Conexiuni Interdisciplinare Privind Metodica Insusirii Elementelor de Limbaj Plastic Educatie Plastica, Educatie Estetica Abilitati Practice

Conexiuni interdisciplinare privind metodica însușirii elementelor de limbaj plastic- educație plastică, educație estetică – abilități practice

(lucrare de gradul I)

CUPRINS

ARGUMENTUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I IMPORTANȚA ABILITĂȚILOR PRACTICE ÎN FORMAREA GUSTULUI ARTISTIC AL ELEVILOR

I.01 – SCOPUL ȘI OBIECTIVELE ORELOR DE ABILITĂȚI PRACTICE DIN PUNCT DE VEDERE ARTISTICO – PLASTIC

I.02 – CONCEPȚIA EDUCAȚIEI ARTISTICE-PLASTICE LA CLASELE I-VIII

I.02.01 – RECEPTAREA FRUMOSULUI DIN NATURĂ

I.02.02 – INTERDISCIPLINARITATEA

I.02.03 – DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII

I.03 – DEZVOLTAREA EDUCAȚIEI ESTETICE ÎN ȘCOALĂ

I.03.01 – DEZVOLTAREA SIMȚULUI ESTETIC AL ELEVILOR ÎN CADRUL ORELOR DE ABILITĂȚI PRACTICE

CAPITOLUL II CAPACITATEA IMAGINATIVĂ

II.01 – IMAGINAȚIA

II.02 – TALENTUL ȘI APTITUDINILE

II.03 – INTERVENȚIA EDUCATORULUI PRIN MIJLOACE DIDACTICE

II.04 – INTERVENȚIA EDUCATORULUI ÎN DEZVOLTAREA APTITUDINILOR ELEVILOR

CAPITOLUL III ELEMENTELE DE LIMBAJ PLASTIC – ELEMENTE DE BAZĂ ALE DESENULUI DECORATIV – FOLOSITE ȘI LA ORELE DE ABILITĂȚI PRACTICE

III.01 – PUNCTUL DECORATIV

III.01.01 – ROLUL CONSTRUCTIV AL PUNCTULUI DECORATIV

III.01.02 – ROLUL DECORATIV AL PUNCTULUI PLASTIC

III.02 – LINIA DECORATIVĂ

III.02.01 – CLASIFICAREA LINIILOR DUPĂ FORMĂ

III.02.01 – a – LINIILE DREPTE

III.02.01 – b – LINIILE CURBE

III.02.01 – c – LINIILE FRÂNTE

III.02.02 – CLASIFICAREA LINIILOR DUPĂ ORIENTARE

III.02.02 – a – LINIILE ORIZONTALE

III.02.02 – b – LINIILE VERTICALE

III.02.02 – c – LINIILE OBLICE

III.02.03 – CLASIFICAREA LINIILOR DUPĂ GROSIME

III.02.03 – a – LINIILE SUBȚIRI

III.02.03 – b – LINIILE GROASE

III.03 – SUPRAFAȚA PLANĂ

III.03.01 – PĂTRATUL ȘI DREPTUNGHIUL

III.03.01 – a – PĂTRATUL

III.03.01 – b – DREPTUNGHIUL

III.03.01 – c – EXPRESIVITATEA ȘI FUNCȚIONALITATEA PĂTRATULUI ȘI A DREPTUNGHIULUI

III.03.02 – TRIUNGHIUL

III.03.03 – PENTAGONUL

III.03.04 – HEXAGONUL, OCTOGONUL ȘI DECAGONUL

III.03.04 – a – HEXAGONUL

III.03.04 – b – OCTOGONUL

III.03.04 – c – DECAGONUL

III.03.05 – CERCUL

III.04 – FORMA

III.04.01 – FORMA SPONTANĂ

III.04.02 – FORMA ELABORATĂ

III.05 – PATA

III.05.01 – PATA ACROMATICĂ

III.05.02 – PATA CROMATICĂ

III.06 – RELAȚIILE DINTRE SUPRAFEȚE ȘI FORME LA ORELE DE ABILITĂȚI PRACTICE

III.07 – STILIZAREA DECORATIVĂ

III.08 – COMPOZIȚIA DECORATIVĂ

III.08.01 – PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE COMPOZIȚIEI DECORATIVE

III.08.01 – a – REPETIȚIA

III.08.01 – b – ALTERNANȚA

III.08.01 – c – CONJUGAREA

III.08.01 – d – SIMETRIA

III.08.01 – e – GRADAȚIA

III.08.01 – f – SUPRAPUNEREA

III.08.02 – FORMELE COMPOZIȚIONALE

III.08.02 – a – MOTIVUL DECORATIV

III.08.02 – b – CHENARUL DECORATIV

III.08.02 – c – FONDUL DECORATIV

III.08.02 – d – COMPOZIȚIA SEMIOTICĂ

CAPITOLUL IV ASPECTE METODICE PRIVIND ÎNSUȘIREA PROCEDEELOR ȘI TEHNICILOR ARTISTICE UTILIZATE LA ORELE DE ABILITĂȚI PRACTICE

IV.01 – TEHNICA IMPRIMĂRII CU ȚESĂTURI RĂRITE

IV.02 – TEHNICA IMPRIMĂRII CU INDIGO

IV.03 – TEHNICA IMPRIMĂRII CU HÂRTIE MOTOTOLITĂ

IV.04 – TEHNICA „BATIKULUI” PE HÂRTIE

IV.05 – TEHNICA DECOLORĂRII PETEI DE CULOARE

IV.06 – TEHNICA PICTURII PE STICLĂ

IV.07 – TEHNICA PICTURII PE LEMN

IV.08 – TEHNICA MOZAICULUI

IV.09 – TEHNICA IMPRIMĂRII CU AȚĂ

IV.10 – TEHNICA MONOTIPIEI

IV.11 – TEHNICA LINOTIPIEI

IV.12 – TEHNICA ȘTAMPILEI

IV.13 – TEHNICA COLAJULUI ȘI A DECOLAJULUI

IV.13.01 – TEHNICA FORMELOR RUPTE

IV.13.02 – TEHNICA FORMELOR OBȚINUTE PRIN ZGÂRIERE

IV.13.03 – TEHNICA FORMELOR TĂIATE DIN HÂRTIE

IV.13.04 – TEHNICA FORMELOR TĂIATE DIN MATERIALE TEXTILE

IV.14 – TEHNICA MODELĂRII HÂRTIEI CU ARACET

IV.15 – TEHNICA ORIGAMI

IV.16 – TEHNICI MIXTE

ANEXA I DICȚIONAR DE TERMENI PLASTICI

ANEXA II PLANȘE DEMONSTRATIVE 83

B I B L I O G R A F I E

CONCLUZII

CUPRINS

ARGUMENTUL LUCRĂRII

Lucrarea de față reprezintă contribuția mea modestă la reliefarea legăturilor interdisciplinare ce se pot realiza între obiectele de învățământ în mod permanent, pentru obținerea unor rezultate remarcabile în procesul educativ.

Educația artistică-plastică este o componentă organică și indispensabilă a dezvoltării armonioase și complete a personalității umane; ea formează și dezvoltă gândirea creatoare specifică, contribuind la conturarea gustului estetic, a sensibilității, precum și rezolvarea problematicii extrem de actuale și interesante a utilizării științifice și eficiente a culorilor în toate domeniile de activitate. Cunoștințele dobândite la orele de educație plastică sunt imperios necesare în realizarea și obținerea de rezultate bune la alte discipline practice, respectiv abilitățile practice.

Am desprins din multitudinea de aspecte pe care le pune tema dată: CONEXIUNI INTERDISCIPLINARE, o componentă de prim ordin, EDUCAȚIA ESTETICĂ ȘI EDUCAȚIA PLASTICĂ OGLINDITĂ ÎN ORELE DE ABILITĂȚI PRACTICE, convinsă că ea, alături de celelalte probleme stau la baza cunoașterii și recunoașterii acestor conexiuni.

Menționez că în paginile lucrării am selectat acele argumente care justifică teoretic legătura dintre abilitățile practice și cunoștințele referitoare la culori, la valențele impresive, expresive și simbolice ale culorilor.

Am optat pentru această temă, deoarece mi s-a părut că numai așa se poate realiza dezvoltarea capacității creatoare a omului, respectiv elevului, că prin interdisciplinaritate se pot obține niște rezultate remarcabile, însă acest lucru impune din partea profesorului de abilități practice o bună cunoaștere a termenilor plastici și tehnicilor artistice, precum și o strânsă colaborare între acesta și profesorul de educație plastică din școala respectivă.

În urmărirea scopului propus am căutat ca diferitele capitole să fie prezentate cât se poate de precis și succint în urma studierii bibliografiei de specialitate și nu numai atât, în ANEXĂ am exemplificat fiecare temă abordată în capitolele lucrării cu aplicații practice, executate de elevi.

Dacă pe alocuri lucrarea pare că prezintă disproporții, nu însemnătatea problemelor a fost hotărâtoare, ci faptul că unele chestiuni importante au putut fi lămurite cu mai multă ușurință, iar altele au necesitat expuneri dezvoltate.

IMPORTANȚA ABILITĂȚILOR PRACTICE ÎN FORMAREA GUSTULUI ARTISTIC AL ELEVILOR

În concepția pedagogiei noastre, abilitățile practice reprezintă un sistem de acțiuni educative ce dezvoltă personalitatea elevului sub raportul cunoașterii, simțirii și voinței, adică își aduce contribuția la desăvârșirea lui pe plan cultural, moral, social, ca și pe planul activității productive prin dezvoltarea priceperilor, deprinderilor, îndemânării, rapidității, preciziei. Influențele multiple pe care le exercită frumosul asupra omului, au o dublă fundamentare.

Din punct de vedere artistic, lucrările executate la orele de abilități practice sunt mici opere de artă, deoarece elevul îmbină aici priceperile și deprinderile cu frumosul estetic. De aceea este necesară o legătură strânsă între cele două discipline, legătură care va face ca lucrările executate de elevi să aibă o valoare artistică ridicată și astfel fenomenul kitsch – prin care se falsifică acel caracter artistic al obiectelor, etichetându-le pompos opere de artă, promovând prostul gust – să fie eradicat.

Opera de artă include alături de valori estetice, valori cognitive, etice, îndeplinind funcția educației în întreg înțelesul cuvântului. Pe de altă parte, omul înzestrat cu o cultură bogată cuprinde și înțelege profund varietatea de sensuri a operei de artă, fiind capabil să o valorifice pe multiple planuri.

Educația cu ajutorul frumosului se realizează mai lesne și datorită faptului că, la întâlnirea cu frumosul, reacția omului este complexă, angajându-i toate laturile personalității.

În procesul instructiv-educativ, prin orele de abilități practice se urmărește pregătirea sistematică a elevului pentru perceperea profundă și justă a frumosului, ca scop al educației. În acțiunea educațională, odată cu însușirea cunoștințelor elevul interiorizează valori care se cer trăite, idealuri și aspirații ce trebuie să reprezinte adeziuni personale și adânci. Dar, nu numai activitatea mentală a elevului se cere orientată și dinamizată, orice acțiune și conduită practică fiind necesar să izvorască din adâncurile personalității lui.

SCOPUL ȘI OBIECTIVELE ORELOR DE ABILITĂȚI PRACTICE DIN PUNCT DE VEDERE ARTISTICO – PLASTIC

Învățământul în țara noastră este astfel structurat, încât să poată răspunde cu succes exigențelor dezvoltării științei și tehnicii. Viața socială pune în fața dascălilor sarcina de a forma tineretul școlar în spiritul unor înalte virtuți morale.

Școala – factor principal de formare și educare, este chemată să cultive la elevi respectul și pasiunea pentru muncă, dragostea de adevăr, conștiinciozitatea, simțul umanului. Aceste trăsături capătă în structura personalității o importanță deosebită, maturizarea lor neputând fi izolată de influența covârșitoare a educației și a societății.

Acțiunea educațională ce se desfășoară în procesul de învățământ urmărește dezvoltarea tinerei generații în spiritul tradițiilor poporului nostru și formarea unor oameni bine pregătiți, capabili să-și folosească din plin aptitudinile, forțele creatoare, pentru a satisface solicitările mereu crescânde ale societății contemporane.

Educația practică, din punct de vedere artistic, reprezintă un imperativ ce se cere înfăptuit cu seriozitate, iar cel ce face acest lucru trebuie să fie în primul rând un pasionat animator, cunoscător al problemelor de teorie a culorilor și tehnicilor artistice și să dea dovadă de o răbdare uriașă. În raport cu ceilalți termeni ai acțiunii pedagogice (subiect, obiect, unealtă, mijloc) educația practică ocupă locul central, impunând organizarea și planificarea ei cu multă atenție și minuțiozitate.

Pentru această amplă orientare am încercat să conturez următoarele cerințe:

elevii să gândească și să îmbine exprimarea artistică-plastică prin linii și culori cu activitatea practică, îmbogățindu-și în acest timp vocabularul de specialitate;

să fie pregătiți ca ei să ajungă la descifrarea și înțelegerea unor lucrări practice;

să organizeze în diferite modalități un spațiu de lucru conform unui spațiu plastic unitar și expresiv;

să cunoască și să prețuiască frumusețea artei noastre populare românești;

să-și dezvolte capacitatea de a se emoționa și de a aprecia diferitele aspecte estetice ale realității înconjurătoare;

să aprecieze obiecte de autentică valoare artistică și să combată kitsch-ul, dovedind sensibilitate și gust artistic, contribuind astfel la ameliorarea artistică a mediului ambiant.

Educația abilităților practice presupune existența unei idei clare a ceea ce urmează a fi realizat la oră, desemnând astfel finalitatea acțiunii educative. Acest scop conferă activității un caracter conștient și activ, determinând obiectivele acesteia.

Obiectivele educaționale vizează:

deprinderile;

priceperile;

stăpânirea capacităților cognitive, afective.

În stabilirea acestora se au în vedere mai multe aspecte:

nivelul dezvoltării intelectuale;

nivelul dezvoltării personalității;

stadiul atins de cunoștințele plastice;

posibilitățile materiale de care dispune elevul;

Putem spune că la această dată există două generații de obiective cadru și de referință:

obiective specifice – formulate în general:

dezvoltarea aptitudinilor, preciziei;

dezvoltarea simțului estetic;

dezvoltarea unui vocabular specific disciplinei.

obiective concrete – nominale, operaționale:

învățarea și deprinderea folosirii uneltelor de lucru specifice;

învățarea să identifice, să definească și să analizeze;

să cunoască și să recunoasmatică a elevului pentru perceperea profundă și justă a frumosului, ca scop al educației. În acțiunea educațională, odată cu însușirea cunoștințelor elevul interiorizează valori care se cer trăite, idealuri și aspirații ce trebuie să reprezinte adeziuni personale și adânci. Dar, nu numai activitatea mentală a elevului se cere orientată și dinamizată, orice acțiune și conduită practică fiind necesar să izvorască din adâncurile personalității lui.

SCOPUL ȘI OBIECTIVELE ORELOR DE ABILITĂȚI PRACTICE DIN PUNCT DE VEDERE ARTISTICO – PLASTIC

Învățământul în țara noastră este astfel structurat, încât să poată răspunde cu succes exigențelor dezvoltării științei și tehnicii. Viața socială pune în fața dascălilor sarcina de a forma tineretul școlar în spiritul unor înalte virtuți morale.

Școala – factor principal de formare și educare, este chemată să cultive la elevi respectul și pasiunea pentru muncă, dragostea de adevăr, conștiinciozitatea, simțul umanului. Aceste trăsături capătă în structura personalității o importanță deosebită, maturizarea lor neputând fi izolată de influența covârșitoare a educației și a societății.

Acțiunea educațională ce se desfășoară în procesul de învățământ urmărește dezvoltarea tinerei generații în spiritul tradițiilor poporului nostru și formarea unor oameni bine pregătiți, capabili să-și folosească din plin aptitudinile, forțele creatoare, pentru a satisface solicitările mereu crescânde ale societății contemporane.

Educația practică, din punct de vedere artistic, reprezintă un imperativ ce se cere înfăptuit cu seriozitate, iar cel ce face acest lucru trebuie să fie în primul rând un pasionat animator, cunoscător al problemelor de teorie a culorilor și tehnicilor artistice și să dea dovadă de o răbdare uriașă. În raport cu ceilalți termeni ai acțiunii pedagogice (subiect, obiect, unealtă, mijloc) educația practică ocupă locul central, impunând organizarea și planificarea ei cu multă atenție și minuțiozitate.

Pentru această amplă orientare am încercat să conturez următoarele cerințe:

elevii să gândească și să îmbine exprimarea artistică-plastică prin linii și culori cu activitatea practică, îmbogățindu-și în acest timp vocabularul de specialitate;

să fie pregătiți ca ei să ajungă la descifrarea și înțelegerea unor lucrări practice;

să organizeze în diferite modalități un spațiu de lucru conform unui spațiu plastic unitar și expresiv;

să cunoască și să prețuiască frumusețea artei noastre populare românești;

să-și dezvolte capacitatea de a se emoționa și de a aprecia diferitele aspecte estetice ale realității înconjurătoare;

să aprecieze obiecte de autentică valoare artistică și să combată kitsch-ul, dovedind sensibilitate și gust artistic, contribuind astfel la ameliorarea artistică a mediului ambiant.

Educația abilităților practice presupune existența unei idei clare a ceea ce urmează a fi realizat la oră, desemnând astfel finalitatea acțiunii educative. Acest scop conferă activității un caracter conștient și activ, determinând obiectivele acesteia.

Obiectivele educaționale vizează:

deprinderile;

priceperile;

stăpânirea capacităților cognitive, afective.

În stabilirea acestora se au în vedere mai multe aspecte:

nivelul dezvoltării intelectuale;

nivelul dezvoltării personalității;

stadiul atins de cunoștințele plastice;

posibilitățile materiale de care dispune elevul;

Putem spune că la această dată există două generații de obiective cadru și de referință:

obiective specifice – formulate în general:

dezvoltarea aptitudinilor, preciziei;

dezvoltarea simțului estetic;

dezvoltarea unui vocabular specific disciplinei.

obiective concrete – nominale, operaționale:

învățarea și deprinderea folosirii uneltelor de lucru specifice;

învățarea să identifice, să definească și să analizeze;

să cunoască și să recunoască.

*

Pentru realizarea unor ore la un înalt nivel educațional, profesorul trebuie să dea dovadă de aptitudini didactice, care constau în particularitățile individuale de a exprima și a traduce în practică transmiterea cunoștințelor și de formare în rândul elevilor a interesului pentru cunoaștere, precum și de a crea o relație optimă profesor – elev.

În ceea ce privește relația profesor – elev în cadrul orelor de abilități practice, cea mai indicată după mine, având în vedere specificul disciplinei este relația liberă (laisser – faire), fără constrângeri, care asigură o comunicare optimă între profesor și elev. Acest lucru nu trebuie înțeles greșit și anume libertinaj, prin relația liberă urmărindu-se dezvoltarea spiritului de inițiativă, independență, spiritului de observație, a spiritului critic, responsabil și creativ.

În cadrul orelor de abilități practice, ca și în cel al orelor de educație plastică elevii parcurg mai multe etape, care, deși au fost întemeiate pe diferite concepții, totuși au avut un numitor comun și anume ideea că orele de abilități practice și desenul sunt activități care produc numai plăceri :

plăcerea de a lucra;

plăcerea de a avea bucurii;

plăcerea de a trăi intens;

plăcerea de a imagina;

plăcerea de a exprima ceea ce simt.

CONCEPȚIA EDUCAȚIEI ARTISTICE-PLASTICE LA CLASELE I-VIII

În general educația urmărește să cultive gândirea elevului, setea de cunoaștere, pasiunea de a crea. În acțiunea educațională, odată cu însușirea cunoștințelor, elevul interiorizează valori care se cer trăite, idealuri și aspirații ce trebuie să reprezinte adeziuni personale și adânci. Dar nu numai activitatea mentală a elevului se cere orientată și dinamizată, orice acțiune și conduită practică fiind necesar să izvorască din adâncurile personalității.

Acest proces educațional din cadrul disciplinei educație artistică plastică, are ca obiectiv general dobândirea de către elevi a unor aspecte esențiale ale cunoașterii artistice plastice – latură importantă a cunoașterii umane. El înscrie ca obiective principale:

dezvoltarea la elevi a gândirii artistice plastice – calitate specifică a gândirii lor creatoare;

dezvoltarea sensibilității și a gustului lor artistic și estetic.

Acțiunile de realizare a acestor obiective majore sunt direcționate pe traseele a trei mari căi, și anume:

familiarizarea elevilor cu gramatica unor elemente de limbaj plastic;

inițierea lor în problemele actului de creație;

contactul cu frumusețile mediului înconjurător precum și cu alte produse artistice.

În școală educația artistică se prezintă ca un sistem unitar, armonios, ce îmbină numeroase tipuri și forme ale activității de educație. Strâns legate de educarea calităților estetice ale individului sunt formarea și dezvoltarea aptitudinilor de creație artistică, care se manifestă într-o măsură mai mare sau mai mică în fiecare om, pe baza contactului său cu arta.

În cadrul unor activități artistice dirijate, pedagogul – care realizează educația estetică – are obligația să observe viața și studiind-o să-i ajute pe elevi să vadă în ea frumosul și să aprecieze just fenomenele vieții și ale artei. În acest proces executarea unor lucrări de artă aplicată are mai ales acum o mare importanță pentru educația estetică a copiilor și a tineretului, în special când ele se efectuează pe baza studierii, înțelegerii și însușirii comorilor artei noastre populare sub toate aspectele, pentru a dezvălui plenar geniul creator al poporului.

Numai astfel se poate înțelege rolul și locul desenului (educației artistice-plastice) în evoluția spirituală a copilului, specificul desenului infantil, precum și etapele de evoluție ale acestuia.

Deci, putem spune că educația artistică reprezintă o latură esențială a educației estetice, care-și propune ca obiective:

receptarea frumosului din natură;

interdisciplinaritatea;

dezvoltarea creativității.

RECEPTAREA FRUMOSULUI DIN NATURĂ

Încă din copilărie omul acumulează informații din jurul său, cunoscând natura și mediul de viață cu ajutorul simțurilor.

Ochiul este organul pentru realizarea percepției vizuale și fiecare om vede aceleași lucruri și aceleași forme, percepându-e însă în mod total diferit. În urma cercetărilor realizate de psihologi și fiziologi s-a constatat că fiecare om în conștiința sa își formează o anumită imagine despre lumea înconjurătoare, despre formele din jurul său, datorită modului cum a fost educat receptorul vizual.

Percepția vizuală la toate nivelele de vârstă este rezultatul unui proces de învățare și senzațiile noastre nu au pentru noi nici un înțeles până când nu știm cum să le ordonăm într-o percepție coerentă. Senzația este numai o parte a percepției la care se adaugă receptarea în formarea imaginii la nivelul sistemului nervos central.

Datorită explicării acestor lucruri putem să ne dăm seama ce importanță majoră are pentru copil educația tuturor simțurilor și mai ales educația virtuală.

Copilul trebuie învățat să nu treacă indiferent pe lângă natură, pe lângă tot ceea ce îl înconjoară, trebuie învățat să observe formele, să le admire și să le folosească pentru sine. De aceea, prin metode adecvate acestuia îi trebuie stârnită curiozitatea, trebuie solicitat și învățat să studieze și să cerceteze natura, să o înțeleagă sub toate aspectele, să o privească prin prisma omului de artă și să conștientizeze că poate realiza obiecte de artă zi cu ajutorul direct al formelor naturale, respectiv:

semințe

crengi uscate

scoici

pietre etc.

INTERDISCIPLINARITATEA

Interdisciplinaritatea este raportul ce se creează între diferitele obiecte de studiu și totodată influența pozitivă a acestora în vederea formării unui creator de artă cu un larg spectru de cunoștințe în toate domeniile.

De exemplu: studierea structurilor naturale presupune pătrunderea în diferite alte domenii ale științei:

geografia

geologia

astronomia

fizica

chimia

biologia etc.

Astfel copilul este solicitat să gândească divergent, să facă corelații între diferitele cunoștințe acumulate, să asocieze termeni și forme, să înțeleagă mai bine lumea înconjurătoare și armonia acesteia.

Un alt exemplu: aplicarea cunoștințelor dobândite la orele de educație artistică în realizarea lucrărilor aplicative în cadrul orelor de abilități practice.

DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII

Acest deziderat se poate realiza prin educarea modului de a privi și interpreta și analiza formele din natură atât din punct de vedere științific precum și artistic.

Apelând la cunoștințele din domeniul artei copilul va putea aprecia frumusețea unei forme naturale, îi va găsi caracterele structurale și de cromatică necesare unei creații artistice.

Un copil dacă este dirijat și învățat să primească tot ce este în jurul său, să descopere frumosul din natură, va fi încântat, entuziasmat, va ști să trăiască bucuria contemplației și va dori prelungirea stării de euforie în fața frumosului. Din acest moment se naște neliniștea și dorința de creație, de surprindere a imaginii trecătoare în ceva trainic, nemuritor. El își va dori să transfere prin forțe proprii frumosul din natură în artă, în creația sa artistică, sau să creeze o frumusețe care să o depășească pe cea din natură.

În acest moment apare ca o necesitate obligatorie ajutorul dat de îndrumător, care urmărește desfășurarea creatoare și împiedică insuccesul.

DEZVOLTAREA EDUCAȚIEI ESTETICE ÎN ȘCOALĂ

Educația estetică în școală poate fi considerată și un mijloc de organizare și de integrare a elevului în societate, activitatea pe care acesta o desfășoară însemnând o cale de exprimare, de exteriorizare a propriei vieți interioare. În creațiile artistice se dezvăluie efervescența interioară, dorințele și aspirațiile sale.

În școală, urmărim dezvoltarea capacității de a sesiza frumosul, de a înțelege opera de artă, dar și de a produce frumosul. Educația estetică se realizează prin intermediul unor metode și procedee adecvate, urmărind cultivarea dragostei pentru frumosul din natură, artă, societate, în timp ce educația artistică are o arie mai restrânsă de influențe. Educația artistică este educația pentru artă, prin artă urmărindu-se familiarizarea elevilor cu limbajul artelor, inițierea lor în înțelegerea artei și a teoriilor despre artă.

În școală, limba și literatura română, educația muzicală, educația artistică-plastică, activitățile de abilități practice și activitățile în afara clasei și extrașcolare sunt din plin folosite pentru a desăvârși personalitatea armonioasă a copilului.

Prin conținutul educației artistice cresc posibilitățile de valorificare a resurselor individuale. Limbajul artistic fiind mai plastic intuitiv, antrenează stări senzoriale, trăiri afective și convingeri care înlesnesc și îmbogățesc cunoașterea științifică a lumii. El are un aport important în dezvoltarea unor potențe intelectuale, afective, voliționale ale elevilor.

Educația estetică, prin introducerea individului în exersarea aprecierii critice a activității umane, capătă astfel un pronunțat caracter practic.

Educația estetică, prin umanismul ei și prin legătura cu educația socială, științifică, devine o coordonată esențială a învățământului contemporan.

Prin educația estetică se realizează interdependența dintre artistic, etic și toate celelalte componente educaționale. Totodată prin ea se extinde asupra naturii și vieții sociale proiecția omului despre frumos.

De-a lungul timpului, coexistența frumosului cu binele s-a transmis ca o necesitate. De la perfecțiunea formei concepută de vechii greci, ca o expresie a unei înalte virtuți, la sinteza dintre frumos și bun "kalokagathon" în evul mediu, mai apoi la armistițiul dintre personalitate și societate sub guvernarea legii morale, omenirea a înfățișat această sinteză ca fiind indestructibilă.

Morala instituită prin artă este o morală deschisă, căci arta are o mare capacitate modelatoare, într-un mod care câștigă deplina adeziune a individului.

Arta ne ajută să ne cunoaștem mai bine pe noi ca ființă interioară și să participăm la viața exterioară, implicându-ne.

Arta a fost folosită ca mijloc de educație datorită multitudinii de forme prin care poate fi receptată, datorită sensibilității sale la diferite vârste, medii sociale, medii geografice, ca și datorită diversității căilor de transmitere.

În condițiile societății contemporane, metodologia educației estetice se orientează spre latura formativă a omului, bazându-se pe principiul deschiderii acesteia spre toate sursele posibile, pe principiul interdisciplinarității și a înțelegerii frumosului din jurul nostru, pe principiul creativității atât la nivelul artei cât și la alte nivele.

DEZVOLTAREA SIMȚULUI ESTETIC AL ELEVILOR ÎN CADRUL ORELOR DE ABILITĂȚI PRACTICE

Desenând și creând diferite modele, se învață prin experiență proprie cum să se proporționeze și să se armonizeze între ele elementele, folosind principiile care stau la baza alcătuirii unui model, de numeroase procedee de lucru și de trăiri emotive.

Acționând asupra emoțiilor, a sentimentelor și a intereselor estetice, lucrările decorative executate la orele de abilități practice constituie o importantă componentă a educației estetice, formând și dezvoltând capacitatea de a înțelege:

frumosul din natură,

capacitatea de apreciere estetică a realității înconjurătoare,

cunoașterea directă sau indirectă a creațiilor artistice de valoare specifice activității,

cunoașterea mijloacelor tehnice de exprimare artistică,

făcându-i astfel pe elevi să descopere frumosul – în adevăratul înțeles al cuvântului – în toate lucrările lor.

Atracția pentru tot ce este viu și colorat formează sentimente estetice durabile creatorului, îi înnobilează spiritul, mărindu-i încrederea în forțele proprii.

Emoțiile estetice au o mare influență asupra creatorului în comportarea față de oameni, de muncă, precum și de obiectele pe care le îndrăgește și cărora le imprimă propriile sentimente.

Valoarea estetică a lecțiilor de abilități practice reiese și din studiul proiectării ornamentelor, panourilor decorative, obiectelor de decor ale spațiului ambiental, stilurilor și culorilor folosite, ce-și pun amprenta de originalitate a lor.

Studiind printre altele portul românesc, valorile și tradițiile poporului nostru, elevii își pot îmbogăți imaginația, fantezia și creatoare, deci, toate acestea pot influența și anima munca de creație a lor.

În rezumat, scopul instructiv-educativ al orelor de abilități practice pentru elevii din clasele I-VIII putem spune că include următoarele obiective:

dezvoltarea capacității de percepere în mod activ al realității lumii vizuale;

formarea prin exerciții practice a unor deprinderi necesare reprezentării obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare într-o viziune proprie;

formarea gustului și a priceperilor necesare de a proiecta diferite aranjamente decorative ce pot fi destinate reproducerii în serie;

educarea multilaterală și armonioasă a personalității elevilor și dezvoltarea lor psihică;

dezvoltarea interesului pentru cunoașterea și prețuirea creațiilor artei populare, în scopul de a o folosi în interpretările pe diferite obiecte de decor;

cultivarea simțului artistic și a însușirilor creatoare pentru culoare, organizare compozițională, combinarea tehnicilor artistice în vederea realizării unor obiecte decorative deosebite din punct de vedere estetic.

CAPACITATEA IMAGINATIVĂ

IMAGINAȚIA

Pentru copil visul și fantezia sunt asemenea unei rampe de lansare către ineditul domeniu al creației. Cu ajutorul imaginației și sub îndrumarea profesorului, elevii pot face diferite asociații, combinații și analogii, sporindu-și capacitatea de reprezentare. Aceasta le netezește drumul spre o activitate productivă cât și spre contactul cu opera de artă.

Imaginația este de o mare importanță în educația estetică și în rezolvarea problematicii ivite la orele de abilități practice. Din percepții și reprezentări vizuale acumulate ea creează imagini noi. Cu cât cunoștințele despre lume ale elevului vor fi mai bogate și mai alese, cu atât lucrările lui din imaginație vor fi mai interesante. Dacă cerem unor elevi să execute în diferite tehnici, a colajului de exemplu, după imaginație o scenă din legenda Dragoș Vodă, vom vedea diversitatea felului în care ei își închipuie zimbrul sau zâna, apropiate de cele mai multe ori de ființe cunoscute de aceștia: zimbrul va semăna cu o vacă, iar zâna va purta haine moderne. Dacă le vom arăta costume de epocă, ilustrații din basme, sau le vor cunoaște dinainte, imaginația lor va lucra în mod creator. Vor transforma pe plan mental, reprezentările cunoscute și vor crea imagini noi, originale, care vor oglindi independență și spirit creator.

Imaginația caracterizează vârsta preșcolarilor, a copiilor de vârstă școlară mică și mijlocie. Intensitatea ei depinde de interesele, cunoștințele și aptitudinile pe care le are copilul. Ea se manifestă în joc, compuneri, muzică, dar în cea mai mare măsură în desenul din imaginație și în lucrările practice pe care le execută la orele de specialitate.

Mediul în care trăiește copilul la o anumită vârstă îi oferă posibilitatea observării directe asupra obiectelor și fenomenelor din jurul său, pe care le reflectă și le redă în lucrările din imaginație și memorie, mai mult sau mai puțin reușite, după nivelul său intelectual și treapta la care a ajuns copilul.

La această formă de lucru se pot observa posibilitățile lui de a aprecia elementele cunoscute, se poate observa puterea de reținere a cunoștințelor dobândite prin memorie vizuală și se poate deosebi capacitatea lui de a reproduce, de a combina și crea prin legătura firească dintre idei și elemente.

Observând și reprezentând obiectele în grup, comparându-le, elevul din clasele I-VIII desprinde caracteristicile, lămurește forma, dimensiunea, culoarea și poziția lor în spațiul compozițional al lucrării.

Elevii gândesc și analizează ceea ce ridică nivelul lor intelectual și artistic. Imaginația capătă astfel treptat un caracter concret. Desenul din imaginație cât și lucrările practice la orele de abilități le dezvoltă gustul, fantezia și bunul simț.

El poate fi considerat un exercițiu al puterilor psiho-fizice necesare dezvoltării intelectului. Acest desen al copiilor trebuie privit ca o exprimare a gândirii logice, încă neformate:

între 5 și 7 ani lucrările copiilor păstrează un caracter ideografic. În acest limbaj ei nu exprimă ceea ce văd, ci ceea ce știu să exprime. Este bine să fie încurajați să reprezinte scene din memorie și din imaginație. Copilul la această vârstă interpretează lumea într-un fel cu totul aparte, deosebit de cel al adultului, amestecul acestuia încurcându-l și înfrânându-i redarea spontană. Este indicat ca la această vârstă să se dea frâu liber copiilor, să li se dea libertate de interpretare. Nu se va impune nimic din ceea ce nu poate fi controlat și acceptat de ei cu plăcere. Activitatea lor este dacă se poate spune așa, o activitate-joc, care nu-i obosește. Educatorul va întreține entuziasmul și emulația sugerând subiecte noi, interesante pentru copii. Acesta va corecta numai greșelile exagerate, atrăgând cu mult tact atenția copilului asupra lor.

în etapa a doua, de la 7 la 9 ani, se menține caracterul liber spontan și recreativ al acestor lucrări, care pot exprima acum subiecte mai grele, ca de exemplu ilustrarea povestirilor. Această formă de lucru fiind predată alături de desenul după natură și decorativ, influențele acestora simțindu-se în rezultatele obținute prin lucrări mai aproape de realitate.

în a treia etapă de la 9 la 11 ani, se urmărește o exprimare mai corectă în redare, bazată pe inițiativa elevilor și pe libertate în alegerea mijloacelor de exprimare. În clasele mici, experiența personală a elevilor în cunoașterea lumii înconjurătoare, cunoștințele pe care ei le obțin prin observare îndrumată, la desenul după natură, lucrări practice convenționale (clișeele) pe care ei le-au însușit, formează un bagaj de o mare bogăție. Prin combinarea lor în mod creator, copiii pot realiza lucrări practice, interesante, având un subiect în care să le aplice. Experiența a arătat că apropiindu-se de desenul după natură în care încep dificultățile de exprimare, elevii încearcă să descopere singuri: cea de-a treia dimensiune, perspectiva în natură, nuanțele culorilor pe care le redau în primii ani cu o exprimare inteligentă, nesprijinită pe cunoștințe de redare exactă a naturii. Ei își păstrează libertatea exprimării fără a cădea în rutină sau copiere.

Exprimarea inteligentă poate să apară chiar cu primele desene ale copilului. De exemplu la clasa I unde am dat ca temă să modeleze jucăria preferată, un elev mi-a făcut mingea foarte mare în raport cu celelalte jucării, aceasta arătând că acel obiect era singurul care-l interesa din toate celelalte.

Astfel în libertatea copiilor pot interveni unele îmbunătățiri de interpretare prin noutatea tehnicilor sugerate de pedagog. Dar aceasta impune cunoașterea și stăpânirea problemelor de teorie plastică de către învățător, probleme care se îmbină foarte bine la aceste ore practice, așa cum sunt:

conținutul de idei;

forma compozițională;

centrul compozițional;

elementele în mișcare;

coloritul

probleme care le va deschide un orizont mai larg în gândire și le va oferi posibilități de redare mai elastice. Acum elevii pot sugera treptat noțiunile de așezare în spațiu pe diferite planuri (de perspectivă), chiar unii dintre ei pot reda și perspectiva cromatică, în măsura în care ele sunt înțelese de aceștia și în corelație cu alte obiecte de studiu (geografia, geometria etc).

Problema conținutului de idei are o însemnătate primordială pentru că pe ea se bazează și se clădește întreaga valoare instructiv-educativă a lucrării. Un subiect bine ales călăuzește activitatea creatoare a copilului, iar o temă bine judecată concentrează în jurul ei toate posibilitățile lui intelectuale, morale și practice.

Formularea subiectului trebuie să fie apropiată copilului, pentru că la vârsta aceasta copiii gândesc în imagini. Dacă li se sugerează direct acțiunea, ideea devine mai accesibilă și executarea ei mai reală. De cele mai multe ori rolul învățătorului în această activitate se reduce la îndrumarea verbală, fără ca el să tragă nici o singură linie.

Un bun prilej de îmbinare a memoriei cu imaginația este lucrarea realizată cu scopul de a ilustra diferite scene după texte, din basme, povestiri, poezii etc.

Un text literar expus prin citire sau pe casetă audio, memorizare, povestire sau descriere liberă ajută la prezentarea materialului faptic și creează în gândirea elevilor nenumărate imagini pe care ei pot să le redea în lucrări originale. Cu cât textul va fi mai interesant, citirea mai vie, mai expresivă, povestirea mai însuflețită, cu atât emoțiile copiilor vor fi mai puternice și imaginile vor apărea într-o succesiune logică.

Când elevii sunt puternic emoționați prin conținutul unui basm sau al unei povestiri și li se cere să redea spontan ceea ce simt sau ceea ce le-a plăcut mai mult, aceștia uită de cele mai multe ori de formele convenționale și redau sub formă personală o scenă care reprezintă o exprimare spontană interesantă.

Există în cadrul unor manifestări specifice ale personalității câteva aspecte cu caracter de activități productive simbolice, care se înrudesc cu creația artistică-plastică. Este vorba de joc, vis, fantastic etc. Ele sunt manifestări creative, elaborări ale vieții intrapsihice ale subiectului care au la bază un mecanism proiectiv simbolic prin intermediul căruia elevul compune și reprezintă scene, evenimente sau imagini diferite.

Rolul educației este să influențeze ceea ce știu elevii și să ajute execuția, prin observarea naturii, prin cunoștințele teoretice și practice de reprezentare plastică a lumii înconjurătoare, prin dezvoltarea simțului pentru frumosul din natură, din viața socială și din toate acțiunile lor.

TALENTUL ȘI APTITUDINILE

Creația artistică veritabilă, pentru a-și realiza propria-i natură, presupune o individualitate cu talent sau – de la caz la caz – geniul.

De fapt expresia individualitate cu talent este aproape o tautologie, pentru că în artă una fără cealaltă se transformă în nonsens. O individualitate artistică fără talent se află în imposibilitatea de a se constitui, fiindcă-i lipsește oxigenul propriu, condiția sine qua non. Ori de câte ori artiștii s-au referit într-un fel sau altul la creație și la natura ei, obsesia lor de prim-plan a fost mai totdeauna – pe bună dreptate – necesitatea consubstanțială a talentului.

Un talent artistic se poate, firește, dezvolta, perfecționa, își poate fortifica structurile sale. Este, cu alte cuvinte formativ.

Numai că în domeniul creației artistice, formativitatea talentului nu este niciodată una exclusiv dobândită, ci și înnăscută. Formativitatea talentului se poate ridica pe o treaptă oricât de înaltă, dar nu în lipsa totală a unor germeni înnăscuți.

Talentul se exprimă și se realizează pe un fond referențial al aptitudinilor. Înclinarea specială de a desena, de a executa o lucrare care necesită anumite abilități practice, pune în relief o virtute deosebitoare a unui individ, constituind un prim-plan al ipostazei lui de ființă umană creatoare.

Aptitudinea este o însușire psihică diferențială, cu disponibilități de a contura o individualitate în direcția obținerii unor rezultate superioare în diverse activități. Ea nu este o simplă sumă de cunoștințe, deprinderi, priceperi, ci un corolar calitativ mai înalt ce implică cu necesitate o tensiune spirituală prelungită.

Dar simpla aptitudine nu înseamnă încă talent. Tocmai pentru că talentul se exprimă și se realizează pe un fond referențial al aptitudinilor, el este adeseori confundat cu acestea din urmă. În creație talentul presupune un complex de aptitudini astfel structurat, capabil să genereze o înaltă expresivitate originală.

În artă, aptitudinea fără talent, oricât ar fi aceasta de autentică, nu trece până la urmă – în ceea ce privește posibilitățile sale de exprimare și realizare – de pragul unui lăudabil meșteșug.

Este foarte adevărat că talentul artistic iese la suprafață, se relevă, se dezlănțuie, conștientizându-se ca atare, în împrejurări de viață adecvate să-l pună în funcțiune.

De aceea pedagogul are datoria de a susține, de a încuraja și ajuta elevii care se remarcă în a avea un sâmbure de talent, solicitându-i puțin mai mult, lucrând cu aceștia în mod diferențiat.

Școala influențează îmbogățirea experienței de viață a elevilor ca și aptitudinile lor creatoare, aceștia fiind îndrumați spre cunoașterea operelor de valoare ce servesc țelurilor înalte ale societății.

Din îmbinarea binelui cu frumosul, arta oferă educatorilor un instrument complex pentru activitatea lor, evitând folosirea unor căi didacticiste.

În școală elevii sunt antrenați să participe la toate formele de educație estetică, lărgirea orizontului cunoașterii artistice influențând în mod pozitiv și celelalte laturi ale activității școlare.

Prin educația estetică în școală se urmărește dezvoltarea aptitudinilor de creație artistică, pentru ca elevul să fie apt de a introduce frumosul în viața personală. Prin intermediul acțiunilor educative se formează capacitatea de observare a frumosului, ducând la dezvoltarea și consolidarea unor reprezentări despre frumosul din natură, viața socială, artă.

INTERVENȚIA EDUCATORULUI PRIN MIJLOACE DIDACTICE

În prezent un pedagog în adevăratul înțeles al cuvântului, dispune de o bogată tehnologie didactică din care poate să aleagă metodele, procedeele și mijloacele tehnice audio-vizuale adecvate:

povestirile

citirea expresivă a unor texte literare

poezii, fabule

diafilme

diapozitive

filme

benzi magnetice

C. D.-uri

cu ajutorul cărora să facă din nou prezente spiritului, memoriei și afectivității elevilor anumite imagini artistice.

Unul dintre marile avantaje ale acestor mijloace este acela de a fi reversibile, de a putea fi reluate și proiectate ori de câte ori este nevoie, în aceeași lecție ori în lecții diferite. În plus, ele antrenează "organul senzorial al omului – ochiul – cu fenomenala sa capacitate totodată cantitativă și calitativă, capacitate de a sesiza o masă enormă de detalii fine și capacitate de a emoționa până la a cufunda sufletul într-un fel de magie." Astfel putem spune că mijloacele audio-vizuale îi suplimentează pedagogului posibilitățile metodice.

Pe măsura transmiterii mesajelor vizuale se dezvoltă spiritul de observație al elevilor, ce constă în sesizarea sau descoperirea rapidă nu numai a elementelor ușor observabile, dar și a celor particulare, de detaliu. Cu timpul, spiritul de observație nu se mai reduce la aceste aspecte de depistare, ci se dezvoltă, pentru că a observa înseamnă nu numai a vedea, a auzi, a privi în general, ci, a examina, a asculta, a cerceta, a compara, a analiza. În felul acesta observarea elementelor mesajului vizual contribuie la declanșarea unor procese ale gândirii.

Eficiența integrării diapozitivelor și a reproducerilor de artă în lecția de abilități practice rezultă din calitatea cunoștințelor dobândite de elevi, din gradul lor de participare la interpretarea mesajului, starea lor emoțională, durabilitatea și operaționalitatea cunoștințelor însușite pe această cale.

Datoria pedagogului este ca, prin intermediul proiecției diapozitivelor cu reproduceri de artă, să-l facă pe elev să adopte o anumită atitudine față de imaginea proiectată sau să-i clarifice acestuia unele probleme de teoria culorilor și de tehnică de lucru. Elevul trebuie învățat să vadă și să privească o imagine la fel cum a fost învățat să citească o carte. Dată fiind bogăția de cunoștințe pe care le pot furniza imaginile, elevul trebuie dirijat să asimileze

informațiile calitativ, nu cantitativ.

Integrarea în lecție a diapozitivelor și a albumelor cu reproduceri de artă presupune mai multă muncă din partea pedagogului, deoarece lecția nu trebuie numai bine pregătită dar și bine organizată.

Pentru integrarea în bune condiții a mesajului vizual sunt necesare o serie de măsuri organizatorice, ce pot părea de minimă importanță, dar care au un rol de seamă pentru ca acțiunea să se desfășoare fără pierderi inutile de timp și, mai ales, fără intervenția neprevăzutului. Dintre aceste măsuri organizatorice enumerăm câteva:

cunoașterea mânuirii aparaturii de către pedagog;

instalarea aparaturii în așa fel încât proiecția să fie văzută de toată clasa;

introducerea din timp a diapozitivelor în diaproiector pentru a nu se pierde timp în oră (sau aranjarea lor în succesiunea dorită, dacă se folosește epiproiectorul);

funcționarea prizei;

posibilitatea de a face întuneric;

pregătirea unor elevi ca ajutoare (dacă este cazul).

Folosirea diapozitivelor și a albumelor cu reproduceri de artă nu pot avea valoare instructiv-educativă dacă învățătorul nu le conferă viață și eficiență. Dar pentru aceasta el trebuie să cunoască limitele folosirii mijloacelor audio-vizuale.

Una din principalele limite ale utilizării diapozitivelor și a albumelor cu reproduceri de artă în lecție este pericolul pasivității elevilor, lucru ce face ca lecția respectivă să nu-și atingă nici pe departe obiectivele propuse. Nu întrebuințarea mijloacelor audiovizuale la oră este aceea care contribuie la modernizarea predării, ci modul în care sunt ele utilizate pentru a determina o participare activă a elevilor, condiția principală a eficienței lecției.

Abuzul de imagini poate conduce la așternerea unei stări de oboseală, neatenție, plictiseală. De aceea și în această activitate se cere măsură.

Apelând la o înțelegere rapidă, imaginile proiectate dau ușor impresia că ceea ce a fost văzut s-a înțeles. Ele beneficiază de o anumită facilitate. Pedagogul este acela care dă greutate imaginii, care-i determină pe elevi să-i înțeleagă esența, nu aparența. Acest lucru îl face prin antrenarea elevilor la observarea atentă a imaginii plastice, la comentarea și apoi la interpretarea ei.

Trebuie subliniat că mijloacele audiovizuale prin ele însele nu reprezintă un progres în activitatea didactică fără munca pedagogului, fără pregătirea ei și măiestria acestuia de a le folosi, așa după cum acuarela și penelul nu au valoare decât datorită pictorului care le dă viață. Realitatea este că cele mai complicate tehnici nu servesc la nimic dacă nu convin unei pedagogii profund studiate, dar nici pedagogia nu are eficiență, nu poate să satisfacă sarcinile educative moderne, dacă nu exploatează toate mijloacele pe care poate să le ofere tehnica.

Contactul direct cu opera de artă duce la mărirea gradului de participare și emoție a elevului, sporind posibilitatea înțelegerii complexe și a dezvoltării sensibilității estetice. Creșterea dorinței de a recepta și însuși frumosul cu ajutorul procesului instructiv-educativ va duce la formarea unor concepții, a unor convingeri și a unui ideal estetic.

INTERVENȚIA EDUCATORULUI ÎN DEZVOLTAREA APTITUDINILOR ELEVILOR

Educația estetică și practică în școală urmărește și dezvoltarea intereselor, a înclinațiilor și aptitudinilor artistice ale elevilor, ea făcându-se atât la orele de educație plastică, precum și la orele de abilități practice. Pentru aceasta, în procesul instructiv-educativ este necesar să se asigure mijloacele adecvate:

ateliere înzestrate cu mobilier și instrumente de activitate practică,

materiale propriu-zise:

culori,

lut,

piatră,

unelte de lucru,

materiale didactice demonstrative

planșe,

diapozitive,

diafilme,

reproduceri de artă,

personalul didactic cu o pregătire corespunzătoare.

Educația estetică școlară pregătește elevii pentru receptare prin:

informații teoretice,

familiarizarea lor cu cunoștințe din diferite domenii ale artei,

cunoștințe de istoria artei,

date despre tehnici de lucru,

date despre tradițiile populare și cunoașterea operei marilor creatori populari,

date despre limbajul specific unui anumit gen de artă.

În școală, educația estetică și cea practică pregătește copilul pentru receptare și creație artistică, înarmându-l cu un sistem de cunoștințe teoretice care să-l ajute pentru a înțelege și a aprecia frumosul din artă, natură și societate, pentru a-și dezvolta și afirma capacitatea sa creatoare, căci, așa cum arată Marcel Breazu "arta are influențe educative asupra omului, trezește sentimente și emoții, incită la acțiune, îmbogățește cunoașterea umană sub aspecte care nu pot fi atinse prin cunoașterea științifică."

Lecțiile de abilități practice și cele de desen în școală, încep în clasa I. Copilăria este etapa în care elevul poate să-și dezvolte în cea mai mare măsură deprinderile dictate de multiplele scopuri instructiv-educative ale predării acestor discipline, cum sunt:

educația estetică și artistic-plastică,

dezvoltarea fizică,

dezvoltarea intelectuală,

formarea trăsăturilor morale, ca și scopul practic al însușirii tehnicilor și al dezvoltării imaginației creatoare.

Aceste preocupări vor fi urmărite în predare și coordonate în fiecare lecție, prin formularea precisă a scopului pe care educatorul și-l propune să-l urmărească.

Acesta trebuie să intervină și în formarea preferințelor estetice și artistice ale elevilor, ferindu-i de a-și construi sensibilitatea pe non-valori oferite de unele obiecte care sunt pseudo-produse artistice. Ele încă mai pot fi văzute în unele medii familiale ale elevilor, poluând ambianța, obosindu-i și derutându-i de la trăirea unor emoții de autentică valoare estetică. Pentru aceasta, pedagogul trebuie ca prin diferite mijloace didactice:

dialogul individual sau în colectiv cu elevii,

exemplul personal,

exemplificări și explicații ale unor:

diapozitive cu teme de artă plastică,

filme

diafilme

reproduceri de artă,

să promoveze cu prioritate, la nivelul înțelegerii elevilor, valorile artistice-plastice majore.

În acest fel el va contribui la formarea spiritului de discernământ al acestora, cu ajutorul căruia ei să poată alege, prețui și deosebi adevăratele valori artistice-plastice din multitudinea obiectelor non-valori.

Însușirea estetică a realității reprezintă o sinteză a determinării obiectelor și fenomenelor existente cu ajutorul imaginii artistice, arta fiind principalul mijloc de realizare a relației estetice dintre om și realitate. Perceperea operei de artă înlesnește contactul omului cu realitatea fizică și socială făcându-l conștient de semnificația ei umană. Orice operă de artă autentică, prin mesajul artistic pe care îl transmite privitorului, capătă valențe formative:

prilejuiește intuiții și trăiri emotive;

formează convingeri ferme;

ajută la înțelegerea și acceptarea unor realități ale vieții.

Astfel, contemplarea ansamblului sculptural de la Moisei, datorat lui Vida Gheza, devine pentru privitor prilej de a-și readuce în memorie ororile războiului, eroismul celor căzuți în lupta împotriva fascismului, dar și un imbold de a se mobiliza în vederea susținerii luptei pentru apărarea păcii în lume, împotriva înarmărilor în zilele noastre.

Arta mijlocește cunoașterea lumii și a vieții sub forma imaginilor concrete-senzoriale. La majoritatea oamenilor gândirea artistică și cea rațională se împletesc într-o formă echilibrată, însă la unii poate predomina gândirea în noțiuni. Aceștia sunt atrași de activități științifice. Alții gândesc mai mult în imagini artistice. Ei vor sesiza mai ușor latura estetică a obiectelor. Emoțiile și sentimentele, ca reacții față de fenomenele care le provoacă, pot trezi în fiecare om sensibilitatea estetică, care poate duce la aprecieri fie pozitive, fie negative.

În contrast cu încântarea în fața unui obiectiv frumos, elevii învață să dezaprobe tot ce este urât și neîngrijit. Astfel ei vor câștiga unele criterii de apreciere a frumosului din trecutul de luptă al poporului, din viața de toate zilele, din natură și din viața socială. Vor înțelege treptat profilul moral și fizic al omului și al creațiilor sale materiale și spirituale, inclusiv valoarea estetică a operelor de artă. Acestea vor forma gustul artistic și simțul critic în aprecierea frumosului.

Educația artistică nu se poate confunda cu educația estetică și după părerea mea nu poate fi despărțită de educația practică de se face la orele de abilități, unde elevii lucrează propriu-zis tot cu frumosul. Educația artistică – factor esențial al educației estetice, se realizează prin cunoașterea frumosului, prin mijlocirea diferitelor arte: muzica, desenul, pictura etc., pe când educația estetică are o sferă mult mai mare. Ea se extinde și asupra dezvoltării receptivității și aprecierii frumuseților naturii și vieții sociale.

Prin mediul și condițiile de viață ale copilului el poate sesiza aspectele estetice ale lumii exterioare, dacă ele îi sunt apropiate și la nivelul lui de înțelegere. Pedagogul trebuie să intervină prin metoda observației directe și a contemplării, ca ele să fie apreciate, adâncite și folosite în mod creator în activitatea sa artistică.

Deci, educația estetică a elevilor în școala de cultură generală, respectiv clasele I – VIII, îi pregătește pe aceștia pentru a recepta, a asimila și a crea valori estetice – desenul fiind unul din mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acestui deziderat – la rândul ei, aceasta fiind o parte principală a educației.

Educația estetică, artistică-plastică prin desen și productivă prin orele de abilități practice se realizează în fiecare lecție bine concepută și conștient predată, în care sentimentele și emoțiile legate de subiectul ei vor fi împletite cu învățarea de noi tehnici adecvate desenării și executării lucrărilor aplicativ-practice

De exemplu: un copil de la țară, trăiește în casa în care din bătrâni mai există farfurii din ceramică veche pe pereți sau pe blidare. Dacă are o fire cu o sensibilitate artistică mai dezvoltată, le privește contemplându-le. Dacă nu are această sensibilitate, putem spune că pur și simplu nu le vede, dar educatorul la orele de desen sau abilități practice poate să îi deștepte interesul pentru ele.

Pentru aceasta va planifica o lecție în care elevii să învețe decorarea unei farfurii de ceramică. Cerându-le să aducă fiecare câte o farfurie drept model – farfurii ce se găsesc în casele lor din abundență – va face în prealabil o muncă educativă și instructivă mai complexă, elevul fiind pus în situația să vadă, să selecționeze, să i se trezească emoții și sentimente estetice. În clasă aceste emoții vor crește în fața unor exemple mai frumoase aduse de alți copii, mai mult atunci când educatorul îl ajută prim măiestria lui pedagogică, stimulând aceste sentimente și îl învață criteriile juste de apreciere și selecționare, dezvoltându-i gustul artistic. Această introducere în atmosfera lecției propriu-zisă, în care elevul va învăța pe baza motivelor strămoșești o tehnică nouă pentru el – cea a decorării farfuriilor – va fi o lecție completă, în care educația artistică și estetică vor fi just realizate.

Procedeul se poate folosi la lecțiile în care vrem ca elevii să descopere singuri elementele artistice și în lecții în care ei desenează frunze, flori sau alte obiecte ori motive decorative, alegând modelul cel mai mult apreciat de ei.

Metodele obișnuite în predare se adaptează conținutului lecțiilor în care se accentuează elementele artistice, forma, așezarea ritmică armonioasă a elementelor, de exemplu: petalele unei flori, distribuirea motivelor pe o țesătură, strălucirea unei culori, compunerea armonioasă într-o scenă a unor momente solemne din viață etc. Se are în vedere o executare corectă. În educația artistică esențialul constă în exercițiul de studiu, de dezvoltare al memoriei vizuale, al imaginației creatoare și de înțelegere a obiectelor de artă, ce se poate face atât la orele de desen cât și la orele de abilități practice.

Elevii trebuie învățați să nu treacă indiferenți pe lângă valorile frumosului din viața înconjurătoare, deci fără să le observe. Atenția lor trebuie îndreptată asupra acestor valori: aspecte ale naturii, aspecte urbanistice, monumente de însemnătate istorică, tradiție, folclor.

Acestora trebuie să li se insufle mândria că sunt cetățeni ai cartierului, sectorului, orașului, cătunului, satului, județului și patriei lor în plină înflorire. Astfel educatorul va dezvolta sentimentul de patriotism al elevilor și prin intermediul orelor de desen și abilități practice. Frumusețile observate vor trebui exprimate în temele lor aplicative, cu materialele de lucru adecvate.

ELEMENTELE DE LIMBAJ PLASTIC – ELEMENTE DE BAZĂ ALE DESENULUI DECORATIV – FOLOSITE ȘI LA ORELE DE ABILITĂȚI PRACTICE

Elementele de bază ale desenului decorativ sunt punctele, liniile și suprafețele plane, elemente care pot sta și la baza lucrărilor executate la orele de abilități practice.

Aceste elemente alcătuiesc, dacă putem spune așa, baza tuturor formelor compoziționale decorative, începând cu motivul decorativ ca cea mai simplă formă compozițională și sfârșind cu compoziția decorativă propriu-zisă, alcătuită din diverse linii și suprafețe.

Studiul aprofundat al desenului decorativ dezvoltă deprinderile creatorului de a compune motive, ornamente și forme compoziționale pentru a fi folosite în diferite lucrări aplicative în cadrul orelor de abilități practice. În studiul desenului decorativ trebuie ținut seama că un rol important îl are legătura cu majoritatea disciplinelor, stabilindu-se corelații care lărgesc orizontul creator și posibilitățile de exprimare ale desenatorului.

Scopul desenului decorativ este de a da cunoștințe tehnice și procedee de lucru în vederea dezvoltării deprinderilor și a priceperilor necesare aplicării cunoștințelor, printre altele și în realizarea lucrărilor aplicative de orice fel.

În special între desenul decorativ și lucrările executate de elevi la orele de abilități practice există o strânsă legătură, datorită faptului că aceste elemente sunt folosite din plin în lucrările practice și din această cauză ele trebuiesc a fi utilizate după regulile desenului decorativ în vederea obținerii unei lucrări de calitate, care să placă ochiului.

Prin specificul său, desenul decorativ contribuie la dezvoltarea imaginației creatoare, a spiritului inventiv, a măsurii, a ritmului și a culorii, trezind interesul pentru cunoașterea creațiilor populare și interpretarea diferitelor forme și fenomene ale naturii.

PUNCTUL DECORATIV

Punctul (element de expresie al limbajului plastic) poate fi de orice formă (suprafață) mai mică sau mai mare.

Spre deosebire de geometria plană, unde punctul este un element geometric fără nici o dimensiune, în desenul decorativ el reprezintă un semn mic sub formă de pată, limitată de un anumit contur, circumferință sau alte forme de dimensiuni foarte reduse, putând fi realizat prin diferite mijloace grafice. Acest lucru trebuie făcut înțeles de către copii prin explicații adecvate vârstei lor, însoțite de planșe demonstrative sau de lucrări cu aceeași temă ale altor copii.

Copii trebuie să înțeleagă că punctul este indivizibil și că lui îi corespunde ideea de început. La clasa a IV-a explicația poate fi însoțită de lecturarea unor versuri de Mihai Eminescu din SCRISOAREA I-A:

“Dar deodat-un punct se mișcă-cel dintâi și singur,

Iată-l cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl.

E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”

Li se va explica elevilor că pentru ca formele din jur să poată fi reprezentate prin puncte, ele trebuie reduse foarte mult. Așa sunt reprezentate orașele și satele pe hartă.

În mod asemănător, pornind chiar de la această observație, se vor alege subiecte care să poată fi sugerate prin acest element plastic, sugerând micșorări ale suprafețelor foarte mari. De exemplu, din plastilină la ora de abilități practice se poate executa tema: ORAȘUL VĂZUT DE SUS, planul orașului, sub forma unei compoziții plastice, după toate canoanele ei.

Un punct de culoare caldă sau deschisă este corelat întotdeauna cu obiecte din mediul ambiant care sunt apropiate și îndrăgite de copil:

fluturi

flori

gâze etc.

pe când puncte de aceeași mărime, dar în culori reci și întunecate sunt asociate cu lucruri foarte îndepărtate copilului sau mai puțin agreabile:

stele

roiuri de albine

grindină etc.

Important este ca atunci când copilul așterne pe foaie sau decupează din hârtie colorată un punct de o anumită mărime și culoare să pătrundem în imaginația lui, să-i cerem ca acel element atât de mic și de simplu să însemne ceva anume. Copilul trebuie să-l aștearnă conștient, să știe de ce l-a colorat într-o anumită culoare sau de ce l-a plasat într-un anumit loc.

Se pot compune suprafețe folosind numai punctul divers colorat, în funcție de ce vrea copilul să comunice sau să sugereze.

Punctul decorativ luat ca motiv tip și supus repetării sau îmbinării cu alte elemente geometrice devine de mare efect în ornamentație.

De exemplu pe un suport rigid (carton) se poate face un colaj din puncte colorate de hârtie pentru decorarea propriei camere, sau pe un cadru (ramă) se lipește o plasă sau perdea pe care se așează (lipesc) puncte diferite ca mărime, culoare, materialitate, mărgele, în vederea obținerii unei compoziții decorative tot pentru propria cameră.

ROLUL CONSTRUCTIV AL PUNCTULUI DECORATIV

Pentru a fi punct, suprafața colorată trebuie să fie minusculă în raport cu celelalte elemente plastice și cu suprafața, aceasta pentru a nu deveni el însuși suprafață.

Punctul se poate integra armonios sau contrastant (ca mărime) în structura spațiului plastic. Mărimea lui se corelează cu efectul de distanță, de sugerare a spațiului prin modificarea dimensiunilor. Punctele mici sugerează:

depărtarea

spațiul

distanța

și impun profunzime, pe când cele mari sugerează:

apropierea

greutatea.

De exemplu o casă poate deveni punct când ea apare redusă ca mărime în raport cu alte elemente din spațiul plastic, când este departe. La fel păsările de pe cer, florile pe câmp, fluturii, picăturile de ploaie, frunzele unei coroane de copac.

Efectul de spațialitate al punctului poate fi mărit prin aplicarea contrastului cald-rece, deoarece nu putem despărți forma de culoare, ele fiind strâns legate prin semnificații și expresivități. În general, se asociază punctele mici cu cromatica rece, iar cele mari și foarte mari cu tușele calde de culoare, pentru a păstra un echilibru compozițional. Se pot face corelări între zone reci și puncte de culoare caldă sau invers, cu implicații expresive, contrastante.

Pentru utilizarea punctului, în realizarea efectului de depărtare, se pot sugera compoziții realizate în tehnica colajului, ca:

LIVADĂ CU POMI

POMI PE MARGINEA ȘOSELEI

CÂMPIE ÎNFLORITĂ etc.

Ca element de limbaj plastic punctul este elementul cel mai abstract, care necesită concentrare mare a formelor, deși este cel mai ușor de realizat.

Pentru obținerea lui este suficient să atingem pensula încărcată cu culoare de hârtie sau să-l decupăm din hârtie colorată (glacé). Urma rezultată va fi un punct mai mare sau mai mic, în funcție de instrumentul folosit.

Pentru realizarea unor puncte mici se pot utiliza și creioane, bețișoare subțiri muiate în acuarelă, coada pensulei, sau prin lipire diferite semințe mici de fructe. Pentru punctele mari pensule groase, sau chiar degetul muiat în culoare.

Sugerarea efectului ușor-greu al punctului are la bază legătura senzorială dintre sus, mic, deschis și jos, mare, închis, trist.

Un punct mare, mai ales când este de culoare închisă este greu, generând o compoziție statică, ce nu poate evada din spațiul construit. De aceea, punctele mari vor ocupa partea inferioară a spațiului, pentru a nu apăsa compoziția. Dimpotrivă, pentru partea superioară vor fi utilizate puncte mici și foarte mici, care conferă senzația de ușor, dinamic, deschis. Sugestii de compoziții ce se pot realiza la orele de abilități practice:

SPRE COSMOS

ROIURI DE FLUTURI ȘI ALBINE

Situarea punctelor mari în partea de sus chiar și atunci când sunt de culori calde sau deschise, devine apăsătoare, nu lasă loc dinamismului. Când punctele sunt mari și închise ele apasă și mai mult, dând senzația de durere, supărare apăsătoare, decepționează. Se sugerează pentru astfel de exerciții, subiecte care să exprime aceste stări:

FURTUNĂ

AMENINȚARE

RĂZBOI etc.

Compozițional, punctul poate fi structurat într-o infinitate de localizări, poziționate în câteva zone mai importante: sus (stânga sau dreapta) (a, fig.1), jos (b, fig.1), central (c, fig.1), pe diagonală ascendentă (d, fig.1), pe diagonală descendentă (e, fig. 1).

Fig. 1 – Localizarea poziției punctului

într-o compoziție

Între punctele de diferite mărimi și culori se pot stabili relații multiple (Fig. 2):

echilibru (a)

dominantă sau subordonare (b)

statice (puncte pătrate) și dinamice (puncte rotunde) (c)

grupate sau distanțate (e)

ordonate sau haotice (f)

Fig. 2 – Relațiile între puncte

Folosind gruparea aglomerată sau aerată a punctului elevii pot lucra peisaje, naturi statice, vase cu flori folosind diferite semințe de plante.

Când punctul este singular pe o suprafață, aflat în armonie sau în contrast coloristic cu aceasta, el devine centru de interes, tocmai prin singularitatea lui. Această situație rezolvă monotonia unei suprafețe plate, dându-i viață, el creând un loc unde se așează privirea (centrul de interes).

Cunoștințele privind punctul ca element plastic, constructiv se completează cu expresivități realizate prin diferite moduri de grupare:

aceeași mărime dar culori diferite

aceeași culoare dar mărimi diferite.

La ora de compoziții aplicative se pot folosi, după cum am mai spus diferite materiale care pot întruchipa punctul:

semințe rotunde

confeti

griș

polistiren expandat

putându-se realiza prin lipire pe carton peisaje de iarnă, nori care cern zăpadă etc.

ROLUL DECORATIV AL PUNCTULUI PLASTIC

În desenul decorativ punctul reprezintă un semn mic ce poate avea contur poligonal, dar și dimensiuni foarte reduse. Decorarea cu ajutorul lui presupune repetarea după anumite reguli stabilite înainte în culori și grupări variate. De cele mai multe ori el apare însoțit de linie, în îmbinări cu un mare efect ornamental.

După cum am mai spus el poate avea diferite forme:

cerc

pătrat

romb

triunghi etc.

Cel mai des întâlnit este punctul în formă de cerc, deoarece produce senzația de mișcare, rostogolire, veselie.

Punctele pot alterna ca formă (a, fig.3) sau se pot suprapune (b, fig. 3).

Fig. 3 – Alternanța și suprapunerea punctului.

În decorare punctul poate avea aceeași formă, dar mărimi diferite, alcătuind o friză decorativă cu titluri date de copil:

CHENAR DE COVOR

ALEE CU FLORI

BRODERIE PENTRU ROCHIȚA PĂPUȘII

CHENAR DE ȘERVEȚEL etc.

La orele de abilități practice, punctul poate fi folosit pentru ornarea aranjamentelor decorative, după imaginația fiecărui copil:

crenguțe uscate ninse cu polistiren

crenguțe de brad ninse cu polistiren

vase de lut ornate cu paste făinoase

planșe cu paste făinoase, confeti, semințe mici

mozaic din jumătăți de boabe de fasole etc.

Denumirea petei de culoare va fi dată după forma ce o conturează:

cerc

semicerc

pătrat

triunghi

romb

dreptunghi etc. (Fig. 4)

Fig. 4 – Forme ale punctului decorativ.

Punctele pot fi grupate:

mai aglomerat sau mai aerat

pot fi mai viu colorate sau mai șterse

mai mari sau mai mici

construind astfel diferite forme și contraste.

În imaginația copilului punctul poate însemna orice lucru sau trăire. El trebuie numai ajutat și îndrumat de pedagog să aleagă forma, culoarea, locul lui în compoziție și toate acestea cât mai sugestiv cu putință.

Pentru a obține efecte decorative, punctele se grupează în diferite poziții:

șiruri orizontale și verticale sub formă de linie frântă, curbă, sinuoasă sau grupări de puncte;

șiruri orizontale duble având aceeași axă, prin repetare simplă cu alternanță sau suprapunere (Fig. 5);

Fig. 5 – Gruparea punctelor decorative

șiruri de puncte de aceeași mărime, dar de culori diferite, prin alternanță sau grupare de puncte mai mici în jurul unui punct mai mare (Fig. 6);

Fig. 6 – Gruparea punctului în contraste diferite

șiruri de puncte prin gradație (Fig. 7);

Fig. 7 – Șiruri de puncte gradate

alcătuirea unei rețele (pătratică, rombică sau dreptunghiulară) care să servească de schelet care va împânzi punctul, fie singur ca element component, fie însoțit de alte elemente (Fig. 8 a și 8 b);

Fig. 8 a – Etajarea cu alternanță de puncte și suprafețe

Fig. 8 b – Etajarea cu alternanță de puncte și grupare de linii

* *

*

Valoroase aranjamente decorative se pot obține cu ajutorul punctului într-o așezare cu efect de iluzie optică. Pe o suprafață închisă punctele albe par mai mici, pe când pe o suprafață deschisă, aceleași puncte par a fi mai mari. Atunci când punctele sunt aglomerate într-o zonă, dau greutate acelei suprafețe, fiind nevoie să intervenim cu altceva pentru a restabili echilibrul.

Folosind ca punct semințe mici rotunde sau ovale, boabe de orez (care are avantajul de a fi colorat) sau mărgeluțe colorate, se pot ornamenta, prin lipire, coji de ouă, forme de carton decupate, coșulețe, casete. Fiecare punct material va fi lipit pe suport, urmărindu-se un model care se va repeta și o anumită îmbinare coloristică.

Bazat pe contrastul de culoare, se poate realiza un panou decorativ, în care punctul întrunește ambele calități: de element constructiv și de element decorativ. Suportul ales (hârtie sau carton) poate fi colorat de exemplu în albastru, uns cu o substanță adezivă și presărat cu griș. Aglomerate în partea de jos a panoului, boabele de griș vor constitui nămeții, iar în partea de sus aerați, vor întruchipa fulgii de nea. Apoi panoul poate fi înfrumusețat după imaginația fiecărui copil.

LINIA DECORATIVĂ

Totul în jurul nostru are formă. Culoarea și forma sunt principalele mijloace de expresie și de comunicare artistică.

În geometrie linia este definită ca fiind distanța cea mai scurtă dintre două puncte sau întretăierea a două planuri.

În desenul decorativ linia este o trăsătură simplă sau îngroșată, realizată cu creionul, tocul, pensula sau alte mijloace grafice. În compoziția decorativă linia este cel mai de seamă mijloc de exprimare a ideilor în imagini plastice.

Linia, ca direcție poate fi:

frântă

curbă

închisă

deschisă.

Ca aspect decorativ, ea poate fi:

filiformă

întretăiată

compusă

modulată.

Ca element de limbaj plastic linia ia naștere dintr-un punct care pornește la plimbare. Este deci un punct în deplasare ce devine mijloc de comunicare al afectivității și gândirii umane, sugerând ideea de formă și de spațiu.

Pentru a desena linii copilul va plimba pensula sau creionul pe suprafața hârtiei, obținând forme de diferite grosimi, lungimi și orientări.

Noi ca îndrumători ai activității lor vom căuta să facem o clasificare a liniilor:

după formă

după orientare

după grosime.

CLASIFICAREA LINIILOR DUPĂ FORMĂ

După formă, liniile pot fi:

drepte

curbe

frânte.

LINIILE DREPTE

În compoziția decorativă, două sau mai multe linii pot avea poziție:

verticală

orizontală

oblică (Fig. 9)

Fig. 9 – Diferite modele de poziționare a liniilor drepte

Aceleași linii pot fi egale ca lungime și ca grosime sau se pot afla în diferite contraste de:

îngust – lat,

lung – scurt,

sus – jos etc.

Prin gruparea și multiplicarea liniilor de diferite grosimi și contraste se obțin armonii de linii cu numeroase utilizări în diverse compoziții decorative (Fig. 10).

Fig. 10 – Armonii de linii de diferite grosimi.

De asemenea armonii se pot obține prin gruparea și multiplicarea a două sau mai multe linii având mărimi și poziții diferite (Fig. 11).

Fig. 11 – Grupări de linii de mărimi și poziții diferite.

Variația în compoziția decorativă reiese din raporturile de poziții ale liniilor între ele:

o linie orizontală – o linie verticală,

o linie verticală – două linii orizontale,

o linie oblică – o linie orizontală,

două linii oblice – două linii orizontale,

sau linii cu tendințe concurente.

De asemenea, se obțin variante dacă aceste drepte au diferite grosimi grupate câte una, câte două, în combinație cu alte drepte în diferite poziții.

Gruparea și multiplicarea liniilor constituie procedee absolut necesare când trebuie să se rezolve o problemă de ornamentație în care linia este elementul de bază.

Linia poate uni, separa sau susține două elemente decorative (Fig. 12).

Fig. 12 – Linia ca mijloc de separare sau unire

a unor elemente decorative.

În obținerea chenarelor (Fig. 13) linia joacă un rol important dacă se folosește în paralelism, cu:

repetare,

simetrie,

contraste,

alternanță,

distanțe sau îmbinări cu elemente geometrice diferite.

Fig. 13 – Linia îmbinată cu diferite elemente în alcătuirea unor chenare

Pot fi folosite planșe demonstrative cu elemente din creația noastră populară, accentuând acest lucru, specificându-le elevilor că în lucrările lor creatorii populari au folosit linia decorativă ca mijloc de ornamentație sub multiple aspecte (Fig. 14):

ornamente a căror forme sunt compuse din linii,

ornamente a căror forme sunt acoperite cu linii,

ornamente în care linia este îmbinată cu alte elemente.

Fig. 14 – Chenare din linii și îmbinări cu alte elemente

Elevului îi revine sarcina de a îmbina, selecta și folosi judicios elementele folclorice, în compunerea decorului propus. Pentru realizarea fondurilor decorative, unde zonele desfășurării sunt mari comparativ cu cele ale chenarului plan, iar efectele valorilor de linii sunt mai vizibile, se oferă posibilități mai ample de grupare a liniei drepte. Motivele se pot distribui pe diferite obiecte sau panouri decorative, fondurile decorative putând fi ritmice sau libere, la alegerea elevului.

Pentru fondurile decorative cu aranjament ritmic, compunerea motivelor poate fi realizată din:

linii de diferite valori,

îmbinări de linii cu diferite elemente geometrice,

combinații mixte (linii, motive geometrice cu elemente de floră sau faună mică),

grupate pe diferite rețele.

Având un caracter dinamic, linia produce diferite stări (Fig. 15):

direcții în toate părțile (1),

atenție (2),

din toate părțile (3),

tendință de ocolire (4),

coborâre (5),

într-o parte (6),

urcare (7),

rapiditate (8),

întrerupere (9).

Fig. 15 – Efectele liniei

Liniile sunt folosite atât ca elemente constructive cât și ca elemente decorative, sugerând în funcție de orientarea lor:

liniștea – liniile orizontale , scurte și subțiri

amploarea, măreția – liniile orizontale, lungi și paralele

ordinea, armonia – liniile paralele, grupate, verticale, oblice sau orizontale

dezordinea, discordanța – liniile paralele, grupate, verticale, oblice sau orizontale, întretăiate

înălțimea – liniile verticale grupate

tinerețea, mișcarea – liniile asimetrice

tinerețe – liniile oscilante în sus

subtilitate – liniile subțiri

fluiditate – liniile difuze

uscăciune – liniile subțiri.

Această temă plastică poate fi preluată la disciplina abilități practice, prin faptul că se pot face compoziții decorative folosind paie de grâu, pănuși de porumb, bețișoare de lemn de la jaluzele, paste făinoase, în afara faptului că fetele pot învăța acum să confecționeze șervețele cu motive tradiționale populare în care s-au folosit liniile.

LINIILE CURBE

Când liniile curbe sunt închise, dau naștere formei, volumului, spațiului tridimensional.

Linia curbă are un caracter feminin, delicat și cald, lipsit de asprime. Ea creează sensibilitate și emotivitate, redă ritm regnului viu, fiindcă sugerează creșterea (Fig. 16). Aceasta este des folosită în sugerarea plantelor, viețuitoarelor, exprimând:

grație, înălțime – liniile grupate sub formă de raze

grație – liniile ușor curbate

exuberanță, explozie – liniile spiralate

eleganță, fantezie – liniile sinuoase, șerpuite

Fig. 16 – Tipuri de linii curbe

Linia curbă, ca element lungime, poate fi:

convexă;

concavă;

compusă.

Linia curbă compusă este o îmbinare între concavă și convexă.

Ondulațiile liniei curbe pot fi regulate – având un caracter ritmic și neregulate – având un caracter liber, dinamic.

În situația în care linia curbă nu este folosită după principiile desenului decorativ, fiind luată ca simplu element, nu produce efecte decorative interesante. Deci, pentru a se obține efecte de bun gust, linia curbă trebuie supusă diferitelor procedee de grupare, multiplicare și armonizare, specifice desenului decorativ.

Armonizarea poate fi:

simplă – prin grupare de linii concave sau convexe cu desfășurări pe verticală sau orizontală;

simplă – cu simetrii de linii concave sau convexe;

grupată – linii compuse și ondulate simetric.

Gruparea poate fi (Fig. 17):

prin repetare în șir orizontal a unei linii concave sau convexe cu distanțe prin alăturare simplă;

prin repetare cu:

suprapunere;

alăturare;

alternanță;

inversiune;

suprapunere prin simetrie;

prin îmbinări de concave și convexe.

Efecte frumoase dau îmbinările de linii curbe compuse cu puncte (Fig. 18):

pe șir orizontal;

șerpuite regulat cu linii;

dublate;

cu ritmuri spiralate;

simetrii de spirale în grupare pe orizontală;

îmbinări de curbe diferite cu fugă pe orizontală (meandrice);

armonii de spirale restrânse prin etajare;

dublări continue de elemente curbe diferite cu distanțe.

Linia curbă este folosită conform principiilor de bază ale compozițiilor decorative:

repetiția

alternanța

simetria

asimetria

contrastul

suprapunerea

conjugarea.

Mă voi referi în continuare doar la câteva principii de bază ale compozițiilor decorative.

Când curbele simple sunt supuse simetriei, intersectate și îmbinate cu alte elemente curbe, ornamentul este mai centrat, datorită faptului că elementele sunt plasate de o parte și de alta a unei axe de simetrie (Fig. 19).

Fig. 19 – Linia curbă plasată de o parte și de alta

a unei axe de simetrie

Ornamente variate și expresive se obțin dacă se folosesc corect principiile conjugării liniilor curbe. A conjuga înseamnă a grupa un număr de elemente identice sau diferite, simetric sau asimetric în jurul unui punct, a unei linii, ori a unei pete ce culoare. Conjugarea nu trebuie privită ca o simplă grupare de linii curbe. Ritmul conjugării este întâlnit oriunde în natură, în special la elementele florale, fiind un adevărat punct de plecare în realizarea compozițiilor decorative (Fig. 20).

Fig. 20 – Elemente curbe florale conjugate.

Una din particularitățile liniei curbe, este încolăcirea ei la unul din capete, cunoscută sub numele de spirală. Construcția liberă a spiralei într-un ornament este mai plastică dacă are unele neregularități de trasare (Fig. 21)

Fig. 21 – Ornamente decorative construite din spirale.

La disciplina abilități practice putem să ne folosim și de acest element de limbaj propriu artelor decorative, folosind ca materiale de lucru nuiele de răchită, încercând să propunem o împletitură decorativă, ce va fi dăruită mamei de ziua ei, sau decorarea unui vas de ceramică folosind paste făinoase (spaghete de diferite grosimi) muiate în prealabil ca să devină flexibile, în vederea folosirii liniilor curbe.

LINIILE FRÂNTE

Liniile frânte sunt foarte dinamice, până la agresivitate, exprimând caractere dure, puternice, dar și neliniște ori zbucium sufletesc.

Când sunt închise, liniile frânte denotă caractere care nu se vor studiate, ba chiar aroganță (Fig. 22).

Fig. 22 – Linii frânte

Liniile frânte sunt formate din întâlnirea a:

două drepte oblice;

una verticală și alta oblică;

una orizontală și cealaltă verticală (Fig. 23).

Fig. 23 – Aspecte ale liniei frânte

Linia frântă, ca element în sine, nu este o puternică sursă de inspirație, însă în diferite combinații, dublată, triplată, multiplicată, cu suprapuneri, contraste sau îmbinări cu alte elemente geometrice, poate deveni un element important în compoziția decorativă. Astfel se pot obține multiple variante de îmbinări prin combinarea diferitelor grosimi de linii frânte, prin suprapunere, grupare două câte două, sau mai multe, în așa fel încât din întretăierile acestora să rezulte figuri plane cu efect decorativ. În fig. 24 am redat câteva dintre posibilitățile compoziționale ale armoniilor de linii frânte:

armonii de linii frânte simple (1);

armonii de linii frânte cu contraste de grosimi (2);

armonii de linii frânte simple suprapuse (3);

armonii de linii frânte simple dublate (4).

Fig. 24 – Aspecte ale liniei frânte

Ornamentele de mai jos din fig. 25 sunt culegeri de pe diferite obiecte în care linia frântă a servit ca mijloc de înfrumusețare a obiectelor executate de creatorii populari, având un scop pur decorativ.

Fig. 25 – Linia frântă folosită cu chenar în ornamentul popular

Procesul de unire a unei linii orizontale cu una verticală sau oblică cu o orizontală a fost o preocupare a omului încă din epoca preistorică. Triburile din Altai și China nordică au folosit această îmbinare, cunoscută astăzi sub denumirea de meandru. Aceste îmbinări au folosit și în Grecia antică pentru decorațiile din arhitectură și modă (Fig. 26, pag. 35).

Fig. 26 – Diferite aspecte ale liniei meandrice

CLASIFICAREA LINIILOR DUPĂ ORIENTARE

După orientare liniile se clasifică astfel:

linii orizontale

linii verticale

linii oblice.

LINIILE ORIZONTALE

Ele sugerează indiferent de formă liniștea, siguranța și cu cât sunt mai aproape de linia dreaptă cu atât sunt mai liniștite.

Aceste linii îmbogățite cu expresivități date de culoare și formă, construiesc suprafețe de odihnă, calm, static.

Linia mai poate fi realizată din înșiruirea altor elemente de limbaj plastic: puncte, linii mai mici, suprafețe.

LINIILE VERTICALE

Liniile verticale sunt ascendente, căutând înălțimile, către care tind. Ele exprimă ideea de aspirație spre înalt.

Cu linii preponderent verticale se vor lucra lucrări cu subiecte ca:

ȘANTIER

ȘANTIER NAVAL

BĂRCI CU PÂNZE

Împreună cu liniile orizontale, cele verticale sunt elemente de echilibru într-o compoziție.

LINIILE OBLICE

Liniile oblice exprimă dezorientarea și nesiguranța, agitația și confruntarea de forțe. Ele rup echilibrul, care poate fi restabilit prin folosirea altor linii oblice în sens opus (Fig. 27).

Fig. 27 – Linii oblice

Folosirea liniilor oblice este utilă în lucrări cu subiecte care sugerează teme de luptă, confruntări, întreceri sportive.

Trebuie specificat faptul că prin folosirea liniilor de un singur tip sau de mai multe tipuri dă un anumit ritm compoziției. Oricare ar fi forma, orientarea sau lungimea liniilor, fiecare capătă expresivitate când este în raport cu altele pe aceeași suprafață, într-un ansamblu de linii.

O linie orizontală dreaptă exprimă mai multă liniște și deschidere, un orizont mai larg, comparativ cu alta, tot orizontală, dar curbă (Fig. 28).

Fig. 28 – Linii orizontale

CLASIFICAREA LINIILOR DUPĂ GROSIME

Expresivitatea liniei sporește atunci când nu este uniformă, adică este modulată, cu diferite îngroșări. Îngroșările raportate la părțile subțiri dau impresia de volum și umbre (Fig. 29).

Fig. 29 – Linia modulată

Clasificarea liniilor după grosime este următoarea:

linii subțiri

linii groase

LINIILE SUBȚIRI

Liniile subțiri se obțin cu creionul, penița, cariocca și lasă o senzație de gingășie și sensibilitate. Desenul cu linii subțiri capătă astfel un caracter decorativ. (Fig. 30)

Fig. 30 – Linii subțiri

LINIILE GROASE

Liniile groase obținute cu pensula, dau impresia de spontan și brut.

Linia poate fi discontinuă, rezultată din fragmentarea conturului desenat, contur care caută forma din mai multe linii. (Fig. 31)

Fig. 31 – Liniile groase

Linia continuă conturează forma dintr-o singură mișcare, fără a ridica instrumentul de pe suportul de lucru. Se pot realiza figuri stilizate, simple, insistând pe aspectul neîntrerupt al liniei (Fig. 32).

Fig. 32 – Linia în duct continuu

La orele de abilități practice elevii pot folosi linia ca element de exprimare a priceperilor și deprinderilor în lucrările lor practice, folosind diferite materiale de lucru, de la ac și ață până la paie, paste făinoase, nuiele, hârtie glacé, acuarele, semințe de diferite dimensiuni etc. Toate aceste materiale nu fac altceva decât să îmbogățească expresia plastică a lucrării și să se obțină efecte plastice deosebite.

SUPRAFAȚA PLANĂ

În ansamblul numeroaselor probleme ornamentale, alături de puncte și linii, suprafețele plane constituie elemente absolut necesare. Pătratul, dreptunghiul, triunghiul, poligoanele de toate felurile și cercul sunt folosite în realizarea unor panouri decorative, datorită multitudinii de aspecte pe care le iau suprapunerile și divizările, aspecte ce nu pot fi realizate cu ajutorul liniilor și a punctelor.

PĂTRATUL ȘI DREPTUNGHIUL

PĂTRATUL

Ca element geometric, pătratul este o figură plană cu laturile egale și unghiurile drepte, fiind o figură colțuroasă ca aspect, rigidă, rece, fără tendință de inversare, însă cu multiple posibilități de folosire în toate compozițiile decorative. Pentru a se ornamenta, pătratul se supune procedeului de divizare simetrică și asimetrică.

În divizarea simetrică (Fig. 33) se duc verticale și orizontale paralele la marginile figurii, perpendiculare pe centru sau paralele perpendiculare între ele cu distanțe egale, diagonale sau diagonale și perpendiculare.

Fig. 33 – Divizarea simetrică a pătratului

În divizarea asimetrică pătratul este împărțit de o dreaptă paralelă cu una din laturile figurii, împărțindu-l în părți inegale sau printr-o dreaptă care are poziție oarecare față de laturile figurii (Fig. 34, pag.39).

Fig. 34 – Divizarea asimetrică a pătratului

Un alt procedeu caracteristic elementelor geometrice plane este trasarea de drepte paralele interioare, procedeu cunoscut în arta decorativă de armonică, în care liniile sunt paralele cu laturile pătratului, drepte cu unghiuri pe una din diagonalele pătratului, prin paralele la doar trei sau una din laturile pătratului (Fig. 35).

Fig. 35 – Construirea armonicilor într-un pătrat

Pătratul are un rol foarte important în realizarea fondurilor decorative prin procedeul de suprapunere a elementelor, cu distanțe și mărimi variabile în combinație cu alte elemente, respectând principiile desenului decorativ.

În aranjamentul ritmic, rețelele înlesnesc plasarea elementelor pe noduri (Fig. 36 – a), prin etajare cu alternanță de mărimi (Fig. 36 – b), prin etajare cu alternanță de mărimi cu un element înclinat (Fig. 36 – c), cu egalități de zone divizate (Fig. 36 – d), prin etajare și mutație în care numai un element este divizat (Fig. 36 – e), ori prin legarea elementelor între ele (Fig. 36 – f).

Fig. 36 – Fonduri decorative alcătuite din pătrate

Asocierea pătratului cu alte elemente în compunerea fondurilor decorative trebuie realizată cu multă atenție, în așa fel încât acesta să domine în ansamblul general al compoziției, dându-i caracteristica necesară, iar celelalte elemente să aibă un caracter auxiliar de punere în valoare sau de evidențiere a elementelor principale.

DREPTUNGHIUL

Ca figură plană dreptunghiul este utilizat des în practica decorativă, fie ca suprafață simplă sau decorată și supusă ritmului într-un ansamblu ornamental. Procedeele de divizare ale dreptunghiului sunt la fel ca ale pătratului, cu singura deosebire că, în unele cazuri figura poate fi rotită din poziție orizontală în poziție verticală, ceea ce face ca formele obținute să aibă o anumită tendință de direcție. Divizarea poate fi simetrică (Fig. 37) sau asimetrică (Fig. 38).

În divizarea simetrică se folosesc linii verticale și orizontale, axe perpendiculare și diagonale, împărțind figura în părți egale cu perechi de figuri simetrice.

Fig. 37 – Divizarea simetrică a dreptunghiului

În divizarea asimetrică dreptele pot fi paralele la marginile figurilor sau pot avea o poziție oarecare.

Fig. 38 – Divizarea asimetrică a dreptunghiului

Procedeele de compunere ale armonicilor și fondurilor decorative sunt asemănătoare cu cele ale pătratului, cu deosebirea că rețeaua compusă cu ajutorul figurii îi poartă numele, iar aspectele formelor sunt deosebite de cele ale pătratului.

EXPRESIVITATEA ȘI FUNCȚIONALITATEA PĂTRATULUI ȘI A DREPTUNGHIULUI

Și pătratul și dreptunghiul sunt figuri colțuroase, regulate, reci și rigide. Primul nu poate fi inversat, datorită formei ce o are, al doilea, în grupare de alternanță de poziție, creează goluri între figuri și obligă a se interveni în unele situații cu alte elemente ce ar fi necesare în compoziție.

Ca elemente geometrice pătratul și dreptunghiul au suprafețe cu dimensiuni exacte comparativ cu alte forme, cum ar fi cercul, care a fost descoperit în lumea formelor din natură prin contemplarea obiectelor cerești, florilor, numeroaselor organe și fenomene etc.

Ambele forme asociate cu diferite nuanțe cromatice sau acromatice dau o mare varietate de expresivități:

asocierea formelor pătrate exprimă echilibru, masivitate, armonie;

asocierea formelor dreptunghiulare cu lungimea mai mare decât înălțimea exprimă stabilitate, iar a celor cu lățimea mai mare exprimă distincție, echilibru etc.;

pătratele negre pe fond semiînchis sunt calde, pline, iar semiînchise pe fond negru exprimă tristețe sau indiferență;

pătratele albe pe fond semiînchis exprimă delicatețe, moliciune, gingășie.

Într-o compoziție decorativă alcătuită dintr-un câmp de pătrate într-o armonie clasică, egalitățile au o structură de elemente egale cu trăsături comune și invariabile. Acest sistem clasic constituie sinteza dintre structură și formă (Fig. 39).

Fig. 39 – Compoziție clasică din pătrate egale.

Această ordine creată de armonia clasică poate fi ruptă schimbând parțial și în trepte mărimea lățimilor, creând astfel un aspect de pulsație sau mișcare (Fig. 40 și 41). În acest mod construcția este bazată pe un proces mai complicat, în cadrul unei colecții de elemente ce se modifică în acest fel creând game deosebite ce se împletesc într-un ciclu continuu, producându-se astfel iluzia mișcării.

În crearea formelor moderne elementele geometrice – luate ca părți componente – nu trebuie studiate izolat, între acestea existând relații de interdependenți ce se condiționează reciproc în cadrul aceluiași proces.

TRIUNGHIUL

Triunghiul este un poligon cu trei laturi. În geometrie triunghiurile se clasifică după unghiuri și laturi, iar în desenul decorativ interesează toate triunghiurile, deoarece acestea se pretează foarte bine în ornamentație. Cel mai des folosite sunt:

triunghiul dreptunghic

triunghiul scalen

triunghiul echilateral

triunghiul isoscel.

Datorită formelor colțuroase și a tendințelor de direcție și inversare, triunghiul oferă mai multe posibilități de compoziționale în comparație cu pătratul sau dreptunghiul.

Ca element simplu, triunghiul (Fig. 42) poate fi grupat în:

șiruri orizontale prin repetiție;

șiruri orizontale cu alternanță de poziție;

șiruri de triunghiuri cu umbră lăsată;

șiruri verticale, oblice, sub formă de linie frântă cu alternanță de motiv;

șiruri suprapuse cu inversiune și mutație etc.

Fig. 42 – Gruparea triunghiului în șiruri.

Triunghiul ca motiv decorativ creează ideea de ritm și de aranjament sub formă de șiruri, ce devin interesante dacă figurile sunt îmbinate între ele, repetate, alternate, combinate prin inversare, mutație sau în simetrie de translație.

Divizarea triunghiului se face cu ajutorul bisectoarelor și a medianelor în părți simetrice, egale și asimetrice (Fig. 43).

Fig. 43 – Divizarea triunghiului.

Trasarea de paralele interioare la marginile triunghiului sub formă de linii sau zone (Fig. 44) cu distanțe egale sau nu, oferă armonice, care prin semnificația și tendințele ce se exprimă din construcțiile lor, devin motive în rezolvarea unor probleme de compoziție decorativă.

Fig. 44 – Construirea armonicilor în interioarele triunghiurilor.

Frumusețea interioarelor triunghiurilor va depinde de felul cum se vor executa diviziunile cu ajutorul bisectoarelor, a mediatoarelor, al liniilor curbe, al paralelismelor și al liniilor ce converg spre un punct fix, ori a altor elemente. În figura 45 se dau câteva exemple de înfrumusețare a triunghiului.

Fig. 45 – Exemple de înfrumusețare a triunghiului.

Fondurile decorative ce se pot realiza cu ajutorul triunghiului nu sunt mai prejos decât cele cu ajutorul pătratului sau a dreptunghiului. Ele se pot construi pe diferite rețele sau prin intermediul altor procedee, folosindu-se simetria de translație cu grupare prin etajare și mutație, ori aranjamentul liber al elementelor.

Unele fonduri pot fi compuse numai din triunghiuri în diferite grupări (Fig. 46), altele din triunghiuri și pătrate (Fig. 47), puncte și triunghiuri (Fig. 48), ca și unirea acestora cu linii ce se succedă ritmic în trepte (Fig. 49).

PENTAGONUL

Pentagonul este o figură geometrică ce poate fi împărțită prin axe ce se trasează din colțurile figurii spre centru, sau prin curbe cu centrul pe colțuri, obținându-se diferite ornamente ce pot fi folosite în diferite compoziții decorative (Fig. 50).

Fig. 50 – Construirea de ornamente în interiorul unor pentagoane.

În fondurile decorative, pentagonul este utilizat cu mult succes ca figură simplă distribuită pe întinderea unei suprafețe, prin etajare cu mutație (Fig. 51-a), prin etajare cu figura secționată (Fig. 51-b), prin etajare cu figura secționată și inversată (Fig. 51-c), precum și alte combinații care urmează principiile compoziției decorative.

a b c

Fig. 51 – Alcătuirea unor ornamente cu ajutorul pentagonului.

HEXAGONUL, OCTOGONUL ȘI DECAGONUL

HEXAGONUL

Hexagonul, având un număr de laturi perechi, oferă mult mai ușor posibilitatea găsirii de procedee și ornamente față de pentagon. Fiind deci o figură care în rețeaua hexagonală formează grupuri de simetrii, în mod practic se pot obține diverse înlănțuiri în ornamentul de suprafață. Multe scheme hexagonale se găsesc în diferite structuri naturale ca: parenchimul porumbului (țesut celular specific de diferite forme), pigmentul retinei ochiului omenesc, fagurele de miere etc.

Aceste geometrii ale naturii au atras atenția creatorilor de artă, hexagonul fiind întâlnit în toate formele de ornamente: motive simple, chenare, fonduri decorative. Ca ornament izolat este alcătuit din linii armonice, îmbinări de figuri interioare, modificări ale laturilor din suprafețele simetrice, contraste, simetrii (Fig. 52).

Fig. 52 – Alcătuirea de ornamente în interiorul hexagoanelor.

Se pot obține fonduri decorative folosind următoarele procedee:

gruparea simplă reiese din însăși gruparea figurii când laturile sunt egale, la care se adaugă un element central (Fig. 53-a);

etajare cu mutație, cu laturile egale, în care figura are înscris un triunghi echilateral, producând direcții diagonale pe suprafața ornamentului (Fig. 53-b);

etajare cu mutație, cu laturile neegale dar perechi, la care se adaugă unul sau două elemente ce dau ornamentului o anumită direcție în funcție de poziția compoziției (Fig. 53-c);

etajare cu mutație cu laturile figurii egale, având plasate numai pe unele laturi elemente care în ansamblul general par simetrice și pline de coeziune (Fig. 53-d, pag. 46);

etajare cu mutație cu divizare simetrică a figurii din care reies ornamentele ce se numesc clichet, contrastând între ele, formând un tot unitar în desfășurarea compozițională (Fig. 53-e, pag. 46);

suprapunerea elementelor și îmbinarea acestora cu alte elemente (cercuri, puncte etc.) ce se obțin din alcătuirile interioare (Fig. 53-f, pag. 46).

a b c

Fig. 53 – Obținerea unor fonduri decorative cu ajutorul hexagoanelor.

d e f

Fig. 53 – Obținerea unor fonduri decorative cu ajutorul hexagoanelor.

Acestea sunt doar câteva procedee de obținere a unor fonduri decorative, putându-se obține o sumedenie de alte asemenea ornamente.

OCTOGONUL

În crearea ornamentelor în octogon ne putem folosi de intersecția celor patru diametre ce împart figura în opt triunghiuri. Unind două câte două vârfuri, se obțin două pătrate suprapuse, ce pot fi decorate în parte (Fig. 54).

Fig. 54 – Ornamentarea octogonului.

Procedând la divizarea figurii în care se folosesc arcuri de cerc, drepte și alte elemente, octogonul ca unitate simplă devine ornament, fiind folosit la compunerea chenarelor (Fig. 55) și a fondurilor decorative (Fig. 56, pag. 47), folosind rețele pătratice și combinări cu diferite elemente.

Fig. 55 – Compunerea chenarelor cu ajutorul octogonului.

În acest mod se obțin fonduri decorative ce vor putea fi folosite în realizarea panourilor la orele de abilități practice. Aceste elemente se pot construi din diferite resturi de materiale sau se pot desena, alegerea fiind lăsată la latitudinea elevului, pentru a-i oferi o cât mai mare posibilitate de exprimare artistică.

Fig. 56 – Fond decorativ alcătuit din octogoane suprapuse.

DECAGONUL

Decagonul regulat oferă, ca și celelalte figuri amintite, multiple posibilități de compunere a unor motive decorative, cu o semnificație aparte comparativ cu ale celorlalte poligoane.

Fiind o figură cu 10 laturi, se pretează la compunerea unor motive decorative mai complicate (Fig. 57).

Fig. 57 – Motive decorative decagonale.

Aceste motive se pretează la ornarea unor obiecte simple, cum ar fi farfurii, plăci de faianță, plăci de gresie, mărțișoare etc.

CERCUL

Având o înfățișare deosebită față de celelalte figuri geometrice, cercul a constituit în toate timpurile o sursă inepuizabilă de inspirație artistică.

El este găsit pe obiectele de ceramică, în construcțiile arhitecturale pe multe dintre obiectele de artă populară. Toate formele materiale ale infinitului cosmic sunt rotunde: soarele, luna, stelele, planetele, sateliții etc. În comparație cu pătratul, care este o figură rece datorită faptului că este o figură colțuroasă, acesta este expresia fanteziei, a mișcării, a rostogolirii.

Pentru ca această formă să devină mai interesantă, creatorii au folosit multiple posibilități de divizare, îmbinări, grupări și aranjamente compoziționale.

Ca figură plană, cercul devine plăcut în ornamentație dacă se iau în considerație următoarele elemente prin intermediul cărora se poate diviza (Fig. 58): razele, diametrele, arcurile, coardele și sectoarele.

Fig. 58 – Divizarea cercului.

Două sau mai multe circumferințe interioare care au același centru, concentric (Fig. 59), devin armonice, dacă dispoziția lor este supusă unui ritm de gradație, progresie sau contraste, tangente la un punct interior pe circumferință sau cu aspect de închidere interioară.

Fig. 59 – Construirea armonicilor în interiorul cercului.

Împărțind circumferința într-un număr de părți egale și utilizând diferite cercuri de interior: concentrice, secante sau tangente, îmbinate cu raze, diametre sau alte elemente, se obțin o serie de figuri cunoscute sub denumirea de rozete (Fig. 60).

Fig. 60 – Rozete.

Alăturarea cercurilor în repetiție, alternanță sau îmbinate cu alte elemente geometrice, pe o anumită suprafață plană, cuprinsă între două margini, constituie un mijloc de compunere a numeroaselor chenare, benzi și margini decorative (Fig. 61)

Fig. 61 – Chenare obținute din cercuri îmbinate cu alte elemente.

Alăturarea cercurilor tangente dau efecte deosebite. Elementele pot fi simple în alăturare, concentrice, secante susținute de alte elemente ce dau impresia de mișcare. Tendința de fugă, dinamică și mișcare ondulatorie este obținută prin îmbinările cu jumătăți de cercuri grupate central pe un ax director, cu elemente grupate pe margine sau unite între ele (Fig. 62). Nu sunt excluse nici posibilitățile de însușire a elementelor armonice.

Fig. 62 – Chenare obținute din cercuri îmbinate, tangente și intersectate.

În compunerea fondurilor decorative libere și ritmice, cercul joacă un rol fundamental ca element component, fie simplu, înfrumusețat sau însoțit de alte elemente. Procedeele compoziționale sunt multiple și voi enumera câteva dintre ele:

prin etajare simplă de cercuri și pătrate (Fig. 63-a);

prin intersecții de cercuri cu etajare (Fig. 63-b);

prin intersecții de cercuri cu etajare și mutație (Fig. 63-c);

prin etajare de cercuri și alte elemente decorative (Fig. 63-d, pag. 50);

prin îmbinarea cercurilor într-o formă compozițională mai complicată (Fig. 63-e, pag. 50);

prin îmbinări de cercuri în ale căror interioare se găsesc zone dispuse în gradație (Fig. 63-f, pag. 50).

a b c

Fig. 63 – Obținerea unor fonduri decorative cu ajutorul cercurilor.

d e f

Fig. 63 – Obținerea unor fonduri decorative cu ajutorul cercurilor.

FORMA

Totul în jurul nostru este formă, fiind rezultatul nenumăratelor posibilități de combinare și de ordonare a materiei. Materia poate fi percepută și înțeleasă datorită faptului că ea se concretizează într-o mare varietate de corpuri ce pot avea diferite forme.

Honoré de Balzac (1799-1850, romancier francez) afirma: „Totul este formă, viața însăși este o formă.”

Existența formelor atrage după sine și preocupările teoretice, în prim plan necesitatea clarificării conceptului de formă asocierea sau disocierea acestui termen cu termenii apropiați și totodată evoluția acestuia și extensia pentru diferitele domenii.

Sensul și semnificația formei se schimbă în funcție de caracteristicile conținutului. Relația dintre formă și conținut fiind organică și intimă.

Pentru o mai profundă înțelegere a termenului de formă, înainte de a pătrunde într-un studiu mai aprofundat, este necesară o clasificare a acestora și de o precizare a diferitelor categorii de forme:

formele naturale care au modul lor specific de corelare cu materia:

forme anorganice;

forme organice:

vegetale;

animale.

formele geometrice:

forme geometrice plane:

simple;

compuse.

forme geometrice spațiale.

formele create de om:

forme utilitare de larg consum;

forme artistice-plastice:

forme tridimensionale:

arhitectura;

sculptura.

forme bidimensionale:

pictura;

grafica și gravura;

artele decorative.

forma ca element de limbaj plastic.

Referindu-mă la ultima categorie, la formele artistice plastice, care reprezintă cea mai înaltă treaptă din sfera creației umane, raportul formă-conținut este determinat de legi spirituale și de legi estetice, deci forma artistică este o modalitate particulară de existență a materiei.

Paul Klee (1879-1940, pictor elvețian, activ și în Germania) afirma că „forma este calea ce duce la figură și formă, este conceptul și transpunerea acesteia în formă.”

Sociologul francez Francostel considera „forma în artă ca fiind figurativul, imaginea în spațiu”.

*

Sintetizând diferitele păreri și considerând forma ca element de limbaj plastic, se poate defini forma artistică-plastică ca înfățișarea unui obiect reprezentat după principii estetice și folosit ca element de bază pentru construcția unei imagini artistice globale.

În arta plastică forma este elementul dominant și definitoriu, frumosul fiind atins numai prin formă, obținându-se prin îmbinarea armonioasă a lor.

Din punct de vedere artistic forma are mai multe accepții, dar cele mai cunoscute sunt:

forma spontană

forma elaborată.

FORMA SPONTANĂ

Forma spontană poate fi și forma naturală a norilor pe cer, sau câteva picături de petrol într-un vas cu apă, frunzișul copacilor, trunchiurile uscate de copaci, care privite într-un anumit fel pot sugera diverse forme, tot timpul altele în situația în care schimbăm unghiul de privire.

Dar formele spontane pot fi create și de om, implicit de elevi. Există mai multe tehnici de obținere a lor:

tehnica monotipiei care se obține prin așezarea pe mijlocul unei foi de hârtie a unor picături de culoare și prin îndoirea și presarea paginii obținându-se diferite forme, care mai apoi pot sugera diverse lucruri: animale, fluturi, copaci etc.

tehnica dirijării culorii cu jetul de aer ce se obține tot cu ajutorul picăturilor de culoare, asupra cărora se suflă cu ajutorul unui tub (pai) aer, în așa fel încât culoarea este împrăștiată pe foaia de hârtie, creându-se astfel diverse forme ramificate.

tehnica curgerii libere tot cu ajutorul picăturilor de culoare a căror traseu este oarecum dirijat prin ridicarea marginilor hârtiei în vederea obținerii scurgerii culorilor, realizându-se diverse forme sinuoase.

presarea cu o hârtie mototolită a unei suprafețe colorate cât este încă umedă, obținându-se zone mai închise și mai deschise, care dau luminozități diferite și pot fi interpretate sau prelucrate prin adăugarea de alte pete sau chiar forme.

stropirea forțată ce se realizează cu pensula încărcată de culoare pe un suport uscat, pe care picăturile colorate pot fuziona, se pot amesteca sau împrăștia, obținându-se astfel efecte deosebite, ce pot fi speculate în compozițiile aplicative de la orele de abilități practice.

folosirea firului de ață îmbibat în culoare și introdus între două foi de hârtie presate, obținându-se grupări de linii generate prin tragerea ușoară a unui capăt al firului.

aplicarea pe o suprafață colorată a unor substanțe ce pot dizolva parțial culoarea, neuniform, creând astfel efecte cromatice.

imprimarea prin procedeul ștampilei a unor suprafețe denivelate (cu o structură în relief) pe o suprafață plană albă sau colorată.

* *

*

Formele spontane oferă o gamă foarte mare de imagini, fiind obținute fără a fi căutate, ci fiind descoperite și apoi interpretate. Astfel ele împlinesc nevoia copilului de spontaneitate, de nou, de surpriză.

Efecte deosebite se obțin prin combinarea a mai multor tehnici de realizare a formelor spontane, prelucrarea acestora fiind foarte atractivă, căutându-se interpretări din mai multe sensuri și prin adăugarea unor mici amănunte care să apropie forma de ceea ce vrem să întruchipeze, lucrările pot fi folosite, prin colaj la realizarea unor panouri decorative.

Astfel este stimulată și antrenată imaginația, utilizându-se cunoștințele învățate anterior despre rolul constructiv al liniei și punctului și despre limbajul culorilor.

Descoperirea, analiza și prelucrarea formelor spontane se bazează, dacă putem spune așa, pe capacitatea de fabulare a elevilor.

În felul acesta, fără a observa și a fi ceva impus, datorită manifestării libere, neângrădite a modelelor sau a regulilor, elevii se apropie – fiecare în felul lui – de cerințele semnului plastic și al compoziției.

În cadrul orelor de abilități practice elevii pot folosi în lucrările lor decorative formele spontane pentru a crea panourile decorative sau pentru a orna diferite obiecte.

FORMA ELABORATĂ

Forma elaborată se obține prin actul de creație pe baza observării (studierii) formelor naturale, fiind rezultatul unei îndelungate prelucrări a ideii ce se poate concretiza în urma unor etape de muncă, în urma unei elaborări prelungite cu intervenții repetate. Ea cere o activitate creativă ordonată, gândită și realizată în timp, adesea reluată, regândită și refăcută, solicitând răbdare și perseverență.

Atât pentru artistul plastic cât și pentru elevul creator, forma elaborată înseamnă o corelare perfectă între gândire, imaginație, experiență artistică și aptitudine creatoare.

Forma elaborată folosește linia și punctul pentru conturarea imaginii, petele de culoare uscate care prin alăturare dau granițe și nu fuzionează, ca în cazul petelor umede. Acestea sunt forme obținute voit, gândite, căutate.

Întrucât forma se caracterizează prin conținut și contur exterior, prin structură interioară și exterioară, formele plane pot fi închise și deschise.

Formele închise adună materia și conținutul prin direcții ce duc în interior și prin contururi închise, apropiate cercului.

Formele deschise dispersează conținutul, sensurile conduc în afară, iar conturul se pierde, se dispersează și nu are rol de a aduna spre interior, forma nu se închide.

Având în vedere dimensiunile ce pot caracteriza o formă, putem întâlni:

forme mari – raportate la spațiul în care se află;

forme mici – față de alte forme din jur;

forme lungi – au lungimea exagerată comparativ cu alte dimensiuni;

forme scurte – comparativ cu alte forme din jur;

forme subțiri (înguste) – raportat ansamblului artistic;

groase (masive) – în raport de contextul în care se află.

Considerând importantă și impresia pe care o lasă formele prin perceperea lor, acestea pot fi:

forme grele;

forme ușoare;

forme compacte (masive);

forme aerate, diafane;

forme statice;

forme dinamice;

forme echilibrate;

forme dezechilibrate.

Formele pătrate sau care tind spre pătrat dau impresia de static, greu, limitat total, echilibrat.

Formele triunghiulare sau cele apropiate triunghiului dau impresia de mișcare lentă, deschidere în afară.

Formele rotunde, circulare sau apropiate cercului dau impresia de ușor, mobil.

Referindu-mă la expresivitate, la efectul psihologic, formele pot deveni:

forme viguroase, masive – cele care tind spre pătrat;

forme agresive, violente – cele care tind spre triunghi;

forme delicate, grațioase, perfecte – cele care tind spre cerc.

În urma cercetărilor de ordin psihologic asupra impresiei și a expresiei formelor, s-a stabilit simbolistica unor forme:

punctul – localizare;

triunghiul – dinamism, forță;

pătratul – stabilitate, ordine, echilibru;

cercul – puritate spirituală, rațiune, adevăr, perfecțiune.

PATA

Noțiunea de pată, ca element component al desenului, nu poate fi despărțită de redarea relațiilor, formelor modelului, de luminozitatea lui, de ambianța și de relațiile lui cu mediul ambiant.

Se știe că prin gradul intensității de luminozitate se exprimă tonalitatea unei pete.

Petele pot fi:

cromatice;

acromatice.

Pata se obține prin alăturarea perfectă a liniilor și prin revenirea peste liniile trasate anterior, fie prin tentă (tuș diluat).

Petele se deosebesc între ele după forma, mărimea, intensitatea de lumină și după culoare, pe care o au.

Pata în sine este plană, dar prin alăturarea, înlănțuirea și întrepătrunderea ei cu alte pete de forme, mărimi și intensități diferite, dă desenului relief, volum și expresie spațială.

PATA ACROMATICĂ

Petele acromatice se obțin prin combinarea sau alăturarea albului și a negrului. Este bine ca întotdeauna petele să fie subordonate formei obiectelor, să aibă un anumit înțeles, să fie folosite în vederea realizării unei anumite expresivități care să valorifice însușirile lor esențiale.

Prin dispoziția, subordonarea și înlănțuirea petelor de valori diferite se pot reprezenta luminozități de o intensitate extrem de variată.

Petele acromatice datorită modului lor de reprezentare sau asociere pot crea diferite stări sau expresivități:

petele negre și dese dau impresia de întunecime(Fig. 64-a);

petele albe și dese sunt luminoase(Fig. 64-b);

petele negre pe fond alb sugerează vioiciunea, pe când cele albe pe fond negru dau impresia de claritate (Fig. 64-c,d);;

petele negre pe un fond semi-deschis sunt picante, amuzante, iar cele semi-deschise pe fond negru sunt distinse (Fig. 64-e,f);;

petele negre pe un fond semi-închis sunt calde, pline, pe când cele semi-închise pe fond negru exprimă tristețe și indiferență (Fig. 64-g-h);;

petele albe pe fond închis exprimă delicatețe (Fig. 64-i);etc.

Fig. 64 – Pete acromatice.

PATA CROMATICĂ

Pata cromatică este semnul plastic cu o deosebită valoare expresivă și impresivă în amestecul căruia sunt culori ale spectrului solar. Acestea se deosebesc între ele prin culoare, mărime, valoare, intensitate de lumină.

În procesul de creație petele cromatice pot fi:

picturale

decorative.

Pata picturală este realizată din tușe, având urme vizibile de pensulă și de culori combinate ce dau o evidentă vibrație cromatică valorică sau de altă factură.

Fig. 65 – Pete picturale.

Pata plată, decorativă, constituie o întindere uniformă de culoare fără urme vizibile de pensulă.

Fig. 66 – Pete plate.

În urma cercetărilor făcute s-a demonstrat că expresivitatea culorilor poate fi cunoscută și dirijată. De exemplu:

expresivitatea culorii roșii este echivalentul cu sentimentul de dragoste și entuziasm;

albul este convingător și sincer;

galbenul sugerează bucurie, forță, optimism. Așezat pe un fond negru devine tăios, violent, strălucitor;

oranjul este mândru. Amestecat cu negru pălește, iar cu roșu se înflăcărează și renaște, dar așezat pe fond roșu se stinge, devenind foarte cuminte;

verdele este expresia vitalității, este sincer, iar amestecat cu albastru devine înghețat;

albastrul este meditativ, iar pe fond negru se umple de lumină;

violetul este instabil datorită faptului că se modifică brusc sau spre roșu devenind periculos de emoționant, sau spre indigo, concentrând întunericul și exprimând teama, tristețea, ori amestecat cu alb devine supus și smerit.

Din experiențele făcute s-a constatat că în general sensibilitatea ochiului față de perceperea culorilor poate fi educată, fiind în raport direct cu mediul social-cultural, intensitatea luminii.

RELAȚIILE DINTRE SUPRAFEȚE ȘI FORME LA ORELE DE ABILITĂȚI PRACTICE

Noțiunea de formă în sensul esteticii se referă la forma organizată, compozițională, la forma-obiect, ce nu poate fi despărțită de relațiile cu elementele ce o alcătuiesc:

legătura cu mediul ambiant;

expresivitate;

culoare;

funcționalitate.

Toate acestea sunt percepute într-o unitate perfectă ca rezultat al unei asamblări judicioase, pentru un anumit scop propus.

Prin formă se înțelege și înfățișarea ce o au unele obiecte sau bunuri materiale, ca rezultat al unei activități creatoare în procesul muncii.

Înfățișarea obiectelor poate fi simplă sau compusă, în sensul multiplelor forme ce alcătuiesc un întreg sau un obiect.

Formele se grupează în două categorii:

forme deliberate;

forme naturale.

Din grupa formelor simple deliberate fac parte: suprafețele plane, bidimensionale cu roluri decorative, statice, simbolice, referindu-se la ceea ce conțin (pătrat, dreptunghi, romb, cerc, oval etc.), deosebindu-se una de alta după formă, mărime, origine sau intensitate de culoare; celelalte suprafețe aparțin domeniului informal, al distorsiunilor, al haosului vizual nesemnificativ (pete de pe ziduri, unele desene de pe geamurile înghețate, licheni etc.)

Deosebirea dintre unele și altele constă în faptul că formele deliberate simple sunt determinate de o anumită ordine și rațiune, ca fiind percepute și inventate de om, având o înfățișare specifică în mijlocul celorlalte forme.

O suprafață plană bidimensională constituie o parte componentă a unei forme organizate unde la asocierile dintre forme s-a ținut seama de unitate, armonie, echilibru, accent, culoare, expresivitate.

Acestea, grupate prin aranjamente libere sau ritmice, ori subordonate unor sisteme de serializare, duc la alcătuirea unor forme mai complicate, unele de o mare expresivitate ce produc asupra noastră diferite efecte psihologice. La aceasta se adaugă culoarea, ca element legat de structură, de ambianță, poate cea mai sensibilă formă a obiectului produs, având putința de a transforma în vizibil secretele vieții intraductibile prin cuvinte. Acest lucru poate fi urmărit foarte bine la obiectele și aranjamentele decorative realizate de elevi la orele de abilități practice.

Formele compuse sunt o combinație unitară de elemente sau forme simple într-o coeziune perfectă ce se condiționează reciproc în cadrul unui proces creator complicat având drept scop transmiterea unui mesaj de frumos. În alt sens, prin formă simplă se mai înțelege unitatea perfectă a unei forme compuse.

Formele simple ce alcătuiesc unei lucrări se construiesc metodic, într-o confruntare permanentă, influențate de tehnica contemporană, ținându-se cont de particularități, materiale, culori și destinație.

Rezultatele formei depind de felul cum reacționează fiecare forță internă în complexul de unitate și armonie comparativ cu funcționalitatea ce trebuie s-o îndeplinească. Prin forță internă, în sensul lucrărilor executate la orele de abilități practice, se înțelege totalitatea formelor și accesoriilor ce întregesc forma finală a obiectului, care în procesul alcătuirii mai pot suferi modificări impuse de materiale, culoare, destinație.

Raporturile formei la o anumită funcție vor fi adaptate numai în măsura necesităților dictate de unele cerințe estetice, capabile să satisfacă necesități diferite.

Materialele pregătite pentru realizarea obiectelor decorative au ele însele anumite valori expresive, ducând în procesul transformării la o anumită autonomie. Acestea urmează însă aceleași principii ce stau la baza design-ului:

echilibru;

proporție;

accent;

unitate;

armonie.

Orice obiect sau aranjament decorativ are o funcționalitate generală care reiese din forma și structura lui; pe lângă acestea obiectul mai are și funcționalități laterale sau secundare ce se subordonează celei principale, fără a deteriora sau influența funcționalitatea lui.

Beneficiind la orele de abilități practice de materiale diverse și de cunoștințe plastice solide, elevii pot executa numeroase obiecte și aranjamente decorative, oferind astfel produselor concepții originale.

STILIZAREA DECORATIVĂ

Imaginile artistice ale reprezentărilor decorative sunt simple, schematice, păstrând în ele doar detaliile de expresie a unor forme ce se găsesc sau nu în lumea vizuală sau abstractă. Această simplitate în creația decorativă s-a produs și dezvoltat în procesul muncii și al vieții, ca o necesitate în satisfacerea nevoilor materiale și spirituale ale omului. Acesta și-a înfrumusețat uneltele de muncă spre a fi plăcute, imprimând acestora anumite ornamente ce nu mai purtau pecetea izvorului de inspirație decât ca un pretext inițial.

Operația de simplificare a aspectului diferitelor forme din natură cu scopul ca ele să devină ornamente, poartă denumirea de stilizare.

A stiliza înseamnă a extrage dintr-o formă detailată caracterul său particular, renunțând la formele mărunte și scoțând în evidență particularitățile sale expresive (Fig. 67).

Fig. 67 – Stilizarea.

Florile stilizate oferă mari posibilități de compunere decorativă. În procesul de stilizare se recomandă folosirea formelor geometrice.

Aceste forme stilizate se pot folosi pentru realizarea panourilor decorative la orele de abilități practice.

COMPOZIȚIA DECORATIVĂ

Compoziția decorativă este o formă organizată alcătuită din elemente și suprafețe compoziționale expresive destinate înfrumusețării unor obiecte și suprafețe.

Elementele și suprafețele trebuie meticulos elaborate spre a forma între ele relații ce se condiționează reciproc.

Elementele compoziționale se pot lua din natură, geometrie, ornamentele populare sau pot fi fanteziste. Acestea sunt stilizate, interpretate cu scopul de a reda diferite expresivități. Pe baza cunoașterii unor principii decorative elementele stilizate se vor adecva materialului, formei sau fondului conceput, alăturându-le în grupuri organizate pe diferite suprafețe ce urmează a fi acoperite.

PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE COMPOZIȚIEI DECORATIVE

Principiile de bază ale compoziției decorative sunt:

repetiția;

alternanța;

conjugarea;

simetria;

gradația;

suprapunerea.

REPETIȚIA

Repetiția este cel mai simplu principiu de bază al unei compoziții decorative. Prin acest mod se repetă un element prin succesiune la distanțe egale și în poziții identice, pe o direcție dată.

Se pot repeta elemente simple ca:

puncte;

linii;

pătrate;

cerculețe;

frunze;

flori stilizate (Fig. 68) etc.

Fig. 68 – Repetiția.

Aceleași elemente pot ocupa o poziție inițială și una inversă, procedeul purtând denumirea de repetiție cu inversiune sau inversare.

Intervalele dintre elemente sunt uniforme, asemenea unei cadențe, astfel putem spune că repetiția se caracterizează prin:

ritm;

cadență.

ALTERNANȚA

Obținerea unor fonduri sau forme compoziționale decorative mai variate prin îmbinarea a două motive decorative diferite sau a aceluiași motiv în care este alternată culoarea, poartă denumirea de alternanță.

Asemenea repetiției, alternanța este una dintre legile lumii materiale, fenomen ce caracterizează viața plantelor, lumina, întunericul, anotimpurile, procesul de respirație, care nu sunt decât contraste ce se repetă la nesfârșit în lumea universului. În arta decorativă, alternanța este o succesiune a două forme, două culori, două poziții diferite, care revin rând pe rând într-un fenomen de înșiruire (Fig. 69).

În procedeul de alternanță se pot grupa două sau trei motive decorative care pot constitui la orele de abilități practice diferite ornamente pentru obiectele sau panourile ce vor fi decorate.

Fig. 69 – Alternanța.

CONJUGAREA

Folosirea liniilor simple sau de diferite grosimi, ori a mai multor elemente grupate de-o parte și de alta a unei axe, a unui punct sau a unei pete decorative poartă denumirea de conjugare (Fig. 70).

Elementele pot fi identice sau diferite, simetrice sau asimetrice. Axa poate fi o linie dreaptă, curbă, sinuoasă sau în zigzag.

Fig. 70 – Conjugarea.

SIMETRIA

Noțiunea de simetrie are două sensuri:

simetria înseamnă ceva bine proporționat și echilibrat, o concordanță a mai multor părți care toate la un loc se înglobează într-un tot armonios;

simetria bilaterală, simetrie între drept și stâng, foarte bine evidențiată la corpul omenesc, la animale, la fluturi.

În desenul decorativ, lipsa simetriei poate fi reprezentată prin alte modalități:

asimetrie (Fig. 71-a);

disimetrie (Fig. 71-b);

antisimetrie (Fig. 71-c);

simetrie ciclică (Fig. 71-d);

simetrie ciclică pentagonală (Fig. 71-e);

simetrie ciclică hexagonală (Fig. 71-f).

Fig. 71 – Simetria.

Simetria reiese din construcția naturală a ființelor, plantelor, lucrurilor și creațiile și aranjamentele decorative prin care omul a încercat să creeze ordine, perfecțiune, armonie.

GRADAȚIA

Este o altă modalitate de a realiza forme compoziționale. Acest procedeu presupune o trecere lentă, pe nesimțite, plecând de la cea mai mică mărime până la cea mai mare, de la o culoare mai puțin intensă la una mai intensă, sau de la o tentă de gri neutru până la cele mai deschise nuanțe. Gradația este un fenomen al naturii unde elementele se grupează după reguli precise, logaritmice. În natură putem exemplifica prin semințele dispuse pe floarea-soarelui, pe știuletele de porumb, pe conul de brad etc.

Gradația (Fig. 72) poate fi:

de motiv;

de culoare;

ca rezultat al funcționalității.

Fig. 72 – Gradația.

SUPRAPUNEREA

Două motive decorative de același fel sau diferite se pot așeza în compoziție unul peste altul, acoperindu-se parțial, având poziție spre stânga sau spre dreapta, mai sus sau mai jos (Fig. 73).

Fig. 73 – Suprapunerea.

Aranjamentul poate fi prin repetare, repetare cu inversiune, sau prin alternanță când elementele sunt diferite ca formă și culoare. Suprapunerea poate fi cu elemente care se întrepătrund, creându-se o imagine dublă, dând compoziției un aspect cu efect de mișcare aparentă.

FORMELE COMPOZIȚIONALE

Ținând seama de construcția, gruparea și organizarea elementelor decorative pe un anumit spațiu destinat panourilor decorative, cele mai obișnuite forme compoziționale sunt:

motivul decorativ;

chenarul decorativ;

fondul decorativ;

compoziția semiotică.

Urmărind scopul cu caracter utilitar și plăcut al compoziției, este necesar ca de la început să se organizeze bine diferitele forme compoziționale, plecându-se treptat de la compunerile simple la cele complicate.

MOTIVUL DECORATIV

Noțiunea de motiv decorativ se folosește în sensul unui desen alcătuit din diferite elemente ce urmează să acopere o suprafață. Unele se vor desfășura prin repetiție, alternanță, simetrie numite motive tip, altele vor suferi transformări exterioare și interioare, ocupând singure o suprafață determinată, purtând denumirea de motive unice.

Motivele tip necesită ideea de ritm și capătă existență datorită principiilor decorative, comparativ cu cele unice, care pot ocupa singure o suprafață limitată, fără a fi supusă unor ritmuri.

Ambele motive pot fi create cu ajutorul fanteziei inspirate din natură, stilizare, interpretate și adaptate necesităților de înfrumusețare. Alegerea motivelor tip (Fig. 74-a) sau unice (Fig. 74-b), pentru un anumit gen de compoziție, va fi absolut diferită.

a b

Fig. 74 – Motivul decorativ.

Baza de plecare în vederea compunerii motivelor decorative o formează geometria. Motivele pot fi create dintr-o pată decorativă (masă decorativă), înscrise la început într-o formă geometrică care ajută la definirea acestora prin diferite modificări pe parcurs.

Motivul unic care necesită ideea de suprafață este o creație a fanteziei cu scopul de a înfrumuseța diferite obiecte. Construcția acestuia poate fi simetrică, asimetrică, de formă circulară, ovală, pătrată, dreptunghiulară, rombică etc.

CHENARUL DECORATIV

Prin chenar se înțelege o margine de o anumită culoare sau cu un alt desen deosebit aplicat la unele obiecte pentru a le decora, în vederea înfrumusețării lor.

Aceeași noțiune mai este întâlnită și sub altă formă:

bandă (fâșie îngustă cu care se înfășoară un obiect);

bordură (fâșie aplicată pe marginea unui obiect).

O dreaptă, un segment de dreaptă sau mai multe segmente de mărimi egale sau o linie punctată (Fig. 75-a) sunt figuri unidimensionale sub forma unei linii. Acestea pot împrejmui sau mărgini o suprafață sau o margine. Motivul este un grup de elemente comutative.

Fig. 75 – Tipuri de chenare.

Dacă motivul unei figuri unidimensionale se reduce la un punct, linia se compune dintr-o infinitate de puncte (unul după altul) care în practica decorativă sunt cu distanțe egale sau progresive.

În lumea vizuală se întâlnesc multe exemple de fenomene periodice unidimensionale:

aprinderea becurilor de-a lungul unei străzi;

marcarea secundelor seismografice;

înregistrarea unui text Morse pe o bandă de telegraf etc.

Chenarul liniar este format pe o linie de o anumită grosime sau de o anumită culoare, alcătuită prin deplasarea unui element simplu de-a lungul unui ax, cu funcții de împrejmuire totală sau parțială a unei suprafețe. Acesta poate fi trasat dintr-o linie continuă sau cu întreruperi, o linie mai groasă alături de una mai subțire ori amândouă de aceeași grosime, formând la nevoie pe colțuri bucle de diferite forme (Fig. 75-a, pag.63).

Chenarul plan se obține dacă se așează paralel, la distanță nu prea mare, două linii continue, între care se formează o suprafață plană mai îngustă sau mai lată. Această suprafață poate fi decorată cu diferite motive potrivit principiilor decorative (Fig. 75-b, pag. 63).

Ambele chenare pot împrejmui o suprafață sau un obiect oarecare, înfrumusețându-l sau scoțându-i în evidență anumite caracteristici. Putem concluziona că amândouă chenarele au aceleași roluri, ce pot fi folosite cu succes la orele de abilități practice.

FONDUL DECORATIV

Compozițiile decorative construite pe suprafețe mai mari, în care motivele decorative se împânzesc în toate direcțiile, poartă denumirea de fonduri decorative sau jocuri de fond.

Etajarea, suprapunerea și mutația elementelor sunt procedee specifice acestor compoziții, care se construiesc cu ajutorul rețelelor sau plaselor ce servesc drept osatură ansamblului compozițional.

În mod obișnuit acestea sunt cunoscute sub formă de plasă de pescuit, plasa de sârmă pentru garduri, fagurii de miere, foaia caietului de matematică, tablele de șah etc, fiind construite din diferite întretăieri de linii, iar suprafețele rezultate fiind niște ochiuri de diferite forme.

Rețelele (Fig. 76) se construiesc cu ajutorul a doi vectori neparaleli, având originea într-un punct O, iar dreptele OT1 și OT2 se numesc vectori de translație ai rețelei. Pătratele obținute din întretăierea dreptelor paralele cu fiecare vector în parte formează ochiuri ale rețelei, iar locul unde se întâlnesc cei doi vectori se numește nod.

Fig. 76 – Tipuri de rețele:

a – pătratică; b – paralelogramică; c – dreptunghiulară;

d – rombică; e – triunghiulară sau hexagonală.

În practica decorativei apar și alte forme, care nu sunt altceva decât variante rezultate din schimbările de poziție a plasei, a modificărilor de linii și a îmbinărilor de ochiuri de diferite mărimi și forme (Fig. 77, pag. 65). Aplicabilitățile acestora se pot vedea în panourile și fondurile decorative realizate la orele de abilități practice.

Fig. 77 – Alte tipuri de rețele.

Din punctul de vedere al aranjamentului decorativ, rețelele se grupează în:

ritmice;

libere.

Aranjamentele sunt de mai multe feluri:

aranjament sau grupare simplă în care elementele se repetă pe orizontală sau verticală formând o etajare (Fig. 78-a);

aranjament cu mutație în care elementul tip este deplasat față de altul mai la stânga sau la dreapta, mai sus sau mai jos (Fig. 78-b);

aranjament cu mutație sau alternanță a elementelor (Fig. 78-c);

aranjament cu mutație, alternanță și simetrie a elementelor (Fig. 78-d).

Fig. 78 – Tipuri de aranjamente decorative:

a – aranjament simplu; b – aranjament cu mutație; c – aranjament cu mutație și alternanță;

d – aranjament cu mutație, alternanță și simetrie a elementelor.

Mutațiile de elemente creează goluri, dând naștere la spații ce necesită a fi organizate în forma compozițională, ținând seama de echilibrul formelor, contrastul și armonia de culoare.

Practic, după ce se alege motivul tip destinat a ocupa diferite poziții în câmpul ochiurilor rețelei, pe noduri sau pe noduri ți ochiuri. Liniile grafice ajutătoare dispar odată cu acoperirea acestora cu elementele componente.

Reușita deplină a unui fond decorativ depinde în mare măsură de frumusețea motivului tip, de posibilitățile de plasare a acestuia în dispoziția compozițională, de ritmul folosit, de concordanța dintre motiv și fond, precum și de frumusețea acordului de culoare. În cadrul orelor de abilități practice fondul decorativ este foarte des folosit în realizarea panourilor decorative, creându-se în acest mod o legătură strânsă între aceste ore și cele de educație plastică, respectiv desenul decorativ.

Un fond decorativ este o compoziție ornamentală, capabilă să trezească emoții, stări sufletești, senzații și idei.

COMPOZIȚIA SEMIOTICĂ

Termenul este destul de nou în arta decorativă contemporană, având ca fundament științific concepția că semioza reprezintă un proces în care ceva funcționează ca semn; semnul acționează ca atare, arătând realitatea la care se referă un semn și efectul pe care îl poate produce orice semn.

Acest proces a avut ecouri puternice în arta modernă contemporană și în special în arta cinetică de la care mulți modeliști au împrumutat diverse procedee de algoritmie plastică (organizare serială de motive decorative), folosindu-le în conceperea modelelor panourilor sau fondurilor decorative.

În Fig. 79 se dau exemple de compoziții semiotice bazate pe pluralități de semne alăturate, realizate prin procedee algoritmice.

Fig. 79 – Compoziții semiotice.

ASPECTE METODICE PRIVIND ÎNSUȘIREA PROCEDEELOR ȘI TEHNICILOR ARTISTICE UTILIZATE LA ORELE DE ABILITĂȚI PRACTICE

Pentru realizarea fondurilor decorative la orele de abilități practice sunt folosite din plin tehnicile, materialele și instrumentele cu care elevii sunt familiarizați la orele de educație plastică. Însușirea și stăpânirea lor este tot atât de importantă ca și deprinderile pentru scris în vederea comunicării unor idei și sentimente.

Tehnicile artistice măresc curiozitatea și caracterul atractiv al orelor, dezvoltând imaginația și fantezia elevilor, datorită metodei atractive de a învăța prin descoperire, creându-le acestora sentimentul propriei valori, sporindu-le încrederea în capacitățile lor de creație.

Pentru obținerea unor lucrări de nivel artistic ridicat la orele de abilități practice, profesorul trebuie să stăpânească foarte bine cunoștințele despre tehnicile artistice și modalitățile de lucru a acestora, să existe între acesta și profesorul de educație plastică o strânsă colaborare și legătură, care se va oglindi din plin în realizările elevilor.

TEHNICA IMPRIMĂRII CU ȚESĂTURI RĂRITE

Această tehnică oferă o multitudine de aplicații la orele de abilități practice.

Tehnica se realizează cu ajutorul unor bucăți de materiale ale căror țesături sunt rare și foarte rare:

tifon;

canafas;

tul;

perdea etc.

Pe o foaie de hârtie se așează o bucată de material cu țesătura rară care a fost muiată în prealabil în culoare – de exemplu tempera sau tușuri colorate – și apoi stoarsă bine, peste aceasta se așează o altă bucată de hârtie și se presează cu mâna. După îndepărtarea hârtiei și a materialului se va observa că ochiurile colorate ale texturii au rămas imprimate pe suportul de lucru. Dacă în timpul așezării, materialului i se fac falduri pe suport, atunci vor ieși pete mai închise și mai deschise pe acesta, care prin combinarea lor întâmplătoare pot sugera diverse alte idei ce pot deplasa efectul, îmbogățind astfel ideea inițială a lucrării. În acest mod se pot obține efecte plastice deosebite, cu ajutorul cărora se pot realiza panouri sau fonduri decorative ce pot orna spațiile de învățământ ori avizierele.

Propunându-și și o temă de culoare pentru realizarea acestei tehnici, valoarea artistică a lucrării va crește considerabil creându-se astfel o lucrare cu un aspect plăcut.

La această tehnică le-am propus elevilor ca subiect un PROIECT DE FUNDAL AVIZIER, pe suprafața căruia aceștia au folosit ca temă de culoare: CULORI CALDE sau CULORI RECI. Astfel fiecare elev a avut posibilitatea în funcție de afinitatea lui pentru una din grupele de culori să organizeze spațiul avizierului în vederea obținerii unor lucrări de calitate (ANEXA II, planșele 1 și 2).

TEHNICA IMPRIMĂRII CU INDIGO

După învățarea TEHNICII DE IMPRIMARE CU ȚESĂTURI RĂRITE se poate trece și la alte modalități de imprimare mult mai spectaculoase, care oferă elevilor mult mai multe modalități de exprimare a creativității și imaginației lor.

Mai întâi li se va explica tehnica imprimării cu indigo folosind ca suport coala de desen.

Se știe că în comerț există mai multe culori de hârtie de multiplicat:

albastru;

indigo;

verde;

roșu;

negru.

Pentru realizarea unor lucrări în această tehnică sunt necesare mai multe coli de hârtie de multiplicat de culori diferite, un pulverizator și un fier de călcat rufe. Pe suportul de hârtie se va pulveriza ușor apă, după care se vor așeza bucăți de hârtie de copiat, rupte în diferite forme. O altă coală de hârtie se va așeza deasupra lor și apoi se va călca cu fierul, ușor, până la uscarea suportului. În momentul când se va ridica hârtia de deasupra elevii vor observa că prin călcare tot colorantul hârtiei de multiplicat a fost transferat pe suport. Prin operații repetate se pot obține datorită suprapunerilor succesive pete de culoare de intensități diferite, care vor sugera diverse lucruri elevilor, în funcție de imaginația fiecăruia (ANEXA II, planșa 3).

Apoi în altă oră se va schimba suportul, folosind de această dată un tricou alb, care are avantajul că poate fi cutat înaintea așezării hârtiei de multiplicat, obținându-se astfel efecte suplimentare de o deosebită valoare și calitate artistică. La această tehnică am avut surpriza că unii dintre elevi au făcut șabloane din hârtie peste care au așezat hârtia de multiplicat, dând astfel un efect deosebit imprimeului.

Folosind această tehnică elevii vor descoperi că pot să-și imprime singuri tricourile, obținând astfel niște produse unicat, cu efecte de transparență a culorilor foarte accentuată (ANEXA II, planșa 4).

Pentru orele de abilități practice de exemplu se pot imprima tricourile echipei de fotbal a școlii, lucru care îi va face să se simtă foarte importanți datorită tehnicii învățate la orele de educație plastică.

TEHNICA IMPRIMĂRII CU HÂRTIE MOTOTOLITĂ

O altă tehnică de imprimare a unui suport de hârtie este aceea a imprimării cu hârtie mototolită.

Pe o placă de faianță se așează culorile de folosit, se presează deasupra un ghemotoc de hârtie, cu care se decorează suportul. Apoi se face un alt amestec de culoare, care la rândul ei este presată pe același suport în vederea obținerii unor combinații de culori armonioase. Respectând o temă de culoare, lucrarea va dobândi o valoare artistică deosebită (ANEXA II, planșele 5 și 6).

Această tehnică poate fi folosită pentru crearea de panouri decorative în vederea amenajării avizierelor sau a altor suprafețe.

TEHNICA „BATIKULUI” PE HÂRTIE

Această tehnică este foarte spectaculoasă, oferind elevilor momente de satisfacție și de etalare a imaginației lor creatoare.

Mai întâi li se va explica în ce constă tehnica, folosind ca suport – hârtia.. Li se va cere să realizeze un desen folosind clei incolor pe suportul de hârtie. După uscarea acestuia, hârtia se va așeza pe un suport mai tare – carton – și se va întinde cu ajutorul pensulei tuș pe toată suprafața ei. Apoi după uscarea tușului se va așeza hârtia sub jet ușor de apă și se va spăla cu o pensulă moale. Desenul făcut în prealabil cu clei va apare prin spălare, creându-se astfel un mic proiect de imprimeu textil (ANEXA II, planșa 7). La această tehnică am propus ca temă de culoare: COMPLEMENTARITATEA CULORILOR.

Folosind mai multe straturi de desene cu clei și tușuri divers colorate, se pot obține prin suprapuneri imprimeuri cu două, trei sau mai multe poziții coloristice. Efecte de o deosebită frumusețe se obțin prin îndoirea ușoară a desenului cu clei în vederea obținerii unor crăpături în stratul respectiv, crăpături în care va intra tușul colorat, creându-se astfel o adevărată rețea pe suprafața acestuia.

Aceeași tehnică poate fi folosită și pentru imprimarea texturilor (eșarfă, batic etc.), cu deosebirea că în loc de clei se va folosi ceară de albine și în loc de tempera sau tușuri colorate se vor folosi culori pentru textile. Această variantă a tehnicii se poate executa la clasele mai mari, deoarece impune dexteritate, maturitate și siguranță mai mare în mișcări.

TEHNICA DECOLORĂRII PETEI DE CULOARE

Aceste tehnici, odată învățate, oferă elevilor posibilitatea de a crea cu ajutorul lor diverse motive pentru decorarea anumitor obiecte comune.

Mai întâi tehnica decolorării petei de culoare va fi învățată folosind ca suport hârtia. Aceasta se va colora cu cerneală pe toată suprafața ei. După uscarea acesteia, desenul se va executa cu pic sau cu o soluție diluată de hipoclorit, însă totul se va face sub îndrumarea atentă a profesorului pentru evitarea posibilelor accidente. Din acest motiv cel mai indicat este ca tehnica să se execute cu pic (ANEXA II, planșele 8 și 9). La această tehnică le-am sugerat elevilor ca subiect un peisaj de iarnă, desen ce poate fi folosit apoi la orele de abilități practice pentru a crea felicitări de iarnă.

La clasele mai mari se poate aprofunda tehnica folosind ca suport pânza vopsită în prealabil, iar pentru decolorat o soluție diluată de hipoclorit. Elevii vor descoperi astfel că pot să-și obțină și prin alte metode imprimeuri pe tricouri, iar dacă sunt combinate tehnicile între ele se vor obține imprimeuri de o plasticitate deosebită.

TEHNICA PICTURII PE STICLĂ

Pentru această tehnică se vor face în prealabil mai multe desene de mărimea bucății de sticlă, alegându-se pentru a fi finalizat, cel mai reușit. Apoi se degresează cu alcool sanitar geamul ce va fi desenat și se va lipi pe spatele lui desenul ales.

După aceea se pilește vârful acului unei seringi, după care acesta se atașează la o seringă fără piston și se introduce în ea puțin tuș, cerneală flexografică sau vopsea neagră pe bază de tiner. Ținută seringa în poziție perfect verticală, cu ajutorul ei se va face conturul desenului ales. Datorită faptului că există grosimi diferite de ace, se pot executa astfel contururi variate.

După ce s-a uscat desenul conturului, se va trece la colorarea propriu-zisă a lucrării. Se poate folosi tot cerneala flexografică divers colorată sau tempera în care s-a introdus aracet pentru aderență și fixare a culorii. Aceasta se va colora cu ajutorul pensulei, cu foarte mare atenție, datorită faptului că primul strat de culoare așezat pe sticlă este acela care se vede mai întâi. Compozițiile pot fi tematice (ANEXA II, planșa 10), jocuri de forme și de fond sau pot fi icoane pe sticlă (ANEXA II, planșa 11). În situația în care se vor executa icoane pe sticlă, se va studia mai întâi tehnica și respectând canoanele bisericești se va trece la realizarea lor. Se va căuta să se pună accentul pe faptul că în tradiția noastră populară tehnica a fost transmisă din tată în fiu, dovadă stând numeroasele icoane din toate zonele țării. Se vor lăsa spații necolorate în vederea aplicării foiței.

Această tehnică are și ea o spectaculozitate proprie, datorită faptului că în spatele sticlei, culorile vor părea mult mai strălucitoare, mai vii.

În momentul când vor întoarce lucrarea și vor vedea desenul colorat, efectul asupra elevilor va fi maxim, starea de bucurie se va instala în totalitate.

Dacă executării icoanelor se va da și o conotație religioasă, adică în momentul realizării lor se va lua legătura cu profesorul de religie al școlii și acesta va căuta să completeze informațiile despre această tehnică, dacă icoanele se vor realiza în timpul Posturilor și apoi activitatea se va finaliza cu prezentarea celor mai bine realizate lucrări într-un spațiu expozițional, activitatea va avea un rezultat cu totul aparte.

La orele de abilități practice la clasele mari se mai poate încerca la această tehnică să se execute pseudovitralii (ANEXA II, planșa 12), explicându-se în prealabil elevilor tehnica reală a vitraliilor, însoțită această explicație de reproduceri și diapozitive. Lucrările lor pot avea o finalitate practică, adică pot fi executate special pentru anumite spații în vederea amenajării ambientului. Acest lucru îi va mobiliza la maximum pe elevi datorită bucuriei simțite de aceștia la finalul lucrării, în momentul când își vor vedea opera expusă în spații vizitate de mulți și diverși admiratori.

La orele de abilități practice folosind această tehnică se pot executa mărțișoare și felicitări.

TEHNICA PICTURII PE LEMN

Este o tehnică tradițională în executarea icoanelor. Materie caldă și nobilă, lemnul este cel mai vechi suport. Speciile de lemn folosite variază în principiu după zonele geografice cărora le aparțin pictorii. În limbajul de atelier se spune că lemnul „lucrează”, ceea ce este un mod de recunoaștere a faptului că este un suport dificil, ce trebuie ales și „preparat” cu atenție.

Placa de lemn șlefuită foarte bine se prepară cu straturi succesive de grund (clei de oase, alb de zinc și miere de albine). După uscare se șlefuiește cu glaspapir cu granulația cea mai fină. Se execută desenul și apoi pictura cu tempera și emulsie de ou, după care se pregătește pentru poleit cu foiță, acoperindu-se suprafața respectivă cu mixtion. Se întinde foița, se fac ultimele retușuri (respectiv desenarea aureolelor) și se lasă sa se usuce. Ultima etapă este fixarea, ce se execută cu vernis sau se poate folosi tehnica învechirii. (ANEXA II, planșele 13, 14, 15 și 16).

TEHNICA MOZAICULUI

În cadrul acestei tehnici sunt diverse modalități de executare.

Mai întâi li se va explica elevilor în ce constă realizarea acestei tehnici, însoțind explicațiile de prezentarea de albume și diapozitive de artă cu mozaicuri celebre.

Apoi se va căuta să se adune materialele necesare executării lucrărilor și se vor realiza schițe pentru lucrările propriu-zise.

În funcție de potența elevilor se pot executa mozaicuri din plăcuțe mici de faianță și gresie divers colorată, granule de polistiren, bucăți de glas-papier, semințe divers colorate, scoici, sticlă divers colorată, pietricele etc., după care, fiecare în funcție de materialul adus va procura liantul cu care se vor lipi bucățile componente pe suport, precum și suportul favorabil lucrării.

După alegerea compoziției de executat se va așeza pe suportul ales (lemn sau carton) un strat nu prea gros din liantul adecvat și se va începe transpunerea desenului prin apăsarea bucățelelor componente ale mozaicului în așa fel încât acestea să nu rămână la suprafață. Se va lucra destul de repede, datorită faptului că liantul se poate întări.

Astfel ușor desenul mozaicului începe să apară sub mânuțele lor harnice, creând o stare deosebită asupra lor.

Se mai poate lucra și în alt mod – mi se pare cel mai indicat – prin lipirea cu pap (făină cu apă) a bucățelelor componente ale mozaicului cu fața în jos direct pe desenul pregătit, la distanțe mici una de alta, după care se va așeza o ramă destul de înaltă, la dimensiunea mozaicului și apoi se toarnă liantul deasupra, în așa fel încât bucățelele de mozaic să nu se deranjeze de la locul lor. După întărirea liantului lucrarea se va curăța de hârtie și de pap, urmând să fie așezată în spațiul unui hol, lipindu-l definitiv cu mortar (ANEXA II, planșa 17).

Folosind aceste două metode se mai pot realiza lucrări și din cioburi mici de sticlă colorată, lucrarea obținută având o durabilitate mare în timp.

Altă modalitate de realizare a unor lucrări în tehnica mozaicului este aceea folosind boabe de fasole divers colorate (ANEXA II, planșa 18). Inconvenientul acestei metode este însă nedurabilitatea lucrării.

Se mai pot realiza lucrări în tehnica mozaicului folosind bucățele de glas-papier divers colorate și de granulații diferite, această modalitate având un efect plastic mult mai ridicat decât lucrările executate din boabe de fasole (ANEXA II, planșa 19).

Tot în tehnica mozaicului se mai pot executa lucrări folosind granule de polistiren divers colorate. Lucrările realizate pot fi expuse în spații deschise, holuri, clase, elevii având satisfacția recunoașterii muncii lor.

Această tehnică a mozaicului, de mare efect plastic, are calități deosebite datorită faptului că munca se desfășoară în comun, atât pentru colectarea materialelor cât și pentru realizarea lucrărilor.

TEHNICA IMPRIMĂRII CU AȚĂ

Această tehnică se bazează pe unul din procedeele de creare al formei spontane. Datorită acestui lucru spectaculozitatea ei este foarte crescută, iar elevii o folosesc cu multă plăcere.

Mai întâi se îndoaie o planșă în două părți, după care se ia un fir de ață, se introduce în culoare mai apoasă, iar apoi se așează între părțile pliate ale foii, se trage de un capăt al firului, presându-se ușor cu mâna cealaltă hârtia.

Astfel se obțin diverse forme spontane, care dau impresia de dinamism. Prin repetarea procedeului dar folosind mereu o altă culoare se por realiza diverse compoziții decorative, ce pot fi folosite în cadrul orelor de abilități practice în vederea realizării de felicitări cu diferite ocazii. (ANEXA II, planșele 20 și 21).

Datorită unicității și a spectaculozității tehnicii acesteia, elevii o apreciază foarte mult și pentru faptul că după terminarea desenului își pun imaginația la încercare, descoperind diferite lucruri în formele spontane.

TEHNICA MONOTIPIEI

Monotipia este o tehnică ce oferă elevilor posibilitatea de a compune liber. În vederea realizării lucrărilor în această tehnică elevii trebuie să-și procure anumite materiale necesare: o bucată de sticlă de dimensiunea planșei, cerneală tipografică, tempera sau ulei și un rulou de cauciuc.

Desenul se va face în creion pe coala de hârtie. Pe bucata de sticlă se așează culoarea ce se întinde cu ruloul, după care coala se așează peste sticlă cu desenul în sus. Apoi cu un creion se va contura din nou desenul inițial, fără a atinge coala cu mâna. După terminarea acestuia, coala se va ridica ușor, obținându-se un desen de o plasticitate deosebită prin faptul că acesta va avea conturul în culoarea tușului sau a cernelii tipografice, precum și ușoare urme ale cernelii pe fondul lucrării.

Astfel apare un desen alb, delicat pe fondul de culoare al cernelii sau al tușului (ANEXA II, planșa 22). În vederea obținerii de efecte suplimentare se pot așeza bucățele de sugativă sau picături de terebentină pe suprafața de vopsea înainte de a așeza coala și de a executa desenul propus. Se obțin astfel pete albe, curate, sau pete irizate ale vopselei fondului.

Se mai pot obține lucrări în tehnica monotipiei pe același geam pe care s-au făcut înainte desenele anterioare prin așezarea colii deasupra geamului, fără a mai contura desenul pe spate, ci presând coala cu ruloul, desenul rămânând pe sticlă din conturările anterioare (ANEXA II, planșa 23). Folosind această tehnică se pot executa la orele de abilități practice felicitări cu diferite ocazii, afișe etc.

O altă modalitate de executare a lucrărilor în această tehnică este aceea de a așeza diferite culori din tuburi pe una din jumătățile îndoite ale unei coli de desen și apoi suprapunerea acestora și presarea lor într-o direcție sau în mai multe, ca apoi prin desfacerea hârtiei să se obțină un desen simetric față de axa îndoirii, care poate sugera în funcție de imaginația elevilor diferite animale, păsări sau fluturi, asupra cărora se mai pot pune unele accente pentru o mărire a sugestiei formei (ANEXA II, planșele 24 și 25).

În acest fel se pot realiza felicitări, mărțișoare chiar, ori diverse alte obiecte ornamentale.

TEHNICA LINOTIPIEI

Pentru realizarea acestei tehnici este nevoie de o bucată de linoleum pentru fiecare elev, pe care va fi transpus în tuș desenul dintr-o schiță anterioară. Spațiile rămase goale vor fi scobite cu ajutorul unor dăltițe speciale, rămânând la înălțimea linoleumului doar desenul propriu-zis. După această etapă se va trece la întinderea culorii cu ajutorul unui rulou pe suprafața desenului, ca mai apoi să se așeze pe matrița astfel obținută o coală, peste aceasta o alta și apoi se va presa cu ajutorul ruloului. Desenul realizat anterior se va imprima astfel pe coala de hârtie. Se pot scoate după aceea și alte exemplare ale desenului, dar vor fi de o intensitate mai slabă.

Datorită modului de realizare al șablonului – dacă putem să-i spunem așa – elevii se vor acomoda cu spiritul plastic legat de însușirile graficii, prin faptul că nu vor putea reda toate amănuntele, transpunând pe linoleum doar ansamblul desenului.

Această tehnică este foarte spectaculoasă datorită efectelor ce se realizează prin săparea în linoleum (ANEXA II, planșele 26 și 27). Avantajul ei față de tehnica monotipiei constă în faptul că se pot scoate o multitudine de exemplare ale desenului, și pe diferite poziții coloristice. Aceste șabloane se pot păstra ani de zile, putând fi folosite oricând. Ca și tehnica anterioară, linotipia poate fi folosită la realizarea felicitărilor, afișelor, ilustrațiilor în reviste etc.

TEHNICA ȘTAMPILEI

În vederea realizării unor lucrări în această tehnică este nevoie ca fiecare elev să aducă de acasă câte un cartof mai mare, frunze și un cuțit. Li se va explica acestora modalitatea de executare a unei ștampile din jumătate de cartof cu ajutorul cuțitului. Activitatea elevilor va fi urmărită îndeaproape pentru evitarea accidentărilor. După scobirea cartofului și realizarea ștampilei, elevii vor realiza o planșă decorativă colorând ștampila din cartof cu diferite culori și așezând-o pe coală, după dorința fiecăruia (ANEXA II, planșa 28).

Se poate da o temă de culoare sau de realizare a efectului dinamic al ștampilei prin așezarea acesteia în pagină. Planșele realizate de elevi pot fi folosite ca proiecte de imprimeuri textile sau ca fundaluri pentru panouri sau aviziere la o grădiniță de copii.

Această tehnică poate fi îmbogățită prin adăugarea în afară de ștampila din cartof și a ștampilei cu ajutorul frunzelor de diferite forme și mărimi, mărindu-se astfel spectaculozitatea planșei (ANEXA II, planșa 29).

TEHNICA COLAJULUI ȘI A DECOLAJULUI

În primul rând trebuie clarificată noțiunea de colaj – procedeul plastic ce constă în lipirea unor materiale diverse (hârtie, carton, textile, piele etc.) pe suprafața unui suport rigid și decolaj – procedeul ce constă în lipirea hârtiei cu golurile rămase în urma decupării cu foarfecul, obținându-se compoziții cu semnificații diferite.

Această tehnică cuprinde mai multe procedee:

tehnica formelor rupte;

tehnica formelor obținute prin zgâriere;

tehnica formelor tăiate din hârtie;

tehnica formelor tăiate din materiale textile.

TEHNICA FORMELOR RUPTE

Pentru această metodă se pot folosi hârtii colorate, din care se rup formele necesare fără a fi schițate înainte cu creionul.

Din acest motiv formele au margini albe, care nu fac altceva decât să le sublinieze, dându-le valori plastice suplimentare, datorită fondului închis (ANEXA II, planșa 30).

Folosind această metodă se pot executa la orele de abilități practice panouri decorative cu ilustrații din povești pentru grădinițe, cămine, leagăne de copii, spitale de pediatrie etc.

TEHNICA FORMELOR OBȚINUTE PRIN ZGÂRIERE

Pentru realizarea acestei tehnici în primul rând este nevoie de o preparare a suportului puțin mai complexă.

Se folosește o hârtie mai groasă, care în prealabil a fost colorată cu tempera sau acuarelă. După ce s-a uscat culoarea se unge suprafața foii cu parafină topită cu un strat foarte subțire sau săpun lichid de mai multe ori. Când s-a întărit se acoperă suprafața suportului cu tuș negru, insistându-se bine până la acoperirea completă a foii. Apoi se așteaptă să se usuce, după care, prin zgâriere cu un cutter, cui, ac de compas, etc. se execută desenul dorit, obținându-se efecte spectaculoase.

Înainte de a se executa desenul dorit se fac schițe premergătoare, alegându-se varianta cea mai reușită din punct de vedere compozițional.

Prin zgâriere se va elimina stratul de tuș și parafină, rămânând culoarea suportului de dedesubt. Se pot folosi linii mai groase, mai subțiri, mai rare, mai dese, care astfel vor spori plasticitatea lucrării. Sub liniile mai groase se va vedea mai clar culoarea suportului de dedesubt, sau albul lui în situația în care nu a fost colorat înainte (ANEXA II, planșa 31). Desenul devine astfel foarte atractiv, fiind folosit în special pentru realizarea ilustrațiilor basmelor noastre populare.

La orele de abilități practice elevii pot executa desene pentru înfrumusețarea ambientului în căminele de copii sau în sălile de clasă ale colegilor mai mici.

TEHNICA FORMELOR TĂIATE DIN HÂRTIE

Pentru această metodă se desenează formele, se decupează în așa fel încât să nu se strice negativul. Pozitivul se lipește pe suport organizându-se o compoziție în tehnica numită colaj (ANEXA II, planșa 32).

Din negativele păstrate cu grijă se pot organiza alte compoziții, obținându-se efecte noi, în tehnica decolajului (ANEXA II, planșa 33).

Această tehnică se pretează foarte bine la realizarea afișelor, gazetelor de perete etc.

TEHNICA FORMELOR TĂIATE DIN MATERIALE TEXTILE

Se pot realiza de asemenea compoziții folosind ca materiale de lucru cele textile. Avantajul acestei metode constă în faptul că materialele se pot împărți în colectiv, iar la lucrări pot colabora colegii de bancă în vederea punerii în practică a ideilor, precum și faptul că elevii se pot folosi din plin de imprimeurile și pozițiile coloristice ale materialelor alese.

Lucrările vor avea tot un caracter plat, decorativ, putându-se realiza în această tehnică panouri decorative deosebit de atractive (ANEXA II, planșa 34).

TEHNICA MODELĂRII HÂRTIEI CU ARACET

Și această tehnică presupune o pregătire anterioară a materialelor necesare realizării ei:

aracet;

hârtie igienică;

suport tare.

Se întinde cu o pensulă lată aracet nediluat pe suportul de carton, după care se modelează hârtia igienică pe acesta, în așa fel încât să se realizeze plieri și șifonări ale ei pe suprafața suportului. Tot din hârtie umezită înainte cu aracet se pot face diverse împletituri, care vor echilibra compoziția.

După terminarea modelării hârtiei pe toată suprafața, cu o pensulă moale se va întinde o zeamă de aracet peste tot, în așa fel încât să nu se preseze hârtia și să nu se strice forma inițială a plierilor acesteia. Lucrarea se va lăsa la uscat, pentru întărirea aracetului. Dacă se observă că în unele locuri hârtia a rămas moale se va insista ungerea acesteia cu aracet diluat, lăsându-se iarăși la uscat.

În ora următoare se va trece la colorarea cu tempera a compoziției, în așa fel încât culoarea să nu fie foarte apoasă pentru a evita umezirea exagerată a hârtiei și stricarea formelor. După uscare, lucrarea poate fi dată cu nitrolac în vederea creșterii durabilității ei (ANEXA II, planșele 35 și 36).

La orele de abilități practice această temă poate constitui punctul de plecare în realizarea unor lucrări decorative pentru holul școlii.

TEHNICA ORIGAMI

Aceasta este una dintre cele mai spectaculoase tehnici datorită faptului că prin plierea hârtiei se realizează forme spațiale, fără a folosi lipici sau foarfece.

Însuși cuvântul origami se traduce prin arta plierii hârtiei. Acest procedeu evidențiază forma spațială, nepunând accentul pe culoare, ci pe volum.

Prin plieri repetate și răsuciri ale hârtiei se pot realiza diverse forme spațiale complexe, mobile sau imobile. Hârtia ce urmează a fi pliată trebuie să fie de calitate și să nu prezinte îndoituri sau șifonări.

Cu ajutorul acestei tehnici se pot realiza obiecte de ornament pentru pomul de iarnă, ori pentru a înfrumuseța cutiile cu cadouri pentru prieteni.

Obiectele se pot executa direct din hârtie colorată sau din hârtie albă, care se va colora ulterior. Se pot face globulețe, diferite păsărele, flori, animale etc., obiecte ce pot constitui jucării pentru frații mai mici ai elevilor, sau chiar pentru aceștia (ANEXA II, planșele 37 și 38).

TEHNICI MIXTE

Folosirea acestora nu face altceva decât îmbogățește imaginația elevilor, dezvoltând și automatizarea deprinderilor legate de tehnicile artistice.

Tehnica mixtă cultivă din plin gustul estetic al elevilor pentru frumos, oferindu-le posibilitatea de a-și afirma inventivitatea (ANEXA II, planșa 39) .

Astfel pentru realizarea acestora se pot folosi materiale diverse, cărora li se dau cu totul alte întrebuințări pentru realizarea unui scop de obicei decorativ, formându-i în munca în colectiv.

ANEXA I DICȚIONAR DE TERMENI PLASTICI

ANEXA II PLANȘE DEMONSTRATIVE

Paginile următoare prezintă câteva planșe demonstrative la tehnicile artistice abordate în lucrarea de față, tehnici ce pot fi foarte utile la orele de abilități practice, datorită faptului că folosindu-le se pot executa astfel diverse panouri și obiecte decorative ce pot înfrumuseța orice școală, grădiniță, cămin de copii, precum și diferite alte aplicații cu caracter decorativ:

mărțișoare;

felicitări;

afișe etc.

Planșele demonstrează cât de atractive sunt aceste tehnici în rândul elevilor și cât de mult au incitat imaginația și fantezia lor. Datorită explicării modului de lucru a fiecărei tehnici, cât și datorită imaginației lor creatoare, elevii au realizat lucrări valoroase, echilibrate din punct de vedere compozițional. Aceste lucrări au fost realizate la școala unde am predat ca profesor suplinitor și la care prin activitatea desfășurată am reușit să creez un ambient plăcut.

Colaborarea strânsă cu profesoara de abilități practice a dovedit încă odată că acest lucru este indispensabil într-o instituție de învățământ, iar rezultatele sunt remarcabile.

În scurta mea activitate am ajuns la concluzia că dăruirea, pasiunea, munca, colaborarea cu celelalte cadre din școală nu fac altceva decât să ridice nivelul calității muncii de educator de artă.

B I B L I O G R A F I E

Ailincăi, Cornel – INTRODUCERE ÎN GRAMATICA LIMBAJULUI VIZUAL, Editura Dacia, 1982;

Arheim, Rudolf – ARTA ȘI PERCEPȚIA VIZUALĂ, Editura Meridiane, București–1979;

Constantin, Paul – CULOARE, ARTĂ, AMBIENT, Editura Meridiane, București–1979;

Cristea, Maria , Nițescu, Virginia , Panait, Dan-Horațiu , Surdu-Stănescu, Elena – GHID METODIC DE EDUCAȚIE PLASTICĂ, Editura Petrion, București – 1997;

Constantin, Paul – SĂ VORBIM DESPRE CULOARE, Editura Ion Creangă, București–1986;

Demetrescu, Camilian – CULOAREA, SUFLET ȘI RETINĂ, Editura Meridiane, București–1965;

Enăchescu, Constantin – EXPRESIA PLASTICĂ A PERSONALITĂȚII, Editura Științifică, București–1975;

Havel, Marc – TEHNICA TABLOULUI, Editura Meridiane, București – 1980;

Ilioaia, Maria – METODICA PREDĂRII DESENULUI clasele I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, 1981;

Ilioaia, Maria și Tohăneanu, Alexandru – METODICA PREDĂRII DESENULUI clasele V – X, școala generală, Editura Didactică și Pedagogică, 1971;

Itten, Johannes – ARTA CULORII, curs universitar;

Kandinsky, Wassily – DESPRE SPIRITUALITATE ÎN ARTĂ ȘI MAI ALES ÎN PICTURĂ, curs universitar;

Mihăilescu, Dan – LIMBAJUL CULORILOR ȘI AL FORMELOR, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980;

Mureșan, Pavel – CULOAREA ÎN VIAȚA NOASTRĂ, Editura Ceres, 1988;

Oprescu, Nicolae – PEDAGOGIE, Editura Fundația "România de MÂINE", 1996;

Pașca, Ana – METODICA PREDĂRII DESENULUI LA CLASELE I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, București–1977;

Pavel, Victor – EDUCAȚIA ARTISTICĂ PLASTICĂ, Editura Didactică și Pedagogică, 1996;

Pohonțu, Eugen – INIȚIERE ÎN ARTELE PLASTICE, Editura Albatros, 1980;

Șușală, Ion – CURS DE DESEN, Editura Fundația "România de MÂINE", București – 1996;

Șușală, Ion – CULOAREA CEA DE TOATE ZILELE, Editura Albatros, 1993;

M. Gîrboveana, V. Negescu, G. Nicola, A. Onofrei, M. Roco, A. Surdu – STIMULAREA CREATIVITĂȚII ELEVILOR ÎN PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT, Editura Didactică și Pedagogică, București–1981;

X X X – ISTORIA ILUSTRATĂ A PICTURII – 1000 de reproduceri în culori, Editura Meridiane, București – 1973.

CONCLUZII

Am căutat prin această lucrare să demonstrez pe măsura puterilor mele că procedeele și tehnicile artistice învățate în cadrul orelor de educație plastică au o deosebită importanță și în cadrul desfășurării altor ore de curs, precum orele de abilități practice. Prin tehnicile plastice de lucru elevii constrâng materialele (acuarelele, tempera, guașa, materialele textile, hârtia colorată, ceara de albine, pigmenții din comerț etc.) să configureze altceva decât ceea ce sunt ele în realitate, dar aceasta realizată în așa fel încât să nu-și piardă din propria structură. Mâna și materialele de lucru, conduse de gândirea creativă și simțirea elevului trebuie să acționeze direct și firesc asupra acestor materiale în vederea conferirii acestora a unor calități estetico-plastice în totalitate noi.

Familiarizarea elevilor cu unele tehnici artistice de lucru mărește curiozitatea acestora și în același timp caracterul atractiv al activităților plastice din cadrul procesului de învățământ. Stăpânirea lor le creează sentimentul propriei valori, mărindu-le încrederea în capacitatea proprie de creație și inovație, dându-le posibilitatea liberei alegeri, potrivite temperamentului și sensibilității fiecăruia.

Aceasta se răsfrânge în mod pozitiv la celelalte discipline școlare, precum orele de abilități practice, reușindu-se astfel îmbunătățirea calității estetice a lucrărilor executate în cadrul acestor ore. Astfel elevii vor face cu discernământ transferul unor cunoștințe și deprinderi dobândite în cadrul orelor de educație plastică. Prin acest mod se dezvoltă progresiv percepția artistică a elevilor, care caută să înțeleagă unele efecte plastice, să le descopere și mai apoi să le concretizeze prin îmbinarea liniilor și a culorilor.

Metodele folosite în desfășurarea și organizarea activităților artistico-plastice țin seama de particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor, fiind în concordanță cu diferitele acțiuni de cunoaștere și transformare specifică a personalității lor. Se știe că orientarea procesului de educație artistică-plastică a elevilor se dezvoltă pe direcția a trei căi: familiarizarea treptată a elevilor cu unele elemente de limbaj plastic, inițierea lor judicioasă în unele probleme ale actului de creație și apropierea lor cu mare atenție și măsură de frumusețile mediului înconjurător, ale operelor de artă autentice și de valoare, precum și de alte creații artistice. Prin aceste metode se urmărește în mod deosebit antrenarea potențelor creative ale elevilor care duc la realizarea unor lucrări artistice conștiente, personale și imediate. Principiile didactice tradiționale (cel al accesibilității cunoștințelor și al intuiției privind legarea percepției senzoriale de gândirea creatoare a elevilor, cel al însușirii conștiente și active a cunoștințelor pe calea legării lor de practică, cel al sistematizării continuității și al gradației de la cunoscut la necunoscut) sunt adaptate conținutului și cerințelor specifice înscrise în noul Curriculum Național, punându-se accentul foarte mult pe principiul corelării interdisciplinare, prin care se caută a se stimula imaginația creatoare și transferul de cunoștințe, precum și principiul controlului și al autocontrolului privind dezvoltarea spiritului lor critic și autocritic, capacitatea lor de a face aprecieri de valoare și de gust artistic.

Am urmărit la școala unde am predat cum realizează elevii legătura între cunoștințele de tehnici artistice dobândite la orele de educație plastică predate de mine și cele practice realizate la orele de abilități practice. Am observat ușurința în realizarea obiectelor decorative în mod special la clasa a VI-a, unde sunt dirigintă și am asistat la mai multe ore practice. În urma acestor asistențe am realizat cât de importantă este crearea unei legături strânse între cele două discipline și cu câtă ușurință realizează elevii care stăpânesc bine tehnicile artistice obiectele decorative, cât de fermecați sunt de realizările lor, de spectaculozitatea lucrărilor executate. Activitatea la oră este foarte intensă, la elevii bine pregătiți există o adevărată abundență de creații, parcă ar avea o pepinieră de idei în realizarea obiectelor chiar în mai multe variante de execuție. Spectaculozitatea constă în faptul că lucrările au un grad de unicitate ridicat, conferindu-le o amprentă specifică personalității fiecărui elev.

Realizarea unor mici expoziții cu lucrările lor le creează elevilor acel imbold al competiției permanente în vederea obținerii unor lucrări de calitate.

La ultimul cerc pedagogic am discutat tema abordată de mine în lucrarea de față, primind foarte multe sfaturi utile din partea colegilor cu experiență, lucrarea fiindu-mi cerută pentru a fi multiplicată la Biblioteca de specialitate a Casei Personalului Didactic, pentru a fi folosită ca material documentar pentru orele de educație plastică. Acest lucru m-a bucurat mult, dându-mi seama că am ales o temă deosebită, care poate fi dezvoltată în continuare.

B I B L I O G R A F I E

Ailincăi, Cornel – INTRODUCERE ÎN GRAMATICA LIMBAJULUI VIZUAL, Editura Dacia, 1982;

Arheim, Rudolf – ARTA ȘI PERCEPȚIA VIZUALĂ, Editura Meridiane, București–1979;

Constantin, Paul – CULOARE, ARTĂ, AMBIENT, Editura Meridiane, București–1979;

Cristea, Maria , Nițescu, Virginia , Panait, Dan-Horațiu , Surdu-Stănescu, Elena – GHID METODIC DE EDUCAȚIE PLASTICĂ, Editura Petrion, București – 1997;

Constantin, Paul – SĂ VORBIM DESPRE CULOARE, Editura Ion Creangă, București–1986;

Demetrescu, Camilian – CULOAREA, SUFLET ȘI RETINĂ, Editura Meridiane, București–1965;

Enăchescu, Constantin – EXPRESIA PLASTICĂ A PERSONALITĂȚII, Editura Științifică, București–1975;

Havel, Marc – TEHNICA TABLOULUI, Editura Meridiane, București – 1980;

Ilioaia, Maria – METODICA PREDĂRII DESENULUI clasele I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, 1981;

Ilioaia, Maria și Tohăneanu, Alexandru – METODICA PREDĂRII DESENULUI clasele V – X, școala generală, Editura Didactică și Pedagogică, 1971;

Itten, Johannes – ARTA CULORII, curs universitar;

Kandinsky, Wassily – DESPRE SPIRITUALITATE ÎN ARTĂ ȘI MAI ALES ÎN PICTURĂ, curs universitar;

Mihăilescu, Dan – LIMBAJUL CULORILOR ȘI AL FORMELOR, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980;

Mureșan, Pavel – CULOAREA ÎN VIAȚA NOASTRĂ, Editura Ceres, 1988;

Oprescu, Nicolae – PEDAGOGIE, Editura Fundația "România de MÂINE", 1996;

Pașca, Ana – METODICA PREDĂRII DESENULUI LA CLASELE I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, București–1977;

Pavel, Victor – EDUCAȚIA ARTISTICĂ PLASTICĂ, Editura Didactică și Pedagogică, 1996;

Pohonțu, Eugen – INIȚIERE ÎN ARTELE PLASTICE, Editura Albatros, 1980;

Șușală, Ion – CURS DE DESEN, Editura Fundația "România de MÂINE", București – 1996;

Șușală, Ion – CULOAREA CEA DE TOATE ZILELE, Editura Albatros, 1993;

M. Gîrboveana, V. Negescu, G. Nicola, A. Onofrei, M. Roco, A. Surdu – STIMULAREA CREATIVITĂȚII ELEVILOR ÎN PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT, Editura Didactică și Pedagogică, București–1981;

X X X – ISTORIA ILUSTRATĂ A PICTURII – 1000 de reproduceri în culori, Editura Meridiane, București – 1973.