Conf. univ. dr. Agata Mihaela POPESCU EUROREGIONALIZAREA – UN CONCEPT PRESANT, CU ORIZONTURI COMPLICATE EUROREGIONALISATION – UN CONCEPT PRESSANT… [601576]

1

2

ISBN 978-973-0-19680 -1

3

Conf. univ. dr. Agata Mihaela POPESCU

EUROREGIONALIZAREA
– UN CONCEPT PRESANT, CU ORIZONTURI
COMPLICATE

EUROREGIONALISATION
– UN CONCEPT PRESSANT AVEC DES HORIZONS
COMPLIQUEES

BUCUREȘTI
2015

4

CUPRINS

EUROREGIONALIZAREA – UN CONCEPT PRESANT,
CU ORIZONTURI COMPLICATE ………………………….. ….. 5
Rezumat ………………………….. ………………………….. …………….. 5
EUROREGIONALISATION – UN CONCEPT
PRESSANT AVEC DES HORIZONS COMPLIQUEES … 6
Résumé ………………………….. ………………………….. ……………… 6
INTRODUCE RE ………………………….. ………………………….. ….. 8
Capitolul 1 POLITICA EUROPEANĂ DE
DEZVOLTARE REGIONALĂ (PEDR). COERENȚE ȘI
SUBTILITĂȚI ………………………….. ………………………….. ……. 20
1.1. Orizonturi de așteptare ale PEDR ………………………….. 28
1.2. Regiuni 2020. Europa regiunilor și regiunile Europei în
dinamica riscului asociat ………………………….. ………………… 30
1.3. Principalele provocări pentru regiunile europene …….. 33
1.4. Sensul și rațiunea conceptului de economie regională . 38
1.5. PEDR contra națiuni? ………………………….. ………………. 45
Capitolul 2 P OLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ
ÎN ROMÂNIA ………………………….. ………………………….. ……. 49
2.1. Configurări și reconfigurări ………………………….. ………. 50
2.2. Caracteristici ale regiunilor de dezvol tare de pe teritoriul
României ………………………….. ………………………….. …………. 65
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………. 72
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. … 77
ANEXE ………………………….. ………………………….. ………………. 79
Anexa nr. 1 PIB pe cap de locuitor în Uniunea Europeană în
2013 ………………………….. ………………………….. ………………… 79
Anexa nr. 2 Agenția pentru Dezvoltare Regională …………. 81

5

EUROREGIONALIZAREA – UN CONCEPT
PRESA NT, CU ORIZONTURI CO MPLICATE
Rezumat

Politica europeană de dezvoltare a regiunilor constituie o
modalitate de corectare a disparităților și de susținere a dezvoltării
durabile . Este o politică a coerenței integrării într -un spațiu al unor
mari proiecte, d ar și al unor efecte dramatice ale vremurilor trecute.
Europa este deopotrivă continentul performanței cognitive,
tehnologice și culturale, un izvor de civilizație modernă, cu valori
ancestrale, dar și un creuzet cu idealuri în așteptare. Unora dintre
idealurile naționale, încă nerealizate pe deplin în toate țările
europene , li se opun idealurile unei construcții europene durabile,
dar încă neresimțite semnificativ ca idealuri -forță în orizontul de
așteptare al oamenilor și al națiunilor europene. Unui proc es încă
neîncheiat – cel al consolidării națiunilor – i se opune un proces
încă neasimilat pe deplin în conștiința devenirii – cel al regiunilor.
Astfel, politica dezvoltării regionale pare a eluda națiunile, adică
statele naționale, care sunt, de fapt, en titățile de bază ale Uniunii ,
sau de a dezvolta și implementa politici și strategii paralele .
Asamblarea acestor componente – state și regiuni –, ambele ca niște
fotografii mișcate, deși realizează suprapuneri și consonanțe,
păstrează încă incertitudini și incoerențe strategice. Dar, cu toate
acestea, proiectul unității europene – proiect viabil și necesar – este
unul care se realizează pas cu pas , iar dezvoltarea regională face
parte intrinsecă din arhitectura interioară a devenirii europene în
epoca globa lizării.

Cuvinte -cheie: politica europeană de dezvoltare regională,
regiuni de dezvoltare, coerență, euroregiuni, agenție de dezvoltare
regională

6

EUROREGIONALISATION – UN CONCEPT
PRESSANT AVEC DES HO RIZONS
COMPLIQUEES
Résumé

La politique européenne de développement des régions est une
modalité de réduire des différences entre des régions et de soutenir le
développement durable. C’est un politique de la cohérence de
l’intégration dans espace des grandes projetés, mais aussi des
certaines effets dramat iques des temps passés.
L’Europe est, en même temps, le continent de la performance
cognitive, technologique et culturelle, une source de civilisation
moderne, avec de valeurs ancestrales, mais aussi un creuset avec des
idéaux en attente. Aux certaines de ces idéaux nationaux encore non
réalisés pleinement dans toutes les pays européenne, on y oppose les
idéaux d’une construction européennes durable, mais encore
incompréhensible comme des idéaux -force sur l’horizon d’attente
des gens et de nations européen nes.
A un processus qui n’est pas encore fini – celui de la
consolidation des nations –, on en oppose un processus que la
conscience de la devienne n’a pas assimilé pleinement, celui des
régions.
Ainsi, la politique de développement régionale semble élud er
les nations, c’est -à-dire les Etats Nationaux, qui sont, à vrai dire, des
entités fondamentales de l’Union, ou de développer et implémenter
des politiques et de stratégies parallèles.
Assembler ces composantes – Etats et Régions – tous les deux
comme d es photos déplacées, même -ci on réalise superpositions et
consonances, garde encore des incertitudes et des incohérences
stratégiques.

7
Mais, en dépit de tout ça, le projet de l’unité européenne – un
projet viable et nécessaire – est l’un qui se réalise p as à pas, et le
développement régional fait partie de l’architecture intérieure de la
transformation européenne dans l’époque de la mondialisation.

Mots -clefs : politique européennes de développements
régionaux, régions de développement, euro -régions, a gence de
développement régionale

8

INTRODUCERE
Continentul european se dorește a fi și a deveni altceva
decât a fost el de -a lungul veacurilor, prin accentuarea
luminilor și estomparea sau uitarea umbrelor. Pentru că, aici,
pe acest pământ deopotrivă binecuvântat și blestemat, s -au
aprins, încă din negu ra istoriei, luminile conștiinței, științei și
dezvoltării durabile și, în același timp, cerul și pământul s -au
umplut de umbrele săgeților luptelor care întunecau soarele, de
focurile bombardelor și de glasul tunurilor care au ucis
milioane de vieți. Euro pa a fost un pământ al luminilor științei
și culturii, dar și un tărâm al celor mai cumplite războaie
(dintre cele cunoscute) care au existat vreodată pe planeta
Pământ. Nici un european din arealul țărilor europene de elită
nu mai dorește și nu mai accept ă ca Parisul, Berlinul, Londra,
Roma și alte strălucite capitale europene să fie bombardate și
distruse. Mulți dintre europeni cred că vinovate de aceste
dezastre omucigașe nu sunt numai oamenii și ambițiile lor
deșarte de putere, bani și influență, ci… și statele, mai precis,
statele naționale, că epoca națiunilor a fost o epocă a
războaielor distrugătoare, a frontierelor ofensive, agresive. De
aceea, Europa, dacă vrea să mai existe sub semnul duratei și să
nu devină un deșert nuclear, este bine să uite de vocațiile ei
belicoase, să -l lase în pace pe zeul Marte și să se reunifice pe
structura marilor ei valori și marilor ei repere politice,
economice, științifice și culturale. Jean Monnet și generația lui
au visat o Europă Unită și prosperă, o Europă a Euro penilor, a
tuturor europenilor, care să fie egali, respectați și fericiți. Unii
au înțeles această Europă Unită ca un fel de Statele Unite ale
Europei, alții au înțeles – și înțeleg și azi mai mult, mult mai

9
mult ca ieri – un fel de federalizare a Europei cu tot ce decurge
de aici.
După război, Europa distrusă a așteptat ajutorul Americii
prospere, al unei Americi care ieșise din război cu 250.000 de
militari mai puțin, dar bogată și prosperă, în timp ce Europa
pierduse peste 40 de milioane de oameni, iar o parte din marile
ei orașe deveniseră ruine. Planul Marshall a contribuit,
deopotrivă, la dezvoltarea economică rapidă a Europei de Vest
și, evident, la prosperitatea în continuare a Statelor Unite ale
Americii. Mai mult, americanii au încurajat reconcili erea
franco -germană și realizarea primelor proiecte de unitate a
continentului european, chiar dacă prin inima Europei de Vest,
adică prin inima Germaniei trecea linia frontului Războiului
Rece, iar continentul european era departe de a visa vreodată că
este posibilă unitatea sa de la Atlantic la Ural. Și nici acum
Europa nu poate visa la așa ceva, pentru că așa ceva ar însemna
divizarea Rusiei și Turciei, singurele state care se întind pe
două continente, adică în Europa și în Asia.
Și totuși, europenii d e Vest au realizat Uniunea
Europeană , la care, iată, au aderat, în parte, și statele din Estul
continentului, foste socialiste. Dar efectele remanente ale
imperiil or de odinioară, lăcomia unora dintre state în
detrimentul altora au făcut ca statele din Eur opa – cel mai
teribil și mai avansat continent al lumii – să fie departe de a
avea același nivel de dezvoltare și aceleași standarde de viață.
Din acest amalgam, nu se poate realiza, cât ai bate din palme, o
entitate de entități, durabilă și prosperă. Unit arul continent
european este, chiar din punct de vedere civilizațional, extrem
de diversificat. Aproape fiecare popor din Europa își afirmă și
își demonstrează propriul său trend civilizațional, propria sa
istorie eroică, unică și irepetabilă, propriile sa le izvoare – și ele
unice și irepetabile – și, mai ales, propriul său drept la
identitate, ca și cum doar el și numai el ar avea drept la
strălucire sub soarele civilizației pământene. Dramele istoriei,

10
nedreptățile și fantasmele sunt atât de mari, încât v a fi nevoie
de încă o istorie pentru a înțelege cât de cât istoria unei lumi –
istoria dramatică și eroică a lumii europene – care s -a plămădit
în eforturile uriașe ale construcției durabile, dar și creuzetele
războaielor, năvălirilor, migrațiilor și catas trofelor de tot felul.
De la rezistența în fața migrațiilor populațiilor războinice din
foaierul perturbator, care se întindea undeva, între nordul Mării
Caspice și Extremul Orient , la Cruciade, de la căderea
Imperiului Roman și a Bizanțului la negura migă loasă a Evului
Mediu, de la Renaștere la Prima Revoluție Tehnico -Științifică
și, în fine, la cele trei Războaie Mondiale – două fierbinți și
unul rece –, Europa a trecut cam prin tot ce a trecut civilizația
pământeană cunoscută până azi. Și, deși a supravi ețuit, Europa
este încă departe de a se fi adunat de pe drumurile sale
presărate cu drame și sânge, cu lauri și morminte, cu vise și
dezamăgiri. Dar de aici nu rezultă că un astfel de ideal n -ar fi
posibil. Rezultă doar că, până acum, n -a fost nici măcar u n
ideal al tuturor europenilor. Și, din păcate, nici astăzi nu se
poate vorbi de un astfel de ideal acceptat de toată lumea și
transformat într -un modus vivendi.
Europa de azi – ca și cea de ieri – este o Europă a
dezvoltării inegale a statelor și regiuni lor, o Europă a
frontierelor amestecate, contestate și foarte greu acceptate. Ar
fi de -ajuns o singură scânteie, ca butoiul cu pulbere istorică
încă nealterată să se aprindă și să redistrugă tot ce încă n -a fost
distrus, dar și tot ce s -a construit între t imp cu atât efort și cu
atâta migală de cei care au crezut într -o unitate a continentului
european.
Situația actuală din Ucraina, reanexarea peninsulei
Crimeea de către Rusia, pretențiile Ucrainei la teritorii care nu
i-au aparținut niciodată (Ucraina nef iind niciodată o țară
închegată și durabilă, cu excepția a 2 -3 ani după Primul Război
Mondial și a perioadei sovietice, ci un spațiu totdeauna
fragmentat și sfâșiat), temerea statelor baltice – aceste perle ale

11
unei civilizații zbuciumate – de o nouă invaz ie rusă (Rusia
fiind interesată și de culoarul strategic baltic, ca ieșire la
oceanul cald), rănile necicatrizate ale Poloniei, ale României,
ale spațiului balcanic nu sunt fantasme, ci realități extrem de
dure, iar redeschiderea faliei strategice Marea Ne agră – Marea
Baltică, ex act prin inima geografică a Eur opei, arată că nu este
de glumit nici cu prezentul, nici cu trecutul. Nu se poate trece
cu buldozerul peste rănile încă nevindecate ale istoriei.
Uniunea Europeană vrea mult și multe. Vrea unitate, da r
o astfel de unitate nu există decât în foarte puține puncte, cele
mai importante dintre ele fiind, de fapt, geopolitice, în sensul
că, provocărilor de mâine nu le poate rezista decât un spațiu
european unitar, organizat, închegat, puternic, performant și
prosper, dar condițiile interne sunt atât de diferite, încât este
extrem de dificil să se poate închega, din fuioarele de nisip
mișcător (care reprezintă condiția celor mai multe dintre statele
europene), un granit european monolitic și indestructibil, ca re
să reziste tsunami -ului geopolitic de mâine, din epoca
globalizării.
Toți europenii știu acest lucru, iar unii îl simt chiar pe
pielea lor, întrucât, în procesul de integrare europeană, unele
dintre statele care au avut șansa să fie primite în comunita te, în
loc să o ducă mai bine și să resimtă umărul puternic al
comunității, o duc mult mai rău, iar șansele de redresare sunt
din ce în ce mai mici. Unul dintre aceste state ajunse la
periferia continentului european este și România noastră,
spațiul în car e trăiește cel mai vechi și cel mai statornic popor
din Europa, cel care a rezistat eroic tuturor vremurilor din
cețurile istoriei până la marile conflagrații mondiale în care și
noi, așa cum am putut, am ținut, cu demnitate și eroism,
frontul…
…În proces ul de trecere de la un regim totalitar la unul
democratic, țara noastră și -a distrus aproape complet industria
petroliferă, industria constructoare de mașini, inclusiv pe cea

12
de mașini agricole, institutele de cercetare, industria ușoară,
industria de apăr are, agricultura, învățământul, infrastructura.
Flota comercială a fost alungată din Marea Neagră și dată
altora pe gratis, într -un proces de privatizare lipsit de orice
noimă, echivalent cu hoția și prostia, șantierele navale de
asemenea , simbolurile țări i au fost terfelite, clanurile mafiote
au prosperat, clasa politică a dat cea mai cumplită lecție de
neprofesionalism și nepatriotism din câte au existat vreodată pe
pământul lui Decebal, puterea discreționară a înlocuit legea, iar
cele mai multe dintre instituțiile democratice s -au caricaturizat
pur și simplu. Nivelul de educație a scăzut dramatic, migrația s –
a multiplicat – câteva milioane de români lucrează în
străinătate, cei mai mulți ca slugi umile, pe câteva sute de euro
–, forța de muncă supercalifi cată a emigrat aproape în
întregime, numărul populației a scăzut în doar două decenii cu
aproape două milioane, infracționalitatea a proliferat,
fenomenul corupției s -a multiplicat.
Cu alte cuvinte, intrarea României în NATO și în
Uniunea Europeană n -a adus nici prosperitate, nici libertate,
nici securitate, ci doar oportunități pentru jefuirea discreționară
a țării de către cine a vrut și cum a vrut și distrugerea
economiei naționale. Umbrela NATO nu a servit pentru
concentrarea efortului pe construirea u nei economii
performante și a unui sistem de securitate integrat în care
România , a șaptea țară ca mărime din Uniunea Europeană , să
fie efectiv o forță modernă, cu o capacitate mai mare sau măcar
egală cu cea de dinainte de integrarea în NATO și în UE, ci ,
dimpotrivă, a distrus tot ce existat înainte, creând dependențe
umilitoare, pe termen foarte lung și de nici un folos.
Nivelul de provocări, pericole și amenințări la adresa
securității (economice, sociale, politice, informaționale,
ecologice, sanitare, educaționale etc.) și apărării țării a crescut
imens, în timp ce vulnerabilitățile la acestea au crescut și ele în
progresie geometrică, transformând țara, prin înstrăinarea

13
economiei, a pământului, a resurselor, infrastructurii și
serviciilor, într -un șva ițer de insecuritate, într -o regiune adusă
la stadiul plugului de lemn, în care au prosperat criminalitatea
organizată, hoția, corupția, voluntarismul, arbitrariul,
incompetența și prostia.
Nihil humani a me alienum puto se potrivește fiecăruia
dintre cei care, unși aleși, s -au prevalat de dreptul de a nu le
lipsi nimic din ceea ce omul josnic are din belșug (lăcomie,
viclenie, aroganță, înșelăciune, egoism, hoție și perversitate). E
drept, unii dintre aceștia sunt azi, în dosarele pe rol ale DNA,
dar recu perarea pagubei imense pe care au produs -o pentru un
secol de acum încolo rămâne o chestiune de viitor, care,
probabil, se va prescrie (sau nu ), dar căile a cestea sunt atât de
încurcate, încât nici Dumnezeu nu le mai poate dezlega. Hoțul
neprins rămâne neg ustor cinstit, iar negustorul, oricât ar fi el de
cinstit, va suporta de -acum încolo, sine die, bănuiala de hoț
neprins.
Europenii vor să facă din Europa cea mai puternică
economie a lumii, să ridice toate statele și toate regiunile la
rang de excelență, fără să înțeleagă că, înainte de a idealiza,
trebuie să existe idealuri comune care să inflameze toate
ungherele continentului, la care inima să vibreze, sufletul să se
înalțe și suspiciunea să dispară. Or, la ora actuală, europenii nu
au nici un ideal com un, nici un orizont de așteptare pentru care
să lupte, pentru care să -și dea viața, pentru care să simtă
umărul celuilalt. Nimic nu -i scoate pe europeni în stradă, nici
măcar lupta pentru combaterea terorismului. Cei un milion de
oameni care au mărșăluit l a Paris sub deviza ”Je suis Charlie”,
solidari cu cei 13 ziariști uciși de teroriștii islamici, au rămas
doar ei, pentru că, alt milion, care nici măcar nu s -a obosit să
facă un marș de zece metri, a scris, ici -acolo, „Je ne suis pas
Charlie”. Între acești a din urmă, se află, desigur și câțiva
români care nu au putut accepta caricaturizarea de către aceeași
publicație a dramei românilor nevoiți să emigreze din țara lor

14
în căutarea unui loc de muncă, pentru a supraviețui acestor
vremuri ticăloase.
Neînțeleas a grabă a globalizării este la fel de stupidă și
de lipsită de ideal ca însăși izolarea existențială din vremea lui
Heidegger, de unde rezultă că marile idealuri din mințile unora
sunt departe de a fi idealuri și pentru omul de rând, nevoit să -și
care tot mai singur, dar tot mai dependent, eul, familia, strada,
istoria și pietroiul prin ceața unor proiecte care mai degrabă
orbesc decât luminează.
Orice ins care -și cară pietroiul său înțelege că epoca
globalizării a început demult și progresează foarte rapi d, dar nu
are aproape nicio legătură cu pietroiul lui. Procesul acesta
numit globalizare sau mondializare este un efect al efectelor
cunoașterii, iar rețeaua din zilele noastre – cea mai mare
realizare a tuturor timpurilor – amplifică acest proces și îl
accelerează. Toți alergăm ca nebunii, conduși de un Mesia
invizibil, printre nodurile de rețea, spre o zonă a entropiei zero,
adică spre înlăturarea oricărei nedeterminări, ridicarea zidului
din „Ce formidabilă harababură” a lui Eugen Ionesco și auto –
orbirea în lumina de dincolo de el. Pentru că entropie zero nu
înseamnă luminare, ci lumină orbitoare, adică moarte. Efectul
final al globalizării poate fi această „moarte orbitoare” sau o
nouă fragmentare, adică o nouă întoarcere în haos. Pentru că
lanțul efecte lor și comportamentul statelor și entităților în acest
marș forțat spre… entropie zero înseamnă, în cele din urmă,
moartea lor sau reconstrucția lor pe alte criterii și în cu totul
alte dimensiuni.
Ca întotdeauna, zonele cele mai afectate de acest marș
spre nicăieri – sub crucea informației, a bunăstării, a libertății și
a cogniției – sunt zonele sărace, zonele cu decalaje foarte mari,
zonele frustrate, zonele care trăiesc sub sceptrul nedreptății
istoriei și sub efectul presiunilor puterii absolute, zonel e în
care, pentru unii, unii sunt totdeauna mumă, iar pentru alții, și
unii și alții sunt totdeauna ciumă, în care DA și NU nu se

15
întâlnesc, nu comunică și nu permit, în nici un fel, scala lui
POATE .
Continentul european face parte pe deplin din această
ultimă categorie. Deși el, acest continent, a creat civilizația
tehnologică și informațională modernă, marile performanțe din
civilizația cunoașterii, tot el menține, de veacuri, prejudecăți și
decalaje, orgolii și fantasme, privilegii și frustrări. Decalaj ele
sunt foarte mari. Atât între regiunile din interiorul statelor, cât
și dintre diferitele regiuni europene transfrontaliere.
Uneori, regiunile sunt înțelese ca părți constitutive ale
statelor, alteori, ele sunt înțeles e ca zone mai mari sau mai
mici, u nele transfrontaliere, care se disting prin dezvoltare
slabă, prejudecăți, decalaje față de restul regiunilor etc. Acest
amestec constituie o foarte mare problemă atât pentru Uniunea
Europeană, pentru politicile ei de orice fel, cât și pentru statele
europ ene.
Sistemul internațional, pe planeta Pământ, se bazează pe
state suverane, este alcătuit din state suverane, chiar dacă
suveranitatea, azi, nu mai este cea din secolul al XVIII -lea, ci
una care se bazează pe interdependențe, este o suveranitate
predomi nant interdependentă . Dar când, în pofida dreptului
internațional, înțelegi acest principiu esențial în funcționarea
omenirii ca pe unul nociv și nesigur și consideri că statul
național – echivalent cu entitatea de bază a sistemului
hominienilor care trăie sc pe planeta Pământ – este vinovat de
toate războaiele și nenorocirile care s -au abătut asupra
omenirii, e greu de spus care ar putea fi rațiunea unor astfel de
afirmații, în afară de aceea de a distruge unele state
neperformante sau prost conduse, în fav oarea altora mai
performante și mai bine conduse. Cam în aceiași termeni
gândeau și unii dintre geopoliticienii începutului veacului al
XX-lea care promovau teoria spațiului vital sau a spațiului de
viață pe seama popoarelor cu resurse, foarte capabile, da r prost
conduse…

16
Cel mai performat continent de pe planeta Pământ este și
campion al zonelor mozaicate, al problemelor nesoluționate, al
decalajelor și efectelor de falie, al vulnerabilităților la
amenințări și provocări de toate felurile. Acest proces de
amalgamare al spațiului european, al populațiilor europene și
sistemelor valorilor europene nu este doar unul firesc, rezultat
din mișcarea naturală a populațiilor, ci și unul accelerat, forțat,
cu efecte în lanț, foarte greu de gestionat și foarte greu
previzibile.
Această amalgamare asimetrică și conflictuală are cel
puțin patru dimensiuni:
– zonele sărace sau slab dezvoltate din interiorul statelor
europene, rămase așa din vremea imperiilor sau din perioadele
imediat următoare, ca urmare a unor politici de dezvoltare
discriminatorii, neglijente sau greșite;
– zonele sărace sau slab dezvoltate transfrontaliere
situate, de regulă, pe fostele falii strategice dintre marile
imperii (Balcani, Caucaz, zona transnistreană);
– zonele delimitate de religii, secte , conflicte etnico –
religioase și alte motive, care se găsesc în multe dintre statele
europene, inclusiv în Marea Britanie, în Italia, în Spania, în
Franța, în Turcia, în Serbia, în România etc.);
– zonele devenite exclusive sau dominate de imigranți,
îndeo sebi de islamiști, situate în unele cartiere din mari orașe
europene, unde domină deja Sharia și în care populația
autohtonă și chiar autoritățile nu au acces de facto sau pur și
simplu evită să se ducă sa, în cazul autorităților, să intervină
acolo.
În afară de faptul că aproape toat e aceste zone sunt sărace
sau slab dezvoltate, ele generează un tip de conflictualitate
endogenă foarte greu de gestionat și favorizează dezvoltarea
unor rețele ale criminalității organizate transfrontaliere și chiar
a unor re țele teroriste.

17
Europa nu este însă indiferentă la aceste provocări și nici
la noile ei vulnerabilități, care sunt din ce în ce mai numeroase
și din ce în ce mai complexe. Dar politicile care se inventează,
programele care se elaborează, strategiile care l e pun în operă
și acțiunile care le materializează nu sunt ușor de înfăptuit, iar
faptele nu sunt ușor de analizat, cunoscut, gestionat și
asamblat.
De la început, trebuie spus că politicile europene de
dezvoltare a regiunilor, conceptele și strategiile c are le însoțesc
și le pun în operă sunt necesare și, într -un fel, prioritare. Dacă
roțile nu au toate obezile și toate spițele la locul lor sau nu le au
deloc, căruța nu se poate urni din loc. Sau, chiar dacă se
urnește, după câteva zeci de metri se va dez membra. E drept,
deocamdată această căruță europeană comună este doar în
construcție. În acest timp, cea veche, formată din țările
occidentale, merge înainte, prin spațiul Shengen și prin alte
spații cunoscute, dar cea comună, care ar trebui să constituie
adevăratul motor al noii configurații europene, poartă amprenta
dulgherului leneș, a rotarului nepriceput și, mai mult, este
percepută de unele state europene drept „cal troian”, al altor
state europene care, în acest mod, vor să dezmembreze unitatea
statelor rezultate din Primul Război Mondial și să -și mărească
arealul, puterea și influenta sau pur și simplu să revină la c eea
ce a fost cândva, chiar dacă epoca aceea este demult depășită.
Conceptul european de dezvoltare a regiunilor dorește să
scoată cont inentul din aceste temeri, fantasme și paradoxuri și
să-l aducă la nivelul de competitivitate și de civilizație pe care
Europa l -a creat și l -a exportat în toată lumea. La urma urmei,
civilizația nord -americană de azi, ca și cea sud -americană și
cea austra liană își au originea pe continentul european.
Efectele generate deopotrivă de conceptul de dezvoltare a
regiunilor și de punerea lui în operă sunt mult mai complexe
decât se așteaptă. Pentru că nu toată lumea vede în acest
concept un lucru foarte bun. Une le cercuri europene privesc

18
acest concept ca un atentat la suveranitatea politică a statelor,
altele ca pe un mod de a realiza ceea ce nu se poate realiza pe
alte căi privind separatismul, fragmentarea sau chiar
distrugerea unor state .
Ar putea exista, de sigur, alternative la regionalizare, în
sensul consolidării statului politic și sprijinirii acestuia pentru
a-și ridica el regiunile. Există însă suspiciunea derapării spre o
competiție neloială între state pentru fondurile europene,
precum și pentru soluț ionarea altor probleme teritoriale sau de
altă natură, la ora actuală înghețate de cerințele solidarității
europene și de alte interese. Războaiele din fosta Iugoslavie,
situația din Caucaz și cea din Transnistria, reconfigurările
geopolitice pe criterii d e resurse energetice și de strategii
emergente de putere și influență, de repoziționare geostrategică
și de parteneriat sunt dovezi că politica regiunilor, ca și alte
politici europene, cum ar fi cea de securitate și apărare, cea de
vecinătate, cea energet ică etc., produc efecte complexe, unele
benefice și necesare, altele nedorite, colaterale și chiar
imprevizibile.
Mai mult, politicile europene de dezvoltare regională , în
pofida pilonului trei al Uniunii, sunt depășite sau puse în
dificultate de imigrați ile masive, de schimbarea structurii
populațiilor, de dinamica fără precedent a acțiunilor teroriste și
rețelelor criminalității grave, de fenomenul corupției, de lipsa
informațiilor necesare, de dificultățile de cooperare, de
insuficiența unor baze de dat e, de imposibilitatea menținerii
inițiativei strategice în combaterea acestor fenomene și de
asigurarea condițiilor necesare pentru elaborarea eră a
strategiilor necesare aplicării politicilor europene de dezvoltare
regională.
La drept vorbind, în lipsa u nor flexibilități și a unor
oportunități coerente, este posibil ca însuși conceptul de
dezvoltare a regiunilor și c el de solidaritate europeană în acest
sens să fie deturnate sau să capete dimensiuni de solidaritate

19
partajată, de solidaritate preferențială sau, și mai rău, de
desolidarizare sau de nonsolidaritate , întrucât, așa cum se
spune „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă”, iar cei
interesați pot deturna unele din fondurile alocate sau chiar
compromite aceste inițiative generoase.
Desigur, inițiativele de dezvoltare oarecum forțată a
regiunilor rămase în urmă sun t un fel de politici și strategii
compensatorii care să permită o solidaritate europeană între și
pentru acele state care nu au atins nivelul de competență
necesar unei integrări eur opene firești și durabile. Dacă nu sunt
însă bine gândite , ci doar lăsate pe mâna birocraților și a celor
care nu înțeleg pe deplin aceste procese, ele pot face mai mult
rău decât bine, aducând, în loc de armonie, suspiciune,
neîncredere și dezbinare.
Este posibil ca însuși conceptul de solidaritate europeană
în politica regiunilor, ca și în celelalte tipuri de politici să lase
loc, nolens, volens, și unei marje de solidaritate partajată , care
să reconfigureze, pe alte grile, decalajele și să le mențină în tr-o
marjă care să permită manipulări interesate.
Credem că politica de dezvoltare a regiunilor, de care se
vorbește pentru prima dată coerent într -un capitol al Tratatului
de la Maastricht, prezintă un orizont de așteptare generos dar
încă tulbure, în ca re revanșarzii văd o oportunitate de
dezmembrare asimetrică a unor state naționale, iar optimiștii
șansa forțării unei solidarități posibile, de rutină, fără idealuri
fulminante.

20

CAPITOLUL 1
POLITICA EUROPEANĂ D E DEZVOLTARE
REGIONALĂ (PEDR). CO ERENȚE ȘI
SUBTILITĂȚI
În cele 28 de state membre ale Uniunii Europene se află
323 regiuni vizate de PE DR. Aceste regiuni nu au acelaș i nivel
de dezvoltare, iar Comisia Europeană, prin Direcția Generală a
Politicii Regionale (DGPR) , și-a propus să soluționeze acea stă
problemă.
O hartă a regiunilor din Uniunea Europeană – termen al
unei coerențe paralele, care, vrând să ajute, complică politicile
de dezvoltare ale statelor membre ale Uniunii – nu arată deloc
foarte bine. Regiunile care se suprapun peste unitățile
administrative ale statelor din Vestul Europei sunt cele mai
dezvoltate și, colorate, cu mici excepții, par cam la fel, în timp
ce regiunile situate în statele din Estul Europei par, aproape
toate, subdezvoltate sau, în orice caz, departe de standardele
europene, fie și dacă se are în vedere un singur indicator: PIB –
ul pe cap de locuitor.
Politica europeană a regiunilor își propune să găsească
acele soluții care să reducă decalajele dintre acestea, în
principal printr -un transfer de resurse de la regiunile ce le mai
dezvoltate către cele care au nevoie de ajutor , dar și prin
alocarea de fonduri europene în acest sens (fonduri care se
colectează, prioritar, tot de la regiunile și de la statele bogate) .
Este o politică generoasă, de coeziune și solidaritate, care
vizează, în final, realizarea unui spațiu european integrat, elevat

21
și prosper, lăsând pentru istorie evenimentele, împrejurările și
dramele care au mozaicat atât de accentuat continentul nostru.
Tratatul de la Lisabona se preocupă mai îndeaproape de
aceste regiuni vizate de politica europeană de coeziune și are în
vedere următoarele tipologii zonale: zone rurale; zone în care
se operează o tranziție industrială; zone afectate de un handicap
natural sau demografic grav permanent.
Politica europeană de dezv oltare a regiunilor se
concentrează pe trei mari obiective -cheie: convergență,
competitivitate regională, cooperare între teritoriile europene .

Convergența presupune, în primul rând, reducerea
disparităților dintre diferitele regiuni, îndeosebi în ceea ce
privește dimensiunea financiară și economică, adică a
deosebirilor mari dintre acele zone în care PIB -ul pe locuitor
este mai mic de 75 % din media europeană și cele în care PIB –
ul este de câteva ori mai mare . Convergența are, în structura sa
de rezistenț ă, un efort de cunoaștere, de înțelegere și de
solidaritate, un orizont de asamblare a valorilor și de
armonizare semnificativă și dinamică a intereselor, chiar dacă
discrepanțele sunt mari și liniile -forță de conexiune minime sau
chiar absente. Presiunile secolelor de conflicte, războaie și
separatisme de tot felul nu sunt doar remanente și
nesemnificative, nu sunt doar amintiri neplăcute sau fantasme,
ci și realități și efecte ce vin dintr -o memorie colectivă foarte
grav afectată de dramele trecutului, di n hărțuirea prezentului
prin crize de tot felul și din percepția destul de confuză a
viitorului. Realitățile cooperative, societatea de consum (care
se cere cât mai repede înlocuită cu o societate a cunoașterii),
fizionomiile de rețea și presiunile financi are – cele care aduc
istoria în ponoare – nu pot estompa efectele umbrelor, chiar
dacă creează noi exigențe, noi perspective, noi tentații și noi
orizonturi de așteptare. Existențialismului de odinioară, din
vremea lu Heidegger și Jaspers, prin care omul e ra un fel de

22
aruncat în lume, uitat și înstrăinat, i se opune expansionismul și
centrismul de astăzi, consumatoristul , camătă rismul oficial și
sufocarea financiară și informațională a omului , cu și prin
efectul de rețea , scoaterea din umbră și situarea lui în văzu l
nevăzut al unei lumi invizibile în și ploile acide ale razelor
nocive și luminilor întunecate. Carpen Diem pare filosofia
acestor vremuri, dar fantasmele istoriei și orizonturile
neliniștite regenerează un nou existențialism, de data aceasta
centrat pe globalizare și pierdere a intimității și identității.
Acestei realități, Uniunea Europeană încearcă să -i impună noi
politici de recuperare a regiunilor și estompare a diferențelor,
prin cunoaștere, solidaritate și acțiune, dar și printr -un
managemen t corespunzător și performant al convergenței,
îndeosebi pe piloni statistici și financiari.
Potrivit statisticilor Euro stat, România și Bulgaria au
avut, în 2013, cel mai mic PIB pe cap de locuitor din cadrul
Uniunii . Și în ceea ce privește PIB -ul pe ca p de locuitor
exprimat în puterea de cumpărare (paritatea puterii de
cumpărare standard – PPS), Bulgaria și Ro mânia se află cam la
jumătate față de media europeană la acest indicator. În 2013,
consumul individual efectiv (AIC) pe cap de locuitor exprimat
în PPS a fost, în Bulgaria, de 49%, iar în Luxemburg de 139%.
În același an, la acest indicator, România a realizat 57%, în
creștere cu două procente față de anul precedent , dar tot în zona
foarte săracă a Uniunii .
Iată, mai jos, graficul cu cele opt țări care realizează un
PIB pe cap de locuitor de 47 -70% din media europeană:
Bulgaria 47 %; România 54 %; Croația 61 %; Letonia 67 %;
Ungaria 67 %; Polonia 68%; Estonia 72 %; Lituania 74 % și cu
primele opt țări care se situează p este media UE: Finlanda
112%; Belgia 119%; Germania 124%; Danemarca 125%;
Irlanda 126%; Olanda 127%; Austria 129%; Luxemburg 264%
din media europeană.

23

050100150200250300Bulgaria
România
Croața
Letonia
Ungaria
Polonia
Estonia
Lituania
Media UE
Finlana
Belgia
Germania
Danemarca
Irlanda
Olanda
Austria
Luxemburg
Figura nr. 1 Situația celor 8 țări situate pe ultimele locuri în ceea ce
privește PIB -ul pe ca p de locuitor, c omparativ cu primele opt țări care se
află în vârful PIB pe cap de locuitor din UE
(În realizarea acestei diagrame au fost folosite datele de la Eurostat,
prezentate în Anexa nr. 1)

După cum rezultă din această diagramă, cele opt țări cele
mai sărace sunt, toate, sub jumătate din PIB -ul european pe ca p
de locuitor , iar cele mai bogate opt țări se situează deasupra
mediei europene, Luxemburgul realizând 2 04,6 față de
următoarea clasată – Austria – în ceea ce privește PIB -ul pe cap
de locuitor. Din tre primel e opt țări , lipsesc Franța, Marea
Britanie și Italia, țări cu un potențial deosebit. Desigur,
ridicarea țărilor sărace (mai exact, sărăcite și prost conduse) nu
se poate face pe seama Luxemburgului, dar țările bogate din
UE, îndeosebi regiunile cele mai bo gate ale acestora, contribuie
efectiv la ameliorarea acestei situații, ceea ce ar putea, în timp,
să denatureze obiectivul convergenței în unul al divergenței,
întrucât, într -o societate în care bogăția, bunăstarea și
securitatea sunt scopuri supreme, nimă nui nu -i convine să
finanțeze sărăcia.
În Anexa nr. 1 , se prezintă PIB -ul european pe cap de
locuitor în 2013 în țările membre ale UE

24
Competitivitatea regională este, poate, singurul obiectiv
care nu se bazează pe solidaritate, ci pe creștere competențelo r
regiunilor. Or, se știe, regiunile nu pot avea competențe în sine,
iar UE nu poate sprijini aceste regiuni, oricât de porniți ar fi
unii dintre arhitecții actuali ai UE împotriva națiunilor, decât
în, prin și cu sprijinul efectiv al statelor de drept. Or situarea
obiectivului competitivității regionale în afara competitivității
naționale a statelor din care fac parte aceste regiuni pare bizară ,
fie și datorită faptului că și statele contribuie, prin bugete
proprii, la finanțarea regiunilor de dezvoltare d e pe teritoriul
lor. Încurajarea competitivității regionale din perspectivă
națională și , în același timp, europeană este în să cu totul
altceva, întrucât politicile naționale și cele europene în ceea ce
privește dezvoltarea unor regiuni sunt sau par a fi b enefice.
Rămân însă cel puțin două întreb ări importante : De ce aceste
regiuni nu corespund cu diviziunile administrative ale statelor?
Nu cumva această nouă partajare a teritoriului european va
genera noi provocări greu de gestionat, sau, mai degrabă, va
degenera în noi vulnerabilități, ca efect al slăbirii coeziunii
statelor și transferului de suveranitate către structuri
suprastatele neagrea te de populații, de națiuni și de culturile
milenare ale unora dintre statele europene?
Desigur , există destule răspunsuri , omenirea nu duce
lipsă de așa -ceva, întrucât argumente pro sau contra sunt câte
minți există și sunt dispuse să le caute și să le formuleze . Dar
epoca națiunilor nu a ajuns încă la limita maximei competenț e
și nu a intrat în cea a incompetenței. Și, de aceea, forțarea notei
în ceea ce privește politicile regionale – un fel imixtiune
europeană în treburile statelor, dar cu concursul și prin
mijloace le acestora – poate să genereze noi situații conflictuale
și noi evoluții imprevizibile și periculoas e. Există deja politici
și strategii subversive din partea unor grupuri de interes și a
unor grupuri revanșarde care doresc divizarea sau distrugerea
unor state. Explozia din Ucraina (stat care nu face parte din

25
Uniunea European ă, dar care aspiră, într -un fel, prin opțiunea
majorității populației, îndeosebi prin cea a regiunilor din vestul
Ucrainei, spre integrare europeană) a arătat care este, de fapt,
realitate a în zonele de falii strategice generate de imperiile de
odinioară, de politicile expansioniste, de dominare și dictat.
Aceste politici, chiar dacă sunt serios diminuate de puterea
financiară, haotică și conflictuală, nu și -au uitat încă
orizonturile de așteptare. De asemenea, implozia Iugoslaviei de
la finele mileniului doi arată că identitățile nu pot fi nici
amestecate, nici distruse.

Cooperarea teritorială europeană este un obiectiv cel
puțin interesant și necesar, dar și un concept care are în
conținutul lui o antinomie. Pe de o parte, scopul Uniunii
Europene este realizarea acelei unități econ omice, politice,
sociale, cognitive și teritoriale care să asigure valorificarea
eficientă a întregului potențial și regenerarea, pe criteriile
unității și identității, a unei cogniții care să continue tradiția
europeană, aceea de a fi , ca întotdeauna, în vârful competiției
mondiale . Pe de altă parte, UE are nevoie de o cooperare
transfrontalieră funcțională , care să asigure un management
eficient al frontierelor, transformându -le, treptat (și chiar forțat)
din linii sau zone care, vreme îndelungată au sepa rat și au opus,
în linii care să identifice, să unească, să coaguleze și să
integreze în același concept și în același areal spațiul european
sau cel puțin pe cel al Uniunii Europene.
Uneori, acestui concept de largă deschidere, i se opun
istoria, identit ățile nefinisate, entitățile care nu doresc să
dispară prin unificare , revanșarzii și, evident, rețelele
criminalității organizate transfrontaliere , care urmăresc să
valorifice acest concept în interes propriu, dar care, în cele din
urmă, va duce la distru gerea oricărei identități sau la includerea
lor, ca surse, în rețelele controlate de mafie și de lumea
interlopă.

26
Uniunea Europeană are de luptat cu identități, entități,
complexe și complexități, fantasme, resentimente și
incertitudini care se opun unităț ii, nivelării și lipsei de ideal. De
aceea , cooperarea teritorială – exprimat ă, între altele , și prin
filosofia pilonului trei : administrație și securitate internă și
materializat în crearea spațiului Shengen – trebuie înțeleasă ca
un mecanism de construcț ie a integralității europene, chiar dacă
un astfel de obiectiv nu se poate realiza doar prin fixarea unor
coordonate și impunerea unei voințe. Nu se poate trece cu
buldozerul , fie el și european , peste grădinile delicate
construite de identitățile europene în toate ungherele
continentului timp de mii de ani . Este nevoie de altceva: de
cunoaștere, respect, apă, soare, răbdare și flori.
Pentru dezvoltare a regiunilor, UE a creat trei categorii de
fonduri importante: fondu l europe an de dezvoltare economică
regională (FEDER); fondu l social europe an (FSE); fondu l de
coeziune .
Fondu l europe an de dezvoltare economică regional
(FEDER) este, poate, cel mai important și vizează, așa cum îi
este și denumirea, dezvoltarea economică armonioasă a tuturor
regiunilor, coeziu nea economică și, pe această bază, și socială a
Uniunii. Acest lucru se realizează prin efortul economic și
financiar solidar al UE și al statelor care compun Uniunea de a
corecta dezechilibrele regionale. Acest fond este sunt destinat
pentru realizarea tu turor celor trei obiective ale PEDR și
vizează modernizarea economiilor respectivelor regiuni,
diversificarea structurilor economice, valorificarea
potențialului existent, dezvoltarea durabilă și crearea unor
locuri de muncă necesare, bine retribuite și du rabile.
Fondul social european (FSE) vizează, în general,
sprijinirea oamenilor și a societății. Acest fond asigură
actualizarea și modernizare a întreprinderilor, pregătirea
continuă a personalului, integrarea socială a persoanelor
defavorizate, perfecțio narea învățământului și a sistemelor

27
educaționale, precum și realizarea infrastructurilor necesare și
modernizarea celor care deja există . Acest fond este destinat
proiectelor ce țin de convergență și de competitivitate
regională.
Fondul de coeziune este folosit îndeosebi pentru
protecția mediului și a rețelelor europene de transport. De acest
fond beneficiază statele Uniunii Europene al căror PIB pe
locuitor este sub 90% din PIB -ul mediu al UE. Este vorba de
cele 12 state europene care au aderat la Uniune după 2004, la
care se adaugă Portugalia, Grecia și temporar Spania.
Desigur, în folosirea acestor fonduri sunt implicate nu
doar regiunile și structurile care pun în operă acest proiect, ci și
statele în cauză, întrucât ele sunt cele care, într -o formă s au
alta, în pofida acelor aspecte controversate ale politicii
europene de dezvoltare a regiunilor, beneficiază de efectele lor
pozitive și suportă efectele colaterale. Dar, orice s -ar spune,
această politică are, cel puțin în intenție, un scop integrativ, de
convergență, și nu unul dezintegrativ, de divergență.
La baza oricărei dezvoltări se află, cum bine se știe,
cultura acelei entități, modul în care aceasta se înscrie și se
asamblează în cultura europeană și universală, coerența și
consonanța culturală , cunoașterea , ca proces complex și
durabil, și dezvoltarea economică. Aceste componente sunt
foarte importante și, pentru a susține o construcție durabilă,
trebuie să se armonizeze în permanență, într -un spațiu
ontologic și gnoseologic dinamic și complex, dar cu repere
clare, inconfundabile, singurul în măsură să genereze valori
consistente și nedepreciabile. Măsurile care se iau pentru
dezvoltarea economică – foarte necesare și complicate – nu au
efectul scontat dacă zona respectivă nu încadrează efortul
economic și financiar într -o cultură economică și socială
consistentă , într -un nivel elevat al cogniției, înțelepciunii și
managementului performant.

28
Regiunile care compun Uniunea Europeană, ca și
unitățile administrative ale statelor, nu sunt omogene, ci ,
dimpotrivă, destul de eterogene, diferențele dintre ele fiind încă
foarte mari. Cea mai bogată regiune , în sens economic, este cea
a Londrei , cu 290 % din media produsului intern brut (PIB) al
UE pe cap de locuitor, iar cea mai săracă este cea situată în
nord-estul României , cu 23 % din media UE , ceea ce înseamnă
(în Regiunea de dezvoltare Nord -Est din țara noastră) 6.900
euro pe cap de locuitor.
Desigur, valoarea unei regiuni nu constă numai în
procentajul care -i revine din PIB -ul european sau în averil e
oamenilor bogați care se află acolo, dar civilizația actuală a
planetei are ca suport nu doar titlurile de cărți pe care
intelectualii și pe trec în CV, ci mai ales consistența materială
și financiară, nivelul de dezvoltare economică, tehnologică,
inform ațională și, pe această bază, și cognitivă.
Europa modernă este Europa bogăției, stabilității,
coerenței, culturii și cunoașterii. De aceea, diferențe uriașe
dintre diferitele regiuni nu po t fi lăsate așa. Vremea periferiilor
sărace a trecut sau, în orice caz, este și trebuie să fie sortită să
treacă . Uniunea Europeană își propune să iasă pentru totdeauna
dintr -o conflictualitate endogenă extrem de periculoasă (pe
teritoriul ei s-au desfășurat două Războaie Mondiale și un
Război Rece , care a fost tot un Ră zboi Mondial ), iar acest
obiectiv politic și strategic major nu poate fi realizat decât prin
efort comun, coerență și solidaritate .

1.1. Orizonturi de așteptare ale PEDR

Noua politică europeană de dezvoltare regională (PEDR)
a Uniunii Europene pornește de la marea diversitate a
regiunilor europene și se bazează pe capacitatea Uniunii și pe
potențialul acestor regiuni de a păstra și valorifica potențialul
de care dispun, de a promova un management corespunzător și

29
benefic al diferențelor, de a înlătura discrepanțel e și decalajel e,
de a cultiva consonanțel e și de a valorifica șansele și
oportunitățile. Se pornește la drum de la o Europă inegală, cu
mai multe viteze, cu mai multe drumuri (foarte diferite până în
prezent), cu mai multe culturi, dar cu o sing ură civilizație care
nu a reușit încă să -și armonizeze nici șansele, nici adevărurile,
nici interesele. Astăzi, 43 % din venitul economic și 75 % din
investițiile în cercetare și inovare se concentrează pe zone care
însumează doar 14 % din teritoriul euro pean, într -un fel de
pentagon economic european, ale cărui vârfuri le reprezintă
Londra, Hamburg, München, Milano și Paris. Recentele aderări
la Uniunea Europeană au accentuat și mai mult decalajele deja
existente. Luxemburg, cel mai bogat stat european, e ste de
șapte ori mai bogat decât una dintre țările europene mari,
România , dar care se află pe penultimul loc în Uniune în ceea
ce privește veniturile, PIB -ul și nivelul de trai (pe ultimul loc
fiind vecina noastră, Bulgaria). La nivel regional, decalajele
sunt și mai mari.
Preocuparea lichidării decalajelor uriașe dintre regiuni se
manifestă în toată lumea. De altfel , UE a luat în calcul, în
politica regiunilor, nu doar realitățile de la noi, de pe continent,
ci și modelul economiilor în plină dezvoltare, cum sunt
economia Chinei și cea a Indiei. În țări foarte dezvoltate, dar cu
o altă istorie și o altă filozofie a raporturilor dintre regiuni și a
respectului muncii în general, cum sunt Statele Unite și
Japonia, decalajele între regiuni sunt nesemnificativ e.
Politica regională europeană pune în operă un concept de
solidaritate. Chiar dacă Uniunea Europeană nu poate ieși,
deocamdată, dintr -un areal de „solidaritate interesată”, de
„solidaritate conjuncturală”, de „solidaritate oportună” sau de
„solidaritate partajată”, cu mai multe viteze și pe mai multe
niveluri, conceptul ca atare câștigă teren. Întărirea coeziunii
economice, sociale și teritoriale prin reducerea decalajelor de
dezvoltare între regiunile sale este un obiectiv fundamental al

30
UE, stipulat și în tratat ele sale . Mijloacele financiare alocate
atingerii acestui obiectiv au reprez entat mai mult de o treime
din bugetul UE pe perioada 2007 -2013.
Investițiile se concentrează pe regiunile sărace, dar
politica de coeziune se dorește a avea un impact mu lt mai larg
și mai direct asupra competitivității europene în general.
Europa nu se poate ridica decât prin regiunile ei și, evident,
prin statele ei , iar regiunile se cer cumva redefinite nu doar pe
criterii politice, etnice, culturale etc., ci și pe crit erii
economice. O Europă solidară nu este nici o Europă solitară,
dar nici o Europă a discrepanțelor și partajărilor. Solidaritatea
europeană vine, acum, dintr -un concept de construcție și
integrare.
Șansa Uniunii Europene, în această lume concurențială și
conflictuală, în care bătăliile pentru piețe și resurse se anunță
din ce în ce mai grele și mai sofisticate, este strict legată de
integralitatea continentului, de puterea lui, care nu este o
simplă însumare a puterii părților sau statelor care o compun , ci
una integrată emergentă . Fără a ieși din actuala arhitectură a
lumii, în care singurul subiect de drept internațional este statul,
Uniunea Europeană trebuie să devină , în timpul cel mai scurt
posibil , o entitate de entități, în care tot ce este valoros să
contribuie la creșterea puterii, stabilității, capacității și
capabilității continentului.
Or, acest obiectiv nu se poate realiza decât cu state foarte
puternice și cu toate regiunile situate la un nivel de dezvoltate
optim, absolut necesare pentru a le asigura forță , coerență,
stabilitate.

1.2. Regiuni 2020. Europa regiunilor și regiunile Europei
în dinamica riscului asociat

Economia mondială are din ce în ce mai mult un caracter
imprevizibil, datorită, în principal, turbulențelor financiare și

31
economice actuale.1 De aceea, se pune, în mod legitim,
întrebarea: În ce măsură politicile comunitare sunt adaptate
provocărilor cu care se vor confrunta regiunile europene în
anii următori și ce rol vor avea aceste politici pentru a le
releva și contracar a? Desigur, întrebarea uită de statele care
fac parte din Uniunea Europeană, de națiuni, de aceste entități
civilizaționale, ca și cum ele n -ar exista sau n -ar fi importante
în soluționarea acestor provocări.
Comisia Comunităților Europene a identificat, î n 2008 , și
a supus dezbaterii publice un număr de patru provocări
importante care ar putea viza regiunile europene.
– mondializarea , ca motor al progresului științific și
tehnologic în societatea cunoașterii, dar care solicită în
permanență capacitatea ac estor regiuni de a se adapta
schimbărilor structurale și de a gestiona efectele sociale ale
acestora;
– evoluția demografică , cea care va modifica structura și
echilibrul societăților eficacitatea economică și echilibrul
intergenerații, la care se adaugă p resiunea migratoare uriașă și
extrem de fluidă;
– incidența schimbărilor climatice asupra mediului
Europei și societății , care se află în centrul agendei europene;
– resurse energetice sigure, durabile și competitive,
limitarea emisiilor toxice etc.
Se con sideră că toate aceste provocări și altele care nu au
fost formulate aici vor avea un impact important asupra
dezvoltării durabile în anii următori.
Documentul pus în dezbatere publică și -a propus să
exploreze efectele regionale ale acestor evoluții până la
orizontul anilor 2020. El și-a propus de asemenea să identifice
care sunt regiunile cele mai vulnerabile la aceste provocări,

1 Commission des Communautés Européennes, Régions 2020. Evaluation
des défis qui se poseront aux régions de l’UE, Bruxelles, 2008, p.1

32
pentru o mai bună comprehensiune a profilurilor disparităților
regionale care vor rezulta.
Documentul constată că disparitățil e regionale , în termeni
de performanță economică și venituri , sunt mai grave ca în
unele economii similare (SUA și Japonia) și s -au accentuat
odată cu extinderile mai recente ale UE (România și Bulgaria).
Regiunile cele mai bogate sunt de opt ori mai numer oase ca
regiunile cele mai sărace. De aceea, principala provocare , în
termeni de coeziune , va continua să fie integrarea și
convergența noilor state membre, în pofida creșterilor
impresionante ale PIB -ului înregistrat în anii 2006 -2008. Țările
care au ben eficiat cel mai mult de politica regiunilor în
perioada 1994 -2006 (Spania, Irlanda și Portugalia) au
înregistrat creșteri sensibile, chiar dacă nevoi de dezvoltare au
persistat și în unele regiuni e uropene meridionale, în Germania
de Est și în zonele perif erice.
Documentul a constatat, în 2008 că principala
dimensiune a disparităților de venituri regionale în UE rămâne
axa Est -Vest, cu o dinamică Nord -Sud și un model centru –
periferie mai puțin contrastant atât la nivel național cât și
european. Documentul u rma să constate dacă această tendință
se va menține sau vor apărea noi disparități teritoriale.
Analizele de acest fel sunt numeroase și acoperă o mare
parte din nevoia de cunoaștere a realităților dinamice, a
provocărilor, pericolelor, amenințărilor și v ulnerabilităților la
acestea, cu care se confruntă continentul european în ansamblul
lui, Uniunea Europeană, statele care o compun și regiunile pe
care proiectele europene le au în vedere. Dar, dincolo de
acestea, există și o nevoie acută de asamblare a co ncluziilor, de
studiere temeinică a zonelor de coagulare europeană și a
zonelor de falie, de conflict și, ca urmare, a de expertizare
corespunzătoare a proceselor de elaborare a politicilor,
strategiilor și acțiunilor efective privind sprijinirea statelor,
regiunilor și zonelor defavorizate în realizarea acelor

33
performanțe care să facă posibilă unitatea, integralitatea și
coerența întregului spațiu european, în toate dimensiunile și
componentele sale.

1.3. Principalele provocări pentru regiunile europene

Este foarte important ca, în identificarea, cunoașterea și
analizarea regiunilor europene, ca zone care și prin care să se
optimizeze conceptul de ingerare și cel de unitate a
continentului, să se aibă în vedere, în ce măsură, procesele
firești – mondial izare (globalizare), evoluție demografică,
schimbări climatice etc. – constituie sau pot constitui
amen ințări la adresa Uniunii Eur opene, a politicilor sale de
regionalizare și efectiv asupra regiunilor.
Mondializarea (globalizarea) amenință mai ales Europ a
Meridională și Europa de Sud -Est. Globalizarea a facilitat și
facilitează accesul la comerț, tehnologii, informații și
cunoaștere, ceea ce a dus la scoaterea a milioane de oameni din
sărăcie, ignoranță și la posibilitatea de a beneficia de avantajele
noii civilizații tehnologice, comerciale și informaționale. Dar
globalizarea aduce nu doar beneficii, ci și noi seturi de
provocări , pericole și amenințări economice, sociale, de mediu,
energetice și de securitate , impunând noi evaluării ale riscurilor
asocia te acestora și vulnerabilităților aferente (riscul se
definește pe intersecția dinte amenințări și vulnerabilități, R =
A.V, fiecare dintre acestea luând valori de la 0 la 1) .
Numeroase regiuni europene vor suporta aceste presiuni
structurale și vor fi nev oite să caute soluții noi la toate
problemele cu care se confruntă.
Globalizarea exercită presiuni nu numai asupra
regiunilor, ci asupra tuturor structurilor și entităților existente
pe mapamond – state, uniuni de state, organizații
internaționale, region ale sau locale, comunități, instituții etc.
Obsesia europeană de a pune regiunile înaintea statelor (carul

34
înaintea boilor), atunci când se vorbește de presiunile
globalizării, e ste nu doar o prejudecată, sau o încercare de a ieși
din alte prejudecăți care țin de sacralitatea statelor, ci și un
adevărat atac asupra națiunilor și statelor. Unii dintre arhitecții
regionalismului european sunt convinși că statele naționale
sunt vinovate pentru dezastrele din Europa, inclusiv pentru cele
două Războaie Mondiale, și, ca atare, vremea lor a trecut sau ar
trebui grăbită să treacă , iar politicile de dezvoltare regională
pot reprezenta, pentru Uniunea Europeană , tocmai soluția cea
mai potrivită pentru a realiza acea entitate non -conflictuală și
armonioasă care să asig ure europenilor prosperitate, libertate și
deplină securitate. De la acest ideal – care rămâne, desigur,
utopic –, la realitatea dinamică, foarte complexă și conflictuală
a continentului european și chiar a spațiului Uniunii Europene
este o distanță care n u se micșorează câtuși de puțin. Pe măsură
ce procesele globalizării înaintează, se dezvoltă și noi spații de
fragmentare, atât în domenii economice și financiare, cât și în
cele politice și sociale, în cele ale convingerilor, culturii,
idealurilor și inte reselor. Se dezvoltă, paralel cu societatea
cunoașterii, o „cultură” a perversității, extremismului,
corupției, separatismului și iden titarismului etnico -religios, a
bătăliilor complicate dintre mari puteri și centre de putere
pentru putere, resurse, piețe și influență, iar geopolitica revine
în forță pe coordonate care au mai fost cândva, dar altfel
formulate și altfel confiscate. Actuala situația extrem de gravă
din Ucraina, unde abia s -a reușit să se pună cât de cât în
aplicare un acord de încetare a foc ului între separatiștii pro -ruși
și armata ucraineană, demonstrează cât de fragile și de
sensibile sunt realitățile de pe teren și cât de vulnerabile pot fi
zonele și regiunile bătrânului nostru continent, atunci când
decidenții uită sau nu știu și nici nu vor să învețe lecțiile
istoriei.

35
Folosind surse Eurostat, documentul la care ne referim
prezintă o hartă cu indicele vulnerabilității regiunilor din UE la
globalizate (Figura nr. 2)

Figura nr. 2 Indicele vulerabilității europene la procesul globalizări i, 20202

După cum se vede, cele mai expuse regiuni la procesul de
globalizare sunt cele din România și Bulgaria, din sudul Italiei,

2 Harta este preluată din documentul: Commission des Communautés
Européennes, Régions 2020. Evalu ation des défis qui se poseront aux
régions de l’UE, Bruxelles, 2008, p. 8.

36
din sudul Spaniei și din Portugalia, adică din sudul și din sud –
estul Europei.
Se pare că procesul de globalizare accentue ază riscul
decalajelor de performanță, în sensul că regiunile cu
performanț e economic e vor continua să -și crească
performanț ele, în timp ce regiunile cu performanțe mai scăzute
vor continua să -și scadă performanțele și să piardă în
competiția cu zone mai d ezvoltate sau mai favorizate. Or,
politica europeană a regiunilor își propune să prevină și, pe cât
posibil, să reducă aceste efecte.
Evoluția demografică . Problema demografică este una
extrem de complicată și de fragilă în Uniunea Europeană, în
toate stat ele și în aproape toate regiunile acesteia. Până în 2050,
potrivit acestui studiu, este posibil ca populația Uniunii să
scadă cu 48 de milioane de oameni între 15 și 64 de ani și să
crească cu 58 de milioane de oameni în vârstă de peste 65 de
ani. Începând cu 2017, mâna de lucru se va reduce substanțial.
Din 2020, creșterea populației va scădea dramatic în
comparați e cu principalii competitori ai UE (Statele Unite,
China și India) , în timp ce populațiile din vecinătatea imediată
(Orientul Mijlociu și Africa de Nord) înregistrează cea mai
mare rată de creștere din lume.
În ultimele decenii, la nivelul întregii plan ete, dar mai
ales în Uniunea Europeană, fluxurile migratorii s -au
intensificat. Avem de -a face îndeosebi cu imigranți economici,
adică cu un flux m igrator imens de oameni și chiar de populații
întregi care -și părăsesc definitiv sau relativ locul de origine în
căutarea unui loc de muncă. În acest mod, țările bogate devin și
mai bogate, dar cu problemele grave pe care le pun presiunile
culturale și pol itice migratoare, iar cele sărace devin și mai
sărace, pe de o parte, datorită epuizării resurselor (sau
acaparării lor de către rețelele economice și financiare
puternice) și, pe de altă parte, datorită emigrării celui mai
important potențial și celui mai prețios capital, cel uman.

37
Indicele de vulnerabilitate demografică, în 2020, se
prezintă în Figura nr. 3

Figura nr 3. Indice de vulnerabilitate demografică a UE în 20203

Studiul citat arată că în jur de 40 de regiuni din UE vor fi
afectate până în 2020 de un regres populațional mai mare de
10%. Unele regiuni din Bulgaria, din estul Germaniei și din
Polonia vor cunoaște o regresie populațional ă mai mare de
25%, datorită, în principal, ratei scăzut e de natalitate și
emigrației. Alte regiuni, mai ales cele din zonele de coastă și

3 Harta este preluată din documentul: Commission des Communautés
Européennes, Régions 2020. Evaluation des défis qui se poseront aux
régions de l’UE, Bruxelles, 2008, p. 12.

38
cele metropolitane , vor cunoaște o creștere semnificativă a
populației, pe seama imigrației, dar și dezechilibre mari care
rezultă din această dinamică a mișcării populațiilor.
De remarcat că cea mai mare parte a regiunilor europe ne
se pare că vor fi dramatic afectate de acest fenomen, cu
numeroasele sale efecte ce decurg de aici: polarizare socială și
economică, anomie socială, conflictualitate etc.
Schimbările climatice . Aceste a vor afecta, potrivit acestui
document, pe termen lu ng, mai ales zona meridională a
Europei , prin creșterea temperaturilor, iar pe termen scurt , prin
amplificarea unor fenomene meteorologice extreme:
precipitații, inundații, furtuni, secetă etc., dar și prin fenomene
geofizice, cum sunt, spre exemplu, cutre murele .
Interesant este că acest document elaborat de Comisia
Comunităților Europene, supus dezbaterii publice în 2008,
insistă prea puțin (sau deloc) asupra rolului statelor în
managementul acestui proces foarte complex, care le afectează,
în primul rând, pe ele, ca entități politice, culturale și
civilizaționale, deși în fiecare dintre acestea există structuri
care p un în operă politica europeană a regiunilor, care nu
trebuie separată de cea a statelor, ci asamblată, prin intermediul
acestora, la mar ile direcții strategie ale construcției europene.

1.4. Sensul și rațiunea conceptului de economie regională

Sensul și rațiunea conceptului de economie regională
rezultă dintr -o cerință foarte actuală, cea de flexibilitate
economică . Termenul de flexibilitate economică este
incompatibil cu autarhismul economic și chiar cu naționalismul
economic, cu protecționismul și cu atât mai puțin, cu
rigiditismul economic. Ca și informația și, în general, ca și
procesul cunoașterii, economia s -a mondializat, devenind în
mare măsură, deopotrivă o economi e bazată pe cunoașter e și,
în acest sens, o economie de rețea, o economie bazată pe rețea.

39
Desigur, acesta nu exclude competiția, bătălia pentru piețe și
resurse și nici războiul economic. Dar, de acum înainte, în
drumul ome nirii spre globalizare – care poate să însemne
entropie zero, deci dispariție, sau, dimpotrivă, revigorare,
resurecție, deci dezvoltare impetuoasă –, economia încetează să
mai fie doar națională și tinde să devină una globală. În acest
sens, politicile și strategiile regionale, între care se înscrie și
politica europeană a dezvoltării regiunilor, devin motoare
puternice de atenuare a dezechilibrelor și de înlăturare a
sincopelor și hiat -urilor în revitalizarea și armonizarea
economică, structura de rezisten ță a oricărei dezvoltări
durabile.
Unii dintre specialiștii în materie asociază acestor
politici de dezvoltare a regiunilor, noțiunea de „amenajare a
teritoriului”.
În Franța, spre exemplu, acest termen (amenagement du
territoire) a dobândit și un conținu t economic .
În alte țări atenț ia dezvoltării regionle se concentrează
pe alți termeni, cum ar fi: „ramornung” – organizare spațială –
în Germania, „physical planning” – planificare naturală –, în
Anglia, „ordinacion del territorio” – organizarea teritoriu lui –,
în Spania, termeni ce au o conotație exclusiv spațială.
În știința regională, dacă acceptăm c ă știința poate fi
partajată p e regiuni, și în ana liza regională, se operează cu trei
termeni fundamentali : aria, zona și regiunea.
Nu există însă metodolo gii universal valabile în ceea ce
privește analiza regiunilor, fie și în termeni de armonizare și
dezvoltare durabilă. De aceea, politica europeană de dezvoltare
regională, deși pare să atragă f oarte multe resurse , este încă
discutabilă. În acest sens, inc lusiv în stabilirea regiunilor de
dezvoltare, s -a apelat și se apelează și în continuare la
compromis.

40
Totuși, după m etoda clasică de identificare, analizare și
conceptualizare a regiunilor , se au în vedere trei tipuri de
regiuni:
1. Regiuni omogene , în s ensul asamblării unor
caracteristici unificatoare pe baza unor criterii -cheie, cum ar fi:
– criteriul social -politic (o anumită configurație politică
regională comună, dezvoltare istorică comună, interese comune
materializate în politici coerente comune et c.);
– criteriul economic (venit/locuitor, sector industrial
dominant comun, ocupare a forței de muncă, rate ale șomajului
relativ asemănătoare sau apropiate etc.);
– criteriul geografic ( areal, tipologie , climat simi lar, o
resursă naturală comună);
2. Regiuni polarizate , caracterizate prin inexistența sau
prin existența unui interes minim, nesemnificativ, pentru
uniformitate , în timp ce coeziunea nu este un efect al fluxurilor
comune, ci al conexiunilor interioare, al interdependențelor
polarizate de obice i către un anumit domeniu (nod);
3. Regiuni de dezvoltare (programare), în care unitatea
rezultă dintr -o anumit ă configurație instituțională și
administrativă și, evident , din punerea în operă a unor politici
adecvate și a unor programe specifice de dezvol tare durabilă .
Sunt multe criterii care se au în vedere în analiza
regiunilor. Unul dintre acest ea este cel al vecinătății . De aceea
este necesar ca regiunile de dezvoltare ale sistemului național
să acopere întreaga suprafață a țării, fără a exista suprap uneri.
Grupări le tipologice sunt cele care asamblează
tipologii. Avându -se în vedere unele caracteristici de
dezvoltare economico -socială, ele recompun, î n entități mai
mari și mai rezonabile , mozaicul de regiuni ce compun
teritoriul național. Așa se expli că faptul că, spre exemplu, cele
opt regiuni de dezvoltare din România, acoperă suprafețe din
teritoriul țării care au caracteristici și tipologii comune, dare
care, în opinia noastră, în unele dintre ele, sunt efecte ale unor

41
dezastre ale istoriei și care , de fapt, ar trebui nu încurajate și
continuate, ci corectate. Dacă , prin această alcătuire, se are în
vedere, potrivit obiectivelor politicii europene de dezvoltare a
regiunilor, corectarea tuturor dezechilibrelor și efectelor
negative ale acestora, atunci totul este în regulă . Dar, din
păcate, PEDR vizează, în primul rând, corectarea erorilor dau
dezechilibrelor prin mijloace financiare, adică prin alocări de
fonduri, cu speranța că dezvoltarea economică și financiară va
estompa sau va vindeca rănile ist oriei. Această minune nu s -a
produs însă nicăieri, nici măcar în Marea Britanie.

Principalele categorii de regiuni care se au în vedere în
politicile dezvoltării regionale sunt următoarele:
– regiuni agricole aflate în dificultate , la care se asociază
și regiunile izolate, neglijate sau defavorizate datorită unor
conjuncturi istorice nefavorabile, care nu dispun de o
infrastructură corespunzătoare;
– regiuni industriale în declin , cum, sunt majoritatea
zonelor din România, care se caracterizează prin tr-o diminuare
accentuată a activităților de tot felul, inclusiv a celor
productive, creștere nesemnificativă a veniturilor pe locuitor și
chiar scădere dramatică a acestora , emigrație ridicată, anomie
socială, sărăcie, dificultăți de tot felul etc. ;
– regiuni cu o dinamică rapidă și excedent ară a
dezvoltării, în care resursele sunt exploatate intens,
infrastructurile folosite la maxim, iar cererea de forț ă de muncă
este excesivă.
Organizarea teritoriului în România a îmbinat, în general,
experiența trecutului cu cerințele de dezvoltare, de stabilitate și
de eficiență ale prezentului. S -a făcut totdeauna o analiză
complexă a factorilor naturali, economici, demografici și
tehnici, a intercondiționării acestora pe ansamblul teritoriului
țării și pentru fiecare zon ă în parte .

42
Cele mai importante criterii de care s -a ținut totdeauna
seama în organizarea teritoriului țării noastre au fost
următoarele:
– criteriul complexității , prin care s -a asigurat analiza
condițiilor economice, sociale, geografice concrete, precum și a
modalitățil or de conexare a acestora;
– criteriul omogenității naturale și social -economice , care
a asigurat cadrul necesar de asamblare operațională a
caracteristicilor comune – foarte numeroase –, dar și a
diferențelor; .
– criteriul centralității , care s-a folosit îndeosebi la
amplasarea reședințelor de județ în teritoriu, astfel încât, pe cât
posibil, acestea să se afle într -o poziție geografică centrală.
– criteriul istoric , prin care s -a asigurat respectul față de
valorile acumulate de -a lungul secolelor în fiecare punct de pe
teritoriul țării , de istoricul zonei, de modul în care oamenii au
trăit și au reușit să -și păstreze identitatea, cultura și sufletul în
spațiul geografic al strămoșilor. Acest criteriu se regăsește în
delimitarea unor vechi județe și în denumirea lor.
– criteriul de securitate și apărare națională , prin care se
asigură condițiile necesare ca viața și activitățile să se
desfășoare în mod normal și, la nevoie, să se poată desfășura
acțiuni specifice protecției și securității c etățeanului și
proprietății și de apărare a țării, în caz de război. Acest criteriu
nu a fost totdeauna respectat, dar nici neglijat. În organizarea
administrativă a teritoriului, s -a ținut seama de nevoile efective
de securitate și apărare, mai ales în ce ea ce privește resursele,
dar și cerințele operative.
Din păcate, în ultimul timp, acest criteriu a fost uitat sau
neglijat într -o foarte mare măsură.
Criteriile de mai sus au fost și sunt necesare în asigurarea
unității spațiului țării și pentru crearea condițiilor necesare
dezvoltării armonioase. România a fost organizată când pe
județe, când pe regiuni, când pe a ltfel de unități administrative

43
și teritoriale, în funcție de cerințele efective ale epocii și de
conjuncturile internaționale.
Adoptarea unor asemenea c riterii încearcă asigurarea
unui acord deplin în organizare a administrativ -teritorială și î n
schimbările calitative intervenite î n dezvoltarea țării,
asigurând u-se astfel condiții pentru ridicarea rolului și sporirea
atribuțiilor localităților, îmbinându -se principiul integralității
teritoriului cu cel al descentralizării . Descentralizarea nu
înseamnă însă distrugerea centralității și integralității – cum
încearcă să o facă unele dintre grupurile extremiste maghiare
din Româna prin forțarea auton omiei ținutului secuiesc –, ci
diminuarea excesului de centralitate prin promovarea
descentralizării administrative, cu scopul valorificării
inteligente, specifice și benefice a resurselor locale, pentru o
dezvoltare durabilă.
Aceasta nu scutește statul de responsabilitățile ce -i revin
pentru toți cetățenii săi, pentru asigurarea integralității și
unității teritoriului, calității vieții, prosperității și securității.
În elaborarea și actualizarea politicilor dezvoltării
regionale, a naliza trebuie concent rată pe identificarea zonelor
vulnerabile , a celor instabile sau defavorizate, a acelor zone în
care factorii ce condiționează dezvoltarea se situează sub
anumite praguri critice.
Pentru identificarea zonelor defavorizate s -au folosit
următoarele categori i de criterii:
– criterii geografice ;
– criterii demografice ;
– criterii economice ;
– criterii sociale ;
– criterii istorice;
– criterii de securitat e.
Între zonele cu problemel e cele mai dificile din punct de
vedere al unuia sau mai multor criterii ce află: Moldova de
nord-est, Podișul Bârladului, Munții Apuseni, Podișul

44
Someșului, sud -vestul Olteniei, Teleormanul, Bărăganul, Delta
Dunării etc.
În prezent , în România pot fi puse in evidență câteva
categorii de regiuni de maxim interes pentru strategiile și
politicile regionale:
– regiuni cu excedent de forță de muncă și posibilități
reduse sau dezavantajoase de ocupare a acesteia (Moldova
centrală și de nord) și cu o rată de emig rare foarte mare ;
– zone cu grad ridicat de poluare (Copșa Mică, Suceava,
Baia Mare);
– regiuni cu nivel redus de dezvoltare economică (Vaslui,
Sălaj, Giurgiu);
– zone ce au fost și vor fi supuse restructurării industriale
prin măsuri de reconversie (Valea Jiului);
– zone a căror resurse necesită amenajări complexe
pentru desfășurarea unor activități de producție și servicii
(turism și agrement), protecția mediului (delta, litoral, zone
montane);
– zone de graniță a căror dezvoltare economică poate fi
facilitată prin folosirea avantajelor complementarității
resurselor și potențialului productiv din regiunile aparținând
unor țari vecine;
– zone libere, privite ca un instrument complementar de
dezvoltare economică prin impulsionarea atragerii de capital
străin .

Realizarea analizei regionale a dezvoltării economice
poate reprezenta , deopotrivă, o moda litate de identificare a
puncte lor tari – atâtea câte au mai rămas –, a punctelor sale și
vulnerabilităților, a oportunităților și, mai ales a provocărilor,
perico lelor și amenințărilor endogene sau exogene, folosind
metode diferite, între care și analiza SWOT, dar și o rampă de
lansare pentru întreaga economie românească aflată astăzi într –
un important impas.

45
Astfel de analize au fost făcute în multe țări, ir rezu ltatele
n-au întârziat să apară. Marea Britanie, spre exemplu, a
constituit , în anii 1960, consilii de planificare economică
regională capabile să aplice politici regionale coerente specifice
problemelor fiecărui teritoriu: rata crescută a șomajului,
dezvo ltare economică cu ritmuri mai scăzute, rate scăzute ale
natalității, migrație puternică a populației etc. Organizarea
teritoriului Elveției în cantoane sau al Germaniei în landuri
sunt expresi i ale aplicării unor politici regionale puternice care
au dat r oade și care se îmbunătățesc permanent în funcție de
realitățile economice existente.
Politica europeană a dezvoltării regiunilor se bazează, în
mod necesar , și pe astfel de analize – chiar dacă , aș cum am
afirmat mai sus, pleacă și de la o prejudecată (vi na statelor
naționale pentru războaiele și dezastrele din Europa trecutului)
–, dar derularea ei pe termen mediu și lung și efectele pot aduce
nu numai beneficii, ci și surprize.

1.5. PEDR contra națiuni?

Într-un articol apărut în 2004 în Monde diplomati que,
intitulat Régions contre Etats -nations4, în care se prezintă și o
hartă a regiunilor, politica europeană a regiunilor nu este
privită ca o modalitate de sprijinire a statelor naționale în
consolidarea teritoriului lor, a economiei și valorilor naționa le,
prin mijloacele comune pe care le are la dispoziție Uniunea
Europeană, ci ca modalitate de slăbire a acestora.
„Creșterea puterii Europei contribuie la slăbirea
Statelor -națiune care o constituie și la ațâțarea revendicărilor
autonomiste și conflictel or regionale. Aceste conflicte, care nu
au toate o expresie violentă, pot fi împărțite între «conflicte

4 Régions contre Etats -nations , par Laurent Davezies et Philippe
Rekacewicz , février 2004, Monde diplomatique, fevrier, 2004,
http://www.monde -diplomatique.fr/cartes/region , accesat la 13 martie 2015

46
pre-naționale», care sunt vechi și legate de neîncheierea
procesului de desăvârșire a națiunilor europene, și «conflicte
post-naționale», care anticip ează o desăvârșire a Europei” .5
Pe măsură ce Europa se consolidează, statele europene
slăbesc. Dacă avem în vedere ce se întâmplă în Țara Bascilor,
în Scoția , în Corsica și în alte regiuni, constatăm că se
depășește simpla descentralizare și se ajunge la re spingerea
națiunilor din care acestea fac parte și la desfășurarea unor
acțiuni de secesiune sau de fragmentare.
Națiunea înseamnă o comunitate culturală și civiliza –
țională, formată în sute de ani, care asigură viața în comun,
gestionarea riscurilor, soli daritatea și distribuirea veniturilor
între populații eterogene.
Conceptul european de unitate și cel de regionalizare (în
sens de dezvoltare a regiunilor) conține în el exacerbarea
politicilor regionale în detrimentul celor naționale.
Se pare că, în ace st concept, Europa nu mai este o Europă
a națiunilor, ci dorește să devină o Europă a regiunilor, în
primul rând din rațiuni financiare care declanșează o serie de
presiuni transfrontaliere.
Finanțele publice ale fiecărui stat european absorb ceva
mai mul t de 50 % din PIB, în timp ce bugetul C omisiei este
doar de 1,4 % din PIB -ul european. Și totuși , cu acest procentaj
modest din PIB -ul european, Comisia reușește să afecteze în
mod serios statele naționale.
Politica regiunilor creează, de asemenea, mari p robleme,
întrucât, nivelul lor de dezvoltare fiind diferit, nolens , volens,
cele mai bogate le s usțin pe cele mai sărace, în timp ce unele
dintre aceste regiuni bogate sunt susținute de altele și mai
bogate ca ele.
Această politică duce la dezvoltarea a c el puțin două
tipuri de conflicte regionale care se generează și se î ntrețin

5 Ibidem.

47
reciproc. Unele dintre acestea sunt pre -naționale, în sensul că
unele regiuni (Corsica, Irlanda de Nord, Scoția etc.) au refuzat
dintotdeauna să se atașeze la statul -națiune, indi ferent de
condiția lor (bogate sau sărace).
Sunt și cazuri în care regiunile mai bogate nu doresc să le
susțină pe cele mai sărace și fac presiuni fie pentru a -și obține
independența, fie pentru a face parte dintr -o federație (Belgia),
fie să promoveze o regionalizare pronunțată (Italia, Spania),
mai ales în domeniul fiscal.
Pentru regiunile bogate, în anii următori, vor exista, după
toate probabilitățile, câteva provocări majore, cum ar fi:
– să facă față concurenței cu alte regiuni bogate din
cadrul st atului respectiv sau din afara acestuia;
– să intre în competiție cu unele regiuni subvenționate
masiv de guverne;
– să fie motoare economico -financiare pentru țările din
care fac parte și să asigure convergența între economiile
europene;
– să susțină r egiunile mai slab dezvoltate din interiorul
țării din care fac parte sau din cadrul Uniunii.
Politica de regionalizare, dincolo de obiectiveleei
generoase, în sensul sprijinirii regiunilor mai sărace să se
dezvolte, generează noi tensiuni și noi conflicte care pot duce,
în cele din urmă, nu doar la distrugerea unora dintre statele
europene, ci și la crearea unei stări haotice, în vederea unor noi
reorganizări teritoriale, economice, politice și financiare.
Probabil că de o astfel de conjunctură vor profita la maximum
nu doar transnaționalele, ci și statele europene puternice care
nu pot fi puternice decât dacă au în jurul lor state mici, divizate
și ușor de controlat. De fapt, regionalizarea nu face altceva
decât să continue vechea politică a marilor puteri de divizarea a
spațiilor pe care dorește să le controleze.
În Figura nr. 4, preluăm o hartă publicată de Monde
diplomatique , cu zonele conflictuale actuale din Europa.

48

Figura nr. 4 Conflicte și tensiuni în Europa
Sursa hărții: http://www.monde -diplomati que.fr/cartes/regions

49

CAPITOLUL 2
POLITICA DE DEZVOLTA RE REGIONALĂ
ÎN ROMÂNIA
În ar ticolul 2 (1) din Legea 315 din 28 iunie 2004, este
definită politica de dezvoltare regională de către legea
românească, astfel: „Politica de dezvoltare regională
reprezi ntă ansamblul politicilor elaborate de Guvern, prin
organele administrației publice centrale, de autoritățile
administrației publice locale și organismele regionale
specializate, cu consultarea partenerilor socioeconomici
implicați, în scopul asigurării cr eșterii economice și dezvoltării
sociale echilibrate și durabile ale unor arii geografice
constituite în regiuni de dezvoltare, al îmbunătățirii
competitivității internaționale a României și al reducerii
decalajelor economice și sociale existente între Rom ânia și
statele membre ale Uniunii Europene.”
La alineatul (3) al acestui articol, se enunță și principiile
care stau la baza politicilor de dezvoltare regională în România:
subsidiaritatea, descentralizarea și parteneriatul.
Următorul alineat (4) defineșt e cooperarea
transfrontalieră, dar nu ca pe un principiu, ci ce pe o
componentă a politicii de dezvoltare regională, care vizează
creșterea economică și dezvoltarea socială echilibrată a
regiunilor de frontieră.
Articolul 3 identifică obiectivele politici i de dezvoltare
regională în România, astfel:
„a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente , prin
stimularea dezvoltării echilibrate, recuperarea accelerată a
întârzierilor în domeniul economic și social a zonelor mai puțin

50
dezvoltate, ca urmare a un or condiții istorice, geografice,
economice, sociale, politice, precum și preîntâmpinarea
producerii de noi dezechilibre;
b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la
nivelul regiunilor prin stimularea inițiativelor și prin
valorificarea resursel or locale și regionale, în scopul dezvoltării
economico -sociale durabile și al dezvoltării culturale a
acestora;
c) stimularea cooperării interregionale, interne și
internaționale, transfrontaliere, inclusiv în cadrul
euroregiunilor, precum și participare a regiunilor de dezvoltare
la structurile și organizațiile europene care promovează
dezvoltarea economico -socială și instituțională a acestora, în
scopul realizării unor proiecte de interes comun, în
conformitate cu acordurile internaționale la care Români a este
parte.”

2.1. Configurări și reconfigurări

Este evident că obiectivele respective sunt generoase și
benefice, dar ele nu par a fi subordonate politicii europene a
regiunilor, ci, mai degrabă, complementare acesteia. Este greu
de înțeles de ce teritoriul României trebuie refragmentat în opt
regiuni, când el este deja împărțit administrativ în 41 de județe.
Mai mult, regiunea de Nord -Vest și ce cea Centrală includ ,
chiar în partea lor centrală, acea parte din nord -vestul
Transilvaniei care a fost decupată în 1940, prin Dictatul de la
Viena , din teritoriul țării și atribuită Ungariei. Și chiar dacă ,
astăzi, condițiile sunt cu tot ul altele, iar Uniunea Europeană
vizează integrarea celor 28 de țări într -un concept și nu
redistribuirea teritoriilor, răni le istoriei sunt prea mari și prea
recente pentru a nu genera temeri și suspiciuni. Mai mult, spre
exemplu, obiectivul al doilea prevede nu doar dezvoltarea
economică durabilă, ci și dezvoltarea culturală a acestora, ceea

51
ce poate duce la subminarea unităț ii naționale a statului român,
acesta fiind, potrivit Constituției, stat național unitar, unitatea
realizându -se în primul rând prin cultură. Multiculturalismul
este interesant și se află la baza multor identități de pe planeta
Pământ (spre exemplu, India) , dar România nu este un stat
multicultural, ci un stat cu o cultură străveche, cu sisteme de
valori care vin din străfundurile istoriei, de la Daci și Romani,
iar acest lucru nu trebuie schimbat de dragul unor concepte
care nu fac altceva decât să divizez e unitatea națiunii române și
a statului român. Așa se face că, spre exemplu, în DEX,
componentele costumului popular românesc – moștenit de la
Daci – sunt denumite prin termeni împrumutați de la vecinii
noștri, ca și cum, până la sosirea lor în vecinătate a noastră, noi
n-am fi existat sau, și mai rău, am fi existat fără să avem
cuvinte cu care să ne definim casa, masa, pământul și costumul
nostru tradițional, pe care l -am purtat de milenii. De altfel,
potrivit studiilor publicate despre limba română, se pa re că ea
are doar vreo zece cuvinte dacice, vreo 60 la sut ă provenite din
limba latină (dar nu direct, ci prin diferite filiere), apoi slave,
maghiare, turcești etc. Astfel, între durabilitatea, unitatea și
vechimea incontestabilă a poporului român în spaț iul în care s –
a născut și modul cum se oglindește această durabilitate în
scrierile specialiștilor despre cultura română, există o
discrepanță uriașă. Pentru că, în mare parte, cercetătorii români
n-au avut în vedere alte surse decât pe cele puse la dispoz iție
tocmai de cei care n -au făcut altceva decât să distrugă valorile
poporului român, nu să le conserve, să le dezvolte sau să le
consolideze.
La Articolul 3.1, sunt definite obiectivele de bază ale
politicii de cooperare transfrontalieră:
„a) promovare a cooperării între regiunile, comunitățile și
autoritățile situate de o parte și de alta a frontierelor, în
rezolvarea unor probleme comune, prin conceperea și
implementarea unor strategii transfrontaliere și a unor proiecte

52
care să contribuie la dezvoltar ea comunităților respective sub
aspectul creșterii nivelului de trai și al dezvoltării economice;
b) promovarea bunei vecinătăți, a stabilității sociale și
progresului economic din regiunile de frontieră, prin finanțarea
unor proiecte cu beneficii vizibil e pentru regiunile și
comunitățile din aceste regiuni;
c) sprijinirea realizării descentralizării responsabilității,
prin promovarea inițiativelor locale, realizate în cadrul
strategiilor locale. Promovarea cooperări între regiunile
frontaliere este cât se poate de bine -venită, dar , considerăm noi,
ea nu se poate face și nu trebuie să se facă în afara autorității
statului. Strategiile transfrontaliere pun în operă politici
transfrontaliere, iar aceste a sunt elaborate de state, într -un mod
unitar și coeren t, altfel n -ar fi nicio deosebire esențială între
acestea și politicile și strategiile criminalității organizate
transfrontaliere, care, se știe, nu țin cont de state, de valori, de
istorie, de identități naționale , ci doar de interesele grupurilor
care an imă acest tip de criminalitate .
Finanțarea unor proiecte comune în zonele
transfrontaliere nu se poate face prin eludarea statelor, a
vecinătății statale, ci prin modalități care să transforme lina de
frontieră dintre state, dintr -o linie care separă și o pune – cum a
fost de veacuri – în una care identifică, unește și armonizează,
așa cum rezultă sau ar trebui să rezulte din marele proiect
european de unitate și unificare a celui mai prolific, mai
binecuvântat și mai chinuit spațiu al lumii.
Sprijinirea r ealizării descentralizării responsabilității, în
zonele de frontieră, prin eludarea sau nemenționarea
suporturilor de integrare și de conexiune culturală, economică
și politică europeană, prin nerespectarea națiunilor și a statelor
de drept, nu este altcev a decât o încurajare a fragmentarismului
și separatismului, de tipul celui care menține și astăzi
conflictualitatea în spațiul european, mai ales în zonele de f alii

53
strategice generate cândva de marile imperii de odinioară, de la
cel roman, la cel otoman, austro -ungar, țarist și sovietic.
Sprijinirea descentralizării – înțeleasă ca încurajare a
inițiativelor locale și ca valorificare ingenioasă a potențialului
existent în zonele respective – este cât se poate de necesară, dar
granița între autonomie locală funcțională și separatism
economic, etnico -religios și politic este foarte greu de localizat.
Așa că lupta unor mai mari politicieni și strategi ai
Uniunii Europene împotriva națiunilor (pe care le consideră
vinovate de generarea celor două războaie mondi ale și tuturor
relelor europene) s -ar putea să se soldeze, în cele din urmă, cu
un haos separatist care va produce o adevărată implozie a
spațiului european.
Deja punerea în operă a acestor politici de regionalizare,
prin state, prin regiuni și prin tot f elul de alte mecanisme a
creat nu doar premise pentru amplificarea fenomenului
corupției, ci și noi speranțe pentru autoguvernări locale
exclusiviste și dictatoriale, separatisme etnice și chiar epurări
etnice extrem de dureroase (avem în vedere , ca exempl u,
alungarea românilor din județele Covasna și Harghita,
restituirea, în Transilvania, a unor proprietăți ale statului român
care, în trecut, a plătit serioase despăgubiri proprietarilor de
atunci, deposedarea românilor nu doar de pământul strămoșilor
lor, ci și de valorile lor spirituale , de resurse și chiar de numele
de român. Acceptarea facilă și incultă a Parlamentului ca
țiganii din România să -și atribuie numele de rrom a dus, pe de
o parte, la afectarea gravă, prin consonanță, a numelui de
român, la r ecrudescența clanurilor și mafiei țigănești, la
uzurparea simbolurilor statului de drept (rege al rromilor) , la
terorizarea populației și devalizarea economiei naționale prin
furt, prăduire, emigrație a forței de muncă pregătită și calificată
în România și denigrare a simbolurilor românești (drapel, imn,
patriotism, valori spirituale).

54
Or, regionalizarea, în condițiile slăbirii până la distrugere
a statului de drept ar putea să însemne , pentru noi, distrugerea
României și a poporului român.

Regiunile de dezvoltare de pe teritoriul României sunt
următoarele6:
1. Regiunea de Dezvoltare Nord -Est – care grupează
județele Bacău , Botoșani , Iași, Neamț , Suceava și Vaslui.
Această regiune de dezvoltare a fost creată în 1998.
Sediul Agenției pentru Dezvoltare Regională Nord -Est se află
în municipiul Piatra Neamț . Regiunea însumează o populație
totală de 3.674.367, fiind astfel cea mai populată regiune a
țării. Densitatea este de 99,71 locuitori /km², mai ridicată decât
media pe țară, de 91,3/km². Populația de sex mascu lin est de
1.808.390 ( 49.22%) , iar cea de sex feminin de 1.865.977
(50.78%) . Populația de etnie română reprezintă 97,9% din
total, cea de etnie rromă 1,2%, restul de 0,9% fiind ucraineni și
alții. Limba română este vorbită de 98,7% dintre locuitorii
regiunii , cea rro mani (țigăn ească) de 0,6%, iar cea ucraineană
0,3% . Regiunea este slab dezvoltată din punct de vedere
economic, PIB -ul pe cap de locuitor fiind doar de 6.900 de
euro, cel mai scăzu t din țară, România însăși fiind p e
penultimul lo c în Uniunea Europeană la acest indica tor.

2. Regiunea de Dezvoltare Sud -Est – care grupează
județele Brăila , Buzău, Constanț a, Galați, Vrancea și Tulcea.
Regiunea Sud -Est are o suprafață de 35.762 km² ,
reprezentând 15% din suprafața totală a țării . Ea este a doua ca
mărime din cele opt regiu ni de dezvoltare ale României.
Cuprinde aproape toate formele de relief: lunca Dunării,
câmpia Bărăganului, podișul Dobrogei cu Munții Măcinului,
iar partea de nord -vest a regiunii cuprinde o parte a Carpaților

6 Sursa: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/53040#

55
și Subcarpaților de Curbură. Este străbătută de fluviul Dunărea,
cuprinde Delta Dunării , iar la Est di spune de litoralul românesc
al Mării Negre. Centrul administrativ al Regiunii de Dezvoltare
Sud-Est este municipiul Brăila.
În 2004, Regiunea avea o populație de 2.850.318
locuitori, reprezentând 13, 1 % din populația țării; densitatea de
79,7 loc uitori /km2, sub media pe țară (90,91 loc/km2), cea mai
mare densitate a populației fiind în județul Galați (139,5
loc/kmp), dominat de centrul industrial și comercial cu același
nume, iar cea mai mică, în județul Tulcea (29,9 loc/km2). În
orașe , se află 55,5% din populație , în scădere. Industrializarea
forțată de după război a condus la concentrarea populației în
orașele Galați , Brăila și Constanța.
Regiunea este alcătuită din 33 de o rașe ( 11 fiind
municipii) ș i 1.455 de sate (organizate în 339 de comune). Cel
mai mare oraș al regiunii este Constanța (309.965 locuitori),
urmat de Galați și Brăila (peste 200.000 de locuitori), Buzău, și
Focșani (peste 100.000 de locuitori).
PIB-ul pe cap de locuitor este de 8.900 euro.

3. Regiunea de Dezvoltare Sud -Muntenia – care grupează
județele Argeș , Călărași , Dâmbovița , Giurgiu, Ialomița,
Prahova și Teleorman.
Această regiune are un relief foarte variat , dispus în scări,
zonele din nord atingând altitudini de 2.500 m. Struc tura
reliefului este proporționată ast fel: 70,7% câmpie, 19,8% deal
și 9,5% munte.
Cel mai important curs de apă al regiunii este fluviul
Dunărea . Alte cursuri importante de apă fiind: Olt ul, Argeș ul,
Dâmbovița și Ialomița . Rețeaua hidrografică este bogată și în
lacuri , cele mai semnificative fiind: Vidraru, salba de lacuri
Mostiștea și lacul Văcărești.
Economia re giunii de Sud este în permanentă creștere din
1996, cele mai industrializate două județe ale re giunii fiind:

56
Argeș și Prahova. În producția de ut ilaj petrolier și chimic, de
frigidere, a lămpilor electrice cu incandescență și în producția
de automobile, regiunea deține supremația națională. PIB -ul pe
cap de locuitor este de 9.500 euro .

4. Regiunea de Dezvoltare Sud -Vest Oltenia – care
grupează jud ețele Dolj, Gorj, Mehedinti, Olt și Vâ lcea.
Regiunea este alcătuită în proporție de 82,4% din
regiunea istorică Oltenia. Are o suprafață de 29.212 km2, adică
12,25% din totalul României. Are o populație de 2 .330.792
locuitori cu o densitate de 79,8 loc uitori/km2. Potrivit
recensământului din 2002, alți 1 .857.013 locuitori ai României
(cu predilecție din orașele : București și Timișoara ) au locul
nașterii în Regiunea de dezvoltare Sud -Vest Oltenia.
Din punct de vedere administrativ, cele cinci județe
cuprind 40 orașe, din care 11 municipii, 408 comune și 2 .066
sate. PIB-ul pe cap de locuitor este de 8.400 euro

5. Regiunea de Dezvoltare Vest – care grupează județele
Arad, Caraș -Severin, Hunedoara și Timiș .
Această regiune s-a constituit la data de 28 octombrie
1998 . Este situată la confluența unor importante drumuri
europene, unde civilizația vestului interacționează cu cea
estică , generând o interesantă zonă de confluență culturală.
Regiunea Vest din România se învecinează cu Ungaria și
Serbia și face parte di n Euroregiunea Dunăre -Criș-Mureș -Tisa
(DCMT), care implică cele patru județe ale Regiunii Vest,
patru comitate din Ungaria și regiunea autonomă Voivodina
din Serbia. Euroregiunea a fost înființată în 1997 , pe baza unui
protocol de colaborare semnat de cătr e reprezentanții
autorităților locale din cadrul regiunilor componente.
Protocolul semnat s -a dovedit un suport puternic pentru apariția
primelor instituții frontaliere și dezvoltarea unor relații cât mai

57
intense între administrațiile aflate de -o parte și de alta a
granițelor .
Pentru această regiune funcționează Agenția pentru
Dezvoltare Regională Vest , ale cărei obiective sunt
următoarele: gestionarea fondurilor de dezvoltare alocate de
către Uniunea Europeană Regiunii Vest, programarea strategică
a dezvol tării economice și sociale a regiunii în parteneriat cu
actorii locali, promovarea cooperării și transferului de
informații și competențe dintre mediul de afaceri, cel științific
și cel tehnologic pentru dezvoltarea regiunii, coordonarea
realizării partene riatelor inter -regionale, intra -regionale și a
relațiilor internaționale ale agenției, promovarea Regiunii Vest
pe plan național și internațional si realizarea unor proiecte cu
impact major în dezvoltarea regiunii.
PIB-ul pe cap de locuitor este de 12.100 euro, al doilea
după cel din Regiunea București -Ilfov.

6. Regiunea de Dezvoltare Nord -Vest – care grupează
județele Bihor, Bistrița -Năsăud , Cluj, Sălaj, Satu Mare și
Maramureș.
Regiunea de Nord -Vest (Transilvania de Nord) are o
suprafață de 34.159 km2, reprezentând 14,32 % din totalul
teritoriului României, și o populație de 2.744.914 locuitori.
Regiunea cuprinde 42 de orașe, din care 15 sunt municipii, 398
comune și 1.823 de sate. Are o poziție geografică strategică,
fiind situată în una dintre zonele ext rem de dureroase, în trecut,
pentru populația românească de aici, întrucât o parte din
suprafața ei și din cea a Regiunii de Centru a fost inclusă în
1940, în Dictatul de la Viena, prin care s -a răpit României
centrul și nord -vestul Transilvaniei și date U ngariei horthiste.
Aceste lucruri nu se uită. Regiunea este una dintre cele mai
pitorești din Romania, iar patrimoniul cultural -popular al
acesteia este unul dintre cele mai bogate din Europa.
Transilvania de Nord a devenit, de -a lungul timpurilor, una de

58
tip cosmopolit, întrucât, alături de romani trăiesc mai mult de
jumătate (52,8%) din numărul total al locuitorilor de etnie
maghiară din Romania.
PIB-ul pe cap de locuitor este de 10.100 de euro, al
patrulea din toate cele 8 regiuni de dezvoltare din Româ nia.

7. Regiunea de Dezvoltare Centru – care grupează
județele Alba, Brașov , Covasna, Harghita, Mureș și Sibiu.
Această regiune are o suprafață totală de 34. 100 km2
(14,31% din teritoriul Romani ei). Este o zonă cu forme de
relief specifice podișului și cu numeroase văi direcționate est –
vest. Regiunea deține însemnate rezerve de gaz metan,
minereuri auro -argentifere și colorate, nemetalifere, sare,
izvoare minerale și terapeutice, iar peste o treime din suprafața
sa este ocupată de păduri , în pare parte d efrișate printr -o
atitudine criminală de distrugere a mediului și îmbogățire
intempestivă a unor oportuniști și a unor persoane de proastă
calitate . Se mai află aici resurse hidrografice și o rețea de
transport dezvoltată. Regiunea este caracterizat ă de o rată
redus ă a natalității și de un proces de îmbătrânire demografică.
Cu o populație de 2.530. 486 locuitori, în regiune se
concentrează 11,7% din resursele umane ale României. Media
regională de 74,2 loc/ km2 este inferioară celei naționale, cea
mai mare densitate a populației fiind in județul Brașov (111,4
loc/ km2), iar sub media regional ă se află județele Alba (60,7
loc/ km2), Covasna (60,3 loc/ km2), Harghita (49,2 loc/ km2).
Dacă, inițial, motorul activității economice l -a reprezentat
mineritul (aur, argint, cărbune și sare), acum cele mai
însemnate ramuri sunt prelucrarea metalelor, chimia, toate
ramurile industriei ușoare și alimentare. Agricultura este bine
dezvoltată, cu specializare în cultura plantelor industriale,
cultura cartofului, zootehnie, iar viticultura de calitate are o
răspândire deosebită.

59
Dezvoltarea activităților de producție a fost favorizată de
o poziție favorabilă schimburilor de mărfuri. În jur de 59,9%
din populație se concentrează în mediul urban , adică în cele 57
de orașe ale regiunii. Un grad ridicat de urbanizare dețin
orașele Brașov (74,7%) și Sibiu (67,6%), î n timp ce Harghita
are o populație predominat rurală (55,9%).

8. Regiunea de Dezvoltare București -Ilfov – care
grupează municipiul București și județul Ilfov.
Supra fața regiunii este de este de 1.821 km2, din care
13,1% reprezint ă teritoriul administrativ al Municipiului
București si 86,9% al județului Ilfov. Populația regiunii era de
2.208.368 locuitori în anul 2005 . Municipiul București, cel mai
mare oraș din țară, are o populație de 1.924.959 locuitori ,
reprezentând circa 87% populația regiunii, peste 16% din
populația urbană a ță rii, respectiv circa 9% din populația totală
a României , cu 8.100 locuitori/km2. Restul populației aparține
județului Ilfov și este de 283.409 locuitori . Rețeaua de
localități a Regiunii București -Ilfov e ste constituit ă din 9 orașe,
32 comune ș i 91 sate.
Zona este dezvoltată din punct de vedere economic. PIB –
ul pe cap de locuitor este de 26.100 de euro, cel mai mare din
țară. Împărțirea ță rii în astfel de regiuni este greu de explicat.
România este o țară care, după ce a fost destrămată Dacia, s -a
regăsit cu greu într -o dimensi une care să conteze în distribu irea
puterii și a bunăstării. În toată p erioada antichității târzii și
Evului Mediu, România a fost partajată pe entități și identități
în general controlate de imperii și de marile puteri ale acelor
vremuri, sau aflate în zone de siguranță strategică ale acestora,
iar imperiile nu aveau ni ci un interes să le lase sau să le
încurajeze să se reunească pe teritoriul vechii Dacii. Și totuși,
românii au continuat să trăiască , chiar și așa – separați , divizați
și umiliți –, pe teritoriul strămoșilor, fără ca presiunile care
veneau din toate părțile să -i poată distruge definitiv . De aceea,

60
noua împărțire a teritoriului în regiuni de dezvoltare, care
seamănă destul de mult cu regiunile din vremurile anilor `50,
ridică destule semne de întrebare și foarte multe îngrijorări
geopolitice , mai ales că autoritățile române par să nu perceapă
defel aceste amenințări. Această împărțire a împărțirii –
administrație europeană peste administrația națională – nu este
de natură să genereze încredere, mai ales că unele dintre
structurile românești însărcinate cu dezvoltarea regiunilor – ne
referim îndeosebi la Mi nisterul dezvoltării regionale – nu
numai că au dezamăgit, dar se pare că au și păgubit nepermis
țara. Oricum, în timp ce Comitetele și Agențiile de dezvoltare
regională nu mai prididesc cu politicile, strategiile și proiectele,
milioane de români au părăs it țara în căutarea unui loc de
muncă, finanțele românești au dispărut, iar economia s -a
prăbușit, țara situându -se pe penultimul loc în Uniunea
Europeană la toate capitolele importante ale vieții economico –
sociale , populația a scăzut, iar parte din cea ca re mai există
muncește , cu ziua, cu luna sau cu anii, pe alte meridiane.

Figura nr. 5 Harta regiunilor de dezvoltare din România , cu PIB -ul
pe cap de locuitor7

7 Sursa hărții:
https://www.google.ro/search?q=harta+euroregiuni+sarace+romania.jpg&st

61

La Articolul 6 (1) se arată că „ Regiunile de dezvoltare
sunt zone care cuprind teritoriile j udețelor în cauză, respectiv
ale municipiului București, constituite în baza unor convenții
încheiate între reprezentanții consiliilor județene și, după caz,
ai Consiliului General al Municipiului București, și
funcționează în baza prevederilor prezentei l egi.”
La alineatul (2), se artă că regiunile respective „constituie
cadrul de elaborare, implementare și evaluare a politicilor de
dezvoltare regională, precum și de culegere a datelor statistice
specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de
EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritoriala
NUTS 2, existent în Uniunea Europeană.” Dar ce
responsabilitate au ele față de Româ nia și România față de
ele? Guvernul Român și celelalte componente democratice din
conducerea țării (Parlament, Administrație Prezidențială,
Justiție) nu sunt capabile să asigure coerență, funcționalitate și
dezvoltare județelor care compun România? De ce era nevoie
de încă un eșalon sau, mă rog, de încă o structură și –
corespunzător – de un minister al dezvoltării regionale, care,
se știe, au generat extrem de multe probleme, inclusiv penale?
Regiunile de dezvoltare au alte politici decât cele ale

art=10&sa
=N&biw=1536&bih=783&tbm=isch&imgil=ulOknkV9vj_kjM%253A%25
3BH9bM6jBb8twQuM%253Bhttp%25253A%25252F%25252Fwww.roma
nia-actualitati.ro%25252Fromanii_si_bulgarii_saracii_europei –
39034&source=iu&pf=m&fir=ulOknkV9vj_kjM%253A%252CH9bM6jBb
8twQuM%252C_&usg=__OD7aUbO –
iFT5TC8dPFfF7UbgdNo%3D&ved=0CDwQyjc4Cg&ei=5AYLVcCSLInd
UcPFg_AP#imgrc=
ulOknkV9vj_kjM%253A%3BH9bM6jBb8twQuM%3Bhttp%2 53A%252F
%252Fwww.romania -actualitati.ro%252Ffiles%252Fharta -euroregiuni –
sarace -romania.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.romania –
actualitati.ro%252Fromanii_si_bulgarii_saracii_europei –
39034%3B605%3B427

62
guvernu lui? Sau ele sunt paralele cu cele ale guvernului? Greu
de spus.
Din analiza prevederilor Legii 315 și a unor programe și
proiecte, rezultă că astfel de regiuni par a fi un fel de „eșalon
operațional” de tipul celui care realizează, ca în arta militară,
un fel de condiții -cadru, flexibile și operaționale, de structuri și
funcțiuni pentru a pune în operă, cu finanțări de la buget, din
fonduri europene sau din alte surse, politici și strategii de
dezvoltare bine coordonate, orientate pe optimizarea proceselo r
de armonizare a dezvoltării durabile.
Structura pare a fi, mai degrabă, o modalitate de a umple
un loc gol între decizia politică și strategică și acțiunea tactică,
cea care se realizează la nivelul județelor, municipiilor și
localităților. Nivelul oper ațional este absolut necesar în orice
operație de anvergură, dar cu condiția ca el să nu fie nici de
umplutură, nici de tranzit și cu atât mai puțin de
supracoordonare sau de coordonare a coordonării.
S-ar putea ca un astfel de „eșalon” să complice lucrur ile,
să birocratizeze și mai mult procesele, să micșoreze
flexibilitatea și operativitatea punerii în aplicare a politicilor
guvernamentale, care, se știe, se realizează și așa destul de
greu, întrucât intervin foarte multe presiuni și perturbații dificil
de prevăzut și de contracarat, iar fantasmele istoriei, faliile
strategice de odinioară (perpetuate și azi), birocrația, corupția și
toate celelalte presiuni (care sunt foarte mari atunci când vine
vorba de programe, proiecte și fonduri) pot complica ciclu l și
induce nedeterminări extrem de periculoase. Să nu uităm că, în
general, din aceste structuri fac parte cam aceiași oameni care
au responsabilități și competențe naționale, județene sau locale,
regiunile nefăcând altceva decât să le amplifice, iar agen țiile
regionale lucrează, de fapt, tot cu Trezoreriile și cu funcționari
publici.
Consiliul Național pentru Dezvoltare Regională ,
(Articolul 11 (1)) este o structură națională de tip partenerial,

63
care are un rol decizional în elaborare și implementarea
obiectivelor politicii de dezvoltare regională. Președintele
Consiliului Național pentru dezvoltare regională este…
conducătorul instituției naționale cu atribuții în domeniul
dezvoltării regionale.8
În componența acestui Consiliu intră președinții și
vicep reședinții Consiliilor pentru dezvoltare regională și, la
paritate, reprezentanți ai Guvernului, desemnați prin hotărâre
de Guvern.
În Capitolul III sunt definite și reglementate structurile
teritoriale pentru dezvoltare regională. În general, aceste a nu au
personalitate juridică și funcționează pe principii parteneriale.
Consiliul pentru dezvoltare regională (Articolul 7 (1) )
este un organism regional deliberativ, constituit la nivelul
fiecărei regiuni de dezvoltare. El coordonează activitățile de
elabora re și monitorizare stabilite prin politicile de dezvoltare
regională. Este alcătuit din președinții consiliilor județene , care
fac parte din regiune , și din câte un reprezentant al fiecărei
categorii de consilii locale municipale, orășenești și comunale
din fiecare județ al regiunii. În cazul Regiunii de dezvoltare
București -Ilfov, acest consiliu este alcătuit din președintele
Consiliului Județean Ilfov, primarul general al Capitalei, din
câte un reprezentant al fiecărui consiliu de sector și din
reprezenta nți ai consiliilor locale ale Județului Ilfov.
Agenția pentru dezvoltare regională funcționează la
nivelul fiecărui județ, fiind un organism neguvernamental,
nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică.
Agențiile care au județe de frontieră se pot asocia formând
birouri regionale pentru cooperare transfrontalieră. Directorul
Agenției este numit prin concurs de către Consiliul pentru
dezvoltare regională.

8 Ibidem

64
Biroul Agenției pentru dezvoltare regională funcționează
în toate județele regiunii, mai puțin în cel în care funcționează
Agenția.
Unitatea de audit intern funcționează în cadrul fiecărei
Agenții pentru dezvoltare regională.
Agenția pentru dezvoltare regională este cea care
elaborează și propune Consiliului pentru dezvoltare regională
strategia, planul și programele de dezvoltare regională ,
precum și planurile de gestionare a fondurilor (Articolul 9 a).
În Articolul 10 (1) , se arată că „programele de dezvoltare
regional ă și cheltuielile de funcționare a agențiilor pentru
dezvoltare regiona lă se finanțează din Fondul pentru dezvoltare
regională, care se constituie din:
a) alocări de la Fondul național pentru dezvoltare
regională;
b) contribuții din bugetele proprii ale județelor sau al
municipiului București, după caz, în limita sumelor ap robate cu
aceasta destinație prin bugetele respective;
c) surse financiare atrase din sectorul privat, de la bănci,
investitori străini, Uniunea Europeană și de la alte organizații
internaționale.”9Agențiile derulează operațiunile financiare
necesare de rulării programelor sau proiectelor prin unitățile
teritoriale ale Trezoreriei Statului. Este foarte posibil ca o astfel
de structură să complice inutil și chiar periculos funcționarea
statului, prin fel de fel de programe, proiecte și activități
finanțate de la buget sau din fonduri europene, întrucât cam
aceleași persoane fac cam aceleași lucruri, iar timpul pentru
exercitarea noilor atribuții nu vine din altă parte, ci se
decupează din cel al funcției de bază.
Desigur, unitatea de bază a politicilor și strategiilor
dezvoltării regionale o constituie Agenția de dezvoltare
regională . De aceea, ea și are personalitate juridică. Singura

9 Ibidem .

65
justificare a acestui sistem destul de sofisticat ar fi aceea a
aducerii de fonduri europene în folosul dezvoltării armonio ase
a tuturor regiunilor, dar acest lucru îl fac și structurile efective
ale Administrației de stat.
În Anexa nr. 2 , se prezintă competențele și atribu țiile
Agenției de dezvoltare regională

În conformitate cu articolul 3 alineatul (3) din
Constituție, te ritoriul România este împărțit în comune, orașe
(municipii) și județe. Fiecare dintre aceste diviziuni este
condusă de o structură tradițională, bine definită (Consiliu
Județean, Comunal, Orășenesc, Municipal, Primărie), cu
atribuții foarte precise, funcți onând atât pe principiul unității
statului de drept, cât și pe cel al libertății de inițiativă și
autonomiei administrative a organelor locale.
Aceste principii sunt coerente și complementare. Ele nu
încalcă suveranitatea statului, chiar dacă, azi, suvera nitatea
trebuie înțeleasă în contextul interdependenței, iar statele nu
îngrădesc libertatea autorităților locale, decât în limitele a ceea
ce se cheamă necesitate înțeleasă, în sensul că o astfel de
libertate nu presupune și negarea statului de drept sau uneltirea
împotriva acestuia, separatism, război, gherilă etc.

2.2. Caracteristici ale regiunilor de dezvoltare de pe
teritoriul României

Conexarea structurilor generate de politica europeană
de dezvoltare regională cu cele ale administrației de stat nu este
tocmai în regulă, întrucât, pe de o parte, amplifică și complică
atribuțiile lor și, pe de altă parte, creează fluxuri de labirint,
greu de controlat și de optimizat, dar de aici nu rezultă că
politicile europene de dezvoltare armonioasă a regiunilor nu
trebuie aplicate, ci, doar faptul că punerea lor în operă poate
avea și efecte greu de controlat, defavorabile statelor de drept.

66
Este greu de înțeles criteriul după care au fost stabilite
regiunile de dezvoltare pe teritoriul României. Opinia noastră
este că astfel de regiuni n -ar trebui să existe, sau, dacă actuala
împărțire administrativă a țării nu se consideră a fi cea mai
potrivită, din perspectivă națională și europeană, atunci erau
necesare măsuri care să o corecteze, ținându -se seama de
realită ți, de resurse, de tradiții și de necesitatea menținerii
unității teritoriale a spațiului românesc. Presiunile etnice
exercitate de Imperiul Habsburgic și de urmașul său Austro –
Ungar în Transilvania, în secol ele trecut e, maghiarizarea forțată
sau oportunis tă a populației românești din Transilvania , tratarea
românilor ca populație săracă, de mâna a doua , au generat, în
mileniul trecut , o realitate discriminatorie, greu de reparat în
mai puțin de un secol, de la reunificarea teritoriului României,
pe pământul vechii Dacii. Epurările etnice din Harghita și
Covasna efectuate de cercurile maghiare inclusiv în anii care au
urmat după 1990 au generat – cel puțin în cele două județe
(Harghita și Covasna) și într -o parte a județului Mureș – situații
foarte complicate , duse la extrem. Unii dintre liderii
maghiarilor din ace ste zone au întreprins numeroase acțiuni de
impunere a autonomiei teritoriale pe criterii etnice, creând chiar
un fait accompli , iar agresarea populației românești din aceste
județe și ațâțarea la ur ă și dezbinare se continuă și azi. Unii
dintre liderii maghiarimii au reclamat la autoritățile UE și la
alte organisme lipsa de drepturi pentru maghiarii din România,
au solicitat sprijin pentru separarea acestui teritoriu din centru
țării de restul Români ei, au creat fel de fel de presiuni pentru
alungarea populației românești din aceste județe, fără ca
autoritățile române să miște un deget pentru oprirea acestor
ticăloșii și repunerea în funcțiune a statului de drept și în aceste
județe. Nicăieri în Europ a nu există o legislație mai permisivă,
mai tolerantă și mai consistentă în ceea ce privește
nediscriminarea și acordarea de drepturi egale tuturor
cetățenilor , mai ales pentru minorități . Mai mult, în ceea ce

67
privește politica statului român față de minor ități, se poate
chiar spune că acesta aplică o discriminare pozitivă, în favoarea
acestora. Toate guvernările de după 1990, de cele mai multe ori
în scopuri electorale, s -au compromis în a accepta și chiar în a
elabora măsuri anticonstituționale și antirom ânești, fie pentru a
câștiga câteva voturi din aceste județe, fie pentru a nu pri mi
reproșuri din partea Uniunii Europene și a unora dintre marile
puteri. Desigur, au fost și situații când Bruxelles -ul a înțeles
perfect realitățile din România și nu a dat curs presiunilor
uriașe exercitate de cercurile extremiste ale maghiarimii pentru
distrugerea statului român. Uniunea Europeană nu încurajează
așa ceva, dar nici nu descurajează în măsură suficientă
asemenea tendințe care nu se manifestă numai în România.
Ei, bine, teama românilor constă tocmai în suspectarea
autorităților românești de nepatriotism și de incapacitatea de a
lua măsuri pentru dezvoltarea armonioasă a întregului teritoriu,
de a descuraja extremismele, de a apăra patrimoniul și de a
folosi în m od corespunzător resursele. Uneori, preocupate prea
mult de menținerea cu orice preț a puterii politice, autoritățile
române democratic alese aleg calea aparent cea mai
avantajoasă pentru ele – laisser -faire –, adică aceea de a nu face
nimic în această pri vință, iar efectele sunt cât se poate de grave:
depopularea țării, înstrăinarea patrimoniului și a resurselor,
distrugerea sau aservirea economiei și, în final, situarea pe
penultimul loc în Uniunea Europeană la mai toate capitolele
care țin de dezvoltare economică și socială, de învățământ, de
nivel de trai, de folosire a resurselor etc.
Desigur, în analiza caracteristicilor regiunilor de
dezvoltare din România (sintagmă nefericită, întrucât întregul
teritoriu trebuie să se dezvolte armonios și nu doar r egiunile ,
chiar dacă regiunile acoperă efectiv întregul teritoriu !), trebuie
să avem în vedere dinamica și c omportamentul mecanismelor
macroeconomice la scară națională și regională , întrucât ele au
o foarte mare importanță în managementul economic . Acest tip

68
de management – esența proceselor de dezvoltare economică și
socială – trebuie să țină seama de o mulțime întreagă de
probleme regionale și naționale care se referă la:
– condiționările naționale și regionale ale gradului de
ocupare a forței de muncă și ale dinamicii acestuia ;
– dinamica elementelor constitutive ale nivelului de trai
și factorii care le configurează și le determină;
– specificul managementului diferențelor în plan
național și zonal;
– cauzele, condițiile și efectele migrației la niv el
național, interregional și regional;
– dinamica relațiilor economice, sociale, etnice,
religioase etc. ;
– nivelul de conflictualitate și sursele acesteia etc.
Trebuie specificat că, în România, ca și în alte țări
europene cu un trecut zbuciumat, modu l de analiză și
interpretare a acestor probleme nu este linear și strict
determinist, ci foarte puternic condiționat. Ceea ce poate fi
valabil, spre exemplu, pentru analiza managementului
regiunilor din Germania sau din Franța etc., este posibil să nu
fie valabil și pentru analiza regiunilor din România. Diferențele
dintre națiuni și regiuni sunt încă mari, iar condiționările
europene actuale pot avea efecte dintre cele mai complicate.
Spre exemplu, deschiderea mai accentuată a economiilor
regionale decât a celor naționale, întrucât, bunăoară , comerțul
regional și interregional este scutit de taxe și toate regiunile
țării utilizează aceeași monedă , ar putea pune în inferioritate și
desuetitudine partajarea județeană, iar acest lucru ar încuraja
tendințele se paratiste ale unor comunități care nu agreează
apartenența la comunitatea română și, evident, la statul român
(ne referim îndeosebi la extremiștii maghiari, dar nu numai).
Politicile dezvoltării regionale generează un efect de
mai mare mobilitate a forței de muncă și capitalului între
regiuni decât între țări, ceea ce poate duce la subminarea

69
consistentă, din punct de vedere economic și mai ales financiar,
a statelor de drept . Acest lucru poate duce, pe de o parte, la
diminuarea rolului statului – concurat și subminat de rețelele
financiare și economice transnaționale și antinaționale – și, pe
de altă parte, la complicarea managementul interregional, toate
diviziunile actuale – unele administrative, altele impuse de
politica de regionalizare – intrând în co mpetiție și subminându –
se reciproc. În acest caz, politica de regionalizare poate deveni
au adevărat butoi cu pulbere european.
Gradul ridicat de interdependență între regiunile din
cadrul granițelor unui stat și euroregiunile transfrontaliere (de
exemplu euroregiunea D CMT) ar putea genera un conflict cu
statele care le gerează, dar și cu regiunile interioare.
De remarcat că, în ceea ce privește România, șase din
cele opt regiuni sunt frontaliere. Regiunile frontaliere, care
concentrează, în cazul Românie i, cea mai mare parte a
teritoriului permit construcții separate, pe frontieră, între
regiunile situate de o parte și de alta a frontierei, cu efect de
subminare a statelor din care fac parte aceste regiuni și de
asamblare interregională non -statală și chi ar contra -statală. Este
foarte posibil ca arhitecții construcției sistemului european al
regiunilor de dezvoltare să fi urmărit premeditat un astfel de
efect, tocmai pentru a slăbi și chiar pentru a elimina una dintre
sursele conflictelor și războaielor eu ropene – statele naționale –
, dar acest lucru nu garantează închegarea și consolidarea
geopolitică a spațiului european, ci, dimpotrivă, crearea unor
noi surse de conflict, mult mai complicate, datorită faptului că,
în loc de 28 de state care -și dispută ar monia, vom avea 323 de
regiuni care, nolens, volens, distrugând orice frontiere, vor
construi un nou haos european, în care și prin care tot felul de
identități – teritoriale, etnice, culturale, economice, politice etc.
– își vor dori, probabil, suveranita tea, independența,
prosperitatea, securitatea și unicitatea. Desigur, proiectul
european al euroregiunilor nu -și propune așa cev a, dar analiza

70
nu poate eluda ș i o astfel de eventualitate, care ni se pare a fi nu
doar posibilă, ci și realistă. Destrămarea s ângeroasă a
Iugoslaviei, actuala situație din Ucraina și de prin alte zone
conflictuale ale Europei sunt dovezi că o astfel de evoluție este
posibilă.
Statul român, statul maghiar și statul sârb au găsit de
cuviință să configureze, la granița dintre ele, din regiunile
frontaliere, o euroregiune: Euroregiunea D CMT sau DKMT
(română Dunăre -Criș-Mureș -Tisa, maghiară Duna -Körös –
Maros -Tisza , sârbă: Dunav -Kriš-Moriš -Tisa sau Дунав -Криш –
Мориш -Тиса ). Este vorba de o regiune europeană de
colaborare transfrontalieră, înființată în 1997, între România,
Ungaria si Serbia. În componența ei intră:
– județele Arad, Caraș -Severin, Hunedoara și Timiș din
România;
– comitatele Bács -Kiskun , Békés , Csongrád , Jász-
Nagykun -Szolnok din Ungaria;
– provincia autonomă Voivodina din Serbia.
Toate acestea au făcut parte, cândva, din Imperiul
Austro -Ungar. Desigur, nu trebuie să ne întoarcem tot timpul la
trecut. Ar fi posibil ca o bună colaborare dintre aceste regiuni
frontaliere să fie benefic ă pentru toată lumea. Mai m ult, aceste
regiuni sunt adesea date exemplu pentru multiculturalismul lor,
pentru modul în care oamenii se înțeleg și conviețuiesc, dar și
pentru faptul că revoluț ia română din 1989 a pornit din aceste
locuri. La Timișoara , episcopul Laszlo Tokes a generat acel
prim pas care a scos lumea în stradă și tot prin această zonă,
cum deja se știe, s -au infiltrat și acele grupuri care au generat,
după unele opinii, suportur ile de explozii care au urmat.
Nu știm dacă astfel de restructurări ale structurărilor v or
duce sau nu la prosperitate, libertate și securitate – așa cum își
dorește Uniunea –, dar știm că astfel de politici, puse masiv în
aplicare, pot genera noi instabi lități și conflicte, dacă nu se au
în vedere toate evoluțiile posibile. Deocamdată, nicăieri în

71
lume nu s -a mai întâmplat așa ceva, iar acolo unde s -a încercat
a ieșit un dezastru.
Coerența, la nivelul unui stat, ca și la cel al Uniunii
Europene, trebuie să fie asigurată prin funcționarea optimă a
instituțiilor, evitarea paralelismelor și suprapunerilor, a
conflictelor majore de interese, a complicării reporturilor dintre
elementele de sistem și de proces.

72

CONCLUZII
1. P rin p olitica europeană de dezvo ltare regională
(PEDR) , se urmărește asigur area unei dezvolt ări economice
echilibrate a tuturor regiunilor europene, îndeosebi a celor
sărace și cu probleme, dar fără să afecteze dezvoltarea
celorlalte, care sunt mai avansate. Princi piul de bază al acestei
politic i este cel al solidarității europene. Această politică, pe de
o parte, urmărește să dea un impuls regiunilor mai slab
dezvoltate, prin angajarea concomitentă a statelor (regiunile
sunt pe teritoriile statelor) și a regiunilor efective, care includ
structurile administrative teritoriale ale statelor. Regiunile de
dezvoltare de la frontieră dezvoltă politici și strategii de
cooperare și conlucrare cu regiunile de dincolo de frontieră,
contribuind, prin aceasta, precum și cu ajutorul fondurilor
statelo r respective și cu cel al alocărilor europene , la
transformarea frontierelor din linii care separă și, adesea, opun
(precum în istorie), în linii care identifică, asamblează și unesc.
Acest lucru se așteaptă să ducă în mod automat la creșterea
puterii econ omice și sociale a statelor din care fac parte aceste
regiuni, a Uniunii Europene, ca entitate, făcând posibilă o
integrare europeană susținută, coerentă, consistentă și durabilă.
2. PEDR , care vizează toate cele 323 de regiuni în câte a
fost partajat ter itoriul Uniunii Europene, creează, prin aceste
noi componente – configurate ca identități de identități în
cadrul statelor și al teritoriului Uniunii, dar care nu au
personalitate juridică, ci doar rol coeziv și de solidaritate,
susținut de alocări de fond uri și de investiții corespunzătoare –,
un nou suport intermediar, mai exact, noi piloni pentru o
construcție care, iată, se dorește a fi și altceva decât o simplă

73
aglutinare de state. Această nouă construcție este asemănătoare
cu acele trepte cu combustib il ale unei rachete cosmice care o
ajută să iasă rapid din gravitația Terrei și să ajungă într -un
spațiu care să -i permită o altfel de propulsare. Prin politica
regiunilor, Uniunea Europeană dorește să iasă din fantasmele
istoriei și să -și creeze o nouă id entitate, cea specifică epocii
globalizării, în care puterea constă în integralitate, cunoaștere și
coeziune. Evident, în această etapă, statele nu sunt pur și
simplu aruncate la gunoi (așa ceva nu poate fi posibil într -un
sistem mondial bazat pe state), c i folosite la maximum în
aplicare a PEDR și în managementul efectelor acesteia , chiar
dacă efectul este slăbirea semnificativă a acestora . Este însă
foarte greu de presupus că, prin posibila scoatere a statelor din
configurația politică și civilizațională a continentului, Uniunea,
care nici măcar nu acoperă întregul continent, va deveni o
identitate cu personalitate civilizațională, în care Franța,
Germania, Marea Britanie, România etc. adică toate cele 28 de
state care o compun dispar sau în care aceste ide ntități de bază
ale civilizației lumii se vor topi rapid și necondiționat.
3. De aceea, cel puțin în această etapă a conexiunilor
după necesități, interese și sisteme de valori, PEDR găsește un
suport substanțial în politicile de dezvoltare durabile ale
statelor, dar și în receptivitatea specială a administrațiilor
locale care doresc descentralizarea (unele, pentru a -și folosi
mai bine fondurile și resursele, altele pentru a se despărți cât
mai repede posibil de statele din care fac parte) . Se așteaptă ca,
în timp util, prin punerea în aplicare a acestei politici,
conflictualitate a unora dintre zone să se diminueze și să crească
semnificativ gradul de încredere reciprocă și mai ales în
politicile și obiectivele Uniunii .
4. Există însă și o perspectivă care generează neîncredere
în efectele imediate și pe termen lung le PEDR, întrucât, în
actuala conjunctură internațională, marile puteri și marile
identități se luptă pentru putere, influență și resurse, marile

74
grupări civilizaționale – între care și ce islam ică –, își
construiesc, pe suporturile unor uriașe sisteme de valori
ancestrale , obiective strategice pe termen lung, care se opun
categoric proiectelor de tip european. Imigrarea masivă pe
teritoriul UE a populațiilor islamice, a populațiilor din fostele
colonii europene, a populațiilor sărace din Asia și chiar
migrația internă europeană îngreunează substanțial proiect ul
integrării europene prin regiuni. De asemenea, acest proiect
poate duce, în anumite condiții, la crearea unei opoziții și chiar
a unui co nflict – regiuni -națiuni –, ceea ce ar duce la generarea
unui haos pe termen lung în dinamica dezvoltării europene.
5. Impactul PEDR asupra securității și apărării naționale
poate fi unul direct și benefic, prin efortul de dezvoltare
durabilă, de armoniza re și de coerență , prin crearea supor tului
economic și financiar necesar arhitecturii potențialului de
securitate și apărare, dar și unul negativ, generat de
convergența acestui tip de politici cu politica europeană de
vecinătate (PEV) și cu celelalte poli tici europene. Criza
ucraineană dovedește că tendințele fragmentare și identitare în
vecinătatea apropriată și, mai ales, modul cum percepe Rusia
politice europene de vecinătate, dar și pe cele de coeziune
internă a Uniunii Europene , pot îngreuna acest pro ces și chiar
încuraja noi posibile provocări, pericole și amenințări. Efectele
secundare sau colaterale ale PEDR se cer foarte bine analizate.
Într-o lume a confruntărilor asimetrice, în care proliferează
crima organizată, traficul, migrația și terorismul, războiul
economic și varianta sa operațională acută, directă și violentă –
războiul hibrid –, unele cercuri vor căuta să folosească la
maximum oportunitățile și vulnerabilitățile favorizate, încura –
jate sau chiar generate de PEDR pentru scopuri greu de
identificat, pentru realizarea unor obiective antieuropene, de
fragmentare a unora dintre state și de creare a unor situații
confuze care să permită dezvoltări periculoase.

75
6. România se află pe penultimul loc în Uniunea
Europeană , pe ansamblu, dar și la majoritatea capitolelor care
țin de dezvoltare economică și socială, educație, sănătate și alte
domenii de activitate. PEDR ar trebui să aibă efecte benefice
pentru noi , ajutând cele opt regiuni să se dezvolte armonios și
să prospere. Însă, așa cum bine se știe, județele incluse în într -o
astfel de partajare care nici măcar nu a fost îndelung gândită
sau târguită , ca și regiunile în care au fost incluse, oricâ t ar
părea de echilibrate (deși nu sunt), au probleme foarte serioase,
care țin atât de puținătate a și chiar de inexistența unor obiective
economice, sociale, turistice etc. care să genereze locuri de
muncă și producție, cât și de temerile pe care le dezvoltă ele,
având în vedere istoria dramatică a poporului român care abia a
reușit, după Primul Război Mondial, să se reunifice în granițele
strămoșilor săi. Aceasta este o presiune ancestrală foarte mare
și foarte importantă, pe care aceste politici regionale europene
și, cumva și naționale, nu o au deloc în vedere. Evenimentele
de la Târgu Mureș din 1990, presiunile exercitate de grupuri
extremiste maghiare pentru autonomizarea Ținutului Secuiesc
și intervențiile unor lideri maghiari pe la fel de fel de formu -uri
și organisme europene sau internaționale prin care au denigrat
România și statul român și au sugerat, într -o formă sau alta,
partajarea teritoriului său , crearea unor situații interne
periculoase prin amplificarea corupției la vârf și proliferarea
rețelelor de criminali și interlopi nu sunt de natură să fie
rezolvate , prin politica regiunilor . Mai mult, la aceste problem e
mari, se adaugă și efectele criminale ale retroced ării, în Ardeal,
a proprietăților unor străini care au fost deja despăgubiți pentru
trecerea proprietăților respective în posesia statului român , ca
urmare a reîntregirii teritoriul ui național în urma războiului.
Politica europeană a regiunilor – cel puțin pentru spațiul
românesc – nu este suficient de nuanțată și nu are în vedere
toate problemele și toate sensibilitățile poporului român , ale
minorităților conlocuitoare, și nici pe c ele ale populațiilor

76
europene și țărilor Uniunii. De aici nu rezultă neapărat că o
astfel de politică nu poate fi viabilă, ci doar faptul că scopurile
și obiectivele ei, ca și cele ale politicii de securitate și apărare,
conțin încă multe elemente de dubla re, de paralelism cu cele
naționale, cu cele de apărare colectivă și de securitate
comunitară etc ., ceea ce poate complica dezvo ltările și
evoluțiile ulterioare și genera, cel puțin în zonele sensibile,
neîncredere, nesiguranță și chiar conflictualitate.

77

BIBLIOGRAFIE
1. Constituția României , Editura Monitorul Oficial,
București, 2003
2. LEGE nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea
regionala în România (actualizată până la data de 27 noiembrie
2004) Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în
România , Guvernul României și Comisia Europeană,
Programul Phare, 1997
3. Commission des Communautés Européennes, Régions
2020. Evaluation des défis qui se poseront aux régions de
l’UE, Bruxelles, 2008
4. Claudia Ionescu, Nicolae Toderaș , Politica de
dezvo ltare regională , Editura Tritonic, București, 2007.
5. Alexandrescu Gr., Popa V . – Posibile arhitecturi
instituționale europene , Editura Universității Naționale de
Apărare, București, 2004.
6. Iordan Gheorghe Barbulescu , UE de la național la
federal , Edit ura Tritonic, Bucuresti, 2005.
7. Gândirea Militară Românească , nr 2/2008
8. http://anaf.mfinante.ro/wps/portal Cadrul Strategic
Național de Referință 2007 -2013 – secțiunea Planul Național
de Dezvoltare
9.
http://www.mct.ro/web/2/actnorm/rom/hg556_01_a2b.htm ,
Planul Național de Cercetare Dezvoltare și Inovare
10.
http://ec.europa.eu/enterprise/enterprise_policy/cip/index_en.ht
m, Programul cadru pentru Competitivitate și Inovare

78
11. Politica regională , Regulamentul Consiliului
nr.1260/1999 din 21 iunie 1999, stabilind prevederile generale
pentru Fondurile Struc turale (JO L nr.161/1/26.06.1999), cu
modificările și completările ulterioare
12.
http://www.tribunainvatamantului.ro/d_art.php?id=1097&cat=
122 , Învățământul superior si provoc ările secolului XXI
(Forumul UNESCO pentru Învățământul Superior î n Reg iunea
Europeană : Acces, Valori, Calitate si Competitivitate
(București, 21 -24 mai 2009)
13. Régions contre Etats -nations , par Laurent Davezies et
Philippe Rekacewicz , février 2004, Mon de diplomatique,
fevrier, 2004, http://www.monde -diplomatique.fr/cartes/region ,
accesat la 13 martie 2015

79

ANEXE
Anexa nr. 1
PIB pe cap de locuitor în Uniunea Europeană în 2013

PIB pe cap de locuitor în Uniunea Europeană în 2013
Indice de bază 100 pentru l'UE
2011 (r) 2012 (r) 2013 (p)
Sursa: Eurostat , 19 iunie 2014).
Germania 123 123 124
Austria 129 130 129
Belgia 120 120 119
Bulgaria 46 47 47
Cipru 93 91 86
Croația 60 61 61
Danemarca 125 126 125
Spania 96 96 95
Estonia 69 71 72
Finlanda 116 115 112
Franța 109 109 108
Grecia 81 76 75
Ungaria 67 67 67
Irlanda 128 129 126

80
PIB pe cap de locuitor în Uniunea Europeană în 2013
Indice de bază 100 pentru l'UE
2011 (r) 2012 (r) 2013 (p)
Italia 101 100 98
Letonia 60 64 67
Lituania 67 72 74
Luxemburg 265 263 264
Malta 86 86 87
Olanda 129 127 127
Polonia 65 67 68
Portugalia 77 76 75
Cehia 81 81 80
România 51 53 54
Marea Britanie 105 104 106
Slovacia 75 76 76
Slovenia 84 84 83
Suedia

81

Anexa nr. 2
Agenția pentru Dezvoltare Regională

Agenția pentru dezvoltare regionala (ADR) are următoarele
atribuții principale:
a) elaborează si propune consiliului pentru dezvoltare
regionala, spre aprobare, strategia, planul si programele de
dezvoltare regionala, precum si planurile de gestionare a fondurilor;
b) asigura realizarea programel or de dezvoltare regionala si a
planurilor de gestionare a fondurilor, în conformitate cu hotărârile
adoptate de consiliul pentru dezvoltare regionala, cu respectarea
legislației în vigoare, si răspunde fata de acesta pentru realizarea lor;
c) solicita ins tituției naționale cu atribuții în domeniul
dezvoltării regionale sume din Fondul National pentru dezvoltare
regionala, pentru finanțarea proiectelor de dezvoltare aprobate;
d) acționează, împreuna cu consiliul pentru dezvoltare
regionala, pentru atragerea de resurse, în scopul îndeplinirii
atribuțiilor sale;
e) asigura managementul tehnic si financiar al Fondului pentru
dezvoltare regionala, în scopul realizării obiectivelor prevăzute în
programele de dezvoltare regionala;
f) răspunde fata de consiliul pen tru dezvoltare regionala, fata
de instituția/instituțiile naționale cu care are încheiate contracte,
precum si fata de organele abilitate prin lege pentru corecta
gestionare a fondurilor încredințate;
g) transmite, spre aprobare, consiliului pentru dezvolt are
regionala proiectele selectate în cadrul programelor de dezvoltare
regionala în baza prioritarilor, criteriilor si a metodologiei elaborate
de instituția naționala responsabila pentru dezvoltarea regionala,
împreuna cu organismele regionale specializat e; în cazul licitațiilor
organizate la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, proiectele
aprobate de consiliul pentru dezvoltare regionala vor fi trimise spre
avizare Consiliului National pentru dezvoltare regionala; în cazul
licitațiilor de proiecte orga nizate la nivel National, proiectele
selectate vor fi avizate de consiliul pentru dezvoltare regionala si
aprobate de Consiliul National pentru dezvoltare regionala;

82
h) asigura si răspunde, pe baza contractelor încheiate cu
instituțiile naționale, de imple mentarea, monitorizarea tehnica si
financiara si controlul execuției proiectelor finanțate de Uniunea
Europeana în cadrul programelor de dezvoltare regionala si/sau, după
caz, a proiectelor din cadrul programelor naționale, care se
implementează la nivel r egional prin agenția pentru dezvoltare
regionala; pentru atribuțiile delegate agențiilor pentru dezvoltare
regionala de către instituțiile aparținând administrației publice
centrale sau locale, monitorizarea si controlul unor astfel de
activitatea se fac d e către instituția care a delegat aceste atribuții;
i) întocmește rapoarte semestriale, precum si raportul anual de
implementare referitor la activitățile derulate conform contractelor cu
instituția naționala cu atribuții în domeniul dezvoltării regionale;
j) evidențiază stadiul, dificultățile de implementare, precum si
impactul programelor/proiectelor de dezvoltare regionala si propune
masuri de îmbunătățire ; rapoartele se aproba în prealabil de către
consiliul pentru dezvoltare regionala si sunt transmise instituției
naționale cu atribuții în domeniul dezvoltării regionale;
k) realizează si asigura, în baza contractelor,
mediatizarea/publicitatea la nivel regional a programelor si
proiectelor de dezvoltare regionala;
l) organizează si dezvolta, cu sprijinu l si sub coordonarea
consiliului pentru dezvoltare regionala, parteneriatele regionale si
promovează la nivel regional cunoașterea politicilor si practicilor
Uniunii Europene, precum si a principiilor care stau la baza
politicilor de dezvoltare regionala;
m) identifica si promovează, în parteneriat, proiecte de interes
regional si local, precum si proiecte de cooperare intraregională;
promovează, cu sprijinul consiliului pentru dezvoltare regionala,
regiunea si atragerea de investiții străine; dezvolta cola borări cu
organisme si instituții similare din Uniunea Europeana si participa la
implementarea proiectelor internaționale de interes regional si local;
n) elaborează propunerile anuale ale bugetelor proprii de
venituri si cheltuieli destinate desfășurării activităților prevăzute prin
prezenta lege si le supune aprobării consiliului pentru dezvoltare
regionala;

83
o) asigura, printr -o structura de audit intern proprie,
subordonata directorului agenției, desfășurarea unei activitatea
independente si obiective, c are da asigurare si consiliere conducerii
agenției, pentru buna administrare a veniturilor si cheltuielilor,
perfecționând activitățile agenției, ajutând -o sa -si îndeplinească
obiectivele printr -o abordare sistematica si metodica, care evaluează
si îmbunăt ățește eficiența si eficacitatea sistemului de conducere
bazat pe analiza riscului, a controlului si a proceselor de
administrare;
p) încheie si supune spre avizare consiliului pentru dezvoltare
regionala contracte, convenții, acorduri si protocoale, precu m si alte
documente similare încheiate cu terții în domeniul specific de
activitate, inclusiv cu instituții similare din cadrul Uniunii Europene;
q) îndeplinește obligațiile contractuale si răspunde pentru
realizarea acestora, în conformitate cu criteriile si indicatorii de
performanta stabiliți prin contractele încheiate în acest scop;
r) asigura, prin personal specializat, secretariatul consiliului
pentru dezvoltare regionala;
s) participa în structurile parteneriale stabilite la nivel
National, în comite tele si subcomitetele naționale, precum si în
grupurile de lucru organizate de instituțiile naționale responsabile
pentru managementul si gestionarea programelor finanțate de
Uniunea Europeana;
t) elaborează propriul statut de organizare si funcționare si îl
supune spre aprobare consiliului pentru dezvoltare regionala;
u) îndeplinește atribuțiile privind elaborarea în parteneriat a
Planului National de dezvoltare;
v) asigura, împreuna cu organismele regionale specializate,
colectarea si centralizarea datelo r la nivel regional, cu privire la
utilizarea fondurilor nerambursabile alocate regiunii, în scopul
implementării programelor de dezvoltare regionala.

Sursa: LEGE nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea
regionala în România (actualizata pana la data de 27 noiembrie 2004)