Conducătorul lucrării de disertatie Conf.univ.dr.ing. Constantin BUDAN Absolvent ing. Dana MÂRZA 2017 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI… [311374]

[anonimizat], [anonimizat].univ.dr.ing. Constantin BUDAN

Absolvent: [anonimizat]. Dana MÂRZA

2017

[anonimizat], [anonimizat].univ.dr.ing. Constantin BUDAN

Absolvent: [anonimizat]. Dana MÂRZA

București

2017

[anonimizat], Inginerie UrbanĂ Și Tehnologie

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Titlul lucrării: ASPECTE TEHNOLOGICE PRIVIND ASAMBLAREA COLOANELOR DIN PIATRĂ LA MONUMENTE ISTORICE

Data eliberării temei: februarie 2017

Termen de predare: iunie 2017

Conducătorul lucrării de disertație

Conf.univ.dr.ing. Constantin BUDAN

Absolvent: [anonimizat]. Dana MÂRZA

Declarație standard privind originalitatea lucrării

Prin prezenta declar că Lucrarea de disertație cu titlul “ASPECTE TEHNOLOGICE PRIVIND ASAMBLAREA COLOANELOR DIN PIATRĂ LA MONUMENTE ISTORICE” este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau străinătate.

București, iunie 2017

Absolvent: [anonimizat]. Dana MÂRZA

_________________________

(semnătura în original)

CUPRINS

Lista figurilor 8

Abstract 9

Prefață 10

Capitolul 1 – Introducere 12

Capitolul 2 – Cele cinci ordine folosite în antichitate 13

2.1. Ordinul toscan 17

2.2. Ordinul doric 19

2.3. Ordinul ionic 21

2.4. Ordinul corintic 24

2.5. Ordinul composit 26

Capitolul 3 – INTERCOLONAMENTELE 28

Capitolul 4 – GALBAREA 29

Capitolul 5 – Aspecte tehnologice privind asamblarea coloanelor 32

Capitolul 6 – Materiale folosite la realizarea coloanelor 41

Concluzii 46

Anexe 48

Bibliografie 71

LISTA FIGURILOR

Figura 2.1. – Compozit, Corintic, Ionic, Doric, Toscan 14

Figura 2.2. – Comparația proporțiilor celor cinci ordine de arhitectură 15

Figura 2.1.1. – Capitelul și piedestalul coloanei toscane 17

Figura 2.1.2. – Antablamentul, capitelul și baza coloanei toscane 18

Figura 2.2.1. – Piedestalul coloanei dorice 19

Figura 2.2.2. – Antablamentul și capitelul coloanei dorice 20

Figura 2.3.1. – Piedestalul coloanei ionice 21

Figura 2.3.2. – Voluta capitelului ionic 22

Figura 2.3.3. – Antablamentul și capitelul coloanei ionice 23

Figura 2.4.1. – Piedestalul coloanei corintice 24

Figura 2.4.2. – Antablamentul și capitelul coloanei corintice 25

Figura 2.5.1. – Piedestalul coloanei composite 26

Figura 2.5.2. – Antablamentul și capitelul coloanei composite 27

Figura 4.1. – Galbarea coloanelor în studiul lui A. Stratton 30

Figura 4.2. – [anonimizat] a lui Vignola 31

Figura 5.1. – Templul lui Apollo din Didyma 33

Figura 5.2. – Reconstituirea Templului lui Apollo din Didyma 34

Figura 5.3. – [anonimizat] 457 î.e.n. 35

Figura 5.4. – Un tambur cu 24 [anonimizat] 36

Figura 5.5. – Templul zeiței Artemis din Epehsus 37

Figura 5.6. – Templul lui Jupiter din Baalbek 38

Figura 5.7. – Blocuri de peste 22 metri lungime cu laturi de 4,5 și 5 metri, fiecare dintre ele având mai bine de 3.600 de metri cubi de granit 38

Figura 5.8. – Cele mai înalte coloane, 23 metri și cele mai largi, aproape 3 metri 39

Figura 5.9. – Complexul de temple de la Baalbek 39

Figura 6.1. – Templul lui Saturn 42

Figura 6.2. – Templul lui Vesta 43

Figura 6.3. – Columna lui Traian 44

Figura 6.4. – Templul lui Antoniu și Faustina 45

abstract

This study presents Technological aspects regarding the assembly of stone columns at historical monuments. These aspects are closely related to the existing technology at that time and the materials used, the raw material for the realization of the columns being marble and granite, extracted from the stone pits and processed by craftsmen on site, because we are talking about the period before the emergence of the Roman cement.

The column used to be a point-bearing element in the vertical structure of a building, that unloads to its base, and then to the ground, the weight and other pushing forces coming from the top of a structure. The column is connected to the architrave, arch, vault, or dome whose weight is to be supported by its upper part, called the capital. Afterwards, it transfers the forces through the body itself, named the shaft, following to connect through the base, at the lower surface, to which it transfers its loading.

Depending on the place, time and the column’s function of origin, we discover the main classical orders: Tuscan, Doric, Ionic, Corinth and Composite. The reports and forms of these elements give the characteristics of each architectural order.

To assemble these columns from circular stone blocks, called drums, a dowel system was used. A cubic space was carved into the center of the drums, where a wooden block was inserted. In time this system started also being used at the edges of drums, not only in the center.

The evolution of architecture has changed the structural purpose of the columns. They became decoration elements. In other words, the construction of columns has become a separate concern from the structural side. The building of columns has evolved from the usage of drums to monolithic ones. Therefore, the stone columns have become more ornamental elements, whose role in supporting the building structure became null.

PREFAȚĂ

Аceаstă lucrаre prezintă Aspecte tehnologice privind asamblarea coloanelor din piatră la monumentele istorice. Aceste aspecte sunt în strânsă legătură cu tehnologia existenă în acea perioadă și materialele folosite, materia primă pentru realizarea coloanelor fiind marmura și granitul extrase din carierele de piatră și prelucrate de meșteri direct la șantier, deoarece vorbim despre perioada premergătoare apariției cimentului roman.

Astfel, este interesant de urmărit parcursul între trecut și prezent, între nivelul respectiv de dezvoltare tehnologică, cu obiectivele pe care le realizau, și nivelul actual al echipamentelor disponibile.

Lucrarea este structurată în șase capitole. Primele patru capitole conturează aspectele proiectării existente în acea perioadă, în funcție de ordinele de arhitectură ale coloanelor, iar ultimele două capitole prezintă aspecte tehnologice privind execuția coloanelor și materialele folosite.

Primul capitol definește coloana ca un element portant punctual din structura verticală a unei clădiri, care descarcă spre baza sa și, apoi, spre pământ greutatea și celelalte forțe de împingere provenite din partea superioară a unei structuri. Coloana se racordează la arhitravă, arc, boltă sau cupolă, a căror greutate urmează să o preia, prin intermediul părții sale superioare, numite capitel, apoi transmite forțele de împingere prin corpul propriu zis, numit fus, pentru a se racorda, din nou, prin intermediul bazei, la suprafața inferioară, căreia îi transmite astfel încărcarea sa.

În cаdrul celui de-аl doileа cаpitol аm descries ordinele clasice, în funcție de locul, timpul și funcțiunea de origine ale coloanei. Astfel, în ordinea apariției lor, avem, denumite după coloana reprezentativă, ordinele doric, ionic și corintic. Din mixarea ultimelor două a rezultat ordinul compozit, pentru ca, ulterior, să li se adauge tuturor acestora și ordinul toscan.

Ordinul de arhitectură se bazează pe expresia plastică pe care o capătă elementul de susținere, coloana și elementul susținut, antablamentul, proporționate între ele pe baza aceleiași măsuri, modulul. Modulul este egal cu jumătatea diametrului inferior al coloanei.

Astfel proiectarea elementelor avea loc după niște norme generale, iar apoi fiecare putea să-și împartă modulul, mai mic sau mai mare, după felul clădirii, și să se ghideze cu proporțiile și profilurile desenate pentru fiecare ordin. Rapoartele și formele acestor elemente, dau caracteristici fiecărui ordin de arhitectură.

În cel de-al treilea capitol am prezentat restricțiile legate de intercolonamente și coloane, între care trebuie să existe o proporție și o armonie, pentru că, dacă în spațiile mai mari se vor pune coloane subțiri, clădirea va pierde mult ca aspect, dat fiind că, din pricina spațiului prea mare al golurilor, coloanele vor părea și mai subțiri. În timp ce, dacă în spații restrânse vor fi coloane groase, din pricina îngustimii spațiului, vor părea umflate și lipsite de grație.

Al patrulea capitol descrie o caracteristică specifică tuturor ordinelor, galbarea. Coloanele tuturor ordinelor erau făcute în așa fel, încât partea de sus să fie mai subțire decât cea de la bază, iar în mijloc să fie ușor umflate, galbate. Această restrângere începea de la treimea inferioară a înălțimii coloanei și continua progresiv spre capătul ei superior.

Penultimul capitol detaliază aspecte tehnologice generale privind asamblarea coloanelor din piatră, în ultimul capitol menționând materialele uzuale pentru realizarea coloanelor, marmura și granitul. Pentru execuția acestor coloane, inițial realizate monolit, dezvoltarea tehnicilor de lucru a dus la construirea coloanelor din blocuri de piatră circulare, tamburi. Factorii principali ce au contribuit la producerea acestor schimbări constau în reducerea semnificativă a dificultăților de exploatare a pietrei, transportul și ridicare a acestora. Greutatea unui tambur era de 2-3 tone, fiind o greutate convenabilă de manevrat, mai convenabil decât o coloană monolită cu o greutate de peste 20 tone.

Dezavantajul construcției cu tamburi consta în faptul că aceste coloane trebuiau finisate în șantier. Dar acestea nu puteau fi poziționate, spre prelucrare, aleator în șantier și apoi mutate în poziția finală, ci trebuiau așezate în poziție exactă încă de la început, în raza de acțiune a dispozitivelor de ridicare. Apoi ridicarea se realiza cu mișcării de finețe, blocurile de piatră fiind masive și marginile prelucrate, detaliile sensibile, nu trebuiau ciobite sau deteriorare.

Deoarece coloanele erau frecvent greoaie, tamburii erau fixați folosindu-se de greutatea proprie. Aceștia erau fixați unul deasupra celuilalt folosind un sistem de tip cep. Un spațiu cubic era scobit în centrul extremităților tamburilor, în care era fixat un bloc de lemn. Acesta era la rândul său găurit astfel încât să permită introducerea unui bolț sau cep fabricat din lemn dur sau metal, care datorită presiunii exercitate de greutatea tamburului superior intra în blocul de lemn, care se dilata și umplea perfect spațiul cubic din centrul tamburilor. Odată cu trecerea timpului acest sistem a început să fie folosit și la marginea tamburilor, nu doar în centru.

Construcția folosind tamburi nu a ramas uzuală de-a lungul întregii antichități. Dezvoltată în arhitectura monumentală a Greciei antice, coloana reprezenta un element funcțional. Scopul acesteia era de a dubla pereții, pentru a susține acoperișul. Evoluția arhitecturii a schimbat însă scopul acesteia. Realizarea coloanelor a evoluat de la folosirea tamburilor către cele de tip monolit. Coloanele au devenit elemente de decor, atât datorită staturii cât și a aspectului costisitor. Cu alte cuvinte, construcția coloanelor a devenit o preocupare separată față de partea structurală. Așadar, coloanele din piatră au devenit elemente ornamentale, ale cărot rol în menținerea stabilității structurale devenind nulă.

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE

În arhitectură, coloana este un element portant punctual din structura verticală a unei clădiri, care descarcă spre baza sa și, apoi, spre pământ greutatea și celelalte forțe de împingere provenite din partea superioară a unei structuri. Coloana se racordează la arhitravă, arc, boltă sau cupolă (a căror greutate urmează să o preia) prin intermediul părții sale superioare, numite capitel, apoi transmite forțele de împingere prin corpul propriu zis, numit fus, pentru a se racorda, din nou, prin intermediul bazei, la suprafața inferioară, căreia îi transmite astfel încărcarea sa.

În funcție de locul, timpul și funcțiunea de origine ale coloanei, descoperim ordinele clasice. Astfel, în ordinea apariției lor, avem, denumite după coloana reprezentativă, ordinele doric, ionic și corintic. Din mixarea ultimelor două a rezultat ordinul compozit, pentru ca, ulterior, să li se adauge tuturor acestora (de proveniență elină) și ordinul toscan.

Povestea originării lor este consemnată scrupulos în Cele Zece cărți de(spre) arhitectură, tratatul arhitectural prim păstrat, al lui Vitruvius. Proporțiile, amploarea canelurilor (o succesiune de concavități verticale care, umbrind coloana, îi accentuează înălțimea) și forma sunt expresia corpului bărbatului (doric) sau femeii (ionic) cărora, spune Vitruvius, le-au fost extrase simetriile (proporțiile), astfel încât raportul între cap și trunchiul coloanei respective să reflecte alcătuirea geometrică a corpului uman.

În funcție de poziția în plan, coloanele pot fi libere (individuale), geminate (grupate câte două sau, la colțuri, articulate împreună cu un pilastru) sau adosate (doar pe jumătate desprinse din zidărie).

Inclusiv funcția simbolică le clasifică, devreme ce avem coloane votive (dedicate unui eveniment de comemorat sau de celebrat), precum și coloane rostrale (care amintesc de victorii navale și se prezintă împreună cu elemente proprii corăbiilor, ca de pildă porțiuni de provă).

În arhitectura greacă, coloana putea fi înlocuită cu corpuri umane feminine (cariatide) sau masculine (atlanti). Arhitectura postmodernă a redescoperit gustul pentru coloane, pe care, însă, nu rareori în tratează în cheie ironică. Astfel, piticii, șapte, anturând-o pe Albă ca Zăpada din versiunea animată Disney sunt de găsit pe post de pilaștri la un hotel proiectat de M. Graves pentru Disneyland-ul din California. Tot acolo, Dolphin and Swan Hotel, al aceluiași arhitect, folosește lebăda și delfinul în același scop portant și decorativ, dar în cheie minoră.

CAPITOLUL 2 – CELE CINCI ORDINE FOLOSITE ÎN ANTICHITATE

După Vignola și alți teoreticieni ai Renașterii există 5 ordine de arhitectură: toscan, doric, ionic, corintic și compozit. Ordinele doric, ionic și corintic sunt de origine greacă, ordinul compozit este o creație din epoca romană, iar ordinul toscan din Renaștere.

Aceste ordine de arhitectură erau astfel dispuse într-o clădire, ca cele mai robuste să fie poziționate în partea inferioară, fiind mai indicate pentru a susține greutatea și creînd clădirii o bază solidă. Întotdeauna deci, coloanele dorice se așezau sub cele ionice, coloanele ionice sub cele corintice și cele corintice sub cele compozite. Ordinul toscan, fiind mai puțin elegant, se întrebuința rareori deasupra solului și numai la clădirile cu o singură ordonanță, cum sunt porticurile caselor se la țară sau la edificii foarte mari, amfiteatrele sau alte construcții similare care, având mai multe ordine suprapuse, vor avea ordinul toscan în locul celui doric, sub ordinul ionic. Dacă cineva voia să lase de o parte unul din aceste ordine, vrînd să pună corinticul imediat după ordinul doric, aceasta se putea face, cu condiția ca cel mai robust să rămână în partea inferioară a construcției, respectând regula arătată de Palladio în Capitolul XII. Despre cele cinci ordine folosite în antichitate, al cărții sale Patru cărți de arhitectură .

Ordinul de arhitectură se bazează pe expresia plastică pe care o capătă elementul de susținere, coloana și elementul susținut, antablamentul, proporționate între ele pe baza aceleiași măsuri, modulul.

Rapoartele și formele acestor elemente, dau caracteristici fiecărui ordin de arhitectură.

Ele au corespuns unui anumit stadiu de dezvoltare socială și tehnică, iar constructorii din antichitate au intuit și exprimat mai bine ca oricând contemporaneitatea lor. Ordinele de arhitectură au fost determinate de bună seamă de arta de a construi din acea vreme și în egală măsură de programele de arhitectură ale acelei societăți.

Când tehnica construcțiilor a evoluat, iar programele de arhitectură ale noilor societăți au fost altele decât templele și amfiteatrele, ordinele de arhitectură s-au potrivit din ce în ce mai puțin cu noile exigențe, iar folosirea lor a scăzut treptat.

Teoreticienii Renașterii, prin cercetările și tratatele lor asupra ordinelor de arhitectură, și în special asupra proporției și armoniei ce se degajă din întrebuințarea lor, au contribuit la folosirea ordinelor în construcțiile epocii și la prețuirea lor dealungul istoriei arhitecturii.

Vignola utilizează ca unitate de măsură pentru a proporționa ordinele de arhitectură în ansamblu și în detaliu, modulul egal cu jumătatea diametrului inferior al coloanei. Cu această măsură exprimată în numere simple alcătuiește regula sa. La rândul său modulul este împărțit în 12 părți pentru ordinele toscan și doric, în 18 părți pentru ordinele ionic, corintic și compozit. Astfel fiecare putea să-și împartă modulul, mai mic sau mai mare, după felul clădirii, și să se servească de proporțiile și profilurile desenate pentru fiecare ordin.

Figura 2.1. – Compozit, Corintic, Ionic, Doric, Toscan

Figura 2.2. – Comparația proporțiilor celor cinci ordine de arhitectură

Planșa are ca scop să prezinte, la începutul lucrării, într-o privire generală, alăturarea celor 5 ordine de arhitectură, exprimate prin coloanele lor, așezate pe același nivel, spre a putea fi comparate mai ușor.

Alăturarea lor permite să se observe mai bine, de la început, asemănările și deosebirile dintre cele 5 ordine de arhitectură.

Din prezentarea comparativă a ordinelor în această planșă și din conținutul planșelor următoare, rezultă două reguli generale de proporționare, pentru alcătuirea principalelor lor părți componente:

Ca să realizăm înălțimea totală a ordinului complet, format din piedestal, coloană și antablament, trebuie adăugată la înălțimea coloanei, o treime pentru piedestal, plus o pătrime pentru antablament, din numărul de moduli al fiecărei coloane. Ținând seama de aceste rapoarte proporționale, înălțimea totală a ordinelor se diferențiază după cum urmează.

Înălțimea coloanei ordinului toscan 7 diam. sau 14 mod.

Se adaugă pentru piedestal 1/3 din 14 = 4 mod.

Se adaugă pentru antablamente 1/4 din 14 = 3 mod.

Înălțimea totală a ordinului = 22 mod.

Înălțimea coloanei ordinului doric 8 diam. sau 16 mod.

Se adaugă pentru piedestal 1/3 din 16 = 5 mod.

Se adaugă pentru antablamente 1/4 din 16 = 4 mod.

Înălțimea totală a ordinului = 25 mod.

Înălțimea coloanei ordinului ionic 9 diam. sau 18 mod.

Se adaugă pentru piedestal 1/3 din 18 = 6 mod.

Se adaugă pentru antablamente 1/4 din 18 = 4 mod.

Înălțimea totală a ordinului = 28 mod.

Înălțimea coloanei ordinului corintic și compozit 10 diam. Sau 20 mod.

Se adaugă pentru piedestal 1/3 din 20 = 7 mod.

Se adaugă pentru antablamente 1/4 din 20 = 5 mod.

Înălțimea totală a ordinului = 32 mod.

În scopul realizării unor rapoarte proporționale între ordinul întreg și părțile sale componente, antablament, coloană și piedestal, înălțimea totală a ordinelor, toscan, doric și ionic, trebuie să fie împărțită în 19 părți egale, din care 4 vor forma înălțimea piedestalului, 12 înălțimea coloanei și 3 înălțimea antablamentului.

Pentru ordinele corintic și compozit, înălțimea totală va fi împărțită în 32 părți egale, din care 7 vor forma înălțimea piedestalului, 20 înălțimea coloanei și 5 înălțimea antablamentului.

Rezultă astfel, după cum se va putea urmări mai departe, rapoarte caracteristice pentru fiecare ordin de arhitectură.

Pentru a obține modulul, unitatea de măsură proporțională a întregului ordin, se împarte înălțimea coloanei la numărul de moduli atribuiți coloanei ordinului respectiv (toscan 14 moduli, doric 16 moduli, ionic 18 moduli, corintic și compozit 20 moduli).

În aceasta planșă, în care s-a ținut seama de proporțiile indicate de Vignola, se poate urmări aplicarea ambelor reguli la cele 5 tipuri de coloane.

Înălțimea coloanei toscane este aproape egală cu înălțimea coloanei dorice, deși în planșele ordinelor respective, ele se diferențiază cu 2 moduli.

2.1. Ordinul toscan

Ordinul toscan, după cum ne spune Vitruviu și se observă de altfel, este dintre toate ordinele de arhitectură, cel mai simplu și păstrează o notă de primitivism, fiind lipsit de toate acele ornamente care fac celelalte ordine atât de atrăgătoare și frumoase. Acest ordin este originar din Toscana, nobila regiune a Italiei, de unde își trage și numele. Coloanele ordinului, împreună cu baza și capitelul trebuie să aibă o înălțime de șapte moduli și se subțiază la partea de sus cu un sfert din grosimea lor. Dacă se vor face din acest ordin colonade simple, spațiile dintre coloane se vor putea face foarte mari, pentru că arhitravele se fac din lemn (Anexa1), acesta fiind foarte indicat și ieftin pentru acele porticuri ale caselor de la țară, destinate adăpostirii carelor și altor unelte de gospodărie.

A. Abaca

B. Echima

C. Guler

D. Astragal

E. Corpul coloanei la partea superioară

F. Corpul coloanei la partea inferioară

G. Bagheta

H. Tor

I. Plinta

K. Piedestal

Figura 2.1.1. – Capitelul și piedestalul coloanei toscane

Piedestalurile, care se vor face sub coloanele de acest ordin, vor fi înalte de un modul și se vor fi simple. Înălțimea bazei va avea jumătate din grosimea coloanei (Anexa3). Această înălțime se împarte în două părți egale, una pentru plintă, care se realizează cu multă precizie, iar cealaltă se împarte în patru părți: din una se face listelul, numai la acest ordin, listelul face parte din bază, în toate celelalte ordine, el aparține coloanei propriu zise; celelalte trei se dau pentru tor. Această bază este ieșită în afară cu a șasea parte din diametrul coloanei. Capitelul are și el o înălțime egală cu jumătate din grosimea de jos a coloanei și se împarte în trei părți egale (Anexa2). Una pentru abacă, cealaltă este destinată echinei care poartă ovele, iar a treia se împarte în șapte părți, una formează listelul sub rândul de ove, iar celelalte șase rămân pentru guler. Astragalul este de două ori mai înalt decât listelul de sub ove, și are centrul pe linia care cade drept de la amintitul listel. Pe aceeași linie cade și ieșindul baghetei, care are grosimea listelului. Ieșindul acestui capitel corespunde liniei care delimitează corpul coloanei la partea inferioară. Arhitrava ordinului se face din lemn, tot atât de înaltă pe cât de lată, iar lățimea nu depășește corpul coloanei la partea de sus. Ieșindul grinzilor care formează streașina este egal cu a patra parte din înălțimea coloanei. Acestea sunt dimensiunile ordinului toscan, așa cum ni le dă Vitruviu.

A. Cimasa cu profil în dusină B. Cornișa

C. Cornișă cu lăcrimar și profil în dusină D. Profil în cavet

E. Friza F. Arhitrava

G. Partea superioară a abacei H. Abaca capitelului

I. Echina capitelului K. Gulerul capitelului

L. Astragalul M. Corpul coloanei

N. Corpul coloanei la partea inferioară O. Bagheta coloanei

P. Tor și dusină ale bazei Q. Plinta bazei

Figura 2.1.2. – Antablamentul, capitelul și baza coloanei toscane

2.2. Ordinul doric

Ordinul doric a fost conceput de dorieni, neamuri grecești care locuiau în Asia. Coloanele, dacă sunt simple, fără pilaștri, trebuie să aibă lungimea de șapte capete și jumătate sau de opt. Intercolonamentele au ceva mai puțin de trei diametri de coloană, acest fel de ordonanță fiind denumită de Vitruviu diastilă (Anexa5). Dacă în compoziție intervin și pilaștri, coloanele se vor face, inclusiv baza și capitelul, înalte de șaptesprezece moduli și o treime.

În antichitate, acest ordin nu avea piedestal, mai apoi însă, s-a obișnuit să îl facă. În cazul în care se introduce piedestalul, corpul acestuia va fi paralelipipedic și, pornind de la volumul dat, se vor stabili proporțiile ornamentelor sale, pentru că va fi împărțit în patru părți egale, din care două vor forma baza și plinta, iar a treia va forma cornișa, din care va porni baza propriu zisă a coloanei.

A. Capul coloanei B. Bagheta

C. Torul superior D. Scotie cu listele

E. Torul inferior F. Plintă concavă

G. Cimasa piedestalului H. Corpul piedestalului

I. Baza piedestalului

Capitelul trebuie să aibă înălțimea egală cu jumătate din diametrul coloanei și se împarte în trei părți: cea de deasupra formează abaca cu profilul în talon la partea superioară. Acest profil cuprinzând două din cele cinci diviziuni ale părții de deasupra se împarte la rândul lui în trei părți: dintr-una se face listelul, iar celelalte două formează profilul în talon. A doua parte principală se împarte la rândul ei în trei suprafețe egale, din care una se atribuie inelelor care sunt în număr de trei și toate egale, iar două rămân pentru echina purtând ovele, care sunt ieșite în afară cu două treimi din înălțimea lor. Cea de a treia parte se lasă pentru guler. Întregul ieșind al capitelului este egal cu a cincea parte din diametrul coloanei.

Figura 2.2.1. – Piedestalul coloanei dorice

Astragalul are înălțimea egală cu a celor trei inele la un loc și iese în afară în dreptul corpului coloanei, în partea inferioară a acesteia(Anexa6). Bagheta, de o dimensiune egală cu jumătate din cea a astragalului are ieșindul în linie dreaptă cu centrul acestui astragal. Deasupra capitelului se construiește arhitrava, care trebuie să aibă înălțimea egală cu jumătate din grosimea coloanei, adică un modul. Aceasta se împarte în șapte părți: una formează bagheta, care este proiectată în afară cu aceeași măsură. Restul se împarte în șase părți, din care una se dă pentru picături. Friza are un modul și jumătate înălțime, iar triglifele un modul, capitelul acestor triglife are o șesime de modul. Trigliful se împarte în șase părți: două sunt pentru canelurile din mijloc, una pentru semicanelurile de la părțile extreme și alte trei formează spațiile dintre caneluri. Metopa, adică spațiul dintre triglife, trebuie să aibă înălțimea egală cu lățimea. Cornișa trebuie să aibă înălțimea de un modul și o șesime și se împarte în cinci părți și jumătate, din care două sunt pentru profilul în cavet și pentru cel în sfert de cerc. Cavetul e mai mic decât profilul în sfert de cerc cu grosimea listelului său. Celelalte trei părți și jumătate cuprind: cornișa care în mod curent este numită lăcrimar. Cornișa trebuie să aibă un ieșind de patru șesimi de moduli, iar pe fața care este văzută de jos și iese în afară, în lungime, deasupra triglifelor, trebuie să aibă trei rânduri a câte șase picături cu listelele lor, iar deasupra metopelor câteva rozete. Picăturile sunt rotunde și corespund picăturilor de sub baghetă, care au forma unui clopot. Acestea sunt măsurile ordinului doric, după Vitruviu.

A. Profil de dusină B. Profil de talon

C. Lăcrimar D. Profil în sfert de cerc, purtând ove

E. Profil în cavet F. Capitelul triglifului

G. Trigliful H. Metopa I. Bagheta

K. Picături L. Primul registru

M. Al doilea registru Y. Fața inferioară a lăcrimarului

Părțile capitelului

K. Profil în talon la partea superioară a abacei L. Abaca

M. Echina purtând ove N. Inele O. Gulerul

P. Astragalul Q. Bagheta V. Corpul coloanei

Figura 2.2.2. – Antablamentul și capitelul coloanei dorice

2.3. Ordinul ionic

Ordinul ionic își are originea în Ionia, provincie din Asia, aflăm din textele clasice că acesta era ordinul folosit la templul Dianei din Efes. Coloanele, cu capitel și bază, sunt înalte de nouă diametre, diametru din partea de jos a coloanei. Arhitrava, friza și cornișa însumează o înălțime egală cu a cincea parte a coloanei. Intercolonametele au doi diametri și un sfert. Acest fel de intercolonament, cel mai frumos și mai practic, este numit de Vitruviu eustil (Anexa8). Dacă unei coloane ionice i se va pune piedestal, acesta se va împărți în șapte părți și jumătate, două părți vor forma baza, una cimasa și patru și jumătate vor rămâne pentru corpul propriu zis al piedestalului. Baza ordinului ionic este înaltă de o jumătate de modul (Anexa11), dimensiune care se împarte în trei părți: una formează plinta concavă, al cărei ieșind este a patra parte a modulului, celelalte două se împart în șapte: din trei părți se face torul inferior, celelalte patru părți, luate câte două formează scotia și torul superior. Listelele trebuie să fie egale cu a opta parte a scotiei. Torul de dimensiuni reduse care face parte din coloană este egal cu a treia parte din torul bazei, dar, dacă baza se va uni cu coloana, acest tor se va face mai subțire și va avea un ieșind egal cu jumătate din cel menționat mai sus.

Corpul coloanei

Bagheta cu un tor de dimensiuni reduse, făcând parte din corpul coloanei

Torul superior

Scotie

Torul inferior

Plinta concavă, făcând corp cu cimasa piedestalului

Cimasa piedestalului

Corpul piedestalului

Profile de bază ale piedestalului

K. Plinta

Figura 2.3.1. – Piedestalul coloanei ionice

Pentru a construi capitelul, se împarte diametrul inferior al coloanei în optsprezece, iar nouăsprezece părți de această mărime formează lărgimea și lungimea abacei, jumătate reprezintă înălțimea capitelului cu volutele sale, ceea ce înseamnă că are o înălțime egală cu nouă părți și jumătate (Anexa9). O parte și jumătate se dă abacei cu profilul ei în dusină, iar celelalte opt rămân pentru volută, care se face în felul următor: din extremitatea dusinei către centru, se ia o parte din cele nouăsprezece și, din punctul făcut, lăsăm să cadă o linie verticală, numită catetă, care taie voluta prin mijloc; în punctul de intersecție al acestei linii cu cea care separă cele patru părți și jumătate de sus de cele trei și jumătate de jos, se fixează centrul volutei, diametrul căreia fiind format de una din cele opt părți. În ochiul volutei se formează apoi un pătrat, a cărui latură este egală cu semidiametrul ochiului și, trăgând linii diagonale, sunt notate pe ele acele puncte în care se așează piciorul fix al compasului pentru a construi voluta. Numărând și centrul ochiului, aceste puncte sunt în număr de treisprezece. Astragalul coloanei se găsește în dreptul centrului volutei. Ochiul volutei trebuie să fie în același plan cu ieșindul rândului de ove. Canalul volutei este paralel cu corpul coloanei. Astragalul coloanei trece pe sub volută, fiind aparent; este firesc ca un lucru gingaș, cum este voluta, să scoată în evidență un lucru mai dur, cum este astragalul, detașându-se de acesta.

A. Abaca B. Canalul sau șanțul volutei

C. Echina purtând ove D. Tor sub echină cu ove

E. Bagheta F. Corpul coloanei

G. Verticala axului volutei numită catetă S. Ochiul volutei

Elementele bazei

K. Corpul coloanei L. Bagheta

M. Tor N. Prima scotie

O. Astragaluri P. A doua scotie

Q. Plinta

R. Ieșindul bazei față de corpul coloanei

Figura 2.3.2. – Voluta capitelului ionic

Arhitrava, friza și cornișa împreună, așa cum am mai spus, au înălțimea egală cu a cincea parte din înălțimea coloanei și totul se împarte în douăsprezece părți (Anexa10). Arhitrava curinde patru părți, friza trei și cornișa cinci. Arhitrava se împarte la rândul ei în cinci părți, dintre care una se ia pentru profilul în cavet, iar restul se împarte în douăsprezece: trei alcătuiesc primul registru cu astragalul său, patru pe cel de-al doilea cu astragalul respectiv, iar cinci pentru cel de-al treilea registru. Cornișa se împarte în șapte părți și trei pătrimi, dintre care două sunt pentru profilul în cavet și pentru cel cu ove, două pentru console, iar trei și trei pătrimi pentru coronamentul propriu zis, format din profilul în talon și cimasa și iese în afară cu o măsură egală cu înălțimea. Acestea sunt măsurile ordinului ionic, după Vitruviu.

A. Cimasa

B. Profil în talon

C. Lăcrimar

D. Profil în talon de deasupra consolelor

E. Console

F. Profil în sfert de cerc cu ove

G. Profil în cavet

H. Friză

I. Profil în talon al arhitravei

K. Primul registru

L. Al doilea registru

M. Al treilea registru

Elementele capitelului

N. Abaca

O. Canalul volutei

P. Echina de ove

Q. Astragalul cu perle

R. Corpul coloanei

Figura 2.3.3. – Antablamentul și capitelul coloanei ionice

2.4. Ordinul corintic

În Corint, cel mai nobil oraș din Peloponez, a fost creat ordinul numit corintic, fiind mai svelt și mai frumos împodobit decât cele anterioare. Coloanele sunt asemănătoare celor ionice, și, dacă li se adaugă baza și capitelul, sunt lungi de nouă moduli și jumătate. Dacă vor avea caneluri, acestea vor trebui să fie douăzeci și patru la număr și cu o adâncime egală cu jumătate din lărgime. Listelele dintre caneluri vor avea ca lățime a treia parte din lărgimea canelurilor. Arhitrava, friza și cornișa au, la un loc, a cincea parte din înălțimea coloanei. Intercolonamentele au doi diametri, așa cum este la porticul Pantheonului din Roma, acest fel de intercolonament este denumit de Vitruviu sistil.

Pentru ordinul corintic, piedestalul va avea înălțimea egală cu a patra parte din înălțimea coloanei și se va împărți în opt părți: una va fi pentru cimasă, două pentru bază, și cinci vor rămâne pentru corpul propriu zis al piedestalului. Baza piedestalului se va împărți în trei părți: două vor forma plinta, iar una profilurile superioare. Baza coloanelor este antică și se aseamănă cu cea care se pune la coloana dorică, prin faptul că are ieșindul egal cu a cincea parte din diametrul coloanei (Anexa16).

A. Corpul coloanei

B. Bagheta și torul de dimensiuni reduse

C. Torul superior

D. Scotie cu listeluri

E. Torul inferior

F. Plintă concavă făcând corp comun cu piedestalul

G. Cimasa piedestalului

H. Corpul piedestalului

I. Profilele bazei piedestalului

K. Plinta bazei

Figura 2.4.1. – Piedestalul coloanei corintice

Capitelul corintic trebuie să aibă o înălțime egală cu diametrul inferior al coloanei, plus a șasea parte care se ia pentru abacă. Înălțimea capitelului, excluzând abaca, se împarte în trei părți egale: cea dintâi este pentru primul rând de frunze, cea de-a doua pentru al doilea rând, iar cea de-a treia se împarte din nou în două părți, care corespund volutelor de sub abacă și frunzele din care ies aceste volute și par a fi susținute (Anexa16). Pentru a face ca abaca să aibă un ieșind bine proporționat, se va forma un pătrat a cărui latură să fie de un modul și jumătate și se vor trage în interiorul acestuia linii diagonale, la intersecția cărora se va pune piciorul fix al compasului și spre fiecare unghi al pătratului se măsoară și se notează un modul. Prin punctele acestea, se vor trage linii care să formeze la intersecția cu diagonalele, unghiuri drepte care să atingă laturile pătratului. Acestea vor fixa limita ieșindului, iar lungimea lor va fi luată drept măsură pentru lățimea colțurilor teșite ale abacei. Curbura se va obține trăgând câte un fir de la un corn la altul și marcând punctul unde se va forma un triunghi a cărui bază reprezintă acea concavitate. Se trage apoi o linie de la extremitatea colțurilor abacei la extremitatea astragalului coloanei și se va face astfel, ca vârful frunzelor s-o atingă sau să iasă întrucâtva în afară. Rozeta trebuie să aibă ca lungime a patra parte din diametrul inferior al coloanei. Arhitrava, friza și cornișa, cum am spus, sunt a cincea parte din înălțimea coloanei, iar toate laolaltă se împart în douăsprezece părți, ca în cazul ordinului ionic. Spre deosebire însă, cornișa se împarte în opt părți și jumătate, o parte formând măsura profilului în talon, alta registrul cu denticuli, a treia profilul în ove, a patra și a cincea formează consolele și din celelalte trei și jumătate lăcrimarul și cimasa. Ieșindul cornișei este egal cu înălțimea acesteia. Casetoanele rozetelor, care se găsesc între console, trebuie să fie pătrate, iar consolele trebuie să aibă lățimea egală cu jumătate din câmpul rozetelor (Anexa15).

Figura 2.4.2. – Antablamentul și capitelul coloanei corintice

2.5. Ordinul composit

Ordinul composit, care se mai numește și roman, fiind o creație a vechilor romani, a fost numit astfel pentru că este o combinație a două ordine: ionic și corintic și poate fi considerat ordinul cel mai armonios și mai bogat. Este mai svelt decât corinticul și se poate face cu toate elementele, asemenea acestuia, în afară de capitel. Coloanele trebuie să aibă o înălțime de zece moduli. Intercolonamentele măsoară un diametru și jumătate lărgime, acest tip de intercolonamet fiind denumit de Vitruviu picnostil (Anexa18).

Pentru că, după cum am spus, acest ordin trebuie să fie mai svelt decât corinticul, piedestalul trebuie să aibă o treime din înălțimea coloanei, împărțindu-se în opt părți și jumătate (Anexa21). Din una din părți se face cimasa bazei și cinci părți și jumătate rămân pentru corpul piedestalului. Baza piedestalului se împarte în trei părți: două sunt pentru plintă și una este pentru torurile și profilul în talon. Baza coloanei se poate face atică, așa cum e la cel corintic, și se mai poate face și compusă din elemente atice și ionice (Anexa13).

Figura 2.5.1. – Piedestalul coloanei composite

Capitelul composit are aceleași măsuri pe care le are și corinticul, deosebindu-se numai prin volută, echina cu ove și șirul de perle, care sunt luate de la ordinul ionic (Anexa19). Modul de a-l obține este următorul: de la abacă în jos, capitelul se împarte în trei părți, ca și cel corintic, prima parte cuprinde primul rând de frunze, a doua cel de-al doilea și a treia voluta. Această volută se construiește în același fel și cu aceleași puncte, ca la capitelul ionic, acoperind din abacă atât, încât să pară că ia naștere din echina cu ove de lângă floarea care se pune în mijlocul curburii abacei; floarea se dezvoltă într-un plan egal cu cel al extremităților teșite ale abacei, putând depăși în afară acest plan. Echina cu ove are o înălțime egală cu trei cincimi din aceea a abacei, partea inferioară fiind pe linia părții inferioare a ochiului volutei și ieșind în afară cu trei pătrimi din înălțime. Șirul de perle are a treia parte din înălțimea ovelor, ieșind în afară cu ceva mai mult de jumătate din grosime și înconjoară capitelul de sub volută, rămânând tot timpul aparent. Inelul care trece pe sub șirul de perle și constituie marginea coșului capitelului, este jumătate din șirul de perle. Corpul coșului e pe aceeași linie cu fundul canelurilor coloanei. Arhitrava, friza și cornișa au o înălțime egală cu a cincea parte din înălțimea coloanei (Anexa20).

Figura 2.5.2. – Antablamentul și capitelul coloanei composite

CAPITOLUL 3 – INTERCOLONAMENTELE

Intercolonamentele, adică spațiile dintre coloane, se pot face de un diametru și jumătate de coloană, de doi diametri, de doi și un sfert, de trei, și chiar mai mari, considerându-se diametrul de la partea inferioară a coloanei. În antichitate nu se făceau mai mari de trei diametre, în afară de ordinul toscan, la care, obișnuindu-se să se facă arhitravele de lemn, se făceau și intercolonamentele mult mai largi, care depășeau un diametru și jumătate, de această măsură se serveau mai ales când făceau coloanele foarte mari. Dar preferau acest tip de intercolonament în care distanța între coloane era de doi diametri și un sfert, obținându-se astfel intercolonamente foarte frumoase și elegante.

Se ținea seama că între intercolonamente și coloane trebuie să existe o proporție și o armonie, pentru că, dacă în spațiile mai mari se vor pune coloane subțiri, clădirea va pierde mult ca aspect, dat fiind că, din pricina spațiului prea mare al golurilor, coloanele vor părea și mai subțiri. În timp ce, dacă în spații restrânse vor fi coloane groase, din pricina îngustimii spațiului, vor părea umflate și lipsite de grație. De aceea, dacă spațiile vor fi mai mari de trei diametri, grosimea coloanelor va trebui să fie a șaptea parte din înălțime, ca la ordinul toscan. Dar, dacă spațiile vor fi de trei diametri, coloanele vor fi înalte de șapte capete și jumătate sau opt, ca la ordinul doric, iar dacă spațiul este de doi diametri și un sfert, coloanele vor fi lungi de nouă capete, ca la cel ionic; dacă va fi de două, coloanele se vor face lungi de nouă capete și jumătate, ca la ordinul corintic și, în sfârșit, dacă spațiul va fi de un diametru și jumătate, coloanele vor fi lungi de zece capete, ca la ordinul compozit, susține Palladio în Capitolul XIII. Despre galbarea și subțierea coloanelor. Despre intercolonamente.

La fațadele edificiilor, coloanele trebuie să fie în număr par, pentru ca în centru să fie un intercolonament, care se va face ceva mai mare decât celelalte, spre a se vedea mai bine porțile și intrările, în mod obișnuit așezate în mijlocul fațadei.

Vitruviu denumeste cele 5 feluri de intercolonamente folosite de greci și romani în monumentele lor:

Picnostil egal cu 1 ½ D

Sistil egal cu 2 D

Eustil egal cu 2 ¼ D

Diastil egal cu 3 D

Areostil egal cu 3 ½ – 4 D

cu D – diametrul inferior, toate calculate după distanțele între diametrele inferioare ale coloanelor.

Prin stabilirea distanței între coloane, de 4 2/3 moduli, Vignola se apropie de proporția dată de intercolonamentul Eustil, pe care însuși Vitruviu îl apreciază ca cel mai potrivit pentru edificiile publice.

CAPITOLUL 4 – GALBAREA

Coloanele tuturor ordinelor vor trebui făcute în așa fel, încât partea de sus să fie mai subțire decât cea de la bază, iar în mijloc să fie ușor umflate (galbate). La subțierea lor, se observă că în general coloanele cu cât sunt mai înalte, cu atât descresc mai puțin, dat fiind că de la distanșă, înălțimea dă ea însăși efectul de subțiere. Palladio descrie ca regulă că dacă înălțimea coloanei va atinge cincisprezece picioare, grosimea părții inferioare, va fi împărțită în șase părți și jumătate, iar cea de la partea superioară va fi egală cu cinci părți și jumătate. Dacă înălțimea va fi de XV până la XX, grosimea de la bază va fi împărțită în VII, cea de la partea superioară va avea VI și jumătate astfel de părți. De asemenea, la cele care vor fi de la XX pana la XXX, se va împărți grosimea de la baza coloanei în VIII și VII, din aceste părți vor alcătui grosimea la partea de sus; coloanele care vor fi și mai înalte se vor subția urmărind regula dată de Vitruviu.

Profilul acestui galb Palladio îl realizează în felul următor: împărțind fusul coloanei în trei părți egale și partea inferioară se realizează perfect dreaptă, la extremitatea căreia se pune culcată o riglă pliantă, care să aibă lungimea coloanei sau poate și mai mult decât aceasta. Apoi se apropie și curbează capătul acestei rigle, până ce ajunge la punctul unde coloana începe să se subțieze, sub guler se profilează după această curbură și astfel se obține coloana puțin umflată sau galbată la mijloc, dar care se subțiază apoi, cu multă grație.

A.B. Prima treime a coloanei care este perfect dreaptă

B.C. Cele două treimi în care coloana se subțiază

C. Punctul de îngustare sub guler

Despre galbarea coloanei, determinată prin rotirea în jurul axului său, a unei curbe continue între cele două diametre extreme, mulți cercetători ai monumentelor antice au enunțat diferite metode.

Vitruviu , în Cartea III, Capitolul 3, vorbește despre îngroșarea fusului coloanei spre treimea s-a inferioară, atăt despre modul de restrângere a coloanei spre partea sa superioară, cât și asupra îngroșării sale spre treimea inferioară.

Referitor la restrângerea coloanei în partea sa superioară, Vitruviu pune în relație directă această diminuare a diametrului superior, cu înălțimea coloanei.

El consideră că iluzia optică ceează o impresie de subțiere a coloanelor în partea superioară, cu cât ele sunt mai înalte. De aici nevoia ca diferența între diametre să se micșoreze pe măsură ce coloanele cresc în înălțime.

Vignola, preocupat de a enunța reguli cât mai simple, a stabilit o micșorare constantă a diametrului superior cu 1/6 din diametrul inferior, normă pe care o aplică la toate ordinele de arhitectură, pentru coloanele de orice înălțime.

În același timp, din cercetarea monumentelor antice, el a constatat că această restrângere începe de la treimea inferioară din înălțimea coloanei și continuă progresiv spre capătul ei superior.

Pe baza acestor observații, Vignola indică două metode de obținere a galbului coloanelor, una mai simplă, mai cunoscută și pare-se, concepută pentru prima dată de Serlio, se referă la coloanele toscane și dorice, a doua la coloanele ionice, corintice și compozite.

Prima metodă indică găsirea unui număr variabil de puncte ale curbei de galbare în secțiune și elevație și unirea lor pentru obținerea curbei galbului coloanei.

După ce s-a determinat înălțimea și grosimea coloanei și cât trebuie să fie galbată de la a 3-a parte în sus, se desenează un semicerc jos unde începe galbarea, și acea parte a arcului, care este limitată de linia perpendiculară coborâtă din diametrul superior al coloanei, este împărțită în atâtea părți egale, câte se vor, și în tot atâtea părți sunt împărțite cele două treimi ale coloanei și unind apoi liniile perpendiculare cu cele orizontale, se vor găsi punctele care determină galbarea coloanei, așa cum se vede în figură. Coloanele de această formă se pot întrebuința la toscan și la doric.

Figura 4.1. – Galbarea coloanelor în studiul lui A. Stratton

Cea de-a doua metodă, Vignola o reprezintă în partea stângă a planșei. Prin ea Vignola gasește galbul coloanelor cu un număr mai mare de puncte ale curbei. Coloanele au diametrul maxim la treimea inferioară, grosimea lor descrescând ușor spre bază și mai pronunțat spre capitel.

După ce au fost stabilite toate părțile, trebuie să se tragă o linie nedefinită la o treime de jos, care începe de la C și trece prin D, apoi raportând măsura CD în punctul A și intersectând axul coloanei în punctul B, se va prelungi AB în punctul E, de unde se vor putea trage câte linii vrem, care, pornind de la axul coloanei vor merge până la circumferință, și pe acestea, raportând măsura CD de la ax spre circumferință, deasupra și dedesubtul treimei coloanei, se vor găsi punctele galbării.

Figura 4.2. – Galbarea coloanelor, Planșa XXXI a lui Vignola

CAPITOLUL 5 – ASPECTE TEHNOLOGICE PRIVIND ASAMBLAREA COLOANELOR

În continuarea primelor coloane monolite, dezvoltarea tehnicilor egiptene și grecești a avut loc în paralel. Până în mileniul al II-lea î.e.n. în Egipt și până în secolul al V-lea î.e.n. în Grecia, coloanele erau construite în mod tradițional, din blocuri de piatră circulare (tamburi). Anumiți factori au contribuit la producerea acestor schimbări. În primul rând, realizarea coloanelor din tamburi reduce mult dificultățiile de exploatare a pietrei, transport și ridicare a acestora. Într-adevăr practica grecească de ridicare a tamburilor de piatră este strâns legată de folosirea unei proceduri simple de ridicare a blocurilor de piatră cu ajutorul scripeților. Această procedură a fost perfecționată până în secolul al V-lea î.e.n. Greutatea unui tambur era de 2-3 tone, fiind o greutate convenabilă de manevrat, mai convenabil decât o coloană monolit cu o greutate de peste 20 tone.

Așezarea tamburilor prin ridicare necesita maiestrie. Aceștia nu puteau fi poziționați pe tamburii adiacenți, acolo unde era convenabil, iar apoi mutați în poziția finală. Aceștia trebuiau așezați în poziție exactă de dispozitivele de manevrare. Ceea ce necesita un control al mișcării de finețe și, de asemenea, ca greutatea de pe scripete să fie manevrabilă în orice direcție. În general, există câteva dispoziții generale de sitematizare pentru astfel de mișcări.

(1) Podul mobil. Acesta este sistemul optim, dar implică aspecte mecanice sofisticate. Eșafodajul este ridicat pentru a constitui un turn în jurul amplasamentului coloanei și este ridicat până la o înălțime suficientă pentru a permite poziționarea tambrului. În partea superioară a turnului sunt poziționate doua grinzi paralele, în părți opuse, pentru a acționa ca contragreutăți, și perpendicular pe aceste grinzi, este situată o grindă transversală, liberă să circule înainte și înapoi de-a lungul celor două grinzi. Dispozitivul de ridicare este atașat podului mobil, astfel încât, este liber să se deplaseze înainte și înapoi, de-a lungul podului mobil. În tehnologia modernă, grinzile sunt structuri de oțel și mișcarea podului și a dispozitivului de ridicare este realizată cu un cărucior pe roți fixat pe bordura grinzii.

În acest mod, cârligul de ridicare poate fi adus direct deasupra oricărei poziții din suprafața acoperită de turn, astfel încât tamburii, situați oriunde la sol, pot fi atașați, ridicați și apoi direcționați către amplasamentul coloanei.

Nici o dovadă a unui astfel de dispozitiv nu este cunoscută din perioada antică, iar existența acestuia nu a fost dezbătută. Este posibil, întradevăr, ca ceva asemănător să fi fost dezvoltat în perioada Imperiului Roman.

(2) Partea superioară a brațului mobil. Acest dispozitiv este utilizat la scară largă în toate șantierele de construcție în care macarale puternice cu brațe lungi sunt în funcțiune. Brațul poate fi rotit în orice direcție, iar greutatea poate fi mutată înainte și înapoi, pe orice distanță mai mică decât cea a brațului de susținere. Un astfel de dispozitiv putea fi disponibil și în acea vreme, având un braț din lemn, controlat de sfori. Aici, limitarea este dată de rezistența brațului de lemn la momentul de cedare, determinat de o încărcătură grea pe un braț lung.

(3) Atașarea încărcăturii la multiple unități de ridicare. Un eșafodaj este poziționat astfel încât să acopere suprafața de operare. La partea superioară a acestuia, pot fi montate mai multe dispoitive de ridicare, astfel încât tamburul să poată fi ridicat de unul din ele, la o înălțime convenabilă, apoi atașat unui alt dispozitiv și, prin controlul diferențiat, tamburul să poată fi ridicat și amplasat deasupra coloanei. Un astfel de mecanism putea fi construit și în antichitate, însă era necesar un control abil al dispozitielor de ridicare, altfel încărcătura se putea balansa în mod periculos.

(4)De asemenea exista o procedura înlocuitoare când greutatea nu este mare. Tamburul poate fi ridicat din orice poziție convenabilă, la înălțimea necesară, și apoi tras la poziție deasupra amplasamentului coloanei, de sfori fixate de acesta, și apoi coborât în poziție de dispozitiv. Aceasta, în cel mai bun caz, este o operațiune eșuată, cu riscul de lovire și cioplire. Aceasta operațiune nu era metoda folosită pentru încărcături grele sau poziționarea tamburilor cu decorațiuni ample, fin lucrate.

În linii mari, acestea pot fi suprapuse peste ceea ce este cunoscut despre dispozitivele de ridicare din Grecia și Roma Antică. Reprezentări ale acestora apar în decorațiile romane și subiectul este dezbătut de Vitruvius și, într-un tratat, de Eroul din Alexandria. Ambele surse clasifică dispozitivele de ridicat în funcție de suporții sau cadrele de care sunt atașați scripeții, astfel cu un singur picior, cu două picioare, cu trei picioare sau cu patru picioare.

Discuțiile indică faptul că turnurile cu un picior și cele bipede rămâneau în poziție cu ajutorul unor cabluri auxiliare, astfel încât dispozitivul de ridicare putea fi presetat la o anumită distanță, încă de la baza dispozitivului, spre exemplu, direct deasupra unui anumit amplasament. Nicăieri, în schimb, nu sunt prezente informații clare legate de aceste cabluri, dacă puteau schimba poziția blocului de ridicare când acesta avea o încărcătură, aceasta fiind cerința fundamentală pentru fixarea unui tambur.

Pe de altă parte există și documente ce menționează ridicarea blocurilor masive folosind metoda de ridicare precedentă, pentru construirea, în perioada Greciei antice, a Templului lui Apollo de lângă Milet.

Figura 5.1. – Templul lui Apollo din Didyma. O încapere interioară numită „adyton”, având dimensiunile de 45m x 29m, cu pereți netezi de 25m înaltime, din piatră și marmură de Pharos

Figura 5.2. – Reconstituirea Templului lui Apollo din Didyma. Unul din puținele temple din lumea antică hypaethral, adică nu are acoperiș.

Acestea menționează construirea unui dispozitiv special cu patru picioare ce a fost utilizat împreună cu un dispozitiv cu două picioare, existente în sit. Acest lucru a însemnat ridicarea unui eșafodaj în cadrul amplasamentului și folosirea a două dispozitive de ridicare simultan. Așadar, datorită acestui sistem, coloane masive au putut fi ridicate. De cealaltă parte, este posibil ca tamburii mici să fi fost montați controlând coborârea lor cu ajutorul sforilor manevrate manual. Trebuie ținut cont că, pentru a fixa tamburii conectați prin introducerea cepului central, este necesară posibilitatea mișcării foarte delicate a dispozitivelor de ridicare, ceea ce nu este menționat în documentele antice.

Dezavantajul construcției cu tamburi constă în faptul că aceste coloane trebuiesc finisate în situ. Aceasta înseamnă utilizarea sculptorilor cioplitori în cadrul șantierului de construcție pentru executarea unor operațiuni dificile (mai ales când coloanele sunt angajate și galbate). Totuși, construcția coloanelor din tamburi a fost, fără îndoială, metoda standard folosită în cadrul construcțiilor monumentale de piatră grecești și egiptene de-a lungul istoriei.

Există totuși diferențe între metodele folosite în Egipt și Grecia. Deoarece coloanele egiptene erau frecvent greoaie, se consideră că tamburii erau fixați folosindu-se de greutatea acestora. Într-adevăr, asemenea tamburi egipteni erau frecvent construiți din doi semi-tamburi. Această practică nu a fost folosită în Grecia, unde tamburii erau fixați unul deasupra celuilalt folosind un sistem de tip cep.

Figura 5.3. – Tamburi de coloane de la templul lui Zeus din Olympia, din 457 î.e.n. Se poate observa foarte clar zona centrală a tamburului, care, cu ajutorul unui element de îmbinare din lemn, a ajutat la menținerea tamburilor la poziție.

În perioada clasică (secolele V – IV î.e.n.) un spațiu cubic era scobit în centrul extremităților tamburilor, în care era fixat un bloc de lemn (empolion). Acesta era la rândul său găurit astfel încât să permită introducerea unui bolț sau cep fabricat din lemn dur sau (mai frecvent) metal. Odată cu trecerea timpului acest sistem a început să fie folosit și la marginea tamburilor, nu doar în centru.

Figura 5.4. – Un tambur cu 24 de caneluri, din Templul lui Artemis, Sardis, Lydia, Turcia.

Deși construirea cu tamburi este, de obicei, considerată a fi singura alternativă la construirea monolită, acest lucru nu e adevărat. O altă metodă de construcție a coloanelor a existat în perioada antică, limitată însă doar la clădirile grecești, și care nu este aproape deloc întâlnită la construcțiile egiptene (deși nu s-a acordat mare atenție acestei diferențe). În coloanele monumentale, înălțimea tamburilor este de obicei puțin mai mică decât diametrul coloanei, așadar sunt în jur de 8 – 10 tamburi în fusul coloanei. Însă, câteodată fusul coloanelor grecești și romane era construit din 4 – 5 segmente mai înalte decât diametrul, denumite frustre. Acestea nu sunt doar o variație a tamburilor, ci reprezintă o metodă diferită de construcție a coloanelor, ce apare în două situații diferite.

În periodele târzii, grecești și romane, folosirea coloanelor în cadrul clădirilor ne-monumentale a devenit obișnuință, cum ar fi cazul clădirilor domestice opulente precum vilele. Asemenea coloane sunt de obicei simple și ușoare/mici/slabe (fără caneluri). Tamburii ar reprezenta elemente șubrede (subțiri/delicate), așadar aceste coloane erau construite din 4 sau 5 frustre. Această tehnică este pur utilitară, fără vreo importanță majoră în istoria construcției. Asemenea frustre erau fasonate în cadrul șantierului la fel ca tamburii. Totuși frustrele sunt folosite și în alte circumstanțe semnificative.

Este posibil de urmărit folosirea frustrelor în cadrul construcțiilor monumentale timpurii ale grecilor estici analizând stilul ionic. În cazul marilor temple ionice din secolul al VI-lea î.e.n din Samos și Epehsus, coloanele par să fie construite cu tamburi, probabil mai înalți decât tamburii folosiți în coloanele dorice, fapt reflectat de proporțiile fusului coloanei – mai înalt și subțire.

Figura 5.5. – Templul zeiței Artemis din Epehsus era faimos pentru mărimea lui și pentru operele de artă pe care le găzduia. Era construit din marmură, cu o fațadă decorată. Se estimează că măsura 106 metri în lungime și 54 de metri pe lățime, avea 127 coloane de piatră înalte de 18 metri fiecare, fiind de 4 ori mai mare decât Parthenon-ul din Atena. La intrare, scări de marmură înconjurau templul. În interior erau sculpturi valoroase realizate de marii artiști ai vremii. În interiorul templului se afla statuia zeitei Artemis, de 2m, acoperită cu aur și argint. Templul a fost un edificiu antic grec construit pentru zeița Artemis, in anul 550 î.e.n.,în orașul Efes. Templul a fost construit timp de 120 de ani de către împăratul Adrian cel Mare.

Probabil cele mai frapante/uimitoare coloane din lumea antică, construite cu frustre, sunt coloanele din Templul lui Jupiter Heliopolitanus din Baalbek, ridicat sub împărăția lui Augustus.

Figura 5.6. – Templul lui Jupiter din Baalbek, măsoară 88 m x 48 m și se află pe un podium de 13 m deasupra terenului din jur. Inițial înconjurat de 54 de coloane externe, cele mai multe dintre acestea se află în prezent în fragmente, pe teren.

Acest templu măreț, proiectat ca un templu cu podium, conține un element grandios. Peretele podiumului conține faimosul trilit compus din blocuri de 800 tone, cele mai mari unități de piatră manipulate în lumea antică.

Figura 5.7. – Blocuri de peste 22 metri lungime cu laturi de 4,5 și 5 metri, fiecare dintre ele având mai bine de 3.600 de metri cubi de granit. Pietrele pentru platformă au fost prelucrate local, însă blocurile uriașe au fost cioplite, tăiate și prelucrate în altă cariera situată într-o vale la aproape un 1 km sud-vest de incinta sacră.

Coloane au un diametru de peste 2 m și aproximativ 20 m înălțime. Dacă erau monolite, greutatea lor s-ar fi apropiat de 150 tone. În schimb, fusul este construit din 3 frustre cu înălțimi de aproximativ 5-6 m și cu o greutate de 30-40 de tone.

Figura 5.8. – Cele mai înalte coloane, 23 metri și cele mai largi, aproape 3 metri, aceste șase coloane sprijină antablamentul decorat cu o friză de tauri și capete de lei, legate de ghirlande, de aproape 6 metri în înălțime, în vârful căreia se afla acoperișul înclinat.

Figura 5.9. – Complexul de temple de la Baalbek se învecinează cu câmpia Bekaa la o altitudine de 1150 metri. Zonă închisă, cu unele lături de aproape 765 de metri lungime, măsoară aproape 1.500.000 de metri pătrați.

Acest exemplu ilustrează diferența dintre construirea de coloane monumentale folosind tamburi și frustre. Fiecare frustră a coloanelor templului din Baalbek este mai masivă decât o coloană monolită normală așadar, din mai multe perspective, acest tip de construcție este mai apropiată de construcțiile monolite.

Construcția folosind tamburi a devenit procedura dominantă în secolul al V-lea î.e.n. însă nu a ramas așa de-a lungul întregii antichități. Dezvoltată în arhitectura monumentală a Greciei antice, coloana reprezenta un element funcțional. Scopul acesteia era de a dubla pereții, pentru a susține acoperișul. Evoluția arhitecturii a schimbat însă scopul acesteia.

Datorită schimbărilor cererii și ofertei, construcția de coloane s-a mutat de la folosirea tamburilor către cele de tip monolit. Începând cu perioada elenistică, coloanele au devenit elemente de decor, atât datorită staturii cât și a aspectului costisitor. Cu alte cuvinte, construcția coloanelor a devenit o preocupare separată față de partea structurală. Această dezvoltare a fuzionat cu revoluția în construcții, datorată apariției cimentului roman, în care materialul principal de construcție nu mai era reprezentat de piatră, și elementele liniare de tip grinzi și buiandrugi sunt înlocuite de arce. Așadar, coloanele din piatră au devenit în mod întâmplător elemente ornamentale. Dacă elimini coloanele ornamentale de marmură, spre exemplu, din săliile imperiale, clădirile vor rămâne în picioare. În aceste condiții, a început să fie reluată în considerare folosirea coloanelor monolite. Este evident că prelucrarea unui fus constituit din 8 pana la 10 tamburi este mai laborioasă decât a unui monolit. De asemenea, dacă există capacitatea ridicării unui monolit, această operațiune este mai de scurtă durată și mai ușoară decât fixarea a 8 pana la 10 tamburi.

În paralel cu schimbări în cadrul cererii au existat și schimbări evidente în cadrul ofertei. Apar extinderi ale imperiilor , implicit și asupra controlului carierelor mari. Acest fapt nu a schimbat doar economia ofertei, ci și modelul de piatră furnizat.

Carierele se puteau împărți în două categorii: permanente și temporare. Tehnologia folosită în exploatarea carierelor în perioada antică era simplă și necesita puține utilaje. Așadar, în prezența unor aflorimente potrivite, era posibilă deschiderea unei cariere când cererea era mare și închiderea acesteia după ce cererea a fost satisfacută.

CAPITOLUL 6 – MATERIALE FOLOSITE LA REALIZAREA COLOANELOR

Primele coloane erau realizate din piatră, unele dintr-o singură bucată de piatră. Coloanele monolitice sunt printre cele mai grele pietre folosite în arhitectură. Alte coloane sunt realizate din mai multe bucăți de piatră, numiți tamburi, cu montare uscată între ele. În numeroase situri clasice, coloanele realizate din mai multe părți erau sculptate cu un orificiu sau adâncitură, pentru a putea fi fixate împreună, utilizând un ax metalic din plumb sau aramă sau de lemn.

Palladio mai menționează în Capitolul VI – Despre metale și faptul că din aramă se făceau crampoane care, fixate în partea de jos și în partea de sus între pietre, le țineau legate, împiedicând deplasarea lor, și agrafe pentru a ține unite două pietre alăturate. Cu ajutorul acestor crampoane și agrafe, un întreg edificiu, care în mod firesc trebuie construit din multe pietre, era atât de bine legat, încât părea dintr-o singură bucată, devenind mult mai rezistent și deci durabil.

Noi facem asemenea crampoane și agrafe din fier, dar înainte se făceau din aramă, pentru că neruginind rezistau mai bine.

Plumbul este de trei feluri și anume: alb, negru și cenușiu. Plumbul se extrage în mase mari, dacă se găsește în stare pură, neamestecat cu alte metale, sau în cantități mai mici, având un reflex negru, sau în straturi foarte subțiri cuprinse în stânci, în marmură sau în alte pietre.

Orice fel de plumb se topește ușor, transformându-se în lichid la căldura focului, înainte de a se aprinde, dar, pus în cuptoare foarte încinse, își pierde proprietățile și o parte se transformă în litargă, iar cealaltă în spumă.

Dintre aceste feluri de plumb, cel negru este moale și se lasa astfel ușor modelat de ciocan, se dilată mult și este greu. Cel alb este mai dur și mai ușor, iar cel cenușiu este mult mai dur decât cel alb, iar în ceea ce privește greutatea, ține locul de mijloc.

Se consideră de cea mai bună calitate arama, care după ce a fost arsă și separată de alte minereuri, rămâne roșie gălbuie și foarte înflorită, adică plină de găuri, ceea ce înseamnă că e curată și fără impurități. Arama se încinge ca și fierul și poate fi topită, dar, pusă în cuptoare prea fierbinți, nu suportă para flăcărilor și se distruge cu totul. Deși dură, nu se lasă mai puțin fasonată decât fierul și se poate desface în foi foarte subțiri. Se păstrează în smoală lichidă foarte bine și, cu toate că nu ruginește ca fierul, apare un fel de rugină pe care o numim cocleală, mai ales dacă metalul vine în atingere cu materiale acide sau lichide.

Din acest metal, amestecat cu cositor, plumb sau cu alamă, care e tot o aramă, dar colorată cu cadmiu, se face un amestec numit în limbaj curent bronz, de care se folosesc adesea arhitecții, pentru că din acesta se pot face baze, coloane, capiteluri, statui și alte asemenea lucruri.

Cele mai utilizate materiale de construcții folosite înca din antichitate sunt rocile.

Rocile sunt materiale naturale, alcătuite dintr-un anumit mineral sau amestecuri minerale. După modul în care sau format în natură, rocile se pot clasifica în:

Roci magmatice: granit, bazalt;

Roci sedimentare: ghips, dolomit, calcar;

Roci metamorfice: marmură, cuarț;

Pietrele naturale de construcții se obțin prin prelucrarea unor roci exploatate din depozite naturale aflate la suprafața scoarței pământului. Rocile sunt formate din minerale, care sunt substanțe cu compoziție chimică și structură bine definită.

Granitul, cea mai răspândită rocă magmatică, se întrebuințează ca piatră de construcții pentru fundații, socluri, pavaje, trepte de scări și ca piatră spartă pentru betoane, etc.

Travertinul, care este o varietate de calcar cu aspect decorativ deosebit, se utilizează la placarea fațadelor clădirilor monumentale, pereților, etc.

Ghipsul, constituit din sulfat de calciu hidratat, se utilizează la fabricarea ipsosului, a cimentului etc.

Dintre rocile metamorfice, cel mai des utilizate ca materiale de construcție sunt marmura, cuarțul, ardezia. Densitățile și rezistențele mecanice ale rocilor metamorfice sunt asemănătoare cu cele ale rocilor din care au provenit.

Marmura s-a format prin metamorfoza calcarelor, la presiuni foarte mari, rezultând roca compactă și frumos cristalizată, cea mai des întalnită la realizarea tamburilor, în perioada antică.

Cuarțitul s-a format prin metamorfoza gresiilor silicioase, rezultând o rocă compactă și cu rezistențe mecanice foarte mari.

Ardezia provine din metamorfoza argilei și datorită structurii, se poate desface ușor în plăci, fiind folosită ca material pentru învelitori, pentru placarea pereților, etc.

Figura 6.1. – Templul lui Saturn este cel mai vechi templu din Forumul Roman, datând din anul 498 î. e. n. Cele 8 coloane sunt realizate din granit roșu și gri.

Figura 6.2. – Templul lui Vesta. Toate templele dedicate Vestei erau circulare și aveau intrările orientate către est, pentru a simboliza legătura dintre focul Vestei și soarele, ca sursă de viață. Secțiunea care se vede astăzi a fost reconstruită în anii 1930. Marmura a fost reconstruită prin acoperire cu beton. În trecut avea 20 de coloane corintice.

Figura 6.3. – Columna lui Traian. Are o înălțime de 38 de metri și este construită din marmură din Paros. A fost finalizată în anul 113. A fost construită din 18 blocuri a câte 40 de tine. Inițial, în vârf se afla statuia lui Traian, dar în secolul 16 a fost înlocuită cu statuia lui Sf. Petru.

Figura 6.4. – Templul lui Antoniu și Faustina a fost construit în anul 141 de împăratul Antoniu Pius spre a-și cinsti soția decedata, Faustina. Șanțurile adânci din coloanele de marmură sunt atribuite unor tentative de a dărâma coloanele. Cordoanele au ars în coloane, dar, din fericire, nu le-au clintit.

CONCLUZII

Coloana este un element portant punctual din structura verticală a unei clădiri, care descarcă spre baza sa și, apoi, spre pământ greutatea și celelalte forțe de împingere provenite din partea superioară a unei structuri. Coloana se racordează la arhitravă, arc, boltă sau cupolă, a căror greutate urmează să o preia, prin intermediul părții sale superioare, numite capitel, apoi transmite forțele de împingere prin corpul propriu zis, numit fus, pentru a se racorda, din nou, prin intermediul bazei, la suprafața inferioară, căreia îi transmite astfel încărcarea sa.

În funcție de locul, timpul și funcțiunea de origine ale coloanei, descoperim ordinele clasice. Astfel, în ordinea apariției lor, avem, denumite după coloana reprezentativă, ordinele doric, ionic și corintic. Din mixarea ultimelor două a rezultat ordinul compozit, pentru ca, ulterior, să li se adauge tuturor acestora și ordinul toscan.

Ordinul de arhitectură se bazează pe expresia plastică pe care o capătă elementul de susținere, coloana și elementul susținut, antablamentul, proporționate între ele pe baza aceleiași măsuri, modulul. Modulul este egal cu jumătatea diametrului inferior al coloanei.

Astfel proiectarea elementelor avea loc după niște norme generale, iar apoi fiecare putea să-și împartă modulul, mai mic sau mai mare, după felul clădirii, și să se ghideze cu proporțiile și profilurile desenate pentru fiecare ordin. Rapoartele și formele acestor elemente, dau caracteristici fiecărui ordin de arhitectură.

Pentru execuția acestor coloane, inițial realizate monolit, dezvoltarea tehnicilor de lucru a dus la construirea coloanelor din blocuri de piatră circulare, tamburi. Factorii principali ce au contribuit la producerea acestor schimbări constau în reducerea semnificativă a dificultăților de exploatare a pietrei, transportul și ridicare a acestora. Greutatea unui tambur era de 2-3 tone, fiind o greutate convenabilă de manevrat, mai convenabil decât o coloană monolită cu o greutate de peste 20 tone.

Dezavantajul construcției cu tamburi consta în faptul că aceste coloane trebuiau finisate în șantier. Dar acestea nu puteau fi poziționate, spre prelucrare, aleator în șantier și apoi mutate în poziția finală, ci trebuiau așezate în poziție exactă încă de la început, în raza de acțiune a dispozitivelor de ridicare. Apoi ridicarea se realiza cu mișcării de finețe, blocurile de piatră fiind masive și marginile prelucrate, detaliile sensibile, nu trebuiau ciobite sau deteriorare.

Deoarece coloanele erau frecvent greoaie, tamburii erau fixați folosindu-se de greutatea proprie. Aceștia erau fixați unul deasupra celuilalt folosind un sistem de tip cep. Un spațiu cubic era scobit în centrul extremităților tamburilor, în care era fixat un bloc de lemn. Acesta era la rândul său găurit astfel încât să permită introducerea unui bolț sau cep fabricat din lemn dur sau metal, care datorită presiunii exercitate de greutatea tamburului superior intra în blocul de lemn, care se dilata și umplea perfect spațiul cubic din centrul tamburilor. Odată cu trecerea timpului acest sistem a început să fie folosit și la marginea tamburilor, nu doar în centru.

Construcția folosind tamburi nu a ramas uzuală de-a lungul întregii antichități. Dezvoltată în arhitectura monumentală a Greciei antice, coloana reprezenta un element funcțional. Scopul acesteia era de a dubla pereții, pentru a susține acoperișul. Evoluția arhitecturii a schimbat însă scopul acesteia. Realizarea coloanelor a evoluat de la folosirea tamburilor, către cele de tip monolit. Coloanele au devenit elemente de decor, atât datorită staturii cât și a aspectului costisitor. Cu alte cuvinte, construcția coloanelor a devenit o preocupare separată față de partea structurală. Așadar, coloanele din piatră au devenit elemente ornamentale, ale căror rol în menținerea stabilității structurale devenind nulă.

În concluzie, această lucrare dorește să evidențieze faptul că deși existau scule și utilaje limitate tehnologic, s-au gasit modalități de a depăși limitele în scopul realizării edificiilor ce se impun nu doar prin dimensiuni, ci și prin frumusețea arhitecturală. Astfel, este interesant de urmărit parcursul între trecut și prezent, între nivelul respectiv de dezvoltare tehnologică, cu obiectivele pe care le realizau, și nivelul actual al echipamentelor disponibile.

ANEXE

Anexa 1: Ordinul toscan – Intercolonamentele

Anexa 2: Ordinul toscan – Antablamentul și capitelul

Anexa 3: Ordinul toscan – Piedestalul și baza

Anexa 4: Ordinul toscan – Galbarea

Anexa 5: Ordinul doric – Intercolonamentele

Anexa 6: Ordinul doric – Antablamentul

Anexa 7: Ordinul doric – Trigliful și metopa

Anexa 8: Ordinul ionic – Intercolonamentele

Anexa 9: Ordinul ionic – Capitelul

Anexa 10: Ordinul ionic – Antablamentul și capitelul

Anexa 11: Ordinul ionic – Piedestalul și baza

Anexa 12: Ordinul ionic – Galbarea

Anexa 13: Bază atică

Anexa 14: Ordinul corintic – Capitelul

Anexa 15: Ordinul corintic – Antablamentul și capitelul

Anexa 16: Ordinul corintic – Piedestalul și baza

Anexa 17: Ordinul corintic – Galbarea

Anexa 18: Ordinul composit – Intercolonamentele

Anexa 19: Ordinul composit – Capitelul

Anexa 20: Ordinul composit – Antablamentul și capitelul

Anexa 21: Ordinul composit – Piedestalul și baza

Anexa 22: Ordinul composit – Galbarea

(Anexa 1)

Ordinul toscan – Intercolonamentele (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 2)

Ordinul toscan – Antablamentul și capitelul (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 3)

Ordinul toscan – Piedestalul și baza (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 4)

Ordinul toscan – Galbarea (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 5)

Ordinul doric – Intercolonamentele (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 6)

Ordinul doric – Antablamentul (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 7)

Ordinul doric – Trigliful și metopa (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 8)

Ordinul ionic – Intercolonamentele (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 9)

Ordinul ionic – Capitelul (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 10)

Ordinul ionic – Antablamentul și capitelul (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 11)

Ordinul ionic – Piedestalul și baza (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 12)

Ordinul ionic – Galbarea (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 13)

Bază atică (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 14)

Ordinul corintic – Capitelul (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 15)

Ordinul corintic – Antablamentul și capitelul (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 16)

Ordinul corintic – Piedestalul și baza (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 17)

Ordinul corintic – Galbarea (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 18)

Ordinul composit – Intercolonamentele (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 19)

Ordinul composit – Capitelul (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 20)

Ordinul composit – Antablamentul și capitelul (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 21)

Ordinul composit – Piedestalul și baza (sursa: www.architecturalorders.com)

(Anexa 22)

Ordinul composit – Galbarea (sursa: www.architecturalorders.com)

BIBLIOGRAFIE

[1] Palladio, Patru cărți de arhitectură, traducere de prof.arh. R. Bordenache, Editura Tehnică, București

[2] Joseph Rykwert, The Dancing Column: On Order in Architecture, MIT Press, Cambridge Massachusetts and London, England, 1996

[3] Giacomo Barozzi Da Vignola, Reguli ale celor cinci ordine de arhitectură, Editura Meridiane, 1965

[4] Marcus Vitruvius Pollio, Despre arhitectură, traducere de G.M. Cantacuzino, Traian Costa și Grigore Ionescu, Editura Academiei, 1964

[5] Marcus Vitruvius Pollio, Ten Books on Architecture, traducere de Morris Hicky Morgan, Editura Elibron Classics, 2006

[6] G.R.H. Wright, Ancient Building Technology, Volume 3: Construction, Koninklijke Brill, Leiden, Boston, 2009

[7] www.architecturalorders.com

[8] Roberto Gargiani, Jean-Pierre Adam, La colonne : Nouvelle histoire de la construction, ISBN: 978-2880747145, Internet edition https://books.google.ro, accesat în iunie 2017

[9] en.wikipedia.org/wiki/Column#frb-inline

[10] www.ancient.eu