. Conducerea Afacerii. Intreprinzatorii Si Micile Afaceri

Economie

. Conducerea Afacerii. Intreprinzatorii Si Micile Afaceri

Byadmin ianuarie 1, 2024

Capitolul 1

ÎNTREPRINZĂTORII ȘI MICILE AFACERI

„Orice societate trăiește din inovație și prin controlul creșterii schimbării”

Daniel Bell

Importanța în societate a întreprinzătorului, a inovării

Evoluția societății, derularea în timp a evenimentelor, practicile, realitățile vieții au demonstrat că instituțiile, sistemele, politicile devin în cele din urmă depășite, așa cum se întâmplă cu produsele, serviciile, procesele. Depășirea intervine fie atunci când sunt îndeplinite obiectivele, fie când acestea nu se îndeplinesc. Un mecanism însă poate să funcționeze chiar dacă ipotezele după care a fost proiectat nu sunt valabile. Într-o astfel de situație, trebuie să recunoaștem cele spuse de poetul german Goethe, care deși foarte conservator, a afirmat „Vernuft Wird Unsinn Wohltat, Plage”. Se impune revenirea la realitate a fiecărei generații, renunțarea la moștenirile trecutului, dând dreptate lui Thomas Jefferson (om politic, istoric și filozof american) care a ajuns la concluzia „fiecare generație are nevoie de o nouă revoluție”.

Prin urmare, teoriile, valorile și toate lucrurile făcute de mâna și mintea omului îmbătrânesc, devin rigide, desuete. Apare necesitatea inovației, a spiritului întreprinzător, care promit să păstreze orice societate, economie, afacere. Inovația, spiritul întreprinzător nu sunt „cauză și efect” ci ceva izolat, nu sunt planificate, ele apar pe o anumită ocazie, pe o anumită nevoie, realizând schimburile necesare fiecărei generații fără războaie civile, fără catastrofe economice.

Inovarea este caracteristică întreprinzătorului, mijlocul prin care el exploatează schimbarea în scopul realizării diferitelor afaceri. Întreprinzătorul caută mereu schimbarea, reacționează la ea, exploatează ocaziile oferite de schimbare.

Antreprenoriatul – comportamentul întreprinzătorilor în practica afacerilor

Expansiunea marilor companii pe piețele lumii, concentrarea capitalurilor constituie axiome ale evoluției economiei națiunilor avansate, precum și manifestarea unui fenomen care caracterizează era industrialismului. Trăsătura esențială a acesteia este separația conducerii și a controlului firmei de proprietatea capitalurilor acesteia.

Actuala perioadă se caracterizează prin creșterea rolului șefilor tehnici ai firmei, respectiv a managerilor, veritabili directori de producție care coordonează și organizează producția.

Perioada industrialismului se caracterizează prin:

apariția și dominația firmelor mari și a societăților anonime care au permis utilizarea rentabilă a forței de muncă și a capitalului;

utilizarea mașinismului;

abundența în produse;

apariția întreprinderilor monopoliste (ultimele decenii ale secolului XIX și primele decenii ale secolului XX).

Puterea tehnologică și financiară a consorțiilor s-a multiplicat cu ajutorul principiilor managementului elaborat de economiștii americani F.Taylor și H. Fayol. În contextul economiei manageriale rolul determinant al micului întreprinzător a fost cedat clasei specializate de manageri.

Codul civilizației industriale este definit din 6 principii:

standardizare;

specializare;

sincronizare;

concentrare;

centralizare;

maximizare.

Principiile dădeau câștig de cauză marilor întreprinderi.

Aceste principii apărute în deceniul 4 al secolului XX au triumfat deplin vreme de 3 decenii. În momentul în care industria automobilelor, produselor chimice și mijloacelor de transport au cedat locul electronicii, s-a produs o schimbare în industriile bazate pe consum excesiv de resurse naturale intrându-se în era microelectronicii și a consumatorului.

S-a permis reafirmarea întreprinzătorului prin produse care înmagazinau informații științifice și tehnologice de înalt nivel, prin produse ce necesitau personal instruit, punându-se pe prim plan informația și pe planul secund capitalul.

Apare noua teză a marketingului: calitatea produselor și servicii complete pentru clienți. Aceasta înlocuiește teza anterioară: maximizare a volumului de vânzare, determinare a clienților să cumpere cât mai mult.

S-au pus bazele economiei moderne prin sistemul planificat al marilor economii.

La mijlocul deceniului 7 al secolului XX au apărut tendințe în oprirea dezvoltării economice, dezindustrializarea Americii și trecerea de la economia de tip managerial la o economie de tip antreprenorial.

Antreprenoriatul este un termen care derivă din cuvântul francez „entrepreneur”, termen apărut înaintea definirii unui concept asupra funcției antreprenoriale.

În secolul XVI, în Franța, persoanele angajate în conducerea expedițiilor militare erau numite antreprenori, la fel și cele ce administrau șoselele, podurile, porturile.

Ulterior, era denumit antreprenor orice persoană care cumpără și vinde la prețuri incerte, deci oricine era angajat într-o activitate economică. În literatura de specialitate se defineau antreprenorii ca fiind persoanele din sectorul manufacturier care-și riscă capitalul (economistul francez Turgot).

În secolul XX a supraviețuit definiția potrivit căruia antreprenorul era agentul care prin unirea mijloacelor de producție obține produsele ce-i asigură recuperarea întregului capital utilizat (economistul francez J.B. Say).

În Anglia se utilizau mai mulți termeni pentru antreprenori, respectiv:

aventurier;

preluator;

proiector, termen pe care Daniel Defoe (jurnalist englez) îl echivalează cu inventator.

Economiștii britanici de seamă (A.Smith, A.Marshall) nu au inclus în teoriile lor și nu au definit antreprenoriatul. Aceasta întrucât nu puteau să utilizeze în teoria economică a liberalismului clasic factori sociali sau culturali necuantificabili precum antreprenoriatul , orice element recunoscut de aceștia fiind derivat din realitățile care teoretic erau măsurabile.

A afirma că întreprinzătorul este recompensat pentru asumarea riscurilor însemna pe de o parte negarea explicației teoriilor lor, iar pe de altă parte nici structura afacerilor din secolul XIX (firme familiale mici și mijlocii) nu a permis dezvoltarea distinctă a funcției antreprenoriale.

Funcția antreprenorială crește în importanță cu cât crește nivelul afacerilor.

Deși nu a abordat semnificația teoretică a acestei funcții, Alfred Marshall folosește cu același înțeles termenul de capitalist.

Economiștii americani, puși în fața dezvoltării marilor corporații au definit antreprenoriatul ca pe o funcție separată, fie de proprietate, fie de ofertă de capital.

La sfârșitul deceniului 7 al secolului XIX se stabilește distincția între capitaliști și întreprinzători, întreprinzătorii fiind numiți „inginerii progresului industrial și agenții șefi ai producției” (economistul american Francis A. Walker).

Mai mult, în anul 1882, se considera că asumarea riscului este un atribut distinct al producătorului considerându-l un factor de producție la fel ca și munca, pământul, capitalul (economistul american Frederic B. Hawley).

Ulterior, un alt economist american John Bates Clark a legat profitul întreprinzătorului (surplus peste dobândă și rentă) de introducerea progresului tehnic, imbunătățirile tehnologice, comerciale, organizatorice.

În anul 1912, Joseph Schumpeter – economist important de origine austriacă, susținător al teoriei lui Say, în cartea sa devenită clasică, „Die Theorie der Wirtschaftliechen Entwicklung” – a arătat:

rolul esențial al întreprinzătorului în crearea profitului;

profitul este rezultatul combinării factorilor de producție prin metode noi, precum și rezultatul inovațiilor întreprinzătorilor dinamici, emițând teza: „Fără evoluție nu există profit, fără profit nu există evoluție”.

Tendința de creștere a afacerii pe perioade lungi este determinată de faptul că, profitul este recompensa inovațiilor, iar prin inovații se epuizează profiturile obținute, astfel încât nu există altă cale de obținere de resurse decât prin inovații continue, ceea ce determină profiturile.

S-a ajuns chiar la teza (Joseph Schumpeter) că dezechilibrul dinamic este modelul unei economii sănătoase în practica economică, mai curând decât echilibrul și optimizarea.

În anul 1921, se considera: contribuția întreprinzătorului la procesul productiv este aceea de a-și asuma incertitudinile pieții și riscurile care nu sunt asigurabile.

Acestea depind de condițiile cererii căreia i se adresează întreprinzătorul, atașându-se întreprinzătorului 3 funcții principale:

funcția de conducere (de inovație);

funcția de adaptare la schimbări;

funcția de asumare a riscului.

Recunoașterea importanței antreprenoriatului are loc în anul 1948 când la Universitatea din Harvard, economiștii americani înființează un centru de antreprenoriat, elaborându-se numeroase studii valoroase în acest sens.

În România, definirea antreprenoriatului aparține economistului Virgil Madgearu prin introducerea la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale a disciplinei „Știința întreprinderii”. El definea noțiunea de întreprinzător prin deducerea ei din noțiunea de întreprindere. Astfel, la societățile anonime pe acțiuni, acționarii sunt considerați având calitate de întreprinzător deoarece:

își asumă riscul capitalului;

au interesul rentabilității.

Aceste două caracteristici erau considerate ca fiind esențiale pentru calitatea de întreprinzători.

În literatura de specialitate din România se face distincție între termenul de întreprinzător și cel de antreprenor, respectiv:

întreprinzătorul este denumit ca fiind:

cel care trece ușor la acțiune;

cel care are inițiativă;

cel care este șef de întreprindere, în particular.

antreprenorul este denumit ca fiind:

persoana care execută pe bază de contract anumite lucrări în schimbul unei sume de bani;

persoana care execută lucrări de construcții, termen folosit în particular.

Sunt alte semnificații date termenului de întreprinzător, în țări precum:

Italia – întreprinzătorul este cel care exercită o activitate economică organizată în scop de producție și de schimb;

Anglia – întreprinzătorul este persoana care organizează o afacere, asumându-și riscurile pentru obținerea profitului;

SUA – întreprinzătorul este persoana care creează o nouă afacere, asumându-și riscul și incertitudinea de a obține profit, urmărind creșterea afacerii prin identificarea oportunităților și resurselor necesare (economistul american Zimmerer).

Semnificația termenului de antreprenoriat este dată și de economiștii americani. Întreprinzătorul se identifică cu afacerile mici și mijlocii, în timp ce antreprenorul are o sferă mai largă extinzându-se de la întreprinderile productive la domeniul financiar-bancar, a instituțiilor publice. Antreprenoriatul ține de domeniul conducerii, dar nu se limitează numai la management, fiind o relație între societate și mediu în vederea realizării de profit, influențând profund și modelând economia.

Economistul american Drucker – teoretician al managementului – arată că economia antreprenorială este un eveniment cultural, psihologic, economic, tehnologic, dar efectele ei sunt în primul rând economice.

Antreprenoriatul:

este considerat un gen de comportament care include:

luarea inițiativei;

organizarea, reorganizarea mecanismelor social – economice pentru utilizarea resurselor;

acceptarea riscului de faliment.

este capacitatea de a crea o viziune din nimic, este un act uman, creativ care asigură disponibilitatea de a prelua riscurile (personale, financiare) și a face tot posibilul de a reduce șansele de faliment;

este aptitudinea de a sesiza o oportunitate când ceilalți văd haos, confuzie, contradicție.

Rezultatul gândirii antreprenoriale este metoda evenimentelor, care include:

inițiativa;

organizarea;

administrarea;

autonomia relativă;

preluarea riscurilor.

În concluzie, antreprenoriatul nu este management, nu este filozofia, arta de a aranja lucrurile, ci câte ceva din toate acestea, este un comportament al întreprinzătorilor în practica de afaceri.

Antreprenoriatul nu este genetic, deși domeniul său este inovația. El este un proces compotamental care se învață. Privit în istorie, asupra aceului;