propriului s ău univers, accept ând ceea ce era facil: superficialitatea, 
comoditatea, recursul la misticism etc. Cu timpul,  însă, progresele remarcabile 
realizate  în câmpul cunoa șterii științifice a mediului natural disloc ă, este 
adevărat, greu  și într­un timp  îndelungat, vechile mentalit ăți și obișnuințe, 
implic ând­o  într­un efort tot mai consistent  și mai amplu de cunoa ștere, at ât a 
sa, cât și a grupului din care face parte. Se produce, atunci, o „mi șcare” care 
antreneaz ă, practic, toate  științele și care are  în obiectiv investigarea 
universului social­uman, cu mijloacele proprii de cercetare ale fiec ăreia dintre 
acestea. Fascicule de lumin ă se revars ă din toate zonele  în încercarea de a da 
răspuns la numeroase interoga ții care fr ământau min țile savan ților: Ce este 
omul? C ând, cum  și în ce context s­a z ămislit ca fiin ță în mediul natural din 
care provine? Cum a evoluat aceasta  în decursul vremii?  În ce rela ții s­a aflat  și
se afl ă în cadrul grupului din care face parte? Prin ce mecanisme se regleaz ă 
sau se autoregleaz ă evolu ția unei societ ăți? Ce este societatea  însăși? Etc. Etc.
 Pluralitatea surselor  și domeniilor cunoa șterii sociale genereaz ă o 
pluralitate de surse pentru dezvoltarea reflec ției sociale, care trebuie s ă facă 
față unei noi provoc ări: atacurile modernismului asupra redutei feudale.
 Noua lume, care  își revendic ă existen ța și expansiunea  și care se na ște în
urma unor revolu ții antifeudale, este, ea  însăși, revolu ționar ă: 16 plaseaz ă 
omul, societatea  și dezvoltarea lor  într­o rela ție rațională, raționalitatea 
devenind stindardul  și emblema modernismului. Spiritul uman trebuia eliberat 
de constr ângerile mistice  și obscurantiste ale feudalismului pentru a r ăspunde 
adecvat noilor provoc ări sociale, economice, politice, cultural­ științifice și 
educa ționale generate de modernitate. Dezvoltarea industriei, care schimb ă 
structura  și caracterul economiei – p ână în veacurile XVII­XVIII predominant 
agrar ă – solicit ă știința, tehnica  și tehnologia, care cunosc o cre ștere exploziv ă; 
organizarea politic ă a societ ății pe noi fundamente,  în care prevaleaz ă 
libertatea, democra ția, pluralismul  și reprezentativitatea, plaseaz ă individul 
într­o alt ă relație cu grupul, societatea  și statul, modific ând progresiv 
raporturile interumane, cu efecte majore  în planul g ândirii sociale  și politice. 
Între altele, civismul, ca rezultant ă a constituirii  în timp a societ ății civile, 
propune un nou prototip uman, liber s ă­și afirme op țiunile, aspira țiile sau 
așteptările, liber  în manifest ările sale  în cadrul normelor sociale  și politice  și,

foarte important, p ătruns din ce  în ce mai mult de propriile sale responsabilit ăți
sociale, politice, umane.
 Societatea nou ă, capitalist ă, avanseaz ă rapid  în construirea edificiului 
său. Deschiderile pe toate planurile pe care le promoveaz ă, dup ă revolu țiile 
industriale  și politice, conduc la un nou tip de revolu ție: științifică, cultural ă, 
educa țională. Societatea modern ă are nevoie  și se cl ădește pe cunoa ștere, dar 
nu pe o cunoa ștere spontan ă, neverificat ă și neverificabil ă, ci pe o cunoa ștere 
științifică, bazat ă pe studii, analize, interpret ări, solu ții. În aceast ă situa ție se 
află și cunoa șterea social ă, care, potrivit noilor exigen țe, trebuie s ă facă saltul 
de la spontan la  științific.
 Între cele dou ă tipuri de cunoa ștere – spontan ă și științifică ­exist ă 
deosebiri fundamentale. Prima se reduce la o privire general ă și superficial ă 
asupra lumii exterioare omului, a doua se  întemeiaz ă pe observarea precis ă, 
riguroas ă, sistematic ă și obiectiv ă a aceleia și lumi, pe un studiu extins  și 
profund al realit ăților sociale.
 Cunoa șterea spontan ă sau comun ă, denumit ă și sociologia spontan ă, 
este rezultanta unor experien țe individuale, de cele mai multe ori dob ândite ad 
hoc, f ără preg ătirea prealabil ă a „studiului”, f ără utilizarea unor metode 
adecvate de investigare  și, de cele mai multe ori, f ără judec ăți de valoare.
 Sociologia  științifică face saltul de la spontan,  întâmplător și ambiguu, la 
cercetarea elaborat ă, preg ătită minu țios, desf ășurată după un program cu 
obiective clare  și precise, cu metode  științifice performante  și adecvate tipului 
specific de investiga ție, urmat ă fiind de prelucrarea, analizarea, cuantificarea  și
interpretarea informa țiilor, datelor etc. Colectate, avansarea unor concluzii, 
propuneri sau scenarii cu aplicabilitate imediat ă sau  în perspectiv ă.
 Sociologia  științifică este, deci, o disciplin ă social ă (umanist ă) distinct ă, 
al cărui obiect de cercetare sistematic ă îl constituie societatea  în totalitatea ei, 
înțelegând prin aceasta organizarea, structurile, mecanismele ei de func ționare 
și schimbarea. Societatea pe care o cerceteaz ă sociologia nu este o no țiune 
abstract ă, ipotetic ă, nu este o iluzie sau o presupunere, este o realitate social ă 
alcătuită din indivizi, grupuri  și comunit ăți, care sunt la fel de reale ca  și 
societatea  însăși.
 Studiile sociologice,  în func ție de anvergura cercet ării, de obiectivele  și 
mijloacele utilizate confer ă sociologiei dou ă ipostaze:
 — Microsociologia, care se preocup ă de grupurile umane mici (familie, 
cercuri de prieteni, vecin ătăți) și
 — Macrosociologia, care are  în aten ție grupurile sociale mari, societatea 
în ansamblul ei  și care elaboreaz ă teorii despre structuri, procese, rela ții sociale
etc., viz ând explicarea genezei, evolu ției, func ționalit ății, metamorfoz ării lor 
ș.a.m.d.
 2. Particularit ățile sociologiei  în raport cu alte  științe sociale (umane)
 Pentru evitarea confuziilor, care pot ap ărea în faza debuturilor studiului 
sociologiei, trebuie s ă se cunoasc ă nu numai obiectul s ău de studiu, ci  și ceea 
ce o apropie  și o distan țează de alte  științe sociale.

Elementul comun, de apropiere fa ță de celelalte discipline sociale,  îl 
reprezint ă comportamentul uman, iar cel care o distan țează și particularizeaz ă 
în câmpul acestora  îl constituie perspectiva  în care este privit  și analizat unul  și
acela și fenomen, proces sau fapt social.
 „Raportul de exclusivitate”, cum define ște Petre Andrei diferen țele dintre 
sociologie  și alte  științe sociale, este vizibil  și se manifest ă astfel:
 — Psihologia  își axeaz ă studiul asupra individului,  îndeosebi asupra 
trăirilor, st ărilor, reac țiilor sale, asupra modului de exprimare a g ândirii  și 
mijloacelor de comunicare a ideilor etc.,  în timp ce sociologia, f ără a face 
abstrac ție de individ, are  în obiectiv studiul prioritar al raporturilor 
interumane;
 — Filosofia,  în general, dar  și filosofia social ă, filosofia istoric ă au domenii
distincte de investigare:
 • filosofia social ă urmărește determinarea sensului proceselor  și 
fenomenelor sociale,  în timp ce sociologia cerceteaz ă „constitu ția de fapt a 
proceselor sociale, a institu țiilor, ocup ându­se de problema existen ței reale a 
societ ății” (Petre Andrei, Opere sociologice, vol. III, Bucure ști, Editura 
Academiei R. S. R., 1978, p. 74 ­75), iar
 • filosofia istoric ă „construie ște” a priori societatea  și evolu ția ei,  în timp 
ce sociologia prive ște societatea ca pe o realitate social ă („Filosofia istoriei caut ă
valorile normative supreme pentru succesiunea fenomenelor, apreciaz ă 
diferitele forme de evolu ție și le prive ște în raport cu o valoare ideal ă, măsurând
distan ța care le desparte de d ânsa, pe c ând sociologia explic ă numai valorile 
realizate” ­Petre Andrei, 1978, p. 165);
 — Istoria studiaz ă prioritar  și în mod deosebit evolu țiile trecute ale 
societ ății, în contrast cu sociologia, care pune accentul pe prezentul social, f ără
să facă însă abstrac ție de trecut  și de viitor;
 — Economia trateaz ă comportamentele umane av ând în vedere rela ția 
produc ție­desfacere­consum, pe c ând sociologia aprofundeaz ă studiul asupra 
aspira țiilor, rela țiilor, schimbului de opinii  și informa ții din sfera economic ă.
 Sociologia nu este, prin urmare, o  știință contemplativ ă, nu are caracter 
speculativ, nu este izolat ă într­un castel construit pe nisipul mi șcător al 
iluziilor, iar teoriile, ideile, concluziile sale nu sunt achizi ții muzeistice, 
rămânând perpetuu f ără urmări. Sociologia, dimpotriv ă, este o  știință social ă 
de sine st ătătoare, cu obiect propriu de cercetare, cu metode  și tehnici de 
investigare elaborate  în propriile „laboratoare”, care studiaz ă realul social pe 
toate planurile,  în toate formele  și dimensiunile sale, formul ând concepte, idei, 
teorii etc. cu privire la realit ățile sociale, precum  și propuneri sau scenarii 
alternative pentru prevenirea, diminuarea, eliminarea unor tensiuni sau 
probleme sociale, pentru corectarea unor direc ții evolutive gre șite etc.
 Sociologia are caracter teoretic, explicativ, aplicativ  și previzional, cu 
dublu statut:  științific și social. Caracterul s ău social este conferit nu numai de
natura studiilor pe care le efectueaz ă, ci și de implicarea ei  în acțiunea social ă,

aportul s ău, dac ă este luat  în considerare, put ând influen ța benefic actul 
decizional.
 3. Func ții, metode  și tehnici de cercetare.
 Cercetarea realit ăților sociale este primul  și inevitabilul demers  științific 
al sociologiei, ca de altfel al tuturor disciplinelor sociale, care se constituie  în 
funcția sa primordial ă: investigatorie, de penetrare  în social  și de studiere a 
acestuia.
 Cercetarea societ ății nu este un obiectiv  în sine, informa țiile colectate, 
fără prezentarea, descrierea  și analiza lor, r ămânând cr âmpeie de via ță, 
secven țe care  își pierd relevan ța. Calitatea de  știință pe care o are sociologia  îi 
confer ă și func ția de explicare a faptelor sociale,  în baza materialului empiric 
obținut în urma investiga țiilor.
 Ca știință legat ă nemijlocit de fondul uman, aceasta concepe, proiecteaz ă
și desf ășoară cercet ările pentru a­i cunoa ște mai bine latura social ă și pentru a
interveni  în spa țiile problematice cu solu ții proprii. Prin aceasta sociologia are 
și o activ ă func ție social ă, dar  își relev ă cu adev ărat virtu țile numai  în acele 
societ ăți care  îi confer ă deplin ă libertate de manifestare (societ ățile democrate). 
Pentru implicarea sociologiei  în acțiunea social ă și creșterea interven ției sale  în 
actul decizional politic a militat  și profesorul Dimitrie Gusti, care a dob ân­dit 
prestigiu  și audien ță în cercurile intelectuale din str ăinătate inclusiv pentru 
susținerea teoretic ă și practic ă a func ției sociale a sociologiei (sociologia 
militans).
 Metoda (dup ă unii), metodele (dup ă alți sociologi) are/au o mare 
importan ță pentru  știință îndeosebi  în orizontul  împlinirii 
obiectivului/obiectivelor sale  științifice. P ătrunderea  în universul social  și 
studierea lui nu se pot face oricum  și mai ales  întâmplător. Modul  în care s­a 
produs intruziunea  în social a dat  și dă dimensiunea rezultatelor concrete  în 
surprinderea  și interpretarea vie ții sociale, a  înseși condi ției științei: sociologia 
spontan ă și/sau sociologia  științifică.
 Metoda/metodele evolueaz ă în timp de la simplu la complex, de la 
particular la general, de la aproximarea unor dimensiuni la comensurarea lor 
precis ă, de la exclusivismul cantitativist la jonc țiunea dintre cantitate  și 
calitate, de la empiric la teoretic, de la unicitate la pluralitate. Caracterul istoric
al metodei/metodelor este evident.
 Primul care are ini țiativa abord ării problematicii aflat ă în discu ție este 
sociologul francez Emile Durkheim,  în lucrarea Regulile metodei sociologice. 
Noțiunea de metod ă, în scrierea ilustrului sociolog, este similar ă cu cea de 
metodologie utilizat ă în prezent. De la Durkheim  și până la jum ătatea veacului 
al XX­lea, cercetarea sociologic ă experimenteaz ă deja  întreaga gam ă de metode,
care sunt  întrebuin țate și în prezent: ancheta sociologic ă, metoda sociometric ă, 
analiza con ținutului documentelor sociale, metoda experimental ă.
 Ansamblul metodelor, precum  și a altor mijloace (modalit ăți) de 
investigare a socialului constituie ceea ce, ast ăzi, se define ște a fi metodologia 
cercet ării sociologice (sau „ știința metodelor”). Prin metodologie se  înțelege

totalitatea demersurilor teoretice, metodico­tehnice  și epistemologice pe care le 
întreprinde un cercet ător în vederea cunoa șterii științifice a unor fapte, 
fenomene sau procese sociale (Ion Cauc  și colaboratorii, Metodologia cercet ării 
sociologice. Metode  și tehnici de cercetare, Bucure ști, Editura Funda ției 
România de M âine, 2001, p. 5).
 Cercetarea sociologic ă apare ca una dintre cele mai complexe  și 
responsabile  în peisajul  științelor umanist­sociale, at ât pentru dificult ățile ei 
inerente, c ât și pentru implicarea  în elaborarea politicilor sociale de c ătre 
factori deciden ți. Neutralismul sociologic (sau, mai general, neutralismul 
științific) nu­i permite sociologului de a fi, concomitent, politician  și om de 
știință. Cele dou ă „calit ăți” se exclud,  întruc ât implicarea  în politic ă 
influen țează obiectivitatea  științifică sau chiar o deformeaz ă, oric ât ar încerca 
un sociolog s ă se men țină pe linia, foarte fragil ă de altfel, a neutralismului 
sociologic.
 Aportul sociologiei la cunoa șterea social ă a devenit esen țial pentru 
fundamentarea  științifică a deciziilor politice, economice, sociale, educa ționale, 
culturale. Cercetarea sociologic ă, în acest context (actual  și de perspectiv ă), are 
o relevan ță deosebit ă, întruc ât este  în situa ția de a furniza date indispensabile 
referitoare la determinarea gradului de dezvoltare (sau de  înapoiere) a unei 
societ ăți, la identificarea factorilor  și motivelor care genereaz ă tipul s ău de 
evolu ție (ascendent sau descendent), precum  și a influen țelor (interne sau 
externe) care se exercit ă asupra  întregului organism social, la relevarea 
climatului psihosocial  în care se desf ășoară acțiunea social ă a individului, 
grupului  și colectivit ăților.
 Întruc ât problematica metodologic ă constituie obiectul unei discipline 
distincte, care se pred ă concomitent cu sociologia general ă și pentru a nu dubla
inutil cursul nostru cu acela și tip de cuno ștințe, am limitat prezentarea lor la 
strictul necesar.
 4. Geneza  și evolu ția sociologiei.
 Sociologia,  în raport cu alte discipline sociale (filosofia, istoria, geografia 
etc.), este foarte „t ânără”, deși începuturile ei sunt plasate cu mult  înaintea 
primelor decenii ale veacului al XIX­lea, c ând se consider ă că s­a constituit ca 
știință. Distinc ția dintre cunoa șterea comun ă și cea  științifică este operant ă și 
în aprecierea fazelor sale evolutive, de la debuturi  și până în prezent.
 Istoria sociologiei consemneaz ă că, spre mijlocul veacului al XIX­lea, este 
semnat actul s ău de na ștere ca disciplin ă social ă, motivat fiind de:
 — Afirmarea propriei identit ăți, prin atribuirea denumirii de sociologie;
 — Configurarea propriului obiect de studiu;
 — Desemnarea,  în linii esen țiale, a metodologiei cercet ării sociale (Emile 
Durkheim – Regulile metodei sociologice  ș.a.);
 — Începutul procesului de institu ționalizare;
 — Afirmarea tendin ței de autonomizare,  în raport de alte  științe sociale 
(îndeosebi fa ță de filosofie  și istorie).

Până în veacul al XIX­lea, sociologia se afirm ă în planul g ândirii  și 
cercet ării sociale prin seria precursorilor, care  începe cu unii filosofi ai lumii 
antice (Platon, Aristotel)  și se continu ă cu gânditori cre știni (catolici), cum au 
fost Sf ântul Augustin, Thomas d’Aquino  ș.a., reprezentan ți ai gândirii sociale 
renascentiste (Machiavelli, Jean Bodin)  și, concomitent, cu g ânditori sociali 
aprecia ți ca făcând parte din „ școli na ționale”, care se cristalizeaz ă treptat  în 
decursul timpului: englez ă (Thomas Hobbes, John Locke, Adam Smith, David 
Hume, J. S. Mill, Jeremy Bentham – acesta din urm ă fiind cel dint âi care,  în 
spațiul culturii  și științei din Marea Britanie, utilizeaz ă conceptul de „ știință 
social ă”); francez ă (Montesquieu, Marie Jean Antoine Condorcet, C. H. Saint­
Simon, Jean Jacques Rousseau); german ă (Immanuel Kant, Johan Gottfried 
von Herder, Georg W. Hegel, Wilhelm Dilthey, Friedrich Nietzsche).
 Sintagma „ școli na ționale”, pe care o utiliz ăm pentru a diferen ția 
contribu țiile pe care le aduc unii g ânditori din perimetre geografice distincte, 
are semnifica ția, în cazul precursorilor, de spa ții culturale distincte. Mai t ârziu,
când sociologia  își consolideaz ă pozițiile și când deta șarea ei de alte  științe 
sociale este mai pregnant ă, sintagma are coresponden ță cu ceea ce se  înțelege 
curent prin  școală națională (de sociologie).
 Seria precursorilor, mult mai cuprinz ătoare dec ât cea prezentat ă, reflect ă
dinamica procesului de constituire a  științei, progresele reflec ției sociale  și ale 
investig ării socialului, fiind o etap ă important ă în demersurile sociologiei spre 
împlinirea ei ca disciplin ă social ă.
 Următoarea etap ă este reprezentat ă de seria fondatorilor sau a 
întemeietorilor sociologiei, hot ărâtoare pentru destinul noii discipline sociale  în 
proces de constituire. Este denumit ă astfel, deoarece personalit ățile științifice 
incluse  în serie au contribu ții substan țiale, de marc ă, la promovarea sociologiei 
în rândul  științelor umanist­sociale prin  îndeplinirea condi țiilor, criteriilor  și 
standardelor reclamate de recunoa șterea existen ței unei  științe. Seria cuprinde 
nume sonore precum Auguste Comte, Herbert Spencer, Karl Marx, Emile 
Durkheim, Georg Simmel, Gaetano Mosca, Max Weber, Georg Herbert Mead, 
Vilfredo Pareto, Talcott Parsons, Robert King Merton, C. Wright Mills etc.
 În curs se face precizarea c ă cele dou ă serii reprezint ă un mod de 
eviden țiere a diferitelor faze evolutive ale sociologiei, o manier ă de a releva 
eforturile pentru crearea structurilor edificiului sociologic. Construc ția 
sociologiei este  însă o oper ă de anvergur ă care nu se limiteaz ă numai la 
contribu țiile în planul g ândirii (teoriei); ea a presupus, deopotriv ă, elaborarea  și
adecvarea permanent ă a metodologiei la exigen țele cercet ării științifice, crearea 
propriilor structuri institu ționale  și profesionale, desf ășurarea unor viguroase  și
cuprinz ătoare cercet ări, elaborarea unei literaturi de specialitate care s ă reflecte
rezultatele investiga țiilor ș.a.m.d.
 Sociologia este o  știință în continu ă expansiune. Efortul pentru 
determinarea dimensiunilor ei la niveluri na ționale  și interna ționale, a sferelor 
în care a penetrat  și își face sim țită prezen ța și eficacitatea, a contribu țiilor sale
efective la progresul general uman a devenit extrem de dificil.

Un loc distinct  și original  în istoria sociologiei  îl ocup ă sociologia 
româneasc ă, a cărei evolu ție se  înscrie,  în unele privin țe, în parametrii 
demersurilor sociologiei universale, dar cu amend ări generate de condi țiile 
„locale”  în care au loc geneza  și evolu ția sa.
 Constituit ă mai t ârziu dec ât în statele vestice ale Europei, prin 
contribu ția unor c ărturari implica ți în mișcarea ideilor din acea parte a 
continentului, sociologia rom âneasc ă încearc ă și reușește să micșoreze 
decalajele fa ță de sociologia practicat ă în Fran ța, Germania, Marea Britanie, 
Italia, Belgia. Perioada cea mai important ă pentru sociologia rom âneasc ă este 
cea cuprins ă între 1918­l944, c ând Școala sociologic ă de la Bucure ști 
realizeaz ă studii monografice de teren, dup ă o concep ție original ă și 
performant ă, datorat ă universitarului Dimitrie Gusti.
 Recunoa șterea interna țională a valorii sociologiei rom ânești în perioada 
amintit ă confirm ă recuperarea decalajelor fa ță de Occident  și înscrierea ei pe o 
orientare care promitea noi  și importante succese.
 După al doilea r ăzboi mondial  însă, domina ția sovietic ă și totalitarismul 
comunist care se instaleaz ă în Rom ânia întrerup brutal  și ireversibil un trend 
care putea plasa sociologia rom âneasc ă în panoplia celor mai importante din 
spațiul european  și extra­european. Sociologia este apreciat ă drept  știință 
(burghez ă) subversiv ă și desfiin țată de către autorit ățile comuniste.
 Din 1964/1965, puterea politic ă nu mai poate ignora semnalele 
îngrijor ătoare care vin dinspre social. Ele trebuiau cercetate  și descifrate. 
Sociologia, fiindc ă era nevoie de ea, este repus ă în „drepturi”, dar „drepturile” 
sale sunt asem ănătoare cu cele ale servului, care trebuie s ă execute ordinele 
stăpânului.
 Func ția explicativ ă și critic ă a sociologiei, at ât cât s­a manifestat  în acel 
context, a iritat diriguitorii comuni ști, care au considerat relevarea realit ăților 
sociale drept pericol pentru imaginea idilic ă a societ ății comuniste ce trebuia 
întreținută cu orice pre ț. Dup ă 1977, sociologia este adus ă la o situa ție foarte 
asem ănătoare cu cea imediat urm ătoare anului 1965, c ând și­a reluat 
activitatea, dar  în regim de avarie, la limita supravie țuirii.
 1989 aduce eliberarea sociologiei rom ânești de constr ângerile regimului 
totalitar comunist, repun ând­o  în drepturile sale fire ști de  știință a realit ății 
sociale.
 II. SOCIOLOGIA CA TEORIE GENERAL Ă A VIE ȚII SOCIALE.
 Am urm ărit, până acum, cum  și în ce mod apare  și evolueaz ă sociologia 
ca știință social ă, care sunt raporturile sale cu alte discipline sociale, ce func ții 
și ce metode  și tehnici de investigare utilizeaz ă. În continuare, ne propunem s ă 
prezent ăm, pe scurt, c âteva din numeroasele  și complexele probleme care 
constituie obiect de studiu pentru sociologia general ă, în perspectiva ipostazei 
de teorie a vie ții sociale.
 Două observa ții sunt de re ținut încă de la  început: a) exist ă o diversitate 
de pozi ții și aprecieri asupra rolului sociologiei ca  știință a vie ții sociale  și b) 
operăm o selec ție riguroas ă asupra aspectelor pe care le trat ăm în continuare

pentru a evita excesul de date  și interpret ări și, totodat ă, pentru a face mai 
ușor de  înțeles și mai fluent ă prezentarea noastr ă.
 Viața social ă are o mare varietate de forme, pe care sociologia trebuie s ă 
le analizeze  și să dea r ăspunsuri la o diversitate de aspecte care privesc pe 
fiecare dintre acestea  și, deopotriv ă, ansamblul lor,  într­o viziune unitar ă și 
coerent ă. Perspectiva abord ării vie ții sociale, a analiz ării și explic ării ei este o 
modalitate prin care sociologii exprim ă propriile pozi ții asupra: ce este 
societatea, care  îi sunt alc ătuirile  și ce se produce  în „interiorul” s ău, dar  în 
relație și cu factorii, condi țiile, determina țiile exterioare ei care o influen țează 
mai mult sau mai pu țin. Sociologia acord ă importan ță studierii  și relev ării 
rolului acestor factori care,  în decursul evolu ției societ ății, acționeaz ă favorabil 
sau nu asupra sa, gener ând restr ângeri sau extensii, acceler ări ale ritmurilor 
dezvolt ării unor fenomene sau procese sociale sau, din contr ă, estomp ări ale 
acestora etc. Antropo  și sociogeneza (cadrul geografic, factorii demografici, 
produc ția material ă și spiritual ă) constituie domenii importante de analiz ă și 
interpretare, indispensabile explic ării genezei  și evolu ției elementelor 
morfologice ale vie ții sociale.
 Prin morfologie social ă se înțelege orice grupare uman ă, indiferent de 
mărimea sau complexitatea ei, care ocup ă un anumit spa țiu și care are 
caracteristici proprii determinate de volum, num ăr, natura componentelor sale 
și dispunerea lor  în teritoriu.  Într­un sens restr âns, „morfologia social ă se 
confund ă cu știința popula ției, cu condi țiile spa țiale și cu mi șcarea natural ă a 
popula ției prin componentele sale, r ăspândire geografic ă și densitate, sex, 
vârstă, reproducere” (Larousse. Dic ționar de sociologie, Bucure ști, Editura 
Univers Enciclopedic, 1996, p. 183).
 În interpretarea lui Durkheim, morfologia social ă reprezint ă însuși modul
de a fi al vie ții sociale,  în variatele ei ipoteze. Pentru el, ca  și pentru discipolul 
său Maurice Halbwach, „fapte” de morfologie social ă sunt: num ărul popula ției, 
structurile de v ârstă și sex (natura  și volumul schimburilor dintre grupuri, 
activitatea productiv ă, de exemplu, sunt condi ționate de num ărul total al 
produc ătorilor  și consumatorilor, v ârsta și distribuirea lor pe diverse niveluri 
sociale), locuin țele, amenaj ările teritoriale etc.
 1. Fapte  și rela ții sociale. Tipologia rela țiilor sociale.
 Specific ă grupurilor sau societ ății este existen ța faptelor  și rela țiilor 
sociale, structurilor  și stratific ării sociale (inclusiv a celor generatoare de 
mobilitate social ă).
 Asupra faptului social s­au pronun țat reprezentan ți importan ți ai 
sociologiei universale (Bougle, Raffault, Tarde, Durkheim)  și rom ânești (D. 
Gusti, P. Andrei). Pentru primii sociologi str ăini men ționați, faptul social 
reprezint ă o comunicare a con științelor, o ac țiune  și reac țiune a unora asupra 
altora.  În viziunea teoriei imita ției, Gabriel Tarde apreciaz ă că faptul social este 
orice ac țiune s ăvârșită de un individ, av ând drept model pe altcineva. Contrar 
acestuia, E. Durkheim consider ă că faptul social exercit ă o acțiune 
constr ângătoare asupra individului, fiind exterior acestuia.

În raport de cele dou ă concep ții (care sunt opozante), exprimate  și 
susținute de sociologii francezi G. Tarde  și E. Durkheim, s­au dezvoltat  și alte 
interpret ări date faptului social (teoria sinergiei sociale  și altele).
 Punctul de vedere durkheimist are audien ța cea mai larg ă. Potrivit 
acestuia, un fapt social este orice mod de a ac ționa  în stare s ă exercite asupra 
individului o constr ângere exterioar ă. Exemplific ând, Durkheim d ă o explica ție 
pe înțelesul oricui: nimeni nu oblig ă pe un individ s ă­și însușească limba 
grupului sau comunit ății din care face parte sau s ă utilizeze unitatea monetar ă 
de schimb a acestuia, dar individul  în cauz ă nu se poate sustrage  învățării 
limbii materne  și nu poate evita folosirea monedei.
 Importante sunt  și preciz ările formulate de Petre Andrei  și anume: nu se 
poate numi social dec ât acel fenomen care este derivat din via ța social ă și este 
produs de mediul  și institu țiile sociale. Pe l ângă originea social ă, faptul sau 
fenomenul social trebuie s ă îndeplineasc ă și condi ția de a fi acceptat de 
societate, de a urm ări un scop social, deci poate lua  înfățișare și de 
generalitate.
 Constr ângerea, caracteristic ă faptului social, nu presupune,  în 
accep țiunea lui Durkheim, c ă suprim ă libertatea individului. Coerci ția se 
exercit ă însă într­o astfel de form ă, încât individul nici nu o percepe sau o 
consider ă ca „ceva natural”. Situa ția se schimb ă în condi țiile în care sunt 
încălcate normele sociale.  În aceast ă viziune trebuie interpretate faptele de 
drept, morale, educa ționale.
 Faptul social total (concept lansat de Marcel Mauss) este un tip de fapt 
social care angajeaz ă întregul sistem social (schimbul de daruri implic ă 
elemente juridice, economice, religioase, estetice, morfologice etc.) sau o 
pluralitate de institu ții.
 Individul, ca fiin ță social ă, este angrenat  într­un sistem de rela ții sociale. 
Aparent, integrarea lui  într­un astfel de sistem este facil ă și spontan ă. În 
realitate,  însă, modul de raportare a individului la societate  și, mai ales, cum  și 
în ce fel tr ăiește și se manifest ă în societate sunt aspecte pe care le  învață, le 
deslu șește, le exerseaz ă și le practic ă în interiorul grupului/grupurilor din care 
face parte.
 Relațiile sociale au rolul primordial  în asigurarea coeziunii  și men ținerii 
grupurilor, colectivit ăților și sistemelor sociale, motiv pentru care sociologia le 
acord ă o mare importan ță, studiului lor consa­cr ându­li­se numero și 
speciali ști. Alain Touraine define ște societatea „ca un ansamblu de sisteme de 
relații”, în virtutea c ăreia consider ă că sociologia are drept obiect de studiu 
totalitatea rela țiilor sociale, oric ât de diferite ar fi acestea (raporturi de clas ă, 
relații de influen ță sau de diferen țiere func țională, rela ții ierarhice sau 
războinice) (Alain Touraine, Pour la sociologie, Paris, Le Seuil, 1974, p. 30).
 Înaintea lui Touraine, pornind de la E. de Roberty  și continu ând cu A. 
Espinas, E. Durkheim, C. H. Cooley, G. Simmel, F. Tonnies, L. von Wiese  ș.a., 
spațiul cercet ării și interpret ării rela țiilor sociale se amplific ă progresiv. To ți 
aceștia, ca  și alți universitari  și cercet ători, au relevat importan ța rela țiilor

sociale  în cadrul unor concep ții sociologice, care se diferen țiază mai mult sau 
mai pu țin în raport de viziunea asupra naturii rela țiilor sociale.
 Fenomenele sociale,  în general, rela țiile sociale,  în particular, dup ă cum 
releva Eugen de Roberty  încă din 1876, sunt rezultanta raporturilor reciproce 
între „mentalurile” individuale. Viziunea sa este acceptat ă și dezvoltat ă de 
continuatori ai neopozitivismului,  între care A. Espinas, E. Durkheim  și D. 
Drăghicescu.
 Școala formal ă german ă are contribu ții esen țiale nu numai la definirea 
conceptului de rela ție/rela ții social ă/le ci  și la generarea unor noi direc ții 
interpretative. Cei mai importan ți reprezentan ți ai școlii sunt Georg Simmel, 
Ferdinand Tonnies  și Leopold von Wiese.
 Primul dintre ace știa, care este  și cel ce d ă prioritar via ță școlii, apreciaz ă
că relațiile sociale nu trebuie decupate din contextul isto­rico­social  în care 
apar  și se dezvolt ă, ci, din contr ă, trebuie studiate  în acest context, indiferent 
de natura lor (rela ții de domina ție, subordonare, rudenie, comunicare  ș.a.m.d.).
 Tonnies distinge dou ă tipuri istorice de societate  și de rela ții sociale.  Și 
unele  și altele sunt determinate de voin ța social ă: comunitatea  și societatea. 
Comunitatea este produsul voin ței organice, care genereaz ă relații de rudenie, 
de vecin ătate și de prietenie, iar societatea este determinat ă de voin ța reflexiv ă, 
în care se manifest ă relații dominate de interese.
 Discipol al lui Tonnies  și unul dinte reprezentan ții de marc ă ai 
relaționismului sociologic, Leopold von Wiese realizeaz ă o dezvoltare sistematic ă
a concep ției mentorului s ău științific. În viziunea acestuia, societatea reprezint ă
totalitatea rela țiilor interumane psihologice. Interpretarea pe care o d ă societ ății
plaseaz ă obiectul de studiu al sociologiei  într­o alt ă relație: socialul (ca 
ansamblu al rela țiilor dintre fiin țele umane)  și nu societatea trebuie s ă stea  în 
atenția „științei socialului” (sociologiei). Individul,  în aceast ă perspectiv ă, este 
purtător de rela ții, iar societatea este o totalitate de rela ții de socializare. Nivelul
de sociabilitate, ce exprim ă distan ța subiectiv ă dintre oameni (de apropiere sau 
de distan țare), este determinat de rela țiile sociale, care,  în optica sociologului 
german, sunt de dou ă feluri: a) raporturi  între indivizi (interindividuale), care 
pot fi de apropiere (contact, adaptare  și unire,  în condi țiile în care un individ se 
orienteaz ă către altul),  îndep ărtare (concuren ță, opozi ție, conflict  între un 
individ sau altul), mixte ( în parte de apropiere,  în parte de  îndep ărtare)  și b) 
raporturi  între grupe (sau forma ții sociale), care sunt de diferen țiere 
(ascensiune sau dec ădere social ă, domina ție, subordonare, stratificare, selec ție,
individualizare), de integrare (uniformizare, stabilizare, cristalizare  și 
socializare), de distinc ție (favoritisme, formalizare, corup ție, comercializare, 
exploatare, radicalizare), de transformare  și de construc ție (institu ționalizare, 
profesionalizare, liberare) ( Ștefan Costea, Istoria general ă a sociologiei. 
Compendiu, Bucure ști, Editura Funda ției Rom ânia de M âine, 2002, p. 171). 
Leopold von Wiese a avut o influen ță considerabil ă asupra sociologiei 
americane, influen ță ce s­a materializat  în configurarea c âtorva  școli al c ăror

obiect de studiu a fost centrat pe analiza rela țiilor sociale  și pe stabilirea unor 
tipologii ale acestora (A. W. Small, E. A. Ross, E. Park  ș.a.).
 Spectrul teoretic se extinde  și prin elaborarea unor teorii care acord ă 
prioritate unui anume tip de rela ții sociale: a) Sociometria ( în deceniul al treilea
al secolului al XX­lea, S. L. Moreno fondeaz ă Școala Sociometric ă), în esen ță, 
susține că sursa rela țiilor interindividuale o constituie spontaneitatea  și 
creativitatea.
 Tehnici sociometrice: testul  și matricea sociometrice, psihodrama.
 B) Interac ționismul simbolic sus ține că, în activit ățile colective, 
interac țiunea oamenilor const ă într­o influen țare reciproc ă prin simboluri, 
semnifica ții și interpret ări.
 C) Teoria social ă marxist ă, ca teorie general ă a societ ății, apreciaz ă că, 
din ansamblul rela țiilor sociale, determinante sunt rela țiile de produc ție, care 
se statornicesc  în timpul procesului productiv., fn producerea social ă a 
existen ței lor – teoretizeaz ă Karl Marx ­oamenii intr ă în rela ții determinate 
necesare, independente de voin ța lor; aceste rela ții de produc ție corespund 
unui nivel dat de dezvoltare a for țelor lor materiale de produc ție. Totalitatea 
acestor rela ții de produc ție constituie structura economic ă a societ ății – 
adevărată temelie pe care se ridic ă suprastructurile politice  și juridice, c ărora le
corespund forme definite ale con științei sociale. Modul de producere a vie ții 
materiale determin ă caracterul general al proceselor sociale, politice  și 
spirituale ale vie ții sociale” (Contribu ții la critica economiei politice, Bucure ști, 
Editura Politic ă, 1967, p. 100).
 Scopurile, interesele individuale  și sociale reprezint ă temeiuri ale 
raporturilor dintre indivizi, care, la r ândul lor, determin ă relațiile sociale. Cu 
alte cuvinte, via ța social ă presupune, cu necesitate, existen ța rela țiilor sociale, 
întruc ât grupul social sau societatea sunt alc ătuite din indivizi care 
interac ționeaz ă, creînd un sistem complex de raporturi  și legături. De re ținut 
este –  și foarte important, de altfel – c ă nu toate rela țiile dintre indivizi se 
constituie  în rela ții sociale, numai unele dintre acestea reprezent ând forme ce 
evolueaz ă către cristalizarea rela țiilor sociale; de aceea ele  îmbrac ă o diversitate
de înfățișări:
 Relații sociale fundamentale, ce sunt caracterizate prin stabilitate  și 
durat ă, au la baz ă norme  și reguli exprimate de legisla ție, obiceiuri  și tradi ții 
(relațiile de produc ție, de exemplu).
 Relații sociale secundare, care sunt spontane, de scurt ă durat ă și, de 
regul ă, întâmplătoare.
 În raport de natura lor, rela țiile sociale sunt: de produc ție, educa ționale 
și juridice, iar,  în raport de tipul partenerilor sociali, pot fi interindividuale, 
între individ  și grup  și între grupuri sociale.
 După modul cum afecteaz ă coeziunea social ă, se disting: rela ții de 
cooperare, de subordonare, de compromis.
 Potrivit cu scopul lor, rela țiile sociale pot fi: de munc ă, familiale, de 
vecin ătate și de loisir (recreative).

Se disting, dup ă gradul lor de reglementare: rela ții informale (care sunt 
directe, personale  și rela ții incontrolabile)  și rela ții formale (reglementate prin  și
de legisla ție) (Ioan Mih ăilescu, Sociologie general ă, Editura Universit ății din 
Bucure ști, 2000, pp. 146­l48).
 2. Grupuri sociale, organiza ții sociale.
 Individul nu poate face abstrac ție de grupul social  și nu poate exista  în 
afara unui grup social: se na ște, parcurge toate fazele evolu ției biologice, se 
instruie ște, își asigur ă resursele materiale din activitatea pe care o desf ășoară 
etc., în contextul unei experien țe de grup.
 Doi sau mai mul ți indivizi care au un sentiment comun de identitate  și se
influen țează reciproc  în modalit ăți structurate pe baza unui ansamblu comun 
de perspective referitoare la comportamentul fiec ăruia alc ătuiesc un grup 
social. Defini ția apar ține sociologului american Norman Goodman dar,  în afara 
acesteia, exist ă numeroase altele, cum numero și sunt  și cei care au fost sau 
sunt preocupa ți de aceast ă problematic ă: R. E. Park, H. Mead, K. Lewin, C. H. 
Cooley, F. Tonnies, W. Wundt, M. Lazarus, G. le Bon, G. Simmel, D. Gusti, P. 
Andrei, Tr. Herseni  și alții.
 Perspectiva din care profesorul Dimitrie Gusti trateaz ă grupurile  și 
colectivit ățile umane este original ă și interesant ă. Sociologul rom ân formuleaz ă 
întrebarea capital ă: „Care este subiectul vie ții sociale?” (una din interoga țiile 
esențiale care se afl ă în strânsă legătură cu însăși rațiunea  științifică a 
sociologiei)  și tot el r ăspunde l ămuritor:  întrebarea cu pricina conduce la 
„problema asocia țiilor dintre oameni, a comuni­t ăților și grupurilor omene ști 
numite cu o singur ă expresie unit ăți sociale, care str âng pe indivizi laolalt ă”. 
Dar care sunt „unit ățile sociale rezultate  în urma asocia țiilor dintre oameni”? 
„Unit ățile sociale – ne explic ă D. Gusti – pot fi  împărțite în trei mari categorii, 
după felul  în care integreaz ă indivizii care le compun  și le impun rela țiile și 
structura: 1. Comunit ăți sociale,  în care indivizii sunt uni ți prin leg ături de 
viață, fie c ă le de țin prin na ștere, fie c ă le dob ândesc prin acte solemne; 2. 
Institu ții sociale,  în care rela țiile și structura s­au desprins de indivizi anumi ți 
și se impun din afar ă ca func țiuni închegate care trebuiesc doar  îndeplinite, 
încât indivizii ce le compun devin simpli func ționari; 3. Grup ări sociale,  în care 
indivizii, rela țiile și structura depind de voia celor care le constituie”. Primul tip 
de grupuri sociale este exemplificat de profesorul Gusti cu familia, al doilea cu 
statul, iar al treilea  îl ilustreaz ă prin cluburi, asocia ții sportive, literare etc. 
(Opere, vol. I, Bucure ști, Editura Academiei R. S. R., 1968, p. 272).
 Sociologul rom ân ofer ă o perspectiv ă interpretativ ă asupra grupurilor 
sociale care nu este singular ă. Dat ă fiind importan ța grupurilor pentru 
existen ța uman ă și pentru studiile sociologice, se poate afirma c ă sociologia  își 
concentreaz ă eforturile,  într­o considerabil ă măsură, pe studiul identific ării 
modului lor de constituire, al caracteristicilor  și configura țiilor lor de durat ă, al 
structurii  și tipologiei.
 Înainte de a proceda la abordarea acestora se impun c âteva remarci:
 • Grupurile umane pot sau nu s ă devin ă grupuri sociale propriu­zise;

• Diversitatea grup ărilor umane, condi țiile diferite  în care se formeaz ă și 
evolueaz ă, favoriz ând sau estomp ând dezvoltarea lor, au reclamat „ordonarea”, 
clasificarea  și ierarhizarea lor  în raport de anumite criterii, astfel  încât să facă 
posibil ă evaluarea fazei/fazelor dezvolt ării fiec ăreia dintre acestea, plasarea pe o
poziție anume  în spa țiul social  și stabilirea tipului de rela ție pe care o 
promoveaz ă și în care este implicat ă;
 • Investiga țiile asupra grup ărilor umane au condus la identificarea 
esenței diversit ății lor  în raport de condi țiile și modalit ățile constituirii, naturii 
și trăsăturilor lor specifice etc.;  în raport de acestea, grup ările umane s­au 
constituit  în forma ții sociale naturale (familia, neamul, clanul), „istorice” (trib, 
popor, na țiune, clas ă social ă), spontane (mul țime, strad ă) sau organizate 
(auditoriu), grupuri cu scop  și grupuri sociale propriu­zise;
 • Cercet ările sociologice asupra grup ărilor umane plaseaz ă termenul de 
„grup social”  într­o anume perspectiv ă interpretativ ă: de la definire,  în termeni 
generici, la concretizare, prin configurarea explicit ă a diferen țierilor calitative  și 
cantitative dintre grup ările umane, „aplicat ă” atât celor ce vin din ad âncurile 
istoriei evolu ției umane, c ât și celor contemporane. Rezult ă că noțiunea de 
„grup social”  își precizeaz ă mai bine con ținutul  și sensul  în măsura  în care se 
opereaz ă cu termenii: colectivitate/colectivit ăți social ă/e și grupare social ă. 
Primul desemneaz ă un tip istoric de construc ție social ă, suficient de coeziv 
pentru a rezista  în timp, care a cunoscut  și cunoa ște o mare diversitate de 
forme, al doilea se caracterizeaz ă prin tr ăsături comune (sex, v ârstă, culoarea 
pielii,  înfățișare, în general) observabile  și observate  și de c ătre al ți indivizi.  În 
evolu ția lor, unele grup ări sociale, cum sunt, de exemplu, cele statistice, pot 
deveni colectivit ăți sociale. De asemenea, este posibil ca un grup statistic s ă 
devin ă grup social ( în condi țiile în care este „extras” din mediul societ ății 
globale  și „transferat”  într­o societate care se particularizeaz ă prin propriile sale
trăsături). Ca tip distinct de colectivitate social ă este/sunt 
colectivitatea/colectivit ățile profesionale sau categoriile socio­profe­sionale 
(tipuri de colectivitate profesional ă: a inginerilor, sociologilor, psihologilor, 
scriitorilor etc.).
 Condi țiile și modalit ățile de constituire a grupurilor, precum  și trăsăturile
lor sunt diverse. J. Szczepanski  și N. Goodman  încearc ă să găseasc ă un 
„numitor comun”, pentru a genera un plus de  înțelegere  și claritate  în rela ție cu
o problematic ă foarte complex ă.
 Un grup social presupune implicarea unui num ăr minim de indivizi, o 
distribuire de status­uri  și roluri, norme  și valori comune, existen ța și 
manifestarea rela țiilor și interac țiunilor dintre componen ții săi precum  și a 
unor condi ții care s ă favorizeze constituirea lor: apropierea  între indivizi, 
caracteristici sociale (ras ă, religie, etnie, clas ă) sau personale asem ănătoare, 
comportament social influen țat și ghidat de norme  și reguli (conformarea 
individului la normele grupului) (Norman Goodman, op. C ât., p. 90­92).
 Organizarea grupului,  în viziunea autorilor men ționați, precum  și a lui 
Jean Baechler, reclam ă:

— Un num ăr de membri, care definesc identitatea grupului prin propriile 
lor tr ăsături, principii, aspira ții, coeziune etc.  Și care ocup ă
 — Pozi ții (statusuri)  și func ții (roluri) ce trebuie s ă le de țină fiecare, 
plasate  însă diferit, form ând, în esen ță.
 — Un sistem ierarhic de atribu ții și func ții;
 — Unul sau mai multe scopuri care  îi definesc natura, propria 
raționalitate  și structur ă, ca adecvare a mijloacelor la scopuri (scopurile 
personale pot fi identice sau nu cu cele ale grupului, se pot combina mai mult 
sau mai pu țin cu cele ale grupului);
 — Institu ții și mijloace care promoveaz ă și reglementeaz ă relațiile dintre 
componen ții săi și membrii altor gruprui sociale  și care  îi asigur ă coeziunea, 
stabilitatea  și perpetuarea;
 — O component ă material ă și valoric ă aptă să­i confere sus ținerea 
necesar ă pentru integritatea  și continuitatea existen ței sale;
 — Un sistem de comunicare;
 — Spa țiu social propriu (grani țe), care  îl delimiteaz ă de alte grupuri;
 — O conducere: a) instrumental ă (lideri, care pun  în mișcare grupul, cu 
scopul  îndeplinirii obiectivelor grupului; conduc ător orientat spre obiective  și, 
îndeosebi, asupra obiectivelor imediate)  și b) expresiv ă (lideri preocupa ți de 
crearea armoniei  și solidarit ății în cadrul grupului; conduc ător centrat pe 
demersul asigur ării unui climat de moralitate)[J. Szczepanski, No țiuni 
elementare de sociologie, Bucure ști, Editura  Științifică, 1972; Norman 
Goodman, op. C ât. P. 93­98; Jean Baechler, Grupurile  și sociabilitatea,  în 
Tratat de sociologie (sub coordonarea lui Raymond Boudon), Bucure ști, 
Humanitas, 1997, p. 64­65].
 Tipologia grupurilor sociale este la fel de divers ă, dup ă cum diferite sunt 
concep țiile și pozi țiile celor care le studiaz ă și le consacr ă importante studii. 
Cursul le acord ă un spa țiu relativ semnificativ, care nu poate fi identic cu cel al
sintezei. Este  și motivul pentru care men ționăm doar c âteva dintre acestea  și 
numai pe cele care sunt conforme cu sensul sociologic al conceptului:
 Grupurile primare (esen țiale pentru dezvoltarea individului) sunt agregate
sociale mici,  în care membrii lor se afl ă în rela ții personale str ânse, durabile, cu
un grad ridicat de afectivitate. Tipuri de grupuri primare: a) familia; b) grupul 
de joac ă al copiilor; c) grupul de vecin ătate și d) comunitatea de b ătrâni (C. H. 
Cooley).
 Grupurile secundare sunt, de regul ă, mari  și durabile, au un scop sau o 
sarcin ă bine definite  și o „balan ță” a rela țiilor care tinde s ă se încline spre cele 
impersonale (C. H. Cooley). Tipuri de grupuri secundare: a) asocia ții 
profesionale; b) consilii de administra ție; c) comitete de p ărinți (pe l ângă școli) 
etc.
 Grupurile interne sunt acele grupuri  în care membrii au un sentiment de 
identitate  și loialitate.

Grupurile externe se caracterizeaz ă prin aceea c ă individul nu face parte 
dintr­un astfel de grup  și nu are sentimentul de identitate  și loialitate (Norman 
Goodman, Op. C ât., pp. 88­89).
 Potrivit altor clasific ări, distingem  și: grupuri formale  și grupuri 
informale, grupuri de referin ță și grupuri de apartenen ță (R. Merton, Th. 
Newcomb).
 J. Szczepanski avanseaz ă o clasificare centrat ă pe trei componente 
esențiale (care, la r ândul lor,  îmbrac ă mai multe forme): mediu social, cerc 
social, comunitate. Prima define ște o totalitate de indivizi, cercuri, grupuri  și 
comunit ăți sociale,  în timp ce urm ătoarele dou ă desemneaz ă colectivit ăți 
umane diferen țiate în raport de m ărime, caracteristici, durabilitate (cercuri de 
contact, de colegi  și de prieteni; comunit ăți teritoriale – urbane  și rurale; 
grupuri etnice  și culturale ­trib, uniune tribal ă, popor, na țiune; grupuri ce au 
la baz ă comportamente similare – public, adunare, mul țime etc.  Și familia – ca 
grup social originar  și ancestral) (J. Szczepanski, op. C ât., p. 64  și urm.).
 Jean Baechler se  înscrie printre sociologii care se preocup ă de 
clasificarea grupurilor  și colectivit ăților sociale. Rela ționând tipologia pe ca o 
propune de sociabilitate, el identific ă insuficien țe și definirea  și utilizarea 
conceptului de „sociabil”. Pentru evitarea confuziilor, J. Baechler avanseaz ă, cu
scopul diversific ării terminologiei  în cauz ă, trei concepte, pe care le define ște și 
pe care le pozi ționeaz ă într­o anume rela ție cu sociabilitatea ( în sens generic):
 Sodalitatea reprezint ă capacitatea uman ă de a crea grupuri, definite ca 
unități de activitate (cupluri, familii,  întreprinderi, echipe sportive, biserici, 
armate, politici).
 Sociabilitatea desemneaz ă capacitatea uman ă de a forma re țele, prin care
unitățile de activitate, individuale sau colective, transmit informa țiile, pasiunile,
aprecierile lor (rela ții de vecin ătate, categorii de public, saloane, cercuri, cur ți 
regale, pie țe, clase sociale, civiliza ții).
 Socialitatea exprim ă capacitatea uman ă de a men ține grupurile  și 
rețelele, de a asigura coeren ța și coeziunea ce le constituie  în societ ăți (trib, 
cetate, na țiune) care, generic, pot fi numite morfologii (Jean Baechler, op. C ât., 
p. 64­65).
 Rezult ă că sodalitatea  și sociabilitatea au capacit ăți creative (prima – 
grupuri sociale, a doua – re țele sociale), iar socialitatea are capacitate 
conservativ ă (de p ăstrare).
 În mare m ăsură, activitatea uman ă se desf ășoară în grupuri formale, 
denumite organiza ții. Importan ța considerabil ă pe care au dob ândit­o 
organiza țiile a determinat pe unii sociologi s ă considere c ă societatea actual ă 
este o „societate organiza țională”.
 Organiza ția social ă reprezint ă un grup constituit  în vederea  îndeplinirii 
unui scop sau mai multor scopuri. Faptul c ă în societatea contemporan ă 
munca  și cei care muncesc sunt tot mai mult controla ți de organiza ții, care au 
subordonat intereselor lor importante resurse sociale  și materiale, face ca rolul 
organiza țiilor s ă creasc ă considerabil. Principalele tipuri de organiza ții sunt:

organiza țiile voluntare, organiza țiile coercitive, organiza țiile utilitare, birocra ția 
(ca form ă special ă de organiza ție).
 3. Structur ă, stratificare  și mobilitate social ă.
 Într­o formulare limpede  și expresiv ă, structura social ă desemneaz ă 
modul de alc ătuire a sistemului social,  în timp ce organizarea social ă are în 
vedere modul de func ționare a sistemului social.
 Structura social ă, ca ansamblu de rela ții, cuprinde o mul țime de 
elemente – pozi ții sociale, grupuri, p ături și clase sociale, institu ții sociale –  în 
timp ce organizarea social ă conține, ca elemente esen țiale, rolurile  și status­
urile sociale, modelele comportamentale, mijloacele de ac țiune, institu țiile și 
organiza țiile sociale, controlul social (Ioan Mih ăilescu, op. C ât., p. 22l­222).
 După cum se poate constata, exist ă elemente comune, deoarece nu se 
poate opera o separare net ă între structur ă și organizare social ă.
 Institu țiile sociale,  în sens sociologic, reprezint ă sisteme 
comportamentale  și de rela ții care au ca obiectiv solu ționarea unor probleme 
sociale importante ale vie ții și activit ății indivizilor.
 Una dintre institu țiile fundamentale ale societ ății o reprezint ă familia, ale
cărei func ții sociale esen țiale sunt: biologic ă, de regularizare a 
comportamentului sexual; economic ă; de socializare a copiilor; de transmitere a
unui status social  și de asigurare a unui climat de intimitate  și suport 
emoțional pentru membrii s ăi. Întruc ât aceste func ții sunt importante pentru 
formarea indivizilor  și pentru asigurarea continuit ății societ ății, ele sunt 
protejate  și încurajate de un cadru institu țional. Acest cadru este asociat cu 
institu ția familiei, definit ă ca un grup de persoane unite prin leg ături de s ânge, 
de căsătorie sau adop țiune, ce tr ăiesc la un loc  și coopereaz ă economic  și în 
procesul de cre ștere a copiilor.
 Tipologia familiei: familia nuclear ă (format ă din so ț, soție și copii), familia 
de orientare (cea din care provine individul), familia de procreare (familia pe 
care și­o creeaz ă individul la maturitate).
 Modele de autoritate  în interiorul familiei: patriarhia (puterea apar ține 
predominant b ărbaților), matriarhia (puterea apar ține femeilor) sau 
egalitarismul (puterea este  împărțită relativ egal  între so ți). În evolu ția 
modelelor familiale,  în ultimele decenii au ap ărut o serie de modific ări 
importante care au obligat la reconsiderarea cadrelor teoretice  și analitice 
sociologice tradi ționale  întruc ât asist ăm la transformarea rela țiilor dintre 
familie  și societate, schimb ări petrecute  înlăuntrul grupului familial,  în rela țiile 
dintre membrii s ăi.
 Institu țiile economice  și politice se constituie, de asemenea,  în institu ții 
sociale fundamentale.
 Institu țiile politice reprezint ă un tip distinct de institu ții ale c ăror 
obiective, orient ări și activitate sunt legate nemijlocit de structura social ă a 
puterii, puterea fiind definit ă drept abilitatea unui individ sau a unui grup de a 
controla sau de a influen ța comportamentul altor oameni, chiar  împotriva

voinței lor. Statul este cea mai important ă institu ție politic ă, disting ându­se de 
celelalte prin faptul c ă deține monopolul asupra utiliz ării legitime a for ței.
 Stratificarea social ă reprezint ă o ordonare relativ permanent ă a pozi țiilor 
în societate  în raport de putere, prestigiu sau privilegii. Stratificarea se exprim ă
prin structuri institu ționalizate de diferen țiere social ă, ce vizeaz ă categorii 
întregi de oameni (grupuri sociale), nu doar indivizi lua ți izola ți. Noțiunea de 
stratificare nu trebuie confundat ă cu cea de inegalitate.  În timp ce inegalitatea 
se refer ă la diferen țe între indivizi ce nu pot fi, de regul ă, transmise de la o 
persoan ă la alta, stratificarea are  în vedere diferen țe între grupuri sociale, fiind 
relativ permanent ă, susținută institu țional  și putându­se mo șteni de la o 
genera ție la alta.
 Fenomenul stratific ării a fost cercetat  și explicat din perspective teoretice 
diferite, principalele teorii fiind structural­func ționalismul, teoria conflictului  și 
evolu ționismul social, care  încearc ă să sintetizeze ideile primelor dou ă viziuni 
asupra fenomenului.
 Tipuri esen țiale de structuri de stratificare sunt casta  și clasa social ă. 
Diferen ța principal ă între sistemele de cast ă și cele de clas ă const ă în gradul de
realizare personal ă pe care  îl permit.  Într­o societate de cast ă, spre deosebire de
societatea de clas ă, nu este permis ă mobilitatea social ă, adic ă posibilitatea ca 
un individ s ă­și schimbe pozi ția ocupa țională ori de clas ă social ă de la o 
genera ție la alta (mobilitate intergenera țional ă) sau pe parcursul propriei 
cariere (mobilitate intragenera țională).
 Diferen țele între oameni sunt generate  și de apartenen ța etnic ă^ a 
acestora, pe care sociologii au c ăutat s ă le înțeleag ă și să le explice.  În viziunea 
lor, rasa  și etnicitatea sunt termeni distinc ți: rasa reprezint ă un grup de indivizi
care, ei  înșiși, se consider ă distinc ți sau sunt aprecia ți de al ții ca diferi ți prin 
trăsăturile fizice mo ștenite de la  înainta și. Grupul etnic este o categorie de 
oameni diferit ă de alta datorit ă unor caracteristici culturale (credin țe, norme, 
valori, o memorie comun ă, sentimentul apartenen ței), transmise din genera ție 
în genera ție.
 Este de re ținut și distinc ția dintre grup majoritar (un grup dominant din 
punct de vedere cultural, economic  și politic)  și grup minoritar (un grup aflat  în
poziție de subordonare cultural ă, economic ă și politic ă). Rela țiile dintre aceste 
grupuri pot fi de: conflict, acomodare (grupurile tr ăiesc unul al ături de cel ălalt, 
ca dou ă culturi paralele), acultura ție (contactul continuu  între dou ă grupuri 
face ca grupul subordonat s ă adopte elemente din cultura material ă și 
nonmaterial ă a celuilalt)  și asimilare.
 Sexul  și vârsta sunt, de asemenea, elemente de diferen țiere social ă.
 4. Societatea ca sistem.
 Viața social ă, prin natura sa, se prezint ă și are tr ăsături de sistem, at ât 
în conformitate cu defini ția generic ă (și uzual ă), cât și în perspectiv ă sociologic ă
(sistem morfologic deschis).  În a doua ipostaz ă, potrivit lui W. Buckley, 
caracteristica ei de sistem morfologic  își are sursa  în faptul c ă interac țiunea 
specific ă ei are poten țialități creative, inovative  și de schimbare  și, pe de alt ă

parte,  în aceea c ă interac țiunile sociale sistemice exprim ă acțiuni umane 
obiective, prin excelen ță mediate subiectiv (Sociology and Modern Systems 
Theory, New Jersey, Prentice Hall, 1967, p. 8l­82).
 Gândirea social ă sistemic ă elaboreaz ă termenul de sistem  într­un proces 
de căutări care  începe  în epoca modern ă și se prelunge ște și în 
contemporaneitate, proces  în care, treptat, se trece de la general  și abstract la 
concret  și specific. O evolu ție apropiat ă întregistr ăm și în cazul conceptului de 
sistem social, care este definit  în perspectiv ă mecanicist ă sau organicist ă, 
sociologia organicist ă contribuind substan țial, sub raport teoretic, la clarific ări 
aduse unora din aspectele importante ale sistemului social (natura  și esen ța 
proceselor adaptative, autonomia relativ ă a întregului fa ță de p ărți, care ulterior
a generat,  în terminologia curent ă, sintagma „autonomia subsistemelor sociale”
etc.).
 Teoria organicist ă face un pas hot ărâtor către teoria general ă a sistemelor
(fondator: Ludwig von Bertalanffy),  în contextul  în care substan ța teoretic ă a 
fost generos alimentat ă cu rezultatele ob ținute de progresele remarcabile ale 
științelor (biologie, chimie, fizic ă). Biologul german precum  și alți speciali ști se 
înscriu printre autorii teoriei generale a sistemelor (T. G. S.), dup ă ce, în 
paralel, au identificat caracterul teleologic al evolu ției sistemelor vii  și au reu șit 
descrierea comportamentului unui sistem.
 Deschiderea realizat ă de creatorii T. G. S.­ului este semnificativ ă în 
planul cunoa șterii, mai ales  în cel al cunoa șterii sistemice interdisciplinare  și 
mai pu țin în rezultate concrete. Nu poate fi,  însă, ignorat ă influen ța pe care 
teoria general ă a sistemelor a exercitat­o asupra teoriilor sociologice sistemice 
contemporane (A. Miller ­clasificarea sistemelor vii  și elaborarea unei teorii 
generale a sistemelor vii; A. Rapoport – punctul final al obiectelor cunoa șterii: 
sistemele ideale, iar T. Parsons – sistemele abstracte).
 Potrivit lui W. Buckley (1967), sociologia sistemic ă contemporan ă 
cunoa ște trei modele esen țiale: structural­func ționalist, al echilibrului  și 
morfologic deschis, cu implica ții (primele dou ă) în definirea conceptului de 
sistem social. Pentru primul dintre modele, sistemul social este un ansamblu 
de interac țiuni între patru grupuri de variabile (reziduuri, deriva ții, interese, 
eterogenitatea social ă și circula ția elitelor) (V. Pareto); pentru al doilea, 
interac țiunea actorilor individuali constituie elementul fundamental al 
configur ării unui sistem al ac țiunii sociale, iar o pluralitate de actori sociali 
care interac ționeaz ă fiecare cu fiecare, dar  în anumite condi ții, marcheaz ă 
existen ța unui sistem social (T. Parsons) (Ion Ungureanu, Sociologia sistemic ă 
contemporan ă, în Sociologie general ă, Bucure ști, 1985, p. 117­l18).
 Semnificativ este c ă teoria structural­func ționalist ă are aplicabilitate la 
nivelul sistemului social cel pu țin în dou ă importante situa ții: (a) atunci c ând 
subsistemul social este raportat la subsisteme ale societ ății și (b) c ând se 
procedeaz ă la identificarea subsistemelor sistemului social.
 III. SOCIETATE, CULTUR Ă, PERSONALITATE.

Pentru fiin ța uman ă „a tr ăi” nu  înseamn ă o trecere  întâmplătoare  și 
anodin ă prin via ță, ca a oric ărei alte viet ăți. În calitatea lui de fiin ță social ă, 
omul este un elev silitor  în toate fazele existen ței biologice,  întruc ât se na ște și 
evolueaz ă într­un mediu social, pe care trebuie s ă­l cunoasc ă, să și­l apropie  și 
să știe în ce fel s ă se raporteze la acesta.
 1. Individ  și societate.
 Individul, ca s ă poat ă trăi într­un mediu social, trebuie s ă se conformeze 
unor norme  și reguli,  în caz contrar fiind marginalizat sau respins de grup, 
comunitate sau societate. Regulile dup ă care se orienteaz ă individul  în viața 
social ă au și caracter social, motiv pentru care sociologia pune accentul pe 
socializare,  în timp ce psihologia acord ă aten ție form ării personalit ății.
 După cum am subliniat anterior, prin socializare se  înțelege procesul de 
învățare a rolurilor, status­urilor  și valorilor apte s ă­l orienteze pe individ  în 
procesul integr ării și particip ării la via ța social ă. Rolul social define ște 
drepturile  și obliga țiile unei persoane care are anume func ții sau atribu ții într­
un grup social,  în timp ce status­ul social se refer ă la o multitudine de roluri 
care sunt conexate pozi ției ce o de ține un individ  în cadrul unui grup social. 
Astfel, o persoan ă poate avea rol de so ț într­un grup (familie), dar fiind inginer 
este șef de sec ție într­o unitate industrial ă, membru  în Consiliul de 
administra ție și, totodat ă, lider de sindicat.
 Rolurile  și status­urile alc ătuiesc o structur ă social ă, în care rolul indic ă 
comportamentul individual, iar status­ul pozi ția ce o de ține individul  în aceast ă
structur ă.
 Sociologii disting structuri prescrise, care constituie un tip deosebit de 
status­uri,  întruc ât individul le prime ște la na ștere și nu pot fi schimbate – sex,
naționalitate, ras ă etc. Și status­uri dob ândite de individ  în timpul vie ții, prin 
propriile eforturi  în procesul educa țional, de preg ătire profesional ă etc.
 În ce prive ște rolurile, unele sunt deschise (informale), altele sunt 
specializate sau complet formalizate. Exemple: rolul unui prieten, al unei 
cuno ștințe, rolul unui pilot  și, respectiv, rolul unui func ționar administrativ.
 În viața social ă un individ poate avea mai multe roluri. Mai multe roluri 
alcătuiesc un set de roluri, iar c ând unii indivizi au dificult ăți în realizarea 
unuia sau mai multor roluri apar, ceea ce P. B. Horton  și C. L. Hunt numesc 
conflicte de roluri.
 Căile prin care conflictele de roluri pot fi solu ționate sunt: ra ționalizarea 
(redefinirea unei situa ții în termeni rezonabili sub raport social  și personal); 
compartimentarea (divizarea setului de roluri; de exemplu:  între rolurile 
profesionale  și cele familiale)  și adjudecarea ( în distribuirea rolurilor; exemplu: 
atribuirea unei ter țe părți rolul de a adopta o hot ărâre).
 Socializarea nu este un proces pasager,  întruc ât participarea individului 
la via ța social ă îl aduce  în situa ția de a se adapta permanent la condi țiile mereu
schimb ătoare ale realit ăților sociale, de a  învăța și alte roluri, de a­ și dezvolta 
personalitatea pentru a fi  în măsură să corespund ă noului tip de exigen țe și 
provoc ări sociale. Din aceast ă perspectiv ă, sociologii apreciaz ă că procesul de

socializare are mai multe forme:  însușirea de roluri  și construirea personalit ății 
în timpul copil ăriei (socializare primar ă); învățarea de roluri care se constituie 
în timp, baz ă pentru alte roluri ce se afirm ă în altă fază a vie ții (socializare 
anticipativ ă) și schimbarea radical ă a modului de via ță și raportarea binelui la 
aceasta (resocializare). Corelativ acestora exist ă și se manifest ă și procesul 
desocializ ării, care semnific ă izolarea social ă a unui individ, determinat ă de 
împrejur ări independente de propria voin ță (boli psihice, de exemplu).
 Agenți ai socializ ării: familia,  școala, grupurile de prieteni, mijloacele de 
comunicare de mas ă, religia, cadrul social  în care se exercit ă profesia.
 Socializarea ne dezv ăluie și se refer ă inclusiv la modul  în care g ândesc, 
simt  și acționeaz ă indivizii  în grupurile sau comunit ățile sociale din care fac 
parte, fiind  și mijlocul prin care societatea transmite din genera ție în genera ție 
moștenirea sa cultural ă.
 Teorii care abordeaz ă problematica socializ ării: interac ționismul simbolic 
(cu accent asupra rolului actorilor sociali  în stabilirea  și asumarea rolurilor  în 
ipostaza de mecanisme de  învățare at ât a normelor c ât și rolurilor ce trebuie s ă 
le aib ă în societate), behavio­rismul (actele individului sunt condi ționate de 
situa ții externe acestuia)  și teoria dezvolt ării (se acord ă, în mod deosebit, 
atenție proceselor interioare individului).
 2. Conformitate, devian ță, marginalizare. Control social.
 În majoritatea lor, oamenii se conformeaz ă normelor societ ății, 
comportament datorat procesului de socializare  și structurilor controlului 
social. Acceptarea normelor  și adecvarea comportamentului indivizilor la 
exigen țele societ ății are  înțeles de conformitate.
 Exist ă însă și abateri, unele grave (omor, viol, tr ădarea intereselor 
naționale, furt calificat etc.), de la norme, aceste ac țiuni fiind apreciate drept 
deviante. Actele care  încalc ă norme sociale semnificative  și sunt apreciate 
negativ de c ătre societate poart ă denumirea de acte deviante. Astfel de acte au 
însă un caracter relativ,  întruc ât nici un act nu este  în sine deviant. Ceea ce 
este deviant  într­o societate poate fi admis  într­o alta,  în func ție de normele  și 
valorile fiec ăreia dintre ele.
 Explica țiile care se dau actelor deviante sunt foarte diverse, cum diferite 
sunt  și perspectivele teoretice ale abord ării lor: de la biologice  și psihologice la 
cele sociologice. Intre acestea, men ționăm: teoria despre devian ță ca anomie 
social ă (neconcordan ță între scopurile societ ății și mijloacele prin care se 
realizeaz ă acestea), teoria transmisiunii sociale (aplicabil ă îndeosebi c ând sunt 
analizate grup ări delincvente, zone unde tr ăiesc persoane deviante – cartiere 
etc.); teoria etichet ării (devian ța, apreciat ă drept relativ ă, depinde de modul  în 
care anumi ți oameni eticheteaz ă faptele altora; sunt viza ți mai ales indivizii 
lipsiți de putere, eticheta ți ca devian ți de c ătre de ținătorii surselor de putere); 
teoria conflictului (cauzele devian ței sunt rela ționate competen ței sociale  și 
inegalit ăților).
 Accesul accentuat inegal la resurse, prin discriminarea unor persoane 
sau grupuri sociale, constituie cauza esen țială a margina­liz ării. Prin

marginalizare se define ște o pozi ție social ă periferic ă a indivizilor sau grupurilor
sociale, care nu au acces sau au acces limitat la resursele economice, politice, 
educa ționale ale unei comunit ăți sau societ ăți.
 3. Personalitate  și cultur ă.
 Diversitatea modelelor culturale genereaz ă o mare varietate de 
interpret ări privind personalitatea. Fiecare societate are propriul tip de 
personalitate, diferen țiat de alte tipuri de personalitate „cultivate”  în alte 
societ ăți.
 Personalitatea este rezultatul interac țiunii complexe a mai multor 
categorii de factori: mo ștenirea biologic ă, mediul fizic, cultura, experien ța de 
grup  și experien ța personal ă.
 Individul se na ște cu anumite precondi ționări rezultate din combin ările 
genetice ale p ărinților.
 Moștenirea biologic ă reprezint ă materia prim ă din care se cl ădește 
viitoarea personalitate. Apar ținând acelea și specii, oamenii au o serie de 
caracteristici biologice comune. In acela și timp, fiecare persoan ă se na ște cu o 
serie de particularit ăți biologice care  îi confer ă un caracter de unicitate. 
Personalit ățile indivizilor vor prezenta, deci, similarit ăți și particularit ăți 
condi ționate biologic.
 Mediul fizic a fost considerat, de unele teorii, ca un factor determinant  în 
modelarea personalit ății. Determinismul geografic s­a bucurat mult timp de 
reputa ția unei teorii  științifice riguroase. Nu s­a putut  însă proba existen ța 
unor leg ături cauzale  între condi țiile mediului fizic  și personalitate. Condi țiile 
de mediu fizic pot influen ța, fără îndoial ă, anumite tr ăsături de personalitate 
(indivizii care tr ăiesc în zone s ărace în resurse au un comportament mai agresiv
decât cei care tr ăiesc în spa ții ecologice bogate). Cu toate aceste influen țe, se 
poate afirma c ă dintre toate categoriile de factori care influen țează sau 
condi ționeaz ă personalitatea, mediul fizic are rolul cel mai sc ăzut.
 Cultura constituie unul dintre factorii importan ți de modelare a 
personalit ății. Trăsăturile culturale ale unei societ ăți genereaz ă anumite 
particularit ăți în procesul socializ ării, care cuprinde at ât elemente specifice, c ât
și elemente generale, comune majorit ății sau totalit ății membrilor unei 
societ ăți. Aceast ă personalitate a fost denumit ă „modal ă” ­W. Du Bois (1994) 
sau „de baz ă” ­R. Linton.
 În fiecare societate exist ă unul sau mai multe tipuri de personalitate. In 
culturile europene, tipului principal de personalitate  îi sunt asociate 
caracteristicile: sociabilitate, amabilitate, cooperare, dar  și competitivitate, 
orientare spre practic ă și spre eficien ță, punctualitate. Familia  și alți factori de 
socializare transmit copiilor aceste caracteristici, conformarea la ele fiind 
controlat ă la nivel societal. Desigur, persoanele se conformeaz ă în grade diferite
acestor exigen țe și așteptări de personalitate. Leg ătura dintre cultur ă și 
personalitate este evident ă, întruc ât formarea personalit ății const ă, în mare 
parte,  în interiorizarea elementelor unei culturi. Intr­o cultur ă stabil ă și

integrat ă, personalitatea este un aspect individual al culturii, iar cultura este 
un aspect colectiv al personalit ății.
 Prin cultur ă se înțelege totalitatea elementelor ce alc ătuiesc modul de 
viață al grupului social, comunit ății sau societ ății. Se identific ă două tipuri de 
„elemente”: produse materiale  și elemente non­materiale (limbaj, moduri de 
gândire  și acțiune structurate  și împărtășite de grupuri, norme, obiceiuri, 
credin țe, valori).
 Normele reprezint ă reguli de comportament acceptate sau sunt reguli ce 
pot sau nu s ă fie acceptabile  în diverse  împrejur ări, orient ând fiin țele umane  în 
anticiparea reac țiilor unora fa ță de al ții; obiceiurile sunt reguli  și conven ții pe 
care indivizii le urmeaz ă fără să reflecteze prea mult asupra lor; moravurile au 
semnifica ție de norme vitale pentru existen ța oamenilor (interzicerea 
antropofagiei, a incestului etc.), iar legile, prin sanc ționarea lor de c ătre 
institu ții statale, au caracter de norme oficializate.
 Principalele orient ări care au un rol  în elaborarea unor defini ții ale 
culturii  și teorii despre cultur ă sunt: evolu ționismul, istorismul, difuzionismul, 
funcționalismul, configura ționismul, structuralismul. Reprezentan ți de marc ă: 
L. Morgan, H. Spencer, E. B. Taylor, B. Malinowski, A. R Radcliff­Brown, G. 
Balandier. In orizontul contribu țiilor rom ânești, men ționăm personalit ăți ca: D. 
Gusti, P. Andrei, P. P. Negulescu, T. Vianu  ș.a.
 Elementele care compun cultura pot avea sau nu un caracter 
constr ângător în raport cu indivizii unui grup social sau altul. Inc ălcarea lor, 
îndeosebi a moravurilor, legilor  și normelor, conduce la aplicarea unui tip 
specific de sanc țiuni ­sanc țiunile negative ­aplicate de c ătre institu ții, care se 
deosebesc de sanc țiunile pozitive (recompense). Sanc țiunile, at ât cele negative, 
cât și cele pozitive, care sunt de diferite intensit ăți, pot fi formale sau informale.
 Din norme deriv ă valorile unei culturi, normele reprezent ând reguli de 
comportament, iar valorile criterii sau standarde pentru evaluarea 
comportamentului. Existen ța culturilor nu  înseamn ă că toți indivizii se 
comport ă identic  și întotdeauna la fel. Cei care  împărtășesc elementele culturii 
generale pot s ă­și păstreze propriile valori, norme  și stiluri de via ță (grupuri 
etnice, religioase etc.), gener ând subculturi. Sunt,  însă și grupuri care resping 
elementele culturii generale a societ ății, intr ând în conflict cu tr ăsăturile ei 
dominante. In acest caz, avem de­a face cu ceea ce poart ă denumirea de 
contraculturi (secte religioase, grupuri cu comportamente deviante etc.).
 Interpretat ă ca un ansamblu de valori materiale  și spirituale care sunt 
create, transmise  și asimilate  în procesul istoric al evolu ției unei colectivit ăți 
sau societ ăți, deci ca un  întreg  închegat  și integrat, cultura nu poate fi redus ă 
la suma componentelor sale. Acesta este  și motivul pentru care ansamblul 
menționat asigur ă integrarea cultural ă. In acest orizont interpretativ, 
subculturile  și contraculturile devin elemente hot ărâtoare  în discernerea 
gradului de integrare a unei culturi.
 Mediul socio­cultural are un rol important, dac ă nu hot ărâtor în 
formarea personalit ății. Cultura, fiind un produs specific uman de interac țiune

social ă, pune  în valoare omul cu virtu țile, dar  și imperfec țiunile sale, 
personalitatea reprezent ând, dup ă cum sus ține sociologul american Francis 
Merril, aspectul subiectiv al culturii. Rela ția dintre personalitate  și cultur ă este 
mai pregnant reliefat ă în defini ția dat ă culturii de F. Merril, defini ție care 
trebuie s ă ia în considerare urm ătoarele: cultura este un produs specific uman 
de interac țiune social ă, care ofer ă modele sociale ce sunt acceptate de c ătre 
indivizi; este semnificativ ă pentru c ă este simbolic ă; depinde de func ționarea 
societ ății, dar este independent ă de indivizi  și grupuri; reprezint ă un 
determinant de baz ă al personalit ății (Francis Merril, Society and Culture, 
Prentice Hall Inc,. 1957, p. 247).
 Dinamica form ării personalit ății și tipurile de personalitate (cu referin țe 
mai largi asupra clasific ării sociologului polonez Florian Znanieki  și a celei 
propuse de A. Kardiner) sunt alte aspecte importante subordonate acestei 
problematici.
 IV. PROCESE SOCIALE, DINAMIC Ă ȘI ACȚIUNE SOCIAL Ă 1. Procese 
sociale.
 Un ansamblu de fapte  și fenomene sociale care se  înlănțuie între ele  și 
care are o anumit ă direc ție de desf ășurare poart ă denumirea de proces social.
 Trăsături esen țiale ale procesului social sunt urm ătoarele:
 • are un sens de mi șcare (desf ășurare);
 • se plaseaz ă pe un trend de schimbare a societ ății;
 • are o constan ță relativ ă în timp.
 Distinc ții față de fenomene sociale:
 • procesele sociale sunt serii de fenomene  și fapte care privesc 
personalitatea indivizilor, grupurilor  și societ ății, care determin ă schimb ări în 
modul de via ță al grupurilor  și colectivit ăților și aduc modific ări în interrela țiile 
elementelor sistemelor  și subsistemelor sociale;
 • faptele sociale nu  întrunesc tr ăsăturile de mai sus.
 Criterii de clasificare a proceselor sociale: dup ă structur ă, func ționalitate,
sferă de cuprindere, domeniul  în care se desf ășoară și dezvolt ările tenden țiale.
 Tipologie.
 În raport de structur ă, se identific ă: a) procese interpersonale; b) procese 
interindividuale; c) procese intragrupale; d) procese intergrupale.
 În raport de func ționalitate,  înregistr ăm: a) procese integrative  și 
dezintegrative; b) procese de organizare, dezorganizare  și reorganizare social ă; 
c) procese integrative (socializare, acomodare, asimilare, integrare); d) de 
colaborare, competitive (concuren ță, conflict); e) anomice (cu finalitate pregnant
dezintegrativ ă) (Ioan Mih ăilescu, op. C ât., p. 277­279).
 Un loc distinct  îl ocup ă procesele de modernizare  și urbanizare. Prin 
proces de modernizare se  înțelege ansamblul schimb ărilor și transform ărilor ce 
se produc  în cadrul unui sistem/subsistem social prin care se realizeaz ă o 
conexare a tr ăsăturilor structurale  și func ționale ale sistemului/subsistemului 
social la cotele pe care le­a atins un alt sistem/subsistem social (op. C ât., p. 
372­373).

Dimensiuni ale procesului de modernizare:
 — Modernizarea tehnico­economic ă;
 — Modernizarea structurii  și utiliz ării for ței de munc ă;
 — Modernizarea diviziunii sociale a muncii;
 — Modernizarea formelor de organizare  și conducere;
 — Modernizarea ecologic ă;
 — Modernizarea politic ă;
 — Modernizarea general ă a societ ății.
 Urbanizarea este un proces social ale c ărui începuturi se  înregistreaz ă cu
mult timp  în urm ă, dar care cunoa ște o mare intensitate  și dezvoltare  începând
cu epoca modern ă, motiv suficient pentru a­l aprecia ca fiind o  însușire (o 
caracteristic ă) a societ ății moderne. Urbanizarea este un proces social global 
care genereaz ă o schimbare a structurilor sociale  și profesionale, a formelor 
tradiționale de existen ță ale mediului rural  și a celor urbane vechi, dup ă 
modele noi care presupun concentrarea indivizilor  și a locuin țelor în spa ții 
limitate, precum  și a factorilor de produc ție, serviciilor, utilit ăților etc.; 
organizarea pe fundamente noi, mai complexe, mai diferen țiate și mai dinamice 
a vieții sociale; diferen țierea activit ăților desf ășurate de oameni, grupuri; 
creșterea mobilit ății sociale; diversificarea socio­profesional ă ș.a.m.d.
 Modalit ăți (căi) de urbanizare: prin dezvoltarea a șezărilor urbane 
existente; prin apropierea unor localit ăți rurale de standarde  și exigen țe urbane
prin amplas ări de unit ăți industriale, comerciale, de turism etc., care conduce 
la dezvoltarea demografic ă, ocupa țional ă etc.; prin dezvoltare difuz ă, adic ă prin 
penetrarea  în mediul rural, f ără ca acesta s ă devin ă tipic urban, a unor 
elemente caracteristice urbanismului.
 Dezvoltarea urbanismului poate fi urm ărită în plan istoric  încă de acum 
6.000 de ani, de la primele concentr ări umane din Orientul Mijlociu, la epocile 
în care se configureaz ă orașele preindustriale, pentru ca,  în modernitate, s ă 
asistăm la apari ția și proliferarea ora șelor industriale de tip european  și 
american.
 Urbanizarea, ca proces social, este un spa țiu important de studiu. Intre 
altele pot fi identificate motiva țiile, cauzele, c ăile de transformare a ora șelor 
mari  în metropole  și apoi  în megapolisuri; efectele sociale  și psihologice ale 
urbaniz ării, cu referire special ă la via ța social ă a suburbiilor (zonelor marginale 
sau limitrofe ora șelor), deosebirile dintre via ța urban ă și cea rural ă etc.
 2. Dinamic ă, schimbare  și mișcări sociale.
 Sociologia dinamicii sociale a dob ândit o tot mai mare importan ță în 
ultima vreme,  între altele  și datorit ă acceler ării ritmurilor dezvolt ării, 
globaliz ării unor fenomene  și procese sociale etc. In acest context, schimb ările 
sociale devin tot mai alerte. Prin schimbare social ă se desemneaz ă o 
transformare important ă în condi țiile vie ții materiale  și nonmateriale ale 
individului, grupului sau comunit ăților. Nu orice schimbare poate  îmbrăca însă
aspect social.

Studiul sociologic asupra schimb ării sociale are  în obiectiv: durata 
schimb ării (temporar ă – moda, de exemplu – sau de mare  întindere temporal ă), 
sensul (direc ția) – favorabil (c ătre progres, dezvoltare), nefavorabil (c ătre 
stagnare sau regres), m ărimea  și forța impactului asupra popula ției (segmente 
sau întreaga popula ție), ritmul (schimbare brusc ă, rapid ă sau lent ă). Cea mai 
radical ă schimbare  și cea mai profund ă în transform ări, întruc ât, de regul ă, 
rupe cu trecutul, este revolu ția social ă.
 Dată fiind importan ța schimb ării sociale, sociologii i­au acordat o 
considerabil ă aten ție. In urma studierii acesteia, s­au formulat mai multe teorii,
dintre care men ționăm pe cele mai semnificative: teoriile evolu ționiste (av ând ca
reprezentan ți, între al ții, pe A. Comte, H. Spencer G. Lenski); structural­
funcționaliste (Parsons, care teoretizeaz ă, în 1937, „problema” echilibrului 
dinamic, consider ând că men ținerea echilibrului unei societ ăți se realizeaz ă în 
condi țiile păstrării unei anume „balan țe” între procesele de  înnoire/schimbare 
și cele conservative); teoriile conflictului [cel mai important  și influent 
teoretician, K. Marx: conflictul de clas ă este generat de „contradic ția 
ireconciliabil ă” între cei ce de țin mijloacele de produc ție și aceia care au numai 
forța de munc ă, interpretat ă ca „marf ă”, cu alte cuvinte, a șa cum afirm ă N. 
Goodman, „Marx s­a concentrat,  în principal, asupra contradic țiilor economice 
ca fiind for ța motrice a schimb ării sociale” (p. 456). Un alt teoretician al 
conflictului, R. Dahrendorf, l ărgește perspectiva teoretic ă, consider ând drept 
cauze ale schimb ării sociale diverse tipuri de conflict social].
 Unii teoreticieni ai schimb ării sociale, precum O. Spengler,  în deceniul al 
treilea al secolului trecut, sau Kennedy, mai recent, sus țin că schimb ările pot 
avea  și caracter ciclic.
 O evaluare critic ă a teoriilor schimb ării sociale, potrivit aprecierii lui 
Norman Goodman (2001), pune  în eviden ță ideea c ă nici una dintre acestea nu 
explic ă îndeajuns de bine schimbarea social ă. Evolu ționismul are insuficien țe 
explicative asupra modelelor de migra ție și realinierilor politice,  în timp ce 
teoriile ciclice se arat ă mai pu țin apte s ă releve schimb ările care au loc  în alte 
zone geopolitice,  în afar ă de cele ale societ ăților occidentale (p. 457).
 Anterior lui Goodman, Anthony Giddens enun ța: „Nici o teorie despre 
«factorul unic» nu explic ă toate schimb ările sociale” (op. C ât., p. 574).
 În aprecierile critice asupra teoriilor schimb ării sociale,  în lumina 
evolu țiilor din ultimele decenii ale societ ăților și în perspectiva celor imediat 
următoare, apar noi accente. Universalizarea democra ției occidentale, ca form ă 
de guvernare, prin pr ăbușirea regimurilor comuniste  și evolu ția către 
democra ție pluralist ă în alte spa ții deschid orizontul c ătre noi schimb ări, chiar 
de mare anvergur ă, care pot conduce la noi forme de ordine economic ă, politic ă
sau cultural ă și, în consecin ță, la alte revela ții ideatice, interpretative, teoretice.
 Schimbarea social ă poate fi uneori  și un rezultat al comportamentelor 
colective sau al mi șcărilor sociale, care sunt tentative organizate de a schimba 
structura sau ideologia social ă ce se desf ășoară în afara canalelor legitime sau 
folosind aceste canale  în modalit ăți inedite. (Mi șcarea ecologist ă, mișcarea

feminist ă, mișcările anti­glo­baliste sunt c âteva exemple de eforturi pentru 
schimbarea ordinii curente a sistemului social).
 Mișcările sociale de ast ăzi, mai mult ca  în trecut, constituie obiect de 
analiz ă sociologic ă. Efectele unor manifesta ții de mas ă din S. U. A.  și Europa 
din deceniul al 6­lea al veacului al XX­lea, cunoscute  și sub denumirea de 
„noile mi șcări sociale”, au provocat o cre ștere considerabil ă a interesului pentru
studierea cauzelor declan șării lor  și, în genere, a tendin țelor care  țintesc 
schimbarea social ă. O pleiad ă de sociologi,  între care se  înscriu Klandermans, 
Kriesi, Tarow, McAdam, McCarthy, Zald, Nisbet, Blumer, Chan, Tilly, abordeaz ă
mișcările sociale mult mai nuan țat (nu mai sunt abordate prioritar din 
perspectiva comportamentului colectiv, ca o manifestare special ă a acestuia  și 
nici în orizontul conflictelor de clas ă, în sensul c ă mișcările sociale ar 
reprezenta doar o manifestare secundar ă a conflictelor)  și încearc ă să le dea o 
interpretare  și o definire c ât mai adecvat ă prin prisma semnifica ției lor sociale: 
„O mi șcare social ă este un ansamblu de opinii  și credin țe comune unei 
popula ții ce își exprim ă preferin țele pentru schimbarea unor elemente ale 
structurii sociale  și/sau ale distribu ției recompenselor  într­o societate” (M. N. 
Zald, J. D. McCarthy, Social movements  în an organizational society, New 
Brunswick, 1967, p. 1217­l218).
 Studiile sociologice consacrate mi șcărilor sociale relev ă nu numai pozi ții 
proprii distincte ale autorilor lor, dar  și eforturi notabile de a le da interpret ări 
noi, originale  și cât mai expresive. Tentativele, de și generoase, nu au fost 
urmate integral de rezultate pe m ăsura a șteptărilor. Neil Smelser lansa,  în 
1962, o lucrare cu titlu incitant Teoria comportamentului colectiv (Theory of 
Collective Behavior), care se vrea s ă fie „o ambi țioasă construc ție teoretic ă” (Fr. 
Chazel). In principal, sociologul american  își propunea s ă stabileasc ă 
importan ța comportamentelor colective pornind de la un cadru de referin ță 
sistemic. Cu aceast ă inten ție, el abordeaz ă o arie tematic ă în care se  înscrie  și 
problematica condi țiilor care genereaz ă apari ția și manifestarea mi șcărilor 
sociale. Potrivit aprecierilor sale, pot fi identificate mai multe condi ții care pot 
conduce la apari ția unei mi șcări sociale: o structur ă social ă favorabil ă care, pe 
de o parte, s ă fie suficient de complex ă și diferen țiată pentru ca interese 
divergente s ă poat ă apărea și, pe de alt ă parte, s ă nu fie excesiv de autoritar ă, 
netoler ând divergen ța de opinii; o constr ângere structural ă (conflicte sau 
tulbur ări sociale, situa ție economic ă proast ă sau discrepan țe în ordinea social ă
etc., acord social asupra sursei constr ângerii sociale  și a caracterului s ău 
injust, ilegitim; un factor catalizator; mobilizare uman ă (e nevoie nu doar de 
acordul oamenilor, ci  și de implicarea  și acțiunea lor direct ă); opozi ție 
ineficient ă.
 Smelser nu clasific ă condi țiile în care se define ște o situa ție 
constr ângătoare ca fiind injust ă și nici ra țiunile ce duc, la un moment dat, la 
mobilizarea indivizilor. Limitele teoriei sale au fost examinate  și s­a  încercat 
depășirea lor prin alte dou ă teorii. Prima este teoria depriv ării relative, potrivit 
căreia deprivarea conduce la mi șcări sociale numai atunci c ând este perceput ă

drept ilegitim ă și nu în orice situa ție. În societate avem de­a face, deci, 
întotdeauna, cu condi ții de deprivare  în raport cu alte perioade de timp ori cu 
alte grupuri sociale  și nu cu o deprivare absolut ă. De aici, rezult ă că esen țial în 
declan șarea mi șcărilor sociale sunt a șteptările oamenilor fa ță de un context 
social concret. A doua este teoria mobiliz ării, conform c ăreia esen țială pentru 
formarea unei mi șcări sociale este existen ța unor grupuri organizate, capabile 
să acționeze omogen  și solidar, ca  și a unei cantit ăți de resurse disponibile.
 În general, teoriile prezentate se refer ă la condi țiile de apari ție și de 
formare a mi șcărilor sociale. Nu se evit ă, însă, nici perspectiva finalist ă a 
mișcărilor sociale, apreciindu­se c ă factorii decisivi care conduc la un 
deznod ământ așteptat ar fi: m ăsura  în care solicit ările mi șcării sunt 
convergente cu valorile societ ății; suportul altor grupuri sau organiza ții, ce au 
influen ță social ă ori care au fost convinse c ă solicit ările mi șcării sociale le vor 
aduce  și lor beneficii; capacitatea de a exercita direct presiune asupra factorilor
răspunz ători, f ără a prejudicia grup ările neimplicate; coeren ță și claritate  în 
formularea cererilor; caracter flexibil, negociabil, al cererilor; tehnici de ac țiune 
inedite, surprinz ătoare pentru autorit ăți; prezen ța unor grup ări neutre, 
capabile s ă medieze  între p ărți; o dimensiune „ra țională” a mi șcării, suficient ă 
pentru a permite desf ășurarea ei, care s ă nu fie,  însă, perceput ă ca o 
amenin țare serioas ă la adresa autorit ății grupului dominant. Tentativele de 
control al mi șcărilor sociale de c ătre institu țiile statului se bazeaz ă și ele pe 
teoriile sociologice,  între care teoria mobiliz ării, care ofer ă un set clar de reguli 
de ac țiune bazate pe limitarea mobiliz ării și diminuarea solidarit ății 
(discreditarea liderilor, obstruc ționarea comunica ției între capii mi șcării, 
crearea de false probleme  în interiorul mi șcării etc.).
 3. Ac țiune uman ă. Acțiune social ă.
 Nu orice ac țiune (sau activitate) uman ă este  și social ă. Distinc ția dintre 
acțiunea uman ă și cea social ă o realizeaz ă Max Weber.  În viziunea sociologului 
german, ac țiunea uman ă reprezint ă un comportament uman c ând și atât timp 
cât agentul sau agen ții îi confer ă un sens subiectiv. Ac țiunea uman ă 
dobândește înțeles de ac țiune social ă în condi țiile în care sensul subiectiv, vizat
de un agent sau de agen ți, se raporteaz ă la comportamentul altuia,  în rela ție cu
care se orienteaz ă derularea sa (Max Weber, Economie et societe, Paris, Plon, 
1971, p. 4).
 Prin urmare, important pentru identificarea caracterului social al unei 
acțiuni (activit ăți) umane este sensul ei, vizat de individul care ac ționeaz ă și nu 
componen ța societ ății implicat ă în acțiunea (activitatea) respectiv ă.
 Exist ă numeroase defini ții ale conceptului de ac țiune social ă, în afara 
celei avansate de Weber, cum se  înregistreaz ă, de asemenea, suficient de multe 
„variante” teoretice ce privesc structura (elementele componente ale) ac țiunii 
sociale.  În linii generale, sunt acceptate urm ătoarele elemente: actorul (care 
poate fi: individul, grupul, colectivitatea, societatea); situa ția acțională (cadrul 
fizic, social, cultural); mecanismele declan șării și „promov ării” ac țiunii sociale 
(mijloace, scopuri, valori, nevoi, motive, la care se adaug ă mijloacele de rela țio­

nare  între acestea); sensul (direc ția) ac țiunii (forme  și tipuri de modificare a 
acțiunii  și a elementelor sale); scopul ac țiunii.
 Tipologia ac țiunii sociale constituie un teren „exploatat” mai ales de Max 
Weber  și Vilfredo Pareto, care au meritul de a fi adus  și cele mai importante 
contribu ții în acest domeniu. Clasificarea primului, care are la baz ă relația 
dintre a șteptările individului  și scopurile ac țiunii, se refer ă la patru forme de 
acțiune social ă: a) ac țiune ra țional ă prin finalitate (c ând activitatea/ac țiunea 
unui individ se modific ă în raport de scopul unui alt individ care ac ționeaz ă); b)
acțiune ra țională prin valoare (c ând activitatea/ac țiunea unui individ se 
modific ă sub imperiul unei valori supreme  în care individul crede cu t ărie); c) 
acțiune afectiv ă (comportamentul uman se modific ă ca efect al st ărilor afectiv­
emoționale)  și d) ac țiune tradi țional ă (când credin ța într­o valoare este 
determinat ă de transmiterea ei de la o genera ție la alta) (Ion Ungureanu, 
Acțiune social ă, în Dic ționar de sociologie, Bucure ști, Editura Babel, 1998, p. 
17).
 Al doilea clasific ă activitatea/ac țiunea  în raport de natura logic ă sau non­
logică a raportului dintre subiectul  și obiectul activit ății: a) ac țiuni logico­
experimentale ( în esen ță, ar fi activitatea economic ă) și b) ac țiuni non­logico­
experimentale (ac țiuni sociale).  În raport de tipul de ra ționalitate: ra ționalitate 
formal ă (corespunz ătoare cu prima din clasificarea lui Weber)  și raționalitate 
substan țială (evaluarea se face  în raport de stabilirea scopurilor ultime ale 
societ ății).
 Acțiunea social ă constituie o zon ă de interes major pentru sociologie, 
căreia îi consacr ă studii numeroase  și relevante, axate  îndeosebi pe aspecte 
teoretice  și metodologice. Importan ța acestor cercet ări, în condi țiile dezvolt ării 
sociologiei  și potrivit principiilor care guverneaz ă o astfel de dezvoltare, este 
conferit ă și de constituirea sociologiei ac țiunii, ca orientare distinct ă în cadrul 
științei realit ății sociale. Sociologia ac țiunii  și­a delimitat propriul obiect de 
studiu, fix ându­și interesul pe analiza motiva țiilor și comportamentelor 
indivizilor  în diferite situa ții, ca produse ale socialului, pe importan ța factorilor 
subiectivi, a „actorilor”  și caracteristicilor lor psihosociale  în determinarea vie ții 
sociale (Ion Ungureanu, op. C ât., p. 271)
 V. SOCIOLOGIA CA  ȘTIINȚĂ A ORGANIZ ĂRII ȘI MANAGEMENTULUI 
VIEȚII SOCIALE.
 Problema ac țiunii umane, analiza  și explicarea comportamentelor 
indivizilor  și grupurilor  în cadrul organiza țiilor se  înscriu printre cele mai 
complexe teme ale studiilor sociologice. Cadrul de referin ță în virtutea c ăruia a 
fost relevat ă problema ac țiunii sociale  și s­a realizat analiza  și explicarea 
comportamentelor indivizilor  și grupurilor  în spa țiul organiza țiilor, dup ă cum 
apreciaz ă Erhard Friedberg, a fost marcat de dou ă evolu ții paralele. Prima se 
referă la proliferarea concep țiilor care eviden țiază motivele ce au condus  și 
conduc la restituirea, „c ătre individ, a unui minim de autonomie”,  în raport cu 
nevoile sale psihologice  și cu structura sa de personalitate, iar a doua prive ște 
resuscitarea no țiunii clasice de ra ționalitate [Erhard Friedberg, Organiza ția, în

Tratat de sociologie (sub coordonarea lui Raymond Boudon), Bucure ști, 
Humanitas, 1997, p. 400)].
 Prima dintre cele dou ă evolu ții are ca efect transformarea treptat ă a 
„omului manipulat”  în „om complex”, adic ă în om care,  în condi țiile accept ării 
ideii multiplicit ății motiva țiilor ce caracterizeaz ă situa țiile reale, devine din ce  în
ce mai autonom fa ță de propriile sale nevoi, mai activ  și, astfel, „fundamental 
imprevizibil”.
 1. Organizare social ă, structur ă social ă, sistem social.
 Succint, anterior, am f ăcut unele referiri la organizarea social ă în 
contextul analizei structurii sociale. De aceast ă dată, punerea  în ecua ție a 
conceptului de organizare social ă se raporteaz ă la doi termeni: structur ă social ă
și sistem social, gener ând, cum este de a șteptat, alte interpret ări.
 Conceptul de organizare social ă are at ât un înțeles larg (ansamblu de 
mijloace prin care grupurile, colectivit ățile și societ ățile își păstreaz ă echilibrul 
și își asigur ă func ționarea), c ât și un înțeles restr âns (pachet de metode utilizat 
în atingerea unui scop; de exemplu: modalit ăți de ac țiune, mijloace de 
coordonare  și control pentru organizarea muncii).
 Organizarea social ă se refer ă la modul de func ționare a sistemului social,
în timp ce structura social ă se refer ă la modul/modurile de alc ătuire a 
sistemului social ( în înțeles de ansamblu func țional ale c ărui componente 
interac ționeaz ă intens, astfel  încât stările lor sunt interdependente).
 Institu țiile sociale, reamintim, reprezint ă o component ă important ă a 
organiz ării sociale, al ături de organiza țiile sociale, controlul social, mijloacele de
acțiune etc., care exprim ă rolurile realizate de membrii lor prin coduri de 
comportament (constitu ție, legi, coduri profesionale, regulamente etc.)  și 
aspira ția spre ob ținerea coeziunii acelora și membri prin sisteme de valori  și 
norme.
 Activitatea institu țiilor nu este  întâmplătoare, indiferent de natura (tipul) 
lor (institu ții formale  și informale, economice, politice, juridice, cultural­
educative, religioase), func țiile pe care le  îndeplinesc, scopurile pe care le au 
(satisfacerea unor nevoi sociale, asigurarea perpetu ării vie ții sociale)  și 
structurile lor (normative, de personal). Un anumit tip de organizare social ă – în
definirea dat ă de Max Weber –  îl reprezint ă birocra ția, care este prezent ă în 
toate epocile. Analiza tipurilor de birocra ție în evolu ția istoric ă a societ ății îl 
conduce pe sociologul german la stabilirea „tipului ideal” de birocra ție, ale c ărui
elemente constitutive sunt: existen ța unui sistem de prescrip ții acceptat de 
către to ți membrii societ ății; urm ărirea  îndeplinirii scopurilor, f ără exager ări, în 
chip ra țional; organizarea de tip ierarhic; caracterul impersonal al exercit ării 
funcțiilor; specializarea „ideal ă” – fiecare func ție ocupat ă de un expert, 
ocuparea posturilor numai pe baza competen ței profesionale (Ion Mih ăilescu, 
op. C ât., p. 243).
 Birocra ția și birocratizarea, ca fenomene sociale, s­au extins considerabil,
dar „func ționarea” lor s­a dep ărtat de ceea ce reprezint ă ele în realitate: 
mijloace de eficientizare a sprijinului (serviciului) acordat cet ățenilor. Acest

aspect a  încurajat  și încurajeaz ă accentuarea criticilor la adresa birocra țiilor 
(Merton).
 2. Managementul social.
 Conceptul de conducere (management) are multiple sensuri. Indiferent 
însă de sensul care i se d ă, termenul relev ă o activitate uman ă, necesar ă și 
indispensabil ă, care apare  și se dezvolt ă ca urmare a diviziunii sociale a muncii
și creșterii complexit ății rela țiilor de produc ție, precum  și a celorlalte tipuri de 
relații sociale.
 Sociologia, spre deosebire de psihologie, care analizeaz ă managementul 
social sub raport psihosocial, de economie politic ă, în viziunea c ăreia 
managementul social este apreciat drept unul dintre factorii de produc ție etc., 
privește prioritar conducerea ca raport social. Dat ă fiind aceast ă varietate a 
perspectivelor interpretative, se  înregistreaz ă configurarea tot mai pregnant ă a 
tendin ței de tratare unitar ă a acestora. Se consider ă că avem de a face cu o 
nouă știință ­știința (managementul) conducerii –  în care se include  și 
sociologia organiz ării și conducerii vie ții sociale.
 Care este contribu ția sociologiei  și în ce const ă aceasta la sus ținerea noii 
științe? Aportul sociologiei const ă, în primul r ând, în viziunea de ansamblu, 
integratoare  și unitar ă asupra societ ății și subsistemelor sale, pe care o ofer ă 
acesteia. Important ă este  și contribu ția, sub raport teoretic  și metodologic, la 
studierea condi țiilor în care se  înfăptuie ște managementul  științific, cum sunt 
organizate  și func ționeaz ă sistemele  și subsistemele sociale, cum  și în ce sens 
se realizeaz ă conducerea social ă. De asemenea, sociologia organiz ării și 
conducerii are  în sarcin ă și definirea problemelor sociale, analizarea 
indicatorilor sociali  și trierea lor  în baza unor criterii de selec ție.
 Condi ții care au favorizat apari ția managementului  științific. Conducerea 
empiric ă a societ ății, care a fost dominanta unor lungi perioade istorice, s­a 
dovedit, cu timpul, dep ășită. Se impunea g ăsirea altor modalit ăți de organizare 
și conducere a societ ății, care s ă pună în eviden ță și să utilizeze, cu mai mare 
eficien ță, rezultatele ob ținute de c ătre știință. Nu numai  știința incit ă la 
identificarea altor modalit ăți de conducere a societ ății, ci și creșterea gradului 
de complexitate a organiz ării sociale, diversificarea proceselor sociale, 
democratizarea vie ții socio­politice.
 Caracterul interdisciplinar al managementului  științific este conferit de 
contribu ția efectiv ă pe care o au  științele sociale (sociologia, politologia, 
psihologia social ă), științele economice,  științele logico­matematice, tehnice  și 
ale naturii.
 Componentele  științei conducerii – a) teoria; b) metodologia  și c) 
tehnologia – structura de conducere (ierarhie linear ă, func țional ă, mixt ă, cu 
grupuri par țial suprapuse), func țiile (de organizare, de planificare, de decizie  și 
de control), metodele  și stilurile de conducere dau dimensiunea  și importan ța 
managementului  științific. Acest aspect rezult ă și din evolu ția societ ății 
românești dup ă 1989, c ând schimbarea socio­politic ă a generat  și genereaz ă nu
numai un orizont nou de a șteptări, ci  și un orizont nou de exigen țe, inclusiv  în

perspectiva identific ării, proiect ării și aplic ării unor metode  și stiluri noi de 
management  științific.
 VI. CERCETAREA  ȘTIINȚIFICĂ ȘI PRACTICA SOCIAL Ă.
 Sociologia, ca  știință a realit ății sociale, este de neconceput f ără 
cercetare, f ără studierea acestei realit ăți, fără analizarea  și explicarea ei. 
Sociologia se na ște și își justific ă existen ța și rațiunea  științifică tocmai  în 
temeiul deschiderilor c ătre social, care se amplific ă progresiv  și sunt urmate 
îndeaproape de  însăși construc ția ei ca  știință. Aceste aspecte ridic ă, implicit, 
problema raportului dintre cercetarea sociologic ă și practica social ă, un capitol 
distinct  și important al sociologiei, cu adres ă la statutul  și func țiile sale sociale,
precum  și la corpusul s ău teoretico­metodologic.
 Multă vreme,  însă, între cele dou ă aspecte (laturi) ale sociologiei n­a 
existat echilibru, din contr ă, a prevalat fie latura teoretic ă, fie cea aplicativ ă. 
Dezechilibrul a estompat procesul devenirii sociologiei, al autonomiz ării ei ca 
știință social ă și i­a pus  în cump ănă statutul  și func țiile. Concluzia care s­a 
impus  și se impune este c ă „din punctul de vedere al func ției sau statutului 
său social, sociologia n­ar putea s ă se impun ă în societate  și să se dezvolte ca 
știință social ă decât în măsura  în care poate oferi practicii sociale mai mult 
decât simple sugestii empirico­practice  în rezolvarea unor probleme sociale, iar 
acest plus de cuno ștințe nu i­l poate furniza dec ât teoria sociologic ă; din 
punctul de vedere al statutului ei  științific, sociologia ar r ămâne o simpl ă 
specula ție abstract ă, neinteresant ă în vreun fel pentru problemele sociale 
concrete, dac ă s­ar restr ânge la o analiz ă logico­axiomatic ă a unei societ ăți 
presupuse.” (Ion Ungureanu, Cercetarea sociologic ă și practica social ă, în 
Sociologie general ă, Bucure ști, 1985, p. 346). Este evident, deci, c ă singurul 
mod de a restabili un raport ra țional  între cercetarea sociologic ă și practica 
social ă este de a statornici un echilibru  între „p ărți”, astfel  încât sociologia,  în 
perspectiva acestui raport, s ă fie considerat ă unitar ă, în sensul unui racord 
științific real  între teoretic  și empiric,  între explicativ  și aplicativ.
 Ca în orice domeniu  și în numeroase  împrejur ări, între inten ții și fapte, 
între a șteptări și realit ăți este o distan ță. Așa este  și raportul dintre sociologie  și
societate (practica social ă), care apare mai cur ând cu „probleme”, dec ât lipsit de
acestea. Ambiguit ățile constatate  în acest raport nu sunt nici de dat ă recent ă și
nici n­au fost  încă înlăturate. Dac ă „privim”  în însăși istoria sociologiei 
observ ăm că, începând cu A. Comte  și continu ând cu K. Marx, Max Weber, E. 
Durkheim, H. S. Becker, R. K. Merton  ș.a., abord ările teoretice  și metodologice 
resimt dificultatea ambiguit ăților și tensiunea dintre teoretic  și empiric, 
explicativ  și aplicativ.
 „Problema” raportului dintre cercetare  și practica social ă, dintre 
sociologie  și practica social ă reprezint ă o problem ă dintre cele mai 
semnificative, cu at ât mai mult  în perspectiva realit ăților rom ânești 
postdecembriste, care deschid orizontul unor noi abord ări și direc ții de 
cercetare, de pe pozi ții și cu mijloace fundamental deosebite de cele formulate

și utilizate  înainte vreme, c ând cercetarea sociologic ă a cunoscut disfunc ții și 
blocaje majore.
SFÂRȘIT