Conditionalitati de Reintegrare ale Procesului de Reintegrare Sociala a Persoanelor Ce Executa Pedepse Privative de Libertate

Cuprins

Capitolul І- Clasificarea conceptuală………………………………….

Raportul dintre normal și patologic………………………….

Delimitări conceptuale ale fenomenelor de devianță socială, infracționalitate și criminalitate……………………………….

Capitolul ІІ- Teorii ale devianței………………………………………..

Teorii biologiste…………………………………………………….

Teorii psiholosite…………………………………………………..

Teorii sociologiste…………………………………………………

Capitolul ІІІ- Cercetare…………………………………………………….

Metodologia………………………………………………………….

Instrument…………………………………………………………….

Capitolul ІV- Concluzii finale- Prognoză

Introducere

Teorii ale devianței

Teorii biologiste

Pentru a contrui o imagine de ansamblu a devianței, voi prezenta cele mai importante interpretări ce s-au conturat pe acestă temă, prezentând deopotrivă at abordarile biologiste, psiholosite și sociologiste.

Primele explicații pe tema devianței provin din domeniul biologiei. Conform orientării biologiste , caracteristicile înăscute ale devianței explică comportamentele deviante.

Teorii ale somatotipului

Cesare Lambroso (1836-1909) medic și profesor de psihiatrie, este precursorul biotipologiei, studiile sale făcând trecerea de la cunoașterea metafizică, la cea științifică a conduitei infracționale. Acesta susținea faptul că ereditatea este indicatorul de bază al degenerării și inadaptării. Teoria criminalului înăscut a parcurs trei etape: în prima fază s-a pus accentul pe natura analogică și fiziologică a criminalului, în a doua fază s-a studiat raportului dintre

degenereșcentă și criminalitate, iar în ultima etapă a cercetat stările epileptice, raportul dintre delincvență si epilepsie. În urma cercetării facute ajungand la conluzia conform căreia implusul sprea crimă este provocat se stările epileptice.

La originea teoriei lui Cesare Lambroso se află descoperirea unui craniu de criminal, care prezenta o adâncime, trăsătură descoperită și la unele cranii primitive. În urma acestei descoperiri, Lambroso a juns la concluzia, conform căreia delincvenții au trăsături fizice distincte, fiind purtători ai unor stigmate tipice, aceștia ar fi subdezvoltați din punct de vedere biologic, fiind ușor de recunoscut după trasăturile fizice pe care le posedă și sunt transmise ereditar: ,, capacitatea craniană mică, frunte teșită, sinusurile frontale foarte dezvoltate, (…..) ieșire în evidență a liniri oblice a temporalului, simplicitatea articulațiilor, marea grosime a oaselor craniene, dezvoltarea enormă a maxilarelor și zigomelor, prognatismul, oblicitatea orbitelor, pielea mai pigmentată, părul mai des și creț, urechi voluminoase..”

În funcție de numarul de stigmare, acesta a identificat ,, criminalul perfect” (5-6 stigmate) ,, criminalul imperfect”, cel care prezintă 3-4 trăsături dintre cele menționate, iar persoanele care prezintă sub trei caracteristici nu erau considerați ca fiind criminali.

Cea de-a doua fază a cercetării sale a constat în descoperire unor malformații morfo-funcționale de natura degenerativă. Examinarea criminalului nebun a scos la iveală existența acelorași stigmate ca și în cazul criminlului nebun, de acastă data, stigmate fiind explicate pe baza degenereșcenței. Prin studiul asupra epilepsiei s-a ajuns la concluzia că aceasta reprezintă ,,nucleul tuturor degenereșcențelor”

În concluzie, conform teoriei lambrosiene, comportamentul delincvent este determinat de anormalitate biologică bazată pe atavism organic și psihic și pe o patologie epileptică.

Principalele critici aduse teoriei se referă la aspectele metodologice.Abordarea statică a individualității fizice, neglijarea totală a laturii dinamice, neglijarea modificărilor ce au avut loc în structura somato-fiziologică a individului în cursul vieții, lipsa unor grupuri de control care să ofere un suport științific afirmațiilor sale cu privire la pretinsa diferență între criminal și noncriminal, sunt câteva dintre criticile aduse teoriei.

De asemenea, G. Tarde, a criticat lipsa de rigoare științifică a cercetărilor lombrosiene, considerând că atavismul nu poate fi asociat cu nebunia morală. Acesta asocia acest concept mai degrabă cu un produs al civilizației decât al salbăticiei.

Critica cea mai puternică adusă teoriei lambrosiene a venit din partea cercetărilor de antropologie modernă, care au arătat că procesele ce caracterizau gandirea omului primitiv nu diferă radical de cele ale omului epocii actuale

În urma numeroaselor critici, lambroso a revizuit partial teoria criminalului înnăscut, spunând într-un final că, din totalul celor care comit delicte, numai 35-30% aparțin acestei categorii de atavici. Restul fiind încadrați de acesta, dupa caracterul relativ înascut al înclinațiilor criminale, la următoarele categorii: criminaloizi, criminali de ocazie, criminali de pasiune.

Medicul William Sheldon a descris delincventul ca fiind, mai degrabă, un mezomorf (musculos și atletic, energic, mereu agitat, insensibil și impulsiv, predispus la tulburări delirate de natură paranoidă), decât ectomorf (înalt, slab și fragil, introspectiv, sensibil și nervos, predispus la schizofrenie) sau andomorf (scund și gras, cu tendință spre viața ușoară, sociabil și petrecăreț, caracterizat prin tulburări și deprimări afective).

Propunerea cestuia pentru a putea pune capăt crimei, era eugenia socială, eliminarea celor care nu vor reușii niciodată să se adapteze la exigențele vieții sociale.

Teorii genetice

Emiterea acestor teorii are la bază descoperirile geneticienilor. Aceștia au constatat că, în cazul delincvenților, abaterile de la cariotipul normal sunt mai frecvente. De aici și ipoteza unei componente genetice a delincvenței.

După cum se știe, sexul este condiționat genetic după modelul cariotipic, cel masculin fiind 46 XY, iar cel feminin 46 XX. Una dintre anomaliile acestui model este reprezentată de existența suplimentară a unui cromozom X, respectiv formula 47 XXY, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Subiecții cu acestă anomalie sunt înalți și slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară, iar din punct de vedere psihic se evidențiază prin timiditate și deprezie. După unele cercetări, frecvența anomaliei printre criminali este de 5 pănă la 10 ori mai mari decât în rândul populației generale. În ceea ce privește faptele comise de aceste persoane, se observă o tendință spre tematica sexuală: pedofilie, homosexualitate, exhibiționism etc. O altă anomalie este reprezentată de suplimentarea unui cromozom masculin, în formula 47 XYY. În acest caz indivizii sunt înalți, supermuscularizați, uneori cu o anomalie în conformația urechilor, miopie. După unele studii, frecvența acestei anomalii printre criminali ar fi de 10 ori mai mare decăt în populația generală. Se presupune că existența acestei anomalii este mai evidentă decât în cazul sindromul Klinefelter. Acesta predispune la violență și omucideri, cu o înclinație generală spre crimă. Dar, cum ambele anomalii sunt prezente și la indivizi perfect integrați, rezultă faptul că rolul lor este eventual acela de predispoziție spre devianță și nu de determinare cauzală.

Teorii neurofiziologice.

Modificările biochimice și neuro fiziologice au intrat în sfera de interes a biologilor care au dorit să explice de ce unii oameni comit infracțiuni. Unele cercetări susțin existența relației directe între nivelul crescut de testosteron (hormon masculin) și agresivitate, dar și relția intersă între nivelul de serotonină (neurotransmițător) și agresivitate. Cumularea celor doi factori, nivel crescut de testosteron și scăzut de serotonină, ar genera o reacție agresivă, incompatibilă de către subiect. Aceaste determinante psihofiziologice nu eliberează subiectul de responsabilitate, dar se poate constitui în circumstanțe atenuante pentru actul deviant.

În ceea ce privește modificările neurofiziologice, acestea se referă de regulă la tumori cerebrale, disfuncții ale creierului și anormalități înregistrate în activitatea creierului.

În general, astăzi cercetătorii sunt de acord asupra faptului că factorii ereditari și cei neurofiziologici au un rol de element predispozant pentru criminalitate și nu unul cauzal, factorii de personalitate și cei din jur jucând un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influențe pe care caracteristicile biologice le pot avea asupra conduitelor

Teorii psihologite

Teoriile psiholosite păstrează, în domeniul devianței un element comun cu orientare biologică, prin păstrarea eredității drept factor generator de criminalitate.Din acestă perspectivă criminalitatea are la bază anumite deficiențe mentale și psihice fiind considerată ,,un degenerat psihic și moral, caracterizat prin debilitate mintală, incapabil să discearnă conținutul faptelor sale sau să înțeleagă, în mod adecvat conținutul și sensul normativ al prescripțiilor juridice”.

Printre reprezentanții acestei orientări, se numără și H. H. Goddard care prin cercetările sale de natură clinică și psihologică a încercat să demonstreze că debilitatea psihică reprezintă principalul factor în caracterizarea tipologiei criminalului.

O altă perspectivă teoretică îi aparține lui Gabriel Terde care a elaborat ,,Legea imitației”. Acesta pune accentul pe societate în ceea ce privește adoptarea comportamentului criminal , menționând că ,, societatea însăși , își alege și își consacră candidații săi pentru crimă”. Tarde descrie tipul criminalului profesionist: ,, individul nu se naște criminal, ci învață de la alții, prin imitație cariera de infractor; fiecare infractor se specializează într-o ramură de activitate criminală pe care o practică în mod statornic; fiecare infractor repetă în acțiunile sale modul său specific de a opera”

Teoria lui Tarde plasează criminalitatea în afara ființei umane, iar imitația devine responsabilă de producerea acesteia. Într-o oarecare măsură putem considera actele criminale ca fiind justificate de către acestă teorie.

Atfel, adoptarea comportamentului criminal depinde de contextul în care se află individul, influența mediului social fiind semnificativă asupra comportamentului unui individ.

Delimitări conceptuale ale fenomenelor de devianță socială, infracționalitate și criminalitate

În cadrul oricărei societăți există o serie de prescripții juridice, tradiții, principii și practici sociale acceptate în mod consensual sau nu de către membrii acesteia. Ele alcătuiesc sistemele normative sau valorice, care protejează stabilitatea și ordinea socială și servesc ca repere în evaluarea și judecarea conduitelor individuale și de grup. Din perspectiva sociologiei devianței, respectarea normelor sociale scrise și nescrise este definită prin conformitate, în timp ce prin abaterea de la acestea este definită prin nonconformitate sau devianță. La nivelul cunoașterii comune, a devia înseamnă a te depărta față de o direcție considerată de alte persoane ca fiind normală, a te abate de la o cale care este acceptată în mod legitim de ceilalți membrii ai societății.

Devianța, în ansamblul ei, cumprinde o serie de conduite diverse, incompatibile cu sistemele normative sau valorice, conduite ce generează o gamă amplă de sancțiuni , de la marginalizarea individului pană la sancționarea juridică

În calificarea comportamentelor umane ca fiind deviante sau nu, se operează cu o serie de criterii de evaluare și definire, construite în funcție de nivelul de toleranță și reacția membrilor societății la anumite acte, natura normelor sociale încălcate sau gradul de periculozitate al unor forme de devianță.

Coform Dicționarului de Sociologie devianța reprezintă ,,orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății, ori ale unui grup social particular„.

În științeșe socio-umane, devianța socială este și înțeleasă în trei sensuri : devianță pozitivă, devianță neutră și devianță negativă.

Devianța pozitivă este echivalentă cu schimbarea socială și se manifestă ,,atunci cand aceste acțiuni pun sub semnul întrebarii fundamentele ordinii sociale stabilite, permițând afirmarea unor noi tendințe de organizare socială, invocarea a noi mijloace de realizare a scopurilor sociale, postularea unor câmpuri normative cu caracter alternativ”.

Devianța neutră se referă la acele acte și conduite care sunt acceptate de membrii societății, nefiind considerate periculoase pentru ordinea socială.

Devianța negativă este echivalentă cu încălcarea ortdinii sociale, se manifestă ,, atunci cand acțiunile indivizilor depășesc limitele instituționale (socialmente) acceptabile de toleranță”. Cea mai gravă formă de devianță negativă este criminalitatea sau devianța penală, ce încalcă valori și relații sociale protejate de normele juridice.

Termenul generic de infracționalitate este relaționat cu cel de devianță și criminalitate.

În ceea ce privește comportamentul deviant, acesta include totalitatea comportamentelor care se abat de la regulile sociale acceptate de conduita publică. Nevoia de a clasifica diferitele tipuri de acte antisociale sta la baza creării unui sistem social coerent de aplicare a sancțiunilor. Din acest motiv, între comportamentele deviante, infractiuni și crime s-a creat o clasificare graduală în funcție de pericolul social reprezentat de fiecare dintre acestea. Comportamentul deviant este termenul generic, care include toate faptele care se abat de la reguli, de la cele mai simple, datorate nerespectării regulilor de conviețuire socială, până la cele mai grave, care pun in pericol viața, integritatea corporală sau avutul alor persoane.

În ceea ce privește devianța, aceasta include atat acțiunile ușoare precum comportamentul nepoliticos, nerespectarea regulilor de bun simț care sunt sancționate social și moral, dar nu sunt pedepsite prin legislația în vigoare. Aceasta cuprinde și infracțiunile, în cazul cărora societatea reacționează instituționalizat și caută să le controleze. Atunci când vorbim de infracționalitate distingem doua mari categorii de fapte: cele care au la bază premeditarea și presupun proiectarea acțiunii de către făptaș și cele nepremeditate, care se datorează culpei celui care le-a produs, dar nu și intenționalității.

Spre deosebire de infracționalitate, criminalitatea presupune fapte deosebit de grave care implică acțiunea asupra ființelor umane și care în multe cazuri se bazează pe afecțiuni care intră în mod clar în sfera patologiei definite medical.

Din perspectiva lui Sorin Rădulescu și Dan Banciu, criminalitatea reprezintă întregul ansamblu al manifestărilor antisociale care atrag intervenția funcției coercitive a statului.

Consultând literatura de specialitate extragem câteva caracteristici ale modului în care este percepută criminalitatea:

criminalitatea ca fenomen social, care constă într-un ansamblu de infracțiuni, care au avut loc într-o anumită țară și un timp dat, aceasta contituid o realitate obiectivă și observabilă;

criminalitatea ca fenomen antisocial, care se pedepsește, iar înainte de a fi pedepsită de lege este oprită de conștiința socială, fapta fiind considerată ca atare antisocială, înainte de a fi incriminată de legea penală;

criminalitatea ca fenomen unitar, în legea penală criminalitatea reprezintă un domeniu bine delimitat și distinct de alte încălcăli ale legii, criminalitatea devina, în acest caz, un obiect propriu de stiudiu prin descrierea și individualizarea faptelor ce constituie infractiuni.

În urma acestor delimitări, observăm că pentru înțelegerea unitară și abstractă a fenomenului trebuiesc luate în considerare atât contextul social, cât și elemente regulatorii care presupun modul de înțelegere precum prevederile legislative, codurile penale și civile, dar și toleranța generală față de anumite fapte antisociale.

Din perspectiva juridică, criminalitatea presupune o arie de acoperire mai redusă. În acest caz, cea mai largă arie de acoperire revine devianței care include atât fapte care sunt tratate drept infracțiuni, acte care sunt crime, cât și acte care nu sunt sancționate juridic. Infracționalitatea devine un termen intermediar, mai strict gradual decât comportamentele deviante și mai extins decât criminalitatea.

Între infracționalitate și criminalitate există o relație de analiză logică unidirecțională: o crimă poate fi considerată și infracțiune, pe cand nu toate infracțiunile sunt crime.

Raportul dintre normal și patologic

O analiză de ansamblu a limitei legale dintre normal și patologic este definită diferit în țările europene și nu numai. Această limită devine și mai ambiguă în condițiile în care sunt incluse în analiză și comportamente care se abat de la normal, dar nu fac obiectul prevederilor legale. Menționăm abaterile de la regulile de conviețuire sau de la anumite reguli de comportament în societate și de respectare a unor ritualuri sociale care gravitează în jurul unui ansamblu de valori sociale rezultate din tradiții îndelungate.

Fapta deviantă, deci sancționabile, se definește prin plasarea ei în zona patologicului, însă distincția dintre cele doua zone este deosebit de ambiguă și neclar delimitată, încercările de clasificare a zonelor limită fiind diverse sau chiar contradictorii.

În general, conduitele deviante sunt asociate cu etichetele morale negative din perspectiva cărora orice formă de devianță este etichetată cu răul, imoralitatea, greșeala sau disfuncția, producând dezorganizare socială.

Un alt punct de vedere este cel al sociologului E. Durkheim. Acesta a prezentat distincția dintre normal și patologic în lucrarea ,,Regulile metodei sociologice”, precizând că individul deviant nu trebuie privit ca o ființă nesociabilă, ca un corp străin introdus în societate, ca un element parazitar, ci ca un element reglator al vieții sociale. Acesta a prezentat devierea de la normele societății ca fiind chiar necesară și utilă, dacă o societate vrea să rămână deschisă și flexibilă în fața schimbărilor sociale, întrucat reacțiile indivizilor la aceste conduite stabilesc granițele morale între dezirabil și indezirabil. Pentru acesta reacția sociala față de devianță, promovează unitatea și solidaritatea socială între indivizi și grupuri, apărarea unei colectivități umane fiind conștiința publică, apărare presupunând atât supravegherea cetățenilor , cât și constrângere acestora. Deviața și crima sunt disfuncționale doar în măsura în care generează prejudicii, victime, nesiguranță socială și teamă în rândul indivizilor și a grupurilor sociale.

Din perspectiva lui Emile Durkheim normalul poate reprezenta atât ceea ce corespunde regulilor, dar și ceea ce este întâlnit mai des într-o societate și corespunde trăsăturilor generale.

Acesta are meritul de a fi evidențiat că explicația sociologică a oricărui fenomen social presupune depistarea cauzei care l-a produs și a funcției pe care o îndeplinește. În consecință, explicarea bolii (patologicului) ne obligă să căutăm cauzele ei (pentru a obține remedierea), iar în explicarea sănătății (normalității) trebuie să căutăm funcționalitatea acesteia.

Unul dintre sociologii care au respins în totalitate teza lui Durkheim este Talcott Parsons ( 1961) care, în lucrarea ,,Sistemul social”, a anlizat devianța din perspectivă structural-funcționalistă. Acesta a asociat devianța socială cu o disfunție ce violează codurile morale și încalcă cerințele de ordine și funționare ale societății, având numai efecte distructive pentru societații.

În ceea ce privește conformitatea la normele sociale, aceasta se datorează contribuției a patru factori:

presiunea din partea grupului exercitată asupra individului;

procesului de învățare a normelor de către individ;

conștiința faptului că adoptarea unui comportament deviant atrage dupa sine sancțiuni, de vreme ce adoptând un comportament ,,normal” este recompensat pozitiv; d. individul nu este conștient de posibilitatea alegerii unor moduri altervative de comportament.