Conducător științific, Doctorand, Prof. univ. dr. Carmen Cozma Oana -Roxana Ru su (căs. Pavel) 2018 2 CUPRINS Introducere… [611864]

1

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE FILOSOF IE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL -POLITICE

ETICA PEDEPSEI
PRIVATIVE DE LIBERTATE
Teză de doctorat

Conducător științific, Doctorand: [anonimizat]. univ. dr. Carmen Cozma Oana -Roxana Ru su (căs. Pavel)

2018

2

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………. 4

Capitolul I
Pedeapsa privativă de libertate în etica juridică ………………………..1 8
I.1.Noțiunea de ped eapsă în filosofie și în drept
I.2. Trăsături ale pedepsei și scopuri ale sancțiunii penale
I.3.Tipuri de pedepse
I.4. Origini ale pedepsei privative de libertate
I.5. Dreptatea ca simbol
I.6. Procesul lui Socrate
I.7. Dreptul de a pedepsi
I.8. Legea și f orța
I.9. Principii de aplicare a pedepsei în etica juridică

Capitolul II
Teorii etice ale pedepsei ……………………… ……… ……………………………. 48
II.1. Pedeapsa în etica juridică
II.2. Teorii etice ale pedepsei care au la bază retributivismul
II.2.1. Retributivismul și etica pedepsei
II.2.2.Etica și pedeapsa capitală
II.3. Teorii etice ale pedepsei care au la bază utilitarismul
II.3.1 Utilitarism și tragere la răspundere penală a făptuitorului
II.3.2. Sancțiunea penală în vi ziunea lui Jeremy Bentham
II.3.3. John Stuart Mill și aplicarea pedepsei conform principiului
utilitarist

3
II.3.4. Teoria privind descurajarea sau prevenirea săvârșirii de
infracțiuni
II.3.5. Teoria izolării de societate
II.3.6. Teoria privind restaurarea fizică și morală a făptuitorului
II.3.7. Teoria aboliționistă
II.3.8. Teoria educației morale
II.3.9. Teoria restaurativă
II.4. Teorii mixte privind pedeapsa
II.5. Teorii privind funcția expresivă a pedepsei

Capitolul III
Etica și societatea captivilor . Bullyingul punitiv : Implicații
etice ………………………………………………………………………………… …69
III.1. Valorile etice și viața carcerală
III.2. Categorii de infractori
III.3. Respectarea drepturilor omului în închiso are
III.4. Bullyingul punitiv – implicații etice ale stigmatului, rușinii și
umilinței celor suspectați, arestați și condamnați și ale apropiaților lor

Concluzie …………………….. …………………. …………………………………….. 91

Bibliografie ……………….. …………………….. …………. ………………………..97

4

Introducere

Problema pedepsei, dar și cea privind demnitatea umană a celor privați
de libertate, revine în atenție constant; indiferent dacă sunt vremuri pașnice
ori timpuri tulburate de frământări politice, etnice sau religioase, este
necesară o reevaluare și o reconsiderare a conceptelor de dreptate, libertate,
siguranță, pedeapsă.
Lucrarea „Etica pedepsei privative de libertate” vine în întâ mpinarea
nevoii practicienilor dar și celor ce sunt apropiați de domeniile drept și etică
pentru a le releva sau clarifica anumite aspecte legate de aplicarea normelor
etice în dreptul penal, în special în ce privește problema pedepsei. Cadrul
conceptual v izează următorii termeni cheie: dreptate, echitate, libertate,
drept, pedeapsă, închisoare, drepturile omului. Până în prezent nici în
literatura juridică, nici în domeniul eticii românești, nu s -a realizat o scriere
care să reflecte un interes pentru pro blema pedepsei în dreptul penal privită
din perspectivă etică.
Eforturile specialiștilor de a dezvolta un nou cadru pentru politica
penală par să nu reușească să se îmbunătățească semnificativ pe baza
teoriilor tradiționale ale pedepsei. Incapacitatea sis temului penal de a aborda
eficient problemele contemporane ale sancțiunii penale a determinat
întoarcerea spre gândirea și filosofia morală ca mijloc de evaluare a rolului
pedepselor în societate.
Se impune a reorienta reforma penală, printr -o abordare
interdisciplinară a instituției controversate a pedepsei, deoarece abordările
separate de drept, de filosofie, de sociologie ori de psihologie sunt
insuficiente odată ce se concentrează doar pe o anumită latură a problemei
și nu reușesc să -i capteze complex itatea.

5
În demersul pe care l -am propus, ne raportăm etic la problema juridică a
pedepsei privative de libertate, având drept călăuză cuvintele ilustrului
orator roman Cicero care considera că „trebuie să învățăm teoria dreptului
din chiar miezul filosofie i”.1 Drumul de parcurs a fost scurt ca timp, dar
lung ca cercetare, lucrarea extinzându -se atât pe planul filosofic cât și pe
planul dreptului, fiind la interferența eticii cu științele juridice, la întâlnirea
filosofiei dreptului cu penologia și dreptul e xecuțional penal. Ea presupune
deschiderea unei noi căi, de abordare din perspectivă etică, a unei probleme
vechi, dar atât de actuale precum pedeapsa.
O serie de idei privind pedeapsa, aparținând gânditorilor de -a lungul
timpului, analizate și dezbătute în lucrare vor fi raportate la prezent, atât la
legislațiile mondiale, dar mai ales la modificările legislative recente din
dreptul penal român. Se impune evaluarea disputelor morale despre
pedeapsă, în special în ce privește pedeapsa legală.2
În expuner ea ce urmează, accentul este pus pe elemente privind etica
normativă și etica aplicată, mai ales pe explorarea și analiza dilemelor etice
și a situațiilor conflictuale ce apar în legătură cu sistemul de drept penal
penitenciar. Trebuie menționat că, la ori ce nivel, este necesară o serie de
reguli și principii pentru a ajuta în luarea deciziilor când apar probleme de
ordin moral. Când nu există o bază educațională etică, ființa umană se va
baza pe sentimente, emoții, instincte și valori personale, dar aceste a nu pot
realiza un suport potrivit pentru a răspunde dilemelor morale. Un
comportament etic înseamnă a face alegerea potrivită, astfel că ar trebui să
existe un ghid pentru bine și rău, pentru cum trebuie acționat pentru a face
loc binelui sau a evita rău l.

1 Marcus Tullius Cicero, Despre legi , în Opere , volumul II, Editura Univers,
București, 1973, p. 190.
2 Barbara MacKinnon, Andrew Fiala, Ethics: Theory and Contemporary Issues ,
Cengage Learning, Stamford, 2015, p.364.

6
Etica, ramură a filosofiei care examinează valorile umane, începând cu
întrebări despre cum trebuie să trăim și să acționăm, pune accent pe
probleme de conduită, responsabilitate, diferența dintre bine și rău, corect și
greșit,3 presupune un set de reg uli sau un ghid pentru un anumit grup de
acțiuni precum cele juridice. Etica este fundamentală în viața fiecăruia
pentru că implică a face alegeri morale zilnice vizând în primul rând ce este
pozitiv și ce este negativ, și, astfel, întrebările etice sunt î n inima
chestiunilor vitale din viața fiecăruia.4 Trebuie avute în vedere atât morala
socială, cât și morala convingerii personale. Etica dreptului penal descrie un
set de reguli și ghidaje pe care specialiștii profesiilor juridice trebuie să le
adopte în îndeplinirea atribuțiilor lor. Etica impune a lăsa deoparte morala
personală pentru a acționa conform unui anumit cod de conduită
profesională.5
Etica juridică penală încearcă să ofere răspunsuri la probleme diverse,
precum: dacă și când e adecvat să det ermini pe cineva să se supună la
tratament medical sau la internare medicală, eventual împotriva voinței sale;
când să trimiți o persoană în închisoare pentru a o ajuta să -și schimbe
comportamentul în scopul redobândirii libertății, etc. De asemenea, etica
este foarte importantă în deciziile privind secretul profesional, recurgerea la
forță și pe tot parcursul procesului penal, pentru că participanții la
procedurile ce privesc arestarea, judecarea, condamnarea și executarea
hotărârii aplicate unui făptuitor pot fi tentați să abuzeze de puterea lor.
Pedeapsa, frontul comun al istoriei, filosofiei, dreptului și religiilor, a
dat naștere la multe concepții și la o serie lungă de justificări ale
sancționării celor care încalcă normele societății. A trata despr e pedeapsă

3 Philip Stokes, Philosophy 100 Essential Thinkers, Enchanted Lion Books, New
York, 2006 , p.212.
4 Scott B. Rae, Moral Choices: An Introduction to Ethics , Zondervan, Michigan,
2009, p.252.
5 Sharon Hayes, Criminal Justice Ethics , Routledge, London, 2015, p.11.

7
implică un echilibru pe bază de reflecție între considerațiile morale și cadrul
legal relevant.6
Pornind din antichitate, virtuți precum cumpătarea, înțelepciunea,
curajul și dreptatea erau cele care trebuiau să ghideze comportamentul
oamenilo r. Aristotel considera că virtutea este un mijloc între o lipsă și o
exagerare, reprezintă un fel de a fi, dobândit și durabil, binele însuși.7
Dreptatea era considerată, ca și la Platon8, virtutea cea mai cuprinzătoare.
Problema etică a pedepsei este întâ lnită încă de la Platon, fiind considerată
de filosof de maximă importanță. Timpul nu a diminuat nici relevanța, nici
complexitatea naturii pedepsei.9
Viciul, fiind o pornire spre rău, atrage conflictele cu normele morale și,
în cele din urmă, penale. Aten ția ar trebui axată pe modalitățile în care ar
putea fi educat fiecare membru al societății în spiritul virtuții, cum trebuie
procedat ca viciile să se diminueze, ca oamenii, încă de la vârste fragede, să
învețe ce este bine, să studieze Aristotel și Plat on, iar nu cum să înșele și să
fure. Ar trebui să se ia măsuri de către autorități pentru a limita pedeapsa
privativă de libertate, cu cheltuielile ei de energie, financiare dar și morale,
prin investiții în educație.
Atitudinea către criminalitate și infr acțiune s -a schimbat, totuși, odată
cu progresul educației, pedeapsa din zilele noastre nefiind atât de aspră ca în
urmă cu câteva sute de ani. Nu doar infracțiunea sau sancțiunea în sine s -au
transformat, ci mai ales relația dintre ele și felul în care so cietatea se

6 Alejandro Chehtman, The Philosophycal Foundation of Extrateritorial Punishment ,
Oxford University Press, Oxford, 2010, p.5.
7 Aristotel, Etica Nicomahică , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p.
18.
8 Platon, Republica, în Opere , vol. V, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1986, p. 87.
9 John Kleining, Punishment and Desert , Martinus Nijhoff, Hague, 1973, p. 4.

8
raportează la acestea.10 Cu toate acestea pedeapsa privativă de libertate are
multiple implicații nedorite, tratamentul acordat celor ce încalcă legea
penală, cât și supraaglomerarea din penitenciare afectând puternic pe cei
trași la răspundere și împovărându -i suplimentar, inutil.
Având o bază educațională etică, ființa umană se poate cizela și ridica
deasupra viciului, optând pentru virtute. Cicero susținea că „omul are un
anumit potențial pe care trebuie să -l valorifice pentru ca viața sa să nu fi fost
trăită în van. Pentru om, binele reprezintă buna cârmuire a propriei vieți,
prin apelarea la virtuți: dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune. Omul poate
alege prin conduita sa să acționeze într -un fel sau în altul, are libertatea de a
alege î ntre virtute și viciu, de a se ridica spre perfecțiune prin inteligența sa
și a face bine…Virtutea este natura desăvârșită și dusă până la cea mai înaltă
treaptă a ei”.11
Fapta antisocială a făcut parte din comunitatea umană de milenii.
Oamenii care nu se conformau normelor grupului au fost sancționați în mai
multe moduri: de la exilare la biciuire și alte pedepse corporale și până la
pedeapsa cu moartea. Analiza pedepsei privește sancțiunile impuse în
diferite culturi și vremuri, abordând câteva probleme interesante precum
capacitatea pedepsei de a reforma un infractor, cum trebuie procedat pentru
ca pedeapsa să se potrivească faptei săvârșite ori rolul victimei în stabilirea
gradului de severitate a sancțiunii penale.
Lucrarea implică o dezvoltare a conce ptului de pedeapsă raportat la
etică, presupune a integra cunoștințele filosofico -etice și juridice în
interiorul unei reflecții libere și personale pe această temă, cu exercitarea
gândirii și stăpânirea ei cu o schimbare interioară în sens pozitiv.

10 Michael H. Tonry, Why Punish? How Much? , Oxford University Press, Oxford,
2011, p.42.
11 Cicero, op.cit., p. 192.

9
Încer căm să oferim o imagine amplă asupra pedepsei, în special a celei
legale, privind modul în care a fost folosită în diferite societăți și în diferite
momente ale istoriei și gândirii umanității, inclusiv prin schițarea unui
portret al închisorii de -a lungul timpului. De asemenea, încercăm să
evaluăm impactul pedepsei legale asupra societății și răspunsul comunității
la pedeapsa privativă de libertate.
Lucrarea de doctorat Etica pedepsei privative de libertate este
concepută și realizată interdisciplinar imp licând un studiu critic efectuat în
mod sistematic al unei game de idei și probleme avute în atenție.
Deși uneori pare impersonală, sancțiunea penală este necesară pentru a
restabili balanța morală, pentru a „neutraliza otrava”, „a repara datoria față
de societate”, a anula infracțiunea. Relația pedeapsă -rău este de natură
contingentă, reprezintă o consolare pentru victimă și avertizare pentru
restul populației.12 Este important a se respecta proporționalitatea ca măsură
a ofensei aduse, a vătămării săvârși te. Prin pedeapsă, societatea comunică
aversiunea față de comportamentul antisocial, față de anumite fapte și
stabilește limitele unei comportări acceptabile. Trebuie să existe o
corespondență între faptă și pedeapsă. Făptuitorii sunt pedepsiți nu doar
pentru a fi reformați sau pentru a determina pe alții să nu săvârșească
infracțiuni, dar pentru a ține drept mărturie eficacității constrângerilor
impuse de morală și ordinea legală. Este foarte important însă ca noțiunea
de pedeapsă colectivă să fie exclusă. 13
Dreptatea era considerată „virtutea perfectă”14 în concepția lui Aristotel
și „podoaba cea mai frumoasă a virtuții”15 de către Cicero. Măsurile prin
care sa făcut dreptate au variat de -a lungul timpului, pedeapsa ocupând un

12 Paul O’Hara, Discours on Ethics , Ed. Xlibris Corporation, 2012, pp.81 -83.
13 Christ opher D. Marshall, Beyond Retribution: A New Testament Vision for Justice ,
Crime and Punishment , Wm.B. Eerdmans, Publishing Co, Cambridge, 2001, p.110.
14 Aristotel, op.cit. , p.106.
15 Marcus Tullius Cicero, Despre îndatoriri , Editura Univers, București, 197 3, p. 233.

10
rol important în încercarea d e a restabili un echilibru în societate. Uneori,
acest echilibru cerut de justiție se poate înfăptui, în cazuri concrete, prin
privare de libertate a celui care a încălcat norma juridică și a tulburat viața
societății prin fapta sa.
Închisoarea reprezintă o instituție organizată să protejeze comunitatea
împotriva a tot ceea ce e perceput a fi pericol social premeditat.16 Suferința
determinată de pedeapsă pentru fiecare individ a fost considerată ca fiind
tocmai prețul satisfacției obținute prin încălcarea l egii17 în cazul
infracțiunilor intenționate. Înțelegerea instituției penitenciare, un univers
condus de valori și reguli proprii, și a persoanelor care își ispășesc pedeapsa
în cadrul ei au implicat studii venind dinspre drept, criminologie,
psihologie, ps ihiatrie, sociologie, etică și filosofie.
Pedeapsa văzută în context etic impune măsuri care vor da roade nu
imediat, ci într -o perspectivă de lungă durată, în acest „univers al așteptării
închise, în care marele supliciu este timpul”.18. În sens juridic, libertate
înseamnă a nu fi în detenție, reținut, arestat sau condamnat la o pedeapsă
privativă de libertate de instanțele punitive ale statului. Libertatea poate fi
văzută, astfel, în sens negativ, ca absență a oricărui gen de contrângeri.
Când este pedeps it un infractor, i se aplică un tratament pe care, în mod
normal, în alte circumstanțe, ar fi greșit să se facă, astfel că, raportat la
cadrul moral și politic existent, devine necesar să existe o justificare a
pedepsei. Cele mai noi, atractive și plauzibi le teorii privind reformarea
morală și socială sunt motivate de un respect puternic pentru umanitatea
condamnatului. Atât victimei cât și infractorului trebuie să le fie protejate

16 John J. DiIulio Jr ., Governing Prisons – A Comparative Study of Correctional
Management , Free Press, New York, 1990, p. 14.
17 Herbert Lionel Adolphus Hart, Punishment and Responsability , Oxford University
Press, Oxford, 2008, p.47.
18 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară , Editura Oscar Print, București, 1996, p.
5.

11
drepturile și calitatea de ființă morală. Pedeapsa implică constrângeri
inerente, idar pentru eficiența scopului ei este necesară o transformare
morală care să fie însușită de condamnat.19
Penitenciarul, ca instituție și clădire impozantă prin arhitectura sa, este
atât de cunoscut, încât oricine ar putea crede că a funcționat dint otdeauna, în
toate sistemele juridice; e greu de imaginat că a fost un moment în istorie în
care închisoarea nu a existat.20 Preocuparea pentru această instituție i -a
determinat chiar și pe cei mai mari gânditori ai omenirii să ia în considerare
eficientiza rea unei măsuri privative de libertate. De exemplu, Jeremy
Bentham a proiectat un model de închisoare, Panopticon, care era un tip
special de construcție instituțională. Aceasta permitea supravegherea tuturor
deținuților unei instituții printr -un singur pa znic fără ca deținuții să poată să
spună dacă sunt sau nu supravegheați. Denumirea provine de la Panoptes
din mitologia greacă, care era cunoscut ca fiind un paznic foarte eficient,
fiind un uriaș cu o sută de ochi .21
Tema vizând etica pedepsei privative de libertate are o puternică
conexiune cu domeniul drepturilor omului, în general, și a celor suspectați,
arestați sau deținuți; vizează tot ce ține de comportamentul celor aflați în
penitenciar, raporturile dintre condamnați și relațiile dintre aceștia și
celelalte persoane: personal, familie, societate. Respectarea normelor etice
are un rol fundamental în dezvoltarea unui cadru care să ajute reintegrarea
în societate a condamnaților la o pedeapsă privativă de libertate.22

19 Antony Ellys, The Philosophy of Punishment , Imprint Academic Philosophy
Documentation Center, Charlottesville, 2012, p. 2.
20 Norval Morris, The Oxford History of the Prison: T he Practice of Punishment in
Western Society , Oxford University Press, 1998, p.8.
21 Jeremy Bentham, Panopticon or the Inspection House , Vol.I, T.Payne, London,
1791, p. 222.
22 Cristian -Eduard Ștefan, Etică și deontologie în sistemul penitenciar , Editura Pr o
Universitaria, București, 2013, p.13.

12
Închisoarea este considerată o compo nentă esențială a sistemului juridic
penal, o resursă ce trebuie condusă rațional și eficient pentru a atinge
obiectivele ei.23 Penitenciarul este o lume artificială cu un sistem total
diferit de viața din afară, condamnații trăiesc într -un cadru restrâns ș i
controlat, departe de ceea ce se petrece dincolo de gardurile înalte, sârma
ghimpată și pereții de beton.24 Fiind o „societate a captivilor”, închisorile nu
sunt toate la fel, ci diferă în mod semnificativ în ceea ce privește calitatea
vieții din ele: une le sunt mai curate, altele murdare, unele pline de revolte,
în altele domnește ordinea, unele oferă programe speciale de educație și
tratament, altele au puține astfel de facilități.
Cercetătorul se lovește mereu de statistici, teorii netestate, eternele
glume carcerale și presupoziții sociologice. Toate acestea sunt prezentate cu
un aer defensiv, societatea le acceptă ca atare, fără a mai contesta condițiile
de trai a celor excuși din comunitate și trimiși dincolo de gratii, astfel încât,
închisorile au r ămas locuri neproductive, pline de mizerie și violență.25
Lucrarea „Etica pedepsei privative de libertate” are în centrul său pe cel
care, încălcând legea, va fi condamnat la o pedeapsă privativă de libertate în
cadrul unui proces penal. Care ar fi sancțiun ea potrivită care ar aduce un
bine făptuitorului, dar și societății? Binele lui ar putea consta în încercarea
de a-l face să conștientizeze ceea ce a făcut, că a făcut un rău, că adus un
prejudiciu prin fapta săvârșită, a -l ajuta să se îndrepte și să se re integreze
social. Binele societății ar trebui să constea în prevenirea săvârșirii de noi
fapte penale prin conștientizarea publică a pericolului acțiunilor care
afectează diverse aspecte ale vieții celorlalți pentru că, a fi un bun cetățean
înseamnă, pe lâ ngă alte calități, și a respecta normele.

23 John J. DiIulio Jr ., op.cit. , p. 13.
24 Jeffrey Ian Ross, Beyond Bars , Alpha Books, New York, 2009, p.3.
25 John J. DiIulio Jr ., op.cit. , p. 3.

13
Pentru a înțelege fenomenul sancționării și provocările morale ale
pedepsei, este nevoie de analiză atentă a mai multor probleme precum:
teorii ale pedepsei, principii de aplicare a pedepsei, etica pedepsei capital e,
rușine și efectele acesteia, efecte pozitive și negative, rușinea ca efect al
pedepsei, dar și consecințele devastatoare ale expunerii la umilință.
Discursul se referă la cel care, încălcând legea, va fi condamnat la o
pedeapsă privativă de libertate în cadrul unui proces penal.
Lucrarea este structurată în trei capitole. Primul se referă la pedeapsa
privativă de libertate în etica juridică, include generalități privind noțiunea
de pedeapsă în filosofie și drept, tipuri de sancțiuni penale și scopuri a le
pedepsei. Facem referiri la un scurt istoric al începuturilor sancțiunii
privative de libertate și vom aborda originea ideii de dreptate și pedeapsă
întruchipată în zeița justiției cu toată simbolistica sa în diverse culturi.
Totodată, facem precizări în legătură cu dreptul statului de a pedepsi ( jus
puniendi ) și vom analiza principiile etico -juridice ale pedepsei.
Al doilea capitol se referă la ideile care s -au consolidat în teorii etice ale
sancțiunii penale. Teorii retributiviste vor fi analizate și trecute prin filtru
actual, evaluate și urmărită evoluția lor începănd cu lex talionis și terminând
cu pedeapsa etatică. Scrierile lui Immanuel Kant și Georg Wilhelm
Friedrich Hegel pe acesta temă sunt reprezentative pentru teoria
retributivistă. Teoria p edepsei ca răsplată are în vedere faptul că nesocotirea
intenționată a unei norme penale reprezintă condiția necesară și suficientă
pentru ca statul să tragă la răspundere pe infractor pentru că acesta merită.
O problemă delicată în ce privește instituția sancționării umane este
reprezentată de pedeapsa capitală, interzisă în Uniunea Europeană, dar încă
valabilă în anumite state ale lumii. Dezbaterile privind condamnarea la
moarte a criminalilor este lungă și fiecare parte are argumente în favoarea și
în de favoarea ei, dar cert este că, în pofida vechimii acestei pedepse lipsite
de umanitate, eficientizarea ei lasă de dorit prin efectele sale ireversibile,

14
mai ales că au fost prea multe condamnări eronate pentru ca susținătorii
acestei pedepse să mai poată s ă creeze argumente pentru a o susține.
Teoriile utilitariste au avut, de asemenea, un puternic impact asupra
ideilor privind pedeapsa, cei mai de seamă reprezentanți fiind Jeremy
Bentham și John Stuart Mill care pledează pentru bunăstarea omenirii și
fericirea generală drept condiții esențiale ale moralității. Pedeapsa își află,
astfel, utilitatea în diminuarea neplăcerilor și creșterea cumulului plăcerii
prin descurajarea săvârșirii de fapte antisciale pe viitor.
Au existat și teorii care au încercat să c ombine cele două mari ramuri
ale gândirii privind justificarea pedepsei. H.L.A. Hart a analizat diverse
elemente ale fiecărei linii de gândire și a concluzionat că acestea ar putea fi
valabile în anumite momente pe parcursul tragerii la răspundere a celui ce a
săvârșit o faptă sancționată penal. Filosoful John Rawls are în vedere
dreptatea ca echitate ( fairness ), promovează interesele celor mai
dezavantajați membri ai societății și consideră că fiecare persoană are
drepturi și libertăți fundamentale care t rebuie să fie respectate de ceilalți
membri ai societății. În lucrarea „O teorie a dreptății” Rawls încearcă să
reconcilieze valori precum libertatea și egalitatea.
O teorie privind tragerea la răspundere privește pedeapsa ca modalitate
de comunicare a ati tudinii de dezaprobare de către stat către infractor.
Sancțiunea penală reprezintă expresia atitudinii de resentiment și indignare,
a judecății și criticii dezaprobatorii și reprobatorii a comunității, este
mesajul prin care societatea transmite celui ce a săvârșit o faptă penală că
ceea ce a făcut este condamnabil și de neacceptat. Pedeapsa are semnificație
simbolică și o dimensiune comunicativă ce reprezintă răspunsul punitiv la
un comportament antisocial.
Ultimul capitol are în vedere mediul penitenciar și viața în universul
carceral ce reprezintă o subcultură aparte, afectată de prizonizare și moarte
socială, o lume cu probleme cu impact puternic asupra respectării

15
drepturilor omului și a valorilor etice fundamentale. În ultima parte a
lucrării dezvoltă m conceptul de bullying punitiv cu implicațiile etice ale
stigmatului, rușinii și umilinței celor suspectați, arestați sau condamnați.
O pedeapsă privativă de libertate, în esența sa, urmărește atenuarea
posibilităților de mișcare a celui condamnat, și, prin limitarea acestui drept
o perioadă de timp, se dorește a -l determina să conștientizeze fapta sa
antisocială, să se căiască de ea și să -i facă și pe ceilalți să înțeleagă efectele
neplăcute ale comportamentului antisocial sancționat penal. Deși din
punctul de vedere al autorităților judiciare, pedeapsa cu închisoarea nu
înseamnă decât a închide pe cineva care a făcut un rău pentru o anumită
perioadă, din punctul de vedere al celui condamnat lucrurile se văd diferit.
Problema este că privarea de liberta te nu se reduce doar la reducerea
spațiului de mișcare, așa cum ar trebui și cum prevede hotărârea
judecătorească de condamnare, ci vine împreună cu o serie întreagă de
efecte asupra fizicului, psihicului sau sufletului. Pedeapsa privativă de
libertate imp lică alte privațiuni decât restricția libertății, aduce umilințe,
abuzuri, stigmatizare a celui condamnat și după ce iese din închisoare,
limitarea relațiilor sociale și a posibilităților de angajare. Nocivitatea
sancțiunii penale se vede în familii distru se, rămase uneori fără venituri și
copii condamnați la a privi în pământ de rușine pentru părintele încarcerat.
Mai mult, dacă speța respectivă este mediatizată, impactul umilitor este și
mai mare. În cazul în care există numai o bănuială de săvărșire a un ei
infracțiuni, chiar dacă neconfirmate prin probe, și acest fapt are rezonanță
publică, mai ales prin presă, efectele pot fi devastatoare: pierderea locului
de muncă, ruperea relațiilor cu familia, cu prietenii, umilire, marginalizare,
efecte sociale și p sihologice grave.
Bullying punitiv reprezintă, în cazul pedepsei privative de libertate, tot
ceea ce depășește limitarea dreptului la mișcare, și anume: stigmatizarea,
supunerea la umilințe de către ceilalți, supunerea familiei, ca victime

16
colaterale, la a suporta stresul determinat de presiunile societății care trimite
în închisoare pe cel ce a încălcat norma penală. Bullyingul punitiv reprezintă
un concept ce ține de teoria etică a pedepsei și are în vedere totalitatea
actelor ostile și de umilire ce dove desc lipsa de umanitate și respect față de
cel care a săvârșit sau se bănuiește că a săvârșit o faptă penală, încălcarea
drepturilor și demnității acestuia prin diverse forme de către reprezentanții
sistemului juridic și de către membrii societății, stigma tizarea sa și a
membrilor familiei sale și alte asemenea efecte vătămătoare asupra vieții
personale și sociale. Bullying punitiv cuprinde totalitatea tipurilor de
comportament negativ al reprezentanților autorităților și al membrilor
comunității față de c el ce are de -a face cu legea penală.
Bullyingul punitiv presupune intimidare, terorizare și umilire a unei
persoane pentru că este bănuită de săvârșirea unei infracțiuni sau este
sancționată penal, dar și a familiei acestuia, de către membrii comunității.
Acest fenomen ce implică excludere socială cu puternic impact psihologic
are loc în pofida faptului că între cel ce se manifestă cu lipsă minimă de
respect și cel are devine victimă a umilinței nu există un conflict real, direct,
intenția fiind de a -și ma nifesta o formă de autoritate prin punerea într -o
umbră negativă a celui batjocorit. Termenul cuprinde o arie largă de
manifestări negative, de umilire și batjocură a unor membri ai societății atât
din momentul anterior condamnării la pedeapsa privativă d e libertate, față
de cel bănuit că a încălcat legea penală și cei apropiați lui, cât și pe
parcursul unui eventual proces penal, în timpul încarcerării și după ispășirea
pedepsei cu închisoarea.
Pedeapsele, deși nu mai au formele fizice atroce de altădată , au dobândit
forme insidioase, supraaglomerarea din penitenciare determinând condiții
inumane. Nerespectarea drepturilor omului și a unor norme etice elementare
pentru viața în închisoare a făcut ca pedeapsa privativă de libertate să nu
mai fie doar o san cțiune penală, ci o povară socială și juridică. Situația,

17
cunoscută, dar ignorată prea mult timp de autorități, a avut efecte
catastrofale asupra imaginii României pe plan extern. În pofida încercărilor
funcționarilor de a aduce sistemul penitenciar în sta re bună de funcționare,
aliniat la legislația europeană, situația la nivelul fiecărui deținut nu s -a
schimbat prea mult, ei au de înfruntat mereu forme de bullying punitiv , fiind
necesară nu doar o schimbare legislativă, administrativă ori de mentalitate,
ci și o transformare etică prin respectarea virtuților la nivelul întregii
societăți.

18

CAPITOLUL I
Pedeapsa în etica juridică

I.1.Noțiunea de pedeapsă privativă de libertate

După cum reiese din istorie, literatură, religie și obser vare practică,
pedeapsa a jucat întotdeauna un rol central în organizarea relațiilor umane,
relații care sunt caracterizate de reguli. În diferite momente ale existenței,
ființele umane sunt incapabile de satisfacerea nevoilor de bază fără ajutorul
celorl alți. Fiecare om are, la începutul vieții, nevoie de sprijinul și protecția
adulților, pentru a supraviețui. În toate etapele traiului uman, fiecare este
vulnerabil la agresiunea fizică, furt, precum și distrugerea proprietății.
Fragilitatea a tot ce ține de viața oamenilor este minimalizată prin
respectarea de norme cărora umanitatea le -a dat sens prin religie, morală,
drept.26
Problema pedepsei este foarte controversată, este dificil a susține o idee
legată de pedeapsă care să fie coerentă, consistentă și neatinsă de
problematizare morală. Regulile dau cadrul de asistență reciprocă și
cooperare, sprijină definirea a ceea ce este permis și ceea ce este interzis, iar
dacă nu sunt aplicate, legile nu pot restabili ordinea și, astfel, cooperarea
devine mai difi cilă sau poate chiar imposibilă. În astfel de împrejurări, un
rol firesc îl are pedeapsa. Ea răspunde la sentimentul de nedreptate pe care
cei care încalcă regulile de bază îl generează pentru că, trăind liberi,

26 Hannah Arendt, Condition de l’homme moderne , Clemann -Levy, 1983, pp.2 76-
277.

19
oamenii trebuie împiedicați să -și folosească dreptul fundamental la libertate
pentru a -și face rău.27
Pedeapsa și orice ține de acest subiect implică abordarea unor probleme
precum dreptatea, libertatea, binele, drepturile omului. Există multiple
opinii referitor la sancțiunea penală dar, în general , se pare că pedeapsa
privativă de libertate presupune a accepta un rău mai mic pe moment,
pentru un bine mai mare ulterior, corectarea comportamentală și siguranța
celorlalți. O pedeapsă trebuie aplicată pentru infracțiunea săvârșită, dar și ca
măsură de a preveni săvârșirea unei fapte similare pe viitor.28
În „Legile”, Platon, prin vocea Atenianului spunea că „trebuie să
căutăm un leac (…) ca să nu vorbim, să nu facem și să nu suferim nimic de
care trebuie să ne rușinăm.”29 Să fie acest leac privarea de libertate?
Termenul de pedeapsă, avându -și rădăcinile în greacă ( paideusis),
neogreacă epédepsa – pedévo ) înseamnă a sancționa pe cel ce a greșit
printr -o învățătură menită a îndrepta și a cuminți . Pedeapsă provine din
grecescul paideusis , ce înseamnă inst rucție: educație, chin fizic sau moral
aplicat cuiva pentru o crimă, un delict, o greșeală, o neglijență sau chiar
pentru lene.
Formularea „ pedeapsă eternă” reprezintă chinurile iadului, iar
pedeapsa ori mânia lui Dumnezeu este o mare nenorocire, un cata clism,
urmare a unor incendii, a unui potop ori cutremur. Dar pedeapsă mai poate
însemna chin, caznă, canon sau suferință.
Din limba latină are la origine puniō, punīre – a pedepsi , poena –
pedeapsă. Pedepsă se traduce nakazaniye (наказание) în limba rusă. Un

27 Zigmunt Bauman, Etica postmodernă , Editura Amarcord, Timișoara, 2000, p.11.
28 R.A.Duff, S.E.Marshall, Benefits, Burdens and Responsabilities: Some Ethical
Dimensions of Situational Crime Prevention, în Andreas von Hirsch, David Garland,
Alison Wa kefield, Ethical and Social Perspectives on Situational Crime Prevention ,
Hart Publishing, Oxford, 2000, p.11.
29 Platon, Legile , Editura IRI, București, 1995, p. 67.

20
termen apropiat, devenit arhaism, caznă , înseamnă suferință fizică sau și
morală foarte puternică, tortură, supli ciu, efort fizic sau intelectual deosebit
pentru realizarea unui lucru sau pentru atingerea unui scop.30 În Biblie
pedeapsa are un efect revelator. În ebraică există termenul cel mai apropiat
de pedeapsă hattat ce semnifică în același timp păcat dar și deza stru.
Justiția sau echitatea în pedeapsă este sarcina esențială de condamnare.
O sentință ia în calcul caracterul de vinovăție al infractorului și prejudiciul
provocat victimei și societății prin infracțiunea săvârșită.31 De asemenea,
trebuie luate în consi derare efectele fizice și psihologice, afectarea
proprietăților și intereselor financiare, prejudiciile morale create de legea
penală în sine – nu doar cazurile de condamnări greșite, de pedeapsă
disproporționat de severă raportat la fapta săvârșită, ci fo rmele de
stigmatizare și tratare a condamnatului, consecințele morale și pagubele
materiale. De asemenea, importante sunt și costurile sociale mai puțin
tangibile ale unei instituții atât de intruzive și împovărătoare ca sancțiunea
penală.32
Nietzsche a sp us că astfel de concepte, cu o lungă istorie precum
pedeapsa, sunt nedefinibile.33
Justiția morală a pedepsei este necesară pentru că aceasta presupune
impunerea deliberată de restricții, suferințe sau sarcini, impuneri care în alte
circumstanțe ar fi cons iderate nejustificate și de care statul de obicei

30 http://www. archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=CAZN%C4%82 19.12.2014.
31 Hugo Adam Bedau, Erin Kelly, Punishment , Stanford Encyclopedia of Philosophy ,
Stanford University, Stanford, 2015.
32 David Wood, Punishm ent: Consequentialism , în Journal Compilation , Blackwell
Publishing ltd., 1.06.2010, p.3.
33 John Tasioulas, Justice and Punishment, în John Skorupski (editor), The Routledge
Companion to Ethics , Routhledge, London, 2010, p. 685.

21
protejează oamenii mai degrabă decât să le administreze acestea în mod
intenționat.34

I.2. Trăsături ale pedepsei și scopuri ale sancțiunii penale

Pedeapsa menține ordinea dreptății, este expresia dezaprob ării sociale,
este „reproșul” societății față de infractor, implică suferință și dezaprobare,
acestea fiind strâns legate între ele. Prin sancțiunile aplicate, legate de
responsabilitate și vină, infractorul poate fi izolat, apoi forțat să se comporte
adecvat. Există cinci elemente stabilite de H.L.A. Hart35 care definesc
pedeapsa: aceasta implică suferințe sau consecințe neplăcute, este dată
pentru că s -a săvârșit o infracțiune împotriva legii, se aplică unui condamnat
pentru infracțiunile înfăptuite, este administrată intenționat nu de cei direct
lezați, ci de anumite persoane care lucrează pentru o instituție de stat
abilitată cu astfel de atribuții, este impusă și administrată de o autoritate
constituită conform sistemului legal împotriva căruia este săvâ rșită.36
Sancționarea din partea unei autorități este permisibilă moral. Pedeapsa
este dată de însăși cooperarea socială a indivizilor care au ales instituțiile
care le guvernează relațiile, aceasta se potrivește infracțiunii, este dreaptă,
justă, considera tă de unii teoreticieni ca fiind bună în sine.37 Oamenilor le
este permis să facă rău altora pentru a -și apăra drepturile, ca măsură de
legitimă apărare sau pentru a apăra pe alții împotriva unei agresiuni ilegale.
Așa cum un om în legitimă apărare lezează pe altul, tot așa, la un alt nivel,

34 Rob Canton, Why punish?An Introduction to the Philosophy of Punishment,
Macmillan Publishers Limited, London, 2017, p.67.
35 Herbert Lionel Adolphus Hart, Punishment and Responsability, op.cit. , p.49.
36Alf Ross, On Guilt, Responsability and Punishment , University of California Pres s,
1975, p. 168.
37 David Dolinko, State Punishment and the Death Penalty, în R.G.Frey, Christopher
Health Wellman (editors), A Companion to Applied Ethics , Blackwell Publishing,
Oxford, 2003, p. 78.

22
societatea afectează drepturile unui infractor pentru a se apăra pe sine.
Pedeapsa legală a devenit o cale sau o modalitate de apărare socială ( vehicle
for a societal defense ). Societatea pedepsește pentru un rău deja fă cut, dar
pentru a preveni răul ce putea fi săvârșit în continuare.38
Trebuie respectat omul, drepturile lui, alegerile și autonomia sa în
aplicarea sancțiunilor, scopul este de a crea un echilibru în societate printr -o
pedeapsă adecvată eticii legal -normati ve, baza eticii privind respectarea
persoanelor. A sancționa pe cel care a săvârșit fapta antisocială are un
caracter defensiv indirect, de apărare a societății de noi fapte antisociale.
Cei vinovați vor fi trași la răspundere în scopul obținerii de benefi cii de
către societate, dar a pedepsi un nevinovat este de neacceptat. Implicațiile
morale privind sacrificiul făcut prin încarcerarea unui inocent pentru a fi
exemplu și a consta într -o măsură de prevenție pentru săvârșirea de
infracțiuni, ar fi de netole rat. 39

II.3. Tipuri de pedepse

Există o serie de categorii de pedepse penale: pedepse principale,
pedepse complimentare, pedepse accesorii. Pedepsele principale, pe care
instanța le poate aplica singure sunt detențiunea pe viață, închisoarea și
amenda. P edepsele complimentare sunt pedepse secundare sau alăturate,
neputându -se aplica decât pe lângă o pedeapsă principală. Pedepsele
accesorii sunt pedepse secundare, nu se pot aplica decât pe lângă o pedeapsă
principală și constau în interzicerea unor dreptur i anume prevăzute de lege.

38 Phillip Montague, Punishment as Societal Defense , Row man Littlefield Publishers,
Boston, 1995, p.13.
39 Antony Duff, Punishment, Retribution and Communication în Gerben Bruinsma,
Henk Elffers, Jan de Keyser (editors), Punishment, Places and Perpetrators ,
Routledge, London, 2004, cap.5.

23
În afară de pedeapsa individuală, mai poate fi și un alt tip de sancțiune,
considerându -se că, drept pedeapsă internațională, ar fi utilizat războiul
între state.40
Trebuie separat termenul de penalitate de termenul de pedeapsă, primul
implică diverse măsuri coercitive precum descalificări, amenzi, al doilea are
implicații penale, dar și morale. Pedeapsa umană diferă de pedeapsa divină,
prevăzută, de exemplu de Vechiul Testament, căreia îi lipsește
instituționalizarea sancțiunii ș i reprezintă o problemă de credință. Din
definiția clasică a pedepsei este exclusă și situația pedepsei administrate de
infractor sieși.41 Pedeapsa divină poate avea diverse forme: pedeapsa
imediată în viața prezentă, pedeapsa asupra sufletului după moarte,
pedeapsa asupra spiritului în timpul procesului reîncarnării sau pedeapsa
poate fi extrapolată descendenților sau celor apropiați. De asemenea, există,
în anumite concepții și pedepse post -mortem.42
Prin pedeapsă se impune o povară,43ea reprezintă o m ăsură de
represiune, măsură luată împotriva unei persoane pentru încălcarea unor
norme sau legi, o sancțiune penală împotriva celui care a săvârșit o faptă ce
a afectat societatea, o măsură de constrângere prevăzută de lege și aplicată
de o instanță judecătorea scă pentru a trage la răspundere făptuitorul pentru
comiterea unei infracțiuni.
Ar fi inutil a impune suferință gratuită, orice ar fi în plus ar fi încărcat
de negativitate pentru că, în mod normal, condamnarea implică reducerea

40 Antony F.Lang jr., Punishment, Justice and International Relashionships ,
Routledge, London, 2008, p.6.
41 Maria Jose Falcon y Tella, Punishment and Culture: a A Right to Punish? ,
Martinus Nijhoff, Leiden, Boston, 2009, p.1.
42 Mary Margaret MacKenzie, op.cit. , pp.92 -94.
43 Willia m Wringe, An Expressive Theory of Punishment , Palgrave Macmillan, New
York, 2016, p.15.

24
libertății în comunitate, prin plasare în închisoare, măsuri de coerciție și
diminuări forțate de libertate.44
Sancțiunea penală pare a fi atât de înrădăcinată în societate, încât se
poate spune că are caracter înnăscut, și, atunci când este săvârșită o
infracțiune, iar făptuitorul nu este pedepsit, sunt cerute justificări de către
opinia publică pentru absența acesteia. A se face dreptate impune a trage la
răspundere pe cel vinovat. Având în vedere cruzimea faptului de a
sancționa, dar luând în considerare necesitatea acesteia, teo reticienii și
practicienii au căutat modalități umane de a pedepsi. 45
Pedepsele și recompensele au reprezentat trăsături universale ale vieții
sociale din cele mai vechi timpuri. Scopul pedepsei este parte din viața de zi
cu zi, pedeapsa fiind necesară pen tru a proteja membrii societății, dar este
greu a identifica însă unde este limita dintre pedeapsă și abuz.46
Dezvoltările tehnologice vor oferi posibilitatea de a săvârși o serie largă
de infracțiuni, care va transforma imaginea standard a infractorului, a stfel
încât prevenirea și pedepsirea vor fi văzute în altă lumină. Pedeapsa
presupune o datorie față de societate determinată de săvârșirea unei
infracțiuni și, de îndată ce datoria este plătită, făptuitorul ar trebui să -și
găsească locul în comunitate.47
Pedeapsa penală trebuie să fie dreaptă, să respecte o anumită proporție,
să fie moderată, nici prea aspră, nici prea blândă, ci potrivită, să determine
nemulțumire și lipsa bucuriei. Totuși, sancțiunea penală n -ar trebui să aducă
atingere bunelor moravuri, ci din aplicarea acesteia să reiasă un anumit grad

44 Norval Morris, Michael H.Tonry, Between Prison and Probation , Oxford
University Press, 1991, p.3.
45 Mark Tunich, Punishment: Theory and Practice , University of Califo rnia Press,
Los Angeles, 1992, pp.3 -4.
46 Wesley Cragg, The Practice of Punishment , Routhledge, London, 2002, p.5.
47 Gerben Bruinsma, Crime as social learning process , Gerben Bruinsma, Henk
Elffers, Jan de Keijser (editors), Punishment, Places and Perpetrat ors, Routledge,
New York, 2012, p.8.

25
de suferință și lipsa trăirii pozitive. Sancțiunea penală este o practică cu
reguli specifice, ea are caracter subsidiar de a preveni comiterea de
infracțiuni și reprezintă expresia dezaprobării sociale pe ntru a descuraja
criminalitatea în viitor. Ea poate ajuta să reformeze făptuitorii, dar, când se
produce aceasta, e mai degrabă un efect secundar decât un efect principal al
justificării aplicării sancțiunii. În esență, a pedepsi are în vedere trecutul,
aplicându -se pentru o faptă care a fost săvârșită. A pedepsi un nevinovat nu
înseamnă „a pedepsi”, ci, spune J. Rawls, nu e punishment ci telishment – a
aduce o persoană străină de cauză în proces ca și cum ar fi vinovată, când
autoritățile consideră că ar f i în interesul cetățenilor.48
Pedepsele vădit nedrepte, precum pedepsirea celor cunoscuți a fi
nevinovați sau pedeapsa excesiv de dură a celor vinovați, chiar dacă ar
părea că servesc obiectivului de prevenire a criminalității, sunt complet
greșite, prin si mplul fapt că ar fi nedrepte în esența lor, a face dreptate
bazându -ne pe acte nedrepte este de neconceput din punct de vedere moral
și juridic, legea penală ar trebui să servească în principal a crea o protecție
adecvată împotriva pedepse nedrepte.49

I.4. Origini ale pedepsei

Istoria pedepsei coincide cu istoria dreptului penal, însă pedeapsa
privativă de libertate nu are rădăcini atât de vechi. Hugo Grotius considera
că pedeapsa este răul suferinței pedepsei care are loc pentru răul faptei.50

48 Robin Attfield, Value, Obligation and Meta Ethics , Edition Rodopi, Atlanta, 1995,
p.145 -146.
49 Antony Duff , Zachary Hoskins, Lega l Punishment , Stanford Encyclopedia of
Philosophy, Stanford Universitz Press, Stanford, 2017, p.12.
50 Leontin Coraș, Sancțiuni alternative la pedeapsa închisorii , Ed. C.H. Beck,
București, 2008, p. 8.

26
Din punct de vedere cronologic, una din primele locuri de detenție o
întâlnim în 1900 înainte de Christos în Egiptul Antic numită „Marea
Închisoare”. Cu 500 de ani înainte Christos, Eschil vorbește de existența
unui „Loc al Lanțurilor” ( desmoterion ) în Gre cia, iar Platon în anul 399 face
referiri la închisoarea în care a stat Socrate așteptând sentința51. În urmă cu
câteva mii de ani, în Babilon se utilizau anumite locuri de detenție ( bit kili)
pentru cei care aveau datorii neplătite, cei care au săvârșit in fracțiuni
mărunte, sclavi ori străini. În Grecia și în Roma se utilizau închisori private
(carcer privatus ) create pentru datornici sau cei care erau în așteptarea
judecății ori execuției. În „Legea celor XII Table” sunt prezentate date
referitoare la o î nchisoare intitulată ergastalum la Roma.
Înteresant este că, în secolul al VI -lea termenul latin carcer era folosit
în legătură cu sancțiunea ce presupunea detenția în forma ei incipientă, iar
în Evul mediu carceres reprezentau încăperile create special î n mănăstiri
pentru clericii care săvârșeau fapte împotriva comunității. Ca evenimente
marcante în istoria universală a culturii și a închisorilor menționăm: în anul
428 Codul Teodosian prevede separarea deținuților pe sexe, în 1370 se pun
bazele Bastiliei în Paris, în 1575 Cervantes este luat sclav pentru 5 ani de
către barbari.
Penitenciarul format din celule pare a -și avea originea din zona unde se
află Italia. Camerele care au fost considerate celule erau create pentru ca
sancțiunea să -și atingă țelul, ș i anume, reformarea morală și corectarea
comportamentului. În 1677 lângă Florența este prezentă în înscrisuri o
instituție numită Hospice de San Filippo, iar lângă Roma, în San Michele
Hospice, deținuții erau lăsați ziua împreună și noaptea separat, fiecar e în
camera sa, în celula sa. În timp, cu scopul de a separa infractorii periculoși
de comunitate, pentru a împiedica evadarea din sistemul penitenciar și

51 Platon, Apărarea lui Socrate , Editura Humanitas, Bucu rești, 1997, p.27.

27
pentru a avea certitudinea lipsei de primejdie pentru societate, au fost
folosite spații izolate prec um insulele Alcatraz în Statele Unite ale
Americii, Lipari în Italia ori continentul Australia.52
În jurul anului 1800, condamnaților din închisori, ținuți separat în
general, li se impunea regula tăcerii depline, la începutul secolului al XIX –
lea deținuți lor li se dădea posibilitatea să facă mișcare în spațiul
penitenciarului și să muncească pe grupuri. În a doua parte a secolului al
XIX-lea, închisorile se specializează, sunt create penitenciare anume pentru
femei, pentru minori și sunt înființate peniten ciare spital pentru cei afectați
de boli psihice.53
În vechiul drept românesc, reacția socială contra criminalității a avut un
parcurs asemănător celei din spațiul european. La început, în cazul unei
fapte antisociale, clanurile foloseau răzbunarea ca moda litate de
contracarare a criminalității. Legea talionului este specificată la romani în
„Legea celor XII table” și constituie un remarcabil progres întrucât a
reprezentat prima formă de cenzurare a utilizării revanșei și implica apelul
la niște autorităț i ce aveau puterea de a obliga victima și agresorul să
respecte un anumit nivel de răzbunare. Revanșa privată a fost urmată de
sancțiunea religioasă, apoi de pedeapsa de stat sau publică.54
Din timpul lui Mihai Viteazul datează un înscris grecesc care ate stă o
primă închisoare pe teritoriul românesc, închisoare sub formă de temniță,
situată în Cetatea Bistriței, iar din anul 1640 este consemnată înființarea
unui spațiu de detenție în București.55

52 Mitchel P. Roth, Prison and Prison Systems , Greenwood Press, Connecticut –
London, 2006, pp.25 -27.
53 Norval Morris, op.cit. , p. 7.
54 Ioan Băla, Evoluția sistemului de executare a pedepselor privative de libertate în
dreptul românesc , Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 16.
55 Ioan Băla, op.cit., p. 9.

28
Pedeapsa privativă de libertate era în dreptul feudal sub o multitudine de
forme cu diverse denumiri date în funcție de fapta antisocială săvârșită,
lipsirea de libertate era ispășită în închisori sub formă de ocnă, temniță,
gros, varta, surghiunul, izgonirea. Ocna pe viață sau pe o anumită perioadă
de timp era san cțiunea ce presupunea munca silnică, executarea sa era
efectuată de condamnați în salină, tăind sare. Pedeapsa cu moartea era
sancțiunea penală cea mai grea, iar după aceasta urma trimiterea la muncă
în ocnă care era utilizată pentru infracțiuni ca: bigam ia, tâlhăria, „răpirea de
femei sau de fecioare” ori viol.
Surghiunul (în limba turcă surgun înseamnă deportare, azil) consta în
alungarea făptuitorului din localitatea și din casa lui, din sat, târg, oraș,
moșie, pentru toată viața sau pentru o perioadă determinată de timp și
forțarea sa să se stabilească într -un anumit loc, în special la mănăstire.
Pentru infracțiunea de omor săvârșită de clerici sau copii se apela la o
serie de sancțiuni precum „izgonirea din sat” ori „izgonirea de pe moșie”,
pedepse care se aplicau până în secolul al XVII -lea. Ca pedeapsă
neobișnuită era raderea bărbii, barba fiind podoabă masculină și semn de
cinste, raderea ei zilnică era socotită „ocară mare” și aplicată pentru
infracțiuni precum „jurământul mincinos” și „neascult area”.56
Pedeapsa privativă de libertate nu reprezenta inițial o sancțiune în sine,
nu era cunoscută ca măsură de tragere la răspundere, ci era utilizată ca
măsură preventivă, de izolare pe parcursul procesului. Făptuitorii actelor
antisociale erau închiși în acest timp în mine, gropi sau canale. Nu existau
închisori propriu -zise, ci locuri de pază și siguranță pentru datornicii
neglijenți sau pentru cei în curs de urmărire și judecată care -și așteptau
sentința. Asemenea locuri de privare de libertate erau s ituate în turnuri

56 Mihai Bădescu, op.cit. , pp. 167 -168.

29
vechi, în cetăți ruinate, în pivnițele caselor, în zidurile de fortificație ale
cetăților, în canale uscate ori în mine părăsite.
În Noul cod penal român ( Legea nr.286/2009 privind Codul penal ), la
capitolul pedepse principale, sunt pre văzute detențiunea pe viață (art. 56 –
59), închisoarea (art.60) și amenda (art.61 -64). Detențiunea pe viață este cea
mai grea dintre pedepse, fiind prevăzută pentru cele mai grave infracțiuni,
de obicei alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de an i. Totuși,
pentru infracțiunea de genocid săvârșită în timp de război, pedeapsa este
numai detențiunea pe viață, conform articolului 438 alin.2 Noul cod penal.
Spre deosebire de alte state în care există controversata pedeapsă perpetuă
cu închisoarea, în R omânia, detențiunea pe viață nu se aplică inculpaților
care, la data pronunțării hotărârii de condamnare, au împlinit vârsta de 60 de
ani, ci se înlocuiește cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani și pedeapsa
interzicerii exercitării unor drepturi pe d urata ei maximă.
Pedeapsa principală cu închisoarea este prevăzută la articolul 60 Noul
cod penal, constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă
între 15 zile și 30 de ani, și se execută în conformitate cu legea privind
executarea pedeps elor. Pedeapsa închisorii este cea mai aplicată pedeapsă
principală, ea fiind prevăzută de lege pentru cele mai multe dintre faptele
antisociale condamnabile penal, fie ca pedeapsă principală unică, fie ca
pedeapsă principală alternativă alături de pedeaps a amenzii sau alături de
pedeapsa detențiunii pe viață.57

I.5. Dreptatea ca simbol

57 Tudorel Toader, Maria -Ioana Michinici, Anda Crișu – Ciocântă, Mihai Dunea,
Ruxandra Răducanu, Sebastian Rădulețu, Noul cod penal – Comentar ii pe articole ,
Editura Hamangiu, București, 2014, pp. 136 -139.

30
Zeița justiției reprezintă o personificare alegorică a forțe i morale în
sistemele judiciare. Una dintre primele apariții ale dreptății în civilizația
grecească antică a fost ca o zeiță. Funcția ei era de a judeca oamenii, fie
pentru a pedepsi fie pentru a recompensa comportamentul în legătură cu
Principiul divin. Aceasta poate fi numită "fața religioasă" a justiției. Treptat,
concepția despre justiție a fost diferită de originile sale inițiale, a fost
centrată pe legea omului și probabil a fost influnțată de latura umană
pragmatică, viziune științifico -rațională a justiției care culminează astăzi cu
ideea că oamenii ar fi doar observatori izolați ai unui cosmos impersona l.
Zeița justiției Themis înseamnă legea naturii și era considerată
oglindirea ordinii divine, a legii și a obiceiurilor.58 Personificarea
conceptelor abstracte este caracteristică grecilor. Puterea zeiței Themis de a
prevedea viitorul i -a permis să devină una dintre Oracolele din Delphi, care,
la rândul ei, a condus la devenirea sa ca zeiță a dreptății divine. Unele
reprezentări clasice ale lui Themis au arătat că purta o sabie, despre care se
credea că reprezintă abilitatea ei de a distinge adevărul de min ciună.
Pentru vechii greci era cunoscută sub numele de Themis, inițial
organizatoarea treburilor comunitare ale omului, în special a adunărilor.
Reprezentările clasice ale lui Themis nu o înfățișau cu ochii acoperiți,
pentru că, datorită talentului ei pent ru profeție, ea nu avea nevoie de
aceasta, și nici nu ținea o sabie pentru că ea reprezenta consimțământul
comun, nu coerciția.
Zeița romană a justiției a fost numită Justitia și a fost înfățișată cu o
balanță echilibrată într -o mână, o sabie în cealaltă și purtătoare a unei
banderole pe ochi. Ea a fost uneori portretizată ținând fasciile într -o mână,

58 https://ro.wikipedia.org/wiki/Themis, accesat la 04.05.2018.

31
un obiect care semnifică autoritatea judiciară și o flacără în cealaltă,
simbolizând adevărul. 59
În mitologia romană, Iustitia a devenit un simbol al virtuți i dreptății pe
care fiecare împărat dorea să -l asocieze cu regimul său, astfel încât mulți
împărați au folosit imaginea zeiței pentru a se proclama protectori ai
dreptății. Deși a fost considerată în mod oficial o zeiță cu propriul ei templu
și altar de cu lt din Roma, zeița justiției a fost privită mai mult ca o
personificare simbolică, decât ca o divinitate reală cu semnificație
religioasă.
Personificarea justiției care echilibrează balanța datează de la Zeița
Maat, iar mai târziu Isis, din Egiptul antic. Zeitățile elenice Themis și Dike
au fost ulterior zeițe ale justiției, Themis fiind întruchiparea ordinii, legii și
obiceiurilor divine în aspectul ei ca personificare a laturii spirituale a
dreptului.
Există trei trăsături distinctive ale Zeiței justiție i: o balanță, o banderolă
la ochi și o sabie. Zeița dreptății este descrisă adeseori cu o balanță
suspendată în mâna stângă, pe care ea măsoară punctele forte ale apărărilor
ambelor părți ale fiecărui caz. Explicația datează din Egiptul antic, unde
Anubis a fost deseori descris cu o balanță pe care cântărea cât adevăr era în
inimile acuzaților. Zeița greacă Dike este descrisă ținând o balanță ce
reprezintă cântărirea dovezilor.
Începând cu secolul al XVI -lea, Zeița justiției a fost prezentată purtând
o eșarfă pe ochi ce reprezintă imparțialitatea, ideea că justiția ar trebui
aplicată fără a ține seama de bogăție, putere sau alt statut. Sabia reprez intă
autoritate a încă di n vremurile străvechi și exprimă ideea că justiția trebuie

59 Barbara Swatt, Themis, Goddess of Justice ,
https://lib.law.uw.edu/ref/the mis.html , accesat la 24.04.2018.

32
să fie promptă și decisivă, i ar îmbrăcămintea greco -romană simbolizează
statutul atitudinii filosofice care întruchipează dreptatea.60

I.6. Procesul lui Socrate

Socrate a marcat istoria omenirii prin concepțiile sale, trăind nu doar
pentru poporul său, ci pentru întreaga umanitate.61 Filosoful atenian
reprezenta un chip familiar atenienilor, petrecându -și aproape întreaga sa
viață (470 -399 î.Ch.) între zidurile cetății de origine. Modalitatea de
abordare a unui interlocutor și adevărurile memorabile și chiar supărătoare
prin claritate a lor își lăsau amprenta asupra celor care îl ascultau, de cele
mai multe ori accidental, în agora și în prăvăliile negustorilor, pe străzi și în
palestre, în gimnazii și în atelierele meșteșugarilor.
Socrate susținea că el, ca și mama sa, ar practica mai eutica, arta de a
moși; dar spre deosebire de ea, filosoful moșea spiritele, nu impunând
cunoștințe din exterior, ci trezea în interlocutor simțul pentru adevăr care
era deja în înteriorul său, dar nu se manifesta. Având încredere că în ființa
umană se afl ă mereu ascuns adevărul, îl aducea la lumină prin tehnica
maieuticii.
Anul 399 Î.Ch. a marcat istoria omenirii, nu doar a Atenei, fiind anul în
care Socrate, în vârstă de 70 de ani, după ce a trăit respectând normele
legale și etice ale cetății în care s -a născut și a trăit, ducând o viață
cumpătată, un exemplu pentru ceilalți cetățeni cât și pentru posteritate, este
adus spre judecare în fața autorităților conform procedurii de la acea vreme
pentru trei învinuiri: că nu crede în zeii protectori ai cetății , că introduce
zeități noi și că pervertește tineretul; sancțiunea cerută pentru acestea fiind

60 https://en.wikipedia.org/wiki/Lady_Justice , accesat la04.05.2018.
61 cf. Constantin Vicol, Procesul lui Socrate , Editura Animator, București, 1947, p.4.

33
pedeapsa capitală. Platon descrie aceste acuzații și modalitatea în care
Socrate răspunde la ele în Apărarea lui Socrate .
Avocatura, în înțelesul de astăzi al t ermenului, nu exista, învinuiții fiind
nevoiți să se apere singuri.
Anytos, un politician democrat, Meletos, un poet tragic și Lycon, un
retor obscur, au făcut o plângerea scrisă și au depus -o la tesmotet împreună
cu cauțiunea bănească, numită parastasis , o taxă impusă reclamanților cu
scopul de a putea începe procesul. Dacă tesmotetul nu identifica probleme
de formă plângerii, așa cum s -a petrecut în cazul lui Socrate, dădea curs
acesteia încuviințând desfășurarea anchetei prealabile și stabilind terme nul
la care învinuitul era obligat să se prezinte. Politicianul Anytos era un
fabricant de pielărie foarte bogat și avea mare dușmănie pe Socrate de mult
timp, pentru că filosoful l -a mustrat în mod public că, datorită avariției lui
ieșite din comun, fiul său nu beneficiază de învățături potrivite.
Hotărârile nu se motivau, nu puteau fi contestate în niciun mod, pentru
că nu erau căi de atac ordinare sau extraordinare, sentințele devenind
automat definitive.62
Filosoful își începe discursul cu o ironie, mă rturisind că aproape a uitat
de el însuși, într -atâta au fost de meșteșugiți la vorbă denunțătorii. Trece
apoi la contra -atac analizând depozițiile prezentate, susținînd faptul că
spusele acuzatorilor, deși frumoase, au fost total lipsite de adevăr. El va
vorbi simplu pentru că îi lipsește iscusința oratorică și nici nu este
îndeletnicit în treburile justiției, venind în fața judecătorilor pentru prima
dată la 70 de ani.
Filosoful clasifică acuzatorii săi în două categorii: vechi și noi.
Primul act de incu lpare aparține acuzatorilor vechi: „Socrate e un om
primejdios, care printr -o nelegiuită curiozitate vrea să cerceteze ce se

62 Ibidem , p.26

34
petrece sub cer și sub pământ, face să izbândească o cauză rea în dauna
celei bune și învață și pe alții aceste taine.” 63
Al doile a act de inculpare aparține acuzatorilor noi: Socrate e vinovat că
strică tineretul, nu recunoaște zeii orașului și pune în locul lor divinități noi.
Infracțiunea nu are denumire, nu este încadrată într -un set de norme, nu
este indicat nici un text de leg e, condiții care ar fi esențiale în procedurile
penale moderne. În astfel de instanțe se înlocuiește noțiunea de dreptate
legală cu sentimentul personal de dreptate.64
Comportamentul lui Socrate deranja, deoarece tinerii înstăriți, care
aveau luxul timpului liber, erau încântați de gândurile și vorbele sale
înțelepte. Încercând a -l imita, acești tineri foloseau metoda lui asupra celor
mai în vârstă ca ei, determinând adâncirea conflictului dintre generații.
Bertrand Russell, în Istoria filozofiei occidental e, consideră că
adevăratul motiv al ostilității față de Socrate l -a constituit presupunerea că
ar avea legături cu partida aristocratică, adversarii celor aflați la conducere
în momentul judecării procesului. O mare parte a discipolilor săi aparțineau
acestei partide politice, iar unii dintre ei, când au obținut puterea, s -au
dovedit foarte primejdioși.65
Socrate este acuzat de ateism de către Meletos în fața
judecătorilor.Faptul că nu recunoaște zeii orașului ( asebia ) este a doua
infracțiune reținută în sar cina sa.
Unii critici cred că Socrate nu avea arme pentru a se putea apăra de o
astfel de acuzație, pentru că, deși credea în zei sau într -un zeu, în mărinimia
și dreptatea lor, în divinitate cu toate atributele sale, nu putea consimți
utilizarea unor figu ri divine tradiționale, antropomorfe, care aveau pasiuni
obișnuite și activități scandaloase. Socrate crede că zeul său este diferit

63 Platon, Apărarea lui Socrate op.cit., pp.1113 -105.
64 Constantin Vicol, op.cit ., p.25.
65 Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale , vol.I, Editura Humanitas, București,
2005, p.102.

35
pentru că, spre deosebire de ceilalți zei ai cetății, acesta este numai bun,
lipsit de intenția de a face vreun rău cuiva.66
O altă acuzație care i se aduce lui Socrate este cea privind înlocuirea
zeităților orașului cu zei noi, cu un daimon personal, aceasta reprezintând a
treia infracțiune reținută în sarcina sa.
Ca ultimă dorință a condamnatului filosoful susține că ar dor i ca fiii săi
să beneficieze de același tratament pe care l -a oferit el celor tineri. „să -i
certați cum v -am certat eu, ori de câte ori se vor arăta altora a fi ceva nefiind
nimic…”67
Socrate își încheie, astfel, discursul în fața judecătorilor heliaști, o
cuvântare care, prin exactitatea celor spuse, i -a adus pedeapsa cu moartea.
Apărarea lui Socrate este mai mult o descriere a felului său de a trăi viața
decât o pledoarie de respingere a acuzațiilor. Socrate nu recunoaște a fi ceva
rău în actele sale, ci din contra, se apără susținând că le -a făcut un bine
locuitorilor Atenei impulsionându -i să se autoexamineze mental din punct
de vedere filosofic, dar interlocutorii nu au înțeles mesajul său, ci, din
contra, au fost deranjați, și de aceea l -au pedepsit c ondamnându -l la pedepsa
capitală.68 Prin ideile sale inovatoare a determinat o vrăjmășie atât de
intensă în rândul atenienilor, încât aceștia au decis eliminarea sa din
societate.
Al doilea motiv de acuzare privind introducerea unor zei noi ar putea,
de ase menea, fi întemeiat deoarece daimonul la care Socrate face referire,
era, fără îndoială, o nouă zeitate care nu corespundera cu zeii Olimpului. Pe
de altă parte, acest daimon era unul personal, nu afecta pe cei din exterior,
decât, poate, indirect. Dar Soc rate nu a introdus zei noi, nu a impus
celorlalți a crede într -o nouă zeitate, ci doar se ghida în acțiunile sale de

66 Gregory Vlastos, Socrate ironist și filozof moral, Editur a Humanitas, 2002, p.143.
67 Ibidem , p.140.
68 Anthony Gottlieb, Socrate , Editura Științifică, București, 2000, p.20.

36
daimonul care nu făcea altceva decât să -i interzică a acționa în anumite
împrejurări. Raportat la eșecurile în conflicte suportate de Atena și la
instabilitatea sa politică, cetățenii se temeau ca nu cumva zeii tradiționali să
se fi răzbunat pe întreaga cetate, deoarece existau necredincioși în aceasta
care periclitau siguranța spirituală ateniană. Socrate, introducând un zeu
nou, chiar dacă era doar al lui, dovedea desprindere de tradiție și de credința
clasică; și, de aceea, trebuia tras la răspundere.
Cercetând și cel de -al treilea capăt de acuzare, s -ar putea considera că și
acesta era întemeiat, pentru că modalitatea de învățătură a lui S ocrate era în
evidentă contradicție cu obiceiurile și tradițiile religioase ateniene și, prin
legătura pe care -o avea cu cei mai tineri, îl călăuzea pe alte căi decât cele
consacrate.
Prin Platon și Dialogurile sale, voturile în favoarea lui Socrate devin
nenumărate69 și lumea a recunoscut justețea cuvintelor spuse de Socrate
judecătorilor săi: „Căci dacă mă veți ucide pe mine…nu veți mai avea parte
de un astfel de om…”70

I.7. Dreptul de a pedepsi

Jus Puniendi este o expresie latină care poate fi tradu să ca dreptul de a
pedepsi aparținând statului. Se referă la puterea statului sau prerogativele
punitive ale acestuia. Etimologic, expresia jus înseamnă drept , în timp ce
puniendi înseamnă a pedepsi , traducerea expresiei latine fiind dreptul de a
pedepsi s au dreptul de a sancționa și a fost utilizată în funcție de raportul pe
care îl are statul față de cetățeni săi.71

69 Anthony Gottlieb, op.cit ., p.72.
70 Platon, Apărarea lui Socrate, op.cit., pp.123 -124.
71 Antonio Garcia -Pablos Molina, Introducción al Dere cho penal , Ed. Universitaria
Ramón ARECES, Madrid, 2005, p.6.

37
S-au pus, astfel, mai multe probleme precum cele referitoare la natura
dreptului statului de a aplica pedeapsa astfel încât să fie cea corect ă și
modalitatea în care ar putea pedeapsa să opereze ca instrument social.72
Hugo Grotius considera că „dreptul societății de a pedepsi este o
manifestare a rațiunii și trebuie să rămână înscris în marginile dreptății și
umanității.” 73
Din punct de vedere istoric, statul are monopol referitor la puterea de a
pedepsi și, în virtutea acestui drept, statul este capabil să rezolve conflictul
penal în mod instituțional, rațional și previzibil, constructiv, eficient și egal,
cu grijă pentru garanțiile individual e. Titularul dreptului de a pedepsi este
statul care asigura o protecție echitabilă a drepturilor legale fundamentale și,
în același timp, neagă orice formă de justiție privată.
Jus puniendi a devenit un instrument puternic pentru politica penală
având ro l important în prevenirea criminalității. Astfel, măsurile de
siguranță, împreună cu pedeapsa, sunt exponenți fideli ai acesteia. Din
punct de vedere legal, trebuie să se facă distincția între manifestările
dreptului de a pedepsi: dreptul statului de a sta bili normele dreptului penal
și dreptul statului de a impune respectarea acestora fără a prezenta riscuri
semnificative pentru drepturile individuale.74
În natura lui jus puniendi , trebuie să distingem trei momente: înainte de
existența statului de drept, c ând nu se putea vorbi de un drept de a pedepsi,
după înființarea statului de drept, când vine datoria cetățeanului de
obediență și dreptul statului de a o solicita și al treilea moment, când

72 Charles F.Abel, Frank H.Marsh, Punishment and Restitution , Greenwood Press,
London, 1984, pp. 9 -11.
73 Hugo Grotius, Dreptul războiului și al păcii , Editura Științifică, București, 1968,
p.17.
74 Antonio Garcia -Pablos Molina, op.cit. , p.8.

38
cetățeanul încalcă normele penale ale statul de drept, dând naște re dreptului
statului de a pedepsi.75
Cesare Beccaria consideră că „orice act de autoritate al omului asupra
altui om care nu derivă dintr -o necesitate absolută este tiranic. Dreptul
suveranului de a pedepsi infracțiunile se bazează pe necesitatea de a apăr a
depozitul binelui public de uzurpările indivizilor particulari; și cu cât mai
drepte sunt pedepsele, cu atât mai sacră și mai inviolabilă este siguranța și
mai mare libertatea pe care suveranul o păstrează pentru supușii săi”.76
Beccaria analizează nu doa r problema pedepsei, dar și a dreptului de a
pedepsi, ce reprezintă acesta, cine și cum are dreptul să tragă la răspundere
pe infractor, atrâgând atenția asupra imensei răspunderi în aplicarea legii și
împărțirea dreptății. „Necesitatea i -a constrâns pe oa meni să -și cedeze parte
din propria libertate: este deci sigur că fiecare nu vrea să pună în depozitul
public decât cea mai mică porțiune posibilă, atât doar cât e suficient ca să -i
determine pe ceilalți să -l apere. Aceste minime porțiuni posibile, adunate
laolaltă, formează dreptul de a pedepsi; tot ce depășește această cantitate
este un abuz, dar nicidecum justiție, este un fapt, dar nu reprezintă
dreptul”.77
Deși creată pentru a ajuta omenirea și a preveni fapte grave, închisoarea
este percepută, totuși, ca fiind nedreaptă și lipsită de trăriri pozitive, pare a
fi expresia injustiției și inumanului în societatea extinsă. Michel Foucault
considera că e ste necesară tendința spre o justiție mai subtilă și mai fină,
spre o supraveghere penală mai riguroasă a c orpului social; filosoful credea

75 https://pt.wikipedia.org/wiki/Jus_puniendi , 19.04.2018.
76 Cesare Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse , Editura Humanitas, București,
2007, p. 49 .
77 Ibidem , p. 51.

39
că a avea putere asupra minții este un mijloc mai eficient de control social
decât pedepsirea corpului.78
Foucault a determinat un val de reacții prin faptul că a îndrăznit să se
aplece asupra problemei închisorii și s -o studieze.79
Friedrich Nietzsche considera că pedeapsa este „supradeterminată de
utilități de orice fel” și supraviețuiește deoarece dorința de a pedepsi alte
persoane, și, prin urmare, de a subordona, de a constrânge și transforma,
este foarte adânc înrădăcin ată în natura umană.80

I.8. Legea și forța

Dreptul are legături profunde cu libertatea și cu dreptate individuală și
impune respectarea unor obligații, iar legea, fiind un set organizat de norme,
poate fi studiată pentru scopuri practice, dar lipsite de i nteres filosofic.
Ideea de lege trebuie tratată însă ca o aspirație morală care este conectată în
mod sistematic la o serie de alte valori, ea aparține unui cadru teluric, dar și
aspirațional: reprezintă un set lumesc de acorduri, și, în același timp, un
exemplu de realizare a aspirațiilor, care au un loc central în cadrul
moralității sociale.
În legătură cu severitatea sancțiunilor penale, Cesare Beccaria observa
un fapt demn de remarcat: „Cuvântul drept nu intră în contradicție cu
cuvâtul forță; primul cu vânt este, mai degrabă o modificare a celui de -al
doilea, adică modificarea cea mai utilă celor mulți. Prin justiție se înțelege
tocmai condiționarea necesară pentru a ține unite interesele indivizilor, fără
de care aceștia s -ar reîntoarce în starea preced entă organizării în societate;
toate pedepsele care depășesc necesitatea de a păstra această condiționare

78 Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi , Editura Paralela 45, Pitești, 2005,
p.101.
79 Adrian Howe, Punish and Critique , Routledge, London, 1994, p.56.
80 Hugo Adam Bedau, Erin Kelly, op.cit., p.23.

40
sunt nedrepte prin însăși natura lor”.81 Pascal scria în Cugetări că „dreptatea
fără forță este neputincioasă ; forța fără dreptate este tiranică.” 82
Teoriile referitoare la pedeapsă confirmă faptul că din esența statului
face parte și violența, că regulile dreptății juridice se deosebesc de cele ale
moralei prin faptul că pot fi obținute prin forță și că această forță este
necesară pentru respectarea le gii, deoarece fără această securitate a legii,
indivizii ar fi împiedicați să -și dezvolte individualitatea.
În zilele noastre, în statul de drept, forțele de ordine sunt singurele
autorizate să facă uz de forță și aceasta doar în ultimă instanță, când nici o
altă măsură nu dă roade. Nu se cunoaște însă gradul de forță necesar,
momentul când se ajunge la forță excesivă sau când aceasta nu este
necesară. Statisticile arată că există în jur de 300 persoane ucise prin
împușcare anual de către autoritățile din S UA.83

I.9. Principii de aplicare a pedepsei în etica juridică

Juristul italian Cesare Beccaria a avut un puternic impact asupra istoriei
dreptului penal, pledând pentru umanizarea sancțiunilor penale și sugerând
o serie de reguli cu titlul de principii c e ar trebui urmate în activitatea
organelor judiciare: aplicarea unei pedepse stabilite prin lege, egalitatea în
fața legii pentru orice cetățean, personalitatea pedepsei ce vizează tragerea
la răspundere doar a celui vinovat, moderația în stabilirea cuant umului de
pedeapsă pentru că rolul justiției nu este să distrugă pe cel ce a încălcat
normele penale, ci de a -l face să nu mai săvârșească astfel de fapte în viitor
și de a fi exemplu pentru ceilalți membri ai societății.

81 Cesare Beccaria, op.cit., p. 51.
82 Pascal, Cugetări , Editura Antet, București, 2013, p.164.
83 Cyndi Banks, Criminal Justice Ethics , Sage Publication Inc. California, Los
Angeles, 2013, p. 3.

41
Pe lângă aceste deziderate, este n ecesar ca sancțiunea penală să fie
certă, să fie în concordanță cu fapta săvârșită, să fie caracterizată prin
inevitabilitate și promptitudine pentru a -și atinge scopul.
H.L.A. Hart considera că trebuie îndeplinite cinci condiții pentru ca un
act să reprez inte o pedeapsă: trebuie să implice durere, o pierdere sau alte
consecințe considerate în mod normal neplăcute, este necesar să fie o faptă
împotriva normelor legale, trebuie să fie dată pentru un infractor real sau
bănuit că a încălcat legea penală, trebu ie să fie impusă și administrată de o
autoritate dintr -un sistem juridic împotriva căruia este săvârșită infracțiunea,
de alte persoane decât de însuși făptuitorul.
A pedepsi pentru săvârșirea unei infracțiuni implică a face cuiva
intenționat un rău, a să vârși o vătămare acționând cu autoritate din partea
statului. Deși pedeapsa în mod tipic ar implica suferință, nu este necesar ca
sancționarea să aibă ca bază durerea, pentru că nu ar trebui să existe
suferință fizică asociată încarcerării.84
În codurile de procedură penale moderne sunt înglobate o serie de
principii, gândite și formulate de Beccaria cum ar fi principiul egalității de
tratament penal, principiul prevederii pedepselor în lege, principiul privind
excluderea pedepsei retributive, principiul sev erității penale, principiul
unicității pedepsei, principiul administrării probelor, prezumția de
nevinovăție.
Principiul egalității de tratament penal e o aplicare a principiului
egalității oamenilor în fața legii ce are în vedere indivizii în raport cu l egea
penală. Este necesar ca statul să reglementeze, prin norme, aplicarea
principiului ce reprezintă un drept incontestabil al celor judecați. Egalitatea
în fața legii este principiul conform căruia toate persoanele prezente într -un
proces echitabil sunt supuse acelorași legi ale justiției. În ceea ce privește

84 Michael J. Zimmerman, The Immorality of Punishment , Broadview Press, Ontario,
2011, p.6.

42
egalitatea, echitatea și dreptatea, normele sunt de o deosebită complexitate.
Articolul 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului afirmă că „Toți
oamenii sunt egali în fața legii și au dreptu l, fără nici o discriminare, la
protecție egală a legii.” Astfel, toate persoanele trebuie să fie tratate la fel,
în mod egal, conform legii, făcând abstracție de rasă, sex, origine națională,
culoare, etnie, religie, dizabilitate sau alte caracteristici, fără privilegii sau
discriminări. Majoritatea constituțiilor lumii oferă garanția egalității în fața
normelor juridice.
Principiul prevederii pedepselor în dreptul pozitiv , în lege, cunoscut și
sub denumirea de principiul privind legalitatea legii penale, reprezintă
garanția legală că persoana care a comis o infracțiune, prin sancționarea sa,
va suporta numai consecințele prevăzute de normele juridice. Pedeapsa
legală presupune impunerea de către stat a ceva care se dorește a fi
împovărător, asupra celui c are a faptă considerată infracțiune, de către o
persoană sau un organism reprezentant al statului care are autoritatea de a
acționa în acest sens.
Principiul legalității incriminării , fiind unul din principiile
fundamentale ale legislației penale moderne, implică existența unor norme
specifice ( nullum crimen sine lege praevia ). Pentru ca un anumit
comportament să poată fi considerat ca infracțiune, trebuie să figureze astfel
într-o normă penală care să prevadă și sancțiunea ce urmează să se aplice,
înainte de catalogarea acestui mod de a acționa ca fiind faptă antisocială cu
caracter penal. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă care nu e interzisă
de legea penală în vigoare. Răspunderea penală trebuie să fie determinată în
cadrul bine stabilit al legis lației ( nullum crimen sine lege scripta ), iar norma
penală este necesar să includă dispoziții clare care să precizeze limitele
răspunderii penale ( nullum crimen sine lege certa ). 85

85 Dan B anciu, Sorin M. Rădulescu, op.cit. , p.67.

43
Respectarea principiului legalității determină asigurarea odinii de drept
prin faptul că implică stabilirea prin lege a unei granițe între
comportamentul legal și ilegal. Nullum crimen sine lege, nulla poena sine
lege reprezintă o garanție a drepturilor și libertăților cetățenești, dar și a
asigurării ordinii și disciplinei în relațiile din comunitate.86
Pedeapsa nu trebuie să fie intimidatoare . Acesta este un alt principiu de
drept penal care facilitează desfășurarea activității organelor judiciare în
limitele dispozițiilor legii privind aplicarea normelor penale. Pedeapsa nu a r
trebui să implice răzbunare, nu presupune a fi privită ca răsplata pe care o
are de achitat persoana pentru fapta prejudiciabilă. Norma juridică trebuie
să aibă în conținutul ei sancțiunea ce reflectă o proporționalitate între
gravitatea faptei săvârșit e și severitatea măsurii punitive administrate de stat
prin autoritățile sale.
Este necesară justificarea legală și morală a pedepsei. Unii teoreticieni
consideră că statul trebuie să pedepsească infractorul pentru că acesta
merită, alții susțin scepticism ul sancționator care neagă pedeapsa ca fiind un
răspuns legitim al statului raportat la săvârșirea unei fapte dăunătoare sau
infracțiuni și nu tratamentul dur, ci terapia ar putea să fie soluția. Astfel,
infracțiunea n -ar trebui pedepsită pentru că făptuit orii n -ar fi suficient de
responsabili de faptele lor, ci educația morală a infractorului ar trebui să fie
răspunsul.87
Principiul personalității pedepsei are în vedere faptul că pedeapsa se
aplică doar persoanei care a comis infracțiunea, pentru încălcare a
preceptului cuprins în norma penală. Tragerea la răspundere și consecințele
acesteia trebuie să fie suportate numai de cel vinovat, fiind interzisă
pedeapsa colectivă sau sancționarea altei persoane decât cea vinovată.

86 George Antoniu, Reforma penală și principiile fundamentale ale dreptului penal
român , Revista de drept penal, nr. 3/1996, p.18.
87 J.Angello Corlett, Responsability and Punishment , Kluwer Academic Publishers,
Dord recht, 2001, pp.19 -21.

44
Există însă un ecou social determin at de pedeapsă, o serie de efecte cu
implicații etice ce presupune victime colaterale. Ca exemple pot fi
condamnarea părintelui cu efect asupra dezvoltării morale și psihice a
copiilor, condamnarea unicului slariat din familie, tragerea la răspundere a
unei rude ce atrage rușine și izolare socială asupra întregii familii.
Principiul personalității pedepsei este o garanție fundamantală a
libertății persoanei și se află în armonie cu celelalte principii ale dreptului
penal. În trecut acest principiu a fost n esocotit, Codul lui Hammurabi
prevedea că, dacă cineva ucide femeia cuiva, trebuie să i se ucidă fiica lui,
iar în Siria și Persia femeia și copiii erau uciși împreună cu soțul sau
părintele care a încălcat legea. 88 În „Legile”, Platon scria că, dacă o rud ă a
fost condamnate la moarte, acest fapt are impact puternic asupra familiei în
ce privește viața membrilor acesteia în cetate.89
Principiul individualizării pedepsei prevede că pedeapsa trebuie să
corespundă gravității infracțiunii și să răspundă nevoilor de reeducare și
îndreptare ale făptuitorului. Sancțiunea prevăzută de lege trebuie să fie
proporțională gradului de pericol social generic al infracțiunii, după cum
pedeapsa concretă este necesar să reflecte pericolul social concret al faptei
antisociale și periculozității infractorului asupra căreia ea trebuie să
acționeze.90
Principiul severității penale reprezintă calitatea principală a sancționării
și implică excluderea pedepselor corporale de orice fel, a abuzurilor, a
supliciului, abolirea sau minimal izarea aplicării pedepsei cu moartea în
cazul faptelor foarte grave. Acest principiu constituie baza reeducării
sociale deoarece orice pedeapsă privativă de libertate trebuie să asigure un

88 Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, op.cit. , pp.71 -72.
89 Platon, Legile , Editura Iri, București, 1995, p. 290.
90 R. Saleilles, L’Individualization de la peine , Etude De Criminalité Sociale , Paris,
1909, p.4.

45
maximum de eficiență educativă, iar reformarea comportamentului cel ui
deținut este necesar să fie în interesul societății.
Există însă opinia conform căreia pedeapsa cu închisoarea implică
multă suferință de natură psihică, dar și fizică, atât cât presupune
încarcerarea legitimă, întrucât faptele celui condamnat sunt atât de grave
pentru societate încât statul, prin autoritățile sale, dispune ca făptuitorul să
fie izolat de ea pentru o perioadă. Motivele generale de suferință ar părea să
fie lipsa libertății ce implică separarea de familie91, prieteni, locuri
familiare, suf erința condițiilor dure ale detenției: gratii, absența cunoscuților
și a confortului de acasă, suferința datorată mutării în închisoare sau dintr -o
celulă în alta. Sancționarea poate determina făptuitorul să se izoleze și mai
mult de societate și chiar să -i crească potențialul antisocial.92
Se spune că, în cazul închisorilor cu condiții moderne, nu poate fi vorba
de suferință. Totuși, în penitenciare, suferința poate proveni din restrângerea
libertății mișcării: deținuților li se spune când să se plimbe și unde, când pot
pleca și când trebuie să se întoarcă. O altă sursă de suferință este provenită
din umilința de a se folosi strigarea celor din arest, sentimentul de
inferioritate determinat de faptul de a nu fi egal din punct de vedere moral
cu ceilalți, g ardieni, organe judiciare, din obligația de a sta pe loc când
apare un funcționar sau când se face numărarea deținuților. Politica nouă în
penitenciar privind deplasarea nestânjenită, accesul la perioade de recreere,
la momente în care deținutul poate rămâ ne să se relaxeze în celulă și nu e
forțat să facă sau să nu facă ceva, reduce suferința legitimă a pedepsei
privative de libertate.93

91 Dan Markel, Jennifer M. C ollins, Ethan J. Leib, Privilege or Punish , Oxford
University Press, Oxford, 2009, p.15.
92 C.L. Ten, Crime and Punishment , în Peter Singer (editor), A Companion to Ethics ,
Blackwell Publishing, Oxford, 2000, p. 32.
93 Sam S.Souryal, Ethics in Criminal Justi ce: In Serch of the Truth , Routledge, Taylor
and Francis Group, London, 2014 , p. 135.

46
Nu toate aspectele negative ale instituțiilor carcerale sunt inevitabile,
din contra, se consideră că, dacă sunt trimiși î n închisoare, aceste persoane
trebuie să -și petreacă timpul cât mai constructiv posibil, în special
pregătindu -se pentru viața din afară, viața de după gratii. 94
Închisoarea Halden din Norvegia este numită cea mai umană închisoare
din lume pentru că deținu ții pot să învețe lucruri noi, pot cânta la diverse
instrumente ori pot valorifica abilitățile lor practice, de prelucrare a
lemnului, de exemplu. De asemenea, li se permite și să -și gătească propria
mâncare, pregătindu -se prin toate acestea pentru viață d in afara închisorii.
În ciuda criticilor că sunt condiții mult prea bune pentru condamnați, că ar fi
prea luxos, Norvegia a atins una dintre cele mai scăzute rate de recidivă din
lume. Gardienii din închisoare sunt încurajați să -și petreacă timpul cu
dețin uții și să -i ghideze în multe dintre activitățile lor.
În privința principiului administrării probelor, acesta presupune ca
judecata să aibă ca fundament probatoriul administrat și să fie publică, în
scopul evitării abuzurilor. Este necesar a fi creat un cadru prielnic pentru
aprecierea justă, corectă și completă a probelor, și, pentru aceasta trebuie
respectate oralitatea, contradictorialitatea și nemijlocirea dezbaterilor din
cursul judecății pentru înlăturarea rațională a tuturor îndoielilor privitoare la
cauză.
Prezumția de nevinovăție presupune că orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăției sale de o instanță competentă printr –
o hotărâre penală definitivă. Astfel, în vederea aflării adevărului, organele
de urmărire penală și instanța de judecată trebuie să lămurească pricina, sub
toate aspectele, prin probe. În codul penal există obligația organelor
judiciare, dar și dreptul colateral al părților implicate în proces de a propune
probe și de a cere administrarea lor. Relați a dintre vinovăție și pedeapsă n –

94 Martin Wright, Making good: Prisons, Punishment snd Beyond , Waterside Press,
London, 2008, p.118.

47
ar fi de natură neaparat etică, ci mai ales logică. Pedeapsa unui nevinovat nu
este doar greșită, ci este o contradicție în termeni.95
În evaluarea pedepsei și a principiilor care stau la baza acesteia trebuie
să avem în ved ere cele subliniate de J.S.Mill care observă că, deși „există o
multitudine de opinii, este unanim admis că pot exista legi nedrepte și că
legea nu este criteriul ultim al dreptății, căci ea poate conferi unei persoane
un beneficiu sau impune alteia un rău pe care dreptatea le condamnă”.96
Pedeapsa privativă de libertate implică a accepta un rău mai mic pe
moment, pentru un bine mai mare ulterior care ar putea consta în corectarea
comportamentală și siguranța celorlalți.
În secolul al XVIII -lea, Cesare Becc aria și -a formulat propria părere
raportat la pedeapsă plecând de la teoria contractului social și teoria
utilitaristă. Juristul italian scria că:
„legile sunt condițiile prin care oamenii – trăind independent și izolați –
s-au unit în societate, sătui să conviețuiască într -o permanentă stare de
război și să se bucure de o libertate care devenea inutilă tocmai pentru că
lipsea certitudinea de a o putea păstra ca atare. Au renunțat la o parte din
această libertate pentru a se putea bucura liniștiți și în dep lină siguranță de
restul liberății pe care o păstraseră. Era nevoie de motive sensibil -concrete
suficiente pentru a stăvili pornirile despotice din sufletul fiecăruia, ce ar fi
putut arunca legile societății în haosul precedent. Aceste motive sensibil –
concrete sunt pedepsele stabilite împotriva celor care încalcă legile ”.97

95 Jesper Ryberg, The Ethics of Proportionate Punishment , Kluwer Academ ic
Publishers, Dordrecht, The Netherlands, 2004, p.11. Maria Jose Falcon y Tella,
op.cit. , p.13.
96 J.St.Mill, Utilitarismul , Editura Paideia, București, 2003, p. 311.
97 Cesare Beccaria, op.cit., p. 47.

48

Capitolul II
Teorii etice ale pedepsei

I.1. Pedeapsa în etica juridică

Pedeapsa presupune a face în mod deliberat să sufere un infractor
pentru o faptă ce încalcă norme legale sau morale. De vreme ce pedeapsa
implică o suferință sau o privare de un drept similară cu cea pe care
faptuitorul faptei penale a adus victimei, pedeapsa necesită temeiuri morale,
legale și politice.
Teoreticienii, deși în mare majoritate consideră că pedeap sa este de
multe ori justificată, oferă diverse păreri despre cum poate fi justificată, cât
și despre valorile pe care norma ce trage la răspundere făptuitorul tinde să le
protejeze precum drepturi, libertăți, automonia personală și proprietatea
privată, n orme care apără drepturi prevăzute în constituție și elaborate în
statul de drept. Unii gânditori consideră pedepsele prea dure și insistă
asupra atenuării măsurilor de constrângere penală.98

I.2. Teorii etice ale pedepsei care au la bază retributivismul

I.2.1. Retributivismul și etica pedepsei

Conform teoriei retributiviste, infractorii sunt pedepsiți pentru
comportamente infracționale pentru că merită pedepsirea. Activitatea ilegală
antisocială afectează echilibrul pașnic al societății, iar pedeapsa aj ută la
restabilirea echilibrului.

98 J.Hall, General Principles of Criminal Law , The Lawb ook Exchange ltd., New
York, 1960, p.54.

49
Ceteris paribus este expresia latină care are în vedere că gravitatea
pedepsei ar trebui să fie în funcție de gravitatea infracțiunii. Teoriile
retributive ale pedepsei sunt cele care pun în centrul lor răsplata ca fiind
indispensabilă. 99
În cadrul justiției retributiviste, pedeapsa trebuie aplicată pentru că
infractorul a săvârșit o infracțiune și tragerea sa la răspundere va servi ca
exemplu pentru alții. Cu cât este mai impulsiv săvârșită fapta, cu atât
infracțiunea ar trebui mai bine prevenită, astfel încât trebuie luate măsuri
dure care determine potențialul răufăcător să se oprească și să se gândească
înainte de a acționa în sensul încălcării legii penale.100
Problemele pe care le implică pedeapsa au fost dezbătute de f ilosofi
precum Immanuel Kant101 și G.W.F.Hegel102. Omul, ca ființă rațională, are
responsabilitate morală raportat la modul cum acționează, trebuie să fie
capabil să aleagă și să își ghideze acțiunile după principii morale care să
reglementeze alegerile și pre ocupările sale. Vina implică responsabilitate și
responsabilitatea pedeapsă. 103
A proceda corect implică un apel la principiile de bine și rău care
guvernează activitățile umane, cu centrarea pe teoria etică a datoriei.
Immanuel Kant scria în „Întemeierea metafizicii moravurilor” că „nimeni
nu trebuie niciodată să se trateze pe sine și să -i trateze pe ceilalți pur și
simplu ca pe niște mijloace, ci întotdeauna în același timp ca pe niște
scopuri în sine”, fiecare poartă în sine legea morală și e demn de res pect.
Imperativul enunță: ,,Acționează potrivit maximei care poate deveni ea

99 Douglas Husak, The Metric of Punishment Severity: A Puzzle about the Principle
of Proportionality , Rutgers University, Institute of Law, Political Science and
Philosophy, UCL School of Public Policy, London, Engla nd, 2018, p.11.
100 Michael S. Moore, Placing Blame: A Theory of the Criminal Law , Oxford
University Press, Oxford, 2010, pp.28 -29.
101 Immanuel Kant , Întemeierea metafizicii moravurilor , Editura IRI, București, 1995.
102 G.W.F.Hegel, Principiile fiozofiei drept ului, Editura IRI, București, 1996.
103 Alf Ross, op.cit. , p. 67.

50
însăși lege universală”104. Filosoful german atacă ceea ce se numește
egoism etic, ce presupune mai mult decât iubirea de sine, și anume, faptul
că oamenii, așa cum sunt construiți , lucrează doar în interesul lor propriu.
O persoană poate acționa din supunere față de o forță superioară, poate
ascunde adevărata sa moralitate din motive exterioare, chiar religioase, care
îl conduc să acționeze în conformitate cu legea morală din sper anță sau
teamă. Dar el însuși se află în afara ordinii morale, lipsit de orice formă de
libertate, servil, diminuat în esența personalității lui, deoarece nu a reușit să
realizeze autonomia pe care numai respectarea ființe raționale o oferă. 105
În „Principi ile filosofiei dreptului”, lucrare care cuprinde idei privind
filozofia sa juridică, morală, socială și politică, Hegel vede sancțiunea ca pe
o asumare a nedreptății, o anulare a faptei antisociale solicitată de însăși
voința infractorului. Fundamentul pen tru filosofia dreptului penal la Hegel îl
reprezintă conceptul de respect reciproc dintre doi indivizi.
Pentru filosof, fapta antisocială reprezintă tulburarea unei relații axate
pe respect. Făptuitorul îi ia victimei respectul ca subiect și totodată,
afectează un principiu comun care susține societatea civilă, respectul mutual
între indivizi liberi și egali în fața legilor. Norma de drept și victima sunt
afectați în același moment, prin aceeași faptă. Repararea legăturii ce implică
respect, negarea aceste i negări a normei caracterizată de actul antisocial, are
în vedere că făptuitorul este adus iarăși, în viziunea victimei și a societății,
la nivelul individului care își manifestă respectul și merită respectat.
Cel vinovat trebuie respectat ca agent moral responsabil care acționează
infracțional în cunoștință de cauză, iar a nu -l trage la răspundere pentru
fapta antisocială înseamnă a -i nega respectul, drepturile sau statutul moral.
Cei care încalcă legea în mod voluntar pierd astfel cel puțin o parte din

104 Immanuel Kant , op.cit. , p. 231.
105 Roger Scruton, A Short History of Modern Philosophy , Taylor & Francis e –
Library, London and New York, 2002, p. 147.

51
drepturile pe care cetățenii le au în mod normal, de aceea chiar
comportamentul lor antisocial legitimează anumite tipuri de măsuri, fie
tratament reformator sau aplicarea de pedeapsă pentru descurajare. A nu
sancționa fapta penală echivalează cu a nu resp ecta drepturile cetățenilor,
pentru că pedepsirea celor care comit infracțiuni este admisă prin faptul că
infractorul însuși, ca un agent rațional sau cetățean rezonabil, a consimțit la
un sistem de drept care se prevede astfel de pedepse.106
Retributivismul are la bază ideea că cel care a săvârșit fapta este o
persoană care este totalmente responsabilă pentru acțiunile sale și merită să
fie pedepsită. Statul acționează astfel ca un instrument al retributivității.
Totuși există aici o dilemă etică: într -o societate democratică bazată pe
principii privind drepturile și libertățile omului, pedepsele penale care au la
bază retributivismul includ o contradicție a valorilor, iar a solicita ca
infractorii să sufere de dragul suferinței este dovadă de cruzime și lip să de
umanitate.107

I.2.2.Etica și pedeapsa capitală

Pedeapsa cu moartea sau pedeapsa capitală implică eliminarea din
societate a infractorului într -un mod irevocabil și reprezintă una dintre cele
mai vechi sancțiuni fiind practicată și în zilele noastre în unele state. Ca
metode, s -au utilizat: împușcarea, arderea de vie a persoanei condamnate,
ghilotinarea, spânzurarea, electrocutarea pe scaunul electric, gazarea,
injectarea unei substanțe letale. Pedeapsa capitală precede pedeapsa
privativă de liberta te, cei condamnați fiind ținuți captivi în închisori
improvizate până la momentul execuției.

106 Antony Duff , Zachary Hoskins, op.cit. , p.17.
107 James A.Inciardi, Criminal Justice , Harcourt Brace Javanovich Publishers, New
York, 1990, pp. 466 -468.

52
Pe de o parte, este susținută această sancțiune cu o serie de argumente.
Problema costurilor sancțiunilor privative de libertate este invocată în
justificarea pede psei capitale din considerente economice, întrucât
eliminarea fizică a condamnatului ar elimina plata întreținerii sale în
închisoare de către societate. Există și o serie de argumente de ordin
retributivist axate pe constrângerea efectuată de opinia publi că șocată de
infracționalitate. Comunitatea, scandalizată de criminalitate face presiuni
asupra autorităților pentru a utiliza pedeapsa capitală în scopul de -a înlătura
din societate sângerosul criminal.
Pe de altă parte, argumentul ireversibilității este susținut de cei care
consideră că ar există pericolul ca o persoană nevinovată să fie condamnată
la moarte. Din 1893 până în 1962 au existat în SUA 74 de cazuri de erori
judiciare privind condamnarea la pedeapsa capitală și, în marea parte a
cazurilor, ho tărârea era dată „dincolo de orice bănuială rezonabilă”, având
ca fundament probe legal administrate.108 Este important de luat în calcul
irevocabilitatea pedepsei capitale, deoarece pot exista erori determinate de
imperfecțiuni de neevitat ale dovezilor uma ne și interpretărilor lor.109
În cazul erorilor judiciare, cel condamnat pe nedrept are posibilitatea de
a cere despăgubiri pentru tot ceea ce a îndurat din partea autorităților
statului. Însă, în cazul pedepsei cu moartea, societatea nu mai poate repara
nedreptatea făcută asupra presupusului vinovat și familiei sale, deoarece
însuși subiectul nu mai este în viață pentru a mai putea fi compensat ceva.
Încă din secolul al XVIII -lea, manifestându -se vehement împotriva
pedepsei capitale, Cesare Beccaria susținea a fi absurd ca legile, expresie a
voinței publice, care resping și pedepsesc omorul, să comită chiar ele însele
unul și, atunci când au în vedere a -i îndepărta pe membrii societății de la
crime, ordonă un asasinat public: „Pedeapsa cu moartea nu este un d rept, ci

108 James A.Inciardi, op.cit., p. 507.
109 David Dolinko, op.cit., p. 85.

53
este un război al națiunii împotriva unui cetățean, întrucât consideră
necesară sau utilă eliminarea ființei sale. Dar dacă voi reuși să demonstrez
că moartea nu este nici utilă și nici necesară, mă voi putea considera
învingător în pledarea cauze i umanității”.110
Viața este un bun de bază, trebuie să fie apărată, nu distrusă. Etica
presupune evaluări, interpretări și judecăți de valoare, „trebuie” și „ar
trebui” sunt elemente ale discursului etic și vine în contradicție cu un
subiect atât de sensibi l precum pedeapsa capitală care este o măsură de forță
letală a statului împotriva cetățenilor. Îndiferent de părerile și argumentele
susținătorilor acestei crude și inumane sancțiuni, este important a sublinia
că, din 1973, 140 de persoane condamnate la p edeapsa capitală au fost
exonerate de pedeapsă ca fiind nevinovate de săvârșirea infracțiunii pentru
care au fost judecate și condamnate la moarte.111

I.3. Teorii etice ale pedepsei care au la bază utilitarismul

I.3.1 Utilitarismul și tragere la răspundere penală a făptuitorului

Utilitarismul este o filosofie morală care introduce bunăstarea omenirii
sau fericirea generală între condițiile esențiale ale moralității. Datoria
fundamentală a moralității este de a promova, cât de bine se poate, fericire
indivi duală, dar și fericirea omenirii.
Conform filozofiei utilitariste, ar trebui folosite normele pentru a
maximiza fericirea societății, având în vedere că infracțiunea și pedeapsa
sunt incompatibile cu fericirea, acestea ar trebui să fie reduse cât mai mult.
Filosofii utilitariști înțeleg că nu există o societate fără fapte ilegale, dar

110 Cesare Beccaria, op.cit., pp. 175 -178.
111 Lloyd Steffen, op.cit. , pp.145 -146.

54
încearcă să impună o pedeapsă potrivită atât cât ar fi necesar pentru a
preveni viitoarele eventuale infracțiuni.
Prin contrast cu retributivismul, poziția utilitaristă sau c onsecvențialistă,
ilustrată în scrierile lui Jeremy Bentham, încearcă să justifice pedeapsa nu
pe baza ideii că aceasta constituie o relație echitabilă față de o acțiune
voluntară din trecut, ci a considerentului că ea este de natură să sporească în
societ ate cumulul plăcerii față de cel al durerii, în principal prin
descurajarea comiterii de delicte în viitor, atât de către persoana pedepsită,
cât și de către alți membri ai societății.112

I.3.2. Sancțiunea penală în viziunea lui Jeremy Bentham

Filosoful ut ilitarist Jeremy Bentham pledează pentru o „obligație axată
pe sancțiuni”. În concepția sa, fiecare individ din societate poate avea
obligația de a aduce cea mai mare fericire celui mai mare număr de
persoane, iar dacă nu reușește acest lucru, ci, prin fap tele sale, afectează
comunitatea, atunci ar fi drept să i se aplice o pedeapsă. Măsurile punitive
adoptate pot consta în dezaprobare din partea comunității, apăsare socială și,
desigur, sancțiuni penale impuse prin autoritățile statului având la bază
codur i de legi.
Aplicându -se o măsură punitivă sunt descurajate orice acte înfăptuite
exclusiv pentru interesul personal și care ar leza ceilalți membri ai
comunității. Legislația penală nu încurajează fapte care nu maximizează
plăcerea, ci lucrează în sensul descurajării oricăror activități care determină
diverse tipuri de suferințe.113

112 Christopher Berry Gray ( Editor), op.cit. , pp.706 -708
113 Paul Kelly, Bentham, în David Boucher, Paul Kelly, Mari gânditori politici,
Editura ALL, București , p.288 .

55
Bentham consideră că indivizii ar trebui să -și conducă activitatea după o
regulă morală de bază, și anume a maximiza plăcerea și a minimiza durerea.
Filosoful utilitarist a subl iniat că activitatea mai multor persoane juridice
cum ar fi instituțiile politice, juridice și sociale ar trebui să -și coordoneze
funcționarea în concordanță cu principiul celei mai mari fericiri.
Efectele sancțiunilor penale în timp, cu toate că sunt nep lăcute pentru
cel căruia i se aplică, ar fi pozitive pentru comunitate, măsurile punitive
fiind formulate ca o modalitate de protecție create cu atenție pentru a
contracara actele antisociale. Bentham a conceput un „calcul felicific”,
pentru a sprijini câ ntărirea cantității fixe de suferință și plăcere, care ar urma
dintr -un act ilegal, filosoful ignorând diferențele dintre fericire și plăcere,
problemă care a atras numeroase contestații a ideilor sale. Faptul că plăcerea
și durerea pot fi cuantificate can titaviv, în măsuri de valoare egală, făcând
abstracție de varietatea trăirilor omenești, a fost criticată în principal de
John Stuart Mill în propria sa concepție despre etica utilitaristă.114
Jeremy Bentham a proiectat el însuși un model de închisoare,
Panopticon, care este un tip special de construcție instituțională , în care
deținuții ar fi vizibili autorităților în fiecare moment, și, astfel, ar fi
determinați să acționeze în mod normal pentru a promova cel mai mare bine
pentru cei mai mulți oameni, în s copul de a evita suferința. Această
închisoare aparte permite supravegherea tuturor condamnaților unei
instituții printr -un unic paznic fără ca deținuții să poată să confirme cu
siguranță dacă sunt sau nu supravegheați.
Filosoful utilitarist a cconsiderat că pedeapsa ar trebui aibă un grad
minim de severitate pentru a evita efectele negative ale criminalității. În
cazul în care severitatea pedepsei a produs mai mult rău infractorului decât

114 Ibidem , pp.283 -287.

56
bine prin descurajare în săvâșirea infracțiunilor, atunci aceasta n u poate fi
justificată.115

I.3.3. J.St.Mill și aplicarea pedepsei conform principiului utilitarist

Fiind un continuator al lui Bentham, J.St.Mill subliniază că utilitarismul
consacră ideea celei mai mari fericiri și susține că acțiunile sunt corecte
propo rțional cu tendința lor de a promova fericirea și sunt incorecte în
măsura în care tind să produce inversul fericirii.116 Conform principiului
celei mai mari fericiri, scopul ultim în raport cu care și pentru atingerea
căruia toate celelalte lucruri sunt dez irabile, fie că avem în vedere propriul
nostru bine sau pe al altora, este o existență scutită cât se poate de mult de
durere și bogată cât se poate de mult în delectări, atât sub aspect cantitativ
cât și calitativ.117
Având în vedere problema sancțiunii pen ale, scopurile și justificările
acesteia, filosoful utilitarist John Stuart Mill apreciază că există un element
fundamental în raporturile dintre indivizi, o lege de bază care stăpânește
relația de coerciție și supraveghere dintre comunitate și persoană, c hiar dacă
modalitatea utilizată ar consta în forța fizică deghizată în sancțiune penală
sau presiunea morală a membrilor societății. Acest element fundamental cu
titlu de principiu are în vedere că „unicul scop care îi îndreptățește pe
oameni, individual sau colectiv, la ingerințe în sfera libertății de acțiune a
oricăruia dintre ei este autoapărarea; unicul țel în care puterea se poate
exercita în mod legitim, asupra oricărui membru al societății civilizate,
împotriva voinței sale, este acela de a împiedi ca vătămarea altora. Sub

115 Kwame Anthony Appiah, Thinking It Through An Introduction to Contemporary
Philosophy , Oxford University Press, 2003, p.287
116 J.St.Mill, Utilitarismul , op.cit., p. 269.
117 Ibidem , pp. 278 -279.

57
aspecte care îl privesc doar pe el însuși, independența lui este, de drept,
absolută”.118
Mill consideră că partea cea mai importantă a moralei este dreptatea
întemeiată pe utilitate. Regulile morale care interzic oamenilor să -și
dăuneze unii altora sunt mai vitale pentru bunăstarea umană decât oricare
altele, ele sunt principalul element care determină ansamblul sentimentelor
sociale ale umanității. Doar respectarea lor apără pacea între ființele umane;
dacă supunerea față de ele nu ar fi regula și nesupunerea excepția, fiecare ar
vedea în oricare altul un probabil dușman, față de care ar trebui să se
ferească mereu. Aceleași puternice motive care comandă supunerea la
aceste reguli morale sau penale impun și pedepsirea celor care le -au violat,
și tot așa cum impulsurile de autoapărare, de apărare a altora și de răzbunare
sunt îndreptate împotriva unor asemenea persoane, dorința de a răsplăti ori
de a face rău pentru rău devine strâns legată de sentimentul de dreptate și e
universal i nclusă în această idee.119
Pe fondul doctrinei utilitariste s -au conturat mai multe teorii etice ale
pedepsei privative de libertate. În conformitate cu teoria
consecvenționalistă, dacă pedeapsa va fi justificată, va trebui să arate că
utilitatea care rezul tă din pedepsirera inculpaților întrece suferința
determinată de aplicarea pedepsei. Retributiviștii nu pot explica de ce
trebuie să fie pedepsit vinovatul dacă oricum nu se produce nicio consecință
pozitivă asupra acestuia. În mod contradictoriu, conform practicii, pedeapsa
nu reduce criminalitatea, ci o sporește. Retributivitatea însă nu are efect
asupa infracțiunilor de șantaj ori omorului asupra mai multor persoane . În
conformitate cu teoria consecvenționalistă, însă, dacă pedeapsa va fi
justificată, va trebui să arate că utilitatea care rezultă din pedepsirera
inculpaților întrece suferința determinată de aplicarea pedepsei.

118 J.St.Mill, Despre libertate , op.cit. , p. 57.
119 J.St.Mill, Utilitarismul , op.cit., pp. 326 -327.

58
Pentru a justifica atât instituția pedepsei cât și aplicarea acesteia,
consecvenționaliștii au apelat la o serie întreagă de efec te pozitive posibile:
prevenirea săvârșirii de infracțiuni, incapacitate – izolarea de societate a
celui ce a săvârșit infracțiunea, restaurarea și educația morală a pedepsei
pentru a reeduca făptuitorul, comunicarea – a pedepsi pentru a exprima
dezaprobar ea pentru săvârșirea faptei, întărirea normelor ( reinforcement ) –
a pedepsi pentru a sublinia importanța normelor și valorilor sociale. Dacă
pedeapsa nu are acest efect atunci își pierde legitimitatea morală, ci trebuie
urmată calea etică a pedepsei în f uncție de consecințele acesteia.120

I.3.4. Teoria privind descurajarea sau prevenirea săvârșirii de
infracțiuni

Prin pedeapsă se urmărește și descurajarea sau prevenirea săvârșirii de
infracțiuni. Un motiv dat pentru a justifica pedeapsa este faptul că ac easta
reprezintă o măsură pentru a preveni comiterea unei infracțiuni de către
oameni, descurajarea infractorilor de la a recidiva, dar și prevenirea
săvârșirii unei infracțiuni. Această pedeapsă este destinată să fie suficientă
pentru că oamenii ar alege să nu comită infracțiunea, mai degrabă decât a
experimenta pedeapsa. Scopul este de a descuraja toți membrii din
comunitate de la săvârșirea de infracțiuni.
Criticii descurajării au evidențiat lipsa efectului pedepsei privind
descurajarea în săvârșirea de noi infracțiuni, dovadă fiind rata mare a
recidivei. De asemenea, au subliniat că există limite în ceea ce privește
impactul de descurajare generală. Anumite infracțiuni, cum ar fi faptele
săvârșire din pasiune și actele ilegale comise sub influența drogur ilor, nu
pot fi descurajate, deoarece autorii lor nu acționează în mod rațional, nu

120 Rob Canton, op.cit. , p.67.

59
compară beneficiile și pierderile ca o persoană care acționează în
deplinătatea facultăților mintale înainte de a încălca legea. Cercetările relevă
faptul că efectul disuas iv, de descurajare al pedepsei, este slab.

I.3.5.Teoria izolării de societate

Teoria izolării de societate a făptuitorului vizează problema protecției
sociale urmărite prin aplicarea pedepsei privative de libertate. Prin izolarea
condamnatului de societ ate, se urmărește reducerea posibilității ca
făptuitorul să comită infracțiuni. Pedeapsa cu închisoarea separă infractorii
de comunitate, implică eliminarea sau reducerea posibilității de a săvârși
anumite infracțiuni. Sancțiunea în conformitate cu legisla ția implică
impunerea autorizată de privațiuni de libertate sau obligarea la anumite
sarcini speciale pentru că făptuitorul a fost găsit vinovat de unele încălcări
ale legii penale.
Există în doctrină opinia care are în vedere tragerea la răspundere pr in
încarcerare a indivizilor care au săvârșit o infracțiune ce implică violența și
au potențialul de a fi extrem de periculoși – cage the beasts , puneți bestiile
după gratii. Administrarea oricărei alte măsuri în afara pedepsei cu
închisoarea pe o perioadă rezonabilă ar fi o mare greșeală și ar periclita
siguranța persoanelor din societate. Toleranța față de astfel de
comportamente ar avea efecte foarte grave.

I.3.6. Teoria privind restaurarea fizică și morală a făptuitorului

Teoria privind restaurarea sa u stabilizarea reprezintă cea mai atrăgătoare
teorie pentru justificarea pedepsei din punct de vedere umanist și are în
vedere acțiunea pentru prevenirea săvârșirii infracțiunilor prin modificarea
comportamentului făptuitorului. Filosofia privind restaurar ea susține că ar

60
exista o serie de motive din cauza cărora se săvârșesc infracțiuni, ele trebuie
identificate și demontate. Prin restaurare ca teorie a pedepsei se sugerează
că ar funcționa o metodă mai bună decât sancționarea prin clasicele
pedepse. Scopu l acesteia este a modifica comportamentul făptuitorului și a -l
reintegra în societate ca un cetățean productiv. Se pledează pentru a se
recurge la un tratament de schimbare a comportamentului făptuitorilor
făcându -i membri normali ai societății.121
Teoria r estaurării fizice și morale sau a dezintozicării, are mulți
susținători tocmai pentru că este în contrast cu alte tipuri de sancțiuni și
pentru că, prin ea, se dorește eliminarea comportamentului ofensator. Spre
deosebire de speranțe poate false pe care le dă teoria descurajării ori
măsurile temporare din teoria izolării infractorului, susținătorii teoriei
restaurării consideră aceasta drept singurul mecanism umanitar creat pentru
a acționa asupra cauzelor infracțiunilor.122 Unele pedepse includ a reeduca
și a restaura pe cel ce a săvârșit o faptă penală, astfel încât acesta să nu
comită din nou infracțiuni. Restaurarea se distinge de descurajare,
obiectivul fiind de a schimba atitudinea infractorului referitor la ceea ce a
făcut și să -l facă să conștientizeze comportamentul său anterior greșit, să -l
transforme într -un membru valoros al societății.
Dar evaluările tratamentului corecțional arată că nu împiedică în mod
consecvent criminalitatea sau nu o reduce. Încercarea de restaurare și
dezintoxicare pare să fi eșuat deoarece finanțarea a fost în general
inadecvată, astfel încât eficacitatea deplină a acestei măsuri nu a fost testată
complet. Trebuie precizat că anumiți făptuitori, cum ar fi autorii unor fapte
non-violente și infractorii nerecidiviști, cei afl ați la prima condamnare, sunt
mai susceptibili de a fi tratați cu succes decât cei care recidivează ori
criminalii violenți.

121 Ibidem, p.120.
122 James A.Inciardi, op.cit., p. 470.

61
În 1949, C. S. Lewis a scris un eseu important cu privire la pedeapsa
intitulată „Teoria umanitară a pedepselor”. În acest eseu, Lewis critică
teoria umanitară, considerând că în mod greșit și grav a fost considerat
infractorul ca fiind doar bolnav. Lewis a respins această teorie, subliniind că
se impune o întoarcere la teoria tradițională sau retributivistă nu numai în
interesul so cietății, ci în interesul însuși al făptuitorului, răsplata fiind
singura conexiune care leagă pedeapsa cu justiția. 123

I.3.7. Teoria aboliționistă

Teoria aboliționistă a pedepsei a fost creată pe fondul neclarității
efectelor celorlalte măsuri luate pent ru prevenirea și conbaterea
crminalității. Au existat gânditori care au susținut abolirea pedepsei penale
susținând că instituția pedepsei nu este necesară pentru societatea umană.
Teoreticienii aboliționiști consideră că ar trebui să se urmărească înlătur area
pedeapsei legale, nu justificarea ei, și alegerea altor măsuri. S -a pus chiar
problema abolirii pedepsei ca program politic și înlocuirea ei cu
tratamentul, scopul fiind vindecarea, pentru a determina infractorul să fie
lipsit de periculozitate. Aceas ta își are rădăcinile în prejudecățile morale și
se pune accent pe lucru psihiatrilor, psihologilor și sociologilor care susțin
această teorie ca fiind progresistă în opoziție cu opiniile tradiționale legale
care prevăd că vina implică responsabilitate și responsabilitatea pedeapsă.124
Teoretizarea aboliționistă despre pedeapsa a luat multe forme diferite unite
prin insistența asupra încercării de a elimina modalitățile clasice de
pedeapsă.

123 C.S.Lewis, The Humanitarian Theory of Punishment , AMCAP Journal,vol. 13,
nr.1- 1987, p. 147 -149.
124 Alf Ross, op.ci t., p. 67.

62
Criticii acestei teorii au susținut că abolirea pedepsei poate fi dif icilă,
periculoasă sau pur și simplu greșită. Pedeapsa nu poate fi tratată ca fiind o
problemă izolată din punct de vedere moral și politic deoarece toți oamenii
sunt potențiali subiecți ai pedepsei, sancțiunea penală fiind un produs al
legii și pus în apl icare forțat prin norme elaborate de autorități abilitate în
acest sens. Aplicarea pedepsei privește probleme precum confiscarea
drepturilor, avantajul nedrept al făptuitorului și restaurarea echilibrului
moral.125

I.3.8. Teoria educației morale

Teoria ed ucației morale a pedepsei are ca scop influențarea în sens
pozitiv a condamnatului spre formarea și dezvoltarea trăsăturilor
intelectuale și morale, a corija în mod sistematic și organizat prin educație
anumite carențe comportamentale, a stimula și dirija evoluția intelectuală a
acestuia spre creație, nu spre distrugere. De asemenea se are în vedere și a
da un exemplu societății prin sancționare, ca ceilalți membri ai comunității
să evite conflictul cu legea penală. Jean Hampton avansează această teorie
care urmărește a justifica pedeapsa, pe care o numește „teoria educației
morale a pedepselor”. Văzând sancțiunea ca o modalitate importantă de a -i
face pe infractori să înțeleagă răul moral al actelor lor penale antisociale,
pedeapsa fiind eficientă, educativ ă și de importanță vitală în viața
comunității.126
Rolul educativ al pedepsei presupune fie că respectivul condamnat se va
schimba în bine în timp ce este aplicată pedeapsa, fie pe parcursul acesteia

125 Nicola Lacey, op.cit. , pp.1 -2.
126 Jeffrie G.Murphy, Jean Hampton , Mercy and Forgiveness , Cambridge University
Press, Cambridge, 1988, p.18.

63
sau e reformat prin însăși pedeapsa în sine – moral improv ement .
Sancțiunea penală nu înseamnă în primul rând suferință, ci reprezintă
expresia dezaprobării morale din partea societății. Nu are rolul de a -l speria
pe cel pedepsit ci de a -l face să realizeze ce a greșit, ce a făcut rău și să se
abțină pe viitor de la astfel de acte. Pedeapsa, ca reprezentare a condamnării
de către societate a actelor negative, ilegale, ar trebui să aibă o mare
influență asupra standardelor morale ale comunității fără ca pedeapsa cu
închisoarea să fie utilizată în mod excesiv.
Desigur că cel mai bine este a face dreptate în mod strict, dar având în
vedere că acest lucru este aproape imposibil sau extrem de greu de înfăptuit,
este de preferat a face mai puțin bine cuiva decât a face rău în mod
deliberat. Din păcate, se pot adăuga privațiuni prin ignoranță ori de dragul
de a aduce suferință și este surprinzător că o acțiune care, în condiții
obișnuite ar fi privită ca semn de depravare morală extremă, sub imperiul
pedepsei, să devină o virtute.127

I.3.9. Teoria restaurativă sau a r eparației

Teoria restaurativă privește, în special, victima pedepsei, a se face
acesteia dreptate. Țelul este de a repara, prin măsuri impuse de stat, orice
daună adusă de către făptuitor victimei. Restaurarea este în conexiune cu o
serie de deziderate de drept penal și de termeni ce țin de dreptul civil, cum
ar fi restabilirea situației anterioare. Sancțiunea penală poate presupune a
încerca repararea vătămării aduse de către făptuitor ori înapoierea
obiectului sustras. Drept exemple de astfel de sancțiu ne sunt: munca în
folosul comunității sau compensările, daunele materiale și morale.

127 Alfred C. Ewing, The Morality of Punishment , Routledge, New York, 2012,
pp.26 -29.

64
Dreptatea restaurativă provine din normele instituite în Roma și Grecia
în care Taxele achitate victimelor de către infractor era ceva des întâlnit. În
caz de faptă antiso cială, era necesar a se face o compensare financiară, iar
dacă faptuitorul refuza, i se aplica o altă pedeapsă.
Există tipuri de programe de justiție restaurativă ce presupun medierea
sau reconcilierea între victimă și făptuitor, în care cei doi se întâlne sc pentru
a ajunge la un acord într -un cadru organizat, la mediator, unde li se prezintă
condițiile în care pot ajunge la o înțelegere.128

I.4. Teorii mixte privind pedeapsa

Pedeapsa legală, mai coercitivă și mai împovărătoare decât alte tipuri de
sancțiu ni, ridică probleme deosebite cu privire la locul legii penale în
sistemul de drept, rolul statului și relația sa cu cetățenii. Sancțiunea penală
implică impuneri care sunt, ele însele, de obicei, de nedorit pentru că
privează oamenii de lucruri pe care le prețuiesc, cum ar fi libertate, bani,
timp. De asemenea, pedeapsa legală cere ca indivizii să facă lucruri pe care
în mod obișnuit nu ar dori să le facă sau nu le -ar face din proprie inițiativă,
să-și petreacă timpul prestând muncă neremunerată în folosul comunității,
să se prezinte la un consilier de probațiune în mod regulat, să întreprindă
programe educativ -culturale de diferite tipuri.
Răspunsurile la aceste probleme se află analizând atât utilitarismul, care
susține binele pe care ar trebui să -l atingă pedeapsa, cât și o versiune a
principiului redistributivist care enunță că obiectivul propriu unic de
pedeapsă este de a impune celui vinovat sarcinile punitive pe care le merită.
Se poate constata că valori destul de diferite și contradictorii sunt re levante
pentru diferite aspecte despre pedeapsă și că orice sistem normativ de

128 Joycelyn M. Polloc k, Ethical Dilemmas and Decisions in Criminal Justice ,
Cengage Learning Texas State University, Boston, 2014, p. 76.

65
pedeapsă va trebui să includă aceste valori și să facă uneori loc unor
compromisuri incomode atunci când există un conflict de idei.129
H.L.A. Hart optează pentru o filosofie ca re unifică teoriile
utilitarismului și a retributivismului, ambele fiind mai puțin decât ideale, dar
fiecare contribuie substanțial la înțelegerea contemporană a instituției
pedepsei raportat la noile evoluții și împrejurări în legătură cu punerea în
aplic are a acesteia. 130
Filosoful susține distincția dintre justificarea scopului general și
distribuirea pedepsei pe care sancțiunea în sine le impune, scopul general
fiind prețuirea întregii societăți. Hart subliniază însă că trebuie dat
infractorului ceea ce merită și încearcă să reconcilieze utilitarismul cu
retributivismul susținând că fiecare dintre cele două principii au locul lor în
diferite etape ale justiției punitive. Hart are în vedere termenul de fairness
văzut în sensul de cinste sau justiție și con sideră că este foarte important,
atunci când se face dreptate, ca doar cei care au săvârșit o infracțiune să fie
pedepsiți și cel tras la răspundere să nu fie sancționat mai sever decât
merită.131
Hart a indicat că, în cazurile standard, obișnuite și legale de pedeapsă,
trebuie să existe durerea sau alte consecințe considerate în general
neplăcute, filosoful făcând referire la suferință văzută în mod subiectiv, dar
și obiectiv. Hart nu a indicat motivul pentru care o consecință ar trebui să
fie tratată ca un tratament greu, deoarece este în mod normal considerată
neplăcută, chiar și atunci când nu este privită ca atare de persoana
particulară asupra căreia este impusă. Astfel, ar putea exista o încercare

129 Hugo Adam Bedau, Erin Kelly, op.cit., p.25.
130 David Wood, op.cit., p.17.
131 Peter Karl Koritansky, The Problem of Punishment and the Retur n to the History
of Political Thought , Peter Karl Koritansky(editor), The Philosophy of Punishment
and The History of Political Thought , University of Missouri Press, Missouri, 2011,
p. 4.

66
eșuată de a pedepsi, deoarece, dacă o persoană nu ar con sidera ca neplăcută
în sine privarea de libertate, nu i-ar produce o stare psihologică negativă,
deși, în mod general, majoritatea persoanelor ar evita să se afle într -o astfel
de situație. Unii indivizi au reacții subiective radical diferite la orice
tratament calificat drept lipsuri considerate obiective.
Hart, prin susținerile sale, evită o critică importantă a teoriilor "pure"
utilitare ale pedepsei, și anume că astfel de teorii implică ipotetic ca, din
punct de vedere moral, să poată fi pedepsiți nevin ovații sau să fie pedepsite
persoane vinovate în mod disproporționat, dacă acest fapt maximizează
utilitatea. Conform teoriei pedepsei lui Hart, considerentele retributive
relevante pentru problema răspunderii ne asigură că statul nu va pedepsi
niciodată p e cei nevinovați și reprezintă o garanție că nu va fi impusă
niciodată o pedeapsă disproporționat de severă asupra vinovatului.132
Filosoful susține că există multiple anormalități în teoria și practica
privind instituția pedepsei penale și orice problemă to lerabilă din punct de
vedere moral a acestei instituții ar trebui să fie un compromis între
principiile aparent contradictorii deja existente. Diferinte principii sunt
relevante în diferite puncte în orice dezbatere morală acceptabilă despre
pedeapsă. Inte resul pentru instituția pedepsei penale este puternic și, odată
cu interesul, cresc confuziile și îndoielile, zdruncinându -se astfel încrederea
în justiție.133
Potrivit lui John Rawls, de exemplu, „se spune că o persoană suferă de
pedeapsă ori de câte ori este privată în mod legal de unele dintre drepturile
obișnuite ale unui cetățean”. În conformitate cu această sugestie, pur și
simplu sunt identificate o serie de „drepturi normale” și măsurată întinderea

132 David Wood, op.cit., p.19.
133 H.L.A. Hart, Punishment and Responsa bility , op.cit., p.11.

67
suferinței și privării de beneficii prin stabilire a numărului de drepturi pe
care un inculpat le -a pierdut.134
John Rawls susține că există o obligație morală de supunere la lege în
societățile în care există un sistem reciproc avantajos al cooperării sociale.
Jurisprudență normativă are în vedere mai mult e aspecte: când și în ce
măsură legi pot restrânge libertatea cetățenilor, natura obligației cuiva să se
supună legii, și justificarea pedepsei prin lege. Corectitudinea cere
supunerea la lege a persoanelor care acceptă în mod deliberat beneficiile
puse la dispoziție într -o societate organizată în jurul unui sistem de
cooperare reciproc avantajoase. 135
Teoria lui Rawls face distincția între justificarea unei practici și
justificarea unui act particular singular. Practica pedepsei trebuie justificată
prin ape l la utilitate, în timp ce anumite cazuri de pedeapsă trebuie să fie
justificate prin apel la retributivitate, și poate, la alte considerente, cum ar fi
restaurarea morală a făptuitorului.
După J. Rawls și H.L.A.Hart, o mare parte a teoreticienilor pedeps elor
au emis teorii de compromis, considerând că niciun tip de considerație, cum
ar fi utilitatea, reducerea daunelor, răsplata sau retribuția, nu poate, luate
izolat, să ofere o justificare satisfăcătoare a pedepsei. Ei au încercat, în
schimb, să arate cu m pot fi combinate acestea în mod coerent și cum se
poate face transformarea morală pozitivă a infractorului.

I.5. Teorii privind funcția expresivă a pedepsei

În contrast cu alte sancțiuni, pedeapsa este expresia atitudinii de
resentiment și indignare, a judecății dezaprobatorii și reprobatorii a
societății, este limbajul prin care societatea comunică celui ce a săvârșit o

134 Douglas Husak, op.cit., p.14.
135 http://www.iep.utm.edu/punishme/ 01.09.2015

68
faptă penală că ceea ce a făcut este condamnabil și de neacceptat. Există o
dimensiune comunicativă a pedepsei, aceasta reprezintă ră spunsul punitiv
la un comportament antisocial, având o semnificație simbolică. Trebuie
identificat care este mesajul, de către cine este transmis, care este scopul
efortului comunicativ. Sancțiunea penală dată celui care a săvârșit o
infracțiune este un m od de a arăta făptuitorului că a făcut un act
condamnabil și că atitudinea este de dezaprobare din partea celorlalți, a
societății.136
A. Duff consideră că scopul pedepsei este ca făptuitorul care nu regretă
fapta sa, să se căiască de ceea ce a săvârșit. Ped eapsa este singurul limbaj
înțeles de către infractor întrucât unor indivizi nu le pasă prea mult de
efectul faptelor lor asupra altora, iar pe scara lor de valori ei deja au fost
absolviți de răspundere și de pedeapsă. H.L.A. Hart susține că dezaprobarea
formală nu este suficient de puternică, pedeapsa trebuie dată în așa fel încât
să aibă efect asupra infractorilor.
În pofida tuturor încercărilor de a găsi alternative la pedeapsa penală,
sancțiunea cu închisoare rămâne încă modul preferat de pedeapsă în m ulte
sisteme penale. Relația dintre teorie și practică ridică numeroase probleme,
idealul portretizat de o teorie normativă a pedepselor este diferit și depășit
de realitățile existente în practica penală datorită lipsei unor condiții
politice, juridice, f inanciare și morale pe care se bazează un sistem
eficient.137

136 Jesper Ryberg, op.cit. , pp.19 -20.
137 Antony Duff , Zachary Hoskins, op.cit. , p.12.

69

Capitolul III
Etica și societatea captivilor . Bullyingul punitiv : implicații etice

III.1.Valorile etice și viața carcerală

Detenția sau arestarea reprezintă o măsură luată de organele com petente
ce are ca efect privarea unei persoane de libertate. Între privarea de dreptul
la libertate și restricția autorizată de libertate nu există decât o diferență de
stadiu sau de intensitate și nu afectează natură ori esență măsurii luate.138
În pofida lungii istorii a sancțiunii privative de libertate, există și opinii
care contestă eficiența sa și susțin că este imposibil să -l înveți pe om să
trăiască în libertate tocmai privându -l de libertate.139 În sens juridic se poate
spune că există stare de libert ate și stare de lipsire de libertate, ce presupune
mai multe tipuri de afectare a acestui drept cum ar fi semi -libertatea,
libertatea sub supraveghere și liberarea condiționată.
Raportat la pedepsele corporale, evoluția spre pedeapsa privativă de
libertate a implicat bunăvoință și umanism,140 penalitatea devind astfel
„umană”, se apelează la sensibilitatea omului rațional care face legea și nu
comite crime.141 Inițial, închisoarea avea în vedere vagabonzii și cerșetorii,
ulterior a evoluat concentrându -se pe in fractori, care, de obicei, primeau
pedepse fizice dure.142

138 Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului – comentariu pe
articole , Editura All Beck, București, 2005, p. 288.
139 Valentin Binișor, „Direcția generală a penitenciarelor și integrarea europeană”, în
Revista administrației pe nitenciare din România nr. 3 din 2002, p. 4.
140 Norval Morris, op.cit. , p.9.
141 Michel Foucault, op.cit ., p.116.
142 Pieter Spierenburg, The Prison Experience : Disciplinary Institutions and Their
Inmates , Rutgers University Press, London, 2007, p. 276.

70
Criminalitatea a fost prezentă în societate în toate perioadele istorice și a
înfrânt toate mijloacele folosite împotriva sa de -a lungul vremii. Problema
infracționalității stă atât în numărul mare d e fapte antisociale cât și în
diversitatea infracțiunilor și varietatea făptuitorilor din diferite structuri
sociale. În cazul anumitor infracțiuni, avantajele, în mare parte economice,
ale săvârșirii faptelor antisociale depășesc dezavantajele plasării în spațiul
penitenciar, astfel încât orice încercare de -a restructura moral este un
deziderat imposibil de atins. Totuși, trebuie impuse limite
comportamentului uman pentru a nu confunda o toleranță echilibrată cu o
răbdare și o permisivitate văzută ca un de fect.
În literatura de specialitate s -a emis sintagma de moartea socială ( social
death ) care presupune că deținutul este condamnat nu doar la privare de
libertate o perioadă de timp, ci, odată cu aceasta, și la a suporta, el și cei
apropiați lui, pentru mu lt mai mult timp, poate și peste generații, diverse
forme de violență, dincolo de condamnarea judecătorească: violență
sistematică, umilire generalizată și stigmatizare ce cuprinde întreaga
familie. Deținuții devin vulnerabili prin izolarea lor, sunt victi me ale
abuzurilor verbale, fizice, sexuale, sociale.143
Montesquieu considera că cea mai apăsătoare parte a pedepsei este
suferința infamiei.144 Eliberat din penitenciar, un fost condamnat se
confruntă cu problema etichetării ca „delicvent” sau „pușcăriaș” ca re devine
de nesuportat în afara gratiilor, împingând pe cel ce ar trebui să se integreze
în comunitate mai aproape de lumea penitenciară decât de libertate.145 În
general, mediul carceral este considerat ca având o influență nefastă asupra
individului, o „u niversitate a delictului”, închisoarea determinând în

143 Joshua M. Price, Prison and Social Death , Rutgers University Press, New York,
2015, p.3.
144 Montesquieu, L’esprit des lois , Lebiore Freres Libraires, Paris, 1834, p.169.
145 Emilian Stănișor, „Delincvența juvenilă”, în Revista administrației penitenciare
din Rom ânia nr. 3 din iulie 2002, p.58.

71
societatea lărgită marginalizarea celor condamnați în pofida ispășirii
pedepsei.
Însă, nu trebuie însușită ideea că într -o situație anormală individul
trebuie să se manifeste și el anormal, ci fiecare persoană trebuie să utilizeze
la maximum orice situație care i -ar putea da prilejul de a demonstra că se
poate comporta moral, pătruns de spiritul umanitar. Indiferent în ce context
se află, respectarea normelor morale de către individ și cei din jur det ermină
îmbunătățirea vieții celor din comunitate .146
Baruch Spinoza considera că ,,a lucra din virtute în mod absolut nu este
altceva decât a lucra, a trăi și a ne menține existența (aceste trei expresii
înseamnă unul și același lucru), sub conducerea rațiun ii, bazându -ne pe
virtutea de a ne căuta folosul nostru propriu.” 147
A vorbi despre virtute în mediul penitenciar este extrem de dificil,
deoarece acest cadru nu îngăduie o manifestare interioară și exterioară reală.
Relațiile dintre indivizii încarcerați sunt afectate puternic de lipsirea
libertății și de frustrări de diferite tipuri, de aceea orice legătură este
raportată la interesele materiale de bază, obținerea celor necesare având
întâietate în fața oricăror intenții de manifestare etică.
Orice relaț ii dintre deținuți sunt coborâte la nivelul cel mai de jos,
contactele fiind marcate de necesitățile neîmplinite și de stările de moment,
astfel încât orice manifestare morală nu are de la cine să primească sprijin.
Continuu preocupați de ceea ce -i priveșt e direct, personal și material,
elementele ce țin de etică și moralitate nu -și mai au nici locul, nici rostul, ei
trebuie să supraviețuiască mediului carceral și atât. A dobândi un bun
material de necesitate maximă vine înaintea dorinței de -a fi moral,

146 Bond Edward Jarvis, Ethics and Human Well -Being. An Introduction to Moral
Philosophy , Blackwell Publishers Ltd, Oxford, 1996, p.8.
147 Baruch Spinoza, Etica demonstrată după metoda geometrică , Editura Antet XX
Press, Bucure ști, 1993, p.155.

72
comportamentul etic fiind utilizat uneori doar ca instrument pentru a se
situa într -o conjunctură avantajoasă.
După mulți ani în penitenciar, un condamnat este dominat de
instituționalizare prin procesul numit prizonizare (prisonization) , sau se
poate spune c ă îl caracterizează o mentalitatea penitenciară aparte. Un
comportament tipic al deținuților vizează a nu aborda o problemă direct, ci
cu reținere, chiar a evita sinceritatea în discuția cu supraveghetorul, poate
singurul în măsură a -l putea ajuta.148 Închi soarea este o lume în care
oamenii sunt trimiși sprea fi izolați de societate, monitorizați de gărzi și
camere video, limitați de un gard de sârmă ghimpată sau cu lame și vegheați
din turnuri cu personal înarmat. Ei se vor simți în nesiguranță pentru că îș i
vor da seama că societatea nu este atât de liberă pe cât credeau ei că este și
uneori sunt făcuți să plătească pentru infracțiuni pentru care anterior erau
siguri că le puteau comite fără a fi trași la răspundere.149
Calitatea vieții în închisoare depinde de ordine, confort și educație sau
muncă ( order, amenity and service ). Ordinea presupune absența unei
conduceri defectuoase individuale sau de grup care ar pune în pericol
siguranța celorlalți. În pofida considerării autorităților penitenciare ca fiind
niște persoane dure și intransigente, membrii personalului penitenciarelor își
fac datoria fără a avea ceva personal cu deținuții și, chiar și ei sunt afectați
de mediul ostil și periculos în care lucrează, efectul de falsă prizonizare
contaminându -le existen ța.
O altă condiție privind calitatea traiului penitenciar este dată de
totalitatea condițiilor materiale care asigură o existență civilizată, comodă și
igienică. Confortul are în vedere tot ceea ce relativ sporește starea de mai
bine a condamnaților: o al imentație adecvată, celule curate, recreații în

148 Gheorghe Florian, „Penitenciarul, o privire dinăuntru”, în Dilema veche , nr. 650,
august 2016, p. 23.
149 Jeffrey Ian Ross, op.cit. , p.5.

73
spații ample. Necesitatea unor programe educative și de lucru este
imperativă mai ales că timpul în închisoare trece mai greu. Viața
condamnaților ar putea fi îmbunătățită pe moment și transformată în mai
bine și pe viitor prin planuri de activitate în care sunt stabilite etapele
propuse pentru învățare, parcurgerea claselor primare, gimnaziu, liceu,
cursuri universitare la distanță, școli de meserii, slujbe plătite corect.150
Penitenciarele trebuie să fie gest ionate într -un cadru etic, ghidat de
standardele internaționale elaborate pentru a proteja drepturile deținuților și
pentru a asigura că tratamentul acestora își propune să faciliteze reintegrarea
lor socială, ca o prioritate.151
Dacă statul susține că are dreptul de a pedepsi pe condamnat privându -l
de dreptul la libertate, în același timp, corespunzător acestui drept, există o
obligație corelativă de -a nu i se face mai mult rău decât ar exista prin însăși
hotărârea de condamnare. Intenția de a -l izola de s ocietate prin încarcerare,
acesta este pedeapsa, orice alte suferințe apar însă inevitabil precum slăbirea
sau ruperea legăturilor cu familia, abilitatea redusă de a decide în ceea ce -l
privește, perspectivele negative raportat la păstrarea sau găsirea unu i loc de
muncă după executarea pedepsei cât și impactul dezumanizării din
comunitatea carcerală.
Statul are obligația de a diminua aceste probleme prin eforturi de
recuperare, urmând a crește capacitatea făptuitorului de -a se abține de a mai
săvârși alte i nfracțiuniși de -a trăi ca un cetățean responsabil.152

III.2. Categorii de infractori

150 Ibidem , p. 11.
151 Andrew Coyle, A Human Rights Approach to Prison Management , International
Centre for Prison Studies, 2002
152 Christopher D. Marshall, op.cit. , p.130.

74
Sistemul penitenciar reprezintă un serviciu de utilitate publică ce ar
trebui administrat în numele umanismului și al justiției. Modalitatea în care
sunt tratați cei care populează penitenciarele trebuie regândită, pentru a nu
acționa în direcția excluderii totale din societate a celor ce au săvârșit o
faptă antisocială sancționabilă penal, ci din contra, a lucra în sensul
integrării lor în comunitate
Închisorile sunt consi derate „școli ale criminalității”, deoarece
experiența încarcerării duce la însușirea multor tehnici, metode și procedee
prin care pot fi ispășite faptele antisociale, elemente cunoscute de ceilalți
condamnați dispuși să -și împărtășească cunoștințele, dar și la concentrarea
multor trăiri negative precum resentimentele, mânia și ura. Unii indivizi
intră în penitenciar lipsiți de un comportament violent, dar ies dominați de
trăsături agresive.
Penitenciarul reprezintă un cadru al frustrărilor și raporturilor ghidate de
interese, ce resupune o comunicare neobișnuită determinată de impulsuri și
stări de moment. Lipsind total orice reper moral și orice urmă de
comportament etic, fiecare nou venit este debusolat și încearcă a se adapta
raportându -se la legi inter ioare ale închisorii, norme nescrise create de cei
mai puternici deținuți. Deși există reguli oficiale, în cadrul închisorilor se
aplică și codul condamnaților.
Banii nu au valoarea de dincolo de gratii, importante fiind alimentele,
articolele de îmbrăcămi nte, și, desigur, țigările. Din schimbul acestor
produse apar de cele mai multe ori conflicte între deținuți. Sumele obținute
prin muncă și cele primite de la cunoscuți sunt depuse în contul fiecărui
condamnat.
Există și o ierarhie specifică mediului închi s. Conducătorii de ai clanuri
de interlopi își apără statutul și în interiorul închisorii, fiind respectați de
ceilalți condamnați și sunt numiți „șmecheri”, „barosani”, „centauri”. Cei cu
pedepse mari ori recidivinștii sunt, de asemenea, respectați, poate datorită

75
periculozității lor. Un loc aparte îl au cei care țin legătura cu rudele, care
primesc pachete și sunt numiți „căutați”. La polul opus sunt nepoții – cei
abandonați de toată lumea și sunt folosiți la treburile de jos, sunt la mila
celorlalți cole gi care, pentru orice avantaj obținut, vor cere ceva în schimb.
Numele de „șmecher” poate fi obținut prin protecția unei cunoștințe aflate
în închisoare, dacă are o situație superioară. La polul superior se
află„jupâni”, ce sunt personalități deosebite, ia r la cel înferior nepoții.
Confesorii (listeners) sunt deținuții care susțin și sprijină un infractor recent
depus în penitenciar și colaborează cu funcționarii închisorii spunându -le tot
ceea ce au aflat de la noul condamnat. A micii (buddies) sunt condamn ații
care ascultă pe alți colegi de suferință din spațiul carceral.
Organizația Mondială a Sănătății estimează că mai bine de 40 % din cei
aflați în penitenciarele din Europa suferă de o formă de afecțiune mintală.
Relevanța problemelor mintale nu exclude o pedeapsă penală, ci pot doar
constitui o cauză de atenuare a pedepsei sau aplicarea unei măsuri de
siguranță.153
O afecțiune psihică caracteristică plasării în penitenciar este și psihoza
de detenție de care suferă cei ce se află la prima condamnare. Cad rul
carceral reprezintă un loc nepotrivit pentru cei cu probleme psihice datorită
lipsei de îngrijire și asistență medicală, pentru care s -ar impune luarea unor
măsuri de siguranță și nu o pedeapsă privativă de libertate.

III.3. Respectarea drepturilor om ului în închisoare

Cesare Beccaria, susținând „dreptul de a pedepsi” al statului, care este
constituit din minime porțiuni de libertate pe care fiecare le -a cedat în
depozitul binelui public, pune accent pe faptul că tot ceea ce depășește acest

153 H.L.A.Hart, op.cit. , pp.16 -17.

76
drept de a pedepsi este un abuz, nu este justiție, „toate pedepsele care
depășesc necesitatea de a păstra această condiționare sunt nedrepte prin
însăși natura lor”.154 Trebuie păstrat un echilibru în a aplica o pedeapsă, este
necesar să fie avută în vedere justiția c a fapt – legalitatea, justiția ca valoare
– egalitatea, echitatea, dar și justiția ca virtute155, și un rol important îl are
înțelepciunea judecătorului. „Dreptul este arta binelui și a echității” ( Jus es
ars boni et equi ) este un principiu din dreptul roman valabil în continuare în
aplicarea normelor juridice. Aristotel a subliniat că „în anumite cazuri, este
imposibil să te pronunți corect rămânând la enunțuri generale”, „între
echitate și drept este identitate, dar echitatea este superioară.” 156
Dreptate po ate presupune o conformare la norma de drept ( jus, în latină)
sau poate însemna o formă de egalitate sau proporție. Aristotel, în cartea a
V-a din Etica Nicomahică discută despre dreptate. Filosoful considera că un
om, pentru a fi just, nu trebuie să încal ce nici legile, nici interesele legitime
ale altuia, nici dreptul, nici drepturile celorlalți, cel care nu -și ia decât partea
sa din cele bune și întreaga sa parte din cele rele. Dreptatea este implică atât
respect al legalității în societate cât și al ega lității între indivizi. Drept
înseamnă în concordanță cu legea respectând egalitatea, iar nedrept implică
situarea contra legii și lipsit de egalitate. 157
Dreptatea în apogeul ei este echitate, pentru că are în vedere o egalitate
de drept care corijează inegalitățile de fapt și chiar problemele constând în
aplicarea mecanică sau strictă a normelor. Aristotel scria că
„Echitatea și dreptatea nu sunt absolut identice, nici diferite ca
gen…Echitabilul, deși superior unui anumit tip de dreptate, este el î nsuși
drept…Există deci identitate între drept și echitabil și ambele sunt bune, dar

154 Cesare Beccaria, op.cit. , p.51.
155 Andre Compte -Sponville, op.cit. , p.73.
156 Aristotel, op.cit. , pp.129 -130.
157 Aristotel, Etica Nicomahică , Editura Științi fică și pedagogică, București, 1988,
p.104 -106.

77
echitabilul este superior…Echitabilul, deșieste drept, nu se identifică cu
dreptul pozitiv, ci este un amendament al acestuia. ”
Când legea enunță o regulă generală, ap oi survine un caz ce nu se
încadrează în această regulă, există justificarea ca, acolo unde legislatorul a
făcut o omisiune și a greșit printr -o exprimare prea generală, să se
remedieze omisiunea.
Echitabilul este drept și este superior unei forme de drept , nu dreptului
absolut. Natura proprie a echitabilului constă în a fi un amendament al legii
în măsura în care generalitatea ei o face incompletă.
Are loc astfel adaptarea generalității legii la complexitatea
transformărilor determinate unor circumstanțe necunoscute legiuitorului la
momentul elaborării legii.158 Aristotel considera că echitatea implică a ierta
specia umană, ea presupune compasiune dar nu evită a trage la răspundere,
dar când sancționează, judecă în echitate aflându -se deasupra mâniei și
spiritului vindicativ.159
Când i se ia libertatea unui condamnat prin pedeapsă penală și este
trimis la închisoare, nu se suspendă drepturile sale umane de bază, nici
dreptul de -a fi tratat conform normelor etice. Societatea tinde să ignore
situația celor conda mnați și părerea majoritară este că pe cei liberi n -ar
trebui să -i preocupe problemele celor ce au încălcat legea făcând alegeri
greșite. Din punct de vedere etic însă, interesele societății sunt mai bine
slujite dacă există siguranța că drepturile omului nu sunt abandonate la ușa
penitenciarului.160

158 Ibidem , pp.129 -130.
159 Andre Compte Sponville, op.cit. , pp.94 -95.
160 Michael Braswell, Larry Miller, Joycelyn Pollock, Case Studies in Criminal
Justice Ethics , Waveland Press INC, Long Grove, Illinois, 2012, pp. 5 -6.

78
Pedeapsa implică o serie de suferințe sau greutăți persoanei
condamnate. Umilința publică și crearea unei imagini diabolice a persoanei
care a săvârșit infracțiunea poate fi pedeapsă suficientă în anumite cazuri.161
Problema drepturilor omului se referă la drepturile indivizibile,
interconectate și interdependente aparținând fiecărei ființe umane, drepturi
prevăzute în documentele întocmite de instituțiile internaționale, începând
cu Declarația Universală a Drepturi lor Omului emisă de Organizația
Națiunilor Unite în 1948 și de la Convenția Europeană a Drepturilor Omului
emisă de Consiliul Europei în 1950 și până la legislația fiecărui stat.
Art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că ,,orice
perso ană arestată trebuie informată, în cel mai scurt timp și într -o limbă pe
care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricăror acuzații
aduse împotriva sa.” Art. 3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului
prevede că orice persoană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa.
Art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că nimeni nu
poate fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Prin dreptul la libertate se
înțelege libertatea individuală văzută în accepțiunea ei obișnuită, clasică,
adică libertatea fizică a persoanei.162
Până în anul 2004 condamnările României la CEDO raportate la
problemele din sistemul penitenciar au avut ca obiect regimul din închisori
și anume dreptul de a formula plângeri, dreptul la coresp ondență,
inaplicabilitatea normelor referitoare la serviciile sanitare și îngrijirea
medicală. În perioada anilor 2008 -2010 s -a înregistrat o creștere a
numărului condamnărilor ce au în vedere condițiile de detenție din
penitenciare.163

161 Jesper Ryberg, op.cit. , p.18.
162 Corneliu Bîrsan, op.cit. , pp. 278 -279.
163 Documentului de politică publică privind îmbunătățirea condițiilor de detenție
ANP din aprilie 2011

79
Privitor la respect area drepturilor omului raportat la dispozițiile din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost date o serie de hotărâri
de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care România este
condamnată pe motiv că nu există condiții adecvate de dete nție, ci
improprii, majoritatea dosarelor având la bază nesocotirea articolului 3 din
Convenție ce interzice tortura și tratamentele inumane sau degradante.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a judecat și a dat curs unei părți
mari a cererilor ce vizeaz ă încălcarea drepturilor persoanelor condamnate la
pedeapsa privativă de libertate.
În România, regimul de detenție este reglementat de o multitudine de
acte normative, Constituția, Codul Penal, Codul de Procedură Penală, Legea
nr. 254/2013 privind executa rea pedepselor și a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal și alte norme, hotărâri și
ordonanțe ale Guvernului, decizii ale directorului Administrației Naționale a
Penitenciarelor.
Deși există o serie largă de acte normative, în cercarea de aplicare a
acestora nu a dat efectele scontate, astfel încât rapoartele organismelor
internaționale au subliniat problemele grave ascunse dincolo de gratii. În
principal s -a pus accenul pe supraaglomerarea din penitenciare, fapt care
determină igiena precară, asistență medicală defectuoasă, lipsa spațiului
personal și pentru vizite, minimalizarea șanselor de a se desfășura programe
privind educația și munca în închisoare, dar, în special, existența unui cadru
nepotrivit scopului pedepsei privati ve de libertate care presupune limitări,
dar nu și lezarea fizică și psihică a deținuților.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronunțat la data de 25 aprilie
2017 decizia – pilot privind condițiile din penitenciarele din România.
Decizia prevede că s tatul român are 6 luni la dispoziție ca să prezinte un
plan de măsuri care să rezolve suprapopularea și condițiile din penitenciare.

80
Curtea a hotărât că s -a încălcat articolul 3 din Convenția Drepturilor
Omului, care interzice tratamentele inumane si degra dante.
Hotărârea pilot vine ca urmare a existenței în fața Curții Europene a
Drepturilor Omului de „dosare repetitive” privind sistemul penitenciar din
România, dosare ce derivă dintr -o disfuncție comună la nivel național. Prin
acest tip de hotărâre, curt ea, fără a se referi la un dosar anume, având în
vedere multiplele plângeri pe aceeași problematică, dispune identificarea
problemei sistemice și oferirea de indicații clare guvernului asupra tipului
de măsuri reparatorii necesare pentru rezolvarea ei. Est e selectat astfel un
dosar dintre cele repetitive căruia îi aplică procedura prevăzută pentru
hotărârea -pilot și, totodată se poate dispune și suspendarea cazurilor
similare pentru o perioadă, cu condiția ca respectivul guvern sa își respecte
îndatoririle prevăzute. 164
În pofida eforturilor efectuate de autorități, însă, situația penitenciarelor
este departe de a fi cea potrivită rolului unei pedepse privative de libertate
ce implică doar afectarea libertății de mișcare.

III.4 Bullyingul punitiv – implicaț ii etice ale stigmatului, rușinii și
umilinței celor suspectați, arestați și condamnați și ale apropiaților lor

Stare lăuntrică complexă alcătuită dintr -un amestec de experiențe
sufletești precum frică, mânie, pudoare, regret sau tristețe, și de sentiment e
precum neputiință, furie înăbușită, învinovățire și goliciune sufletească,
rușinea se distinge de alte trăiri prin dimensiunea sa socială, secretă,
corporală și spirituală. Uneori e definită ca o versiunea socială a învinuirii
care joacă un rol important în fobia raportată la comunitate. Este cel mai
adesea rezultatul unei umilințe, înjosiri, nerealizări sau al unei imagini

164 Hotărârea „Rezmiveș și alții împotriva României”, Curtea Europeană a D repturilor
Omului, Strasbourg, 24 aprilie 2017.

81
corporale nedorite, precum murdăria, goliciunea trupească, urâțenia,
vestimentația nepotrivită, dar și consecință a unei emotivități crescute în
cazul persoanelor timide, rușinea neavând adesea o justificare reală.
Raportat la pedeapsă, rușinea poate veni dintr -o stare de mustrare a
conștiinței, ca o pedeapsă interioară a făptuitorului. Termenul de rușine se
apropie de cel de căință, ca trăire importantă în procesul iertării celui ce a
săvârșit fapta, însă greu de probat. Mill considera că „O persoană trebuie să
fie pedepsită, într -un fel sau altul, pentru actul comis – dacă nu de lege,
măcar de atitudinea semenilor săi; dacă nu de aceas ta din urmă, măcar de
reproșurile propriei conștiințe.”165
Rușinea reprezintă un cost problematic al pedepsei. Există pedepse ce
au la bază rușinea, așa numitele shame based punishments .166 Pedeapsa
aduce cu sine stigmatizarea ce reiese din condamnarea moral ă a
infractorului,167 iar u milirea implică dezonorarea printr -o manieră de
spectacol degradant a unei persoane înt -un loc public, de obicei a unui
infractor sau deținut168. Aceasta a fost utilizată în mod regulat ca o formă de
pedeapsă, fiind încă practicată, prin diferite mijloace, în epoca modernă.
După cum observă Michel Foucault în A supraveghea și a pedepsi ,
referitor la istoria pedepsei, aceasta „a trecut de la practicarea senzațiilor
insuportabile la o economie a drepturilor suspendate”, prin „dispariția
treptată a spectacolului punitiv întrucât dispariția supliciilor înseamnă
dispariția spectacolului.”169
Primul drept al omului lezat este demnitatea umană. După ce este pus în
mișcare mecanismul arestării, condamnării și aplicării pedepsei, nu mai

165 J.St.Mill, Utilitarismul , op.cit ., pp. 325 -326.
166 William Wringe, op.cit. , p.15.
167 Maria Jose Falcon y Tella, op.cit. , p. 11.
168 Beatrice Ramașcanu, Jurisprudența CEDO în cauzele împotriva României , Editura
Hamangiu, București, 2008, p. 192.
169 Michel Foucault, op.cit. , p.16.

82
rămâne lo c pentru demnitate. Condamnatului nu -i este afectat doar trupul, ci
și mintea și sufletul. „A aduce suferință” pentru fapta antisocială săvârșită
devine un bun social. 170
O pedeapsă admisibilă prin modul de executare va pierde orice forță
intimidantă, dar n u trebuie să fie însă dezonorantă. În trecut, se foloseau
forme variate de pedeapsă care umileau pînă în adâncul ființei pe cel
condamnat, spre batjocura publicului. Tragerea la răspundere nu afecta doar
pe cel direct vizat și nu determina descurajarea de la săvârșirea de acte
antisociale, ci, din contra, lovea în sentimentul de pudoare al membrilor
societății. Erau obișnuite pedepse precum bătaia, mutilarea, înfierarea și
altele asemenea. Juristul și filosoful italian din secolul al XVIII -lea Cesare
Becca ria a contribuit la înlăturarea acestor practici și a declanșat procesul
către respectarea demnității umane. Cel condamnat era privat de libertate,
dar nu de demnitate; aceasta era necesar să aibă un rol decisiv în cadrul
conștiinței publice, dar și în cad rul propriei conștiințe a infractorului.171
Umilirea publică lua diverse forme, cel mai adesea un condamnat era adus
în centrul orașului, fiind forțat să mărturisească tuturor cele săvârșite.
Deținutul era lăsat să rămână expus în lanțuri sau legat de un di spozitiv
numit stâlpul infamiei, fiind ținta abuzurilor verbale, fizice și emoționale ale
trecătorilor. Aproape fiecare mare oraș a avut astfel de instrumente de
umilire publică, de obicei, în piața orașului.
Raderea părului, mai ales la femei, sau obliga rea condamnatului să se
deplaseze cu picioarele goale au fost folosite ca forme subtile de umilire
creând un efect vizual puternic și un anumit nivel de disconfort fizic.
Mijloace suplimentare de umilire publică și de degradare din secolul al
XIX-lea cons tau în forțarea oamenilor să poarte uniforme de închisoare,

170 Ruplekha Khullar, Punishment and Human Rights , Shashi Motilal (editor),
Applied Ethics and Human Rights , Anthem Press, London, 2011, pp.185 -187.
171 Gheorghe Diaconu, op.cit. , pp.160 -162.

83
inițial din materiale de proastă calitate, apoi din materiale rezistente la
uzură, pentru muncă fizică, colorate în dungi alb cu negru pentru a fi
recunoscuți în caz de evadare. Ulterior, s -a reve nit asupra acestora,
portocaliul devening „noul negru”. O uniformă de închisoare este adesea
percepută ca un element implicit de pedeapsă și un stigmat, în timp ce
nivelul de stres psihologic și umilire cauzat de îmbrăcăminte este în mare
parte determinat prin croiala sa caracteristică.
În afară de metodele specifice cu scopul de umilire, există unele
utilizate pentru a combina durerea sau chiar moartea cu umilirea. În unele
cazuri, durerea sau disconfortul era nesemnificativ sau, mai degrabă,
secundar dec ât umilirea. O modalitate de a pedepsi un condamnat era de a
administra pedepse corporale dureroase în public, într -o piață din oraș sau
într-o adunare; ori putea să ia forma unei procesiuni pe străzi, astfel încât
mulțimea asista la frica și agonia condam natului, obiectivul principal fiind
descurajarea potențialilor infractori.
Efectul pedepsei privative de libertate are în sine o componentă
psihologică și socială devastatoare, aspect reliefat și de J. St. Mill:
„Principalul neajuns al pedepsei juridice es te acela că ea întărește stigmatul
public. Deosebirea nu e atât de mare între a lipsi pe cineva de mijloacele de
a-și câștiga pâinea și a -l băga la închisoare.”172
Ridicându -se împotriva inumanelor tratamente aplicate deținuților de -a
lungul timpului, Becca ria scria: „Cine nu se îngrozește, citind istoria, în fața
grozăviei caznelor barbare și inutile pe care oameni considerați înțelepți le –
au inventat cu sânge rece și le -au aplicat?”173
Astfel de pedepse suplimentare aplicate deținuților nu aveau însă
efectu l dorit. Rezultatele psihologice erau negative, consecințele

172 J.St.Mill, Despre libertate , op.cit ., p. 89.
173 Cesare Beccaria, op.cit., p.173.

84
devastatoare, indiferent că cel supus la umilință este condamnat174 pe bună
dreptate, sau acuzat pe nedrept, pentru că individul batjocorit putea deveni
apatic și paranoic, iar furia reprimată pute a crea victime nevinovate
suplimentare.
Trecând vremurile pedepselor sângeroase și a spectacolului degradant al
acestora, observăm că sancțiunile penale, deși s -au transformat considerabil
sub presiunea curentului umanist din filosofia dreptului penal, au început să
aibă forme insidioase, ascunse, subtile. Într -o lume a progresului tehnic și a
evoluției fulgerătoare din era informațională, dezumanizarea oferă pedepsei
noi chipuri.
Luând în considerare un experiment penitenciar din 1970 de la
Universitatea Stanford și observând cele petrecute în închisoarea Abu
Ghraib din Irak, profesorul Philip Zimbardo a făcut un studiu asupra
psihologiei răului, agresivității, vandalismului, torturii și terorismului,
punând sub semnul întrebării ideea clasică asupra natur ii umane interioare
raportat la elemente privind personalitatea și caracterul acestuia. Concluzia
la care ajunge este că, în pofida faptului că majoritatea oamenilor au
trăsături pozitive în general, în anumite contexte – limită ei pot manifesta
comporta mente antisociale.
Încrederea este o componentă etică a vieții ce presupune că indivizii se
recunosc unii pe alții ca persoane raționale,175 dar există o serie de procese
psihologice care au forța de a -i determina pe oamenii buni să facă rău:
dezindividuali zarea, supunerea față de autoritate, pasivitatea în fața
amenințărilor, autojustificarea.
Dezumanizarea este unul din procesele fundamentale de transformare a
indivizilor obișnuiți, comuni, în oameni indiferenți sau chiar infractori; se

174 Dragoș Bogdan, Mihai Selegean, Jurisprudență CEDO , Institutul Național al
Magistraturii, București, 2005, p. 17.
175 J.M. Berstein, op.cit. , p. 68.

85
caracterizează ca o „cataractă corticală” care tulbură gândirea și conservă
ideea că alții nu sunt atât de umani. Această umbrire a gândirii îi determină
pe unii oameni să -i privească pe ceilalți ca și cum ar fi inamici care ar trebui
torturați, chinuiți și anihilați, și s ă se raporteze la aproapele, ca la „celălalt
dezumanizat”.
În istoria penitenciară din România a existat o situație similară celei
petrecute în Abu Ghraib din Irak, și anume, „Fenomenul Pitești” (1949 –
1952): caracterizat prin bătăi și torturi brutale, a dministrate zilnic cu scopul
de a „reeduca total” deținuții politici, majoritatea studenți, membri în
grupări interzise de comuniști . Mai mult, condamnații erau forțați să se
tortureze reciproc și cei care se comportau „mai puțin brutal” erau și mai
aspru pedepsiți.
Emmanuel Levinas176 a insistat asupra importanței „celuilalt”.177
Zimbardo vorbește de un „celalalt dezumanizat” și caută soluția în teoria
eroului anonim din fiecare. Drept contrapondere la „banalitatea răului” care
presupune că oamenii normali și obișnuiți pot efectua cele mai groaznice
acte contra altor persoane, Zimbardo pune accent pe „banalitatea
eroismului” pe ideea că, chiar și în condiții dure sau poate mai ales atunci,
fiecare om poate și ar trebui să se manifeste pozitiv și pătruns de uma nitate.
Un rol important îl are educarea caracterului fiecărui membru al societății în
sensul responsabilizării morale pentru marea familie umană.
Omul este în stare să se ridice deasupra sistemului și a constrângerilor
puternice ale situației, opunându -se la rău, dând dovadă de o „afirmare
profundă a demnității umane”. Sunt demne de admirație acele cazuri în care

176 Emmanuel Levinas, Total itate și infinit , Editura Polirom, Iași, 2015.
177 Brian Treanor, Aspects of Alterity: Levinas, Marcel and the Contemporary Debate ,
Forham University Press, 2006, p.11

86
anumite persoane au dat dovadă de puternici tactici mentale și sociale de
rezistență.178
În zilele noastre, însă, stigmatul poate să supraviețuiasc ă mult timp după
ce pedeapsa pare că a fost ispășită și privarea de libertate s -a încheiat, de
exemplu, prin utilizarea îndelungată a datelor din cazierul judiciar. De
asemenea, au fost propuse registre permanente online pentru infracțiuni
sexuale, pentr u a identifica persoane condamnate pentru trafic de droguri,
violență domestică, incendiere, abuz de animale și fapte penale ce implică
ură. Publicarea prin presă, online, etc., a unor date privind o bănuială de
săvârșire a unei infracțiuni, fie ea nedoved ită, rămâne în spațiul virtual,
poate afecta ființe neevinovate și distruge vieți și familii.
Ca urmare a acestora, limitarea drepturilor și stigmatizarea cu care se
confruntă mulți infractori sunt menite să persiste pe parcursul vieții lor, zeci
de ani d upă condamnare sau după ispășirea pedepsei din punct de vedere
legal. Se pune atunci problema dacă pedeapsa își mai îndeplinește rolul
atunci când ea continuă ca sancțiune socială mult peste sancțiunea penală
legală. De asemenea, rolul pedepsei privative d e libertate de educare și
ispășire este ridiculizat în condițiile în care, la o distanță de un click, oricine
și orice poate răscoli trecutul.
Tratamentul discriminator la care sunt supuse anumite persoane după ce
au săvârșit infracțiuni constituie adesea o sursă importantă de stigmă
necuantificabilă dar extrem de apăsătoare, care nu reprezintă o parte din
pedeapsa lor. Persoanele care comit anumite infracțiuni precum violul și
molestarea copiilor sunt ostracizate frecvent și sistematic, iar stigmatizarea
este impusă de persoane private. Statul ar trebui să -și exercite puterea de a
reduce probabilitatea ca infractorii să fie supuși sancționării gratuite la
dispoziția persoanelor care nu au autoritate legală.

178 Philip Zimbardo, Efectul Lucifer sau de la experimentul concentraționar Stanford
la Abu Ghraib , Editura Nemira, București, 2009.

87
Stigmatizarea care rezultă din ridiculizare nu e ste o parte a pedepsei, iar
principiul proporționalității limitează valoarea stigmatizării pe care ar trebui
să o aibă un inculpat, astfel încât statul trebuie să intervină pentru a limita
batjocorirea determinată de săvârșirea unei fapte antisociale sau d oar de
bănuiala că ar fi săvârșit ceva ilegal. În lipsa unei acțiuni a statului pentru a
proteja inculpații, societatea nu poate conta pe justiția particulară creată
haotic pentru a se asigura că indivizii nu sunt ostracizați dincolo de ceea ce
merită.
Stigmatizarea trăită de mulți infractori nu este un produs al acțiunii de
stat, dar trebuie reevaluată pedeapsa pentru a vedea ce măsură comună de
privare și dezaprobare socială trebuie cântărită pentru a forma o judecată
unică a gravității pedepselor. Princ ipiul proporționalității impune cântărirea
gravității pedepsei raportat la gravitatea infracțiunii. Ca regulă, componenta
de stigmatizare crește pe măsură ce infracțiunile devin mai grave, dar
această generalizare are numeroase excepții.
Persoanele care c omit o serie de fapte penale sunt susceptibile de a
suferi o stigmatizare extraordinară, chiar dacă infracțiunile nu sunt deosebit
de grave și nu merită pedepse foarte severe. Unele tipuri de infracțiuni
sexuale oferă cele mai bune exemple ale acestui feno men. Astfel, un
inculpat care este condamnat pentru o expunere indecentă este susceptibil
de a fi stigmatizat într -o măsură mult mai mare decât un inculpat care
comite infracțiunile mai grave de efracție. Este necesar a crea un echilibru
pentru ca politica de condamnare să răspundă eficient acestui fapt, având în
vedere incapacitatea statului de a reglementa, în mod eficace, măsura în
care infractorii se confruntă cu stigmatizarea. 179
Instituțiile penale reprezintă tehnici de combatere a criminalității și
creații umane sociale și culturale. De aceea este necesar a explora formele,

179 Douglas Husak, op.cit., p.17.

88
justificările, scopurile și semnificația pedepsei în societatea modernă, felul
în care dreptul penal se raportează la o multitudine de implicații sociale,
politice, economice și par ticularități culturale. Reevaluând interpretările
pedepsei oferite de tradiție, ideile fundamantale ale teoriilor etice punitive
sunt supuse detaliilor practicii penale contemporane într -un mod care
reflectă atât particularitățile aplicării sancțiunii pena le, cât și trăsăturile
lumii contemporane. Înțelegerea impactului social și etic asupra fiecărui
individ implicat, fie condamnat sau victimă colaterală al acestei instituții
sociale complexe, va ajuta factorii de decizie să dezvolte obiective mai
realiste și mai adecvate în domeniul politicii penale.
Pentru evidențierea poziției exprimate, am elaborat o schiță a ceea ce
desemnează și implică bullyingul punitiv .

89
BULLYINGUL PUNITIV
Punitive Bullying

SUBIECT ACTIV –––––– ––––––– SUBIECT PASIV
(AGRESO R) (VICTIMA BULLYINGULUI)
TIPURI DE ABUZ

AUTORITĂȚILE
STATULUI AGRESIUNE
VERBALĂ, AGRESIUNE
FIZICĂ, ATRIBUIRE DE
PORECLE SUSP ECT

ORGANE DE
POLIȚIE NESOCOTIREA
PREZUMȚIEI DE
NEVINOVĂȚIE
VIOLENȚE
UMILINȚE
ARESTAT

MAGISTRAȚI CERCETARE ABUZIVĂ,
ARESTARE
NELEGALĂ,
PERCHEZIȚII
INOPINANTE ALE
FAMILIEI INCULPAT

PERSONAL
PENITENCIAR VIOLENȚE TRIMIS ÎN
JUDECATĂ
CONDAMNAT

CEILALȚI
DEȚINUȚI
(BULLYING
CARCERAL) ABUZ FIZIC,
VERBAL, PSIHIC,
FORȚAREA DE A
ASISTA LA ABUZAREA
ALTOR DEȚINUȚI DEȚINUT

SOCIETATEA MARGINALIZARE LIBERAT

POSIBILI
ANGAJATORI REFUZ DE
ANGAJARE
PERSOANE
ANONIME VIOLENȚE
VERBALE, IZOLARE,
IGNORARE

VICTIME
COLATERALE :
FAMILIA, CEI
APROPIAȚI, PRIETENI
CUNOȘTINȚE,
COLEGI

90
PEDEAPSA JUDICIARĂ ȘI BULLYINGUL PUNITIV

–I––––- I––– ––-I––––––––- –––I––––––– I––––
BĂNUIT ARESTAT TRIMIS ÎN JUDECATĂ CONDAMNAT LIBERAT
SUSPECT

I..……………….. ……… ……….… …….. …––––––– –I

PEDEAPSA JUDICIARĂ

I………… ……………… ……… ……… …–––––––– I

BULLYINGUL CARCERAL

–I–––––––––––––––––––––––– ––- ––––––

BULLYINGUL PUNITIV

I

ONLINE BULLYING

91

Concluzie

Pedeapsa, dar mai ales pedeapsa privativă de libertate în forma
închisorii nu permite existența unui cad ru adecvat dezvoltării personalității,
dar ea ajută la înțelegerea condiției umane, fie și în ipostaza de deținut. Ar
trebui ca pedeapsa să se aplice conform unui proiect de transformare morală
pozitivă a personalității deținuților, dar, de -a lungul timpul ui, închisorile au
trecut de la ceremonia suferinței ascunse de o arhitectură masivă și apărată
de secretul administrării, la o penalitate nediferențiată, abstractă și confuză.
Astfel, se impune o etică a pedepsei privative de libertate, a crea condițiile
unei integrări reale a valorilor etice în lumea închisorii.
Acțiunea rațională reprezintă centrul existenței specific – umane ce a
determinat ca oamenii să evolueze spre mai bine prin buna cârmuire a
propriei vieți, prin apelarea la virtuți: dreptate, cu mpătare, curaj,
înțelepciune. Există, în fiecare, un anumit potențial pe care trebuie să -l
valorifice pentru ca viața să nu fi fost trăită în van. Omul poate, prin
conduita sa, să acționeze într -un fel sau în altul, are libertatea de a alege
între virtute sau viciu, de -a se ridica spre perfecțiune prin inteligența sa și a
face bine sieși și celor din jurul său.
Este greu a vorbi despre virtute în lumea unor condamnați la foarte
lungi perioade de detenție în instituțiile în care condițiile de viață sunt
dificile, monotone și, în mod frecvent, periculoase. Pedepsele, în general, și
pedepsele deosebit de aspre, în special, nu s -au dovedit a fi un mod eficient
de sancționare sau un instrument eficient de executare, mai ales că greutatea
pedepsei cade, de obic ei, mai mult pe cei săraci și pe membrii marginalizați
ai societății.
Importantă rămâne educația individului mai ales în situații de criză a
umanității, fiecare persoană trebuie să aibă dreptul la o educație etică, prin

92
sistemul de învățământ, dar și în v iața de zi cu zi să existe modele umane
demne de urmat, este nevoie de un sistem de valori în care principiul
împotrivirii la rău să fie baza acțiunilor sale, pentru a nu se ajunge la
înfăptuirea dreptății prin pedeapsă, ci, prin educație, să se evite acea sta.
Analizând pedeapsa privativă de libertate, pledăm pentru dreptate făcută
prin educația viitoarelor generații, îndreptând tinerii fără a -i pedepsi
umilitor, cum scria Platon cu mai bine de două milenii în urmă.180 Nu a
pedepsi e soluția problemelor privi nd infracționalitatea viitoare, ci a educa.
Complexitatea mediului penitenciar impune studierea sa
interdisciplinară, prin corelarea teoriei și practicii din domeniile drept,
psihologie, filosofie, toate ajută la o mai bună înțelegere a fenomenului
carce ral.
Suprapopularea, una din problemele apăsătoare ale penitenciarelor, este
determinată de faptul că marea majoritate a condamnărilor privește
infracțiunile de patrimoniu și faptele antisociale ce implică violență.
Acestea sunt săvârșite, de obicei, de persoane cu un grad de școlarizare
redus. Preocuparea pentru educație, aplecarea către studiu, învățarea unei
meserii și existența unei activități constante în câmpul muncii ar determina
o scădere semnificativă a implicării în fapte antisociale și, implici t,
reducerea populației carcerale.
Bullyingul punitiv are în vedere totalitatea tratamentelor degradante și
inumane prin care trece un suspect, acuzat, trimis în judecată ori condamnat,
care duc la umilirea și stigmatizarea sa. Această noțiune include tra casarea
și presiunile pe care le îndură o persoană ce se află în conflict cu norma
penală, batjocorirea de către societate și autorități prin diverse forme, mai
evidente și mai puțin evidente, prin acțiuni sau inacțiuni și respingerea

180 Platon, Legile , op.cit ., p. 205.

93
constantă a nevoilor sale fundamentale, cât și ignorarea sau minimalizarea
prezumției de nevinovăție de către reprezentanții sistemului de justiție.
Bullyingul punitiv presupune suferința unui proces interminabil,
șicanarea prin chemarea repetată în fața autorităților, fără m otiv, pentru
intimidare, neglijarea drepturilor celor implicați într -un proces, atitudinea de
superioritatea a funcționarilor din sistemul juridic față de aceștia. În mediul
online, bullyingul punitiv ia forme catastrofale, întrucât pedeapsa virtuală
este perpetuată; oricât s -ar încerca limitarea acesteia prin ștergerea de site –
uri, apar altele noi care copie la nesfărșit informații fără bază solidă, de
multe ori parțial adevărate sau chiar neadevărate despre diverse persoane
implicate într -un proces penal.
Această formă de agresiune numită bullying punitiv are în vedere un
tratament ostil, de luare în derâdere a unei persoane bănuite că a săvârșit o
faptă antisocială sau abia eliberat din penitenciar, presupune o serie de acte
intenționate, efectuate în mod repetat și implică un dezechilibru de forțe
între cel care acționează și persoana asupra căreia sunt făcute actele
negative.
Efectele psihologice pot fi dezastruoase, determinând marginalizare,
stimă de sine scăzută, abilități sociale limitate, excludere , dificultăți de
relaționare, tulburări de comportament, depresii și chiar tendințe suicidale.
Se discută despre reintegrarea în societate a foștilor deținuți, însă calvarul
îndurat de o persoană, victimă a bullyingului punitiv , ține timp îndelungat,
din momentul în care este suspectat și mai departe, dacă este condamnat,
mult după ce este eliberat, fiind etichetat întreaga viață ca „pușcăriaș.”
Aceste persoane pot suferi numeroase afecțiuni fizice și psihice,
determinate de anxietatea și tensiunea permane ntă în care trăiesc, se
izolează, se automarginalizează și ajung să se simtă excluse chiar și în lipsa
unei persoane care să le agreseze, să le insulte sau să le pună porecle,
ajungând la o criză de identitate, la însingurare și alienare.

94
Actele de bullyi ng pot fi săvârșite de o persoană sau un grup de
persoane și implică un raport inegal de forțe, pentru că cel care acționează
este mai puternic din punct de vedere fizic, verbal sau social. Societatea
determină intensitatea agresivității, pentru că ceea ce hrănește setea pentru
actele de agresiune sub formă de bullying punitiv este și existența celor care
nu iau atitudine ( bystanders ), care privesc cum se desfășoară umilințele și
sunt temători de -a se implica în mod direct, pentru a evita a fi în conflict. Ei
se caracterizează prin lipsă de putere, întocmai precum victima, nu
acționează pentru a nu -și pierde prestigiul în fața celorlalți, deși deja au
pierdut stima de sine în fața propriei persoane.181
Cei care agresează persoane vulnerabile, precum un suspect ori un fost
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate ori membrii familiei sale,
acționează astfel preluând modele negative similare de comportament, dând
dovadă de lipsă de empatie, de superficialitate în relațiile cu ceilalți,
menținând un cadru d e insecuritate și teamă în scopul dobândirii unui
control, pentru a domina, a -și arăta superioritatea.
La nivel social, bullyingul punitiv este o formă de comunicare a
inacceptării, se caracterizează prin violență emoțională și relațională,
răspândirea de zvonuri răutăcioase care îi fac pe membrii comunității să
evite orice contact cu cel bănuit de săvârșirea unei fapte penale sau cu o
persoană care și -a ispășit pedeapsa privativă de libertate ori cu familia
acesteia. Se poate ajunge la pierderea locului d e muncă sau la
imposibilitatea de a -și căștiga traiul necesar, victima bullyingului fiind
tentată, astfel, să recurgă la măsuri la limita legalității pentru a supraviețui.
În cadrul bullyingului punitiv sunt incluse și agresiunile din penitenciare
ca efect e negative ale socializării în interiorul subculturii carcerale, acte
efectuate de colegii deținuți ori de autoritățile sistemului carceral. Acestea

181 Richard J. Hazler, Breaking the Cycle of Violence: Interventions for Bullying and
Victimization , Taylor and Francis Group, London, 1996, p.12.

95
pot consta în a face zgomote supărătoare, lovituri periodice cu palmele,
pișcături, arderea cu țigara ori c u obiecte, udarea patului cu diverse
substanțe, tunderea forțată, raderea sprâncenelor, forțarea altora să facă rău,
expunerea la umilire a altui condamnat, acte care au ca scop a sădi frica, a
demonstra putere, a domina.
Condamnații astfel agresați au te ndința de suicid, autoflagelare, chiar
evadare. Ei fac plângeri nenumărate, solicitări de transfer, distrug bunurile
din penitenciar ca urmare a dezechilibrului psihic la care ajung. Deținuții
declară că doresc să fie lăsați să -și ispășească în liniște ped eapsa și niciodată
să nu se mai întoarcă în penitenciar, că nu doresc conflicte, dar ajung în
pragul disperării. Autoritățile consideră că se reduce posibilitatea de -a lucra
cu cei încarcerați datorită faptului că sunt foarte afectați.182
Pentru a contracara efectele negative ale bullyingului punitiv , este
necesară o disciplină punitivă183, a lua atitudine, a identifica răul făcut unei
persoane care deja a plătit pentru fapta sa -dacă este vorba de un fost
condamnat, iar dacă victima este un membri al familiei, vătămarea este și
mai puternică, deoarece familia suferă de două ori, odată cu condamnarea
celui apropiat, și a doua oară cu sigmatizarea pe care o îndură prin
repetatele cuvinte grele adresate, prin umilințe și bătaie de joc.
Trebuie rupt ciclul de agres iuni prin implicarea membrilor societății la
deschidere în fața nevoilor celor în necaz; a se avea în vedere faptul că a
trage o persoană la răspundere penală pentru o infracțiune nu înseamnă, de
cele mai multe ori, a elimina pentru vecie din comunitate pe respectivul
individ, însă prin bullying punitiv , are loc aceasta în mod inevitabil.

182 Jane L. Ireland, Bullying among Prisoners , Brunner -Routlege, Taylor and Francis
Group, New York, 2002, p.5.
183 Marie -Nathalie Beaudoin, Maureen Taylor, Responding to the Culture of Bullying
and Disrespect: New Perspectives on Collaboration, Compassion and R esponsability ,
Corvin Sage Company, 2009, p.15.

96
Este necesar a fi conștientizat fenomenul de bullying punitiv și luate
măsuri pentru protejarea celor abuzați, pentru ca aceștia să se poată
reintegra în comunitate, să p oată reveni în familie, să -și găsească un loc de
muncă ca să aibă un trai liniștit, departe de mediul carceral.
Pedeapsa legală poate consta în privare de libertate pe o perioadă
determinată așa cum este prevăzut în hotărârea judecătorească de
condamnare; însă, pedeapsa socială, nu neaparat morală, ci din contra,
opusă ei și manifestată prin bullying punitiv, poate fi nelimitată ca timp,
intensitate și efecte negative.
Umanitatea își va găsi echilibrul doar prin virtute. Aceasta acordă
puterea de -a înfrânge răul, indiferent de formele sale. Așa cum spunea
Spinoza, „Fericirea nu este răsplata virtuții, ci virtutea însăși, și nu ne
bucurăm de ea fiindcă înfrânăm patimile, ci, dimpotrivă, fiindcă ne bucurăm
de ea, putem înfrâna patimile noastre.”184

184 Baruch Spinoza, op.cit. , p.220.

97

BIBLIOGRAFIE

Cărți

Abel, Charles F., Frank H.Marsh, Punishment and Restitution , Greenwood
Press, London, 1984
Adam, A., Zaharia V., Cocîrță A., Cojocaru V., Ghidul rudelor persoanelor
condamnate , Editura Helmax -Exim Institutul de reforme penale , Chișinău,
2006
Appiah, Kwame Anthony, Thinking It Through An Introduction to
Contemporary Philosophy , Oxford University Press, Oxford, 2003
Ardelean, Cătălin Petrică, Coordonatele psihologice ale periculozității în
mediul penitenciar , Universitatea Babeș Boyai, Cluj -Napoca, 2010
Arendt, Hannah, The Human Condition , Chicago, University Chicago Press,
1998
Aristotel, Etica Nicomahică , Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1988
Attfield, Robin, Value, Obligation and Meta – Ethics , Atlanta, 1995
Banciu, Dan Sorin M. Rădulescu, Justiția restaurativă – o alternativă la
pedeapsa închisorii pentru minori, Editura Lumina Lex, București, 2006
Banks, Cyndi, Criminal Justice Ethics , Sage Publication Inc. California,
Los Angeles, 2013
Bauman, Zygmunt, Etica postmodernă, Editura Amarcord, Timișoara, 2000
Bauman, Zygmunt, Modernity and the Holocaust , Cornell University,
Ithaca, New York, 2000
Bădescu, Mihai, Sancțiunea juridică în teoria, filosofia dreptului și în
dreptul românesc , Editura Lumina Lex, București , 2002

98
Băla, Ioan, Evoluția sistemului de executare a pedepselor privative de
libertate în dreptul românesc , Editura Universul Juridic, București, 2011
Beatrice, M., Le principe de respect de la dignit é humaine et la Convention
europ éene des droits de l’ho mme, La Documentation Francaise, Paris, 1999
Beaudoin, Marie -Nathalie, Maureen Taylor, Responding to the Culture of
Bullying and Disrespect: New Perspectives on Collaboration, Compassion
and Responsability , Sage Company, 2009
Beaufils, Dominique, Boris Bob rinskoy, John Breck, Oliver Clemens,
Claude Hiffler, Bioetica și taina persoanei Perspective ortodoxe , Editura
Bizantină, București, 2006
Beccaria, Cesare, Despre infracțiuni și pedepse , Editura Humanitas,
București, 2007
Bedau, Hugo Adam, Erin Kelly, Punishment , Stanford Encyclopedia of
Philosophy , Stanford University, Stanford, 2015
Bentham, Jeremy, An Introduction to the Principles of Morals and
Legislation, (1789) Blackwell, Oxford, 1948
Bentham, Jeremy, Panopticon or the Inspection House , Vol.I, T.Payne,
London, 1791
Berry, Gray Christopher (ed.), The Philosophy of Law – An Encyclopedia,
Volume II K –Z, Garland Publishing, New York & London, 1999,
Berstein J.M., Torture and Dignity: An Essay on Moral Injury , The
University of Chicago Press, Chicago, 2015
Bîrsan, Corneliu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului – comentariu
pe articole , Editura All Beck, București, 2005
Bogdan, Dragoș, Mihai Selegean, Jurisprudență CEDO , Institutul Național
al Magistraturii, București, 2005
Bond Edward Jarvis, Ethics and Human Well -Being. An Introduction to
Moral Philosophy , Blackwell Publishers Ltd, Oxford, 1996

99
Braswell, Michael, Larry Miller, Joycelyn Pollock, Case Studies in
Criminal Justice Ethics , Waveland Press INC, Long Grove, Illinois, 2012
Brooks Thom, Punishment , Routledge Publishers, London, 2012
Bruinsma, Gerben, Crime as Social Learning Process în Gerben Bruinsma,
Henk Elffers, Keijser, Jan de Punishment, Places and Perpetrators , (eds.),
Routledge, N ew York, 2012
Camus, Albert , Reflecții asupra ghilotinei , Editura Humanitas, București,
2008
Canton, Rob, Why Punish? An Introduction to the Philosophy of
Punishment, Macmillan Publishers Limited, London, 2017
Cârjan, Lazăr, Aura Preda, Penologie , Editura Fundației România de mâine,
București, 2012
Chehtman, Alejandro, The Philosophycal Foundation of Extrateritorial
Punishment , Oxford University Press, Oxford, 2010
Chiș, Ioan, Umanismul dreptului execuțional penal românesc , Editura
Hamangiu, București, 200 7
Cicero, Marcus Tullius, Despre îndatoriri , Editura Univers, București, 1973
Cicero, Marcus Tullius, Despre legi , Editura Univers, București, 1973
Cohen, Richard A., (ed.), Face to face with Levinas, State University of
New York Press, Albany, 1986
Comte -Sponville, Andre, Mic tratat al marilor virtuți , Editura Univers,
București, 1995
Constantinescu, M., A.Iorgovan, I.Muraru, Elena Simina Tănăsescu,
Constituția României revizuită – comentarii și explicații , Editura AllBeck,
București, 2005
Copleston, Fre derick, Istoria filosofiei ,vol VII, Filosofia germană din
secolele XVIII și XIX, Editura All, București, 2008
Coraș, Leontin, Sancțiuni alternative la pedeapsa închisorii , C.H. Beck,
București, 2008

100
Corlett, J.Angello, Responsability and Punishment , Kluwe r Academic
Publishers, Dordrecht, 2001
Cosma, Doru, Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției , Editura Sport -turism,
București 1982
Coyle, Andrew, A Human Rights Approach to Prison Management ,
International Centre for Prison Studies, 2002
Cragg, Wesley, The Practice of Punishment , Routhedge, London, 2002
Critchley, Simon, Robert Bernasconi, (eds.), The Cambridge Companion to
Levinas, Cambridge University Press, Cambridge, 2002
Descartes, Ren é, editat de George Hefernan, Regulae ad directionem
ingenii, Rodo pi Publisher, Atlanta, 1998
Diaconu, Gheorghe, Pedeapsa în dreptul penal , Editura Lumina Lex,
București, 2001
DiIulio, John J.Jr ., Governing Prisons – A Comparative Study of
Correctional Management , Free Press, New York, 1990
Diogene, Laertios, Despre vi ețile și doctrinele filosofilor , Editua Academiei
R.P.R., București, 1963
Dolinko, David, State Punishment and the Death Penalty, în R.G.Frey,
Christopher Health Wellman (editors), A Companion to Applied Ethics ,
Blackwell Publishing, Oxford, 2003
Duff, Antony , Zachary Hoskins, Legal Punishment , Stanford Encyclopedia
of Philosophy, Stanford University, 2017
Duff, Antony, Punishment, Retribution and Communication în Gerben
Bruinsma, Henk Elffers, Jan de Keyser (eds.), Punishment, Places and
Perpetrators , Routledge, London, 2004
Duff, Antony, S.E.Marshall (eds.), Benefits, Burdens and Responsibilities:
Some Ethical Dimensions of Situational Crime Prevention , Hart Publishing,
2000
Ellul, Jacques, Deviances et deviants , Editions Eres, Toulouse, 1992

101
Ellys, Antony, The Philosophy of Punishment , Documentation Center,
Charlottesville, 2012
Ewing, Alfred C., The Morality of Punishment , Routledge, New York, 2012
Falcon y Tella, Mari a Jose, Punishment and Culture: A Right to Punish? ,
Martinus Nijhoff, Leiden, Boston, 2009
Florian, Gheorghe, Psihologie penitenciară , Editura Oscar Print, București,
1996
Foucault, Michel, A supreveghea și a pedepsi , Editura Paralela 45, Pitești,
2005
Frey, R.G., Christopher Health Wellman, A Companion to Applied Ethics ,
Blackwell Publishing, Oxford, 2003
Frumer, Ph., La renonciation aux droits et libertés , Editura Bruylant,
Bruxelles, 2001
Gaie Joseph B.R., The Ethics of Medical Involvement in Capital
Punishment , Kluwer Academic Publishers, New York, 2004
Garcia -Pablos, Antonio Molina, Introducción al Derecho penal , Ed.
Universitaria Ramón ARECES, Madrid, 2005
Georgescu, Ștefan, Filosofia dreptului , Editura ALLBECK, București, 2001
Gorea, Brândușa, Elena P uha, Lecții de deontologie juridică , Editura
Zethus, Târgu Mureș, 2010
Gottlieb, Anthony, Socrate , Editura Științifică, București, 2000
Gray, Christopher Berry ( ed.), The Philosophy of Law , Garland Publishing,
New York & London, 1999
Grotius, Hugo Dreptul războiului și al păcii , Editura Științifică, București,
1968
Hadot, Pierre, Ce este filosofia antică? Editura Polirom, Iași, 1997
Hamblet, Wendy C., Punishment and Shame: A Philosophical Study ,
Lexington Books, New York, 2011

102
Hart, Herbert Lionel Adolph us, Punishment and Responsability , Oxford
University Press, Oxford, 2008
Hart, Herbert Lionel Adolphus, The Concept of Law, Clarendon Press,
Oxford, 1961
Hayek, Friedrick, Law, Legislation and Liberty , Routledge and Paul Kegan,
London, 1973
Hayes, Sharon, Criminal Justice Ethics , Routledge, London, 2015
Hazler, Richard J., Breaking the Cycle of Violence: Interventions for
Bullying and Victimisation , Taylor and Francis Group, London, 1996
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich, Principiile filosofiei dreptului, Editura
IRI, București, 1996
Hirsch, Andreas, David Garland, Alison Wakefield, Ethical and Social
Perspectives on Situational Crime Prevention , Hart Publishing, Oxford,
2000
Hodson, J.D., The Ethics of Legal Coercion , D.Reidel Publishing Company,
Boston, 1983
Honderich, T., Punishment: The Supposed Justifications, Harmondsworth
Penguin Books, 1984
Honderich, Ted (ed.), The Oxford Companion to Philosophy, Oxford
University Press, Oxford, 2005
Howe, Adrian, Punish and Critique , Routledge, London, 1994
Hugli, Anto n, Poul Lubcke, Filosofia în secolul XX , vol.1, 2, Editura All
Educational, București, 2008
Hume, David, Cercetare asupra intelectului omenesc , Editura Ratio et
Revelatio, Oradea, 2014
Husak, Douglas, The Metric of Punishment Severity: A Puzzle about the
Principle of Proportionality , Rutgers University, Institute of Law, Political
Science and Philosophy, UCL School of Public Policy, London, 2018

103
Inciardi, James A., Criminal Justice , Harcourt Brace Javanovich Publishers,
New York, 1990
Ireland, Jane L., Bullying among Prisoners , Brunner -Routlege, Taylor and
Francis Group, New York, 2002
Jankélévitch , Vladimir, Curs de filosofie morală , Editura Polirom, Iași,
2011
Jankélévitch , Vladimir, Paradoxul moralei , Editura Echinox, Cluj -Napoca,
1997
Jarvis, Bond Edward , Ethics and Human Well -Being. An Introduction to
Moral Philosophy , Blackwell Publishers Ltd, Oxford, 1996
Jaspers, Karl, Oameni de însemnătate crucială: Socrate, Buddha,
Confucius, Iisus , Editura Paideia, București, 1996
Kant, Immanuel, Critica rațiunii practice. Întemeierea metafizicii
moravurilor , Editura IRI, București, 1995
Kaufman, Whitley R.P., Honor and Revenge: A Theory of Punishment ,
Springer Dordrecht, 2013
Kawade, Yoshie Montesquieu, în David Boucher, Paul Kelly(eds.), Mari
gânditori politici, Editura ALL, București, 2008
Kelly, Paul, „Bentham”, în David Boucher, Paul Kelly (eds.), Mari
gânditori politici , Editura ALL, București, 2008
Kelly, Paul, „J.St.Mill – Despre libertate”, în David Boucher, Paul Kelly
(eds.), Mari gânditori politici , Editu ra ALL, București, 2008
Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală , Editura Albatros,
București, 1995
Kleinig, John, Ethics and Criminal Justice , Anderson Publishing, Oxford,
2012
Kleining, John, Punishment and Desert , Martinus Nijhoff, Hague, 1973
Koestler, Arthur, Reflecții asupra șterangului , Editura Humanitas,
București, 2008

104
Koritansky, Peter Karl (ed.), The Philosophy of Punishment and The
History of Political Thought , University of Missouri Press, Missouri, 2011
Lacey Nicola, State Punishment , Routledge, London, 1994
Lang, Antony F. jr., Punishment, Justice and International Relashionships ,
Routledge, London, 2008
Levinas, Emmanuel, Totalitate și infinit , Editura Polirom, Iași, 2015
Lewis, Bradley, Punishment and Reason in Plato’s Second Best City, în
Peter Karl Koritansky (ed.), The Philosophy of Punishment and The History
of Political Thought , University of Missouri Press, Missouri, 2011
Locke, John, Al doilea tratat despre cârmuire , Editura Nemira, București,
1999
Locke, John, Eseu asupra in telectului omenesc , vol II, Editura Științifică,
București, 1961
Lombrosso, Cesare, Omul delincvent , Editura Maiastra, București, 1992
Losski, Nikolai, Condițiile binelui absolut. Bazele eticii , Editura Humanitas,
București, 1997
MacKenzie, Mary Margaret, Plato on Punishment , University of California
Press, Los Angeles, 1985
MacKinnon, Barbara, Andrew Fiala, Ethics: Theory and Contemporary
Issues , Cengage Learning, Stanford, 2015
Manzaridis, Giorgios, Morala creștină. Omul și Dumnezeu. Omul și
semenul. Pozi ționări și perspective esențiale și bioetice , Editura Bizantină,
București, 2004
Markel, Dan, Jennifer M. Collins, Ethan J. Leib, Privilege or Punish ,
Oxford University Press, Oxford, 2009
Marshall, Christopher D., Beyond Retribution: A New Testament Visio n for
Justice , Crime and Punishment, Eerdmans Publishing Co, Cambridge, 2001
McInerny Ralph, A History of Western Philosophy , University of Notre
Dame Press, London, 1963

105
Mill, J.S., Despre libertate, Editura Humanitas, București, 2014
Mill, J.St., Utilit arismul , Editura Paideia, București, 2003
Mocanu, Lăcrămioara, Demersuri psihologice de reconfigurare a
personalității infractorului în scopul reintegrării sociale. Teză de doctorat ,
Universitatea București, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educație i,
București, 2009
Montague, Phillip Punishment as Societal Defense , Rowman Littlefield
Publishers, Boston, 1995
Montesquieu, L’esprit des lois , Lebiore Freres Libraires, Paris, 1834
Moore, Michael S., Placing Blame: A Theory of the Criminal Law , Oxford
University Press, Oxford, 2010
Morris, Norval, Michael H.Tonry, Between Prison and Probation , Oxford
University Press, 1991
Morris, Norval, The Future of Imprisonment , Chicago University Press,
Chicago, 1974
Morris, Norval, The Oxford History of the Prison: The Practice of
Punishment in Western Society , Oxford University Press, 1998
Motilal, Shashi (ed.) Applied Ethics and Human Rights , Anthem Press,
London, 2011
Mureșan, Raluca, Tudor Cătineanu, Filosofia sistemelor normative: dreptul
și morala , Editura Inst itutul European, Iași, 2013
Mureșan, Valentin, Utilitarismul lui John Stuart Mill , Editura Pandeia,
București, 2003
Mureșan, Vianu, Heterologie. Introducere în etica lui Levinas , Editura
Lumen, Cluj, 2005
Murphy, Jeffrie G., Jean Hampton , Mercy and Forgive ness, Cambridge
University Press, Cambridge, 1988
Nadelhoffer, Thomas A., The Future of Punishment , Oxford University
Press, Oxford, 2013

106
Nicholson, Peter, Protagoras și politica comunității: indispensabilitatea
dreptății, în David Boucher, Paul Kelly, Mari gânditori politici . Editura
ALL, 2008
Nicolae, Anghel Nicolae, Drept penal. Parte generală , vol II Răspunderea
penală. Sancțiunile de drept penal, Editura Universității Titu Maiorescu,
București, 2003
Nicolae, Anghel Nicolae, Dreptul executării sancțiuni lor penale , Editura
Titu Maiorescu, București, 2002
Nietzsche, Friedrich, Despre genealogia moralei , Editura Echinox, Cluj,
1993
Norval, Morris, The Oxford History of the Prison: The Practice of
Punishment in Western Society , Oxford University Press, 1998
O’Hara, Paul, Discours on Ethics , Xlibris AU Corporation, 2012
Oancea Ion, Drept execuțional penal , Editura All Educațional, București,
1998
Pascal, Blaise, Cugetări , Editura Antet, București, 2013
Peters, Francis E., Termenii filosofiei grecești , Editura Humanitas,
București, 1997
Piratel, J., Traité de droit penal et de criminologie , Société de Législation
Comparée, Paris, vol. I, 1963
Pirro Jeanine, To Punish and Protect , Touchstone Rockefeller Centre, New
York, 2003
Platon, Apărarea lui Socrate , Editura Humanitas, București, 1997
Platon, Legile , Editura IRI, București, 1995
Platon, Republica, în Opere , vol. V, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1986
Pollock, Joycelyn M., Ethical Dilemmas and Decisions in Criminal Justice ,
Cengage Learning T exas State University, Boston, 2014

107
Pop, Octavian, Mediul penitenciar și implicațiile acestuia asupra
personalității condamnatului, studiu monografic, Editura Mirton,
Timișoara, 2003
Pop, Octavian, Modalități de executare a pedepsei cu închisoarea în stare
de libertate , Editura Mirton, Timișoara, 2002
Pop, Traian, Drept penal comparat – penologie și știință penitenciară , vol
III, Editura Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1924
Popa, Cecilia, Sistemul românesc privativ de libertate , Editura Lumen, Ia și,
2008
Popa, Delia, Emmanuel Levinas: Les aventures de l’economie subjective et
son ouverture à l’altérité , Editura Lumen, Iași, 2007
Popa, Nicolae, Ion Dogaru, Gheorghe Dănișor, Dan Claudiu Dănișor,
Filosofia Dreptului , Editura C.H.Beck, București, 200 7
Popescu, Gheorghe, Marcel Iancu, Interzicerea pedepsei cu moartea –
garanție a dreptului la viață, Editura Pro Universitaria, București, 2010
Price, Joshua M., Prison and Social Death , Rutgers University Press, New
York, 2015
Primoratz ,I., Justificayin g Legal Punishment , Atlantic Highlands, NY
Press, 1989
Rae, Scott B., Moral Choices: An Introduction to Ethics , Zondervan,
Michigan, 2009
Ramașcanu Beatrice, Jurisprudența CEDO în cauzele împotriva României ,
Editura Hamangiu, București, 2008
Rawls, John, Lectures on the History of Moral Philosophy, Harvard
University Press, London, 2000
Rawls, John, O teorie a dreptății , Editura Universității ,,Alexandru Ioan
Cuza”, Iași, 2011
Rials, Stephane, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului , Editura
Polirom, Iași, 2002

108
Ricoeur, Paul, Soi – même comme un autre, Seuil, Paris, 1990
Rizoiu, Roxana, Mariana Nițelea (coordonatori), Cazurile României la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Biroul de informare al
Consiuliului Europei la București, Ministerul Afacerilor Externe, București,
2004
Ross, Alf, On Guilt, Responsability and Punishment , University of
California Press, 1975
Ross, Jeffrey Ian, Beyond Bars , Alpha Books, New York , 2009
Rotaru, Cristina, Fundamentul pedepsei.Teorii moderne , Editura C.H.Beck,
București, 2006
Roth, Mitchel P., Prison and Prison Systems , Greenwood Press,
Connecticut -London, 2006
Roubier, P., Droits subjectifs et situations juridiques , Paris, Dalloz, 1963
Ruplekha, Khullar, Punishment and Human Rights , Shashi Motilal (ed.),
Applied Ethics and Human Rights , Anthem Press, London, 2011,
Russell, Bertrand, Istoria filozofiei occidentale , vol.I, Editura Humanitas,
București, 2005
Ryberg, Jesper, I.Angelor Corlett (ed.), Punishment and Ethics , Palgrave
Macmillan, New York, 2010
Saleilles, R., L’Individualization de la peine , Étude De Criminalité Sociale,
Paris, 1909
Sandu, Paul -Gabriel, Absurditatea pedepsei capitale , Editura Humanitas,
București, 2008
Săucan, Doina Ștefana, Mihai Micle, Aurora Liiceanu, Încălcarea legii ca
stil de viață. Vulnerabilitatea adolescenților la criminalitate , în Rodica
Mihaela Stănoiu, Emilian Stănișor, Vasile Teodorescu (eds.), Criminologie,
Criminalistică, Penologie , Editura U niversul Juridic, București, vol. I.,
2015

109
Scruton, Roger, A Short History of Modern Philosophy , Taylor & Francis e –
Library, London and New York, 2002
Sedley, David (ed.), The Cambridge Companion to Greek and Roman
Philosophy, Cambridge University Press, Cambridge, 2002
Selejan -Guțan, Bianca, Protecția europeană a drepturilor omului , Editura
C.H.Beck, București 2011
Seneca, Dialoguri , vol I, Editura Polirom, 2004
Sherman, L.W., The study of ethics in criminology and criminal justice,
Chicago Joint Commis sion on Criminology and Criminal Justice Education
and Standards, Chicago, 1981
Sima, Constantin, Drept execuțional penal , Editura Hamangiu, București,
2010
Simmonds, N. E., Philosophy of Law, în Nicholas Bunnin, E. P. Tsui -James
(eds.), The Blackwell Comp anion to Philosophy, Blackwell Publishers Ltd,
Oxford, 2003
Singer, Peter (ed.), A Companion to Ethics , Blackwell Publishing, Oxford,
2000
Smith, David, Helvetius Warner, A Study in Persecution, Oxford, Clarendon
Press, 1965
Soloviov, Vladimir, Îndreptățir ea binelui. Filozofia morală , Editura
Humanitas, București, 1994
Sorell, Tom, Moral Theory and Capital Punishment , Editura Blackwell,
Oxford, 1988
Souryal, Sam S., Ethics in Criminal Justice: In Search of the Truth ,
Routledge, Taylor and Francis Group, Lon don, 2014
Spierenburg, Pieter, The Prison Experience : Disciplinary Institutions and
Their Inmates , Rutgers University Press, London, 2007
Spinoza, Baruch, Etica demonstrată după metoda geometrică , Editura Antet
XX Press, București, 1993

110
Spurgeon, Hall Ri chard A., The Ethical Foundations of Criminal Justice ,
CRC Press, London, 2000
Steffen, Lloyd, Ethics and Experience, Rawman Littlefield Publishers, New
York, 2012
Stere, Ernest, Din istoria doctrinelor morale , Editura Polirom, Iași, 1998
Stokes, Philip, Philosophy 100 Essential Thinkers, Enchanted Lion Books,
New York, 2006
Sudre, Frederic, Drept european și internațional al drepturilor omului ,
Editura Polirom, Iași, 2006
Ștefan, Cristian -Eduard, Etică și deontologie în sistemul penitenciar ,
Editura Pro U niversitaria, București, 2013
Tasioulas, John, Justice and Punishment, în John Skorupski (ed.), The
Routledge Companion to Ethics , Routledge, London, 2010
Ten, C.L., Crime and Punishment , în Peter Singer (ed.), A Companion to
Ethics , Blackwell Publishing, Oxford, 2000
Theodoru, Grigore, Tratat de drept procesual penal , Editura Hamangiu,
București, 2007
Toader, Tudorel, Drept penal. Partea Specială , Editura Hamangiu,
București, 2007
Toader, Tudorel, Maria -Ioana Michinici, Anda Crișu – Ciocântă, Mihai
Dunea, Ruxandra Răducanu, Sebastian Rădulețu, Noul cod penal –
Comentarii pe articole , Editura Hamangiu, București, 2014
Tonry, Michael H. (ed.), Why Punish? How Much? , Oxford University
Press, Oxford, 2011
Treanor, Brian, Aspects of Alterity: Levinas, Marcel an d the Contemporary
Debate, Fordham University Press, New York, 2006
Tunich, Mark, Punishment: Theory and Practice , University of California
Press, Los Angeles, 1992,

111
Turcu, Ion, Dreptul sănătății. Frontul comun al medicului și al juristului ,
Editura Wolter s Kluwer, București, 2009
Țânțaș, Viorel Horea, Dicționar de pușcărie. Limbajul de argou al
deținuților din România , Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2007
Udroiu, Mihail, Drept penal , Editura C.H.Beck, București, 2013
Vicol, Constantin, Procesul lui Socr ate, Editura Animator, București, 1947
Vlastos, Gregory, Socrate ironist și filozof moral, Editura Humanitas, 2002
Vlădoiu, Nasty Marian, Protecția constituțională a vieții, integrității fizice
și integrității psihice , Editura Hamangiu, București, 2006
Vlăduțescu, Gheorghe, Cei doi Socrate , Editura Paideia, București, 1996
Wood, Allen W., Fichte Ethical’s Thought , Oxford University Press,
Oxford, 2016
Wright, David Martin, Making Good: Prisons, Punishment snd Beyond ,
Waterside Press, London, 2008
Wringe, W illiam, An Expressive Theory of Punishment , Palgrave
Macmillan, New York, 2016
Zidaru, Petrache, Drept penitenciar , Editura Universul Juridic, București,
2001
Zimbardo, Philip, Efectul Lucifer sau de la experimentul concentraționar
Stanford la Abu Ghraib , Editura Nemira, București, 2000
Zimmerman, Michael J., The Immorality of Punishment , Broadview Press,
Ontario, 2011

Articole

Antoniu, George, „Reforma penală și principiile fundamentale ale dreptului
penal român”, Revista de drept penal , nr. 3/1996
Anto niu,George, „Infracțiunea și pedeapsa între aparență și realitate”,
Revista de drept penal , nr. 1/2000

112
Bălan, Ana, „Detenția minorilor”, Revista administrației penitenciare din
România nr. 3, iulie 2002
Bălan, Ana, „Evoluția principalelor caracteristici al e populației penitenciare
din România – studiu comparativ”, Revista administrației penitenciare din
România nr. 1 (5), 2003
Binișor, Valentin, „Direcția generală a penitenciarelor și integrarea
europeană”, Revista administrației penitenciare din România nr. 3, 2002
Căpruci, Maria Elena, „Reintegrarea socială a minorilor eliberați din
penitenciar”, Revista administrației penitenciare din România nr. 1 (5) din
2003
Chiriță, Radu, „Dreptul constituțional la viață și dreptul penal” , în Studii
Universitatis Babe ș Bolyai , nr.2 din 2001
Cowardin, Nancy, „Disorganized Crime: Learning Disability and the
Criminal Justice System. Punishing Disabilities”, Multi -track Federal
Criminal Defense Seminar , Washington, 1998
Cowardin, Nancy, „Mental Health: Recognizing and unde rstanding Mental
Retardation”, Multi -track Federal Criminal Defense Seminar , Whittier,
1998
Cowardin, Nancy, „Punishing Disabilities Disorganized Crime: Learning
Disability and the criminal justice system”, Criminal Justice nr.13(2), 1998
Fitzpatrick, Michael, „Keep out of jail order cuts re -offending rates”, BBC
News NI, London, 2017.
Florian, Gheorghe, „Aspecte psihologice ale privării de libertate”, Buletin
Penitenciar nr. 1, 1981
Hener, Diana -Tamara, „Caracteristici ale persoanei private de libertate și
mediul penitenciar”, în revista Probation , vol I, nr.3, 2010
Kurt, May, Shereen Clarlick, „Mental Health: Recognizing and Confronting
Mental Health Issues”, Multi -track Federal Criminal Defense Seminar ,
Houston, 6.09. 2008

113
Keilty Jenifer., S.Miller, „Ha ndicapped Adolescents and Young Adults in
the Justice System”, Exceptional Education Quarterly 1 (2), Washington,
1980
Larson, Katherine, „A Research Review and Alternative Hypothesis
Explaining the Link Between Leaning Disability and Deliquency”, Journal
of Learning Disabilities , Washington, nr. 21, 1988
Lippke, Richard, „Elaborating negative retributivism”, Philosophy and
Public Issues (New Series) , vol. 5, no. 1 (2015): 57 -71 Luiss University
Press
Martinez Aznar Carmen, „Asistența pentru reforma sistem ului penitenciar și
ameliorarea sistemului de probațiune”, Revista administrației penitenciare
din România nr. 3 din 2002
Marton, Daniela, „Argoul deținuților – între expresivitate și fantezie”, în
Revista de criminologie, criminalistică și penologie, nr. 2, 2011
May, Kurt, „Mental Health: Recognizing and Confronting Mental Health
Issues”, Multi -track Federal Criminal Defense Seminar , Texas, 2008
Morar, Mariana, „Demilitarizarea sistemului penitenciar”, Revista
administrației penitenciare din România nr. 1 (5) din 2003
Morar, Mariana, „Recomandări ale comitetului european pentru prevenirea
torturii”, Revista administrației penitenciare din România nr. 3, iulie 2002
Neagu Gheorghe, „Închisorile și realitatea românească”, în Revista
administrației penitenciar e din România nr. 1 (5), 2003
Negrier -Dormont, Lygia, Crime și sinucideri în mediul carceral. O
abordare de criminologie filosofică, în Rodica Stănoiu, Mihaela Emilian
Stănișor, Vasile Teodorescu (eds.), Criminologie, Criminalistică,
Penologie , Editura Uni versul Juridic, București, 2015, vol. II
Negrier -Dormont, Lygia, Drept și etică. Rolul psihiatrului în profilaxia
infracționalității în Rodica Stănoiu, Emilian Stănișor, Vasile Teodorescu

114
(eds.), Criminologie, Criminalistică, Penologie , Editura Universul J uridic,
București, 2015, vol. II
Pașca, Viorel, Alexandra Enache, Florentina Olimpia Muțiu, Veronica Luță,
Flavius Ciopec, Georgeta Ursachi, Daniel Radu, Ștefan Stratul, Gabriela
Zărie, „Analiza factorilor de risc în cazul infracționalității feminine și
implementarea unor politici instituționale conjugate în scopul diminuării
acesteia”, în Viorel Pașca (ed.), Infracționalitatea feminină , Editura
Universității de Vest, Timișoara, 2009
Sokolov, Michael, „Ethical Issues Confronting Criminal Defense Attorney”,
Multi -track Federal Criminal Defense Seminar , Houston, 2008
Stănescu Florin Alexandru, „Suprapopularea în spațiile de deținere”,
Revista administrației penitenciare din România nr. 1 (5), 2003
Stănișor, Emilian, „Delicvența juvenilă”, Revista administrație i
penitenciare din România nr. 3, iulie 2002
Wood, David, „ Punishment: Consequentialism”, în Journal Compilation ,
Blackwell Publishing Ltd., 2010

Legislație

Noul Cod Penal, Editura Hamangiu, 2015
Noul Cod de Procedură Penală, Editura Hamangiu, 2015
Lege a nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a legii nr. 286/2009 privind
Codul penal
Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a legii nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

115
Legea nr 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a
altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal
Declarația Un iversală a Drepturilor Omului
Carta Africană a Drepturilor Omului
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Declarația Islamică Universală a Drepturilor Omului
Standard Minimum Rules for the Treatment of Prisoners, 1955
Recomandările R(89)12 și R(2003)20 pr ivind educația în penitenciare
Recomandarea nr. R(92)16 privind regulile europene vizând sancțiunile și
măsurile comunitare
Recomandarea nr. R(93)6 privind închisoarea și aspectele privind
închisoarea și aspectele criminologice ale controlului bolilor tran smisibile,
inclusiv SIDA și alte aspecte privind sănătatea populației penitenciare
Recomandarea nr. R(97)12 privind personalul implicat în implementarea
sancțiunilor și a măsurilor
Recomandarea nr. R(98)7 privind aspecte etice și organizatorice ale
asisten ței medicale în penitenciare
Recomandarea nr. R(99)22 privind supraaglomerarea din penitenciare și
inflația populației penitenciare
Recomandarea Rec(2000)22 privind implementarea regulilor europene
vizând sancțiunile și măsurile comunitare
Recomandarea Rec (2003)22 privind eliberarea condiționată
Recomandarea Rec(2003)23 privind managementul de către personalul
penitenciar a condamnărilor pe viață și a celor de lungă durată
Recomandarea Rec(2006)2 privind Regulile din Penitenciarele Europene
(Council of Euro pe, 2006: 102 -103)

116

Jurisprudență

Judecătoria Craiova, Secția Penală, Sentința penală Nr. 1428/2016, Ședința
publică de la 08.04.2016
Judecătoria Galați, Sentința Civilă nr.9883, Ședința publică din data de
06.11.2015
Judecătoria Arad, Sentința Penală Nr. 1188, Ședința publică din 27 mai
2016
Judecătoria Focșani, Secția Penală, Sentința Penală Nr. 287, Ședința publică
din data de 08 februarie 2016
Judecatoria Târgu Mureș Secția Penală Sentinței Penale NR. 413 Ședința
publică din 18 aprilie 2016
Judeca toria Giurgiu, Sentința Penală Nr. 705/2016, Ședința publică de la 08
Martie 2016
Judecătoria Arad, Sentința Penală Nr. 1188, Ședința publică din 27 mai
2016
Judecătoria Focșani, Secția Penală, Sentința Penală Nr. 2653 , Ședința
publică din data de 16 de cembrie 2015

Surse Internet

http://dexonline.ro/definitie/pedeaps%C4%83 , [15.12.2014 ]
http://en.wikipdi.og/wiki/Punishment , [20.12.2014 ]
http://en.wikipedia.org/wiki/Criminal_law , [20.12.2014 ]
http://en.wikipedia.org/wiki/Retributive_justice , [25.20.2017 ]
http://en.wiktionary.org/wiki/punish , [15.12.2014 ]
http://plato.stanford.edu/entries/legal -punishment/ , [15.12.2014 ]

117
http://ro.wiktionary.org/wiki/pedepsi , [19.12.2014 ]
http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=CAZN%C4%82 ,
[19.12.2014 ]
http://www.bbc.com/news/av /world -43261564/is -this-a-luxury -prison
[19.12.2014 ]
http://www.bu.edu/wcp/Papers/Comp/CompGian.htm , [19.12.2014 ]
http://www.iep.utm.edu/punishme/ [01.09.2015 ]
https://en.wikipedia.org/wiki/Bullying , [ 14.09.2015 ]
https://en.wikipedia.org/wiki/Lady_Justice [ 04.05.2018 ]
https://pdfs.semanticscholar. org/d45f/ed3731f40987f2d845cb5344571e187
92347.pdf , [29.04.2018 ]
https://pt.wikipedia.org/wiki/Jus_puniendi , [19.04.2018 ]
https://ro.wikipedia. org/wiki/Nemesis , [04.05.2018 ]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Themis, [04.05.2018 ]
https://www.unodc.org/pdf/criminal_justice/UN_Standard_Minimum_Rules
_for_the_Treatment_of_Prisoners.pdf, [04.05.2018 ]