Conf. Univ. Dr. ALEXANDRU EFTENE Absolvent CÂMPAN ALIN – VASILE 2017 UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE MIȘCĂRII,… [302395]

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI”

[anonimizat]. Univ. Dr. ALEXANDRU EFTENE

Absolvent: [anonimizat] – VASILE

2017

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI”

[anonimizat] a eficienței lor în jocurile oficiale de handbal la nivelul extremei stânga la seniori

Coordonator științific

Conf. Univ. Dr. ALEXANDRU EFTENE

Absolvent: [anonimizat] – VASILE

2017

[anonimizat]-a [anonimizat]. [anonimizat] a fost doar un mod de a-[anonimizat] a stăpâni mediul din jurul său și bineînteles de a-și câștiga hrana de zi cu zi.

[anonimizat] o [anonimizat], urmărește îmbunătățirea acestor abilități pentru a fi utilizate mai eficient și totodată sugerează faptul că sportul este probabil la fel de vechi ca dezvoltarea inteligenței umane.

Performanța sportivă reprezintă o [anonimizat]-și pune într-o măsură apreciabilă pecetea asupra fizionomiei spirituale a omului, a personalității sale. Sportul de performanță constituie în prezent obiectul de studiu al diferitelor discipline științifice precum : filozofia, sociologia, economia, psihologia, pedagogia, biologia, biochimia, medicina etc.

În prezent sportul de performanță se transformă realmente într-o unitate de măsură a bogăției sociale și reprezintă un mijloc eficient pentru dezvoltarea armonioasă a personalității și pentru asigurarea resurselor financiare.

Handbalul – [anonimizat], bazat pe viteză de deplasare și de execuție a jucătorilor, cărora le pretinde o [anonimizat], gândire tactică și o perfectă armonizare în cadrul echipei. Primele medalii sunt cucerite de catre fetele noastre care reusau să ajungă campioane mondiale la handbal în 11, iar apoi în 7 jucatoare.

Apoi avea să vină și timpul echipei masculine care reușeste să cucerească primul titlu de campioană mondială în ultimul an de existență a handbalului în 11 jucători. În perioada care a urmat, [anonimizat], argint sau bronz.

De-a lungul timpului handbalul românesc a descoperit o mulțime de talente care au reușit să se afirme și să ridice drapelul până pe ultima treaptă a podiumului. Romania a [anonimizat], bazându-[anonimizat].

[anonimizat] – [anonimizat], care apoi printr-o bună instruire și print-o [anonimizat], chiar și pe plan internațional.

[anonimizat], care poate devini chiar un mod de a trăi, dacă-l [anonimizat]. [anonimizat]. Cu o [anonimizat] individ își poate forma propriile caracteristici, procedee și de a-și realiza visul ajungând la înalța performanță sportivă.

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

1.1. ISTORICUL JOCULUI DE HANDBAL.

Originile jocului de handbal este chiar un subiect cu o dezbatere largă. Un punct de vedere este că a fost inventat în Germania, în secolul al 19-lea, ca un sport în aer liber pentru a ține jucătorii de fotbal în formă, pe timpul lunilor de vară. Handbalul în aer liber era alcătuit din 11 jucători de fiecare parte și a fost jucat pe un teren de fotbal. Acesta a fost în principal jucat cu reguli de fotbal, cu excepția faptului că a fost jucat cu mâinile și era interzisă lovirea mingii cu piciorul. Cu toate acestea, există documente care denotă un joc de handbal, provenite încă din antichitate. Sportul respectiv a fost descris pe o piatra funerară sculptată în 600BC în Atena.

Primul meci al erei moderne, a fost înregistrat în mod oficial pe 29 octombrie 1917 în Berlin, Germania. Handbalul în aer liber a fost ultima dată la Jocurile Olimpice de la Olimpiada secolului al XX-lea. Primul meci internațional înregistrat a fost jucat pe 03 septembrie 1925, în care Germania a învins Austria, 6:3.

O altă dezbatere a fost că, handbalul, un sport apărut la fel ca și baschetul sau voleiul, a fost inventat de un profesor de gimnastică. Doar că acesta nu preda la un colegiu nord-american, ci în Germania. Carl Schellenz (1890-1956) a adaptat, de fapt, jocul de fotbal. Primele echipe de handbal erau formate din câte unsprezece jucători, iar terenul era de dimensiunile celui de fotbal, ceea ce explică și scorurile destul de asemănătoare. Însă ideea lui Carl Schellenz nu era cu totul originală. La sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele două decenii ale secolului al XX-lea existau deja mai multe variante, practicate în Boemia, Danemarca sau Germania.

Fost campion de atletism, Carl Schellenz a gândit handbalul în unsprezece special pentru femei, cărora fotbalul le era mai degrabă interzis. Succesul noii discipline s-a datorat și poziției de profesor la Școala Superioară de Sport din Berlin, deținută de Carl Schellenz. Astfel, viitorii profesori de educație fizică își începeau cariera știind deja regulile și cu gustul pentru acest joc. Devenit foarte popular în Germania, handbalul în unsprezece a fost inclus în 1936 în programul Jocurilor Olimpice de la Berlin, turneu la care a participat și România. Dar abia în 1972 (la München, pentru bărbați) și în 1976 (la Montreal, pentru femei) avea să devină handbalul un sport olimpic autentic.

„Hazena” tradus, jocul cu mingea, a apărut în Boemia la sfârșitul secolului al XIX-lea. Gândit tot pentru echipele feminine, mult mai accesibil acelora care nu aveau posibilitatea de a juca pe un teren de fotbal, handbalul în șapte a fost rapid adoptat de echipele evreiești, care evitau astfel expunerea pe stadioane, fapt ce putea genera reacții negative la adresa jucătorilor. Mult mai spectaculos, presupunând un număr mai mare de goluri, despărțit de arbitrariul climatic, handbalul în șapte s-a impus treptat, astfel încât spre sfârșitul anilor 1960 cel în unsprezece rămăsese o amintire.

Istoria handbalului românesc a început cu un profesor de educație fizică din Sibiu, care a asistat, în februarie 1920, la primul meci demonstrativ de handbal în unsprezece, pe un teren de fotbal din Germania. Mai târziu, comuniștii au încercat să întipărească în mentalul colectiv ideea că „leagănul” handbalului românesc postbelic s-ar afla la Băbici, în județul Romanați, unde activa o echipă de „țărănci-muncitoare” ( Fig nr. 1. ).

Fig. Nr. 1. Echipa de fete de „țărănci-muncitoare”.

În Transilvania, în școlile săsești organizate și administrate de Biserica Evanghelică, educația fizică era o tradiție veche. Profesorii erau adesea trimiși în Germania sau Austria pentru a învăța metodele de predare a gimnasticii și a jocurilor sportive. Întâmplarea a făcut ca în februarie 1920, când Carl Schellenz a organizat primul meci demonstrativ de handbal în unsprezece pe un teren de fotbal, un astfel de profesor să se afle printre spectatori. Așadar, locul de naștere al handbalului românesc au fost școlile din Sibiu la care Wilhelm Binder activa ca profesor.

Primele partide s-au jucat în 1921. Și celelalte comunități de sași transilvăneni sau șvabi bănățeni au adoptat noua disciplină sportivă. În perioada interbelică, handbalul se juca mai ales la Sibiu, Mediaș, Sighișoara, Bistrița sau Brașov, dar și la Lugoj, Periam, Timișoara, mai puțin însă la București.

Tot în anii 1930, un ziarist sportiv avea să relateze despre o partidă demonstrativă de „hazena”, un sport pe atunci nou. Foarte potrivit pentru cluburile feminine, handbalul în șapte a fost repede adoptat de asociațiile sportive membre ale mișcării gimnastice evreiești Maccabi, destul de răspândite în Moldova și Bucovina. Dar „hazena” se practica și la Petroșani, în mediile muncitorești.

Totuși, centrul handbalului românesc a rămas în Ardeal și Banat iar primii mari jucători au fost sași și șvabi. Sighișoara, unde a fost creat în urmă cu câțiva ani un centru olimpic de pregătire, dădea una dintre cele mai puternice echipe. De altfel, în cetatea de pe Târnavă, handbalul era preferat de către profesorii de educație fizică.

Deși în 1936 a apărut și o federație națională de specialitate, handbalul era considerat un sport minor. Până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial s-au jucat totuși șaptesprezece meciuri internaționale, în special contra Germaniei, Austriei și Suediei.

La 2 august 1949, „Scînteia”, ziar din vremea respectivă, anunța printre știrile telegrafice ale unei minuscule rubrici „Duminica sportivă”, că noua campioană națională la handbal masculin era C.F.R. Sighișoara. Știrea ajunsese însă pe dos la București, deoarece nu organizatorii finalei, ci oaspeții, Derubau Sibiu, câștigaseră cu 5-3.

Mult mai mult spațiu era acordat echipei de „țărănci-muncitoare” din Băbici, pe atunci în județul Romănați, ale cărei performanțe în „Cupa Tineretului Muncitor” uimiseră lumea sportivă.

Palmares

Echipa națională de handbal masculin a României.

Campionatul Mondial (în 7 jucători)

medalie de aur în 1961, 1964, 1970, 1974

medalie de bronz în 1967 și 1990

Campionatul Mondial (în 11 jucători)

medalie de argint în 1959

Jocurile Olimpice

medalie de argint în 1976

medalie de bronz în 1972, 1980, 1984

Echipa națională de handbal feminin a României.

Campionatul Mondial (în 7 jucătoare)

medalie de aur în 1962

medalie de argint în 1973 și 2005

medalie de bronz în 2015

Campionatul Mondial (în 11 jucătoare)

medalie de aur în 1956 și 1960

Campionatul European

medalie de bronz în 2010

Turneuri amicale

Cupa Mondială GF

medalie de aur în 2009 și 2010

medalie de argint în 2006 Fig. nr. 2. Medalii Olimpice.

1.2. ACTUALITATEA TEMEI.

Jocul de handbal se află în schimbare și evoluție continuă, nu se poate compara cu handbalul jucat acum zeci de ani.

În ultimul timp evoluția handbalului este mai accentuată ca niciodată, deoarece în fiecare an se aduc elemente noi în mijloacele tehnico-tactice ale jocului, în refacerea organismului după efort, iar măiestria jucătorilor capătă de la an la an nivel foarte înalt. Se poate observa saltul evoluției anual, deși obiectivul principal este jocul cu mingea.

Jocul de handbal, ca și alte sporturi, este foarte complex și pentru ca să te poți număra printre mai marii performiori ai lumii și adică, să atingi punctul maxim al performanței, necesită o aprofundare amănunțită în domeniu și nu numai.

În ziua de azi handbalul de performanță atrage după sine o mulțime de considerente. Performanța înseamnă competiție, înseamnă pierzător și învingător, aceasta bineînțeles ducând la evoluție, la schimbarea mentalității și a modului de pregătire.

Lucrarea de față are ca scop studierea jocului extremei stânga în jocurile oficiale la seniori, pentru a nuanța modalitățile de finalizare și a eficienței lor. Astfel pe baza unor analize și cercetări, s-a ajuns la anumite metode și mijloace potrivite pentru acest sport care dorește să fie în continuă evoluție.

Accentul cade din ce în ce mai mult pe eficiența sportivilor deoarece acest fapt condiționează rezultatul final. Fiecare echipă îți planifica foarte bine meciurile, prin controlarea gradului de oboseală și timpul necesar pentru refacerea sportivilor. În ultimul timp accentul cade pe refacerea cât mai rapidă și optimă a organismului după efort. Efectivul de jucători crește, astfel, rulajul între ei să fie cât mai potrivit, deoarece unele echipe au meciuri la fiecare 3-4 zile în diferite competiții și pentru aceasta trebuie să fie destui jucători de schimb. Ideal este de valori apropiate, pentru a păstra ritmul.

Obiectivul lucrării este de a observa și analiza multitudinea de procedee de aruncare ale extremelor stânga, care sunt cele mai eficiente procedee de aruncare și care sunt cele mai folosite în timpul meciurilor.

Să nu uităm că, handbalul este un sport de echipă și doar printr-un colectiv bine închegat se pot obține rezultatele așteptate. Fiecare post din echipă este caracteristic jucătorului care-l joacă și dacă fiecare parte din întreg își duce la îndeplinire sarcina, de multe ori se va ajunge la rezultatele așteptate și la performanță sportivă. Deși sunt foarte mulți factori care influențează rezultatul final al unui meci, voi enumera câțiva dintre ei: nivelul de pregătire, experiența, vârstă, eficiență, modalitățile de finalizare etc.

Fiecare jucător se diferențiază prin calitățile sale, iar o componentă foarte importantă într-o echipă este antrenorul, care trebuie să omogenizeze colectivul, să-l țină în frâu și de asemenea trebuie să se folosească de toate mijloacele importante în instruirea, creșterea și încurajarea sportivului.

Știința antrenamentului nu se raportează doar la sportivul care se antrenează, sau la antrenor, ci și la condițiile externe performanței sportive: instalații, materiale, echipamente, factori geografici și meteorologici, stare de sănătate etc.

Dacă handbalul este practicat la nivel de performanță atunci atrage după sine considerentul de știința multidisciplinară întrucât împrumută cunoștințe, informații din: pedagogie, psihologie, fiziologie, biomecanică, medicină, sociologie, filozofie, informația și politica sportului, teoria antrenamentului, instalații și echipamente sportive, jurnalism sportiv.

Analizând cele relatate mai sus, lucrarea de față are ca scop studierea modalităților de finalizare și a eficienței în jocurile oficiale de handbal la nivelul extremei stânga la seniori. Doresc să adaug în această perspectivă câteva elemente care ar putea să ajute la îmbunătățirea eficienței în jocurile de handbal, și anume, îmbunatățirea rezistenței fizice și psihologice. Considerând că pe lângă pregătirea fizică și starea psihologică, procedeele de aruncare și eficiența lor, au un rol important când vine vorba de finalizare de pe postul de extremă stângă, astfel mă voi concentra mai mult asupra acestor puncte. Voi încerca să prezint multitudinea de procedee de aruncare ai jucătorilor de pe postul de extremă stângă și care sunt cele mai eficiente. Îmbunătățirea acestor factori vor duce la creșterea spectaculozității jocului de handbal care este în continuă evoluție.

Literatura de specialitate în domeniul handbalului este foarte vastă, precum și cunoștințele antrenorilor și jucătorilor, dar totuși prin această lucrare am încercat să pun umărul într-o mică măsură la o nouă viziune cu scop evolutiv.

1.3. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI.

Așa cum am evidențiat mai sus, am ales tema lucrării: Studiu asupra modalităților de finalizare și a eficienței lor în jocurile oficiale de handbal la nivelul extremei stânga la seniori.

Am ales această temă din dorința de a scoate în evidență eficiența procedeelor de aruncare și care dintre ele sunt cele mai utilizate în timpul meciurilor. Astfel am efectuat pe baza analizei extremelor din 9 meciuri oficiale, tabele și grafice care reprezintă cele mai eficiente procedee de aruncare de pe postul de extremă stângă și care dintre ele sunt cele mai des folosite de către jucători. De asemenea m-am folosit de experiența mea acumulată pe parcursul a 17 ani de activitate în handbal, precum și participarea la cursuri de bază și de specializare în handbal efectuate în cadrul ,,Facultății de Educație Fizică și Sport’’.

Având în vedere rezultatele obținute în urma analizei și interpretării, lucrarea prezintă procedee de aruncări clasice la poartă, cât și procedee deosebit de spectaculoase aparținând celor mai bune extreme stânga din lume. Deasemenea voi prezenta care dintre procedee au cea mai mare eficacitate în înscrierea golurilor de pe postul de extremă stângă. Deasemenea voi relata și modul de executare a unor noi procedee de aruncare, pentru surpinderea adversarului. Acestea aduc un plus când vine vorba de eficiență și spectaculozitate.

Lucrarea are ca scop analizarea extremelor stânga în timpul meciurilor oficiale pentru a putea determina care sunt cele mai frecvente și eficiente procedee de aruncare. Totodată am analizat de ce în unele situații sau faze de joc sunt alese unele procedee în detrimentul altora.

Astfel lucrarea va descrie procedeele de aruncare la poartă de pe postul de extremă stângă și care sunt procedeele de finalizare alese de către extrema stângă în diferite situații de joc, în care se află.

CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1. METODOLOGIA ELABORĂRII MODELELOR DE JOC.

Conceptul de model de joc cunoaște o mare dezvoltare în handbal. Modelul este o construcție sau o „reprezentare fizică, logică sau matematică a structurii unui obiect, fenomen său proces” (Alin Teodorescu,1993). “Obiectul, procesul său fenomenul sunt termeni care se identifică cu noțiunea de “original” forma autentică de manifestare a activității pentru care dorim să contruim un model.” (Dumitru C-E, Ioan Bota, ALDIN 1998).

Modelul de joc are ca scop în a reprezenta, a explica și în a descoperii factorii care au dezvoltat jocul de la original. Astfel modelarea se realizează pentru a descoperii noi criterii de capacitate de performanță. Antrenorul este cel care inițiează planurile de lucru pentru dezvoltarea echipei, pentru a crește calitatea și eficiența planului de antrenament.

Tipul de model de joc pentru handbal este jocul propriu-zis unde antrenorul imita modelul original. În practica se operează cu următoarele tipuri de modele fundamentale:

Model integrativ sau global de joc,

Model de orientare și selecție,

Model de pregătire,

Model de cercetare științifică.

Modelul integrativ sau global de joc este definit prin prisma teoriei sistemelor, jocul propriu-zis este un sistem format dintr-o multitudine de subsisteme între care se realizează o serie de conexiuni (interne – între ele; externe – ele cu mediul extern ambiant), care acționează sinergic spre finalități performanțiale. Așadar v-om reaminti că fiecare subsistem poate fi tratat ca sistem de sine stătător dacă are, la rândul lui, o mulțime de elemente constructive proprii, între care se realizează alte conexiuni. Fiecare sistem în parte poate fi reprezentat printr-un model cu determinare proprie.

De exemplu: Model tactic – Contraatacul – presupune aplicarea principiilor de circulație a mângâi (model teoretic) și a jucătorilor prin tehnică în regim de viteză (model tehnic fizic) și îndemânare, decizie, răspundere, stăpânire de sine și precizie în situația de finalizare(psihomotricitate), aruncarea la poartă (model tehnic), iar prin aceste mișcări, intră în decor indicatori de genul: forță, coordonare și viteză. Astfel se realizează modelarea unei secvențe de joc, globale.

Modelul de echipă:

Se stabilește structura jucătorilor de bază care sunt capabili să dea un randament înalt la fiecare joc și se aleg 2 sau 3 structuri funcționale de atac – apărare – momente fixe.

Se stabilesc jucătorii de rezervă pe posturi. Astfel este ideal să existe jucători de valori apropiate ca să se păstreze un echilibru în schimbări.

Se stabilesc traseele, sarcinile și colaborarea între posturi.

Se stabilesc cerințele comportamentale de nivel formativ.

Modelul de Jucător este variabilă a modelului integrativ și a modelului de echipă. În modelul jucătorilor pe posturi exista patru criterii: aptitudinile ( somatice, funcționale, psihice, motrice, biochimice, psihomotrice etc); Nivelul de pregătire (psihică, tactică, tehnică, fizică și teoretică); Rolul în echipă ( sarcina de joc) și performanțele individuale.

Modelele fundamentale ale jocului

Modelul Tactic pentru atac sau apărare.

Modelul Tehnicii de Joc.

Modelul Capacității Fizice

Modelul Capacității Psihice

Modelul Cunoștințelor Teoretice

Modelul de Ambianță unde intră regulamentul de joc, fairplay-ul, importanța competiției, etc.

Modelul comportamentului performanțial a echipei sau a fiecărui jucător în parte.

Modelul de echipă se referă la structura de bază a echipei. Sistemele de joc caracteristice de atac sau apărare, tactica specifică, combinațiile, tempo-ul de joc etc.

Modelul de jucător se referă la caracteristicile motrice, psihice, părțile puternice și cele slabe, postul caracteristic, acțiunile individuale și elemente tehnice caracteristice.

Modelul de performanță absolută este acel model de jucător care este cel mai bun, care este apreciat de public și de specialiști. Performanțele lor sunt notabile, ei reușind să bată recorduri și să facă diferența în meciurile pe muchie de cuțit. Foarte puțini jucători reușesc să ajungă în top și să devină un etalon al performanței pentru toți ceilalți sportivi.

Modelul de Joc. Un antrenor poatea alcătui un model de joc odată ce a înțeles cu adevărat ce înseamnă acest concept. Dacă antrenorul se documentează intens și înțelege ca planificarea ideală a unui model de joc este la terminarea sezonului competițional atunci este pe drumul cel bun.

Pentru a putea realiza un model de joc eficient el trebuie să analizeze:

performanțele echipei și a jucătorilor,

strategia generală,

eficiența concepției tactice de joc în funcție de sisteme și faze de joc,

părțile slabe și cele puternice,

factorii limitativi și activizatori.

Apoi trebuie să cunoască:

tendințele de dezvoltare a jocului pe plan mondial,

factorii care limitează creșterea capacității de performanță,

modificările de regulament

cunoașterea adversarilor

Alcătuirea unui model de joc se poate realiza și în decursul sezonului dacă un antrenor preia o echipă care are deja la activ câteva meciuri jucate, dar și în această situație este nevoie de o analiză amănunțită pentru a depista ce trebuie schimbat, refăcut sau actualizat.

Elaborarea Modelului într-un mod cât mai obiectiv se vor lua în considerare:

Structura de bază a jucătorilor

Profilul fiecărui jucător pe post

Componentele fundamentale de joc

Modelul de ambianță

Evaluarea comportamentului performanțial.

2.2. MODELUL SOMATIC AL EXTREMEI.

În trecut se punea mare accent pe modelul somatic în funcție de postul jucat. Existau tabele cu însușirile specifice ale jucătorilor de pe postul de extremă. Se făceau teste de alergare și de forță care pe atunci aveau mare impact asupra jucătorilor. În handbalul modern există extreme de la 1.60m până peste 2 m înălțime. Greutatea de asemenea este în funcție de înălțime. Părerea mea este că talentul nu se poate îngrădi prin niște repere ideale. Dealungul evoluției handbalului avem multe exemple de mari jucători care ori nu aveau înălțime, ori nu aveau greutatea optimă, dar totuși ei au reușit să se mențină și de multe ori să se impună printre cei mai mari jucători ai lumii din handbal. Bineînțeles că aptitudinile motrice sunt niște factori importanți și de multe ori fac diferența, dar eu cred că nu se pot pune niște valori într-un șablon, iar dacă un jucător nu are aceste valori ideale, el nu poate ajunge un mare handbalist.

2.3. TEHNICĂ ÎN JOCUL DE HANDBAL.

Tehnica jocului de handbal este reprezentată de totalitatea acțiunilor motrice specifice jocului, ca formă și conținut, făcându-se referire la mânuirea mingii și a mișcării jucătorilor în teren, cu scopul de a da randament maxim în joc.

Formele generale prin care se acționează în mânuirea mingii sunt cunoscute sub denumirea de mijloace de bază ale tehnicii, sau, mai exact elementele tehnicii. Aceste elemente de bază ale tehnicii jocului se pot exprima prin diferite forme variate. Putem să luăm un exemplu: ”aruncarea la poartă” care este un element tehnic cu caracter general, dar ea poate fi făcută sub diferite forme : din săritură, din sprijin de pe sol precedată de pași adăugați sau încrucișați, prin evitare, din plonjon sărit etc.

Formele specifice de exprimare a unui element tehnic se numesc procedee tehnice. Procedeele tehnice, se împart în:

procedee simple,

procedee complexe.

Procedeele simple se compun din poziția inițială din care pornește mișcarea, execuția propriu-zisă și poziția finală a segmentelor participante la mișcare.

Procedeele complexe apar datorită situațiilor mereu schimbătoare din timpul jocului, unde executarea lor impun variații de ritm, de amplitudine, de intensitate în mișcări, de întreruperi ale execuției și, de multe ori, combinații de mai multe procedee executate deodată. Perfecționarea mijloacelor tehnice sunt foarte importante pentru fiecare jucător în parte, deoarece de foarte multe ori toți componenții unei echipe pun umărul la acțiunile de atac și de apărare. Mijloacele tehnice trebuiesc stăpânite foarte bine pentru a crește eficiența, iar ele trebuiesc executate în condiții de mare viteză și precizie pentru a surprinde adversarul. Cu cât aceste mijloace tehnice sunt executate cu măiestrie, spectaculozitatea jocului crește, acestea fiind pe placul publicului. Jocurile oficiale sau cele de antrenament, formează una dintre cele mai eficiente mijloace de verificare a gradului de însușire a procedeelor tehnice și a capacității jucătorilor de aplicare a lor, în condiții concrete de joc Prin joc, sportivii acumulează experiență proprie.

Jocurile oficiale sau de antrenament sunt necesare pentru includerea tuturor elementelor și procedeelor tehnice însușite, într-un conținut tactic creat de antrenor, conturându-se astfel, noțiunea de tehnico-tactică.

Fiecare procedeu tehnic va fi o parte componentă dintr-o fază tactică a jocului de atac sau de apărare, iar virtuozitatea tehnică fără conținut tactic, nu poate aduce rezultate pozitive. Mijloacele tehnicii și tacticii se întrepătrund în cadrul perfecționării jocului. Spre exemplu, tehnica poate fi perfecționată cu ajutorul unor complexe de exerciții cu conținut tactic, după cum și reușită unor acțiuni tactice de mare subtilitate și rafinament, depinde de măiestria tehnică a executantului.

2.4. MODELUL TEHNICO-TACTIC AL JUCĂTORULUI DE PE POSTUL DE EXTREMĂ STÂNGĂ.

În Faza I:

Jucătorul trebuie să anticipeze când trebuie să alerge în viteză maximă pe contraatac pentru a surprinde adversarul,

Explozia de pe loc și alergarea în viteză maximă, odată cu anticiparea mișcărilor, adversarilor pentru a se demarca în cele mai bune locuri din zona lui de acțiune,

Prinderea mingii venite din spate uneori chiar cu o mână, pentru a nu pierde din tempo dacă pasa vine mai în spate sau mai în față.

Alergare de viteză în dribling,

Pasăre în alergare de viteză la cel mai bine poziționat coechipier,

Aruncare la poartă mărindu-și unghiul de aruncare folosind diferite procedee de aruncare.

În Faza a II- a jucătorul trebuie să fie capabil:

Să execute schimbări de direcție în alergare de viteză,

Să paseze mingea către alți jucători demarcați,

Să se demarce cât mai bine,

Să prindă mingea la semicerc cu presing din partea adversarului,

Să speculeze spațiile libere în cazul în care apărătorii nu s-au repliat la timp sau zona temporară este mult avansată,

Să știe jocul pivotului,

Să arunce la poartă din diferite poziții și prin diferite procedee de aruncare.

În faza a III-a extrema trebuie să:

Ocupe postul cât mai larg pentru a lărgi spațiile de joc,

Cunoască bine plasarea fără minge,

Ajute coechipierii la pasăre.

iar apoi faza a IV-a începe odată cu:

Prinderea și pasărea în pătrundere succesivă a porții,

Jocul în jurul pivotului pentru a mării spațiile intre apărători și a face loc pivotului să se demarce,

Angajarea pivotului la sau peste semicerc,

Schimbarea de direcție cu pătrundere spre interior sau spre exterior,

Scoaterea extremei la joc prin învăluire,

Întemeierea paravanului,

Participarea în combinațiile tactice,

Aruncarea la poartă din diferite poziții și prin diferite procedee,

Depășiri 1 la 1 cu apărătorul prin căutarea unui unghi cât mai mare de aruncare,

Demarcarea pe semicerc,

Transformarea extremei pe postul de pivot,

Inițierea aerienelor în anumite situații cheie din joc.

Ieșirea din colț pentru susținerea coechipierilor cu pase în anumite situații delicate din joc.

2.5. PROCEDEE DE ARUNCARE LA POARTĂ.

Jocului de handbal prin dinamicitatea lui a condus nemijlocit la sporirea numărului de procedee de aruncare la poartă. Uni sportivi foarte talentați au adăugat variante noi procedeelor clasice de aruncări, perfecționându-le din punct de vedere tehnic, aducându-le o eficacitate crescută, cu un conținut tactic bine determinat. Datorită tehnologiei din ziua de azi, prin încetinirea meciurilor și reluarea lor se pot observa detalii, din punct de vedere al biomecanicii, unde unele aruncări par că sunt imposibil de executat, dar totuși executate foarte eficient de un număr mic de jucători. Prin urmare, handbalul este un sport evolutiv care ne surprinde de la an la an prin elemente noi și deosebit de spectaculoase. Câteva exemple de aruncări: aruncări efectuate prin zvârlire, prin lansare, prin lăsare și prin împingere.

Conținutul tehnico-tactic al jocului determina că aruncările la poartă să poată fi executate :

de pe loc ;

din alergare ;

din săritură ;

de pe sol cu elan de pași adăugați și de pași încrucișați ;

din plonjon ;

cu pas săltat.

Alături de aceste procedee, care trebuie să se afle în bagajul tehnic al fiecărui jucător, s-au dezvoltat și altele speciale, care îmbină mai multe din procedeele enumerate mai sus. Spre exemplu :

aruncarea prin evitare ;

aruncarea pe la spate ;

aruncarea cu prinderea mingii din săritură ;

aruncările la poartă de pe extreme ;

aruncarea din săritură cu plonjon ;

aruncarea din săritură cu plonjon sărit ;

aruncarea cu fandare, sau cu cădere laterală, pe partea brațului de aruncare.

Procedeele tehnice de aruncare la poartă pot fi clasificate în două categorii principale :

aruncări de la distanță – specifice jucătorilor de 9 m ;

aruncări de la semicerc – specifice jucătorilor de semicerc.

Descrierea principalelor procedee de aruncare la poartă :

Aruncări de la distanță

Aruncarea la poartă din săritură.

2.6. ARUNCĂRILE LA POARTĂ DE LA SEMICERC.

În faza a IV-a a atacului, într-un sistem de joc, jucătorii de semicerc, și anume: extremele și pivoții, ajung în poziții favorabile de aruncare la poartă de care ei trebuie să profite la maxim și să înscrie. Există mulți factorii care se opun înscrierii golurilor din apropierea porții dintre care voi enumera cei mai importanți:

unghiul de aruncare,

unghiul de atac al porții,

timpul de care dispune atacantul înainte de finalizare,

activitatea apărătorilor și poziționarea portarului.

Pentru ca aceste aruncări să fie cât mai eficiente este nevoie ca instruirea acestor aruncări să se facă numai în condiții apropiate de joc, atât sub aspectul relațiilor dintre coechipieri, dintre aceștia și adversari, cât și sub aspectul regimului de viteză tot mai ridicat și a gradului de oboseală crescut.

În funcție de posturile pe care le ocupa jucătorii de semicerc s-au dezvoltat diferite procedeele tehnice de aruncare la poartă, astfel de exemplu, extrema se folosește de diferite variante ale aruncării din săritură.

Desigur, este obligatoriu ca toți jucătorii de semicerc să fie capabili să execute procedeele tehnice de aruncare, specifice postului pe care se găsesc în faza de finalizare. Aceasta presupune că extrema stângă trebuie să poată finaliza și de pe postul de pivot, pentru că de multe ori extrema se transformă ca pivot când se demarcă pe semicerc. Apoi ea în handbalul modern finalizează și de pe postul de inter stânga și de foarte multe ori extremele sunt cele care execută aruncările de pedeapsă de la 7m. Aceste fiind spuse doresc să menționez că un jucător trebuie să fie specialist pe postul său caracteristic de joc.

2.7. PROCEDEE DE ARUNCARE LA POARTĂ A EXTREMEI

STÂNGA.

2.7.1. Aruncarea la poartă din săritură.

Este unul dintre procedeele tehnice de aruncare la poartă obișnuite de pe postul de extremă stangă, cu ajutorul căruia se înscriu multe goluri chiar dacă în momentul săriturii pe deasupra semicercului unghiul de aruncare nu este prea favorabil. Extremă profitând din plin de acei 2-3 metrii din colțul terenului, între linia de afară sau de fund pentru a-și lua elan de săritură. Extremă va face o săritură în lungime spre interiorul careului, pentru mărirea unghiului de aruncare, așezând talpă piciorului de bătaie, paralel cu linia de la semicerc. După o plutire lungă în aer, susținută de piciorul drept, care va fi ridicat în față îndoit din genunchi, urmează o aruncare zvârlită de deasupra umărului. Mai este o variantă de finalizare. pătrunderea pe lângă ultimul apărător, venind dinspre semicercul de 9m. Prima preocupare a jucătorului este să-și calculeze în așa fel elanul și bătaia, încât să nu atingă sau să calce linia semicercului de la 6m. Pentru aceasta este indicat că piciorul de bătaie, în cazul de față stângul, să se așeze cu laba paralel cu linia spațiului de poartă. Această așezare este posibilă mai cu seama atunci când extrema își ia elanul pentru săritură dinspre linia de fund a terenului. Bătaia se execută în lungime și în înălțime, deoarece prin plutirea înainte se mărește unghiul de aruncare. Detenta este un factor important în astfel de aruncări.În timpul săriturii brațul drept, îndoit din cot, se duce deasupra umărului, ținând mingea cât mai ascunsă după corp pentru că portarul să nu-i poată intui aruncarea. Când jucătorul a atins punctul maxim de înălțare, sau chiar de multe ori când este în cădere, biciuiește brațul, și aruncă puternic spre poartă. Bineînțeles că în această situație jucătorul poate alege orice procedeu de aruncare din săritură. Aterizarea se face pe piciorul de bătaie, adică pe piciorul stâng. O primă condiție pentru reușita aruncării o constituie săritura în lungime cu un elan, prin care se mărește unghiul de aruncare, datorită acestui fapt sunt importante antrenamentele care asigură o mai bună dezvoltare a detentei, fără de care nu este posibilă săritură lungă pe deasupra semicercului.

Fig. nr. 3. Săritură de pe extremă stângă – Alin Câmpan.

2.7.2. Aruncarea la poartă din săritură cu ducerea brațului în lateral.

Această aruncare se execută asemănător cu aruncarea din săritură cu singura diferență atunci când jucătorul a atins în punctul maxim de înălțare, extrema va duce brusc brațul în lateral, aproape întins, și va arunca puternic la poartă. Aterizarea se face în general pe piciorul de bătaie.

. Fig. nr. 4. Aruncare cu brațul din lateral – Rune Dahmke / Sursă: http://sportmedia.mk

2.7.3. Aruncarea la poartă din săritură cu bătaie pe piciorul drept.

Acest procedeu tehnic este destul de greu de executat deoarece se pierde precizia de aruncare dacă jucătorul nu reușește să se restabilizeze în aer. Această aruncare la poartă presupune o foarte bună coordonare, detentă și îndemânare. Dacă vorbim aici de extremă stângă care aleargă dinspre semicercul de 9m spre semicercul de 6m făcând tot posibilul să nu-și micșoreze unghiul de aruncare, ea va pune piciorul drept lângă semicerc pentru a executa săritura. Aici este situația mai complicată deoarece se inversează biomecanica normală formată când săritura se efectuează de pe piciorul stâng. În acest timp, jucătorul se află mai mult cu umărul drept spre poartă fapt care încurcă procedeul de aruncare. Din această cauză acest procedeu este greu de executat, deoarece jucătorul este obligat ca odată ce a efectuat săritura de pe piciorul drept să execute o mișcare de rotație și să-și aducă înainte umărul stâng pentru a putea executa procedeul corect de aruncare la poartă. Principalul motiv pentru care extrema alege să sară de pe piciorul neîndemânatic este când nu mai are timp să mai facă un pas, presat de apărător și de semicerc.

2.7.4. Aruncarea la poartă cu boltă peste portar.

Această aruncare este foarte des întâlnită la jucătorii de pe postul de extremă. Atunci când extremă a ajuns într-o poziție favorabilă aruncării la poartă din apropierea semicercului, fie că este vorba de pe postul de pivot sau de pe extremă, când este în săritură observă că portarul este ieșit sau este în derularea ieșirii cu scopul de a închide unghiul sau a bloca brațul, extrema observă acțiunea tactică a portarului și decide să arunce mingea cu boltă peste el. Pentru executarea acestui procedeu brațul jucătorului trebuie să fie relaxat pentru o mai bună precizie.

2.7.5. Aruncarea la poartă a extremei din plonjon.

Tehnica de aruncare este asemănătoare cu aruncarea din săritură. Plusul de care dispune acest procedeu este că înainte de executarea plonjonului, extremă, aflându-se în aer, are posibilitatea să vadă mai mult timp mișcările portarului. Astfel ea va putea întârzia aruncarea și să profite la maxim de acele câteva milisecunde pentru a lua cea mai bună decizie. Plonjonul se poate executa alunecând pe burtă, prin rostogolire, pe o latură sau pe spate. Unii jucători mai talentați care execută plonjonul pe spate, ei se rostogolesc peste cap și se ridică din inerție în direct picioare.

Fig. nr 5. Aruncarea la poartă a extremei din plonjon / Sursă: i.ytimg.com

2.7.6.Aruncarea la poartă a extremei din plonjon de pe postul de pivot.

Tehnica aruncărilor la poartă din plonjon executate de extremă transformată pe postul de pivot a evoluat, pe de o parte, datorită faptului că aceasta ca și pivotul, este nevoită să acționeze de cele mai multe ori în aglomerații de jucători, iar pe de altă parte, pentru că în fața să se află semicercul care nu-i mai permite să înainteze spre a se demarca și spre aș face pașii de elan. Timpul de care dispune pentru aruncare este foarte scurt, adversarii sunt aproape, elanul pentru un alt procedeu de aruncare nu mai este posibil și astfel jucătorului de semicerc nu-i mai rămâne altă soluție decât plonjonul. Numeroasele procedee de aruncare la poartă din plonjon au un fond comun de execuție. Diferențele sunt determinate de utilizarea lor în funcție de poziția atacantului, a apărătorului, de activitatea portarului ș.a.m.d..

Fig. nr 6. Aruncarea la poartă a extremei din plonjon de pe postul de pivot / Sursă: google.com/images

2.7.7. Aruncarea la poartă din plonjon cu cădere în față.

Acest procedeu de aruncare se folosește pentru aruncările de pedeapsă de la linia de 7 metrii dar și pentru aruncările de la semicerc. Jucătorul stă cu fața spre poartă, în poziție stabilă cu picioarele puțin îndepărtate și cu genunchii ușor îndoiți. Atunci când se hotărăște să arunce la poartă, jucătorul se ridica pe vârfuri, împingând totodată și genunchii înainte și duce mingea deasupra umărului drept. Aceasta este faza pregătitoare a aruncării, în timpul căreia centrul general de greutate a corpului cade în interiorul poligonului de susținere. Faza de aruncare propriu-zisă începe prin împingerea accentuate a bazinului în față, antrenând căderea corpului înainte. Mingea rămâne și mai mult în urmă, astfel mișcarea pregătitoare a brațului pentru aruncare se accentuează pentru a forma elanul de biciuire a mingei. După aruncare, corpul cade în față iar șocul produs de contactul cu solul este amortizat cu ajutorul brațelor. Dacă acest procedeu de aruncare se utilizează pentru transformarea aruncărilor de pedeapsă, jucătorul nu trebuie să se grăbească, așa cum este nevoit să o facă în celelalte situații de joc. Singura constrângere sunt cele 3 secunde limitative de timp în care jucătorul trebuie să-și înceapă aruncarea de la fluierul arbitrului. În tot acest timp, jucătorul trebuie să ghicească mișcările portarului și să acționeze rapid în orice unghi de înclinare s-ar afla în timpul în care cade în plonjon în față.

2.7.8. Aruncarea la poartă din plonjon cu cădere laterală de pe pivot.

Dacă extrema se află cu spatele la poartă când este angajat de un coechipier pe postul de pivot, iar aceasta observând că nu mai are timp să se întoarcă cu față spre poartă, ea poate alege să arunce la poartă din plonjon cu cădere laterală. Acest procedeu scurtând timpul de acțiune. Căderea se amortizează prin sprijin elastic pe brațe dacă este cu putință sau se execută din lateral, rulajul pe spate pentru a amortiza inerția căderii.

Fig. nr 7. Plonjon cu cădere laterală. / Sursă: google.com/images

2.7.9. Aruncarea la poartă din plonjon sărit.

De cele mai multe ori extremă de pe poziția de pivot nu are timpul necesar spre a executa mișcările pregătitoare pentru a căpăta suficientă amplitudine. Datorită acestui fapt, prin necesitatea de a asigura forță aruncării și de a se feri de adversar aceasta poate alege aruncarea din plonjon cu cădere laterală prin adăugarea unei sărituri în direcția porții adverse. Plonjonul sărit se execută ca urmare a împingerii puternice a picioarelor în podea pentru a iniția puțină amplitudine. Corpul jucătorul Fig. nr 8. Plonjon sărit. / Sursă: google.com/images

este astfel propulsat deasupra semicercului, paralel cu solul, picioarele pierzându-și contactul cu acesta. Mingea ridicată între timp deasupra umărului, este aruncată la poartă. Aruncarea din plonjon sărit se încheie cu rularea corpului spre dreapta sau

spre stânga, după diminuarea șocului cu brațele.

2.7.10. Aruncarea la poartă din plonjon sărit de pe extremă stangă.

În cazul în care extrema stângă izbutește să primească mingea în pătrundere spre poartă, dar unghiul de aruncare este foarte mic, poate folosi plonjonul sărit, mai ales că astfel poate exclude intervenția regulamentară prin fault a apărătorilor. Extremă execută o săritură deasupra semicercului, cu corpul în zbor aproape aproape paralel cu solul. Mâna dreaptă, în care ține mingea, este dusă mult înainte, timp în care corpul se răsucește în aer, cu latura dreaptă spre sol. La momentul oportun, jucătorul aruncă mingea la poartă, de regulă în colțul lung sau cu pământul printre picioarele portarului pentru că dintr-un astfel de unghi nu prea ai cum să vezi spații libere pe lângă portar, mai ales dacă portarul iese în întâmpinarea atacantului. Viteza de zbor a mingii este determinată de zvâcnirea din articulațiile cotului și a încheieturii mâinii. Această aruncare este grea și nu este foarte precisă deoarece această poziția din aer a jucătorului nu ajută în executarea normală a aruncării.

Fig. nr. 9. Plonjon sărit de pe extremă stangă. / Sursă: pinterest.com

2.7.11. Aruncarea la poartă din stând cu sprijin pe sol.

Aceste aruncări sunt rare de pe postul de extremă stangă. Poate singura situație favorabilă acestui procedeu de aruncare la poartă este doar pentru a surprinde portarul când acesta nu este atent. Astfel se poate folosi aruncarea la poartă cu pas încrucișat sau cu pas adăugat. Acesta este cel mai folosit la aruncările de la 7m.

Fig. nr. 10. Aruncarea la poartă din stând cu sprijin pe sol. / Sursă: psghand.fr

2.7.12. Aruncarea la poartă din alergare cu sprijin pe sol.

Această aruncare este efectuată de către extrema stângă cel mai frecvent pe contraatac când jucătorul dorește să surprindă portarul sau acesta este poziționat greșit în poartă. Aflat în dribling, vârful de contraatac prinde mingea ricosata din sol când se află pe piciorul stâng, iar pe timpul pendulării piciorului drept înainte, mingea este dusă deasupra umărului drept, pregătind aruncarea. Faza de tracțiune a brațului începe odată cu punerea piciorului drept pe sol și pendularea piciorului stâng înainte. Portarul, care se așteaptă la o aruncare din săritură, va fi surprins de aruncarea efectuată instantaneu, de pe piciorul din partea brațului cu mingea. Fig. nr. 11. Aruncarea la poartă din alergare . cu sprijin pe sol. / Sursă: pinterest.com

2.7.13. Aruncări speciale. Aruncare cu efect cu brațul de jos.

Există situații în timpul jocului în care unghiul de aruncare este mic și atunci se apelează la procedee surpriză cum ar fi aruncarea cu efect care necesită un bagaj tehnic destul de dezvoltat pentru a fii foarte eficient. Această aruncare învârtită se execută când jucătorul este în aer. Cea mai eficientă situație este când jucătorul are brațul sus și în ultimul moment decide să arunce învârtită, astfel portarul este surprins de mișcare și nu mai apucă să intervină. Acest efect se execută cu efect spre stânga sau cu efect spre dreapta.

Fig. nr. 12 și 13. Aruncare cu efect cu brațul de jos. / Sursă: google.com/images

2.7.14. Aruncare cu efect cu pământul cu brațul de sus.

Această aruncare este specifică extremelor, este deosebit de grea, iar execuția ei este condiționată de mobilitatea încheieturii mâinii. Scopul este de a surprinde portarul. Această aruncare va avea doar un contact cu solul, iar rotația mingii va face mingea să prindă un efect puternic spre stânga. Când extrema se află în aer cu brațul de sus, executând o mișcare doar din încheietura mâinii și din cot care va da o mișcare de rotație mângâi, care când va lovi solul va prinde efectul spre stânga.

Această aruncare poate fi folosită și pentru aruncările cu efect spre dreapta. Aceste aruncări sunt grele dar foarte spectaculoase.

Fig. nr. 14. Aruncare cu efect cu pământul

cu brațul de sus. / Sursă: google.com/images

2.7.15. Aruncare la poartă, procedeu: Lăsată.

Aruncarea la poartă denumita: lăsată – este un procedeu de aruncare foarte spectaculos care se aseamănă cu bolta. Extremă când este în aer mimează aruncarea în forță spre poartă, timp în care din încheietura mâinii, mingea este lăsată încet pe lângă capul portarului. Este greu ca portar să intuiești o astfel de aruncare dacă este efectuată corect. Fig. nr. 15. Lăsată. – Alin Câmpan.

2.7.16. Aruncarea la poartă din săritura pe la spate.

Acest procedeu de aruncare nu este foarte uzual datorită faptului că este foarte dificil. Totuși sunt destule goluri care se înscriu pe la spate de pe postul de extremă stângă. De multe ori această aruncare se execută deoarece apărătorul destabilizează extrema agățându-l de șoldul drept când aceasta se aflată în aer. Astfel extrema își pierde coordonarea în aer, iar ea ajungând cu spatele la poartă, singura opțiune de aruncare este de a arunca la poartă pe la spate cu brațul pe lângă șold. Acest procedeu este executat în general în fault deoarece nu este regulamentar să agheți jucătorii când sunt în aer.

2.7.17. Aruncarea la poartă pe la spate cu cădere în plonjon de pe pivot.

Procedeul se folosește de către pivot sau a extremei infiltrată pe postul de pivot, atunci când este faultat. Jucătorul nu mai poate să se întoarcă cu fața spre poartă să-și ridice brațul pentru aruncare, astfel alege să arunce la poartă pe la spate cu pendularea brațului pe lângă șold. Aruncarea propriu-zisă poate fi executată prin lansarea pe lângă șold sau prin lansare cu ducerea brațului prin lateral. În timpul aruncării, jucătorul se lasă să cadă pe spate, împingând apoi din picioare în direcția aruncării, sporind astfel forța de aruncare. Datorită impulsului dat de braț și din picioare, mingea este aruncată cu putere, iar corpul jucătorului va cădea pe spate în plonjon sau dacă este agățat, el se va răsuci în jurul axei sale longitudinale, ajungând treptat cu fața spre sol. Aceste situații sunt ușor diferite în funcție de cum este agățat pivotul în timpul aruncării.

2.7.18. Aruncarea la poartă a extremei din aeriană.

Prinderea mingii și pasărea sau aruncarea ei în momentul când un jucător se află în săritură se numește “aeriană”. Jucătorul care primește mingea în timpul când se află în aer poate să decidă să arunce la poartă sau să paseze și el la rândul lui unui alt coleg care se află în aer, aceasta în cazul în care mai mulți jucători doresc să participe în combinație. De obicei aceste pase sunt peste semicercul de 6 m cu scopul de a nu lăsa șansă apărătorilor adverși să intervină în recuperarea mângâi. Aerienele sunt de multe ori alese ca procedeu de aruncare în momentele delicate din timpul meciului pentru surprinderea adversarului său când presiunea rezultatului nu există și jucătorii decid să bucure publicul spectator cu astfel de procedee spectaculoase.

Fig. nr. 16. Aeriană. / Sursă: kempa-sports.com

2.8. PROCEDEE DE FINALIZARE A EXTREMEI PE FAZELE ATACULUI.

2.8.1. FAZA I – IA A ATACULUI – CONTRAATACUL.

Contraatacul este prima armă a extremelor pentru a înscrie goluri. Acestea se mai numesc și “goluri ușoare” deoarece sunt goluri rapide. Contraatacul reprezintă trecerea rapidă a unuia sau mai multor jucători din faza de apărare în faza de atac, pentru a specula cât mai rapid pierderea mingii de către echipa adversă. Acesta este folosit de către orice echipă, neavând importanță sistemul de apărare aplicat, deoarece această fază se bazează pe surprinderea adversarilor care sunt în cursul reorganizării în apărare. Pentru reușita contraatacului este nevoie de capacitatea jucătorilor de a pasa foarte rapid și precis în viteză maximă posibilă. Această fază depinde foarte mult de capacitatea de anticipație a jucătorilor și de experiența lor de joc pentru că fiecare post are traseul lui pe fază de contraatac.

Contraatacul, dacă este bine organizat, va ajuta relativ ușor la înscrierea golurilor, deoarece elimină luptă directă cu apărătorii. Reușita sau chiar nereușita unui contraatac are influențe mari asupra moralului echipelor deoarece după o greșeală pe fază de atac, urmată de o repliere precară, se va transforma foarte ușor în gol, iar în cazul unei ratări a unui jucător pe contraatac poate influența negativ moralul echipei deoarece nu s-a fructificat o situație relativ ușoară de a înscrie. Pentru a specula această fază de joc este nevoie ca jucătorii de atac să fie foarte bine organizați și să fie prudenți prin alegerea celor mai bune situații de a înscrie.

2.8.2. CONTRAATACUL DIRECT.

Această formă de desfășurare a contraatacului este cea mai rapidă deoarece presupune pasarea mingii în mod direct către vârfului de contraatac, care în general este extremă, fie de către un jucător de câmp, fie de către portar. Cele mai multe contraatacuri sunt inițiate de către portari pentru că de cele mai multe ei sunt primii care recuperează mingea și nu sunt deranjați de adversari pentru a lansa contraatacul.

1. Contraatacul direct cu un vârf.

În decursul timpului în care portarul aleargă în recuperarea mângâi, extremă de multe ori anticipează plecarea pe atac sprintând spre centrul terenului. La început, alergarea se realizează în viteză maximă în linie dreaptă, iar apoi extrema tinde să se deplaseze spre linia mediană a terenului, întorcând privirea spre portar pentru a vedea venirea mângâi. Portarul este nevoit să aprecieze corect viteza și direcția de deplasare a vârfului de contraatac, transmițând mingea printr-o pasă directă sau boltită, apreciind corect poziția viitoare a jucătorului pentru ca întâlnirea cu mingea să fie exact la timpul oportun pentru a nu periclita desfășurarea normală a contraatacului. După prinderea mingii venite din urmă de la portar, atacantul va continua alergarea în mare viteză conducând mingea în dribling dacă este nevoie sau își va face pașii pentru a arunca la poartă.

2. Contraatacul direct cu două vârfuri.

Această situație este întâlnită când ambele extreme care aleargă concomitent spre centrul terenului, iar o extremă primește mingea printr-un pas direct de la portar, ea la rândul ei va transmite coechipierului mai bine poziționat printr-o pasă oblică înainte executată de cele mai multe ori din alergare. Cel mai ușor pentru portar este să arunce mingea oblic către o extremă în funcție de poziția lui de recuperare a mingii deoarece pasul este mai ușor de realizat. Această situație este condiționată de poziția apărătorilor care aleargă spre organizarea fazei de apărare.

Cel de-al doilea vârf de contraatac, după ce primește mingea, este nevoit să alerge pe cel mai scurt drum spre poarta adversă pentru a nu fi ajuns din urmă de adversari. El va alege cel mai bun procedeu de aruncare pe care-l va simți în acel moment pentru a înscrie.

3. Contraatacul direct cu două vârfuri încheiat cu o încrucișare.

Dacă în decursul contraatacului în zona de finalizare se află un apărător care ar putea interveni cu un fault, cea mai bună metodă este ca cele două vârfuri să decidă să utilizeze o încrucișare simplă pentru a-l pune în imposibilitate pe apărător să acționeze.

2.8.3. CONTRAATACUL CU  INTERMEDIAR.

1. Contraatacul cu intermediar și un vârf.

În anumite situații din joc portarul nu are posibilitatea de a lansa pasa direct către vârful de contraatac decizând să paseze cu un intermediar liber care de obicei este pe partea opusă față de extremă care este vârf de contraatac. Astfel intermediarul îi va pasa extremei cât mai eficient pentru ca extrema să poată prinde mingea din alergare în viteză maximă. Finalizarea se va executa în același mod ca și la contraatacul direct cu un singur vârf.

2. Contraatacul cu intermediar și două vârfuri.

Acesta se desfășoară exact ca și contraatacul cu un intermediar și un vârf  numai că în loc de un vârf sunt două vârfuri care se desprind, iar cel care primește mingea îi pasează celuilalt pentru a finaliza.

2.8.4. FAZA A ll-A A ATACULUI – CONTRAATACUL SUSȚINUT.

În această fază a atacului dacă jucătorii celui de-al doilea val nu reușesc să aibă o situație clară de a înscrie de la distanță, se va urmări continuarea fazei printr-o angajare a pivotului sau a extremei demarcate pe semicercul de 6m. Această metodă de transformare a extremei pe postul de pivot este foarte bună deoarece extrema stânga poate ajunge într-o situație bună de finalizare. Jucătorul care a izbutit să se demarce pe semicerc și să fie angajat cu o pasă trebuie să profite și să înscrie. Așa cum am relatat mai sus în aruncările de la semicerc, timpul de care dispune este foarte scurt, de aceea aruncarea trebuie să fie executată rapid.

O altă metodă prin care extrema stângă are șansa de a înscrie este din colțul său, deoarece sunt situații în care valul doi atacă succesiv foarte bine dinspre partea dreaptă iar extrema stângă va rămâne cu un unchi foarte bun de aruncare.

2.8.5. FAZA A lll – IA A ATACULUI – ORGANIZAREA.

După desfășurarea contraatacului și a contraatacului susținut și ne ivindu-se nici o situație clară de finalizare pentru extremă sau pentru nici un alt jucător, jucătorul care va avea mingea va da semnalul, liniștind puțin jocul pentru a oferi timp de organizare a atacul prin așteptarea jucătorilor care fac schimbările pe posturi. În această fază extremă stângă își va ocupa postul de extremă și doar în rare situații când apărătorul de pe partea sa nu este atent, se poate furișa în spatele apărătorilor pentru a cere mingea. În această situație jucătorul care calmează jocul trebuie să fie atent să profite de demarcarea extremei prin angajarea ei.

2.8.6. FAZA A IV – A A ATACULUI – JOCUL ÎN SISTEM.

În această fază, denumită și atacul în sistem, echipa se străduiește ca prin folosirea mijloacelor tacticii individuale, dar mai ales colective, să rezistența opusă de apărare și să-și creeze o situație foarte bună de finalizare.

CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII.

3.1. OBIECTIVUL/OBIECTIVELE SARCINILE ȘI ETAPELE CERCETĂRII.

Obiectivul principal al cercetării de față este un studiu asupra modalităților de finalizare și eficiența lor în jocurile oficiale de handbal la nivelul extremei stânga la seniori.

Astfel sunt urmărite toate procedeele de aruncare la poartă a extremelor stânga pentru a putea observa care sunt cele mai des folosite, în ce situații de joc sunt folosite unele procedee de aruncare în detrimentul altora.

Sarcinile cercetării:

– Studierea și analiza bibliografiei centrată pe problematica tematicii abordate cu scoaterea în evidență a stadiului actual de cunoașterea acțiunilor de finalizare la nivelul extremei stânga.

– Sistematizarea procedeelor de aruncare la poartă a jucătorilor specializați pe postul de extremă stângă.

– Determinarea modelului de investigare a datelor prin fișe speciale pentru postul de extremă stângă.

– Organizarea ritmică a întregului proces de cercetare ținând cont de etapele cercetării în curs să se bazeze pe cea anterioară.

– Analiza și interpretarea statistico-matematică a datelor obținute.

– Redactarea lucrării.

Etapele cercetării:

Alegerea temei de disertație.

Stabilirea bibliografiei care au legătură cu tematica cercetării noastre.

Studierea și analiza aspectelor arătate mai sus.

Stabilirea echipelor, jucătorilor ce vor fi observați și a satelor de desfășurare a jocurilor.

Prelucrarea și interpretarea datelor.

Redactarea lucrării și obținerea avizului din partea coordonatorului științific pentru susținere.

3.2. PREMISELE ȘI IPOTEZA/IPOTEZELE CERCETĂRII.

Un studiu care se va baza pe modalitățile de finalizare și a eficienței lor la nivelul extremei stânga în jocul de handbal, ar putea să ducă la construirea unui model actualizat al jocului în atac pe acest post.

Se consideră că, extremele stânga sunt jucători polivalenți, care au în bagajul tehnic o sumedenie de procedee de aruncare la poartă. Aceste procedee, dacă sunt stăpânite foarte bine și dacă sunt alese să fie folosite în funcție de situațiile de joc, atunci se presupune că ele vor aduce o eficiență sporită. Totodată extremele stângă își aleg procedeele de aruncare în funcție de condițiile de joc, de unghiul de aruncare, dacă este jenat în timpul aruncării și în funcție de fazele de joc.

Metodologia lucrării constă în prezentarea procedeelor de finalizare ale extremelor stânga în meciurile oficiale. Astfel lucrarea va descrie procedeele de aruncare la poartă de pe postul de extremă.

3.3. SUBIECȚII ȘI CONDIȚII DE DESFĂȘURARE ALE CERCETĂRII.

Cercetarea s-a realizat pe extremele stânga, Alexandru S. și Câmpan Alin, componenți ai echipei de handbal C.S. Minaur Baia Mare în sezonul 2016-2017 în Divizia A.

Alexandru S. Alin – Vasile Câmpan

Poziție de joc: Extremă Stângă Poziție de joc: Extremă Stângă

Data nașterii: 20.04.1982 Data nașterii: 06.02.1990

Înălțime: 1,82m Înălțime: 1,88m

Greutate: 80kg Greutate: 88kg

Locurile de desfășurare a meciurilor cercetate au avut loc în diferite orașe din România. Acestea le puteți observa în anexe unde sunt prezentate toate informațiile cercetate sub formă de tabele.

3.4. METODE DE CERCETARE.

Exemple de metode de cercetare utilizate în elaborarea acestei lucrări:

1. Documentarea constituie pasul inițial și obligatoriu în orice investigație științifică, este, de fapt, o obligație permanentă cerută de etică profesională a oricărui specialist și presupune parcurgerea și studiul literaturii de specialitate.

2. Observația este cea mai veche metodă de cunoaștere proprie științelor în constituire. Necesitatea actului cunoașterii este urmarea unei probleme puse în legătură cu un anumit sistem și cu fenomenele suferite de acestea. Pentru rezolvarea problemei, mai întâi se impune să obținem informații asupra sistemului care ne interesează. Obținerea informațiilor direct de la sisteme se realizează prin operația de observare. De la atitudinea de observare pasivă se trece la activizarea, conștientizarea, raționalizarea și organizarea observațiilor. Rolul și importanța ei se intensifică odată cu utilizarea experimentului. Ambele metode se completează prin particularitățile lor, alcătuind o unitate ce formează baza metodologică a științei. Observația permite cercetătorului să desprindă anumite fapte remarcabile, cunoașterea acestor fapte conducându-l la o anumită ipoteză în cadrul informației de care dispune. În baza ipotezei enunțate se instituie experimentul propriu-zis care are rolul de a verifica presupunerea făcută și de a sugera, eventual, alte întrebări.

Observația, ca percepție activă, pretinde din partea cercetătorului, o pregătire corespunzătoare care să-i permită să extragă din multitudinea de factori și fenomene numai esențialul. Concluziile pe care le desemnează trebuie să aibă un înalt grad de obiectivitate.

În domeniul nostru de activitate, principalul subiect al observației este omul în mișcare. Deci subiecții sunt observați în:

procesul instructiv educativ;

competiții;

activități de recreere.

Observația este îndreptată, în primul rând asupra comportamentului care poate fi observat în general sau selectiv.

3. Experimentul. În comparație cu observația, este o metodă superioară de cercetare. El cuprinde, în sine, observația, nu o neagă, ci o ridică pe o treaptă superioară, încât creează posibilitatea unor fenomene dinamice, complexe.

Prin experiment se înțelege acea metodă de cunoaștere, în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo și unde vrea el, cu scopul precis al descrierii și sesizării esențelor și legilor lui.

Cunoașterea experimentală folosește observația că o condiție esențială, ca izvor al ipotezelor și ca sursă a informațiilor provenite din provocarea deliberată a faptelor.

Experimentul propune o bază teoretică, reprezentată prin ipoteza conducătoare. O ipoteză neverificată în practică nu reprezintă un adevăr, iar o experiență fără finalitate precisă nu are sens. Experimentul se caracterizează prin posibilitatea de repetare a fenomenului sau procesului în aceleași condiții pentru verificare.

4. Ancheta este cea care ne oferă informații, dovezi din diverse surse, dar experimentul ne oferă probe.

Folosirea metodelor de anchetă este necesară, mai ales în cazul în care ne interesează opiniile, atitudinile și motivele unor indivizi sau grupuri. De exemplu, folosind chestionarul ne putem da seama de preferințele unei clase de elevi în ceea ce privește sportul preferat, sau folosind interviul putem afla opinia unor spectatori în legătură cu o competiție sportivă.

Interpretarea materialist dialectică a fenomenelor psihice ne arată că datele subiective ale cunoștinței individuale nu trebuie să ne conducă la concluzii false cu privire la introspecția, relatarea verbală a rezultatelor ei. Aceste date reprezintă, în fond, rezultatele experienței de viață.

Folosind anchetă în domeniul educației fizice și sportului, obținem relatări privind: stările psiho-fiziologice (senzații, percepții, efort voluntar, manifestări organice, etc.), atitudini, opinii, motive, stări subiective din domeniul cognitiv și afectiv.

Trebuie avut în vedere că relatările sunt afectate de mai mulți factori, printre care: tendința unora de a-și „corecta” trăsăturile personale, din dorința de a apărea într-o lumină cât mai favorabilă, nivelul de cultură, atitudinea refractară la răspunsuri sau pur și simplu refuzul de a răspunde.

5. Metoda statistico – matematică.

Această metodă este folosită ca metodă de calculare și interpretare a datelor culese și obținute.

Analiza rezultatelor este o metodă de apreciere a eficienței metodelor și mijloacelor folosite, a prestației jucătorilor în antrenamente sau jocuri.

Astfel prin aceste metode de cercetare lucrarea va prezenta, chestionare, poze, grafice și tabele cu analiza cercetării.

3.5. DESFĂȘURAREA CERCETĂRII.

Cercetarea a fost făcută în meciurile oficiale.

Sportivii urmăriți au evoluat cel puțin o repriză pe meci pe postul pe care evoluează. Minutele de joc pentru cei doi subiecți urmăriți în 9 meciuri au fost împărțite astfel: Alexandru S. – 293 minute de joc și respectiv Alin Câmpan – 247 minute de joc.

Sportivii au participat cu dedicare de 100% la fiecare meci.

Cercetarea a cuprins înregistrări făcute la meciurile oficiale la seniori din Divizia A. Înregistrările acestor jocuri le puteți găsi la sfârșitul lucrării sunt sub formă de anexe.

CAPITOLUL 4. REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR.

4.1. PREZENTAREA ȘI ANALIZA DATELOR.

Cercetarea a fost făcută pe baza a nouă jocuri oficiale din divizia A în sezonul competițional 2016-2017.

Au fost urmărite aruncările și eficiența lor în timpul meciurilor. S-au urmărit pozițiile, metodele și eficiența aruncărilor la poartă pentru subiecții urmăriți: Alexandru S. și Alin Câmpan.

4.2. INTERPRETAREA REZULTATELOR.

Activitatea echipelor și jucătorilor din timpul meciurilor oferă antrenorului și specialiștilor date concrete, reale despre punctele bune sau mai puțin bune. Ale trebuiesc culese și folosite în așa fel încât să se țină cont și de factorul subiectiv, deoarece evenimentele urmărite sunt influențate de numeroși factori printre care, cum am menționat mai sus, și cei subiectivi. Acțiunile jucătorilor și activitățile echipelor fiind extrem de schimbătoare de la un joc la altul, fapt care le conferă de multe ori un caracter mai mult orientativ.

Recoltarea datelor se face pe protocoale de observație specifice, se prelucrează după metode statistice simple și se prezintă sub formă de tabele și diagrame de structură.

Astfel, în urma prelucrării și interpretării datelor din cele 9 jocuri oficiale observate, au ieșit în evidență următoarele:

Număr de jocuri disputate – 9

Număr echipe participante – 10

Durata totală de joc – 540’

Total aruncări la poartă ale extremelor – 109

Total goluri înscrise de extreme – 85

Total ratări ale extremelor – 24

Total goluri marcate din 7m – 11

Total goluri marcate din săritură – 26

Total goluri marcate din plonjon – 23

Total goluri marcate din pătrundere – 5

Total goluri marcate cu boltă – 11

Total goluri marcate cu efect – 8

Total goluri marcate din aeriană – 1

Total goluri marcate pe contraatac – 10

Total goluri marcate pe fază a II-a – 2

Total pase de gol date de extreme – 14

Eficacitatea extremelor – 78%

În urma obținerii acestor date statistice, pentru a scoate în evidență într-un mod cât mai sugestiv și datele să fie cât mai ușor observabile, s-a apelat la reprezentarea lor prin ajutorul diagramelor de structură.

Diagrama mijloacelor de finalizare a extremelor.

Graficul nr. 1. Mijloace de finalizare a extremelor.

Graficul nr. 3. Procentajele de reușită ale aruncărilor la poartă.

În această diagrama putem observa eficiența șuturilor din cele 9 meciuri urmărite ale celor două extreme stânga.

Din totalul de aruncări la poartă ale extremelor stânga care sunt 109, s-au înscris 85 de goluri, ratându-se 24 de aruncări, ceea ce reprezintă în total un procent de eficiență de 78%.

Tot ce se apropie și trece de 80% în eficiența șuturilor cred că este un procentaj bun pentru postul de extremă stângă.

Graficul nr. 4. Cele mai frecvente procedee de finalizare.

Din această diagramă putem observa procedeele de aruncare predominante la extremele stânga analizate în această lucrare de cercetare.

Se poate observa că aruncările predominante sunt cele din săritură și din plonjon. Aceste procedee de aruncare sunt cele mai folosite de extreme în marea majoritatea jocurilor.

CAPITOLUL 5. CONCLUZII.

Procedeele de aruncare la poartă sunt diverse și multe dintre ele s-au dezvoltat prin nevoia de a marca în situații limită și din poziții grele de a înscrie. Acestea s-au dezvoltat și datorită jucătorilor care au căutat de fiecare dată să surprindă adversarul prin aruncări unice și greu de reprodus. Handbalul este în continuă evoluție și datorită acestui fapt el rămâne un sport deosebit. Sportivii prin antrenamente își dezvoltă personalitatea din jocul de handbal, sub aspectul perfecționării sale fizice, tactice și psihice, în vederea realizării unei capacități optime de performanță.

Performanța sportivă depinde de calitatea materialului uman, de calitatea procesului instructiv – educativ, de capacitatea didactică, metodică și pedagogică a profesorului, de baza materială. Cunoașterea temeinică a specializării și folosirea celor mai indicate mijloace și metode de lucru trebuie să fie firul conducător care stabilește întregul proces de antrenament.

Pentru că pregătirea procedeelor de aruncare să fie cât mai eficiente este nevoie ca antrenorii și profesorii care se ocupă sportivi, să nu-i limiteze, spunându-le că sunt doar câteva procedee de aruncare la poartă care sunt corecte și eficiente, ci trebuie să-i lase să se dezvolte și să se exprime liber pe teren, pentru că astfel putem lăsa handbalul să evolueze. Bineînțeles toate acestea trebuie să aibă ca bază documentația științifică din handbal elaborată de profesori și antrenori care este deosebit de valoroasă. De asemenea antrenorii trebuie să nu se bazeze numai pe experiența proprie, ci să folosească tot mai mult date furnizate de științe ajutătoare, să caute, să învețe, să se informeze continuu, să imagineze exerciții și mijloace prin care jucătorii să-și însușească o tehnică multilaterală, și totuși economică, bazată pe un suport de calități motrice bine dezvoltate și un bagaj cât mai bogat de cunoștințe tactice.

Pe baza rezultatelor obținute în urma interpretărilor statistice, se pot trage următoarele concluzii:

Din totalul aruncărilor la poartă, cele mai multe sunt din plonjon și din săritură. Aceasta denotă importanța acestor procedee de aruncare care sunt des folosite și au un grad înalt de eficiență. Să menționăm că este deosebit de importantă explozia, detenta și viteza pentru extreme.

Extremele sunt alese pentru executarea loviturilor de la 7m, unde au un procentaj foarte bun, de 80% deoarece extremele dețin o gamă largă și bine stăpânite, de procedee tehnice.

De remarcat este și numărul destul de mic de goluri marcate din pătrundere și goluri din sprijin pe sol. În general extremele marchează în medie 1-2 goluri pe meci din pătrundere.

S-au marcat puține goluri pe contraatac, în numar de 10. De obicei extremele marchează multe goluri pe contraatac daca sunt puși în valoare de colegii de echipă.

BIBLIOGRAFIE

Acsinte A., Alexandru E., (2000) Handbal de la inițiere la marea performanță, Editura Media, Bacău.

Alexandrescu D., Tatu T., Ardelean T., (1983) Atletism, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Alexandru E., (2005) Principii ale modelării antrenamentului în handbal, juniori I, Ed. Tehnopress, Iași.

Alexandru E., Acsinte Al., (2005) Handbal, Mijloace de acționare, Ed. Valinex, Chișinău.

Bota I., (1984) Handbal – Modele de joc și pregătire, Editura Sport – Turism, București.

Cercel P., (1980) Handbal – Exerciții pentru faze de joc, Editura Sport – Turism, București.

Cercel Paul, (1983) Handbal – Antrenamentul echipelor masculine, Editura Sport-Turism.

Colibaba-Evuleț D., Bota I. (1998) Jocuri Sportive – Teorie și metodică. Ed. Aldin.

Epuran M. Holdenici, I., Tonița, (2001) Psiholgia sportului de performanță – teorie practică, Edit FEST, București.

K. Ghermãnescu I., (1963) Curs de handbal, E.D.P., București.

K. Ghermănescu I., Hnat V., (2000) Handbal, Editura Fundația ,,România de mâine’’, București.

Kunst I., (1983) Teorie și metodica handbalului, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

Macra-Oșorhean M., Bogdan T., (2003) Handbal – Curs de bază, Editura Risoprint, Cluj Napoca.

Rață G., Rață B.C., (1999) Aptitudinile motrice de bază, Ed. Plumb, Bacău.

Fig. nr. 1.: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/handbalul-romanesc-lungul-drum-catre-legenda

Fig. nr 2.: http://www.cosr.ro/sporturi/sporturi-olimpice-de-vara/handbal

Fig. nr 4.: https://www.google.ro/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fmoldovasport.md%2Fwp-content%2Fuploads%2F2015%2F10%2Fdahmke800-1419617785.jpg&imgrefurl=http%3A%2F%2Fmoldovasport.md%2Fhandbal-2&docid=7Z29xpHR9jc2vM&tbnid=KSgrFCPB6KnIVM%3A&vet=1&w=800&h=600&bih=735&biw=1536&ved=0ahUKEwiVsf62lbHUAhXEtxoKHZAcDwcQxiAIFygC&iact=c&ictx=1

Fig. nr 5.: https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=0ahUKEwjVn66toLHUAhWJPxoKHf1xDv8QjRwIBw&url=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fwatch%3Fv%3DY_5skAFSlPU&psig=AFQjCNGBbdOAoE8cv02GtSFk5tv0pJ5uVw&ust=1497114402263629

Fig. nr 6.: http://www.gettyimages.co.uk/detail/news-photo/julen-aquinagalde-gegen-silvio-heinevetter-handball-m%C3%A4nner-news-photo/585860078#julen-aquinagalde-gegen-silvio-heinevetter-handball-mnner-spanien-picture-id585860078

Fig. nr 7.: https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=0ahUKEwjp-NXQpLHUAhVCxRQKHWXjDa8QjRwIBw&url=http%3A%2F%2Fwww.gettyimages.co.uk%2Fdetail%2Fnews-photo%2Fjulen-aguinagalde-akizu-tobias-karlsson-suede-espagne-news-photo%2F644511692&psig=AFQjCNHNJKXTECz9ZDdlEBpjhCB2Ai3M9g&ust=1497115657084874

Fig. nr 8.: http://www.thw-handball.de/news/weitere/news-artikel/rune-dahmke-ein-waschechter-kieler-jung.html

Fig. nr 9.: https://ro.pinterest.com/pin/468163323744365289/

Fig. nr 10.: http://timeoutmag.com/2015/12/20/gensheimer-injury-shocks-germany/

Fig. nr 11.: https://ro.pinterest.com/pin/389279961518147204/

Fig. nr 12.: http://www.gettyimages.com/detail/news-photo/denmarks-left-wing-casper-u-mortensen-throws-the-ball-news-photo/462668029#denmarks-left-wing-casper-u-mortensen-throws-the-ball-during-the-mens-picture-id462668029

Fig. nr 13.: https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=imgres&cd=&cad=rja&uact=8&ved=0ahUKEwjjwOulnLHUAhUEWxQKHfTrAF4QjRwIBw&url=https%3A%2F%2Fwww.shz.de%2Fsport%2Fhandball%2Fthw_kiel%2Fthw-kiel-marschiert-sieg-auch-gegen-goeppingen-id9525851.html&psig=AFQjCNFT02QT1jjelMtnovQ6g8EtyUZcng&ust=1497111592447076

Fig. nr. 14: http://www.groundshots.de/thw-kiel-mueht-sich-zum-sieg-in-goeppingen-bilder/

Fig. nr. 16: http://www.kempa-sports.com/en/kempa_handball

ANEXE

ANEXA NR. 1.

FIȘA DE ÎNREGISTRARE NR. 1.

ETAPA 3

SÂMBĂTĂ, 24.02.2017

LOCUL: Cluj Napoca

ÎNTÂLNIREA : 18:00 C.S. Univ. Cluj Napoca – C.S. Minaur Baia Mare: 20 – 30

ANEXA NR. 2.

FIȘA DE ÎNREGISTRARE NR. 2.

ETAPA 1

SÂMBĂTĂ, 28.01.2017

LOCUL: Timisoara

ÎNTÂLNIREA : 18:00 SCM Poli Timisoara – C.S. Minaur Baia Mare: 32 – 21

ANEXA NR. 3.

FIȘA DE ÎNREGISTRARE NR. 3.

ETAPA 9

SÂMBĂTĂ, 18.11.2016

LOCUL: Arad

ÎNTÂLNIREA : 18:00 ACS Av. Iancu Arad – C.S. Minaur Baia Mare: 38 – 18

ANEXA NR. 4.

FIȘA DE ÎNREGISTRARE NR. 4.

ETAPA 12

SÂMBĂTĂ, 30.11.2016

LOCUL: Baia Mare

ÎNTÂLNIREA : 18:00 C.S. Minaur Baia Mare – HCM Sighisoara 37 – 20

ANEXA NR. 5.

FIȘA DE ÎNREGISTRARE NR. 5.

ETAPA 11

SÂMBĂTĂ, 26.11.2016

LOCUL: Sibiu

ÎNTÂLNIREA : 18:00 H.C Sibiu – C.S. Minaur Baia Mare 23 – 37

ANEXA NR. 6.

FIȘA DE ÎNREGISTRARE NR. 6.

ETAPA 8

SÂMBĂTĂ, 09.11.2016

LOCUL: Baia Mare

ÎNTÂLNIREA : 18:00 C.S. Minaur Baia Mare – HCM Sighisoara 41 – 23

ANEXA NR. 7.

FIȘA DE ÎNREGISTRARE NR. 7.

ETAPA 5

SÂMBĂTĂ, 14.10.2016

LOCUL: Baia Mare

ÎNTÂLNIREA : 18:00 C.S. Minaur Baia Mare – U Craiova 39 – 19

ANEXA NR. 8.

FIȘA DE ÎNREGISTRARE NR. 8.

ETAPA 2

SÂMBĂTĂ, 17.09.2016

LOCUL: Baia Mare

ÎNTÂLNIREA : 18:00 A.H. Minaur Baia Mare – C.S. Minaur Baia Mare 19 – 41

ANEXA NR. 9.

FIȘA DE ÎNREGISTRARE NR. 9.

ETAPA 13

SÂMBĂTĂ, 11.05.2017

LOCUL: Sighisoara

ÎNTÂLNIREA : 18:00 HCM Sighisoara – C.S. Minaur Baia Mare 35 – 27