Conexiuni Dintre Sinucidere Si Libertatea Individuala a Omului

ARGUMENT

Motivul alegerii acestei teme este o reflecție personală, acumulată în timp, asupra conexiunii dintre sinucidere și libertatea individuală a omului. Voi încerca să analizez câteva chestiuni privitoare la soluționarea temei menționate mai sus. Chestiuni care cuprind teorii și opinii diferite, atât personale cât și a autorilor de specialitate.

Această lucrare cuprinde trei capitole de teorie si unul de practică.

Pentru început, am încercat să arăt că actele de sinucidere sunt comise prin brutalitate, ele șocând, datorită unor cauze care pot fi nesemnificative din punctul de vedere al determinări lor. Cu toate acestea, oamenii nu reușesc să înțeleagă, de ce alții apelează la aceste acte de sinucidere.

Prin acest studiu aș dori să aflu dacă actele de sinucidere sunt într-adevăr condamnabile și de ce , interesat sau dezinteresat de diversele motive care premerg acestui fapt. Am enumerat existența unui anumit serviciu de asistență socială care să vină în sprijinul posibililor sinucigași.

Am încercat să aflu cât mai multe explicații și motive pentru care oamenii aleg să se sinucidă, si dacă există ceva ce iar putea ajuta, daca există vreo șansă de vindecare, să se reîntoarcă la viața social pe care au părăsit-o.

Tema sinuciderii a fost dezbătută și de către dramaturgul englez William Shakespeare în tragedia ”Romeo și Julieta’’, ’’Hamlet’’ dar și de către Lev Tolstoi, în romanul ”Anna Karenina”.

Totuși, oamenii nu au putut înțelege actele de sinucidere care au arătat aceleași sentimente cum ar fi: dispreț, teamă, milă sau indiferență. Dumnezeu, a dăruit omului viața care este considerată darul cel mai de preț, i l-a dat omului din cea mai adâncă iubire, pentru ca acesta să se poată bucura și să atingă fericirea supremă a veșniciei. Dacă respingem un dar primit din dragoste care este pentru binele nostru, poate fi considerată cea mai mare umilință la care îl supunem pe dăruitor. Dacă preferăm moartea și consecințele sale în favoarea vieții și a bucuriilor sale pe care ni le oferă Dumnezeu, chiar dacă acestea vin uneori cu greu, este nu numai o imprudență din partea unui om cu judecată, dar și o caracteristică profundă a nefericirii și a eșecului.

Definirea noțiunii de suicid

Dicționarul Oxford definește substantivul englez „suicide” ca:

1. Persoană care se omoară pe el însuși în mod intenționat.

2. Autodistrugere intențională; ’’to commit suicide” – a te ucide pe sine în mod intenționat. Părțile cuvântului sunt de origine latină: pronumele reflexiv singular sui – pe sine și forma verbală ’’cidium’’ din verbul a ucide.

Dicționarul limbii române moderne definește substantivul ’’sinucidere” – acțiunea de a se sinucide; suprimare a propriei vieți.

Dicționarul de neologisme definește substantivul sinucidere – acțiunea de a se sinucide și rezultatul ei; suprimare a propriei vieți; suicid.

Definirea termenului este făcută astfel:

Faptul de luare a vieții personale de către un subiect, care nu este atins de o afecțiune care îl condamnă inexorabil la moarte, independent de voința sa.

Precizările sunt făcute tocmai pentru a discerne situațiile de suicid al celui care este deja condamnat de soartă.

Sinuciderea (suicidul) e considerat(ă) în general a fi expresia unei stări mintale patologice, în mod obișnuit depresive. Un studiu britanic din 1974, care cuprindea interviuri lărgite și analiza foilor de observație, a stabilit că cei care supraviețuiseră unei tentative suicidare erau bolnavi mintali la momentul gestului.

Capitolul 1

1.Fenomenul social al sinuciderii

1.1. Dimensiunea istorică a actului suicidar

Sinuciderea a fost considerată întodeauna o problemă care are diferite semnificații pentru filozofi, medici, sociologi, psihologi, pentru anumite religii, dar și pentru oamnii obișnuiți. Îi imposibil de găsit dovezi despre actul de sinucidere de la începutul omeniri. [Săucan, 2005 : p.3]

Unii aceeptă sinuciderea ca o metodă de eliberare a omului de povara vieții, dar în același timp, alții au condamnat persoanele care apelează la asemenea act extrem, fără să se găndească la consecințele devastatoare pe care le manifestă. [Săucan , 2005 : p.3]

Albert Camus în lucrarea sa “Mitul lui Sisif” face o legătură între sinucidere și absurditatea lumii în care trăim el spune că : “Omul care este capabil să privească în față absurditatea existenței umane, care vede dispărând semnificația vieții încă se confruntă cu problema sinuciderii. Singura problemă filosofică într-adevăr serioasă este sinuciderea”. Nu exista decât o singură problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. [Săucan , 2005 : p.3]

Durkheim afirmă faptul că oamenii din toate timpurile au încercat să-și apere dreptul de viață sau de moarte, în diverse epoci istorice, pe diverse arii geografice, concepțiile lui asupra sinucideri au fost influențate de anumiți factori: culturali, psihologici, spirituali. [Durkheim, 2007 : p.5]

În epoca contemorană și în societățile primitive sacrificile vieții de sine sunt primite de comunitatea din care fac parte deoarece membri care aparțin unui trib, preferă să se sinucidă decât sa fie o povară, cauzată de boală sau de vârsta înaintată pentru familia respectivă. [Durkheim, 2007 : p.5]

Cele mai multe studii efectuate au constituit faptul că societatea condamnă sinuciderea în general. Cele mai importante momente din istoria suicidului prezintă anumite schimbări de atitudine față de acest act extrem din diferite culturi, precum și din diferite perioade ale civilizației. [Durkheim, 2007 : p.5]

Din exemplele oferite în Vechiul Testament se poate studia comportamentul de distrugeri de sine, suicidul în Roma antică și în Grecia. Precum și suicidul în societatea seculară, suicidul în crestinișmului timpuriu, suicidul în țările civilizației Orientului [Toynbee, , 1997 : p.5]

În atichitatea greco-catolică, evreii condamnau sinuciderea, chiar și în Biblie, în Vechiul Testament sunt relatate doar patru cazuri de sinucidere: Abimelec(Judecatori 9, 54); Saul si purtatorul sau de arme (I Samuel 31, 4; I Cronici 10, 4); Ahitofel( II Samuel 17, 23) si Zimri( I Regi 16, 18), care au avut ca cauză momentele legate mai mult sau mai puțin de situațiile din război. În Noul Testament singurul caz menționat a fost cel a lui Iuda iscarioteanul (Matei 27, 3-5), sinuciderea lui a avut ca rezultat un semn de remușcare. Pentru sinucigași există următoarea expresie verbală în limba ebraică: ,, acela care se distruge pe sine cu bună știință”. Sfânta Scriptură nu condamnă clar actul suicidar. În Grecia în Antichitate, sinuciderea era interzisă.

„Toate curentele de gândire ale antichității grecești au recunoscut valoarea supremă a individului, care are libertatea și puterea de a hotărî singur asupra propriei vieți sau morți. În viziunea antică, viața nu merită să fie păstrată decât dacă era conformă cu rațiunea, cu demnitatea umană și dacă aducea mai multe satisfacții decât nenorociri. Altfel, păstrarea ei era considerată o nebunie de filosofii greci ai timpului”

De exemplu, Platon în general, era împotriva sinuciderii, dar menționa trei excepții majore: condamnarea (cazul lui Socrate), boală foarte dureroasă și incurabilă, precum și o soartă mizerabilă, putând include diverse situații de la mizerie la rușine. [Platon, trad E.Bfzdecid,1995, p. 76].

Roma este considerată ca fiind singura civilizație antică care are o atitudine îngăduitoare față de sinucidere. Yolande Grisé a prezentat prin unele tablouri pictate anumite date despre 314 cazuri de moarte a unor personalități cunoscute din secolul al V-lea înainte de Hristos și până în secolul al II-lea dupa Hristos, acest număr de cazuri este considerat a fi mult mai mare decât cel pe care îl putem afla în Europa din anul 1300 și până în zilele noastre. [ Săucan , 2005: p.7 ]

Analiza discursului lui Seneca din Scrisoarea către Lucilius reliefează legătura evidentă dintre sinucidere și vârsta individului. Autorul spunea că atâta vreme cât corpul și mintea noastră este în cea mai bună formă, permițându-ne să ducem o viață demnă, sinuciderea nu ar fi justificată. [Scrisori Către Luciliu – Seneca 1967, p.2]

În epoca imperială, dreptul roman oferă fiecăruia libertatea de a-și alege moartea, precum și alte culte orientale cum ar fi Neoplatonismul condamnă sinuciderea deoarece ea tulbură sufletul mortului și apoi îi este imosibil să se desprindă de trup pentru a se ridica la ceruri. [Săucan , 2005 : p.5]

În Evul Mediu nu este menționată nicio sinucidere celebră în peste o mie de ani iar Renașterea se constituie ca un element diferit în ceea ce privește sinuciderea.

Unele personalități prezintă o creștere a numărului de sinucideri: Boccaccio care era uimit de frecvența sinuciderilor prin spânzurare la Florența, Erasmus de Rotterdam care meditează la omenire întrebându-se ce s-ar întâmpla cu omenirea dacă oameni ar avea un sentiment de teamă în față morți, urmărind ușurința lor cu care o acceptă, Luther discută despre epidemia de sinucideri din Germania anului 1542. Aceasta fiind perioada care menționează primele statistici în ceea ce privește sinuciderea, de exemplu în Anglia. [Săucan , 2005 : p.7]

Epoca Renașterii nu oferă nimic concret în ceea ce privește condamnarea morții, astfel încât atât pentru catolici, luterani, calviniști cât și pentru anglicani, sinuciderea era denumită ca fiind un act diavolesc, din această cauză ea a putut intra foarte ușor în arteria luptelor religioase. [Săucan , 2005 : p.7-8]

În India, încă din Antichitate, oamenii din cadrul unei populații, conduși de brahmanism apelau la sinucidere foarte des în timpul unor sărbători religioase diverse. De exemplu, în Asia și în China prin acest act suicidar se verifică dacă există perfecțiune sau dacă prezintă o legătură afectivă puternică asupra unei ideei sau față de un maestru. [Cosman, Doina, p.6]

În Japonia, printre concepțiile sinucigașilor sunt menționate următoarele ritualuri precum "harakiri"("pântece deschis"), care a fost pus în practică în perioada feudalismului, sinuciderea pe care o practică femeile “gigaki”, sau “kamikaze”, fiind metoda militară de sinucidere. [Cosman, Doina, p.6]

În Galia sau Germania sinuciderea era privită ca o conexiune a credinței pe care au manifestat-o unii oamenii, datorită ei au reușit să intre în Walhalla, iar femeile văduve puteau să se sacrifice pe mormântul soților dispăruți în perioada luptei. [Cosman, Doina, p.6]

Istoria romanilor menționează două cazuri ale sinuciderii: primul caz este cel a lui Decebal regele, care pierzând lupta cu romanii, datorită acestui fapt a ales să se sinucidă, înfigându-și sabia în piept, iar ultimul caz este realizat de unul dintre cei trei care au înființat mișcarea țărănească din 1784. Cei trei fiind: Horia, Cloșcă și Crișan. Primi doi având un sfârșit tragic prin tragerea pe roată, iar Crișan a folosit șireturile de la opinici pentru a se spânzura în propria celulă, fiind singura metodă pe care o avea în apropiere. [Cosman, Doina ,p.7]

Fiecare moment al istoriei precum și orice societate prezintă aspecte individuale care definesc sinuciderea. Această definiție poate fi dată de echilibru stabilit între cifra globală a cazurilor de moarte dintr-o populație, fără să se ia în considerare vârsta sau sexul persoanei respective. Această valoare este denumită ca fiind rata mortalități, ea fiind aceeași pe anumite perioade de timp, dar invariabilitatea ei se schimbă fiind mai mare decât a fenomenelor demografice fundamentale. [Cosman, Doina ,p.7]

1.2 Despre sinucidere în concepția lui Emile Durkheim

Emile Durkheim s-a născut la Epinal în 15 aprilie 1858. Provenit dintr-o familie cu o puternică tradiție religioasă, Durkheim a studiat în tinerețe ebraica și doctrina talmudică. A absolvit școala normală și și-a susținut doctoratul în filosofie cu teza ’’Despre diviziunea muncii sociale’’, însoțită de o teza complementară redactată în latină asupra contribuției lui Montesqieu la construirea științei sociale.

Între 1885-1886 studiază științele sociale în Paris, apoi în Germania sub conducerea lui Wundt. După întoarcerea din Germania publică în revista filosofică trei articole despre "Studii recente asupra științelor sociale", "Știința pozitivă și morală în Germania" și "Filosofia în universitățile germane". Din 1882 predă la două licee din provincie, iar în 1887 este profesor de pedagogie și știința socială la Universitatea din Bordeaux, și care este primul curs de sociologie predat într-o universitate.

În 1895 publică ’’Regulile metodei sociologice’’ iar în 1896, cursul de sociologie devine curs obligatoriu. În 1902 este profesor titular de pedagogie la Sorbona și va preda și sociologia. În 1906 predă la catedra de pedagogie a facultății de litere din Paris, în 1912 publică ’’Formele elementare ale vieții religioase’’ și în 1913 catedra sa primește numele de "chair de sociologie" de la Sorbona.

Fondator al sociologiei ca disciplină științifică și universitară, Emile Durkheim este organizatorul școlii franceze de sociologie. La 15 noiembrie 1917, prin dispariția sa marchează încheierea temporară a unui capitol referențial al evoluției sociologiei.

Sinuciderea (’’Le suicide’’ 1897) este a treia lucrare importantă a lui Durkheim, importantă datorată abordării științifice riguroase a unui fapt social contemporan – creșterea frecvenței sinuciderilor către sfârșitul secolului XIX. Unul dintre principalele merite ale acestei lucrări este de a fi deschis perspectiva analizei sociologice, punând în evidență condiționarea socială a judecăților morale.

Pentru început o definiție a sinuciderii ar clarifica lucrurile: "Sinuciderea este orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ săvârșit de victima însăși și despre care aceasta știe ce rezultat va produce". Sinuciderea este actul de disperare al unui om care nu mai dorește să trăiască.

În cartea I a acestei lucrări, întitulată ’’Factorii extra-sociali’, Emile Durkheim abordează patru teme importante:

– capitolul I: Sinuciderea și stările psihopatice.

– capitolul II: Sinuciderea și stările psihologice normale. Rasa. Ereditatea.

– capitolul III:Sinuciderea și factorii cosmici.

– capitolul IV: Imitația.

În primul capitol ’’ Sinuciderea și stările psihopatice’’ se discută influența pe care o pot avea cauzele extra-sociale (dispoziția organo-fizică și natura mediului fizic) asupra sinuciderilor.

Există mai multe concepții, conform cărora "sinuciderea constituie prin ea însăși o nebunie specială" sau ca "sinuciderea ar fi un episod al uneia sau mai multor forme de nebunie, neîntâlnindu-se la subiecții cu spiritul sănătos". În viziunea lui există patru tipuri de sinucidere care reprezintă speciile cele mai importante (Jousset si Moreau de Tours):

a) Sinuciderea maniacă – se datorează halucinațiilor sau concepțiilor delirante. Bolnavul se omoară pentru a scapă de un pericol sau de o rușine imaginară. Halucinația apare brusc și la fel și tentativa de sinucidere, iar dacă în clipa următoare, încercarea a eșuat, ea nu mai este reluată, cel puțin pentru moment.

b) Sinuciderea melancolică – este legată de o stare generală exagerată de depresie și tristețe, care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze relațiile sale cu oamenii și lucrurile din jur. Viața este văzută în negru și i se pare plictisitoare și dureroasă. Acești bolnavi sunt foarte perseverenși în țelul urmărit.

c) Sinuciderea obsesivă – nu are un motiv real sau imaginar, ci este cauzată doar de ideea fixă de a muri.

d) Sinuciderea impulsivă sau automată – este la fel de nemotivată ca și cea obsesivă, dar ea apare brusc și bolnavul nu-i poate rezista.Top of Form

Nu este posibil să vedem un nebun în orice sinucigaș, consideră Emile Durkheim. Spre deosebire de fapta unui om normal ce rezultă dintr-un motiv obiectiv, fapta celui alienat nu are legatură cu circumstanțele exterioare. Sinuciderea nu este nici pe departe o prelungire a stărilor psihopatice și aceasta se poate deduce și din faptul că țările cu cei mai puțini nebuni au numărul cel mai ridicat de sinucideri. Astfel, în condiții identice, degeneratul ajunge mai ușor la sinucidere decât omul sănătos, dar acest lucru nu se datorează în exclusivitate stării sale.

În capitolul al II-lea ”Sinuciderea și stările psihologice normale. Rasa. Ereditatea”, se discută în ce măsură rasa ar influența în vreun fel rata sinuciderilor. Rasa este un grup de indivizi cu trăsături comune, ereditare, care au o origine comună. Teoria conform căreia rasa ar fi un factor important al înclinației către sinucidere presupune implicit că sinuciderea este ereditară, căci în caz contrar nu ar putea avea un caracter etnic.

Faptele arată că dacă numărul sinuciderilor în cadrul unui popor sunt mai mari decât in altul, asta nu se datorează rasei, ci civilizației poporului respectiv, afirmă el. În ceea ce privește sinuciderea molipsitoare, în familiile cu multe sinucideri, se întâmplă deseori ca acestea să fie identice unele cu altele: au loc la aceeași vârstă și în același mod. Din punct de vedere al vârstei, sinuciderea apare doar în cazuri excepționale la copiii, ea începând să se manifeste dincolo de 10-15 ani. Deci nu putem atribui ereditații o tendință care apare doar la adult și care se accentuează mereu pe masură ce înaintează în viață.

În capitolul al III-lea ”Sinuciderea și factorii cosmici”, Durkheim evidențiază doi factori cosmici care ar putea influența sinuciderea: clima și temperatură sezonieră. S-a dedus că adevărata cauză a diferențelor ce apar între popoare, din punct de vedere al sinuciderilor, trebuie găsită în felul în care civilizația este distribuită în țările respective și nu în caracteristicile climei. Unele studii arată că ordinea anotimpurilor din punctul de vedere al sinuciderilor este: vara, primavara, toamna, iarna și de aici se deduce faptul că, prin acțiunea exercitată asupra funcțiilor cerebrale, căldura îl împinge pe om la sinucidere.

Însă cercetările analizate de el arată că între variația temperaturii și variația sinuciderii nu există nici o legatură, pentru că în țări diferite dar în care temperatura este identică într-o anumită perioada, numărul sinuciderilor este total diferit. Ziua poate fi favorabilă sinuciderii pentru faptul că afacerile sunt mai numeroase și deci viața socială este mai intensă. Acțiunea directă a factorilor cosmici nu poate explica variațiile lunare sau sezoniere ale sinuciderilor. Sinuciderile se înmulțesc din ianuarie până în iulie, nu pentru că soarele exercită o influență perturbătoare asupra organismului, ci pentru că viața socială este mai intensă. Deci, rata sinuciderilor va crește sau va scădea după cum viața socială va fi mai mult sau mai puțin activă.

În cadrul capitolului IV ”Imitația”, se abordează un factor psihologic, căruia i s-a atribuit o mare importanță în geneza tuturor faptelor sociale. Imitația poate avea loc între indivizi pe care nu-i unește nici o legătură de tip social. Imitația nu este produsă pentru că a avut loc în prezența noastră sau pentru că am auzit de ea, ci pentru că gestul ni se pare obligatoriu și într-o oarecare măsură util. A acționa din respect sau din teama față de opinia publică înseamnă a acționa din imitație.

Dacă sinuciderea poate fi molipsitoare de la individ la individ, ea nu poate fi propagată prin imitație astfel încât rata sinuciderilor să fie afectată, consideră Emile Durkheim. În concluzie, putem spune că imitația nu este un factor original al sinuciderii, decât cu rarisime excepții.

În cartea a II-a a Sinuciderii, întitulată ’’Cauze sociale și tipuri sociale’’, autorul descrie pe rând următoarele tipuri de sinucidere:

A. sinuciderea egoistă

B. sinuciderea altruistă

C. sinuciderea anomică

Top of Form

A. Dorind sa explice sinuciderea egoistă, Durkheim arată în ce fel acționează religia, familia și societatea politică asupra sinuciderii. Faptele arată că protestanții furnizează mult mai multe sinucideri decât oricare alt cult, dar se pare că atunci când protestantismul devine minoritar, tendința spre sinucidere se diminuează.

Se poate concluziona că înclinația spre sinucidere a protestantismului depinde de spiritul reflexiei libere care îl caracterizează, biserica protestantă neputând acționa moderator împotriva sinuciderii tocmai pentru că nu are aceeași consistență ca alte religii. Omul ajunge la sinucidere pentru că societatea religioasă din care face parte și-a pierdut coeziunea. Femeile se sinucid mai puțin decât bărbații pentru că sensibilitatea lor e mai degrabă rudimentară. Trâind mai mult decât bărbatul în afara vieți comune, femeia este mai puțin influențată de aceasta, deci societatea îi este mai puțin necesară pentru că este mai puțin înzestrată cu sociabilitate.

Familia este un mediu puternic protector împotriva sinuciderii, ea protejând cu atât mai bine cu cât este mai puternic închegată. Statisticile arată că: – văduvii se sinucid mai mult decât căsătoriții dar mai puțin decât celibatarii; – căsătoriile prea timpurii au o influență agravantă asupra sinuciderii, în special pentru bărbați; – după 20 de ani, persoanele căsătorite se sinucid mai rar în comparație cu celibatarii. Se poate concluziona că sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare al grupărilor sociale din care face parte individul.

Viața este tolerabilă atunci când există un motiv care să merite osteneală, afirmă Emile Durkheim. Când individul nu are alt obiectiv decât pe el însuși, el nu poate scăpa de obsesia că eforturile sale sunt în zadar. Omul este dublu, căci omului fizic i se adaugă omul social și acesta din urmă are nevoie de o societate pe care s-o exprime și pe care s-o servească. Știm că sinuciderea este întâmplătoare la copii și se diminuează la cei în vârstă. Explicația acestui fapt este că și copilul și bătrânul reprezintă aproape în întregime omul fizic și nu omul social iar societatea lipsește înca din conștiința primului și începe să dispară din conștiința celuilalt.

B. Sinuciderea altruistă este un tip de sinucidere contrastant cu precedentul și provine din faptul că societatea tine omul prea dependent de ea. Termenul "altruism", exprimă starea în care eul nu-și aparține deloc sie însuși, în care se confundă cu altceva din exteriorul său. Sinuciderea altruistă îmbracă trei forme: sinuciderea altruistă obligatorie, sinuciderea altruistă facultativă, sinuciderea altruistă acută

C. Sinuciderea anomică. Dacă sinuciderile sunt sporite de crizele industriale sau financiare, fenomenul nu se datorează sărăcirii, de vreme ce și valurile de prosperitate au aceleași efecte. Orice zdruncinare a echilibrului favorizează sinuciderea și omul își ia viața cu mai multa ușurință când structura socială suferă modificări importante. Orice fel de anomie atât economică, familială, în cadrul industriei sau comerțului, favorizează creșterea ratei sinuciderilor.

Pe lânga aceste trei tipuri principale de sinucidere, el vorbește într-un alt capitol de forme individuale de sinucidere. Este cert că nu se poate stabili un raport între tipurile de sinucidere și metodele cele mai răspândite. Deci, cauzele care-l împing pe om la sinucidere nu determină și alegerea gestului final.

În cartea a III-a a acestei lucrări ”Despre sinucidere ca fenomen social” în general, autorul prezintă câteva considerații generale despre sinucidere. Sinuciderea pare într-un fel sau altul o supapa de siguranță ce poate fi utilă. Ea are marele avantaj de a debarasa societatea fără nici un fel de intervenție și cât mai simplu posibil de un anumit număr de subiecți inutili si dăunători.

În raport cu sinuciderea, omuciderea se manifestă în situații diferite: acolo unde omuciderea este foarte răspândită, ea oferă imunitate contra sinuciderii; dacă războaiele determină o scădere a numărului sinuciderilor, numărul omuciderilor crește și la fel se întâmplă și cu furturile și escrocheriile; sinuciderea este un fenomen mai degrabă urban decât rural, dar situația omuciderii este inversă; dacă sinuciderile sunt mai frecvente în rândul protestanților, omorurile sunt mai des întâlnite la catolici; viața de familie are o acțiune moderatoare asupra sinuciderii, dar stimulează mai degrabă omorul.

Fiind o lucrare referențială în sociologie,’’Despre sinucidere’’ reflectă concepția lui asupra acestui fapt social. Sunt abordați și discutați atât factori extra-sociali cât și sociali care influențează într-un fel sau altul rata sinuciderilor, iar ultimul capitol al cărții dezvăluie câteva consecițe practice asupra sinuciderii.

1.3. Factorii psihosociali implicați în sinucidere

Tudorel Butoi definește termenul de ’’sinucidere’’ ca fiind un act de voință care aduce urmări nefaste, dar în aceelași timp fiind considerată cea mai surprinzătoare manifestare din viața întreagă a ființei umane. În toate definițile termenul de ’’sinucidere’’ elementul cheie al acestora este decizia de a muri. Totuși, specialiștii încearcă să atingă terminologia care să se potrivească descriind în totalitate un act suicidar. [Butoi,2002: p.3]

Sinuciderea este percepută ca fiind un mod cert specific omului, o consecință a dezvoltări pe plan psihologic în raport cu abența nivelului de acomodare la condițiile existente în această viață dezvoltată. Din aceasta rezultă faptul că sinuciderea își are originea la nivelul de identificare a Eului. Potrivit lui Freud ’’ Eul’’ se definește ca fiind instanța aparatului psihic care este diferit de Sine și de Supraeu [Butoi,2002: p.37]

Eul își pornește mecanismele de apărare în momentul în care primește anumiți stimuli de angoasă din partea unei persoane. În cazul în care acesta se blochează și nu mai funcționează, în acel moment mecanismul de apărare ale Eului poate fi unul ucigător, apoi se tranformă în sinucidere. [Butoi, 2002: p.39]

’’Sinuciderea, ca fenomen patologic, își are sursa nu numai în slaba integrare socială, ci și în starea de dezagregare a valorilor și normelor morale, care nu mai exercită un control adecvat asupra individului. Anomia ca neregularitate semnalează o stare morbidă ce amenință sănătatea societății. Ea constituie o deviere de la ordinea obișnuită a lucrurilor, iar individul nu se poate adapta la ritmul acestor schimbări bruște, se simte frustrat, înșelat în așteptările sale’’.

Fiecare persoană din societate, dacă este mulțumită de statutul pe care îl ocupă, nu se gândește să își ia viața. Cu cât oamenii dețin funcții de subordonare importante, cu atât perspectiva lor este mai închisă, sunt mai reținuți, nevoile lor sunt corespunzătoare cu statutul lor social, dorințele sunt clare, iar ei sunt mai apărați împotriva sinuciderii. [Durkheim,2005: p.58]

Chiar și termenul de ’’sinucidere’’ ne conduce spre agresivitate și violență, în Enciclopedia Britanică aflăm următoarea definiție a sinucideri: ’’Acțiune umană prin care ființa umană își provoacă moartea”.

Dacă am examina toate definițiile sinucideriilor am constata că termenul cheie al acestora este decizia de a muri.

Sinuciderea, analizată din perspectiva psihanalistică este tratată de Freud ca o formă de agresiune asupra propriei persoane, care nu se poate manifesta asupra unui obiect extern, ea este orientată doar asupra propriului eu și în final îl distruge în totalitate.

Psihanaliștii cred că agresivitatea este produsă de o pierdere obiectuală, această pierdere trebuie înțeleasă ca o pierdere a relației cu o anumită persoană, în același timp și ca o frustrare adâncă corelată cu aceasta. [Săucan, 2005: p.14]

În concepția lui Alfred Adler, sinuciderea este definită ca fiind “un protest activ împotriva colaborării utile, o retragere totală din fața problemelor vieții, generată de

înfrângere sau teama de-o înfrângere în una din cele trei mari probleme ale vieții: societatea, profesiunea sau iubirea. Sinuciderea poate fi considerată și cea mai impresionantă provocare pentru psihologie, ea fiind favorizată de carențele sentimentului de comunicare, apărând pe fondul unei melancolii”.

Actul suicidar poate avea grad înalt datorită unor boli psihice, dându-i acestuia condiții cu caracter variabil, în funcție de tipul afecțiunii și datorită intensități manifestărilor clinice cu caracter simptomatologic. Cu câteva decenii în urmă, studiile au arătat, că aproximativ 50% din cazurile de suicid apar pe fundalul unei boli psihice, odată ce cunoștiințele de psihatrie s-au îmbogățit, procentul a crescut, ceea ce le permitea lor să susțină faptul că marea majoritate a actului suicidar reprezintă forma unei stări psihopatologice. [Ivan, Ionescu, Teodorescu, 1981]

Așadar, actul suicidar poate fi privit ca un incident stabilit de o stare halucinatorie, delirantă ,confuzională, care se manifestă datorită tendințelor autodistructive și se impune comortamentului în timpul în care sunt slăbite forțele de apărare a Eului. Actul suicidar mai poate apărea în momentul inițial al bolii psihice, atunci când fundalul psihopatologic este evident. [Ivan, Ionescu, Teodorescu, 1981]

Câțiva suicidologi recomandă înlocuirea cuvântului ’’suicide’’ cu cel de ’’suisad’’ care semnifică ’’sine’’ adică self trist, iar aceste concept ar fi cel mai potrivit pentru că acea persoană care se sinucide dorește să se salveze pe sine însuși, dar în același timp dorește să ucidă și tristețea. Ei mai recomandă intrarea conceptului de ’’penacid ’’. Pena își are originea din latinescul ’’poena’’ care înseamnă pedeapsă, tortură sau chin. Cide își are originea din latinescul ’’cedere’’ care înseamnă a doborâ pe cineva la pământ, atunci conceptul ’’penacide’’ constituie uciderea tristeți.[ Săucan, 2005: p.14]

În ultimii ani, s-au stabilit următoarele două expresii referitoare la comportamentul suicidar. Prima expresie este ’’comportament suicidar fatal’’ care se referă la acele acte suicidare care au ca urmare moartea persoanei respective. A doua expresie ’’comportament suicidar nonfatal’’ care menționează acele acte suicidare care nu au ca urmare moartea persoanei, dar criteriu obligator al acestei expresi nu este intenția de a muri, de asemenea această expresie este cunoscută în SUA. Mai sunt și alte expresii ’’ parasinuciderea’’ sau actul destructiv deliberat care este cunoscut în Europa. [Paikel, 1974, p.45]

În numeroase documente medicale aflăm următoarea expresie ’’ideație suicidară’’ aceasta înseamnă a-și pune capăt zilelor folosind un mod mai mult sau mai puțin intens și structurat. Acest termen face referire la ideea ’’sătul de viață’’, care îi oferă certitudinea că viața nu mai merită trăită, în același timp îi impune dorința de a nu se mai trezi din somn. [Paikel, 1974: p.45]

Sinuciderea este într-adevăr un act de conduită intențional, voluntar-deliberat, fiind legat de-o cauză exogenă care poate fi socială sau psiho-socială și mai este legat de o motivație endogenă psihologică sau psihopatologică, care este specific fiecărei persoane având rezonanță ideo-afectivă asupra personalități. Aceste rezonanțe declanșează o serie de pulsiuni autoagresive datorită schimbări atitudinilor morale față de sine, dar și față de lume, având ca rezultat întreruperea desfășurări vieții biologice printr-un proces de traumatizare a propriului corp. [Enăchescu, 2008, p. 108].

Această definiție a sinucideri dată de Enăchescu este acceptată la fel în ambele părți atât ca o etiologie patologică cât și o atitudine motivată de interesele individului respectiv, adică nepatologică. Deci, întreruperea desfășurări vieții biologice nu trebuie văzută ca un fapt clinico-psihatric, ca o exprimare a unei boli sau a unei tulburări psihice.([Enăchescu, 2008, p. 89]..

Ea nu reprezintă doar suprimarea instinctului de apărare, dar în același timp și aspirația simbolică de se elibera prin moarte, văzut ca un gest suicidar dintr-o existență considerată de individ ca fiind inacceptabilă. El refuză această existență deoarece o vede ca pe o constrângere, iar gestul suicidar este perceput în acest caz ca un simbol de încercare, reușind să ajungă într-un alt nivel al existenței, depășind situația-limită stabilită. [Enăchescu, 2008, p. 8].

Există, de asemenea o legătură între suicid și cadrul familiei, această legătură poate fi atât în absența sau prezența contaminării cu o boală contagioasă, cât și în unele situații aparte. Dar nu există încă studii privitoare la acest fenomen, deoarece în unele situații, cauzele tentativelor de sinucidere și a sinuciderilor propriu-zise se datorează tensiunilor și conflictelor din familie. Suicidul în mediul familiar este influențat de următori factori: tipul de structură familială, climatul psihologic din interiorul familiei, natura relaților dintre membrii familiei, nivelul de venit pe membru al familiei. [Majuru, Stănescu, 2006: p.76]

Persoana care face parte din acel grup familial și încearcă să se sinucidă, ea de fapt dorește să părăsească grupul din care face parte, să scape de presiunea familiei, să găsească un procedeu prin care să se împotrivească în fața opinilor celorlalți și reușind în final să se afirme. [Majuru, Stănescu, 2006: p.76]

Sinuciderea, ca fapt antropologic variază între două planuri: unul dintre acesta fiind cel psihologic deviant iar cel de-al doilea fiind socio-existențialist. La baza explicări comportamentului suicidar există două concepte: prima este depresia iar ultima bolile mentale. Depresia este considerată de Plutarh încă din anul 400 ca fiind prima cauză a suicidului. [psiholog Zivari, Mirela –sinuciderea din perspectiva psihiatrică]

Merrian (1763) și Esquirol (1837) au presupus faptul că actele suicidar sunt consecința unor boli mentale. Doctrina psihiatrică aseamănă reacția suicidară cu un simptom al patologiei mentale. Nu există persoană care să nu fi avut idei suicidare, aspirația de a se precipita atunci când se află pe un loc înalt sau în fața unei ferestre și de a se (arunca) îneca în timp ce trece pe un pod. Individul nu atentează la propria viață decât în delir și toți sinucigașii sunt persoane alienate. Așadar, aceste teorii vorbesc de o boală a sinuciderii succesive unei dezvoltării morbide a unor idei ale afectivități sau ale comportamentului. (psiholog Zivari, Mirela, sinuciderea din perspectiva psihiatrică) [Merrian ,1763 ,Esquirol ,1837]

Suicidul poate reprezenta din acest punct de vedere un simptom de boală psihică manifestată sau mascată. A. Delmas (1930) este de părere că suicidul este prezent în 90% din cazuri sub forma unei boli psihice care se manifestă prin trecerea bruscă și inexplicabilă de la veselie la depresiune( ciclotimii) iar 10% din cazuri sunt hiperemotivi, consecința lui fiind următoarea: ,,trebuie să fi mai mult sau mai puțin nebun pentru a te sinucide’’. El asimilează suicidul cu o boală numită sucidopatia. Acesta crede că suicidul apare ca o noțiune sau ca o creație încă din copilărie, cu scopul diminuării instinctului de conservare datorită unor deficiențe afective sau datorită unor lipsuri de securitate de proveniență maternă. [Delmas , articol, 1930].

Există mai multe forme ale fenomenului suicidar din punct de vedere clinic, dar din această diversitate au fost identificate doar zece trăsături comune și care au fost prezentate de Doina Cozman. Prima trăsatură fiind: scopul urmărit prin suicid este căutarea unei soluții, a doua este legată de țelul propus, adică suspendarea stării de conștiință sau oprirea fluxului conștiinței. A treia este cu privire la stimul declanșator care emite o durere psihiologică insuportabilă, a patra reprezintă factorul stresant comun sinuciderilor, adică nevoile psihologice frustrate. A cincea reprezintă sentimentul resimțit de către persoanele care se sinucid, ei au un sentiment de disperare, de neajutorare. [Sinuciderea. Studiu în perspectiva biopsihosociala, Editura Risoprint, 1999]

Trăsătura a șasea este legată de atitudinea interioară pe fundalul căreia se produc actele referitoare la autoliză, acele fiind ambivalența și unirea celor două direcți: de autodistrugere și de planificare a salvării. Trăsătura a șaptea este statusul cognitiv al suicidarilor, delimitarea câmpului cognitiv și a capacități de emitere a alternativelor de răspuns. A opta face referire la acțiunea comună apărută în suicid care este evitarea confruntării cu numeroase situații considerate stresant, evadarea. A noua este cu privire la actul interpersonal prezentat prin suicid, individul respectiv comunică intenția și ultima trăsătură fiind apectul constant în fenomenul suicidar, care este stabilit de reacțile obișnuite ale individului, iar comportamentul suicidar al acestuia fiind urmarea trăsăturilor de personalitate ale sinucigașului. [Sinuciderea. Studiu în perspectiva biopsihosociala, Editura Risoprint, 199]

1.4. Factorii de risc pentru conduita suicidară

Factorii care supun o persoană la riscul de a se sinucide sunt extrem de complexi mai ales dacă aceștia se leagă unul de celălalt. Este extrem de important ca aceștia să fie evaluați, să se înțeleagă rolul lor pentru comportamentul suicidar fatal și nonfatal, pentru a putea preveni sinuciderile.

Specialiștii în sinucidere au prezentat un număr de caracteristici definitori, asociate doar cu comportamentul suicidar. Cu excepția factorilor demografici, iar aceștia sunt următori: vârsta, sexul, factorii psihiatrici, biologici, de mediu, cât și factorii legați de viața persoanei.

a) Antecedente suicidare: tentativa de suicid anterioară, care este, factorul de risc pentru o tentativă viitoare; recidiva se produce– cel mult 12 luni, exprimarea intenției de a se sinucide prin viu grai sau prin intermediul unor scrisori personale.

b) Afecțiuni somatice: boala somatică gravă, incurabilă; malformații congenitale; intervenții chirurgicale majore și recente.

c) Elemente psihopatologice: episoade depresive majore; tulburări afective; tulburări anxioase, tulburări psihotice.

d) Tulburări comportamentale: toxicomanie, alcoolism, tulburări de conduită alimentară, în special anorexia, comportamente antisociale, deviante

e) Situații existențiale

1. sinuciderea unui membru de familie, în special a unui părinte, sau sinuciderea

unei persoane apropiate; în această situație, apare riscul transmiterii acestui comportament (ca și când tânărul ar „învăța" de la persoana respectivă această „soluție");

2. căsătoria prematură (la 19-20 de ani) și care este, adesea, o consecință a unei

presiuni externe – o sarcină a partenerei, de exemplu;

3. neînțelegerile familiale;

4. pierderea unei ființe dragi;

5. abandonul;

6. izolarea și singurătatea;

7. dezrădăcinarea, schimbarea resedinței într-o altă localitate;

8. eșec școlar sau profesional;

9. schimbarea impusă a locului de muncă;

10. familie disociată în copilarie (părinti divorțați, separați);

11. traiectorie existențială cu un șir lung de traume și eșecuri;

12. dificultăți materiale, griji financiare, pierderea unor surse de venituri și bunuri;

13. suprasolicitare;

14. situații conflictuale în colectivul din care face parte

Riscul suicidar provine din cercetările a unor specialiștii care au intervievat o rudă sau un prieten pentru a afla care sunt simptomele psihiatrice specifice și care s-au manifestat în viata unui individ care s-a sinucis. Specialiștii numesc acest procedeu "autopsie’’ (Psiholog Zoie Ghiorghiu, Gestul suicidar din perspectiva patologiei criminogene, p.45). Aceasta dezbatere le permite demonstrarea faptului că un număr de adulți care se sinucid prezintă în lunile și anii, care precedă decesul simptome de tulburari psihiatrice aceste fiind:

– depresii

– alte tulburări de tip afectiv, perioade de depresie care se succed regulat cu stări euforice, stări maniacale și care pot dura zile sau ani

– schizofrenie;

– anxietate si tulburări de comportament;

– impulsivitate;

Depresia deține un rol major în sinucidere, ea fiind responsabilă aproximativ 65% până la 90% din sinuciderile cu patologii psihiatrice. Riscul este mai mare la pacienții depresivi, cu cât aceștia încetează să mai ia medicația pe care o consideră inutilă, fiind de părere că nu există nici un tratament pentru ei, deoarece ei nu se vor vindeca. Riscul de sinucidere privind durata vieții unor pacienti care suferă de depresii de mare importanță sau perioade de depresie care se succed regulat cu stări euforice, stări maniacale și care pot dura zile sau ani este aproximativ 12-15%. Această boală poate apărea la orice vârstă și indiferent de sex. Depresia masculină este urmată de tot felul de moduri violente, atât în cadrul interior al familie, cât și în cel exterior. La pacienții de sex masculin este foarte importantă tratarea ei, mai ales dacă se ține cont de faptul că sinuciderea este mai des întâlnită la bărbați.

La tinerii, depresia diferă de cea întâlnită la adulți. Adolescenții deprimați absentează nemotivat de la școală, mai mult decât colegii lor, au note mai mici, au un comportament deviant, sunt violenți, consumă alcool sau droguri și au dispoziția de-a dormi mai mult și a mânca mai mult. La fetele deprimate poate apărea și un comportament anorexic. Aceste tulburări de alimentație sunt asimilate unui risc crescut de sinucidere.

Depresia în cazul bătrânilor, cuprinde manifestări fiziologice, cum ar fi durerile de stomac, amețelile, palpitațiile. Această boală este însoțită la această grupă de persone și de anumite boli, precum apariția infarctului, cancerul, reumatism, boala Parkinson și maladia Alzheimer. Orientarea spre sinucidere poate fi redusă, dacă depresia și anxietatea sunt tratate corect, fie cu antidepresori, fie prin psihoterapie.

Schizofrenia este o patologie psihiatrică asociată sinuciderii. Riscul de sinucidere privind durata de viață la acești pacienți este între 10-12%. Riscul este mai mare cu cât pacientul este mai tânăr, este bărbat și se situează în primele stadii ale bolii.

Alcoolismul si toxicomania ocupă un rol important în sinucidere. Persoanele dependente de alcool prezintă un risc suicidar mai mic decât cele cu tulburări depresive majore. Dar trebuie menționat faptul că există legătură între consumul excesiv de alcool și depresie, este extrem de dificil să se stabilească care dintre ele prezintă un risc mai important pentru sinucidere.

Consumul excesiv de alcool poate să conducă persoana respectivă la depresie din cauza sentimentului de eșec pe care multe din persoanele dependente îl încearcă. Dar consumul excesiv de alcool poate reprezenta o practică de a lua medicamente din proprie inițiativă, fără prescripție medicală și pentru ameliorarea depresiei de care suferă persoana. Dacă sinuciderea la persoanele depresive are loc mai devreme în evoluția bolii, mai ales la vârsta 30-40 de ani, la persoanele alcoolice ea se produce în general mai târziu în evoluția bolii.

Tentativa de sinucidere anterioară actului final reprezintă cel mai important predictor al comportamentului suicidar fatal ulterior. Riscul este mai mare în primul an dar și în primele șase luni care urmează tentativei.

Aproximativ 1% din persoanele care încearca să se sinucidă mor în anul urmator, iar 10% ajung să comită sinuciderea cu rezultat fatal. Evaluarea asupra creșteri riscului tentativelor de sinucidere variază de la un studiu la altul. Gunnell si Franke ( studiu, 1994) remarcă faptul că riscul la aceste persoane este de 20-30 de ori mai mare decât la populația generală, ceea ce este demonstrat și de alte studii.

Metode de comitere a suicidului – trei categorii:

• metode toxice

-suicid – aproape jumătate din cazuri

-tentative – peste 90% din cazuri

toxice folosite:

-medicamente sedative

-antiinflamatorii nesteroidiene (paracetamol, aspirină)

-în mediul rural: insectopesticide, otrăvuri pentru rozătoare

• metode asfixice

-suicid – pondere crescută

-tentative de suicid – pondere redusă

metode:

-spânzurare

-intoxicație cu:-metan – mai frecvent la femei (în bucătărie), monoxid de carbon – mai frecvent la bărbați (în garaj), înec

• metode traumatice

-suicid – ponderea cea mai mare în SUA (împușcare)

-tentative de suicid – pondere redusă

metode:

-împușcare, înjunghiere, aruncare de la înălțime, aruncare în fața unui vehicul în mișcare cel mai adesea în fața trenului [Majuru, 2006].

Modalitățile de realizare a suicidului mai pot fi clasificate și altfel: cele fizico-mecanice si cele chimice. Din prima categorie fac parte metodele fizico mecanice clasice:

Spânzurarea, este foarte des întâlnită " Spânzurarea este rezultatul unei sinucideri’’ ?

Având în vedere faptul că spânzurarea este unul dintre mijloacele cele mai utilizate și mai accesibile de sinucidere, precum și raritatea întrebuințării ei în scop criminal, în București nu se cunoaște nici un caz de omucidere prin spânzurare, trebuie să se aibă în vedere mai curând sinuciderea și nu omuciderea [Minovici, 2007, p. 211].

– tăierea vaselor de sânge, cel mai frecvent la încheietura mâinii

– electrocutarea, cu efect mortal

– aruncarea de la înățime, o alta metodă folosită frecvent

O altă categorie fiind utilizarea metodelor chimice, adică otrăvuri. O cercetare a arătat faptul că preferința pentru otravă se manifestă mai ales în rândul femeilor, care doresc o moarte "mai ușoară". De asemenea, s-a manifestat o pondere mare pentru alegerea metodei de intoxicație cu dioxid de carbon, care atribuie o culoare roșu carmin feței, și care păstrează atributele de frumusețe avute în timpul vieții. [Minovici, 2007, p. 211]

Factorii de mediu dar și cei sociali sunt foarte importanți în explicarea actului suicidar. Aceștii factorii examinează modalitatea de sinucidere, locul de rezidență al persoanei sinucigașe, situația economică, statutul pe care îl ocupă, statutul de imigrant și în ultimul rând religia. [Minovici, 2007 p. 211. ]

Metoda pe care o aleg pentru sinucidere va determina, dacă sinuciderea va rămâne la stadiul de tentativă sau va fi desăvârșită. În Statele Unite ale Americii, armele de foc, sunt considerate cele mai periculoase instrumente care sunt alese pentru finalizarea unei sinucideri. De asemenea, ele sunt folosite în aproximativ o treime din sinucideri. Persoanele în vârstă aleg metode care necesită forță fizică mai redusă, cum ar fi înecul, saltul de la înălțime. În unele țări, de exemplu în Australia, a crescut numărul sinuciderilor prin spânzurare mai ales la tinerii care nu dețin sau nu folosesc arme de foc. Mai sunt și alți factori, cu excepția vârstei și sexului, precum cei de natură culturală, de exemplu în Japonia se mai cunosc și astăzi cazuri de hara-kiri, ( eviscerare voluntară). [Minovici, 2007 p. 211].

În analizarea mediului de rezidență al sinucigașului observăm o lipsă echivalentă între ratele de sinucidere precum între zonele urbane și cele rurale. În Australia, cum ar fi: Anglia, Țara Galilor, Scoția se observă rate mai mari în special în zonele populate de agricultori. În Statele Unite ale Americii în 1997, de exemplu în Manhattan, la New York, au fost înregistrate 1.372 de sinucideri, de trei ori mai multe decat în statul rural Nevada 411. Sinuciderile în mediul rural din aceste zone au următoarele cauze: izolarea socială, accesul limitat la instituții de sănătate și medici, iar în zonele rurale, diferă metodele de sinucidere.

În zonele rurale din Europa de Est și în câteva zone din Asia de sud-est, ierbicidele și pesticidele sunt cel mai des utilizate în sinucidere, deoarece ele sunt ușor de procurat și sunt la îndemâna oricui. În comunitățile rurale australiene, armele de foc sunt cel mai adesea precizate ca metode utilizate în sinucidere.

Statutul pe care îl ocupă persoana respectivă precum și alți factori economici se numără și ei printre cei responsabili de creșterea sau descreșterea ratei sinuciderii. Din mai multe studii a rezultat faptul că în timpul perioadelor de recesiune economică și șomaj, rata sinuciderilor a crescut în multe state. Într-un studiu realizat în 1995 privind impactul pe care îl au factori economici asupra sinuciderilor în Germania, arată că, în perioadele de dezintegrare socială, protecția socială este minimă atunci când șomajul este mare, în cazul în care nimeni nu este la adăpost, în fața falimentului, legătura între aceștia și rata sinuciderii are o caracteristică pozitivă.

Comportamentul suicidar este mai frecvent la șomeri decât la cei care au un loc de muncă. Sărăcia și scăderea rolului social sunt consecințe ale șomajului, iar acestea sunt corelate adeseori cu unele înclinări spre sinucidere, atunci în momentul în care pierd brusc locul de muncă pe care îl au de mult timp. În acel domeniu cercetarea nu s-a focalizat doar pe un punct anume și pe durata șomajului, pe refacerea grupului de persoane care așteaptă să-și afle un loc de muncă alături de persoanele care au suferit pierderea unei loc de muncă, în același timp uitându-se problemele de natură psihiatrică chiar și omiterea tulburărilor de personalitate.

Evaluarea riscului suicidar după o tentativă de suicid se bazează pe următoarele trei aspecte ale tentativei:

•intenția –se evaluează pe baza:

-caracterului premeditat (testament, scrisoare de adio) – risc suicidar crescut.

•motivația – se evaluează „seriozitatea” motivației – legată de riscul suicidar crescut.

•patologia psihiatrică corelată– evocă de fiecare dată un risc suicidar crescut.

1.5. Diagnosticul diferențial al decesului prin sinucidere

În practica medico- legală sinuciderea cuprinde două tipuri de probleme. Acestea sunt următoarele: de diagnostic diferențial: diferențierea între sinucidere și crimă și/ sau accident.

A. Diagnosticul diferențial între sinucidere și crimă

În folosul sinuciderii se apără:

a) locul leziunilor: cei care folosesc cuțitul utilizează mai frecvent regiunea precordială sau gâtul. Cei care folosesc armele de foc, este țintit capul, care domină în regiunea temporală dreaptă sau ureche de către dreptaci;

b) absența leziunilor de violență externă.. Se caută leziuni de violență sau de luptă în zonele de agresiune (gât, craniu, zone genitale) sau de apărare ( antebraț, încheieturi);

c) urmele unor tentative precedente de sinucidere ;

d) starea îmbrăcămintei – cel mai ordonat, în caz de sinucidere;

e) acte sau scrisori disperate dar nu foarte clare, informații referitoare la anturaj, mediul în care se află sinucigașul;

f) metoda folosită precum spânzurarea este una dintre metodele cea mai puțin suspectă, de ascundere a unor crime, pentru că în practică este foarte greu de a agăța un cap la o înălțime fără a provoca vânătăi. În schimb, strangularea este considerată întotdeauna o crimă. Imersia, înecul cadavrului, este practicată destul de frecvent pentru a ascunde crima în spatele presupuse de sinucidere.

B. Diagnosticul diferențial între sinucidere și accident

Accidentele de vânătoare pun adesea astfel de probleme, în momentul în care se presupune o descărcare întâmplătoare a armei de foc. În aceste cazuri, anchetarea aparținătorilor constituie o veritabilă „ autopsie psihologică”, intenționalitatea morții fiind deseori discutabilă. [Sinucidere, lucrare Popa Claudia Torjoc, Florin Zăvoi Monica anul III, Oradea, 2006]

1.6. Perspectiva religioasă asupra sinuciderii

În doctrina catolică, raționamentul se bazează pe porunca „Să nu ucizi” (menționată de Iisus prin Noul Testament în Matei 19:18), precum și pe ideea că viața este un dar de la Dumnezeu, care nu trebuie nesocotit.

În general, atitudinea grupului social și a societății cu privire la suicid poate fi asociată cu unele principii privind natura actului suicidar. Așadar, aceste principii au fost la început religioase deoarece s-au datorat faptului că suicidul pune la un nivel înalt problema atitudinii față de viață și dreptul omului față de aceasta. În cazul religiilor care valorificau viața, suicidul era respins și blamat, în timp ce pentru alte religii care nu puneau preț pe viață, care aspirau spre o altă eternă existență, suicidul era acceptat în acest caz .

Ultimul principiu a îndrumat creștinismul până în secolul al VII-lea, atunci când unirea puterii ecleziastice cu cea statală a condus la interzicerea suicidului, considerat ca un act de răzvrătire a individului împotriva bisericii. Ambele instituții condamnau suicidul în modul său propriu asemuit păcatului și respectiv crimei.

Nu toate religiile, dar nici toate monarhiile păstrează această atitudine de respingere și condamnare a afirmărilor suicidare. În unele țări orientale, de exemplu în Japonia, fiind aflați sub influența religiilor sintoiste și budiste care răspândeau unele concepții cu privire la renunțarea la sine, sfidarea morții, în prima jumatate a secolului XX, au luat naștere anumite curente care răspândeau tot felul de concepte, care în același timp încurajau suicidul.

Concepțiile acestea nu priveau suicidul decât prin responsabilitățile individului și nu prin patologiei sale, ci prin prisma suicidului unor oameni din afara tulburării psihice ceea ce arată faptul că: religiile, chiar dacă puneau judecăți cu privire la suicid nu reușeau să priceapă natura și originile sale. [H.L.P Resnik, 1980, apud Ionescu, Bejat, Pavelcu, 1985, p. 67].

Așadar, de mult timp religia este considerată a fi un factor principal care influențează rata sinuciderilor. Studiile au dovedit faptul că, în țările în care ateismul este foarte tare susținut sau în țările în care atașamentul față de religie este interzis, de exemplu fosta Uniune Sovietica, țările în care religia care predomină este budismul și hinduismul, atunci rata sinuciderilor este mai mare decât în alte țări unde catolicismul sau islamul sunt religiile predominante.

Durkheim consideră că sinuciderea apare ca o consecință datorită lipsei de identificare cu un anumit grup, dezvoltând ideea faptului că rata sinuciderii ar trebui sa fie mai mică acolo unde integrarea religioasă este mai intensă.

Unii cercetători sunt de părere că nu există un raport între proporția de catolici și ratele de sinucidere, precum și că aceste rate sunt mai puțin ridicate la populația care se alătură la islam față de populația creștină.

Indiferent de religia pe care oamenii au ales-o conform proprilor păreri, sinuciderea este condamnată ca fiind cel mai grav păcat, dar și ca fiind cel mai mârșav mijloc de a sfida Credința Divină. Sinucigașul, de multe ori întrerupe brusc săvârșirea acestui act din cauza sentimentului religios, dar și cu aceast obstacol în fața morții, o dată ce a pornit mecanismul de idee predominanată de sinucidere, nimic nu mai poate ajuta victima să distingă binele și răul. În Vechiul Testament sunt menționate cinci cazuri de sinucidere: Abimelec(Judecatori 9, 54); Saul și purtătorul său de arme (I Samuel, I Regi 31, 4; I Cronici 10, 4); Ahitofel( II Samuel 17, 23) și Zimri ( I Regi 16, 18), sinuciderea lui Iuda (Fapte 1, 18 ). [Minois, Georges, 2002: p.25 ]

Saul se stăpunge cu o sabie după ce a pierdut bătălia împortiva filistenilor: ’’Atunci Saul și-a luat sabia și s-a aruncat în ea’’ spune în cartea lui Samuel. Abimelec, după ce primise o piatră în cap, aruncată de o femeie, care nu este în apele sale și apoi îi ordonă servitorului: ’’ Scoate-ți sabia și mă ucide, ca să nu se zică despre mine: A fost ucis de o femeie’’. Samson se sinucide, provocând prăbușirea palatului asupra sa și asupra filistenilor. Eleazar, fiul lui Antioh al V-lea,’’s-a dat pe sine, ca să mântuiască pe poporul său și să-și câștige nume veșnic’’. [Minois, Georges, 2002: p.25-26 ]

Razis,urmărit de trupele lui Nicanor, se omoară: ’’ Și când gloata de ostași, vrând să ia turnul unde se ascunsese Razis, bătea în uși și poruncea să aducă foc să aprindă ușile atunci Razis, aproape să fie prins, singur s-a junghiat cu sabia, vrând mai bine să moară cu cinste, decât să se supună păgânilor și împotriva cinstei sale să pățească ocări nevrednice. Însă din grabă nu s-a nimerit să se junghie de moarte[….]. Și fiind încă viu și înfierbântat, s-a sculat cu mâinile iar sângele din el țâșnea tare și deși rănit , cu greu a alergat spre mulțime. Și, stând pe-o piatră ridicată, după ce i-a curs tot sângele din el , și-a scos mațele, le-a aruncat spre mulțime, rugându-se Celui care stăpânește peste viață și peste Duh, ca iarăși să i le dea și în felul acesta a murit.’’ [Minois, Georges, 2002: p.25 ]

’’Zimri , asediat, dă foc casei domnești și moare în flăcări’’. În timpul regelui David, Ahitofel, văzând că nu îi erau ascultate sfaturile, ’’´și-a făcut Testament în folosul casei sale, apoi s-a spânzurat și-a murit fiind îmormântat în cetatea tatălui său’’. ’’ Ptolemeu Macron, acuzat de trădare, se otrăvește’’. ’’Sara, fiica lui Raguel, calomniată intenționează să se spânzure’’. [Minois, Georges, 2002: p.25 ]

Dintre aceste sinucideri, cele mai multe sunt considerate acte de eroism. Opera lui Iosephus Flavius expune aceste acte eroice. Astfel, Fazael, prizonier al părților, deși strâns înlănțuit, ’’ nu ezită să-și ia viața, sfărâmându-și capul de-o piatră, dovedind printr-o acțiune atât de demnă de slava vieții sale că era un veritabil fiu al lui Irod, și nu un laș ca Hrican’’. [Minois, Georges, 2002: p.26 ]

Noul Testament, prin care creștini sunt diferiți de lumea iudaică nu dezbate problema sinucideri în mod direct.Creștinismul apare și se dezvoltă într-o atmosferă echivocă, relatând că această viață pământească, trăită e demnă de ură și că trebuie să tinzi spre moarte pentru a-l întâlni pe Dumnezeu și pentru a găsi viața eternă. [Minois, Georges, 2002: p.30 ]

În Noul Testament găsim un singur caz, pe cel a lui Iuda, care s-a spânzurat (Matei 27, 3.5). Doar, Sfântul Matei susține că Iuda s-a spânzurat, ceilalți evangheliști nu spun nimic despre asta. Faptele Apostolilor precizează că a murit în urma unei căderi: ’’A căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc și i s-au revărsat toate măruntaiele’’. Din aceste cazuri afirmate în Sfânta Scriptură rezultă că suicidul a fost stârnit fie din cauza incapacități de a suporta urmările faptei comise, fie ca act de eroism sau cinste patriotică, fie ca mustrare a conștiinței, cum a fost cazul lui Iuda. Teologii afirmă faptul că Sfântul Apostol Pavel ar prefera suicidul pentru a fi în comuniunea veșnică cu Hristos cel înălțat în slava Tatălui. Se aduc argumente care să susțină cuvintele Apostolului: "Pentru mine moartea este un câștig, iar viața este Hristos"

De exemplu, în Romani 8, 38-40 citim: "Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus, Domnul nostru". La fel, în II Corinteni, 5, 1-8 stă scris: "Căci, de aceea și suspinăm, dorind să ne îmbrăcăm cu locuința noastră cea din cer. Căci, fiind în acest cort, suspinăm îngreuiați, " pentru că ceea ce este muritor să fie înghițit de viață. Avem încredere și vom fi mai bucuroși să plecăm din trup și să petrecem cu Domnul’’

Această pornire predomină la începuturile Bisericii. După Sfântul Ioan, lipsa de claritate din învățătura lui Cristos este atât de mare, încât în unele momente, evreii cred că Iisus se va sinucide: ’’Iisus le-a mai spus: << Eu Mă duc și Mă veți căuta și veți muri în păcatul vostru. Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni>>. Atunci iudeii au zis: <<Doar n-o avea de gând să se omoare, de zice: Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni>>.” [Minois, Georges, 2002: p.31]

De asemenea, atunci când Pavel a fost eliberat din temniță, gardianul știind că va fi pedepsit pentru lipsa lui de atenție, ’’a scos sabia și era gata să se omoare’’. Pavel îl oprește pe acest gardian ceea îl determină pe el să-și schimbe părerea. Atunci Sfântul Pavel spune: ’’Să te ucizi dintr-un motiv omenesc sau din deznădejde este un act fatal’’.[Minois, Georges, 2002: p.32]

Așadar, viața este capabilă de ură, dar cu toate acestea noi trebuie să o suportăm, moartea este de dorit, dar nu trebuie să recurgem la sinucidere: acesta este principiu pe care trebuie să se bazeze viața creștină. Învățăturile fundamentale, așa cum le aflăm în Noul Testament și așa cum vor fi expuse în mod amănunțit de curentele spiritualități, dezvoltă un caz care creează cuiva o anumită dispoziție conducându-l spre moartea voluntară. [Minois, Georges, 2002: p.32]

Autorul Apocalipsei ne îndeamnă insistent: ’’Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții’’. Acest îndemn distruge orice posibilitate de a lua în considerație suicidul spre a ajunge în veșnică comuniune cu Hristos cel înălțat la cer, de-a Dreapta Tatălui.

Deci, luând trup omenesc ca al nostru, Fiul lui Dumnezeu a sfințit pe cruce firea noastră, în aceeași măsură sufletul și trupul oferindu-le perspectiva veșnică a comuniunii cu Dumnezeu. Chiar dacă, noi ne naștem cu trup firesc, menirea acestuia este aceea de a se transforma în trup duhovnicesc: "Se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc. Este trup fires și trup duhovnicesc. Așa s-a scris: s-a făcut omul cel dintâi, Adam suflet viu, iar Adam cel de pe urmă duh de viață făcător".

De aici rezultă că persoana umană formează o entitate psihosomatică cu menirea în duhovnicirii ei (trup și suflet) în comuniunea veșnică a lui Dumnezeu.

Prin suicid, ca un act conștient , această legătură dintre suflet și trup se destramă, iar odată cu ea, menirea spirituală a omului își pierde sensul de a exista. Prin suicid se săvârșește conștient prin voia liberă păcatul desfacerii din comuniunea lui Dumnezeu, ajungând în afară harului Său și a sfințeniei Bisericii Sale.

În ultimele decenii privind descoperirile din domeniul psihologiei și neurologiei care evidențiază faptul că majoritatea sinuciderilor au la bază diferite tulburări și depresii, care lasă în urmă slăbiciunile morale și teama de a trece peste probleme cu care victima se confruntă. Dar morala creștină condamnă sinuciderea care spune că ea reprezintă o crimă împotriva felului său de a fi. Așadar, omul reprezintă un instinct puternic al autoconservării în esența căruia el se apără împotriva a tot ce-i amenință existența. Iubirea de sine, îi pretinde omului să prețuiască viața după valoarea ei adevărată ca fiind primul între bunurile pământești și temelia oricărei acțiuni morale și să n-o distrugă intenționat. Ea constituie o crimă împotriva familiei, societății și patriei. [Breck, John, 2003.]

Fiecare persoană are anumite obligații și datorii sociale datorii și pentru care ea trebuie să aibă o atitudine de stimă față de ele și să le ducă la bun sfârșit. Binele unei familii sau chiar al unei societăți, depinde uneori de existența unui singur om. Biserica afirmă faptul că acele ființe umane care au comis păcate, pe care nu le poate sprijini psihic, trebuie să lupte să le îndrepte și să nu apeleze la soluția, aceea de a se sinucide care mărește numărul de păcate. [Breck, John, 2003].

Sinuciderea este o crimă împotriva lui Dumnezeu, care a dat viața tuturor ființelor. El este creatorul vieții umane, deci și stăpânul ei. Omului i se oferă viața ca un dar pe care el este dator să îl folosească rațional, pentru a obține dobândirea mântuirii sale, iar în felul acesta îi mulțumește lui Dumnezeu. Autodistrugerea vieții înseamnă, distrugerea unui bun, al cărui proprietar este Dumnezeu deci, sinuciderea are caracterul unei încălcări a dreptului de proprietate asupra persoanei umane. Sinuciderea nu este, o judecată despre o persoană, ci o aducere aminte că nu am reușit să întrupăm, legământul de a nu ne abandona unul pe celălalt [Breck, John, 2003]

Având în vedere faptul că iubirea lui Hristos tinde întotdeauna spre păcătos, astfel neacceptând păcatul, să-l oferim pe păcătos milei lui Dumnezeu. Părintele profesor John Breck dovedește că "sinuciderea e o tragedie ce ne implică pe fiecare din noi ca mădulare ale unui singur trup, și într-o anumită măsură, răspunderea ei cade asupra noastră. În lumina acestei evidențe, trebuie să regândim atât a celor care se sinucid, cât și a celor care suferă datorită morții lor. Poate a sosit vremea creării unei slujbe liturgice care ar permite înmormântarea ’’sinucigașilor " ceva analog cu slujba de pocăință în cazul recăsătoririi celui divorțat".[Breck, John, 2003].

Responsabilitatea Bisericii în astfel de situații este de a-l accepta atât pe cel decedat, cât și pe cei răniți de această moarte tragică și să-i dăruiască și pe aceștia milei iubitoare a lui Dumnezeu. Îngrijirea se va focaliza asupra vindecării celor rămași fără persoana iubită, evitând orice judecare sau blamare. Dumnezeu poate înțelege multitudinea de factorii care determină sinuciderea, indiferent dacă aceasta este pentru noi "rațională" sau nu. Rolul nostru este să lăsăm victima în grijă milostivă a lui Dumnezeu, în timp ce suntem martorii adevărului că iubirea mântuitoare a lui Hristos e mai intensă chiar decât moartea realizată prin sinucidere. [Breck, John, 2003].

Cercetările medicale au arătat că există foarte mulți factori care stau la baza stimului autodistrugător asupra căruia victima are puțin control sau chiar deloc: moștenirea genetică, abuzul infantil, depresia clinică, familia destrămată. De aceea, trebuie să analizăm atitudinea față de cei care se sinucid dar și față de cei care suferă datorită morții lor. [Breck, John, 2003]

1.7. Mituri legate de sinucidere

’’Cei ce spun că vor să se sinucidă, nu se sinucid”.

În realitate, în săptămânile precedente gestului fatal, majoritatea persoanelor ce se sinucid își comunică, în diverse maniere, intențiile.

’’Dacă o persoană vrea să se sinucidă, nu o poți împiedica”.

Riscul decesului prin suicid poate fi redus dacă recunoaștem semnele de alarmă și oferim sprijin persoanelor aflate în criză ce se gândesc la sinucidere.

’’Persoanele suicidare sunt complet decise să se sinucidă”.

Majoritatea persoanelor suicidare oscilează, până în ultimul moment, între dorință de a trăi și cea de a-și curma viața (ambivalentă).

’’Cei ce au tentative de sinucidere în antecedente nu se sinucid”.

Riscul de deces prin sinucidere este de 100 de ori mai mare la cei ce au încercat să se sinucidă în trecut, aproximativ 4 din 10 persoane decedate prin sinucidere au mai încercat să se sinucidă.

’’Dacă vorbești despre sinucidere, o încurajezi”.

Dacă oferim persoanei ce se gândește să se sinucidă posibilitatea de a vorbi despre trăirile și gândurile sale, îi oferim și posibilitatea de a-și înțelege altfel situația și de a conștientiza existența alternativelor.

’’În realitate, doar persoanele bolnave psihic se sinucid”.

Sentimentele de disperare și pierdere a speranței pe care orice persoană le poate trăi la un moment dat în viața sunt cei mai puternici indicatori ai suicidului.

’’O spălătura stomacală le va da o lecție celor ce au înghițit pastile ca să se sinucidă”.

Orice tentativă de sinucidere trebuie luată în serios, iar reacțiile celor din jur sunt cruciale în recuperarea persoanei care a încercat să se sinucidă.

’’Persoana suicidară rămâne suicidară toată viața”.

Persoanele suicidare sunt suicidare pentru o perioadă limitată de timp, iar durata acesteia scade prin intervenție de specialitate și suport adecvat.

’’Sinuciderea este o ușurare nu doar pentru cel ce se sinucide, ci și pentru cei din jur”.

Sinuciderea este o modalitate greșită de soluționare a problemelor și generează o reacție de doliu și sentimente de vinovăție rudelor și prietenilor.

La adolescenți:

• Mit: "Cei care vorbesc despre sinucidere rar întreprind astfel de tentative și nici nu le realizează". Realitate: Majoritatea tinerilor cu tentative de sinucidere aduc dovezi verbale semnificative cu privire la intențiile lor.

• Mit: "Tendințele suicidale se moștenesc". Realitate: Nu există date veridice privind predispoziția genetică suicidară. Cu toate acestea, o sinucidere anterioară în familie poate deveni model distructiv sau chiar de imitare.

• Mit: "Nimic nu poate opri persoana, dacă a luat deja decizia de a se sinucide". Realitate: Majoritatea adolescenților care sunt absorbiți de gândul de sinucidere, se zbat între viață și moarte. Sufletul lor este străpuns de dorința de încetare a suferinței. Ei căută insistent alternative, modalități, căi de înăbușire a suferinței, dar, de regulă, strigătul sufletului lor nu este auzit de nimeni cum ar fi de prieteni, de familie și chiar nici de specialiști.

• Mit: "Adolescenții suicidari sunt bolnavi psihic". Realitate: Medicii n-au putut pune diagnosticul “psihic bolnav” la mulți dintre oamenii care au încercat să-și curme viața ori s-au sinucis. Este firesc însă că o boală sufletească cronică sporește riscul unui eventual suicid.

• Mit: "Un adolescent care a supraviețuit după sinucidere, niciodată nu se va simți în siguranță, chiar și atunci când va fi adult". Realitate: Mulți tineri care se confruntă cu depresiile suicidale, după ce primesc ajutor medical, duc un mod sănătos, normal de viață. Cunoașterea tehnicilor de avertizare a suicidului și posedarea procedeelor de susținere, de ajutor urgent specializat adolescenților, tinerilor, vor contribui la soluționarea oportună a problemelor acestora, ei rămânând în viață.

Studiile științifice în domeniu demonstrează acest lucru, există o nepotrivire între cunoașterea științifică și cunoașterea comună, între stereotipuri diverse, mentalități pătrunse adânc în istorie și presupuneri de natură științifică, confirmate de studii aprofundate.

Capitolul 2

2.Aspecte de profilaxie si tratament a tentativelor de sinucidere

2.1. Categorii de suicid

Analizând sinucigașii întâlnim mai multe categori de persoane cu diferite feluri de experiență. Unii doar amenință că se vor sinucide, dar niciodată nu pun în aplicare aceste afirmații, iar alții încearcă să se ucidă dar nu reușesc, în sfârșit alții reușesc în săvârșirea suicidului. Robert G. Kaiser arată suicidul ca fiind o agresiune intenționată și conștientă orientată către propria persoană în scopul suprimării propriei vieți. El are o atribuție triplă: de exprimare a gândirii și acțiunii individului, de reprimare a agresiunii și de suprimare a ființării victimei ca modalitate de realizarea primelor doua funcții. Alex Thio în 1988, identifică trei categorii de suicid:

a) Suicid-amenințare

b) Suicid-tentativă

c) Suicid reușit

a) Suicidul amenințare

Persoanele care amenință că se vor sinucide, își doresc mult mai mult să trăiască decât o spun sau o arată, dar asta nu înseamnă că nu o vor pune în aplicare amenințările un moment dat, mai ales că, ei manipulează prin amenințarea cu suicid, persoanele din jur. Studiile arată că în cel puțin 40% din cazuri, persoanele care amenință cu suicidul în prezent,au tentative serioase de suicid în trecut.

b) Suicidul tentativă

Sunt cei care susțin frecvent "nu-mi pasă dacă trăiesc sau dacă mor". Aceștia își pot expune sentimentele atâta timp cât sunt depresivi sau în timpul altor manifestări, dar evită folosirea cuvântului suicid. De aceea, ei reușesc să-și împărtășească intențiile către alte persoane. Atunci când reușesc să-și împărtășească intențiile, cei care primesc mesajul nu-l iau în serios pentru că are un caracter ambigu. Metodele pe care le utilizează pentru sinucidere sunt cele care constituie apelul de ajutor care ar trebui să sosească din partea celorlalți. Cele mai dese metode folosite sunt: tăiatul venelor, înghițirea în cantități mari de somnifere sau asfixierea cu gaz în casă sau în mașină . Chiar dacă aceste metode pot fi fatale ele constituie o speranță față de metodele ce produc suicidul cum ar fi împușcarea sau spânzurarea. Deci, cele mai multe tentative de suicid se petrec în diferite locuri în care salvarea e posibilă. Studiile arată că între 5 și 10% dintre cei care încearcă să se sinucidă își finalizează intențiile lor.

c) Suicidul reușit

Aproximativ trei sferturi, dintre cei care se sinucid sunt cunoscuți ca având o perioadă suicidală în perioadele precedente. Cei mai mulți dintre aceștia au anunțat direct sau indirect ideea lor suicidală altor persoane. De asemenea, sinucigașii reușiti sunt o categorie mixtă care reprezintă doar acele persoane care au încercat să se sinucidă dar, au fost salvate la timp, precum și acele persoane care au fost într-o măsură mai mare hotărâte să moară.

Suicidul remușcare –un om se poate sinucide numai după ce ucide altă persoană.

Tentativele de sinucidere, în cele mai multe cazuri aparțin femeilor mai mult decât bărbaților, tinerilor mai mult decât celor în vârstă, dar și celor care provin din clasele de mai de jos decât celor din clasele superioare.

Pornind de la documentele lăsate de sinucigași și de la relatările celor ce încearcă să se sinucidă putem deosebi trei tipuri de sentimente sinucidare:

-sentimente de apărare și de regret în raport cu unele persoane

-sentimente vindicative față de unele persoane sau față de sine.

-acuzând pe alții pentru mizeria si distrugerea lor, ei încearcă să se răzbune pedepsind pe cei pe care-i lasă în urma lor.

-se pot simți supărați pe ei pentru că au făcut ceva foarte rău si din această cauză s-au hotărât să se sinucidă iar în modul acesta să se pedepsească.

-pot deveni generoși și îngăduitori față de lumea pe care o abandonează. În biletele pe care le lasă, ei cer că după ce mor cadavrul să fie donat școlilor medicale sau dacă sunt bogați cer ca banii și averea să fie donate instituțiilor de caritate. Iar, alții iarta pe cei care i-au făcut să sufere.

– de exemplu, cei care-și taie venele spun că n-au simțit deloc durere, iar la vederea și mirosul sângelui au fost determinați să se întoarcă la realitate și la viață.

În lucrarea " Despre sinucidere" , Emile Durkheim utilizează pentru prima dată termenul de "anomie" pentru a da o mai mare proprietate științifică analizei sociologice privind raportul dintre normal și anormal în societatea industrializată. Pe baza unor exemple, se constată faptul că societatea modernă aflată sub impactul industrializării a marcat formele și intensitatea revendicărilor pe care le exprimă individul față de colectivitate. Violența revendicărilor crește din cauza faptului că societatea nu este pregătită să îndeplinească trebuințele individului. Societatea modernă, stimulând uzarea regulilor acceptate de grup, micșorează posibilitățile de integrare socială a individului, care se simte tot mai dominat de instanțele supraindividuale ale spațiului social global. De aici, rezultă tulburări grave care îl îndrumă spre anomii, sinuciderea fiind una dintre ele .

Emile Durkheim în lucrarea sa ”Despre sinucidere”, prezintă trei tipuri de sinucideri:

a) Sinucidere egoistă: cauzată de uzarea ireversibilă a relației dintre valorile individuale și sistemul de valori care se manifestă în spațiul social global, dar și datorită nivelului prea scăzut al integrării sociale;

b) Sinuciderea altruistă: provine din cauza faptului că societatea ține omul prea dependent de ea, ea este o expresie a degenerării relațiilor interindividuale și grupale, la nivelul cărora nu mai poate fi sesizat nici un centru de autoritate în măsură să ofere echilibrul psihologic și unitatea acțiunii sociale , se datorează nivelului prea înalt al integrării.

Termenul "altruism" arată starea în care Eul nu-și aparține deloc însuși și în care se identifică în mod greșit cu altceva din exteriorul său.

Sinuciderea altruistă cuprinde trei tipuri:

-sinuciderea altruistă obligatorie;

-sinuciderea altruistă facultativa;

– sinuciderea altruistă acută.

c) Sinucidere anomică: produce dereglarea structurii morale a întregii societăți cauzată declinului religiilor pe care se baza morala tradițională și într-o măsură egală datorită stării de dezorganizare a vieții economice scăzute și controlului organizat conștient. Dispersarea valorilor morale unitare, care funcționau ca instanțe de socializare pentru individ, îl conduce pe E. Durkheim spre concluzia că unicul factor care mai poate garanta coeziunea socială vieții moderne este factorul profesional, generat de nivelul prea redus al al reglării sociale;

d) Sinucidere fatalistă: constituie actul autoagresiv care se încheie cu moartea individului, produsă de nivelul prea înalt al reglării sociale

În funcție de impulsurilor suicidare putem preciza următoarele, cum ar fi: dorința de- a ucide, dorința de-a fi ucis și dorința de-a muri, Meinninger în 1938, (după Marieta Grecu-Gabos,1997) a precizat următoarele trei tipuri de suicid:

• suicidul cronic sau de lungă scadență (martiriu, invaliditate, psihoză și toxicomanie);

• suicidul focal cum ar automutilări, accidente si operații multiple

• suicidul organic care presupune implicarea factorilor psihici în bolile organice

Analizând din perspectiva psihodinamică Hendin, în 1963, (după Marieta Grecu-Gabos,1997) a identificat șase forme de suicid:

• suicidul ca atitudine de revanșă sau cauza unui abandon, prin care sinucigașul trăiește un sentiment iluzoriu de omniprezență el crede că prin moarte poate controla și evită situația de respingere;

• suicidul ca moarte reflexă care se realizează de anumite persoane violente prin comportamente suicidare și explozive care apar precum o expresie a luptei intrapsihic împotriva dorinței de a ucide;

• suicidul în care moartea este considerată ca un act de reunire doar după ce o anumită persoană suferă pierderea unei persoane iubite sau sfârșește o relație importantă, în care moartea reprezintă mijlocul de renaștere

• suicidul ca fenomen de renaștere prin care moartea poate să elimine eșecurile și să reînceapă o nouă reuniune cu “obiectul iubit”

• suicidul etichetat ca o pedeapsă care apare la persoanele care suferă de depresii dar și la persoanele care se află în deliruri

• suicidul în care pacientul se crede deja mort. Această “moarte emoțională” este specifică în “sindromul cotard” pacienții simt faptul că le lipsesc anumite părți ale corpului cum ar fi chiar “sufletul”.

Suicidul se extinde aflându-și an de an mai mulți adepți fiind considerat o plagă socială.

Moreau de Tours în lucrarea sa „De la contagion du suicid” (1875) susține existența a patru tipuri de sinucidere care reprezintă speciile cele mai importante:

a) Sinuciderea manicală: ea este determinată de apariția unor halucinați sau deliruri. Unei anumite persoane i se pare că aude un ordin venit din cer sau încercă să se elibereze de anumite pericole pe care le simte în preajma sa. În mintea unei persoanei demente se declanșează în mod furtunos o serie de gânduri care îi blochează mintea, iar acestea se transformă în halucinații care îl îndeamnă spre tentative de sinucidere.

b) Sinuciderea melancolică: persoana respectivă, se simte în permanență tristă și depresivă, această situație în care se află îi provoacă pierderea legături cu cei din jurul său. Nu mai simte nici o obsesie, iar viața i se pare plină de plictiseală, iar pe fundalul acestor disperări de care are parte, halucinațiile îl îndreaptă direct spre sinucidere. Efectele imaginare care apar și în cazul sinuciderii maniacale, sunt factorii principali care provoacă tentativele de suicid.

c) Sinuciderea obsesivă: individul este cuprins de dorința de-a muri, fără să fie influențat de un eveniment nefavorabil. Aceea persoana simte o nevoie instinctuală de a-și produce moartea. La început el se lupă cu această nevoie, dar odată cu trecerea timpului, el începe sa fie trist și anxios. Din momentul în care hotărârea de a-și lua viața pune stăpânire pe el starea de anxietate încetează și se intalează starea de calm. Dacă tentativa de suicid nu a fost una reușită, atunci persoana respectivă se potolește o perioadă de timp, dând senzația că a reușit să treacă peste aceea dorință.

d) Sinuciderea impulsivă sau automată: la fel ca tipul precedent de sinucidere, nici acesta nu este motivată. Nici în raport cu realitatea, nici în funcție de imaginația subiectului, doar în momentul în care se instalează un stimul, care îl conduce pe individ spre săvârșirea faptei. Unii dintre aceștia au reușit să treacă peste acea atracție pe care moartea o provoacă asupra lor.

Aceste patru tipuri de sinucidere, detaliate anterior, se poate remarca faptul că sinuciderile se produc fără un motiv anume sau fie sunt stabilite câteva motive complet imaginare. "Nu este ucigaș de sine – scrie Esquirol – acela care neascultând sentimentele nobile și generoase, se avântă într-o primejdie, se expune unei morți inevitabile și își sacrifică în mod voluntar viața, pentru a se supune legilor, pentru a-și ține în frâu jurământul de credință, pentru salvarea partriei…" [Durkheim, 2005: p.102]

Lista comportamentelor suicidare este foarte extinsă și variată, pornind de la un simplu gând de a-și lua viața, până la pregătirea unui plan de sinucidere amănunțit și utilizarea unor mijloace potrivite pentru a reuși să o ducă la bun sfârșit, iar în final să treacă de la tentativele de suicid la actul propriu-zis, sinuciderea realizată. [Săucan, 2005: p.13]

Conform lui Durkheim unii indivizi suferă de o anumită stare patologică numită manomanie, individul este obsedat de o idee fixă, iar cei care au această boală se simt perfect sănătoși până la excepția unui punct, cum ar nebunia sinucideri. Această boală se caracterizează printr-o manie exagerată de o idee fixă, având o putere foarte mare asupra ta, deoarece ea obsedează psihicul. De aici rezultă faptul că sinucigașii sunt influențați de această boală. [Sinuciderea. Studiu sociologic,2005: p.57-58]

Potrivit lui Durkheim pe lângă nebunia-sinucidere, denumită manomanie, mai există și sinuciderea anomică: Societatea nu reprezintă doar ceva ce absoarbe, cu intensitate egală, sentimentele și energia unei persoane, ea reprezintă puterea care le reglează. Nevoile unor persoane sunt infinite, iar aceasta nu înseamnă ca ele nu vor putea fi niciodată pe deplin fericite. Eșecurile măresc apariția riscurilor, iar rata sinuciderii crește. În momentul în care o nevoie este satisfăcută, apare alta și tot așa. Durkeim propune ca „pasiunile să fie ținute în frâu” de către rațiune. Dar acest lucru depinde de puterea pe care o deține omul rescpectiv pentru a le opri pe acestea. [Durkheim,2005: p.58]

În ceea ce privește sinuciderea molipsitoare, în familiile cu multe sinucideri, se întâmplă deseori ca acestea să fie identice unele cu altele au loc la aceeași vârstă și în același mod.

Dacă sinuciderile sunt sporite de crizele industriale sau financiare, fenomenul nu se datorează sărăcirii, de vreme ce și valurile de prosperitate au aceleași efecte. Orice zdruncinare a echilibrului favorizează sinuciderea (sinuciderea anomică) și omul își ia viața cu mai multă usurință când structura socială suferă modificări importante.

Orice fel de anomie, atât economică, sau familială, intrapersonală favorizează creșterea ratei sinuciderilor.

Alte tipuri de sinucidere menționate de sociologi de-a lungul timpului sunt:

Suicidul în doi: poate îmbraca mai multe aspecte, fiind considerat o formă de suicid altruist. Exprimă situația în care cei doi sunt de acord să se sinucidă împreună. Fiecare partener poate să se sinucidă și separat. Uneori bolnavul incurabil reușește să-și convingă partenerul/partenera să „îl urmeze în moarte”.

Doctrina psihiatrică în literatura română, este întărită de argumente și de unele opini menționate de George Ionescu. El afirmă faptul că: ansamblul actelor suicidar reprezintă exprimarea unor stări psihice individuale, având tulburări puternice, iar de cele mai multe ori psihotice. Din acest punct de vedere, autorul menționează patru forme de manifestare ale suicidului: ideea de suicid, tentativa de suicid, suicidul disimulat, suicidul cronic, pulsiunea suicidară și conduita suicidară. [Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Editura Asklepios,199]

Ideea de suicid nu are un caracter patologic, ea poate apărea și în cazul ariei de normalitate. Această idee se conturează în situații de criză, în momentul în care individul nu are în apropiere o modalitate de răspuns considerată de el satisfăcătoare.

Tentativa de suicid este actul suicidar eșuat. Această idee a fost comparată cu zeul Ianus care are două fețe: o stare de disperare și dorință pe de o parte, o chemare iar, pe de altă parte un strigăt de ajutor. Tentativele pot fi expresia unei pulsiuni, de aseamenea pot deține un caracter demonstrativ sau pot fi expresia unui act punitiv. Oricât de demonstrativă ar părea, acea tentativă ea trebuie privită și abordată cu toată seriozitatea întrucât cel în cauză își poate curma viața din greșeală.

Studiile arată că tentativele se întâlnesc de 8-10 ori mai des la tineri decât la adulți. Tentativele sunt de 5-6 ori mai frecvente la femei decât la bărbați, la vârsta adultă. Spre deosebire de suicidul propriu-zis care se întâlnește în raport de 4- 1 (bărbați-femei), această rată ridicată a tentativelor amintește de comparația conform căreia “femeile suferă de inimă și bărbații mor de infarct”.

Caracteristicile fundamentale ale tentativelor sunt organizate de George Ionescu astfel:

– ele apar la adolescenți și tineri

– sunt mai frecvente mai ales la adolescenți și tineri

– majoritatea se desfășoară seara spre deosebire de suicidul propriu-zis care se desfășoară de obicei matinal

– au fost precedate de situații conflictuale, stresante, psihotraumatizante aproximativ 40% dintre tentative.

Suicidul disimulat sau suicidul travestit decoperă preocuparea celui care comite actul suicidar, mai ales sentimentele și stările celor din jur, în special a membrilor familiei, existența unui suicid lasă durere profundă în special asupra familiei, a prietenilor și în ultimul rând asupra grupului profesional. Individul respectiv apelează la o disimulare pentru a nu lăsa o povară morală și socială prea mare asupra celor dragi, care deseori încearcă sentimente de autoculpabilitate. Această formă de suicid nu este descifrată încă în totalitate, dar psihologii încearcă să descifreze și depisteze această formă prin realizarea autopsiei actului suicidar, adică un fel de anchetă. Suicidul disimulat sau travestit apare frecvent în filme dar și în romane. [Zivari, Mirela-psiholog, Fenomenul suicidar]

Termenul de parasuicid a fost introdus în 1970 de către N. Kreitman și reprezintă orice lezare non-fatală sau înghițirea de substanțe în exces sau chiar medicamente

în exces. Este exclusă intoxicația cu alcool. Un individ recurge la parasuicid deoarece el deține mecanisme reduse de inhibiție a autoagresiunii, acționând astfel în sensul oricăror impulsuri suicidare care pot surveni. [Zivari, Mirela-psiholog, Fenomenul suicidar]

Parasuicidul sau suicidul cronic cuprinde următoarele situații:

-conduitele de risc, duse la extremă, asumare a riscului care obține valori defensive și securizante

-respingerea unor intervenții chirurgicale

-refuzul unui tratament medical

-continuarea consumului de droguri sau alcoolui în situațiile în care este vizibilă deprecierea psihică, fizică și profesională a individului.

Pulsiunea suicidară prezintă suicidul ca expresie a unei porniri irezistibile, resimțite de individ spre a-și pune capăt vieții. Exemplele de genul acesta suprimă capitolele referitoare la alegerea formelor și a mijloacelor de suicid. Pulsiunea suicidară irezistibilă îl determină pe individ să apeleze la primul mijloc ce îi iese în cale. Ca orice altă pulsiune, și pulsiunea suicidară este trecătoare astfel încât individul odată salvat este prins pe neașteptate în desfășurarea actului. [Zivari, Mirela-psiholog, Fenomenul suicida]

Conduita suicidară apare mai ales în psihopatologia franceză și constă în acțiunile de pregătire, a actului suicidar. În opinia lui George Ionescu, aceste situații apărute în literatură sunt rar întâlnite și în viață. Autorul român consideră că din marea varietate a mijloacelor de autoliză, alegerea la care apelează suicidarul este determinată de anumiți factori cum ar fi: eficacitatea, rapiditatea, ușurința executări, imitația, păstrarea aspectului fizic. Principalele mijloace autolitice sunt: traumatice (împușcare), asfixice (inhalare de gaze, strangulare) și toxice (înghițirea unor substanțe). [Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Editura Asklepios,1995]

Suicidul colectiv poartă amprenta altruismului dar și a sugestibilității, invocate în mod aberant. Cu excepția formelor “duale” sau “familiale”, suicidul colectiv a atins cote impresionante datorită unor influențe religioase sau socioculturale ( de exemplu epidemiile de suicid au fost bazate pe anumite păreri religioase și culturale, potrivit lor moartea este văzută ca o portiță de scăpare. Din perspectiva psihopatologiei clinice, suicidul colectiv este dezvoltat de un pacient cu psihoză depresivă sau schizofrenie paranoidă care manifestă porniri referitoare la autoliză și este analizat ca suicid activ. Persoanele cărora le-a fost indusă ideea de suicid, stabilesc în grup data și mijlocul suicidar, care cel mai frecvent este psihofarmacologic. Spre exemplu, în 1978, în Guyana, 927 membri ai unei comunități socioreligioase, cetățeni ai S.U.A. s-au sinucis ca urmare a acțiunilor mistico-persuasive exercitate de liderul lor, pastorul Jim Jones. [Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Editura Asklepios,1995]

Emil Durkheim afirmă faptul că această tulburare se datorează mediului social: ’’Suicidul reprezintă orice moarte care rezultă nemediat sau mediat dintr-un act pozitiv sau negativ, înfăptuit de însăși victima, de la început victima recunoscând că știe consecințele acțiunii sale’’.

Din punctul de vedere al manifestărilor comportamentale există două categorii de sinucigași: unii la care gestul autoagresiv prezintă o prabușire psihică bruscă, de tip depresiv, și care sunt foarte „discreți" înainte de gestul lor suicidar. A doua categorie este formată din persoane mai „zgomotoase" ca manifestare și la care actul intervine ca un raspuns brusc și brutal la anumite frustrări și este, uneori, expresia unor tulburări de personalitate, de tip borderline- tulburare intermediară, cuprinsă la limita dintre tulburările de tip nevrotic și bolile psihice propriu-zise. [Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Editura Asklepios,1995]

Au fost elaborate mai multe teorii privind studiul acțiunilor suicidare, ele pot fi împărțite în două categorii mari:

I.Teorii psihiatrice

II.Teorii sociologice

În timp ce teoriile psihiatrice consideră că, există ceva rău cu persoanele care se sinucid, teoriile sociologice consideră că nu există nimic rău cu aceste.

Pentru unii psihiatrii, o boală mintală ar fi principala cauză a sinuciderii. Pentru alții psihiatrii, instinctul morții, datorită mecanismelor de apărare a eului, conduc persoana spre suprimarea propriei sale vieți. Iar alții consideră depresia, anxietatea,lipsa de speranță, frustrația adâncă, experiența traumatizantă din copilărie ca fiind cauze ale suicidului. [Durkheim, Emile ,1993]

Teoriile sociologice, aduc în primul plan grupul de apartenență ca fiind cel responsabil de sinucidere.

Durkheim consideră că există două cauze în actul suicidar și anume:

a)integrarea socială

b)reglarea socială

Integrarea socială se referă la atașarea indivizilor în mod voluntar la grupul sau societatea de apartenență.

Reglarea socială presupune constrângerea, controlul sau restrângerea din partea grupul sau a societății, asupra persoanei în cauză.

Plecând de la conceptele teoriei clasice durkheimene, au fost elaborate noi teorii moderne, acestea sunt:

A.Teoria trifactorială: legată de numele lui Andrew Henry și James Short

B.Teoria integrării statutului: dezvoltată de Jack Gibbs și Walter Martin.

C. Teoria procesual suicidară:enunțată de Jerry Jacobs (după Mitrofan,1992)

D. Teoria mixtă: a lui Baechler, 1975, (după Marieta Grecu-Gabos,1997)

E.Teoria înțelesurilor suicidare: (după Mitrofan,1992)

F. Teoria psihologică

G. Teoria bio-ereditară: elaborată de Regis ,1923 (după Marieta Grecu-Gabos,1997)

F.Teoriile biologice

A.Teoria trifactorială este denumită așa pentru că suicidul este determinat de trei tipuri de factori: sociologici, psihologici, economici.

Suicidul este un act de agresiune îndreptat către sine și datorat unei anumite forme de frustrație în viață. Factorul sociologic cuprinde două subcomponente: sistemul relațional slab, adică absența implicării individului în realțiile cu alții și restrângerea externă slabă. În vederea factorului psihologic al suicidului, Henry și Short, afirmă că un superego puternic, rezultă din “internalizarea disciplinei și cerințelor aspre parentale” cauzează o înaltă “probabilitate psihologică” a suicidului. Raționamentul necesar este acela că dacă unii indivizi au fost determinați de părinții lor să-și dezvolte o conștiință puternică, ei vor fi orientați într-o mare măsură să se condamne pe ei înșiși decât pe alții pentru frustrațiile lor. Ei mai mult se autocondamnă, decât să condamne pe alții, probabil se vor sinucide în loc să ucidă pe alții.

În vederea factorul economic, autorii arată că ratele suicidului cresc în timpul crizelor economice și scad în timpul perioadelor de prosperitate. Așadar, perioada de criză și de creștere economică reprezintă principala cauză a ratelor înalte a sinuciderii.

B.Teoria integrării statutului: este reformularea teoriei durkheimiană. Din cele 4 tipuri de suicid, ei rețin numai suicidul egoist, deoarece explicațiile privind cauzele lui, sunt cele mai puțin neclare. Durkheim afirmă faptul că“suicidul egoist variază invers în raport cu gradul de integrare a grupurilor sociale din care individul formează o parte”.

C.Teoria procesual suicidară:se bazează asupra aspectului negativ al înțelesurilor suicidare în sensul că ele descurajează sinucigașii.

D. Teoria mixtă: a lui Baechler, 1975, (după Marieta Grecu-Gabos,1997) consideră comportamentul suicidar ca fiind o metodă unică dar și cea mai bună soluție de răspuns la problemele existențiale grave, deci un act sigur de rezolvare a unor probleme sociale.

E.Teoria înțelesurilor suicidare: (după Mitrofan,1992) atribuie anumite înțelesuri specifice actelor lor suicidare prospective.

F. Teoria psihologică: pune baza pe studiul sinucigașul împreună cu starea lui bio-psiho-socială, demonstrând că nu este suficientă doar prezentarea unor tulburărilor psihice pentru a explica toate efectele fenomenului suicidar.

G. Teoria bio-ereditară: elaborată de Regis ,1923 (după Marieta Grecu-Gabos,1997) este susținută de mulți psihanaliști, ea pornește de la următoarele observații referitoare la familiile cu antecedente suicidare, ea menționează faptul că incidența comportamentului autolitic este mult mai ridicată în comparație cu familiile fără asemenea accidente (exemplul lui Klaus Mann, fiul mai mare a lui Thomas Mann, care moștenise talentul literar al tatălui său, toată viața fiind fascinat de ideea suicidului ca urmare a decepției și sinuciderilor din familie). Sunt anumite cazuri în care suicidul apare aproximativ la aceeași vârstă, fenomen pe care Porot în anul 1969 la denumit heterosincronism.

F.Teoriile biologice consideră suicidul ca fiind un rezultat al patologiei bioconstituționale.

2.2. Tratamente împotriva tentativelor de sinucidere

În cazul, tratamentul tentativelor de sinucidere trebuie să ne bazăm pe construirea unei legături între victimă și societate, legătură care a fost distrusă cu mult timp timp înainte ca tentativa să fi avut loc.

Prevenția primară are ca obiective principale eliminarea bolii înainte ca aceasta să înceapă, prin consiliere , îmbunătățirea calității vieții, eliminarea stresului, verificarea armelor de foc și al substanțelor nocive pentru sănătate.

Prevenția secundară se ocupă cu diminuarea cazurilor de îmbolnăviri prin afecțiuni psihice, prin introducerea tratamentelor în patologia psihiatrică, prin acestea să se obțină micșorarea riscului dezlanțuit de evoluția bolii psihice.

Prevenția terțiară acționează în momentul în care victimei i se observă una sau mai multe tentative de sinucidere și ea adună toate metodele pe care să le utilizeze pentru a opri apariția comportamentului suicidar.

Profilaxia trebuie începută din momentul în care victima se confruntă cu anumite gânduri sau idei de a părăsi viața. Aceste idei sau gânduri apar ca o consecință logică a personalității individului în conflict cu factori externi referitori la o decizie. Personalitatea individului se formează într-o relație strânsă cu factorii de mediu psihofiziologici, care se produc, de la primele etape ale dezvoltării lui.

Pentru a putea împiedica construirea unei personalități necorespunzătoare, trebuie să se intervină la stadiu cel mai indicat și anume copilăria. Cea mai importantă componentă care stă la baza formări personalități copilului este educația pe care acesta o primește. În cadrul unei familie el va învăța să iubească și să fie iubit, vor fi stimulate și corectate posibilitățile sale de a reacționa emoțional, dar și cum să reacționeze într-un fel care să-l ajute la progres, la eșecuri, fără ca acestea să aibă o influență prea mare asupra personalității lui.

Educația sexuală reprezintă un alt aspect destul de important, în special la copilul preșcolar. Sexualitatea declanșează un factor de stres extrem de mare, care intră foarte adânc în personalitatea copilului. La fetițe, pe la vârsta de 12-14 ani se manifestă nevoia de elementul psihogen al sexualități, iar la băieți se manifestă doar la vârsta de 16-17 ani. În cadrul unor obiceiuri greșite ale părinților, mai ales din partea mamei, cum ar fi: joacă, baia cu copiii, dezbrăcarea în compania lor. Aceste comportamente defectuoase pot conduce sexualitatea copilului spre anumite căi anormale, sau pot sta la proveniența frustrărilor și a stresului care s-au introdus adânc, iar de cele mai multe ori definitiv în crearea personalității.

Educația sexuală la adolescență și maturitate este reprezentativă în a micșora sau a împiedica stările conflictuale care conduc la sinucidere. Dacă în copilărie s-a construit o personalitate sexuală echilibrată, prin intermediul educației, șansele ca frustrările să intervină mai târziu sunt mici. Și invers, dacă această personalitate sexuală s-a construit defectuos, educația sexuală ajută la reducerea anxietății și înclinărilor suicidare și contribuie la desființarea obstacolului psihic constituit prin reeducare.

Educația școlară reprezintă de asemenea un factor important, după educația familială. Profesorii împreună cu părinți, ajută la dezvoltarea corectă a personalității copilului. Dacă aceștia produc anxietate, ea poate ajunge factorul unei boli emoționale. Inducerea unor stări de teamă orientează mai târziu, la reacții diferite și anormale din partea copilului. Lupta împotriva stresului, diminuarea fricii la reacția de autoritate, dorul de casă, prin prevenția conflictelor pe care le determină, vor diminua semnificativ numărul sinuciderilor.

Supravegherea medicală familială poate contribui la rezolvarea conflictelor interioare ale persoanei respective. Medicul va remarca următoarele probleme cu care se confruntă persoana respectivă: frică, durere, starea de tensiune, gelozia, anxietatea, frustrare. Deținând cunoștințe medicale și psihologice, știind esența conflictelor, a poziției sociale, moștenirea membrilor familiei, el va deveni stâlpul de bază al educației și profilaxiei actelor sinucigașe. El va fi cel care va recurge la nevoia de psihiatru, pediatru sau alta specialitate.

Medicul școlar va trebui să descopere prin intermediul unor conversații individuale sau colective, în cabinetul școlar prin consultații pediatrice, prin discuții cu părinții și profesorii, tulburările nevrotice pe care copilul le are. Se vor remarca unele schimbări de atitudine și personalitate. Apariția unei stări de agitație care provoacă, frică, insomnie, comunicare din ce în ce mai slabă cu familia, dar și amenințări cu sinuciderea. Acestea constituie semnale de prevenție care ar trebui verificate sau transformate în momentul în care ele apar.

Tratamentul curativ se raportează la cazul cunoscut și depistat prin tentativa de sinucidere. Diagnosticarea cazului se poate executa de la primele intenții sinucigașe, nu este obligatorie realizarea lui după comiterea tentativei. Medicul psihiatru va evalua condiția victimei respective, doar după perioada spitalizării și va hotărâ care este soluția cea mai potrivită pentru aceea victimă. În cazul, în care, conflictul interior al victimei respective își are proveniența în cadrul familie cum ar fi abandonul sau dispariția unuia dintre părinți, atunci se necesită schimbarea locuinței.

Este necesară crearea unei legături puternice între medicul de medicină care l-a îngrijit pe pacient pe perioada internării și psihiatru. Planul terapeutic întocmit de către cei doi, trebuie să aibă în vedere respectarea unor criterii ale medicinei psihosomatice, cum ar fi criteriu de bază prin care bolnavul ar trebui vizitat. În Satatele Unite Ale Americii, s-au construit centre speciale care ajută victima tentativei de sinucidere să se întoarcă la starea ei normală, la început se observă conflictul interior, apoi îi prezintă anumite cazuri care s-au putut rezolva și prin intermediul altor metode decât cele alease de ei. Aceste centre speciale amenajate funcționează atât la nivel medical, educativ, spiritual, cât și la nivel sociologic și social.

O tentativă de sinucidere atunci când este patologică, trebuie privită ca o stare care se află pe marginea patologicului. În acest caz psihoterapia este metodă care oferă rezultatele potrivite. Așadar, tratamentul curativ este bazat doar pe cazul cunoscut după tentativa de sinucidere și se clasifică în tratament psihoterapic, analitic și ne analitic. [Delavrancea, 1992, p. 9].

Tratamentul psihoterapic se pune în practică în cazul în care este cunoscut conflictul individual și mediul care îi menține această stare de conflict. Educația familiei a deținut un rol important în acest caz mai ales în crearea personalității individului și apoi începe examinarea și tratarea comportamentului defectuos, până la recăpătarea stării normale. Dacă reușim să găsim toate motivele care au dus la tentativă, vom putea acționa în cazul în care își face apariția criza perturbatoare.

Metoda psihoterapiei încearcă să găsească soluții care să rezolve frustrările, dezamăgirile, depresia, frica, vinovăția, neîncrederea care apar din cauza supra confidenței prea marii. Cu ajutorul acestei metode pacientul ia la cunoștință motivele care au condus la săvârșirea tentativei, conflictul, obsesiilor și fobiilor. Psihoterapia ajută la controlarea instinctelor, chiar și spontan. Ajută oamenii să învețe să reacționeze în fața sentimentelor, se pot realiza ședințe în grup de psihoterapie, în care mai mulți oameni au parte de același probleme și găsesc soluțiile cele mai potrivite pentru rezolvarea lor. De asemenea, îi ajută să-și administreze motivările și conduita.

Auto-psihoterapia este ramură a psihoterapiei , ea este o metodă folosită frecvent: auto antrenamentul are ca obiectiv dobândirea unei fixări a tensiunii psihice cu ajutorul unui mecanism complex determinat, după elementul fundamental în care încordarea psihică atrage după sine încordarea musculară. După același raționament, putem remarca faptul că destinderea musculară atrage antrenarea psihică. În modul acesta se restrânge determinarea patologică. Mai există două ramuri ale acestui tratament ele sunt următoarele: psihopedia, care are ca scop educarea felului particular al bolnavului de-a gândi în raport cu necesitățile mediului, a doua metodă este ortopsihopedia, care are ca scop reeducarea și așezarea într-un anumit cadru a cazurilor de tentative de sinucidere. [Delavrancea, 1992, p. 112].

Tratamentul ne analitic se raportează la modul în care organismul bolnavului reacționează la unele ideei sinucigașe. O altă metodă folosită este ergoterapia prin care se corectează apariția unor simptome împotriva cărora trebuie să luptăm, cum este tratamentul medicamentos cu sedative sau tratamentul alcoolismului. În acest grup de tratamente este necesar analiza stări conflictuale a bolnavului. Dacă nu este folosită această terapie, poate apărea riscul de-ai induce victimei un adevărat stres de izolare care poate fi extrem de mare, de asemenea, această terapie este necesară pentru a-l introduce din nou în societate. Această metodă este deosebit de importantă atât pentru a prelua conexiunile sociale, dar și pentru a oferi un nivel mare de satisfacție a muncii. Unele procedee folosite de individ pentru a se încadra în mediul social sunt: terapia șoc, antidepresivele.

Evoluția persoanelor care rămân în urma persoanelor care au ales să se sinucidă este urmărită de asistența socială. Cei care rămân în urma celor care au ales să se sinucidă sunt membrii familiei sau grupul de prieteni ai lor. Psihiatrul și psihanalizul englez Bowling, afirmă faptul că sinucigașul lasă o durere profundă în urma sa: "pierderea persoanei iubite este una dintre cele mai dureroase experiențe umane", de asemenea și rușinoasă de nedezvăluit celorlalți, deoarece acele persoane care au rămas au fost atât de neputincioși în a-i acorda ajutor victimei. [Bowlby, 1991, p. 49]

Așadar, atitudinea persoanelor care rămân în urma persoanelor care s-au sinucis, poate fi extrem de drastică cu cât sinuciderea a fost mai pe neașteptate, violentă și traumatică. Poate exista riscul ca un suicid să fie urmat de un altul din rândul persoanelor care au rămas în urma celor care au ales să se sinucidă, sau pot apărea alte comportamente suicidare. [Cosman, 2008, p. 45].

Postvenția sau recuperarea se referă la tratamentele care diminuează traumele din viața căror un membru din familie s-a sinucis. Această terapie ajută persoanele care suferă după o persoană foarte apropiată (părinte, soț/soție, prieten) care a ales sinuciderea. Oameni au o nevoie foarte mare de a trece peste durerea provocată în cazul sinuciderii unei persoane iubite, deoarece aceasta aduce persoanelor care au rămas în urma celor care s-au sinucis sentimente foarte intense de vinovăție și frustrare.

Aceștia, de asemenea, trebuie să se confrunte cu durerea provocată de pierderea persoanei iubite, dar și cu orientările lor de autoînvinovățire în raport cu relațiile precedente cu sinucigașul. În astfel de cazuri este extrem de dificilă supraviețuirea, în rândul copiilor atunci când unul dintre părinți hotărăște să-și ia viața, acest gest poate marca pe copiii, el poate însemna abandonare, respingere și stigmatizare.

F.V. Wenz stabilește unsprezece principii care trebuie acceptate de terapeut față de cei care au avut un membru din familie decedat prin sinucidere:

– reținere în vorbe și fapte

-modalitatea de-a judeca o situație dificilă rapid și cu finețe

– confidențialitate

– prezența fizică în unele momente de tăcere

– modalitatea de-a lupta împotriva sentimentelor de vinovăție

– tendința de a trăi afectiv

– deprimarea

– apariția sentimentelor de autocompătimire

– sprijinirea pentru manifestarea exterioară a emoțiilor

– oferirea unui ajutor precis în unele probleme practice

– oferirea sprijinului spiritual

– sprijinirea în vederea acceptări traumei. (Wenz, apud Cosman, 2008, p. 46)

Dacă toate aceste metode duc la rezultatul dorit adică, să vindece cât de puțin sufletul supraviețuitorului, se propune introducerea lui într-un grup de sprijin și îndrumare care să le monitorizeze starea medicală dar și cea psihologică.

Consecință dedusă cu privire la profilaxia și tratamentului împotriva riscului suicidar se referă în primul rând la dizolvarea ideii sinucigașe și smulgerea cazului din complexul de factori care i-au păstrat în stare bună ajutându-l să-și creeze conexiuni sociale. Ei au ca scop substituirea și corijarea combinațiile genetice ereditare, mediul social și fizic înconjurător. [Delavrancea, 1992, p. 72].

2.3 Comportamentul suicidar

În cartea ’’Mituri despre sinucidere’’ autorul Thomas Joiner afirmă faptul că este destul de greu de identificat comportamentul suicidar fatal în acțiune. El este de părere că acest lucru urmărește parțial faptul că unii oamenii care sunt pe punctul de-a se sinucide nu doresc să fie identificați. Acești oamenii se simt detașați de ceilalții oameni, ei nu doresc ca moartea lor să fie considerată mult mai dificilă decât este pentru cei dragi. Unii dintre acești oameni au luat parte la anumite comportamente suicidare fatale, iar exemplele sunt menționate în prima secțiune a cărții. Aceste comportamente sunt deduse datorită locului decesului sau mai pot fi deduse cu ajutorul biletelor de adio pe care le lasă persoana respectivă.[p.118-119]

Locul în care peroana se sinucide indică faptul că motivul nu a fost sinuciderea, așadar sinuciderea considerată principlala cauză a morții, ea putând fi confundată cu crima care implică anumite focuri de armă. De exemplu, anumite expuneri pe marginea acestui subiect sunt menționate în ’’ Jurnalul american de medicină legală și patologie. O lucrare din 2004 cercetează trei scene ale morții în care au fost utilizate revolvere Smith și Wesson de calibru 0,38 sau 0,357, în toate scenele acestea, cartușele armelor erau deschise. La una dintre acestea muniția a căzut datorită fapului că aceia nu a fost folosită. Din acest exemplu putem deduce următoarea concluzie: găsirea unei arme având cilindrul deschis cu muniția nefolosită nu poate fi vorba de o crimă, dar poate fi vorba despre o schimbare pe care o făcuse cineva la locul crimei. [p.118-119]

Anumite relatări ale unor autori evidențiază faptul că o persoana poate să atingă cu degetul mare pe închizătoarea cilindrului și poate să cauzează pornirea acestuia. Realizarea unei combinații dintre gravitație și mișcarea bruscă făcută de un deget care poate deschide cilindrul și care poate să-i dea drumul cartușului dar și gloanțelor nefolosite să iasă din armă. [p.118-119]

Un raport care a apărut în 2001 în același jurnal, menționează peste 1700 de cazuri de sinucidere prin împușcare. În șaizeci și opt de cazuri, orificiul pe care intră glonțul se află la ceafă, astfel de cazuri sunt considerate drept crimă. În peste 30 de cazuri, arma a fost acționată de la o distanță mai mult de jumătate de metru, astfel de cazuri înseamnă tot crimă.

Așadar, numărul cel mai mare de decese produse accidental de pistoale identifică anumite răni la tâmpla dreaptă, acest fapt le poate cauza unor concluzii greșite datorită faptului că unii aleg partea dreaptă în detrimentul părții stângi a capului. Ei aleg partea dreaptă a capului deoarece acolo este situat sediul emoților negative. Împușcarea în partea dreaptă a capului poate fi considerată o cale de a opri emoțile negative sau majoritatea persoanelor sunt considerate ca fiind dreptaci.[ p.119-120]

Pe lista indicilor de crimă se adaugă și un raport care apare în anul 1999,care nu este atât de clar precum lumina zilei. În acel raport este relatat felul în care oamenii mor datorită unor plăgi împușcate, înfăptuite chiar de ei, iar arma cu care se împușcau le rămâne în mână în aproximativ 25% din cazuri. Iar în alte cazuri, arma rămâne pe sau în apropierea persoanei decedată, dar numai în aproximativ 7% din situații arma cade din mâna persoanei respective și sare la o anumită distanță câțiva metri. Aceea distanță dintre decedat și armă nu poate fi considerat un indiciu pentru crimă. [ p.120]

În general, plăgile craniene sunt considerate principalele indicii de crimă, deoarece el presupune o singură împușcătură, care o face pe persoană să devină incapabilă să tragă din nou. Într-un număr al Jurnalului american de medicină legală și patologie din 1998 sunt menționate trei cazuri în care decedații se împușcaseră în cap, dar rana nu le provocase neputința de a trage un al doilea foc, care îi ucise. Două dintre cele trei situații, au fost considerate la început crime, cu toate că s-a stabilit că ar fi vorba de sinucidere în toate cele trei situații. [p.120]

Așadar, este destul de greu pentru a diferenția sinuciderile cu arme de foc față de crimele propriu-zise, de aceea gradul de dificultate crește, atunci când trebuie facută și o diferență între sinucidere și accidente, mai ales atunci când sunt implicate arme de foc. Anumiții oameni mai pot descărca armele și accidental, acestea producând consecințe fatale. Astfel,investigând detaliile scenei respective pot ajungea la asocierea ei cu un accident, nu o sinucidere, de exemplu cum ar fi următoarele detalii: lipsa unui bilet de adio, locul rănii, distanța de la care a fost persoana respectivă împușcată și așezarea armei după moarte. Aceste detalii nu reușesc să diferențieze destul de clar sinuciderea de alte cauze ale morții. [p.120-121]

Există anumite cazuri în care oamenii au murit datorită unor împușcături autoprovocate în timp ce conduceau o mașină. La început, ele sunt considerate drept accidente în care a fost implicat o sigură mașină, ocupată doar de un singur om, creând impresia că poate fi în intenția celor decedați. Iar această impresie poate rămâne atâta timp cât ancheta este una rapidă, chiar dacă rănile îndreptate asupra vehicului avariat este destul extins. Acest lucru nu se știe sigur, ar putea fi cel puțin posibil ca o sinucidere de acest fel să fie etichetată greșit drept accident. Dar, pot exista accidente auto în care nu sunt incluse arme de foc dar totuși ele sunt considerate mai complexe. În accidentele în care apare doar o singură mașină nu este greu deloc pentru a stabili cauza morții, care ar putea fi: o leziune a organelor interne, sau o leziune cerebrală, dar este greu de aflat dacă a fost un impact accidental sau un act intenționat. [p.120-121]

În manualele de patologie este menționat faptul că anumiți oamenii încearcă sa frâneze înainte de impact, asta datorită faptului că se observă urme de derapaj pe care le-au lăsat un vehicul și se mai pot observa de asemenea urmă de frână care s-a imprimat pe talpa unui pantof, ei nu doreau să se sinucidă. De exemplu,un individ, care intră cu o viteză foarte mare într-un dig se poate răzgăndi în ultima secundă, dar este prea târziu. [p.120-121]

Faptul că unele persoane se răzgândesc doar după ce au ajuns la jumătatea actului, acest lucru este incontestabil, așa cum se întâmplă și în cazurile celor care au sărit de pe podul Golden Gate și cu toate acestea, ei au supraviețuit. Câțiva dintre acești oamenii își aduc aminte de sentimentele pe care le-au avut în momentul în care se aflau în aer. În situația unor accidente de mașină, care presupune doar un singur vehicul și oamenii accelerează spre un obstacol, această situație este neclară. Așadar, accelerarea mai poate fi considerată un act intenționat de a-ți lua viață, dar aceii oamenii fiind cuprinși de un sentiment de panică, apasă pe accelerație, în loc sa apese pe frână. [p.122]

În anul 1971, în cartea Zeul sălbatic, Alvarez relatează sinuciderea Sylviei Plath, deoarece el o cunoaște destul de bine. El spune că ea mai încercase de cel puțin două ori să se sinucidă, înainte de-a a muri. Acele tentative pe care le puse în aplicare, chiar dacă eșuase, Alvarez este de părere că aceste tentative avuseră o intenție mult mai puternică față de tentativa finală, apelând la intoxicarea cu gaz natural. El mai este de părere că tentativa finală a fost un strigăt de ajutor având în vedere detaliile scenei morții acesteia. De exemplu, ea a lăsat un bilet în care a scris că are nevoie de un doctor. [p.122]

Iar în noapte de dinaintea morții sale, Plath purtase o conversație destul de lungă cu vecinul de la parter, o parte din ea dorea ca el să fie treaz pe la o anumită oră dimineața următoare, datorită acestei discuți putem observa faptul că Plath voia să se asigure că vecinul ei o să fie treaz pentru a-i permite dădacăi să intre la timp, astfel încât Plath să poată fi salvată. Datorită celor două tentative de a se sinucide, dovezile sugerează faptul că ea era foarte deprimată deoarece se apropia sfârșitul vieții ei. Alvarez a observat modul în care arăta înainte de-a muri, aspectul pe care el îl considera neobișnuit. Alvarez este de părere că ea verifica programul vecinului său pentru a se asigura că nu o să-i întrerupă planul de a-se sinucide. Așadar, Alvarez utilizează anumite elemente ale scenii morții pentru a nu considera sinuciderea drept accident, sau pentru a nu confunda un suicid intenționat cu unul în care persoana dorește să supraviețuiască, trimițând anumite semne. [p.122-123]

Karl Menninger, în cartea sa ,,Man Against Himself’’ (Omul împotriva sieși) apărută în 1938, detaliază o relatare apărută într-un ziar despre un bărbat care s-a împușcat, și pe care l-a descoperit un vecin care a auzit împușcătura. Bărbatul acela a încercat să-i spună vecinului său că dormea atunci când s-a împușcat și apoi a murit.Menninger relatează această întâmplare ca și cum ar fi adevărată, dar este posibil ca tentativa de suicid să fi fost una intenționată, iar vorbele pe care le-a spus bărbatul acela la vecinul său despre dormit și visat, ar putea fi considerate o parte a delirului produs de îmușcătură sau anumite ezitări pentru a reuși să-și ascundă motivele, dar ele mai pot fi inventate sau vecinul a înțeles greșit. [p. 123]

Un alt incident petrecut în orașul natal al autorului Thomas Joiner,în Tallahassee, din Florida, evidențiază oficial și public înțelegerea greșită a comportamentului suicidar, precum și faptul că aceste caracteristici ale sceneii morții semnalează sau nu semnalează sinuciderea. Într-o noapte de vineri, în martie 2007,la ora 21:44, un bărbat stătea în poziție fetală pe șinele de calea ferată apoi a fost lovit de un tren. După accidentul pe care l-a suferit bărbatul respectiv, a fost dus la spital, fiind într-o stare gravă, având răni la cap și fracturi la picioare. Agentul de poliție aflându-se la acel incident a declarat : ,,Am avut mai mulți oamenii loviți de tren pe șine. Trebuie să facem public următorul mesaj. Nu vă culcați pe șine.’’ [p. 123]

Thomas Joiner, este de părere că probabilitatea ca un individ să aleagă să doarmă pe șinele de cale ferată sau ca un individ să ajungă să stea acolo din cauza băuturii chiar în clipa în care vine un tren fiind pus într-o situație contrară acesteia adică în raport cu probabilitatea ca un individ să se fi pus pe șine tocmai în încercarea de-a se sinucide. [p. 124]

Aceste exemple relatate de Thomas Joiner, dovedesc natura eronată a ideii că anumite caracteristici ale scenei morții semnalează sinuciderea sau semnalează orice mod de-a muri. Dar el este de părere că pe lângă acestea menționate anterior, mai semnalează încă două lucruri. Primul lucru ar fi nevoia unui examinator medical competent care să aibă experiență pentru a oferi o lămurire cu privire la scena morții. Al doilea lucru este cu privire la îndoielile pe care o persoană le are în legătură cu modul în care a murit o persoană dragă, nu face decât să amâne momentul în care accepți situația, deoarece multi oamenii se îndoiesc de faptul că persoanele dragi lor au apelat la sinucidere, chiar și atunci când au realizat acest lucru, iar nenorocirea poate fi pusă în raport cu neînțelegerile cu privire la locul morții prin sinucidere. [ p. 124]

2.4 Comportamentul suicidar și contagiunea

În cartea sa ,,Mituri despre sinucidere’’, Thomas Joiner afirmă faptul că sinucideriile se adună împreună formând o problemă foarte importantă pentru sănătatea publică, el este de părere că nu trebuie considerată sinuciderea contagioasă. Există, așadar învățarea prin imitație, deoarece ea a apărut în regnul animal. [p.136]

Autorul F.A.Hayek relatează în cartea sa ,,The Fatal Conceit’’ (Aroganța fatală) faptul că învățarea prin imitare este una dintre cele mai importante beneficii pe care fiecare persoană le primește pe parcursul dezvoltării sale instinctuale, fiind de asemenea abilitatea cea mai importantă cu care este înzestrată genetic ființa umană. Chiar dacă există un mecanism de învățare, nu înseamnă ca acesta se manifestă în orice fel de context. De exemplu, în anul 2005, o fetiță în vârstă de numai 8 ani s-a sinucis în Marea Britanie. Ea a făcut un lanț de haine pe care l-a legat de perdeau din dormitorul ei și s-a spânzurat, dar a găsit-o mama ei, fiind foarte ingrozită de scena văzută a reușit să sune după salvare. Medicii au reușit în cele din urmă să o resusciteze pe aceea fetiță, dar acest lucru nu a salvat-o în totalitate, după câteva zile fetița a murit. [p.136]

Această tragedie a fost detaliată în ziarul Sun având ca titlu ,,Sinucidere la indigo inspirată de un film’’ fetița fiind inspirată de filmul ,,Girl, Interrupted’’( Tinerețe furată), acest film conține o scenă în care o pacientă de la psihiatrie se spânzură, în camera fetiței a fost găsit DVD-ul cu filmul acesta. Auzind toate acestea medicul legist legal a declarat faptul că: ,,O fată de opt ani nu putea avea intenția de a-și lua viața’’, a mai adăugat: ,,Se poate să fi imitat’’, în cele din urmă medicul le-a oferit părinților următorul sfat, să fie foarte atenți ce fel de filme urmăresc copii lor, deoarece copiii au tendința sa imite comportamentele din filme. [p.136-137]

Filmul respectiv a apărut în anul 1999, pe când fetița avea 2 ani, dar ea a murit în anul 2005, pe când avea 8 ani. De exemplu, nu există dovezi care să demonstreze faptul că filmul i-a creat o impresie deosebită fetiței, dar nu există nici anumite date care să arate faptul că fetița ar fi discutat despre film cu familia sau cu prietenii. Ea nu a lăsat nici o dovadă, nici măcar un bilet care să indice faptul că ar fi fost interesată de film sau de scena spânzurării în mod deosebit. Cu toate acestea, medicul legist și mulți alții sunt de părere că moartea a fost cauzată datorită scenei din film. [p.136-137]

Un alt exemplu de ,,copie la indigo’’ este moartea fotomodelului Ruslana Korshunova, care s-a aruncat de la fereastra apartamentului ei din Manhattan, la sfârșitul lunii iunie, în anul 2008, ea fiind inspirată de filmul ,,Ghost’’( Fantoma mea iubită), care a apărut în 1990. Personajul principal al filmului moare și se întoarce pentru a comunica cu soția într-un mod extrem de romantic. Este destul de evident faptul că fotomodelul Ruslana Korshunova l-a urmărit cu câteva ore dinainte de-a se sinucide. Deși acest lucru este foarte clar, fotomodelul Ruslana Korshunova a vizionat acel film înainte de-a muri, dar în cazul fetiței acest lucru, că ea ar fi vizionat filmul este neclar. Așadar, nici una dintre aceste sinuciderii nu se manifestă datorită influenței unui film. [p.137-138]

Afirmația conforom căreia un film, o carte sau un cântec ar putea face o persoană să recurgă la un asemenea act sau altul este foarte frecvent întâlnită. [p.137-138]

Un alt exemplu de ,, copire la indigo’’ este bazat pe o carte și anume pe romanul lui J.D. Salinger, ,,De veghe în lanul de secară’’, Mark David Chapman înainte de a-l ucide pe John Lennon, care era obsedat de acel roman și avea un exemplar la el atunci când au avut loc împușcăturile, dar în această situație nimeni nu a putut să dea vina pe romanul respectiv. Această carte avea foarte puțin de-a face cu ideea de-a împușca o persoană celebră, de asemenea autorul romanului nu a sfătuit dar nici nu a încurajat cititorii să recurgă la un asemenea act. În mintea lui Chapman romanul avea o legătură destul de importantă, în sensul că el accepta dezgustul personajului principal al romanului față de ,,prefecătorie’’ iar Chapman este de părere că Lennon era ,,prefăcut’’deoarece el scrisese în carte faptul că: ,,ne imaginăm că nu există proprietăți’’, dar aveau destule case, acesta a fost principalul motiv al crimei. Însă nimeni nu dă vina pe autorul romanului pentru moartea lui Lennon, ei dau vina pe Chapman și pe tulburarea lui psihică. [p.13]

Singurul caz de ,,copie la indigo’’ care poate fi ridicat la înălțimea standardelor de dovadă nu este vorba despre o sinucidere, ci despre un atentat comis de Timothy McVeigh. El a aruncat în aer o clădire federală Murray din Oklahoma City, acest atentat a avut loc în anul 1995, având ca urmare moartea a 168 de persoane. Datorită acestei crime, el a fost foarte tare stigmatizat și a fost executat în anul 2001. Foarte mulți își amintesc de acest atentat a lui, dar foarte puțini își amintesc de faptul că el interpreta o scena din cartea care l-a influențat ca să producă acel atentat. Cartea care l-a influențat era The Turner Diaries ( Jurnalele Turner). Această carte a fost publicată în anul 1978, sub pseudonimul Andrew Macdonald de un adept pe nume William Luther Pierce. Carte relatează bombardarea unei clădiri federale, descrierea pe care o face se aseamănă cu întâmplările petrecute în Oklahoma City. [ p.138]

Spre deosebire de ,,De veghe în lanul de secară’’ în situația lui Mark David Chapman, Jurnalele Turner încurajează oamenii să se ducă să comită astfel de lucruri, McVeigh a afirmat faptul că l-a influențat cartea respectivă, deoarece cartea se afla în posesia lui atunci când a fost arestat chiar în ziua atentatului, era de fapt singura carte care se afla la el în momentul respectiv. [p.138-139]

Fetița de numai 8 ani, menționată mai sus avea destul de multe filme în camera ei, dar și numeroase cărții. Ea nu a vorbit cu nimeni despre influența pe care a avut-o filmul respectiv asupra ei și totuși acel film se află la baza sinuciderii ei. Dar McVeigh avea aceea carte la momentul arestării sale, discutase cu mulții despre influența profundă pe care i-o provocase cartea respectivă, iar cartea nu a fost considerată principala cauză a atentatului. [p.139]

Cu câteva zile înainte de-a se sinucide fetița de numai 8 ani scrisese ,,ajutați-mă, ajutați-mă’’, în cadrul unui proiect de jurnal de sănătate pe care toți copii din clasa ei îl țineau pentru școală, acel jurnal nu a fost găsit decât după moartea ei. Fetița de numai 8 ani s-a spânzurat lucru care este foarte rar întâlnit în rândul sinuciderilor la copii, dar mai ales la fete. [p.139-140]

Cazul lui McVeigh arată faptul că e un fel de ,,copie la indigo’’ poate apărea și chiar apare. Niciunul dintre celelalte cazuri discutate mai sus nu au acest specific, cum ar fi cazul fetiței de numai 8 ani, cazul lui Mark David Chapman, în niciunul dintre aceste cazuri nu există un stimul nociv care se implică într-un mod persuasiv. În cazul lui Mark David Chapman și al cărți ,,De veghe în lanul de secară’’, nu există nimic despre modul în care să faci un asemenea lucru, iar în cazul fetiței doveziile sunt insuficiente în ceea ce privește contactul pe care l-a avut cu filmul respectiv. [p.141-142]

Capitolul 3

3.Asistența socială în comunitate

3.1. Probleme tradiționale și noi

Societatea românească trece de la o stare la alta , iar din acest motiv nu poate garanta serviciile sociale și ocrotirea individului care se află în interiorul grupurilor marginalizate, dar că orice țară civilizată încearcă să garanteze individului nevoile personale și sociale de care acesta are nevoie pentru a trăi.

Zonele de interes ale asistenței sociale în România sunt ilustrate de indivizii cu nevoi speciale și nu numai, dar pentru asta este indispensabil să stabilim grupurile de persoane care necesită asistență socială la problemele cu care societatea se confruntă. Așadar, există problematica bătrânilor, a copiilor orfani sau abandonați, persoanele cu dizabilități fizice și familiile sărace, care duc lipsă de mijloace pentru a trăi, anumiți oameni cu probleme speciale cum ar fi boli incurabile sau psihice dar și cei fără familie. Deci, acestea sunt considerate problemele tradiționale ale asistenței sociale pe care le găsim în fiecare societate, ea se confruntă cu aceste probleme, indiferent de nivelul de dezvoltare sau de epocă la care ne raportăm.

Probleme noi care au apărut în ultimii ani în societatea românească:

• drogurile,alcoolul, sau alte manifestări ale fenomenului de dependență

• boli incurabile cum ar fi SIDA, sau alte maladii

• copiii străzii, copiii din orfelinate sau cămine, copiii abuzați fizic, psihic, sexual

• familii care nu sunt organizate, lipsite de mijloace de a trăi, ale căror membrii sunt dependenți de droguri sau alcool, familii fără adăpost.

• cămine sau orfelinate ruinate, închisori, spitale lipsite de condiții materiale și resurse umane.

3.2. Intervenții comunitare privind sinuciderea

Concomitent cu intervențiile la stadiul individual, există în multe țări servicii de sănătate mentală comunitare pentru persoanele care au simptome de comportamente suicidare. Aceste centre sunt create ca centre de criză unde se oferă un sprijin imediat, dar se poate oferi și prin telefon. (Săucan , 2005, p:55)

De asemenea, există și consiliere psihosocială directă dar și acțiuni sociale. Unele cercetări au arătat faptul că, la nivel global, aceste centre de prevenire a sinuciderii nu și-au experimentat eficacitatea în ceea ce privește rata sinuciderii, sesizându-se faptul că proporția sinuciderilor la clienții acestor centre este superioară celei de la nivelul populației generale. [Săucan , 2005, p:55]

Datorită acestui fapt putem deduce că aceste centre de prevenire atrag în mare măsură populația cu risc ridicat de sinucidere. De asemenea, observăm faptul că există anumite programe de formare a personalului din școli, a membrilor comunității dar și a personalului medical în vederea pregătirii lor pentru a putea marca prin repere persoanele cu risc suicidar și a le îndruma spre serviciile de sănătate mentală competente. Aceste programe au la bază o legătura solidă cu serviciile de sănătate mentală locale. [Săucan , 2005, p:55]

De aceea trebuie să se țină cont de faptul că, indiferent cât de bine sunt pregătiți și informați profesorii, părinții și alți participanți la programele din școli, aceștia nu trebuie să substituie personalul specializat în sănătate mentală. Deci, aceste instituții specializate nu pot face față singure nevoilor. [Săucan , 2005, p:55]

3.3. Abordări la nivelul societății privind sinuciderea

Acest tip de abordare face referire la politicile care reduc accesul la mijloacele de sinucidere: droguri, barbiturice, arme de foc. În Australia, Canada și Statele Unite ale Americii, s-a observat o scădere a folosirii armelor de foc în sinucidere o dată cu diminuarea dreptului de a deține o astfel de armă. La unii specialiști le este frică de faptul că, răspândirea extremă, în menționarea cazurilor de sinucidere poate constitui o cultură a sinuciderii, în cadrul căreia acest tip de comportament este socotit normal și acceptabil pentru abandonarea unei lumi dificile. Se impune din ce în ce mai multă responsabilitate din partea media în cazul, în care dezbate cazurile de sinucidere, așadar orice măsură luată în această direcție ar fi bine primită. Anumite organizații și guverne, au recomandat câteva linii directoare în ceea ce privește dezbaterea comportamentelor suicidare: Befriender International în Anglia, Centrele pentru controlul și prevenirea bolii în S.U.A., O.M.S., guvernele australian și neozeelandez. [Săucan , 2005, p:56]

În 1999, O.M.S. a lansat pentru prima dată o inițiativă mondială pentru prevenirea sinuciderii, care cuprinde următoarele obiective: ajungerea la o scădere durabilă a frecvenței comportamentelor suicidare, punându-se accentul pe politicile din țările în curs de eliminarea la un anumit nivel precoce, a factorilor care pot conduce tineretul la sinucidere; sensibilizarea publicului și garantarea unui sprijin psihosocial persoanelor care suferă de ideație suicidară sau au avut tentative de sinucidere, părinților și prietenilor persoanelor care s-au sinucis. [Săucan , 2005, p:55-56]

Principala strategie pentru aplicarea acestei inițiative cuprinde două componente care vizează strategia O.M.S. în ceea ce privește sănătate primară:

-organizarea de activități multisectoriale naționale, regionale și mondiale în vederea informării suplimentare privind comportamentele suicidare și prevenirea lor eficientă;

-întărirea capacităților unei țări de a delimita și evalua politici dar și planuri naționale pentru prevenirea sinuciderilor, care să cuprindă tratamentul și sprijinirea populației cu risc crescut (depresivii, persoanele vârstnice, tinerii)

– restrângerea accesului la mijloacele folosite în sinucidere (substanțele toxice),

-sprijinirea și întărirea rețelelor de persoane care au supraviețuit unei tentative de sinucidere

-formarea specialiștilor din sectorul de sănătate primară și alte sectoare înrudite. [Săucan , 2005, p:56]

3.4. Zone de intervenție ale asistenței sociale

Îndeplinirea nevoilor individuale și garantarea respectării în întregime a intereselor, cum ar fi ale demnității și drepturilor individului. Așadar, ar trebui să existe o lege esențială care să ofere o pace deplină a societății în care trăim. Toate acestea ar trebui respectate în orice situație, chiar și atunci când un anumit individ se simte vinovat față de ceilalți și în acel moment poate chiar mai mult. [Miftode, 1994: p.5] Asistența socială ar trebui să desfășoare activități pentru trei niveluri:

· La nivel individual

· La nivelul comunității sau al grupului

· La nivelul societății globale sau al mediului social

La primul nivel cel individual, dreptul omului se realizează încă de la nașterea sa, apoi se continuă cu dreptul întemeierii familie, iar în acestă direcție asistența socială ar trebui să protejeze prin instituția adoptării acestui drept fundamental. Asistența socială ar trebui să le garanteze copiilor neîmplicarea lor cu instituțiile publice, pentru a evita ca aceștia să ajungă victime ale sistemului care le-ar puea distruge inocența în fața ofensivei sociale. [Miftode, 1994: p:51].

În această situație, asistența socială are îndatoria de a asigura individului o dezvoltare psihică, fizică, morală și intelectuală normală și de a interveni doar atunci când familia, comunitatea sau una dintre instituțiile specializate nu respectă acest drept. În cazul în care individul se află într-o instituție specială, trebuie să i se ofere dreptul la educație și cultură. El trebuie să fie respectat conform standardelor internaționale, aceste standarde trebuie să vină din partea unor persoane calificate în această direcție . [Miftode, 1994 :p:51]

La nivel comunitar, asistența socială face referire la dreptul comunității de a duce o viață normală, lipsită de violență sau de anumite situații problemă cum ar fi copiii abandonați, delincvența juvenilă, cerșetorii sau numeroase trupe de cartier. Asistența socială poate avea un rol important în comunitate cum ar fi dreptul la sănătatea publică, distrugerea focarelor de infecție sanitară sau moral-comportamentală și asigurarea unui trai cât mai sănătos posibil pentru toți membrii comunității. Dreptul comunității la asistența judiciară și la o funcționalitate normativă în totalitate atât cu tradițiile locului dar și cu standardele de asistență socială iar în ultimul rând, dreptul fiecărei comunități cu populația lor semnificativă la asistența socială.[Miftode, 1994, p. 51].

Asistența socială la nivelul societăți, vizează asigurarea condițiilor materiale, a cadrului legislativ și instituțional, de formare a resurselor umane (asistenți sociali profesioniști), pentru întemeierea și funcționarea normală a sistemului de asistență socială folositor întregii populații.[Bulgaru, Maria,2003]

Din această perspectivă au prioritate următoarele probleme:

-identificarea rolului și a statutului asistentului social pornind de la “Nomenclatorul de profesii și ocupații” al țării și finalizând cu “Statele de funcțiuni” ale primăriilor, anumitor instituții cum ar fi: școli, spitale sau penitenciare, întreprinderi și servicii sociale.

– adoptarea unui “sistem legislativ” modern, bazat pe valorile naționale și exigențele stabilite de practica asistenței sociale internaționale.

– constituirea unei rețele proprii de servicii, unități sau agenții de asistență socială, finanțate de la bugetul de stat.

-susținerea inițiativelor particulare cum ar fi: asociații, echipe voluntare de intervenție, cercetare și ajutor în domeniile asistenței sociale.

– cooperarea interinstituțională și interindividuală atât pe plan intern, dar și pe plan internațional cu scopul modernizării și perfecționării asistenței sociale.

La sfârșitului secolului 19, societatea umană are intenția de-a salva victimele de la înec, și să le aducă la viață. Apoi a încercat să-i scoată din apa pe sinucigași. În peste 350 de cazuri din 500 de încercări, au reușit să-i aducă la viață.

În condițiile în care studii ale OMS-ului afirmă faptul că în jur de 10,4% dintre oameni suferă de depresie și doar aproximativ 36% sunt considerați a fiind sănătoși din punct de vedere psihic, iată cum se prezintă anumite statistici legate de sinucidere:

-786000 de oameni se sinucid anual, mai mult de jumătate în China, chiar dacă populația nu depășește un sfert din populația planetei iar China este singura țară în care numărul femeilor care se sinucid îl depășește pe cel al bărbaților.

-40 de secunde este intervalul mediu statistic la care un om se sinucide în lume.

-35/100 000 bărbați și 19/100 000 este raportul maxim de suicid în Europa, înregistrat în Danemarca.

-1 din 4 morți în rândul femeilor chineze între 15 și 44 ani reprezintă principala cauza a unei sinucideri.

Sinuciderea, pe plan mondial, reprezintă principala cauză de moarte în rândul populației cu vârste între 15 și 20 ani.

Fermierii din Marea Britanie și personalul medical constituie cea mai mare rată vizând acest subiect. Așadar, printre cauzele importante se află stresul post-traumatic dar și stresul cauzat de birocrație. Așadar, în rândul șomerilor rata sinuciderii este mult mai mare decât în restul populației.

Pe plan mondial, suicidul constituie a zecea cauză a mortalității. În general, rata sinuciderilor în Europa este mai mare în țările nordice, au afirmat autorii acestui articol, Keith Howton de la Universitatea Oxford (Marea Britaniei) și Kees van Heeringen de la Spitalul Universitar din Gând (Belgia). În anumite țări dezvoltate, numărul femeilor care recurg la sinucidere este mic, iar numărul bărbaților care recurg la sinucidere este mult mai ridicat, această discrepanță care apare are tendința să se mărească în viitor. Unul dintre grupurile cele mai cuprinse de acest fenomen sunt persoanele în vârstă, dar în ultimii 50 de ani, procentul tentativelor de sinucidere a crescut la tineri.

Rata sinuciderilor ajunge la un nivel maxim în perioada primăverii, mai ales în rândul bărbaților,iar persoanele născute primăvara sau la începutul verii, mai ales dacă sunt femei, reprezinta un risc crescut de sinucidere. Populațiile indigene, dar și aborigenii din Australia, constituie o rată a sinuciderilor mai mare , datorită faptului că au fost marginalizați social dar și datorită nivelului crescut al alcoolismului. În Anglia Armată Salvării a a creat un departament anti suicid în anul 1906, iar Liga Națională de Salvare a Vieții s-a ivit în New York în același an. Aceste organizații au avut la bază ideea de problemă socială și spirituală, decât cea medicală.

Următoarele tipuri de intervenție sunt utile pentru prevenția sinuciderii:

– îngrijirea pacienților cu afecțiuni psihiatrice care au un risc crescut

– verificarea persoanelor din comunitate care dețin arme

– diminuarea monoxidului de carbon din gazele utilizate în gospodărie dar și din cele degajate de automobile

– verificarea substanțelor chimice periculoase

– diminuarea publicității realizate în cadrul cazurilor de sinucidere cu ajutorul presei. [Mims, 2006, p. 13].

Ar trebui să se întreprindă o acțiune chiar și la nivelul grupurilor de populație cu risc maxim și de a verifica prin impunerea unor restricții privind posibilitatea de a ajunge la metodele de înfăptuire a autovătămării. În această direcție, în anul 1999 Organizația Mondială a Sănătății a facut cunoscut pentru prima dată o inițiativă globală pentru evitarea sinuciderilor și are următoarele scopurii:

– susținerea măsurilor de reducere a ratei sinuciderilor în țările în timp de dezvoltare sau în tranziție;

– recunoașterea și diminuarea factorilor care conduc la sinucidere în rândul tinerilor;

– sensibilizarea percepției umane în evitarea pericolului și observarea unei rate mărite privind sinuciderile în lume [Doina,Cosman, 2006, p. 98].

Din anul 2002, acestor servicii li s-au adăugat și IASP (Internațional Association for Suicide Prevention and Crisis Intervention) care înființează la fiecare 10 septembrie " Ziua Mondială de Prevenție a Suicidului". În prima perioadă a secolului XX începe istoria centrelor de împiedicare a sinuciderii, iar în aceea perioadă apare în New York o linie telefonică pentru persoanele care au intenții sinucigașe această linie este denumită " The Național Save as Life League".[Doina, Cosman, 2006: p.89].

În Anglia, în anul 1953, Erwin Stengel și cu Chad Varah au creat asociația numită "The Samaritan's ". Procedeul utilizat de ei se bazează pe prevenția primară și pe interveția de criză, iar modul de dezbatere terapeutică era adresarea cuiva în mod direct pe stradă, în locuri publice sau cea de tip amicală. Această asociație activează și în zilele noastre, echipele sunt formate din voluntari care lucrează în colaborare cu psihiatri, psihologi și asistenți sociali. [Doina,Cosman, 2006: p.89].

În SUA, la Los Angeles primul centru de prevenție a suicidului a fost lanast în anul 1958, iar în anul 1960, s-a întemeiat IASP-ul, avându-i ca fonadtori pe Shneidman și Farberow. În Franța, se află în funcțiune S.O.S. Amitie-France, post telephonic menit atât prevenției primare sau intervenției în criză cât și prevenției secundare. De asemenea , în Franța, în anul 1968 s-a întemeiat un organism perfecționat în cercetările de suicidologie: Grupul de Studii și de Prevenție a suicidului. La începutul anului 1980, IASP și-a extins noțiunea de prevenție cu cea de criză, la trecerea fiecărui an organizația respectivă tipărește jurnalul "Crisis".[Doina,Cosman, 2006 :p.89].

Așadar, nu se poate stabili o limită între cele trei niveluri, deoarece orice intervenție de asistență socială se referă fie în primă sau în ultimă instanță, la individ sau la îndeplinirea necesităților lui.

Hotlines-urile costituie niște proceduri extrem de sigure și foarte bine organizate pentru servicile de consiliere în prevenția suicidului. Aceste proceduri sunt precizate ca fiind anumite servicii telefonice în cadrul cărora cel care telefonează stabilește o problemă pentru a fi dezbătută cu o persoană aflată la celălalt capăt al firului. [Doina,Cosman, 2008, p. 8]).

În ceea ce privește structura lor există două grupe de hotlines: o grupă care au funcții secundare, ajutătoare, și ultima grupă prezintă pe cele care nu sunt dependente de nimeni și de nimic. Acestea prezintă anumite servicii de consiliere care pot fi folosite la orice tip de problemă existențială. De asemenea, ele mai prezintă și anumite servicii de informare, cum ar fi operația în criză sau înlăturarea în momentul conduitei suicidare. Aceste linii pot fi utilizate atât de cei care se află în situații de cotitură cât și de bătrâni izolați sau abandonați precum și de copiii abuzați sau abandonați de părinții.

Hotlines-urile care nu sunt dependente de nimieni sau de nimic ( independente ) cuprind patru caracteristici specifice:

– constrângere externă manifestată de o populație

– supunerea față de voluntari

– libertatea

– posibilitatea lărgită de a fi contactați populației

În România, în anul 1993 s-a fondat o astfel de linie de criză: Alianța anti-suicid.

Hotlines-urile care au funcții secundare, ajutătoare (auxiliare) se deosebesc de cele care nu depind de nimeni sau nimic (independente) prin faptul că sunt finanțate de către agenții sau instituții medicale care prezintă un contact social, și astfel pot neglija constrângerea populației. Deoarece se pretinde din partea hotlines-urilor să fie surse de informare indiferent de serviciu folosit sau accesibil pentru toată populația, cele care nu depind de nimeni sau de nimic (independente) au o anumită capacitate de legătură mult mai mare în relație cu orice fel de individ al comunității.

Hotlines-urile care au funcții secundare, ajutătoare (auxiliare), care sunt servicii de interes propriu, precizează legături cu servicii asemănătoare, dar privite din acest punct de vedere ele nu sunt atât de utile cum sunt cele care nu depind de nimeni sau de nimic (independente). [Doina,Cosman, 2006, p. 93].

Privind din acest punct de vedere putem remarca faptul că voluntariatului are un rol extrem de important în prevenția suicidului, deoarece el propune servicii de ajutor în continuu, elaborate în așa fel încât să-i poată ajuta pe cei aflați în suferință. Ei și-au luat angajamentul acesta pentru a dărui sprijin emoțional, oricărui individ fără să țină cont de vârstă, rasă sau statut social, care să fie bazat pe confidențialitatea și să fie util persoanelor care se află la un pas de sinucidere. Acestea trebuie să ducă la bun sfârșit anumite condiții specifice comunicări bazată pe empatie, să nu aducă argumente care să dovedească faptul că ei cunosc în totalitate problema cu care victima se confruntă sau să cedeze tentației de a ridica la un grad superior o anumită religie sau filozofie. Nu-i perimte să descopere adevărata identitate, dar nici să-și amplifice sentimentele față de cel căruia îi oferă ajutor. [Doina,Cosman, 2006, p. 93].

Următoarele programe referitoare la prevenția sinuciderii sunt: "Medical Research Center", din Edinburgh, coordonată de profesorul Norman Kreitman, acest program reprezintă una dintre cea mai specializată instituție pe domeniul prevenției comportamentului suicidar și fiind localizată în Marea Britanie. Ea reprezintă un rezumat privind eforturile depuse cu scopul implementări tipului de a gândi și a pune în practică un program de examinare și prevenție a comportamentului suicidar. Principiile care stau la baza unor astfel de organizații și instituții sunt următoarele:

– oferirea unor informații în legătură cu riscul suicidar, anumite informații despre grupurile de risc dar și metodele disponibile de intervenție

-încercarea de-a modifica opinia publică prin prezentarea unor programe politice diferite pentru crearea unei strategii naționale de prevenție a sinuciderii

– selectarea unei anumite strategii caracteristice țării respective, care să poată pune în practică conceptele de politica sanitară, iar aceste concepte să conducă în timp la diminuarea mortalității prin suicid.

Programul " Defeat Depression" care se află în funcțiune în Marea Britanie, a oferit numeroase informații mediciilor de familie cu privire la riscurile depresiei și pericolul apariției unei ideației în cazul de creștere rapidă a bolii. Așadar, se observă descreșterile ratei până la cifra de 8,8/100 000/an (1988), chiar dacă în restul țărilor europene timp de 40 de ani, până în 2000, rata suicidului a crescut. [Doina,Cosman, 2006, p. 93].

Așadar, modelul cel american de prevenție a suicidului a fost sugerat de cel finlandez, deoarece prezent el este socotit ca fiind cel care produce un efect sigur, de asemenea, el este un mod de acțiune având ca scop scăderea ratei sinuciderilor într-o perioadă foarte scurt. Acest model a stabilit următoarele patru etape :

– examinarea tuturor sinuciderilor săvârșite într-un an

– stabilirea obiectivelor acțiuni

– recunoașterea modurilor de intervenție

– stabilirea resurselor care să ajute realizarea acesteia[Doina,Cosman, 2008, p. 107]

În cadrul acestui program s-a realizat punere în mișcare a unei acțiuni la nivel național, care a inclus atât instituțiile guvernamentale, nonguvernamentale, cât și instituțiile religioase.

În Suedia a fost înființat un alt program de prevenție prin educație anti suicid din insula Gotland, care este îndreptat , în prezent, spre medici de familie. Rezultatele au fost imprevizibile, în rândul femeilor existând o rată mai mică de suicid și de asemenea, remarcând o scădere semnificativă statistic față de alte regiuni ale Suediei.

Toate aceste programe care acordă atenție prevenției sinuciderilor urmăresc mai multe aspecte comune:

– instruirea publicului asupra riscului suicidar

– anumite programe care să educe copii din școli și universități

– remarcarea din timp a tulburărilor afective

– precizarea tratamentului precoce al persoanelor dependente de alcool sau droguri

– facilitarea accesului la serviciile de sănătate mintală

– prezența mai multor centre de criză

– instruirea personalului medical

– reducerea accesului la metodele violente care provoacă a sinuciderea.

3.5. Stigma și suicidul în mediul penitenciar

Prizonerii sunt cuprinși uneori de sentimente de vină sau rușine în raport față de faptele pe care le-au comis sau în raport cu consecințele faptului că au fost încarcerați, pentru ei, pentru familie sau prieteni. La aceste aspecte li se alătură stigma și discriminarea cu care se pot confrunta din cauza tulburărilor mentale de care suferă.

Stigma și marginalizarea socială pot evidenția izolarea socială iar rezultatul total al acestor factori poate duce la o creștere a riscului de suicid. În mediul penitenciar cel mai mare risc spre suicid îl au atât femeile cât și tinerii. Așadar,probabilitatea ca un tânăr să atenteze la propria viață, în închisoare este de 18 ori mai mare decât probabilitatea ca acesta să atenteze la propria viață în cadrul comunității. De asemenea, una din zece femei va încerca să se sinucidă în perioada petrecută în penitenciar.

Identificarea riscului suicidar și prevenirea lui pretinde o atenție mărită care cere și anumite instrumente folositoare intervenției și evaluări. În acest mod, se pot desfășura traininguri pentru personalul care nu este specializat în acest domeniu cum ar fi asistente, gardieni, în urma cărora aceștia să poată identifica semnele riscului de suicid, utilizând unele proceduri obligatori, cum ar fi fișele de observație create special pentru acest tip de cazuri formate în esența literaturii de specialitate, fișe care se raportează la anumite situații, circumstanțe sau comportamente care ar putea preciza acest risc.

Evaluarea factorilor de risc (de exemplu, un istoric care prezintă o auto-vătămare, fiind prima încarcerare, stabilirea unei sentințe mai severă decât cea la care se așteptata, un istoric care menționează anumite tulburări mentale, cum ar fi depresie, psihoză sau tulburare bipolară, consum cronic de alcool sau droguri) și a comportamentele care ar putea preciza creșterea riscului de suicid (de exemplu, izolarea socială, refuzul vizitatorilor, refuzul mâncării, o schimbare a dispoziției, absența motivației și a planurilor de după eliberare, donarea propriilor posesii)pot fi esențiale în evitarea suicidului în mediu penitenciar .

Astfel, aceștia necesită o serie de factori protectivi care pot avea ca scop diminuarea riscul de suicid, cum ar fi suportul social (formarea unor relații de încredere, în cadrul cărora persoana să se simtă în siguranță și se poată destăinui, includerea persoanei în activitățile grupului sau în organizații religioase), legăturile familiale (o anumită persoană este responsabilizată prin impactul pe care l-ar avea sinuciderea asupra familiei, iar în femeilor, aspra copiilor lor, resursele personale (o stimă de sine mai înaltă, mecanisme de coping foarte puternice, abilități de rezolvare a problemelor, sentimentul că viața are scop și sens) și un ambient securizant apariția sentimentului de siguranță, împărțirea celulei cu un alt deținut, lipsa accesului la diverse modalități de a comite suicid. [Aplicații ale intervenției psihologice în mediul penitenciar,Ramona Moldova, Oana Musat Cobeanu, Silviu Matu, Daniel David, Catedra de Psihologie Clinica si Psihoterapie, Universitatea Babes-Bolyai, curs, pag 4-5]

3.6. Strategii de prevenire a sinuciderii în detenție

O parte din deținuți suferă de boli mintale deși mulți dintre aceștia se folosesc de acest aspect pentru a manipula pe alții. Din cauza absenței tratamentului care să aibă în vedere sănătatea mintală, deținuții uneori sunt nevoiți să apeleze la manipulare pentru a primi atenție și pentru a beneficia de îngrijiri. Închiderea într-o celulă, fără sa aibă posibilitatea de-a interacționa sau de-a lua parte la anumite activități semnificative, acest lucru tinde să agraveze toate tipurile de tulburări mintale.

Principalele trei cauze ale tulburărilor psihice la prizonieri sunt traumele din trecut, condițiile de suprapopulare ,condamnarea la izolare sau ajungerea în unități de arest securizat dar și alte restricții tipice închisorii.

Având în vedere procentul ridicat de deținuți care suferă de diferite tipuri de traume înainte de detenție, se stabilește faptul că probabila înregistrarea frecventă de tulburări de stres post-traumatic (PTSD), precum și subdiagnosticarea acestora în cadrul închisorii. Impactul tulburări de stres post-traumatic asupra deținuților se manifestă prin aceea că noile traume în legătură cu viața din închisoare provoacă redeclanșarea traumei inițiale. Un semn posibil de tulburare de stres post-traumatic reprezintă încălcarea regulilor, totuși personalul din închisori nu vede, un semn posibil de boală mintală în încălcarea regulilor și răspunde cu măsuri de disciplinare. Se formează așadar un cerc vicios, astfel izolarea unui prizonier care a fost victima unor traume îl va face și mai iritat și mai mânios, iar personalul va avea sentimentul să îl țină în maximă recluziune.

Marea complexitate a măsurilor de prevenție poate fi ordonată pe două direcții majore: măsuri administrative și măsuri medicale. Dintre măsurile administrative se remarcă :

-Elaborarea și implementarea unui program de evaluare a riscului de sinucidere în condiții de detenție;

-Elaborarea și implementarea unui program de monitorizare corectă și adecvată. (plasarea, supravegherea continuă și intervenția psihiatrică) pentru deținuții cu risc major de suicid;

-Elaborarea și implementarea unui program de intervenție în caz de sinucidere.

Elementele care trebuie avute în vedere la elaborarea unui program de evaluare a ricului suicidar în condiții de detenție sunt:

-Elaborarea de profiluri ale sinucigașului, în vederea depistării grupurilor și situațiilor de risc. Trebui însă ținut cont de faptul că aceste profiluri nu sunt imuabile, ci se pot modifica în timp.

– Evaluarea stării de sănătate și din punct de vedere psihic cu identificarea factorilor de risc suicidar; [Pacientul suicidar în serviciul de urgență, Indrumator stiintific: Profesor Dr. Vasile Astarastoae, [anonimizat]]

3.7. Suicidul în rândul adolescenților

Acesta reprezintă un fenomen tragic fiind considerat a doua cauză a deceselor în rândul tinerilor având vârsta cuprinsă între 15 și 19 ani. În rândul adolescenților, rolul principal în stabilirea actului suicidar îl posedă tendințele agresive din copilărie. Adler a afirmat faptul că sinuciderea în rândul adolescenților este considerată o metodă de hiper-compensare asimilată sentimentul de inferioritate. Adolescentul apelează la sinucidere pentru a arata lumii importanța și valoarea lui dar și pentru a arăta celor apropiați cât pot pierde prin moartea sa. În rândul adolescenților sinuciderea indică apariția unei neliniști primordiale care este văzută ca un strigăt de suferință, de disperare sau solicită o cerere de ajutor.

Explicația acestui fenomen nu se poate afla decât în apariția unui factor care provoacă o precipitare ci în istoria tânărului, în conflicte anterioare. Un tânăr care decide să se sinucidă, înseamnă că în viața lui a avut loc o luptă împotriva problemelor care au început să apară atunci când acesta era foarte mic, problemele au crescut și s-au adunat odată cu trecerea anilor, iar aceste probleme au ajuns să atingă punctul culminant în perioada de adolescență.

Adolescentul dorește să devină independent chiar dacă este dependent de părinți, se identifică o modificare majoră la nivelul cunoașterii de sine care se produce din cauza unor schimbări corporale iar odată cu aceasta tânărul se simte dezorganizat. La nivelul sexualității tânărul are tendința să-și contureze identitatea pentru a putea stabili o legătură cu cineva, problemă care îl determină pe acesta să trăiască o anxietate crescută. Maturizarea să intelectuală, îi îngăduie acestuia să-și pună întrebări referitoare la sensul vieții lui și cu privire la rolul pe care îl deține în această lume. Nivelul emoțional atingecote maxime, totul se schimbă, este dat peste cap cum ar fi: corpul, relațiile, exigențele legate de propria persoană. Toate aceste modificări sunt dificile pentru tânăr.

În plan psihologic el are un comportament impulsiv, are o sensibilitate ridicată, este suspicios, emotiv și nerăbdător, dar în același timp se află într-o stare de conflict și trăiește sentimentul de a fi singur. Grupul de prieteni și colegi ocupă un loc important la această vârstă. Acesta îi lasă să se confrunte și îi oferă un sentiment de apartenența și de a nu avea sentimentul de a fi singur. Adolescentul caută popularitatea, originalitatea, cu toate acestea el necesită aprobarea grupului. Astfel putem observa faptul că adolescența este o perioadă în care au loc modificări majore, schimbări care sunt considerate normale, dar care produc angoasă și anxietate în stadii diferite. Dacă apar și alți factori de stres, aceștia pot determina tânărul să recurgă la comportamente suicidare.

Comportamentul suicidar este remarcat doar după ce o suită de alte comportamente au fost examinate dar au eșuat și atunci sinuciderea este percepută ca singura metodă posibilă. Tentativa de suicid a adolescentului evidențiază o dorință de schimbare aceea de a pune capăt unei probleme în care acesta se află. Sinuciderea este văzută ca o constrângere împotriva sentimentului de neputință și de a schimba o situație problematică. Scopul urmărit este acela de a-și schimba viața și nu de a-i pune capăt.

Adolescentul care are tentative de sinucidere este remarcat adesea ca fiind rău, se simte vinovat, dar în același timp este pasiv. El are de asemenea, o stimă de sine redusă, este nedorit, nu a reușit să descopere valoarea sa în legătură cu normele sociale precizate și cu presiunile care manifestează o influență asupra sa. El nu își află locul, nu are un obiectiv de urmărit, nu participă la anumite activități, are adesea rezultate slabe școlare, are un comportament impulsiv, nu are loc stabilit în comunitatea sa ceea ce îi provoacă un sentiment de înstrăinare . În consecință el nu va mai simți o atracție față de societate și nu va mai dori să-și continue viața.

Există mulți factori care sunt asimilați cu suicidul adolescenților aceștia sunt: problemele familiale care sunt de cele mai multe ori evitate de adolescenții suicidari și mediul familial este tulburat chiar dacă există sau nu o despărțire a părinților. În familiile acestor adolescenți aflăm caracteristici comune cum ar fi: apariția conflictelor parentale și conjugale, abuzuri fizice sau psihice, un includerea unui climat de violență, alcoolismul unuia dintre părinți sau al ambilor părinți, un sentiment de indiferență față de tânăr, absența maturități mamei, greutăți de comunicare sau chiar absența acesteia, neînțelegerea, absența suportului din partea părinților, nerecunoașterea trăsăturilor caracteristice prin care un individ diferă de alți, atitudini negative sau atitudini care denotă lipsa de grijă ale părinților, absența implicării emoționale, abandonul sau respingerea tânărului.

Așadar, controlul parental excesiv poate duce la pierderea independenței adolescentuli și realizarea de sine. Adolescentul care este supus dominației părinților poate să aibă sentimentul de neputință, în ceea ce privește schimbarea lucrurilor pe care nu le suportă.La extremitatea opus, apare inconsistența sau absența controlului care se transpune în indiferența părinților față de tânăr având consecința unui sentiment de omitere sau nepăsare, care sunt asimilate cu apariția neglijări afective și educative, care sunt adeseori tipice tinerilor suicidari. Adolescentul poate suferi și o anumită influență venită din partea anturajul său care au avut tentative de suicid sau care chiar s-au sinucis, astfel se observă o diminuare a nivelului de inhibiție înaintea gestului suicidar.

Pierderea unei persoane iubite reprezintă unul dintre evenimentele cel mai greu de suportat, indiferent de vârstă. În acest caz, majoritatea adolescenților trăiesc la un anumit moment dat o situație destul de dificilă de suportat în relația lor de iubire. De asemenea, putem remarca faptul că adolescenții suicidari se angajează foarte puternic în relația lor de dragoste și apoi apare despărțirea care lasă urme foarte adânci în inima unei persoane. Durerea este foarte mare iar odată cu trecerea timpului aceasta devine insuportabilă iar tânărul are senzația că nu-și va mai reveni, că nu va reuși să treacă peste această situație, iar suferința sa nu se va mai termina niciodată. Fenomenul suicidar reprezină aceea perioada care separă pe de o parte momentul în care acesta apare și pe de altă parte criza de trecere la act. La nivelul adolescenței, acest proces are un interval foarte scurt.

Această etapă este acceptată ca fiind normală într-un proces de criză. Pentru a reuși să rezolve problemele, persoanana respectivă întocmește un inventar care cuprinde toate soluțiilor, care l-ar putea ajuta la rezolvarea problemei. Fiecare soluție în parte oferă posibilitatea obiectul unei evaluări de-a verifica care este probabilitatea ca respectiva soluție să aducă o modificare și care ar fi eficiența ei în diminuarea suferinței. Unele persoane dețin o serie vastă de anumite soluții care pot stabili numeroase strategii pentru a ieși repede din criză. Pentru alte persoane , soluțiile sunt în număr foarte limitat deoarece ele nu contestă nevoile prezente. În acest etapă, ideea sinuciderii nu este o soluție.

Într-o anumită cercetare care are ca scop gasirea de soluții, o anumită imagine bruscă, imprevizibilă, legată de moarte, se poate ivi printre soluțiile posibile. Soluțiile care la început sunt percepute ca fiind ineficiențe în diminuarea intensității crizei vor fi refuzate. Ideea sinuciderii așadar, apare tot mai frecvent și este remarcată din ce în ce mai mult în serios, se scoate în evidență, se emit anumite avantaje ale scenariilor posibile. Starea de nesiguranța devine din ce în ce mai dificiă de suportat și dorința de aieși cu bine din această situație se sporește. Neputința de soluționare a crizei și sentimentul de a fi lămurit complet toate posibilitățile de soluționare produce o stare de neliniște foarte mare. Ideea sinuciderii se întoarce invariabil și cu regularitate, producând neliniște sufletească și anxietate însoțite de suferință și durere.

Adolescentul este cuprins de disperare. Sinuciderea reprezintă soluția care ajută la diminuarea totală a suferinței sale. În acest stadiu se stabilește un plan exact care conține dată, oră, modul și locul. Uneori putem să remarcăm o scutire spontană a crizei suicidare, dintr-o dată problema pare să fi dispărut. Adolescentul poate avea sentimentul de ușurare și oferă semne că se simte mai bine în momentul în care sinuciderea reprezintă singura soluția definitivă, deoarece are acum o metodă care îi este mereu la îndemână de a-și opri suferința. În această etapă a procesului suicidar o despărțire emoțională și o stare de izolare pe care acesta o resimte adesea ele sunt prezente.

Sinuciderea este așadar, o ultimă tentativă de a dobândi controlul asupra propriei vieți. Un eveniment precipitant continuă, o problemă care se alătură evenimentului precipitant și determină trecerea la act.  [Revista PsihoLife]

3.8. Suicidul în alcoolism și toxicomanii

Explicarea ratei prea înalte de suicid se datorează așadar consumului ridicat de alcool și droguri care apare din umătoarele motive:

– 30% din alcoolici sunt depresivi iar aceștia apelează la alcool sau la droguri pentru putea suporta mai ușor durerea sufletească care îi cuprinde. Exista o teorie a unor psihologi potrivit căreia alcoolicul, conștient de continuă deteriorare, apelează cu desperare la sinucidere. [Oleg Țurcanu, artico]

Sinuciderea, în cazul abuzului de substanță mai poate fi pricinuit de simptome psihotice cum ar fi halucinații care apar în timpul stării confuzionale de delir sau ele mai pot apărea în urma unei intoxicații cu diferite droguri. Există numeroase situații în care, înainte de înfăptuirea actului suicidar, persoana respectivă consumă o cantitate mare de alcool, ceea ce duce la etichetarea lui ca fiind alcoolic. [Oleg Țurcanu, articol]

Suicidul este întâlnit foarte des în alcoolism, aproximativ 15% din cei cu dependență au tentative de suicid, fără a fi expresia alcoolismului. Asimilarea alcoolismului cu ramura medicinei care studiază simptomele boliilor crește apariția riscul suicidar. [Oleg Țurcanu, articol]

O cercetare care are la bază nivelele alcoolemiei, a demonstrat faptul că aproximativ 40% dintre persoanele care au tentative de sinucidere au consumat alcool împreuna cu alte medicamente. Bărbații dar și persoanele vârstnice dețin cele mai crescute nivele ale alcoolemiei. Alte cercetării au evidențiat faptul că unele persoane alcoolice depresive au tendința să caute tratament mai frecvent decât aceia care nu sunt considerați depresivi. Există o morbiditate destul de mare aproximativ 60% între depresie și problemele cu alcoolul în cazurile de sinucidere. Intoxicația cu medicamente reprezintă principala cauză a morții în aproximativ 90% din cazurile de sinucidere și este mult mai des la alcoolici având ca cauză interacțiunie letale produse de combinarea celor două droguri. [Oleg Țurcanu, articol]

Drogurile folosite cel mai des sunt antidepresivele și tranchilizantele medii. Este evident faptul că atunci când medicii prescriu antidepresive, trebuie să fie prudenți în ceea ce privește siguranța pacientului, cum ar fi supravegherea continuă a acestuia în timpul tratamentului. [Oleg Țurcanu, articol]

3.9. Sinuciderea în România

Rata sinuciderilor, în rândul bucureștenilor era foarte mare chiar și acuma 100 de ani, deși nu erau televiziune sau radiouri. Motivele pentru care oamenii decid să-și ieie viața semănau foarte mult cu cele din timpurile noastre. [Săucan , 2005, p:29]

Sinuciderea, poate fi considerată un rezultat care este legat de modernizarea într-un ritm destul de accelerat a unei societăți. ’’A ține pasul cu schimbările care transformă o societate premodernă nu era așa de ușor, mulți se prăbușeau lăsându-se conduși de diferite curente imaginare, fie deveneau radicali și opuneau rezistență la nou, fie deveneau moderați față de schimbare”, scrie A. Majuru, într-un studiu realizat despre sinuciderile din București la începutul secolului XX. Lucrarea sa a fost publicată într-unul din volumele care au fost editate de Muzeul Municipiului București. [Săucan , 2005, p:29]

La baza studiului s-au găsit numeroase observații care au fost cuprinse în lucrarea de doctorat a medicului Nicolae Minovici intitulată “Studiu asupra spânzurării”. Față de Occident unde sinuciderea este considerată apanajul spațiului rural,în spațiul urban, orașele ne dau numărul cel mai ridicat de spânzurați. În acel studiu aflăm faptu că acele persoane, lipsite de mijloace pentru apărarea vieții și-au ales ca metodă de sinucidere, spânzurarea. Însăși orașele le oferă acestora destul de des cauzele determinante ale spânzurării, afirma Nicolae Minovici în 1904. [Săucan , 2005, p:29]

Potrivit studiului realizat de Nicolae Minovici pentru perioada 1891-1902, în București predomina sinuciderea prin spânzurare – 136 de cazuri. Apoi, în ordine, urmau armele de foc – 120 bărbați și opt femei – și otrăvirile – 46 bărbați, 71 femei. Alte modalități folosite pentru sinucidere erau: aruncarea în fața trenului sau pe fereastră, precum și asfixierea cu monoxid de carbon rezultat din arderea incompletă a cărbunilor. Cei mai mulți dintre sinucigași aveau vârsta cuprinsă între 30 și 60 de ani, erau divorțați, văduvi sau celibatari.[Săucan , 2005, p:29]

Categoriile cu rata cea mai mare de sinucidere erau următoarele: persoane fără profesie (prostituate, vagabonzi, hoți), menajere, cizmari, muncitori și comercianți, funcționari, tâmplari, brutari, birjari, zugravi, zidari, cântăreți, cojocari. Pe etnii, ungurii (48 cazuri, 39 bărbați și 9 femei) au înregistrat cel mai mare număr de sinucideri pe perioada studiului, urmați de români (23 cazuri, 19 bărbați, 4 femei), transilvăneni (18 cazuri, 14 bărbați, patru femei). “Ungurii sunt aceia care, ca naționalitate, dau spânzurătorii contingentul cel mai mare și la care adăogind românii transilvăneni, avem un total de 66 care întrece cu 1/2 numărul românilor”, observa Minovici. “Majoritatea sinuciderilor se petreceau primăvara, iar toamna creștea numărul celor care se spânzurau”, scrie Adrian Majuru. [Săucan , 2005, p:29]

Minovici menționa frustrările și neîmplinirile cotidiene generate de “alcoolism, alienație, mizerie, certurile de familie, boli cronice, pasiuni, lipsa ocupației, datoria de bani sau alte motive necunoscute” aceste sunt cauze ale sinuciderilor. O interesantă scrisoare trimisă de un sinucigaș doctorului Mina Minovici este menționată de Majuru: „Mă rog foarte mult Dl Doctor Mina să mă scuzați de atâta polologhie, dar am auzit odată pe Dl. Dr. Nicu, fratele Voastră ca ține tare mult a avea scrisorile sinucigașilor, deci am voit să fac o plăcere și pe de alta să-l rog ca să nu mă mai chinuiască și mort că destul am fost persecutat de oameni în viață. Iată unde ajung oameni care-și ține cinstea până la moarte și să nu mă mai vadă această infamă lume”. [Săucan , 2005, p:29]

În prezent, în România, dar și în capitală, situația este diferită față de situația sinuciderii în perioadă mai sus menționată. [Săucan , 2005, p:29]

Potrivit Art. 179 Determinarea sau înlesnirea sinuciderii din Codul penal al României care reglementează infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii.

Conform acestei legi dacă sinuciderea sau încercarea de a se sinucide a avut loc, această tentativă se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Tot în lege este menționat faptul că atunci când fapta prevăzută s-a săvârșit față de o persoană care nu era în stare să conștentieze fapta sa, sau ea nu este conștientă de actele sale, este pedepsit tot cu închisoare de la 3 la 10 ani

Capitolul 4

4. Partea de cercetare

4.1. Metodologia cercetării

Formularea obiectivelor și a ipotezelor relevante privind sinuciderea

Cercetarea își propune următoarele obiective:

–         identificarea factorilor care au determinat persoana respectivă să recurgă la sinucidere

–         accentuarea caracteristicilor specifice celor care au avut tentative de sinucidere

–         legatura dintre tentativa de sinucidere a individului și diferiți factori precum familia, anturajul etc.

–         rolul pe care asistența socială îl are în acest caz

Selectarea lotului de subiect supus cercetării

Cercetarea vizează analiză a unui studiu de caz, pe baza interviului, individu respectiv au avut o tentativă de sinucidere

Metode și tehnici

Interviul este metoda de a obține, prin întrebări și răspunsuri, informații de la indivizi și grupuri umane, în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socio-umane [Chelcea, 2001].

Interviul se bazează pe întrevedere, comunicare și presupune întrebări și răspunsuri. Întrevederea reprezintă doar condiția ce facilitează transmiterea informațiilor de la persoana intervievată la operatorul de interviu.

Folosirea interviului prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje [Chelcea, 2001, p. 312]

Avantaje:

– posibilitatea de a obține răspunsuri la fiecare întrebare

–      rata mai ridicată a răspunsurilor ( se pot obține răspunsuri și de la indivizi care nu știu să scrie sau să citească)

–         observarea comportamentelor ( acest fapt sporește cantitatea și calitatea informațiilor)

–         asigură succesiunea întrebărilor ( are efecte positive asupra clarități răspunsurilor)

–         asigurarea unor răspunsuri personale

–         asigurarea răspunsurilor la toate întrebările

–         precizarea datei și locului convorbirii

–         studierea unor fenomene mai complexe

Dezavantaje:

–         costul ridicat ( atât al orelor de interviere dar și al celorlalte etape ale proiectării)

–         timpul îndelungat identificării persoanelor din eșantion, dar și al desfășurării convorbirilor)

–         erorile rezultate din modul în care sunt puse întrebările și înregistrate răspunsurile

–         imposibilitatea consultării de documente în vederea formulării unor răspunsuri precise

–         neasigurarea anonimatului în unele cazuri cum ar fi adresa, numărul de telefon, etc

–         dificultăți legate de accesul la cei care fac parte din eșantion

Am avut la bază un ghid de interviu, în el au fost menționate problemele care vor fi dezbătute în cadrul interviului. În acest interviu am vrut sa găsesc factorii care conduc la crearea unor comportamente predispuse la suicid. Interviul au avut la bază un ghid de interviu, având ca temă: factorii de risc implicați în suicid, ordinea întrebărilor nefiind una fixă, convorbirea se derula după cum evoluau aceste discuții și după gradul de implicare al individului în cadrul acestuia.

Ghid de interviu:

1)      Câte tentative de suicid ați avut până acuma ?

2)      Care sunt factorii care v-au determinat să luați decizia de a va sinucide ?

3)      V-ați considerat vreodată o persoană inadaptată social ?

4)     Care sunt relațiile cu familia ?

5)      Cum ați dori să fiți tratat de către cei din jur ?

6) Cum ar trebui să reacționeze cei din jur în fața unei persoane depresive ?

7)      Ce fel de terapie v-a ajutat până acuma ?

8)      De cât timp sunteți sub supraveghere psihiatrică ?

9)      Cum vă simțiți în urma tratamentului prescris ?

10)  Ce fel de soluție găsiți pentru problema dumneavoastră ?

Termeni " cheie"

Sinucidere: reprezintă acțiunea de a se sinucide și rezultatele ei, suprimare a propriei vieți. Aceasta este definiția pe care Dicționarul Explicativ al Limbii Române o dă termenului "sinucidere". În prima parte a lucrării am menționat câteva definiții care explică mai detaliat acest termen: "Sinuciderea este orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ săvârșit de victimă însăși și despre care aceasta știe ce rezultat va produce" ( Durkheim, 2005, p. 16).

Sinucigaș: individ care și-a luat ( sau a încercat să-și ia ) singur viața.

Cauze ale sinuciderii: Bolile psihice reprezintă cea mare cauză, ele fiind considerate cel mai înalt grad al actului suicidar, în funcție de natura afecțiunii, intensitatea manifestărilor clinice și caracterul simptomatologiei. Așadar bolile psihice sunt considerate cele care influentează într-o proporție foarte mare manifestările suicidare, pe lângă alte cauze pe care le-am enumerat în partea teoretică a lucrării.

Asistent social: El se ocupă în general cu recuperarea și (re)integrarea psiho-socială și profesională a persoanelor cu probleme speciale cum ar fi: deficiențe psihice și /sau fizice, comportament antisocial (delicvență) sau anumite probleme sociale. Desfășoară o activitate complexă și variată cum ar fi: analizează influența pe care o au factorii sociali asupra stării de sănătate mentala dar și asupra comportamentului uman, acordă consultații privind drepturile și obligațiile asistaților, colaborează cu organizații dar și cu anumite instituții care au obiective similare, participă la elaborarea metodelor și tehnicilor de lucru, propune măsuri de ajutorare sau recuperare. Munca unui asistent social este aceea de a ajuta oamenii în rezolvarea problemelor legate de situația lor socială sau de viața personală.

Ipoteze

a.      cu cât gradul depresiei este mai ridicat, cu atât individul este mai predispus la sinucidere.

b. daca individul a avut dezamăgiri peste care nu poate trece atunci riscul de a avea tentative de sinucidere este mai mare

4.2.Interpretarea rezultatelor

În urma interviului avut cu acea elevă, am constatat lipsa totală a stimei de sine și se autoînvinuia pentru faptul că părinții nu se înțelegeau, nu se consideră demnă de a fi iubită și respectată. În cadrul interviului am observat o nervozitate extremă, frecarea mâinilor și mișcarea continuă a picioarelor, ceea ce dovedește faptul că nu se simțea în largul său în momentul în care era nevoită să răspunda la fiecare întrebare pe care eu am adresat-o.La începutul interviului, cel mai des răspuns folosit era "nu știu", iar mai apoi răspunsurile au început să devină mai clare și să aibă conținut. Ea se autoînvinuia pentru faptul că părinții nu se înțelegeau, nu se consideră demnă de a fi iubită și respectată și de faptul că prietenul ei obișnuia să o bruscheze. La întrebarea " Credeți că un sistem bine pus la punct de asistență socială v-ar putea ajuta în problema dumneavoastra?", a spus că nu cunoaște nici un serviciu de acest fel, dar că este posibil ca ajutorul venit din partea asisțentei sociale să-i ajute. Durata interviurilor a fost in medie de jumatate de ora.

4.3Studiu de caz

Motivul întocmirii studiului de caz: studiul de caz a fost realizat la cererea Spitalului de

Urgență, în vederea monitorizării clientei la ieșirea din spital.

Informații de identificare a subiectului

Numele și prenumele: A.O.,

Vârstă: 16

Starea civilă: necăsătorită

Ocupația: elevă în clasa a X a, la un liceu cu profil teoretic, clasă de limbi moderne

Prezentarea succintă a problemei subiectului:

A.O., în vârsta de 16 ani, elevă în clasa a X a, la un liceu cu profil teoretic, clasă de limbi moderne, este internată pentru prima dată la Spitalul de Copii Sfânta Maria, cu diagnosticul de reacție depresivă situațională cu tentativă autolitică (de sinucidere.) A fost transferată la spital de la triajul Spitalului de Urgențe, unde a fost adusă de către mama și fratele șă în stare de comă.

Pacientei i-au fost aplicate spălături stomacale la secția de urgențe, după care a fost adusă la secția de Reanimare a spitalului de copii, unde a stat 3 zile în comă, cu tratament perfuzabil. În cea de-a patra zi a început să-și revină parțial, dar prezentând manifestări halucinatorii tranzitorii în urma analizelor efectuate, s-a constatat că tentativa autolitică a fost efectuată prin intoxicație cu calmante (distonocalm). La o discuție ulterioară cu pacienta, aceasta a declarat ca a ingerat 90 de pastile de distonocalm, intenționând să ia chiar mai multe de atât.

Date despre familie:

-ea provine dintr-o familie cu frecvente neînțelegeri, agresiuni fizice și verbale;

-tatăl este consumator frecvent de băuturi alcoolice;

-are un frate mai mare în vârstă de 19 ani.

Date personale :

-A.O. s-a dovedit a fi o eleva bună, silitoare;

– între aceasta și părinți există o ruptură comunicațională profundă, de 2 ani, de când pacienta a intrat într-o relație cu un băiat netolerat de către familie;

-cu fratele nu se înțelege, între cei doi fiind frecvent momente de ceartă violentă;

-din descrierile fetei, iubitul sau pare a fi o fire posesivă, gelos și destul de agresiv;

-a mărturisit că uneori acesta o și lovea, iubitul ei este cu doi ani mai în vârstă decât ea, în ziua în care s-a hotărât să recurgă la suicid, fata avusese o altercație cu iubitul, acesta declarând că dorește să se despartă de ea.

Se poate constată că despărțirea de prieten, care s-a constituit în factor declanșator al tentativei suicidare a survenit pe un fond de vulnerabilitate crescută, accentuată de lipsa unui suport social (are convingerea că părinții nu o vor mai accepta niciodată).

În cadrul interviului clinic A. O., mărturisește că ajunsese la capătul răbdărilor. Nimeni nu o întelegea și nici nu aveau timp să o asculte. Avea o stimă de sine foarte scăzută. Se autoinvinuia pentru faptul că părinții nu se înțelegeau. Nu se consideră demnă de a fi iubită și respectată. Ea a declarat următoarele:

“Este o povară care mă face să mă simt vinovată că trăiesc, că exist. Nu mă voi simți niciodată bine nicăieri, deoarece întotdeauna mă voi gândi că sunt plictisitoare. Nu mă simt bine nici chiar în propria mea casă. Cuvântul definitor este insatisfacție. Niciodată nu am găsit gustul pentru viață și am acceptat acest lucru, iar asta este ceea ce m-a făcut să renunț…. “

Decizia finală de autosuprimare a luat-o în momentul în care, în urma certei cu iubitul, acesta i-a reproșat lucruri foarte dureroase pentru A.O., neacordându-i nici o șansă de a oferi vreo explicație, acesta plecând, a bruscat-o.

A.O. s-a gândit că prin gestul său i va demonstra că are dreptate, că, în sfârșit, i se va acorda atenție. Mai dorea ca prin finalitatea presupusă a actului, să-i pedepsească pe toți cei din jurul său care o făcuseră să sufere. A mai declarat că s-a străduit să-și ia toate măsurile pentru reușita sinuciderii: a ingerat pastilele seara, în pat, înainte de culcare, urmând ca să stingă becul, ca și cum s-ar fi culcat în mod obișnuit. Datorită stării depresive majore și a ruminațiilor mentale, nu a mai apucat să se schimbe în hainele de casă, căzând într-un somn profund, cu lumina aprinsă.

Mama sa a intrat la un moment târziu din noapte în camera fiicei, știind că aceasta avea obiceiul să citească până târziu și să adoarmă cu lumina aprinsă. Și-a găsit fiica în stare de inconștiență, a intrat în panică și a chemat de urgență salvarea.

Analiza psihoterapeutică

În discursul pacientei se pot observa frecvente distorsiuni cognitive, de genul niciodată, nicăieri, totdeauna, generalizari care o îndepartează de momentul prezent. Sentimentul inutilității, secondat de stima de sine scazută, faptul că s-a simțit neînțeleasă și neascultată, toate acestea au dus la luarea deciziei de a se sinucide. Pentru A.O., sinuciderea constituia un act de protest si de revoltă, un semnal de alarmă pentru cei din jurul său. La ieșirea din spital pacienta a declarat că nu va mai face niciodată ceea ce a făcut, deoarece a realizat că viața este foarte prețioasă.

A fost îndrumată către psihoterapie, pe care a și urmat-o dealtfel. La o lună de zile de la începerea psihoterapiei A.O. a luat decizia de a se despărți de iubitul său. Concomitent, a început să capete încredere în forțele proprii și să spere pentru un viitor mai bun. Analiza câmpului de forțe

Plan de intervenție

Concluzii privind studiul de caz:

Între A.O și părinți există o ruptură comunicațională profundă, de 2 ani, de când pacienta a intrat într-o relație cu un băiat pe care familia ei nu îl plăcea, cu fratele ei nu se înțelege, între cei doi fiind frecvent momente de ceartă violentă. Din descrierea făcută de fată reiese faptul că prietenul ei pare a fi o fire posesivă, gelos dar în același timp destul de agresiv.

Ea a mai mărturisit faptul că prietenul ei uneori o și lovea, el este cu doi ani mai în vârstă decât ea, iar în ziua în care ea s-a hotărât să recurgă la suicid, avusese o ceartă cu iubitul, acesta declarând că dorește să se despartă de ea.

A. O., a mărturisit că ajunsese la capătul răbdărilor, deoarece nimeni nu o întelegea , nu o ajuta cu nimic dar nici nu aveau timp să o asculte, datorită faptului că nu vorbeau cu ea, i-au provocat acesteia o stimă de sine foarte scăzută. Ea se autoînvinuia pentru faptul că părinții nu se înțelegeau și se simțea singură, de aceea ea nu se consideră demnă de a fi iubită și respectată.

Este necesară o evaluare a impactului pe care l-a avut lipsa părinților asupra sa și începerea consilieri. O prioritate în intervenție o reprezintă oferirea suportului emoțional pentru a depăși despărțirea sa de prietenul ei.

Un alt inconvient este legat de problemele tatălui ei, care consumă frecvent băuturi alcoolice. O altă problemă majoră o constituie conflictele pe care ea le-a avut cu prietenul ei care a determinat-o să recurgă la sinucidere. Sentimentul inutilității, secondat de stima de sine scazută, faptul că s-a simțit neînțeleasă și neascultată, toate acestea au dus la luarea deciziei de a se sinucide. Pentru A.O., sinuciderea constituie un semnal de alarmă pentru cei din jurul său.

Propuneri:

-evaluare medicală și psihiatrică a minorei

-consiliere psihologică

-monitorizarea la un interval de 3 luni

-găsirea unor metode de soluționare a relației deficitare pe care o are cu familia

– consiliere psihologică și înscrierea la un program de dezalcoolizare pentru tată

-creșterea stimei de sine și acceptarea despărțirei de iubitul ei

-suport social pentru a trece peste dezamăgirea provocată de despărțirea de iubitul ei.

Concluzii finale

Sinuciderea este considerată un fenomen destul de prezent pe toate continentele lumii și dezbătută încă din cele mai vechi timpuri. Ea a fost accepată în perioada antică, blamată în evul mediu și puțin marginalizată în perioadă renașterii. Indivizi care recurgeau la sinucidere erau considerați slab integrați în grupul lor familial, religios și politic, fiind invadați de tristețe și depresiii profunde, dar în aceelași timp erau dezamăgiți de societatea în care trăiesc sau doar urmându-și idea fixă a morții indiviizii recurg în final la același act de suicid. Societatea acționând în mod diferit de la o societate la alta și de la o epocă la alta.

Asistența socială în România nu este destul de bine dezvoltată pentru cererile pe care le are. În ceea ce privește asistența socială a persoanelor care au avut tentative de suicid există câteva organizații pe care le-am enumerat în paginile de mai sus, însă pacienții cunosc foarte puțin despre aceste servicii care i-ar putea ajuta în problema lor. Oricare ar fi cauzele pentru care aceștia au găsit singura soluție de a scăpa de probleme în sinucidere, nu trebuie neglijați, și cu atât mai puțin ignorați. Astfel de sisteme de asistență socială ar putea ajuta o comunitate să se confrunte cu mai puține cauze de deces, și totodată populația să recurgă la astfel de metode.

În România numărul deceselor prin sinucidere este în creștere. Cele mai utilizate modalități de sinucidere au fost: spânzurarea, intoxicația voluntară, precipitarea ( aruncarea de la înălțime sau aruncarea în fața trenului, a mașinii) și submersia (înecul).

Cele mai multe cazuri de sinucidere au fost înregistrate în toate județele. Cel mai mare număr de sinucideri a fost înregistrat la grupele de vârstă 21-30 de ani și 31- 50 de ani. Marea majoritate a sinuciderilor s-a înregistrat în rândul bărbaților.

Procentul sinuciderilor prin ingestie medicamentoase este majoritar. Chiar dacă au fost impuse anumite măsuri de limitare a accesului la medicamente prin obligativitatea existenței unei rețete, numărul ingestiilor polimedicamentoase este în creștere.

Așadar, suicidul în lume înregistrează aproximativ un milion de oameni. Aproape 10 – 20 de milioane au tentative suicidale anual. Adevăratul număr de sinucideri este probabil mult mai mare, deoarece unele decese au fost considerate și înregistrate ca accidente, fie de mașină, fie supradoze și nu sunt recunoscute ca fiind sinucideri. În lume sinuciderea este cea de-a opta cauză de deces la bărbați și a 16-a cauză de deces la femei. Este cea de-a treia cauză de deces pentru persoane 10 – 24 de ani.

Anexe

Sinuciderea în România pe categorii de vârstă și sexe

Grafic nr.1.4

Metode de sinucidere preferate de români

În ceea ce privește metodele de sinucidere, românii au prefera spânzurătoarea (70%), precipitarea (aruncarea de la înălțime sau aruncarea în fața trenului, a mașinii – 9%), intoxicațiile (combinarea de substanțe letale sau medicamente, intoxicarea cu monoxid de carbon sau cu gaz metan – 8%), submersia (4%). Metodele mai violente de sinucidere sunt preferate de bărbați, iar cele cu efect mai puțin traumatizant sunt preferate de femei cum ar fi: intoxicarea, tăierea venelor.

Grafic nr 2.4

Starea de spirit a populației românești

Conform fenomenului sinucideri una din cauze o mai poate menționa și relație pe care populația respectivă o are față de viață în raport cu pesimismul, fără să existe date experimentale care să sprijine această ipoteză. Așadar, în relația dintre neadaptare și somaj, o buna parte a poupulației este dezorientată, deoarece manifestă sentimentul de frustrare, acest sentiment poate duce la criminalitate, sau la autoagresiune “sinucidere”.

Ultimul sondaj de opinie publică prezintă starea de spirit a populatiei românești: (42%) ponderea populației care declară că este mulțumită de felul în care trăiește în prezent o egalează aproape pe cea a populației nemulțumite (46%). Așteptările privind traiul din anul următor sunt împărțite, oamenii anticipând aproape în aceeași pondere o situație mai bună (34%) sau menținerea celei actuale (34%) și mai puțin înrăutățirea situației (20%). Un procent destul de ridicat (11%) al populației trăiește sub semnul incertitudinii.

Cauzele anticipate ca fiind responsabile pentru înrăutățirea situației sunt considerate a fi mai degrabă de natură economică:salariile/pensiile mici, prețurile mari, șomajul și boala.

Grafic nr. 3.4

Bibliografie:

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII:

1. Butoi, Tudorel, Sinuciderea: un paradox, considerați pshio-sociologice, bio-medicale și juridice, Editura Științele Medicale

2. Butoi, Tudorel, Victimologie și psihologie victimală ( Compediu Universitar),Ed. Phobos, Bucuresti, 2002.

3. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetări sociologice,Metode cantitative și calitative, Editura Economica, București 2001

4. Cornea, Andrei, Platon, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995

5. Cosman, Doina, Compediu de suicidologie, Ed. Casa carți de știință, Cluj-Napoca, 2006

6. Cosman, Doina, Sinuciderea. Studiu în perspectiva biopsihosociala, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999

7. Durkheim, Emile, Despre sinucidere, Ed. Institutul European , Bucuresti, 2007

8. Durkheim, Emile, Sinuciderea. Studiu sociologic, Ed. Antet, Bucuresti, 2005

9. Dr. Bogdan, V. Delavrancea, Autonomia și independența conștiinței și raporturile ei cu Actul sinucigaș (Avem două realități în corp și în suflet? ), Editura Transcedent Brașov

10. Dr.Richard E.Nelson, Judith C.Galas, Ghid pentru adolescenți, cum să depășim momentele de criză, Ed. Curtea veche publishing, București, 2012,

11. Enachescu, Constantin, Tratat de psihologie morala, Ed. Polirom, Iasi, 2008

12. Friedman,Carol, Psihiatrie, Editura Ex Ponto, Constanța, 2000

13. Gorgos, O., Dicționar de psihiatrie, vol II, Editura Medicală, București, 1988

14. Grecu-Gaboș, M., Aspecte epidimiologice, clinico-statistice și de prevenție în suicid și parasuicid, Teză de doctorat, vol. I-II, Universitatea de Medicină și Farmacie “Gr. I. Popa”, Iași, 1997

15. Ionescu, G. Bejat, M. Pavelescu, V., Psihologie clinică, Editura Academiei, București, 1985

16. Ionescu, George, Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Editura Asklepios, București, 1995

17. Irimescu, G.,Tehnici specifice în asistență socială, Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 2002

18. Maggie, Helen, Despre Sinucidere, Ed. Antet xx press, Bucuresti, 2007

19. Majuru, Adrian, Bucurestiul subteran, Ed. Paralela 45, Bucuresti, 2006.

20. Miftode, Vasile, Teorie și metodă în asistență socială, Ed. Fundatiei Axis, București, 1995

21. Mims, Cedric, Enciclopedia mortii, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 2006

22. Minois, Georges, Istoria Sinuciderii, Societatea Occidentală în fața morții voluntare, Ed. Humanitas, București, 2002

23. Platon, Legile, Editura IRI, București, 1995

24. Seneca, Scrisoarea LVIII către Lucilius. (trad. Rom. Gh. Guțu), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1967

25. Thomas,Joiner, Mituri despre sinucidere, Editura Polirom, 2013

26. Toynbee, A.,J., Studiu asupra istoriei, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997

27. Turcu, Răzvan, Știolică, Sinuciderea în România, Editura Beladi, 2011

SURSE INFORMATICE;

http://tempus2010.usm.md/ManualePDF/AspecteAS.pdf

Statistici sinucigaşe.

http://www.stilfeminin.ro/sanatate/In-lume-are-loc-o-sinucidere-pe-minut.html

http://www.criminologie.ro/SRCC/Lang/Romana/Study/Abordarea%20Psihosociala%20a%20 Sinuciderii%20ca%20Forma%20Particulara%20a%20Violentei.pdf

http://www.scribd.com/book/184317153/Le-Suicide-Etude-de-Sociologie

http://www.terapiam.ro/suicidul-la-adolescenti-i

http://www.scribd.com/doc/174781365/6-Comportamentul-suicidar

http://psihologiasufletelornoastre.blogspot.ro/2012/11/autovictimizarea.html

http://www.roportal.ro/articole/despre-sinucidere-emile-durkheim-56-3.htm

http://www.sfatulmedicului.ro/Psihologie-si-psihoterapie/depresia-si-sinuciderea-la-adolescenti_11684

http://www.dictosociologie.netfirms.com/I/Termeni/interviu.html http://www.preferatele.com/docs/psihologie/noi/sinuciderea21992110.php

Bibliografie:

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII:

1. Butoi, Tudorel, Sinuciderea: un paradox, considerați pshio-sociologice, bio-medicale și juridice, Editura Științele Medicale

2. Butoi, Tudorel, Victimologie și psihologie victimală ( Compediu Universitar),Ed. Phobos, Bucuresti, 2002.

3. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetări sociologice,Metode cantitative și calitative, Editura Economica, București 2001

4. Cornea, Andrei, Platon, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995

5. Cosman, Doina, Compediu de suicidologie, Ed. Casa carți de știință, Cluj-Napoca, 2006

6. Cosman, Doina, Sinuciderea. Studiu în perspectiva biopsihosociala, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999

7. Durkheim, Emile, Despre sinucidere, Ed. Institutul European , Bucuresti, 2007

8. Durkheim, Emile, Sinuciderea. Studiu sociologic, Ed. Antet, Bucuresti, 2005

9. Dr. Bogdan, V. Delavrancea, Autonomia și independența conștiinței și raporturile ei cu Actul sinucigaș (Avem două realități în corp și în suflet? ), Editura Transcedent Brașov

10. Dr.Richard E.Nelson, Judith C.Galas, Ghid pentru adolescenți, cum să depășim momentele de criză, Ed. Curtea veche publishing, București, 2012,

11. Enachescu, Constantin, Tratat de psihologie morala, Ed. Polirom, Iasi, 2008

12. Friedman,Carol, Psihiatrie, Editura Ex Ponto, Constanța, 2000

13. Gorgos, O., Dicționar de psihiatrie, vol II, Editura Medicală, București, 1988

14. Grecu-Gaboș, M., Aspecte epidimiologice, clinico-statistice și de prevenție în suicid și parasuicid, Teză de doctorat, vol. I-II, Universitatea de Medicină și Farmacie “Gr. I. Popa”, Iași, 1997

15. Ionescu, G. Bejat, M. Pavelescu, V., Psihologie clinică, Editura Academiei, București, 1985

16. Ionescu, George, Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Editura Asklepios, București, 1995

17. Irimescu, G.,Tehnici specifice în asistență socială, Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 2002

18. Maggie, Helen, Despre Sinucidere, Ed. Antet xx press, Bucuresti, 2007

19. Majuru, Adrian, Bucurestiul subteran, Ed. Paralela 45, Bucuresti, 2006.

20. Miftode, Vasile, Teorie și metodă în asistență socială, Ed. Fundatiei Axis, București, 1995

21. Mims, Cedric, Enciclopedia mortii, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 2006

22. Minois, Georges, Istoria Sinuciderii, Societatea Occidentală în fața morții voluntare, Ed. Humanitas, București, 2002

23. Platon, Legile, Editura IRI, București, 1995

24. Seneca, Scrisoarea LVIII către Lucilius. (trad. Rom. Gh. Guțu), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1967

25. Thomas,Joiner, Mituri despre sinucidere, Editura Polirom, 2013

26. Toynbee, A.,J., Studiu asupra istoriei, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997

27. Turcu, Răzvan, Știolică, Sinuciderea în România, Editura Beladi, 2011

SURSE INFORMATICE;

http://tempus2010.usm.md/ManualePDF/AspecteAS.pdf

Statistici sinucigaşe.

http://www.stilfeminin.ro/sanatate/In-lume-are-loc-o-sinucidere-pe-minut.html

http://www.criminologie.ro/SRCC/Lang/Romana/Study/Abordarea%20Psihosociala%20a%20 Sinuciderii%20ca%20Forma%20Particulara%20a%20Violentei.pdf

http://www.scribd.com/book/184317153/Le-Suicide-Etude-de-Sociologie

http://www.terapiam.ro/suicidul-la-adolescenti-i

http://www.scribd.com/doc/174781365/6-Comportamentul-suicidar

http://psihologiasufletelornoastre.blogspot.ro/2012/11/autovictimizarea.html

http://www.roportal.ro/articole/despre-sinucidere-emile-durkheim-56-3.htm

http://www.sfatulmedicului.ro/Psihologie-si-psihoterapie/depresia-si-sinuciderea-la-adolescenti_11684

http://www.dictosociologie.netfirms.com/I/Termeni/interviu.html http://www.preferatele.com/docs/psihologie/noi/sinuciderea21992110.php