Conditiile Si Cazurile de Dispunere a Masurii Arestarii Preventive
=== ed05c2fd8c55ee98e09679e9ea1c47992099d441_101985_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND MĂSURILE PREVENTIVE
Sediul materiei
Conceptul și felurile măsurilor preventive
Scopul și condițiile de aplicare a măsurilor preventive
Organele judiciare competente să dispună asupra măsurilor preventive
CAPITOLUL II CONDIȚIILE ȘI CAZURILE DE APLICARE A MĂSURII ARESTĂRII PREVENTIVE
2.1. Aspecte generale privind arestarea preventivă
2.2. Condițiile și cazurile în care se poate dispune măsura arestării preventive
2.2.1. Condiții
2.2.2. Cazurile care permit luarea măsurii arestării preventive
CAPITOLUL III LUAREA MĂSURII ARESTĂRII PREVENTIVE
3.1. Luarea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale
3.2. Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale
3.3. Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății
CAPITOLUL IV PRACTICĂ JUDICIARĂ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.A.B. – Curtea de Apel București
C.D – Culegere de decizii
C.pen. – Codul penal al României
C.pr. pen. – Codul de procedură penală
C.P. Ad. – Codul penal adnotat
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
NCPP – Noul Cod de procedură penală
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.D.P. – Revista de Drept Penal
T.M.B – Tribunalul Municipiului București
vol. – volumul
INTRODUCERE
Noul Cod de procedură penală reprezintă un instrument important pentru modernizarea și asigurarea unui cadru legal adaptat cerințelor europene în materie penală, acesta cuprinzând o serie de modificări și instituții noi care nu au corespondent în codul de la 1968.
În noua legislație procesul penală materia măsurilor preventive este consacrată în titlul V, alături de alte măsuri procesuale.
Potrivit art. 202 alin. (1) NCPP „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfașurări a procesului penal, al impiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni”.
Deși în cuprinsul NCPP este menționată de mai multe ori, legiuitorul nu definește ce se înțelege prin sintagma „suspiciune rezonabilă”.
Noțiunea de „suspiciune rezonabilă” trebuie raportată la sensul dat acesteia în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de unde a fost preluată prin traducerea sintagmei „reasonable suspicion”, din limba engleză. Așa cum s-a arătat în doctrină, instanța de contencios al drepturilor omului „a cercetat întotdeauna respectarea condiției existenței unor bănuieli legitime, plauzibile, verosimile care să justifice arestarea unei persoane. (…) Plauzibilitatea bănuielilor pe care are a se întemeia o arestare constituie un element esential al protecției cuprinse în text împotriva unei privări arbitrare de libertate”.
În acest context, „suspiciunea rezonabilă” se fundamentează pe prezența unor informații, informații ce se impun a convinge că o anumită persoană a comis o faptă penală.
Conform dispozițiilor art. 202 alin. (1) NCPP „suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune” trebuie să rezulte din probe sau din indicii temeinice. Dacă probele sunt definite de art. 97 alin. (1) ca fiind „orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”, indiciile temeinice nu se mai bucură de o definire legală în NCPP.
Art. 202 alin. (2) NCPP dispune, de principio, în toate situațiile în care există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută nici o masură preventivă.
Corelativ principiului caracterului echitabil al procesului penal, statornicit de art. 8 NCPP, art. 202 alin. (3) NCPP prevede că „Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia”.
NCPP reglementează în art. 202 alin. (4) cinci măsuri preventive, acestea fiind: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă.
Spre deosebire de alte măsuri preventive (reținerea, controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune), care pot fi luate de procuror, măsura arestului preventiv poate fi luată de către judecator.
De asemenea, din lectura dispozițiilor art. 203 alin. (3) NCPP rezultă că, la fel ca și în cazul arestării la domiciliu, măsura arestului prventiv poate fi luată numai față de o persoană care a dobândit calitatea de inculpat, definit de art. 82 ca fiind „persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală”, acesta având calitatea de parte în procesul penal.
Rezultă, astfel că față de suspect nu poate fi luată o astfel de măsură, suspectul fiind definit de art. 77 drept „persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală”, acesta neavând calitatea de parte în procesul penal.
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND MĂSURILE PREVENTIVE
Sediul materiei
Titlul V al Părții generale din noul Cod de procedură penală este consacrat măsurilor preventive și altor măsuri procesuale. Aceste măsuri procesuale, reglementate distinct în cuprinsul a trei capitole, sunt măsurile preventive, măsurile de siguranță cu caracter medical (cele ce pot fi aplicate cu caracter provizoriu în cursul procesului penal) și măsurile asigurătorii.
Aparent, noul cod nu mai reglementează expres măsurile de ocrotire (pe care legislația procesuală anterioară le reglementa expres în art. 161 CPP 1968). În realitate, ele reprezentau un ansamblu de măsuri subsecvente (subsidiare) dispunerii, față de o persoană cercetată, a unei măsuri privative de libertate.
Potrivit textului din vechea reglementare (art. 161 CPP 1968) atunci când reținerea sau arestarea preventivă a fost dispusă împotriva unei persoane asupra căreia a fost instituită o măsură de ocrotire prevăzută de legislația civiă se impune a fi informată autoritatea competentă în scopul luării măsurilor de ocrotire. Obligația de încunoștințare revenea organului judiciar care luase măsura reținerii ori a arestării preventive.
Ca urmare a acestui caracter subsidiar față de măsurile preventive, noul Cod de procedură penală a reglementat măsurile de ocrotire nu ca măsuri procesuale de sine stătătoare, ci ca obligații ce revin organului judiciar ulterior dispunerii de către acesta a arestării preventive.
Măsurile procesuale au fost definite ca instituții de drept procesual penal puse la dispoziția organelor judiciare penale și constând în anumite privațiuni sau constrângeri, personale ori reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal.
Măsurile procesuale prezintă următoarele caractere:
au caracter opțional, nefiind obligatorii în procesul penal, putând fi dispuse de la caz la caz, în funcție de particularitățile fiecărei cauze în parte;
au caracter adiacent față de activitatea principală, anume efectuarea actelor procesuale și procedurale ce au drept finalitate stabilirea existenței faptelor penale, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii penale potrivit vinovăției acestora;
au caracter provizoriu și reversibil, putând fi luate doar pe durata procesului penal, respectiv putând fi revocate ori de câte ori se constată că au dispărut împrejurările ce au determinat luarea acestora;
sunt măsuri de constrângere, fie cu caracter personal, fie cu caracter real, determinând o privare sau, după caz, o restricționare în exercitarea unor drepturi de către unii participanți la procesul penal.
Măsurile procesuale nu trebuie confundate cu măsurile de drept procesual penal.
În categoria celor din urmă se includ nu doar măsurile procesuale, dar și măsurile procedurale. Acestea au ca obiect asigurarea desfășurării în bune condiții a activității
procedurale (de exemplu, măsurile pe care le poate lua organul judiciar cu ocazia unei cercetări la fața locului, măsurile preliminare ședinței de judecată etc.).
Măsurile procedurale – având tot caracter de constrângere – aduc atingere unor drepturi procesuale sau intervin pentru a se asigura îndeplinirea obligației de a se prezenta în fața autorităților judiciare ori de a lua parte la ședința de judecată. Acestea pot fi dispuse de organele judiciare penale în vederea asigurării bunei desfășurări a activității procedurale (de pildă, măsurile pe care le poate lua organul judiciar cu ocazia unei confruntări, măsurile pe care le ia președintele completului de judecată pentru pregătirea ședinței, măsurile luate pentru asigurarea solemnității ședinței de judecată etc.).
În raport cu natura drepturilor asupra cărora se exercită restrângerea, măsurile procesuale pot avea caracter personal (de pildă, restrângerea sau privarea de libertate a inculpatului, obligarea acestuia de a nu părăsi localitatea în cadrul măsurii controlului judiciar, de a se supune unui tratament medical ș.a.) sau real (de pildă, măsura indisponibilizării bunurilor prin sechestru, restabilirea situației anterioare).
Conceptul și felurile măsurilor preventive
Este cunoscut faptul că măsurile preventive reprezintă forme de cosbtrângere aflate la disoziția organelor judiciare în vedrea asigurării bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea posibilității ca, persoana care a săvârșit o faptă penală, să se sustragă de la urmărirea penală/judecată sau în vederea prevenirii săpvârșirii de noi infracțiuni.
În cuprinsul noii legislații procesual penal sunt consacrate un număr de 5 (cinci) măsuri preventive reținerea, arestul la domiciliu și arestul preventi sunt privative de libertate iar restul restrictive de drepturi și anume – controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune.
Trebuie menționat că aceste măsuri preventive reglementate în Capitolul I din Titlul V al Părții generale pot fi dispuse exclusiv asupra persoanei fizice responsabile penal. În ipoteza angajării răspunderii penale a persoanei juridice, măsurile preventive ce pot fi dispuse sunt cele reglementate în cuprinsul art. 493 NCPP..
Față de Codul de procedură penală din 1968, în legătură cu măsurile preventive aplicabile persoanei fizice remarcăm, ca prime observații de natură generală:
introducerea unei măsuri privative cu caracter de noutate – arestul la domiciliu;
obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara nu se mai regăsesc consacrate ca măsuri, devenind obligații ce pot fi impuse inculpatului;
măsura liberării provizorii sub control judiciar (simplu sau pe cauțiune) capătă caracter de sine stătător;
controlul judiciar poate fi dispus fără ca inculpatul să fi fost privat de libertate;
cu excepția reținerii, toate celelalte măsuri preventive nu mai pot fi dispuse decât față de inculpat, adică după ce s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru fapta sau faptele ce formează obiectul urmăririi penale și în legătură cu care se dispune măsura preventivă;
reglementările privind durata măsurilor preventive ce pot fi dispuse asupra inculpatului minor sunt aceleași cu cele aplicabile majorului.
Se poate remarca faptul că trecând peste modificările de ordin general noua legislație procesula penală a intervenit în cazul fiecărei măsuri preventive privind conținutul acestora.
Întrucât prin instituirea măsurilor preventive se aduce atingere libertății individuale legislația națională și cea europeană au instituit o serie de garanții juridice care să prevină abuzul și arbitrariul în luarea și menținerea lor.
Prin urmare, ori de câte ori se pune problema luării, menținerii, prelungirii ori confirmării unei măsuri preventive, dincolo de prevederile cuprinse în Codul de procedură penală, trebuie ținut seama de alte dispoziții aplicabile în materie, în mod particular de dispozițiile Constituției României (art. 23¹) și cele ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale (în special art. 5 privind dreptul la libertate și siguranță așa cum a fost interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului), deciziile Curții Constituționale, deciziile pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii.
În cuprinsul legii procesual penale se consacră caracterul excepțional ce trebuie să îl aibă măsurile preventive, raportat la regula instituită de art. 9 alin. 1 NCPP.
De altfel, în deplină concordanță cu valorile exprimate de Convenția europeană, ori de câte ori Codul de procedură penală prevede posibilitatea luării unor măsuri în cursul orocesului penal prin care se restricționează exercițiul unor drepturi fundamentale, legiuitorul a prevăzut că restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condițiile legii și dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.
Măsurile preventive ce pot fi dispuse în cursul procesului penal – cu privire la persoanele fizice – sunt prevăzute expres și limitativ în cuprinsul art. 202 alin. (4) NCPP, anume: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă.
Ca modalitate de organizare a dispozițiilor legale în materia măsurilor preventive, legiuitorul a descris mai întâi, în cadrul Secțiunii 1 („Dispoziții generale"), scopul și condițiile generale pentru luarea măsurilor preventive, reglementări aplicabile indiferent de măsura preventivă ce se dorește a fi aplicată, organul judiciar competent să dispună asupra măsurii și actul (procedural documentar) prin care se dispune în acest sens, căile de atac ori verificările din oficiu asupra măsurilor preventive. Apoi, prin intermediul unor reglementări cu caracter special, legiuitorul român a precizat care sunt condițiile specifice de luare a fiecărei măsuri și care este procedura ce se impune a fi urmată în acest sens, care sunt conținutul fiecăreia dintre măsurile preventive și efectele dispunerii or (Secțiunea a 2-a „Reținerea", Secțiunea a 3-a „Controlul judiciar", Secțiunea a 4-a Controlul judiciar pe cauțiune". Secțiunea a 5-a „Arestul la domiciliu", Secțiunea a 6-a .Arestarea preventivă").
După ce reglementează maniera de luare, confirmare, verificare sau prelungire a
măsurilor preventive (la modul general, respectiv cu privire specială asupra fiecărei măsuri), în Secțiunea a 7-a se revine la o serie de dispoziții cu caracter general, aplicabile tuturor măsurilor preventive, anume cele privitoare la încetarea, revocarea sau înlocuirea acestora.
Scopul și condițiile de aplicare a măsurilor preventive
În conformitate cu dispozițiile legii procesula penale scopul luării măsurilor preventive îl reprezintă asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului/inculpatului de la faza de urmărire penală/ judecarea/prevenirea comiterii de noi fapte penale.
Așadar, legiuitorul, se de o parte, a condiționat luarea măsurilor preventive de existența cel puțin a unuia zintre scopurile enumerate anterior, iar, pe de altă parte, a urmărit să întărească în acest mod natura preventivă, și nu retributivă[3] (de sancționare, specifică sancțiunilor de drept oenal), pe care aceste măsuri trebuie să o aibă în cursul procesului penal.
Conceptul de scop al măsurii preventive presupune evitarea sau înlăturarea unui pericol, organului judiciar revenindu-i obligația de a alege măsura potrivită și suficientă pentru atingerea acelui scop. Scopul urmărit prin luarea măsurilor preventive poate viza pe de o parte asigurarea bunei desfășurări a procesului penal iar pe de altă parte împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată. În esență, sustragerea suspectului sau inculpatului de la derularea procedurilor judiciare impietează asupra bunei desfășurări a procesului penal, determinând deseori organul judiciar să depună eforturi suplimentare pentru găsirea acestuia, pentru efectuarea comunicărilor necesare în cursul procesului penal, întârziind desfășurarea unor activități procedurale.
Pe de altă parte, sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărire penală sau judecată presupune ca o condiție prealabilă împrejurarea că acesta are cunoștință de declanșarea procedurilor judiciare ce îl vizează și că în mod intenționat refuză participarea la derularea lor, încălcând obligațiile principale pe care legea le stabilește în sarcina acuzatului – acelea de prezentare la chemările organelor judiciare, respectiv de comunicare, în scris, a oricărei modificări a adresei la care locuiește;
prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni, situație ce are în vedere periculozitatea manifestată de suspect sau inculpat derivând din aceea că, făcând obiectul unor proceduri judiciare, fiind suspectat de comiterea unei/unor infracțiuni, prin conduita sa manifestată anterior sau ulterior datei comiterii pretinselor fapte penale, dovedește riscul real de a reitera un comportament infracțional.
Existența unuia dintre scopurile prezentate trebuie să fie verificate atât în momentul luării unei măsuri preventive, cât și la momentul dispunerii, ori a confirmării, a prelungirii înlocuirii unei astfel de măsuri.
Noul Cod de procedură penală stabilește obligația organului judiciar ca la alegerea măsurii preventive – dintre cele cinci prevăzute expres pentru persoana fizică – să analizeze cumulativ trei condiții pozitive:
să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune;
măsura aleasă să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse. în ceea ce privește criteriile pe baza cărora se poate stabili această gravitate a acuzației, legea nu le indică în mod expres.
Se apreciază că gravitatea se impune a fi analizată atât în abstract (prin raportare la natura infracțiunii și limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege), dar și în concret, prin evaluarea criteriilor de ordin obiectiv și subiectiv privind faptele imputate suspectului sau inculpatului. Reper în aprecierea gradului de pericol concret poate fi reglementarea cuprinsă în art. 318 alin. (1) și (2) NCPP (privind renunțarea la urmărirea penală), în măsura în care elementele indicate pentru o asemenea evaluare pot fi deduse din probatoriul administrat până la momentul la care se discută măsura preventivă, anume: conținutul faptei, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârșire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii (elemente de ordin obiectiv) ori persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii (elemente de ordin subiectiv);
măsura preventivă să fie necesarăpentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea ei.
CAPITOLUL II
CONDIȚIILE ȘI CAZURILE DE APLICARE A MĂSURII ARESTĂRII PREVENTIVE
Aspecte generale privind arestarea preventivă
Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate, ce presupune lipsirea de libertate a inculpatului pe o durată mai lungă decât cea a reținerii, cu posibilitatea de a fi : prelungită succesiv în situația îndeplinirii unor condiții determinate de lege.
Este cea mai aspră măsură preventivă, aducând o atingere gravă dreptului la libertate al individului, motiv pentru care, similar vechiului Cod de procedură penală, arestarea preventivă are caracter excepțional, iar legiuitorul a reglementat de o manieră amplă condițiile de luare, menținere și prelungire a acesteia.
Potrivit noului Cod de procedură penală, asemenea vechiului cod, măsura arestării preventive nu poate fi dispusă decât de un judecător, legea nereglementând o asemenea competență procurorului și organului de cercetare penală. Există însă o serie de deosebiri între reglementarea nouă și cea veche referitoare la arestarea preventivă. Astfel, remarcăm următoarele:
în vechiul cod, arestarea preventivă putea fi dispusă și față de învinuit, în vreme ce, în noul cod, suspectul nu poate fi arestat, ci doar inculpatul;
în vechiul cod, arestarea preventivă nu putea fi dispusă pentru infracțiunile pentru care legea prevedea pedeapsa amenzii (ca pedeapsă unică sau ca pedeapsă alternativă cu închisoarea), noua lege neprevăzând o asemenea interdicție;
în vechiul cod, luarea măsurii preventive era condiționată de comiterea unei infracțiuni cu un anumit grad de pericol social abstract (pedeapsa prevăzută de lege trebuind să fie mai mare de 4 ani), în vreme ce, pentru cazurile de arestare preventivă prevăzute de art. 223 alin. (1) NCPP, este irelevantă sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea imputată inculpatului;
noua reglementare nu mai prevede termene diferite în ceea ce privește dispunerea măsurii arestării preventive față de minori; referitor la condițiile de luare a măsurii arestării preventive față de inculpatul minor, noua reglementare a redus în mod substanțial derogările față de regimul comun aplicabil majorilor.
Date fiind gravitatea arestării preventive ca măsură procesuală, caracterul său
excepțional, dispunerea ei este guvernată nu doar de dispozițiile procedurale, ci și de norme constituționale ori de reglementări convenționale, care impun o serie de garanții ale respectării libertății și siguranței persoanei. Practica judiciară a ultimilor ani dovedește că în mod particular Convenția europeană a drepturilor omului, prin dispozițiile sale și prin maniera de interpretare a acestora în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a căpătat un rol foarte important în privința soluțiilor date de magistrații români asupra arestării preventive.
Condițiile și cazurile în care se poate dispune măsura arestării preventive
2.2.1. Condiții
Pentru a se putea dispune măsura arestării preventive, trebuie întrunite, cumulativ, următoarele condiții:
condițiile generale prevăzute de lege pentru oricare dintre măsurile preventive art. 202 NCPP);
condițiile speciale prevăzute pentru arestarea preventivă (art. 223 NCPP);
existența unuia sau a mai multora dintre cazurile care ar permite luarea măsurii arestării preventive (patru cazuri independente de pericolul pentru ordinea publică, prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a)-d), și unul bazat pe dovedirea unui asemenea pericol – art. 223 alin. (2) NCPP).
Condițiile generale.
Condițiile generale prevăzute de art. 202 alin. (1) NCPP se cer a fi îndeplinite în cazul dispunerii oricăreia dintre măsurile preventive, indiferent de gravitate, și vizează următoarele aspecte:
să există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o oersoană a săvârșit o infracțiune;
să fie necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;
să nu existe o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii cenale dintre cele prevăzute la art. 16 NCPP;
măsura preventivă să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față ce care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea ei.
În ceea ce privește noțiunea de suspiciune rezonabilă că persoana a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, în absența unei definiții ori a unor criterii de stabilire a acestui caracter rezonabil care să fie prevăzute de noul cod, ea trebuie interpretată în sensul stabilit de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privitoare la existenta unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca persoana cercetată să fi săvârșit infracțiunea de care este acuzată. De altfel, art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția europeană a drepturilor omului admite privarea de libertate a unei persoane atunci când „există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune”.
Așa cum am mai afirmat și cum consacră și legislația procesual penală măsurile preventive pot fi dispuse ”doar în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.”
Existența unuia dintre scopurile enumerate se impune a fi verificată atât la momentul luării unei măsuri preventive, cât și atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea sau, după caz, menținerea unei astfel de măsuri.
Noul Cod de procedură penală stabilește obligația organului judiciar ca la alegerea măsurii ce răspunde în modul cel mai potrivit scopului prevăzut de lege să analizeze cumulativ două condiții pozitive:
măsura aleasă să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse. În ceea ce privește criteriile pe baza cărora se poate stabili această gravitate a acuzației, legea nu le indică în mod expres.
Gravitatea acuzației se impune a fi analizată atât în abstract (prin raportare la natura infracțiunii și la limitele speciale prevăzute de lege), dar și în concret, prin evaluarea criteriilor de ordin obiectiv și subiectiv ale faptelor imputate suspectului sau inculpatului.
Reper în aprecierea gradului de pericol concret poate fi reglementarea cuprinsă în art. 318 alin. (1) și (2) NCPP (privind renunțarea la urmărirea penală) – dacă elementele indicate pentru o asemenea evaluare pot fi deduse din probatoriul administrat până la momentul la care se discută măsura preventivă -, anume: conținutul faptei, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârșire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii (elemente de ordin obiectiv) ori persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii (elemente de ordin subiectiv);
măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea ei. Necesitatea măsurii derivă din constatarea organului judiciar că doar prin luarea acelei măsuri preventive se poate preîntâmpina sau chiar înlătura pericolul generat de comiterea faptei ori de conduita acuzatului.
În afara celor două condiții generale mai sus analizate, potrivit art. 202 alin. (2) NCPP, ori de câte ori se analizează – la cerere sau din oficiu – necesitatea de a lua, de a confirma, prelungi sau menține o măsură preventivă, organul judiciar trebuie să verifice că nu există – la momentul când este chemat să dispună – vreuna dintre cauzele care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, care sunt enumerate la art. 16 alin. (1) NCPP.
Condițiile speciale
În ceea ce privește condițiile speciale cerute pentru a se dispune arestarea preventivă,
art. 223 alin. (1) NCPP prevede că „Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății, numa dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații (…)" (s.n.).
Observăm că, în realitate, „condițiile speciale” prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 223 alin. (1) NCPP se referă, pe de o parte, la luarea arestului preventiv doar față de inculpat (nu și față de suspect), în vreme ce cea de-a doua reprezintă, în fapt, o reluare a uneia dintre condițiile generale – privind existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
Singura diferență este aceea a necesității ca suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea infracțiunii să rezulte din probe. Prin urmare, dacă pentru măsurile preventive ale reținerii și controlului judiciar presupunerea rezonabilă poate izvorî și din indicii, pentru arestarea preventivă (dar și pentru controlul judiciar pe cauțiune și, respectiv, arestul la domiciliu – pentru ambele impunându-se îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 223), aceasta trebuie să rezulte exclusiv din probe în sensul art. 97 NCPP.
Prin urmare, doar probele existente la dosarul cauzei – la momentul analizării sesizării referitoare la arestarea preventivă – vor putea fi avute în vedere de judecător pentru a-și forma convingerea despre existența sau nu a acelei suspiciuni rezonabile privind săvârșirea infracțiunii.
Mai mult, aceste probe trebuie să fi fost obținute prin unul dintre mijloacele de probă prevăzute de lege (declarațiile suspectului sau ale inculpatului; declarațiile persoanei vătămate; declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civil- mente; declarațiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau de constatare, proce- se-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă) sau printr-un alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Potrivit jurisprudenței C.E.D.O. în materie, la momentul luării măsurii arestării
preventive nu este necesar să existe probe suficiente pentru a se putea formula o acuzare completă; de asemenea, aceste date nu trebuie să aibă aceeași forță ca cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a formula o acuzare, nefiind necesar ca persoana să fie, într-un final, și acuzată sau trimisă în judecată.n
În numeroase decizii de speță date sub imperiul vechiului Cod de procedură penală s-a concluzionat că nu s-ar putea face – cu ocazia judecării unor astfel de sesizări – aprecieri asupra legalității obținerii mijloacelor de probă, acesta fiind atributul suveran al instanței de fond cu ocazia judecării cauzei. Aceeași poziție o remarcăm și în cazul unor soluții pronunțate după intrarea în vigoarea noului Cod de procedură penală.
Judecătorul trebuie să își fundamenteze convingerea privind existența acelei suspiciuni rezonabile – în condițiile noului Cod de procedură penală – pe probe, și nu pe indicii.
Prin urmare, după 1 februarie 2014, judecătorul nu ar mai putea refuza analiza unor apărări legate de legalitatea probatorului pe ideea că sunt suficiente – pentru conturarea convingerii sale – existența și verificarea unor indicii.
Există autori care susțin că judecătorul, fiind chemat să soluționeze o propunere de luare sau prelungire a măsurii preventive, nu are dreptul de a statua asupra legalității probatoriului administrat, în sensul de a exclude probe obținute în mod nelegal – o astfel de atribuție revenind procurorului de caz sau procurorului ierarhic superior (prin instituția plângerii contra actelor sau măsurilor organelor de urmărire penală) ori judecătorului de cameră preliminară, cu ocazia soluționării procedurii de cameră preliminară (pentru probatoriul administrat în faza de urmărire penală) și instanței de judecată (pentru probatoriul administrat în faza de judecată).
Pe de altă parte, doar probatoriul administrat în condiții de legalitate și loialitate prezintă garanțiile procesuale necesare pentru a putea genera concluzii cu privire la situația de fapt, identitatea făptuitorului, vinovăția acestuia.
Așa cum aprecierile judecătorului chemat să decidă asupra arestării preventive privesc o evaluare provizorie a probelor în acuzare (pentru a putea decide dacă există acea suspiciune rezonabilă), neinfluențând prezumția de nevinovăție ori soluția ce va fi pronunțată la sfârșitul procesului penal, în egală măsură apreciem că același judecător poate evalua, de o manieră provizorie și rezonabilă, caracterul legal al mijloacelor de probă prin care se propune dovedirea suspiciunii rezonabile privind comiterea infracțiunii, urmând ca, fără a putea dispune excluderea unor probe, să își poată forma convingerea necesară doar pe baza acelora care trec de examenul propriu de legalitate.
Este o soluție care se impune cu atât mai mult în situațiile în care nelegalitatea probelor în acuzare este afirmată, ca apărare, de către inculpat, în încercarea sa de a obține respingerea propunerii de luare a măsurii arestării preventive sau de prelungire a acesteia ori cu ocazia discutării din oficiu a legalității și temeiniciei arestării preventive.
De altfel, motiv de revocare a arestării preventive îl poate constitui și ivirea unor
împrejurări noi ce dovedesc nelegalitatea măsurii [art. 242 alin. (1) NCPP], ce poate izvorî, în opinia noastră, și din caracterul nelegal al probelor pe care judecătorul și-a bazat anterior convingerea cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către inculpat.
Cazurile care permit luarea măsurii arestării preventive
Noul Cod de procedură penală a reglementat în art. 223 cinci cazuri în prezența cărora se poate dispune arestarea preventivă. Primele patru, reglementate în art. 223 alin. (1) NCPP, sunt cazuri independente de existența unei stări de pericol pentru ordinea publică, ”anume:
inculpatul a fugit ori s-a ascuns;
inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.”
Remarcăm că cele patru cazuri de arestare preventivă dau conținut scopului generic al măsurilor preventive ilustrat de art. 202 alin. (1) NCPP, anume acela de asigurare a unei bune desfășurări a procesului penal/al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală/de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni [cazul de la art. 223 alin. (1) lit. d) NCPP].
Inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte
Este îndeplinit acest caz de arestare preventivă în două situații:
când inculpatul a fugit sau s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire penală sau judecată;
când inculpatul a făcut pregătiri de orice natură în scopul de a se sustrage de la urmărire penală sau judecată.
În ambele cazuri, inculpatul acționează în mod deliberat pentru a evita procedura judiciară care îl vizează; această intenție presupune dovedirea, mai întâi, a faptului că, înainte de a se sustrage ori de a fugi sau de a face pregătiri în acest sens, cel în cauză avea cunoștință că împotriva sa s-a declanșat procedura judiciară de tragere la răspundere penală (deși măsura preventivă se dispune numai față de inculpat, în opinia noastră, pentru a fi reținut acest caz de arestare, nu se impune ca inculpatului să îi fi fost adusă la cunoștință, în mod oficial, această calitate).
„Fuga” semnifică părăsirea în grabă (și pe ascuns) de către inculpat a locului în care își ducea viața cotidiană, deplasarea într-o altă locație, în țară sau în străinătate, fără vreo motivație aparentă, cu scopul de a se sustrage de la posibilele constrângeri ale procesului penal.
Schimbarea locuinței fără înștiințarea organului judiciar, în termenul prevăzut de lege, nu constituie în mod automat caz de arestare preventivă. Se mai impune și verificarea împrejurării că inculpatul a fugit cu scopul de a se sustrage de la procesul penal; dacă omisiunea de înștiințare ar fi comisă din culpă, aceasta ar putea constitui doar o abatere judiciară.
„Ascundere” inculpatului vizează situațiile în care, de exemplu, cel în cauză și-a părăsit domiciliul și locul de muncă fără să se cunoască unde poate fi găsit ori își ascunde adevărata identitate. Ascunderea s-ar putea face, în opinia unor autori, și la locuința inculpatului, prin plasarea lui în locații anume alese din interiorul acesteia, astfel încât să genereze impresia că nu mai locuiește în acel imobil, că a părăsit locația.
În vechiul Cod de procedură penală, acest caz de arestare preventivă – prevăzut la art. 148 alin. (1) lit. a) – avea o reglementare asemănătoare, dar nu identică în noua reglementare, nu mai este suficientă existența datelor că inculpatul va încerca să fugă sau să se sustragă.
Așadar, nu mai este suficientă dovedirea împrejurării că a luat hotărârea să fugă sau să se sustragă, că și-a manifestat dorința în acest sens (și-a exprimat-o față de rude sau terți). în noua reglementare, arestarea preventivă – în această a doua ipoteză a art. 223 alin. (1) lit. a) NCPP – presupune punerea în practică a intenției prin efectuarea cel puțin a unor acte pregătitoare în acest sens.
Într-un astfel de caz, necesitatea de a dispune arestarea preventivă este generată de conduita procesuală incorectă a inculpatului care, prin dispariția sa, pune în pericol buna desfășurare a procesului penal, cauzează, eventual, tergiversarea soluționării acestuia prin imposibilitatea de a fi depistat, de a fi audiat și de a da lămuriri, de a-i fi comunicate acte de procedură.
Inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament
Acest caz de arestare preventivă urmărește privarea de libertate a inculpatului care interferează de o manieră gravă cu buna și corecta desfășurare a procesului penal, prin conduita sa încercând alterarea probatoriului pe baza căruia organul judiciar trebuie să stabilească adevărul. Astfel, prin conduita sa, în această ipoteză, inculpatul urmărește să influențeze conținutul probatoriu al declaraților date de ceilalți participanți la comiterea faptei (indiferent dacă aceștia sunt și ei acuzați sau nu în procesul penal, dacă au dobândit vreo calitate procesuală), să interfereze cu declarațiile date de martori (indiferent dacă sunt martori audiați la cererea acuzării sau a apă răii, dacă vizează latura penală ori civilă, aspectele legate de faptă sau de împrejurările comiterii acesteia ș.a.) ori să distrugă, să altereze, să ascundă sau să sustragă mijloace materiale de probă[4] (indiferent dacă au fost ridicate de la fața locului sau nu, dacă au intrat ori nu în custodia organelor judiciare sau dacă au fost anterior descoperite de acestea).
Ca și în cazul precedent, simpla intenție sau dorință nu este suficientă pentru dispunerea măsurii preventive pe acest temei; este necesar, în schimb, ca inculpatul, direct sau prin determinarea unei alte persoane, să întreprindă activități concrete prin care să încerce influențarea procesului penal prin mijloace neoneste, altele decât cele procedurale permise de exercitarea dreptului la apărare.
Pentru reținerea acestui caz de arestare preventivă, este necesar a se dovedi mai mult decât faptul că inculpatul s-a întâlnit cu ceilalți participanți, că a discutat cu aceștia, că s-a interesat referitor la chestiunile în privința cărora au fost audiați ori în legătură cu aspectele pe care le vor relata cu ocazia audierii.
Inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta
Textul menționat are corespondent în vechea reglementare, în cazul de arestare prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. e) CPP 1968.
Într-o primă ipoteză, este îndeplinită această împrejurare atunci când se face dovada că inculpatul, prin activități concrete, în mod personal sau printr-un intermediar, exercită presiuni asupra celui vătămat, direct sau indirect (asupra unei rude a persoanei vătămate, de exemplu).
Presiunile ar putea fi exercitate prin intermediul unor amenințări, al unor sugestii insistente, repetate, făcute prin viu grai ori mijloace de comunicare, prin amenințarea cu săvârșirea unor acte de violență fizică îndreptate împotriva victimei sau a membrilor de familie ai acesteia, prin șantaj, declarații publice nereale cu privire la comiterea faptei, cu scopul de a o influența sau de a o intimida.
În a doua ipoteză, inculpatul încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu persoana vătămată. De această dată, legea nu mai impune ca înțelegerea să fi fost încercată prin constrângerea persoanei vătămate. Prin urmare, realizarea unei înțelegeri frauduloase cu victima s-ar putea încerca prin orice mijloace, inclusiv prin rugăminți, prin oferirea unor foloase ori alte asemenea mijloace.
Acordul care se încearcă a fi realizat trebuie să fie „fraudulos", adică prin realizarea sa să se urmărească, în mod intenționat, fraudarea legii (a legii penale ori a legii procesuale penale141). Este vorba de un acord prin care inculpatul dorește să interfereze cu buna des- fisurare a procesului penal, să împiedice ori să întârziere tragerea sa la răspundere penală ori să determine angajarea acestei răspunderi pentru o faptă de mai mică gravitate.
Înțelegerea nu poate fi „frauduloasă" în ipoteza în care este permisă de lege și se desfășoară după procedura stipulată de aceasta. Înțelegerile permise de lege ar deveni „frauduloase” dacă s-ar realiza prin inducerea în eroare a persoanei vătămate, prin amenințare sau șantaj ori prin alte asemenea mijloace ilicite.
Astfel, pentru infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar aceasta a depus o astfel de plângere, ea poate retrage plângerea (până la pronunțarea unei hotărâri definitive), inclusiv în urma unei „înțelegeri” în acest sens cu inculpatul, retragerea înlăturând răspundere penală a acestuia.
Pentru alte infracțiuni, dispozițiile legale au prevăzut în mod expres posibilitatea de împăcare între persoana vătămată și inculpat, împăcarea constituind, în latura penală, un impediment la angajarea răspunderii penale a inculpatului. Un alt exemplu este cel al medierii – procedură posibilă în latura civilă în toate cauzele penale, iar în latura penală doar în cauzele privind infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Înțelegerea survenită în latura civilă a cauzei, permisă în cazul infracțiunilor în care se pretinde provocarea unei pagube prin fapta inculpatului, ar deveni „frauduloasă” în măsura în care ar impune persoanei vătămate o conduită procesuală incorectă – retractarea unor declarații, refuzul de a da declarații ori afirmarea unor împrejurări neconforme adevărului cu scopul de a contribui la exonerarea de răspundere penală a inculpatului ori de a determina o atenuare a acestei răspunderi penale.
Există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni
Comparativ cu cazul de arestare prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. d) CPP 1968, noua reglementare introduce și ipoteza pregătirii de către inculpat a săvârșirii unei infracțiuni. Este vorba, așadar, de posibilitatea de a dispune arestarea preventivă în situația în care inculpatul comite, după punerea în mișcare a acțiunii penale în cauza în care se cere arestarea preventivă, fie o (nouă) infracțiune intenționată, fie acte preparatorii fără relevanță penală de sine stătătoare.
S-a impus această soluție – posibilitatea de a se dispune arestarea preventivă chiar și în cazul în care se comit doar acte pregătitoare neincriminate -, întrucât, în acest caz, inculpatul manifestă intenția de a comite o nouă infracțiune, iar măsura preventivă se impune tocmai pentru a preveni asemenea risc manifest de reiterare a comportamentului infracțional.
Nu este necesar ca ambele infracțiuni – atât cea care face obiectul cauzei penale în care se cere arestarea, cât și cea nouă – să fie instrumentate în cadrul aceluiași dosar, nu este necesar ca pentru noua infracțiune să se fi început urmărirea penală ori să se fi pus în mișcare acțiunea penală [de altfel, dacă se invocă doar pregătirea comiterii unei noi infracțiuni, actele de pregătire neincriminate nu pot genera nici începerea urmăririi penale, nici punerea în mișcare a acțiunii penale, întrucât ar fi incident cazul de împiedicare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) NCPP]. în schimb, în opinia noastră, se impune a fi făcută dovada că săvârșirea noii infracțiuni ori realizarea actelor de pregătire are loc după aducerea la cunoștință a calității de inculpat, întrucât necesitatea arestării preventive derivă nu din comiterea unor infracțiuni concurente, ci din conduita inculpatului care, fiind acuzat de comiterea unei infracțiuni și făcând obiectul unei proceduri judiciare împotriva sa [atrăgându-i-se atenția asupra unor obligații procesuale, conform art. 108 alin. (2) NCPP], continuă să manifeste – cu intenție – o conduită ilicită, plasându-se astfel într-o stare de pericol pentru societate.
În măsura în care nu au fost comise de către inculpat o nouă infracțiune cu intenție și nici acte de pregătire a unei asemenea fapte, dar există date cu privire la riscul de a comite o astfel de infracțiune intenționată, atunci arestarea preventivă nu s-ar putea cere pe temeiul art. 223 alin. (1) lit. d), ci, eventual, pe cazul reglementat de art. 223 alin. (2) NCPP.
“Din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana lui, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică”.
Acest caz de arestare preventivă se fundamentează pe necesitatea de a-l priva pe inculpat de libertate pentru a preîntâmpina un pericol pe care lăsarea sa în libertate l-ar genera pentru ordinea publică.
Pentru a fi întrunite cerințe acestui caz de arestare preventivă, se impun a fi verificate, pe lângă cerințele art. 202 NCPP, și următoarele condiții suplimentare:
inculpatul a săvârșit una dintre infracțiunile ce prezintă o anumită gravitate, fie dintre cele expres enumerate în art. 223 alin. (2) NCPP (“o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică) sau orice altă infracțiune (intenționată sau nu) pentru care legea prevede ca maxim special o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin 5 ani sau detențiunea pe viață”;
să se constate că este necesar să fie privat de libertate pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. În ceea ce privește starea de pericol pentru ordinea publică pe care ar reprezenta-o lăsarea în libertate a inculpatului, comparând cu vechea reglementare, ce nu oferea criterii pentru determinarea unui astfel de pericol (revenind jurisprudenței naționale și celei de la Strasbourg să fixeze reperele în acest sens), potrivit dispozițiilor exprese din noul cod, ea se apreciază în funcție de:
gravitatea faptei de care este acuzat inculpatul (pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa);
modul și circumstanțele de comitere a faptei;
anturajul și mediul din care provine inculpatul;
antecedentele penale ale celui în cauză;
alte împrejurări privitoare la persoana inculpatului.
În jurisprudența sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca inculpatul să fugă, riscul ca inculpatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției, să comită noi infracțiuni sau să tulbure ordinea publică.
Noțiunea de pericol pentru ordinea publică nu trebuie confundată cu cea de pericol social al faptei. Deși nu mai este definit în mod expres de noul Cod penal, pericolul social concret al unei fapte determinate ar putea rezulta din analiza criteriilor indicate în cuprinsul art. 318 NCPP (referitoare la cazurile în care s-ar putea dispune renunțarea la urmărirea penală).
De asemenea, criteriile indicate în cuprinsul art. 223 alin. (2) NCPP nu pot și nu trebuie să fie analizate individual, niciunul dintre acestea neavând o prevalentă asupra altora în ceea ce privește formularea unei concluzii privind existența sau inexistența pericolului pentru ordinea publică. Astfel, așa cum gravitatea faptelor și limitele de pedeapsă nu pot constitui singurele temeiuri pentru a dispune arestarea preventivă, nici lipsa antecedentelor penale ori buna conduită (anterioară) a inculpatului nu au cum sa ducă , prin ele însele, la concluzia lipsei pericolului pentru ordinea publică.
În mod cert, cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (2) NCPP – ca și acela prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) CPP 1968 – a suscitat cele mai multe discuții în teorie și practică, fiind, prin maniera de reglementare, cel care permite o largă plajă de apreciere din partea judecătorului cu privire la existența unui pericol pentru ordinea publică (rezultând, de aici, o practică bogată și, nu de puține ori, contradictorie în ceea ce privește stabilirea acestui pericol concret pentru ordinea publică).
Așa cum corect s-a arătat în teorie, „tulburarea ordinii publice ține, într-o anumită măsură, de domeniul lucrurilor «resimțite» de opinia publică, și nu numai de datele obiective care justifică această plasare în detenție (…). Judecătorul nu trebuie în mod necesar să fie insensibil sau indiferent la opinia publică, însă trebuie să asigure un echilibru între interesele contradictorii (cele ale victimei și ale autorului în special), în scopul respectării drepturilor fiecăruia și a interesului public”. Pericolul pentru ordinea publică, la fel ca și periculozitatea, reprezintă o apreciere asupra comportamentului viitor al inculpatului. Aprecierea cerinței pericolului pentru ordinea publică presupune atât o analiză procedural-penală, cât și o analiză criminologică.
În cauza Calmanovici c. României Curtea Europeană a arătat că, „chiar și în absența unei jurisprudențe naționale care să fie în mod constant coerentă în materie, instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței «pericolului pentru ordinea publică», printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul personal al acestuia”.
CAPITOLUL III
LUAREA MĂSURII ARESTĂRII PREVENTIVE
3.1. Luarea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale
Procedura luării măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale presupune următoarele etape:
întocmirea propunerii de arestare preventivă de către procuror și înaintarea ei judecătorului competent;
judecarea propunerii de arestare preventivă;
soluționarea propunerii de arestare preventivă.
Întocmirea propunerii de arestare preventivă de către procuror și înaintarea ei judecătorului competent.
În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă poate fi dispusă doar la propunerea motivată a procurorului de caz. Propunerea se întocmește în scris, în cuprinsul unui referat, și trebuie să fie motivată, arătându-se în mod expres cazul de arestare preventivă pe care se bazează solicitarea.
Deși textul de lege face referire la obligația de indicare – în cuprinsul propunerii – a „temeiului de drept", din această formulare nu trebuie dedus faptul că arestarea preventivă se poate cere exclusiv doar pentru unul dintre cazurile de arestare dintre cele indicate de art. 223 NCPP.
Este posibil ca, într-o cauză dată, procurorul să solicite arestarea preventivă motivând existența mai multor cazuri dintre cele indicate în art. 223 alin. (1) și (2) NCPP, după cum, la rândul său, judecătorul de drepturi și libertăți poate admite în totalitate ori numai în parte propunerea de arestare preventivă, validând doar unul sau unele dintre cazurile pentru care s-a solicitat luarea acestei măsuri preventive.
Propunerea de luare a măsurii arestării preventive poate fi făcută și la sfârșitul urmăririi penale, prin rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată (conform art. 330 NCPP), situație în care nu se mai întocmește un referat separat. în acest caz, deși arestarea preventivă se propune în faza de urmărire penală, asupra ei se va pronunța judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluționarea procedurii de cameră preliminară.
În cazul în care dosarul a fost repartizat mai multor procurori în vederea efectuării urmăririi penale, nesemnarea referatului cu propunerea de arestare preventivă de către toți procurorii în cauză nu atrage după sine nulitatea propunerii astfel înaintate.
Propunerea privind luarea arestării preventive în cursul urmăririi penale se înaintează spre competentă soluționare judecătorului de drepturi și libertăți de la una dintre următoarele instanțe:
instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță;
instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de reținere (în măsura în care, la momentul sesizării instanței, inculpatul se află în stare de reținere);
instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii;
instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
Competența de soluționare a propunerii este una alternativă, procurorul având libertatea de a decide pe care dintre acestea o va sesiza cu propunerea de arestare preventivă. Față de vechiul Cod de procedură penală, în care nerespectarea regulilor de competență materială și după calitatea persoanei atrăgea nulitatea absolută a actului astfel îndeplinit, potrivit dispozițiilor din noul cod, o asemenea situație ar atrage o nulitate relativă, fiind necesară invocarea ei într-un anumit termen și probarea unei vătămări procesuale.
Propunerea de arestare preventivă a inculpatului se întocmește într-un singur exemplar și se înaintează direct judecătorului de drepturi și libertăți (nu se comunică inculpatului în prealabil), împreună cu dosarul cauzei. Potrivit art. 287 alin. (2) NCPP, „în cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori alte autorități prevăzute de lege, în vederea soluționării propunerilorori cererilorformulateîn cursul urmăririi penale, va înainta copii numerotate și certificate de grefa parchetului121 de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale”.
În vederea emiterii propunerii de arestare preventivă, procurorul nu are obligația de a efectua vreo procedură prealabilă de ascultare a inculpatului – legat de motivele pentru care solicită privarea de libertate a acestuia.
Propunerea de arestare preventivă a inculpatului poate fi făcută oricând în cursul urmăririi penale (oricând după punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpat); în ipoteza în care organul de cercetare penală sau procurorul dispune mai întâi reținerea inculpatului, legea prevede ca propunerea de arestare preventivă să fie adresată judecătorului de drepturi și libertăți cu cel puțin 6 ore înainte de expirarea reținerii.
Apreciem că este vorba de un termen de recomandare (și nu de decădere), a cărui depășire nu alterează legalitatea sesizării în vederea luării măsurii preventive față de inculpat.
Astfel, s-a arătat că „nesesizarea instanței dejudecată înainte de expirarea duratei reținerii are doar consecința legală a expirării acestei durate, și nu a inadmisibilității ori nelegalității unei propuneri de arestare preventivă”.
Judecarea propunerii de arestare preventivă.
Propunerea de arestare preventivă se adresează instituției judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța competentă; desemnarea în concret a unuia dintre judecătorii de drepturi și libertăți se face, după înregistrarea cauzei la instanță, prin metoda computerizată (aleatorie).
Primind dosarul, judecătorul de drepturi și libertăți va fixa, mai întâi, termenul pentru soluționarea cauzei (ziua și ora la care se va judeca propunerea). în stabilirea acestui termen de soluționare, trebuie avute în vedere, pe de o parte, complexitatea cauzei, volumul materialelor ce se impun a fi studiate atât de judecător, cât și de către apărătorul inculpatului, asigurarea unui drept efectiv la apărare, eventual aspectele ce țin de necesitatea citării inculpatului (dacă acesta se află în stare de libertate); pe de altă parte, prin natura sa, prin scopul pentru care se solicită luarea măsurii preventive, judecarea cererii se impune a fi efectuată cu celeritate.
Potrivit normelor procedurale judecătorul de drepturi și libertăți trebuia să fixeze un termen scurt, de câteva ore, în ipoteza în care inculpatul se află în stare de reținere (termenul trebuie fixat înainte de expirarea duratei reținerii). Este vorba tot de o normă de recomandare, în condițiile în care, așa cum ilustram prin speța mai sus citată, expirarea termenului de reținere înaintea soluționării propunerii de arestare preventivă determină punerea de îndată în libertate a inculpatului, dar nu impietează asupra legalității propunerii de arestare preventivă, nu împiedică soluționarea ei.
Astfel, deși luarea măsurii reținerii nu este obligatorie pentru a se putea propune arestarea preventivă, în numeroase cazuri procurorul decide luarea mai întâi a acestei măsuri preventive. în condițiile în care procurorului îi revine obligația de a sesiza judecătorul cu propunerea de arestare preventivă cu cel puțin 6 ore înainte de expirarea celor 24 de ore ale reținerii și el face sesizarea la limita celor 6 ore, intervalul de timp astfel rămas pentru realizarea chestiunilor administrative (înregistrarea dosarului, citarea inculpatului, încunoștințarea apărătorului ales ori desemnarea unuia din oficiu), pentru studierea de către magistrat și, eventual, de către apărător sau apărători a materialelor cauzei, pentru derularea ședinței de judecată (inclusiv cu eventuala audiere a inculpatului, punerea de concluzii) și pentru soluționarea propunerii (deliberarea și luarea hotărârii) – cu precădere în cauzele complexe, cu mulți inculpați ori cu mai multe volume de urmărire penală – apare ca fiind insuficient.
De aceea, se consideră că, pentru soluționarea propunerii de arestare preventivă, chiar în cazul inculpatului aflat în stare de reținere, judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să fixeze un termen care să asigure inculpatului și apărătorului acestuia timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării, desigur, prin raportare la particularitățile fiecărui caz în parte.
După fixarea datei și a orei de soluționare a propunerii, acestea sunt comunicate procurorului (unității de parchet din care face parte procurorul de caz), apărătorului inculpatului (apărătorului ales al acestuia sau desemnat din oficiu în cursul urmăririi penale; în măsura în care, la acel moment procesual, nu există un apărător ales sau desemnat din oficiu pentru inculpat, judecătorul va dispune desemnarea unui astfel de apărător, asistența juridică în această procedură fiind obligatorie.
Dacă inculpatul se află în stare de reținere, aducerea lui la instanță este în sarcina procurorului, acestuia revenindu-i obligația de a încunoștința administrația centrului de reținere și arestare preventivă pentru prezentarea la instanță a celui reținut.
Dacă inculpatul se află în stare de libertate, se impune a fi legal citat pentru soluționarea propunerii. Obligația citării subzistă și în ipoteza în care inculpatul este privat de libertate în executarea unei pedepse privative de libertate sau în executarea măsurii preventive privative de libertate într-un alt dosar.
Nelegala îndeplinire a procedurii de citare, în condițiile în care inculpatul nu se prezintă la instanță, nu poate fi suplinită de prezența apărătorului ales, având în vedere că prezența inculpatului este obligatorie la judecarea propunerii de arestare preventivă, iar cazurile în care aceasta poate fi soluționată în lipsa inculpatului sunt expres și limitativ prevăzute de lege.
În ipoteza în care se solicită prin aceeași propunere de arestare preventivă luarea măsurii față de mai mulți inculpați, iar realizarea procedurii de citare cu unii dintre aceștia ar impieta asupra soluționării cu celeritate a propunerii față de ceilalți, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune disjungerea cauzei și soluționarea separată a propunerilor formulate.
Apărătorul inculpatului, înștiințat despre ziua și ora fixate pentru judecarea propunerii de arestare preventivă, are dreptul de a studia dosarul cauzei (sens în care poate solicita acest lucru), instanței revenindu-i obligația corelativă de a-i pune la dispoziție dosarul, în practică, odată cu înștiințarea apărătorului inculpatului cu privire la termenul fixat (de regulă telefonic, de către grefier, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal), i se aduc la cunoștință și locul și intervalul în care va putea studia dosarul cauzei (pentru a pregăti apărarea inculpatului).
Judecarea cauzei are loc, în faza de urmărire penală, în camera de consiliu, în condiții de nepublicitate.
În măsura în care inculpatul este prezent la termenul fixat pentru soluționarea cauzei, judecătorul de drepturi și libertăți va proceda la audierea acestuia, ce implică respectarea dispozițiilor art. 107-110 NCPP, inclusiv, așadar, aducerea la cunoștință a infracțiunii de care este acuzat, a încadrării juridice și a dreptului de a nu face declarații, atrăgându-i-se atenția că tot ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Dacă acesta acceptă să dea declarații, audierea vizează nu doar motivele pentru care se solicită luarea măsurii arestării preventive, ci și aspectele ce țin de fapta pentru care este acuzat
În afara probatoriului administrat în cursul urmăririi penale, în vederea soluționării propunerii de luare a măsurii arestării preventive față de inculpat, pe lângă declarațiile inculpatului, deși legea nu prevede posibilitatea administrării de probe în această procedură, în practica judiciară s-a acceptat că procurorul și inculpatul pot depune și înscrisuri noi în ședința de judecată, în susținerea punctelor de vedere.
În dezbateri se acordă cuvântul pentru concluzii procurorului (participarea acestuia fiind obligatorie) și apărătorului, ulterior inculpatul având ultimul cuvânt.
Soluționarea propunerii de arestare preventivă.
Propunerea de arestare preventivă se soluționează de către judecătorul de drepturi și libertăți prin încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu [art. 203 alin. (5) NCPP], în urma deliberării, soluțiile ce pot fi adoptate sunt următoarele:
judecătorul admite propunerea de arestare preventivă a inculpatului;
judecătorul respinge propunerea de arestare preventivă, fără a dispune luarea vreunei alte măsuri preventive;
judecătorul respinge propunerea de arestare preventivă, dispunând luarea unei măsuri preventive mai ușoare.
În măsura în care procurorul a formulat o singură propunere solicitând arestarea preventivă a mai multor inculpați, ori dacă se solicită arestarea preventivă pe o anumită durată (de exemplu, 30 de zile), iar magistratul judecător dispune arestarea pe o perioadă mai scurtă, judecătorul de drepturi și libertăți dispune în aceste condiții admiterea în parte a propunerii formulate, admițând-o în privința unor inculpați și dispunând respingerea ei în privința altora.
Admiterea propunerii de arestare preventivă.
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți găsește propunerea de arestare preventivă ca fiind întemeiată, dispune admiterea ei și, în consecință, luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, stabilind prin încheiere și durata acesteia (maxim 30 de zile). în durata maximă a arestării preventive, spre deosebire de vechiul cod, nu se va lua în calcul și durata eventualei măsuri preventive a reținerii anterior dispuse în aceeași cauză.
După luarea măsurii arestării preventive asupra inculpatului prin încheiere, judecătorului de drepturi și libertăți îi revin o serie de obligații decurgând din dispunerea acestei măsuri preventive, anume:
aducerea la cunoștința inculpatului a motivelor arestării și a drepturilor acestuia;
efectuarea de înștiințări cu privire la luarea măsurii către un membru de familie sau o altă persoană indicate de inculpat ori, în cazul celui ce nu are cetățenia română, a anumitor instituții;
luarea unor măsuri de ocrotire, dacă este cazul;
emiterea mandatului de arestare preventivă;
punerea în executare a mandatului de arestare preventivă.
După admiterea propunerii de arestare față de inculpat, acestuia i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă; aducerea la cunoștință se va efectua de către judecătorul de drepturi și libertăți imediat după pronunțarea soluției de admitere a propunerii formulate de procuror, în măsura în care inculpatul este prezent la sediul instanței. Informarea nu presupune aducerea la cunoștință în detaliu a motivării soluției date și nici efectuarea unei comunicări scrise în acest sens. în schimb, inculpatului față de care s-a dispus arestarea preventivă i se comunică în scris următoarele drepturi:
drepturile prevăzute de lege inculpatului potrivit art. 83 NCPP;
dreptul de a informa familia sau terții despre luarea măsurii și locul unde este privat de libertate;
dreptul de acces la asistență medicală de urgență;
dreptul de a contesta măsura preventivă dispusă împotriva sa;
dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea arestării cu o altă măsură preventivă.
Despre aducerea la cunoștință a acestor drepturi se întocmește un proces-verbal, semnat și de către inculpat, cu mențiunea că, atunci când nu poate sau refuză să semneze, în procesul-verbal se va face mențiune despre acest lucru.
O altă obligație a judecătorului de drepturi și libertăți, dincolo de aducerea la cunoștința inculpatului arestat a drepturilor sale, este aceea de a proceda la înștiințarea despre luarea măsurii preventive a unui membru al familiei inculpatului sau a altei persoane desemnate de acesta.
Dacă persoana arestată nu este cetățean român, judecătorul informează obligatoriu despre luarea măsurii preventive și Inspectoratul General pentru Imigrări; de asemenea, în acest caz, la cererea celui arestat, judecătorul care a dispus arestarea preventivă procedează la informarea și a misiunii diplomatice ori a oficiului consular al statului al cărui cetățean este sau, după caz, a unei organizații internaționale umanitare, dacă nu dorește să beneficieze de asistența autorităților din țara sa de origine, ori a reprezentanței organizației internaționale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecția unei astfel de organizații.
Înștiințările vor fi făcute de judecătorul de drepturi și libertăți prin intermediul grefierului, în scris sau prin alte mijloace de comunicare, în conformitate cu prevederile art. 264 raportat la art. 257 NCPP.
Observăm că, față de dreptul de înștiințare recunoscut inculpatului în baza art. 210 NCPP cu ocazia dispunerii măsurii reținerii, când această încunoștințare ar putea fi realizată și personal de către cel reținut, în ipoteza arestării preventive a inculpatului, înștiințarea se va face după luarea măsurii exclusiv de către judecătorul de drepturi și libertăți, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal.
În cazul în care s-a dispus arestarea preventivă a unui minor, judecătorul de drepturi și libertăți va proceda și la înștiințarea reprezentantului legal al minorului sau a persoanei în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află acesta, indiferent dacă coincide sau nu cu persoana indicată de către inculpat a fi anunțată despre luarea măsurii arestării preventive.
Ulterior, după depunerea în centrul de reținere și arestare preventivă unde va executa măsura dispusă împotriva sa, inculpatul, personal ori prin intermediul administrației locului de deținere, are dreptul de a înștiința despre acest loc un membru de familie, o altă persoană sau instituțiile arătate în art. 210 alin. (2) NCPP (pentru cei care nu au cetățenia română).
Luarea măsurilor de ocrotire este necesară doar atunci când, prin privarea de libertate a inculpatului, o serie de persoane dependente de acesta ar fi puse în pericol în ceea ce privește existența fizică ori exercitarea unor drepturi fundamentale. Astfel, se impun a fi dispuse măsuri de ocrotire față de:
un minor aflat în ocrotirea exclusivă a inculpatului;
o persoană pusă sub interdicție, față de care inculpatul a fost desemnat tutore;
o persoană căreia i s-a instituit tutela sau curatela (pentru alte situații decât punerea sub interdicție) în favoarea inculpatului;
orice altă persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, iar acest ajutor era asigurat -în virtutea legii, a convenției sau în mod benevol – de către inculpatul ulterior arestat preventiv.
Judecătorul de drepturi și libertăți, constatând existența acestor persoane în situație de risc din cauza arestării preventive a inculpatului, are obligația de a încunoștința autoritatea competentă, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana respectivă.
Emiterea mandatului de arestare preventiv
Potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, „Arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală". Dacă în cazul celorlalte măsuri preventive, fie privative sau neprivative de libertate (reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestul la domiciliu), ordonanța procurorului sau, după caz, încheierea motivată a judecătorului sau instanței reprezintă temeiul executării acestora, în cazul arestării preventive, mandatul de arestare reprezintă singurul temei al executării ei.
Arestarea preventivă se execută, în cursul urmăririi penale, în centrele de reținere și arestare preventivă. Aceste centre se organizează și funcționează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne și se înființează prin ordin al ministrului afacerilor interne [art. 107 alin. (1) din Legea nr. 254/2013], Primirea inculpatului arestat în centrul de reținere și arestare preventivă se face doar în baza mandatului de arestare preventivă emis potrivit dispozițiilor procedurale, inculpatul neputând fi încarcerat doar pe baza încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive.
Mandatul de arestare preventivă se emite de către judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă a inculpatului și trebuie să cuprindă mențiunile obligatorii prevăzute de art. 230 alin. (2) NCPPP.
Emiterea are loc „de îndată", adică imediat după soluționarea prin admitere a propunerii de arestare preventivă. Prin conținutul reglementat de lege, mandatul de arestare preventivă are caracter individual, în sensul că, în ipoteza în care prin încheiere s-a admis propunerea de arestare preventivă față de mai mulți inculpați, se va emite mandat de executare distinct pentru fiecare dintre aceștia.
Prin raportare la procedura de punere în executare a măsurii preventive, deducem că mandatul de arestare preventivă se emite în trei exemplare originale: unul se păstrează la instanța emitentă, unul va fi predat, la momentul arestării, inculpatului față de care s-a dispus măsura, iar cel de-al treilea va fi predat administrației locului de deținere odată cu depunerea inculpatului.
Executarea mandatului de arestare preventivă se face de către organele Ministerulu Afacerilor Interne
În mod concret, prin mandatul de executare a măsurii arestului preventiv, judecătorul de drepturi și libertăți ordonă acestor organe să îl aresteze pe inculpat, respectiv să îl priveze de libertate (să îl dețină) pe durata indicată în acesta.
Punerea în executare a mandatului se face în mod diferit după cum inculpatul este sau nu prezent la sediul instanței în momentul dispunerii arestării preventive și al emiterii mandatului de arestare. Dacă este prezent (indiferent dacă este liber sau se află încă sub puterea unui mandat de reținere), mandatul este emis „de îndată", iar un exemplar îi este înmânat acestuia sub semnătură.
De asemenea, un al doilea exemplar original al mandatului de executare este înmânat organului de poliție însărcinat cu depunerea inculpatului la locul de deținere, acest exemplar urmând a fi predat centrului de reținere și arestare preventivă ca temei al primirii inculpatului în custodie și al privării de libertate a acestuia pe durata de timp indicată în mandat.
În ipoteza în care inculpatul nu s-a aflat la sediul instanței la momentul emiterii
mandatului de arestare preventivă (indiferent dacă anterior participase sau nu la ședința de judecată ce a avut ca obiect judecarea propunerii de arestare preventivă), în vederea punerii în executare a măsurii preventive, două exemplare originale se înaintează organului de poliție de la domiciliul sau reședința inculpatului (pentru inculpatul ce are domiciliul sau reședința în România) ori organului de poliție în raza teritorială a căruia se află instanța de judecată (pentru inculpatul ce nu are domiciliul sau reședința în România).
Pentru a putea pune în executare cu maximă celeritate măsura dispusă de judecător, comunicarea mandatului de executare se poate face și prin mijloace de comunicare la distanță – fax, e-mail sau alte asemenea mijloace care să îi permită destinatarului să stabilească autenticitatea documentului astfel emis. Până la primirea mandatelor în original, organul de poliție poate proceda la arestarea preventivă a inculpatului pe baza copiei acestuia, transmisă prin mijlocul de comunicare la distanță.
Odată cu înmânarea mandatelor de executare a arestului preventiv către organele de poliție, judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să dea eficiență și dispozițiilor art. 230 alin. (5) NCPP în ceea ce privește dreptul persoanei vătămate de a fi înștiințată, la cerere, despre eliberarea în orice mod a persoanei arătate; astfel, judecătorul întocmește un proces-verbalîn care consemnează solicitarea persoanei vătămate, comunicându-l organelor de poliție însărcinate cu punerea în executare a măsurii preventive.
Organul de poliție, primind mandatul, trebuie să efectueze verificări la domiciliul sau reședința inculpatului, să îl identifice pe acesta, să îl aresteze și să îl depună în centrul de reținere și arestare preventivă stabilit de judecător și indicat în cuprinsul mandatului.
Legea procesuală a prevăzut expres dreptul organului de poliție de a pătrunde – în vederea executării mandatului de arestare preventivă-în orice domiciliu și reședință ale unei persoane fizice (chiar alta decât cea a inculpatului), precum și în sediul oricărei persoane juridice, fără a fi necesar acordul titularului și fără a fi necesare alte formalități legale, sub condiția însă de a exista indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau reședința respectivă.
În măsura în care mandatul de arestare emis conține erori materiale, însă acestea nu împiedică identificarea persoanei vizate și stabilirea măsurii preventive dispuse, organul de poliție va proceda la punerea în executare a mandatului emis, solicitând, totodată, instanței emitente rectificarea erorilor constatate.
Termenul pentru care a fost dispusă arestarea preventivă începe să curgă de la data punerii în executare a măsurii față de inculpatul arestat preventiv.
Dacă în urma cercetărilor efectuate organul de poliție nu îl găsește pe inculpat pentru a-l aresta, se constată această împrejurare printr-un proces-verbal și se înștiințează judecătorul de drepturi și libertăți despre imposibilitate; totodată, organele de poliție au obligația de a sesiza organele competente pentru ca inculpatul să fie dat în urmărire și în consemn la punctele de trecere a frontierei.
Darea în urmărire se solicită de către organul de poliție care a constatat imposibilitatea de punere în executare a măsurii arestării preventive și se dispune prin ordin de către Inspectoratul General al Poliției Române [art. 521 alin. (4) NCPP]; scopul dării în urmărire este acela de a se realiza identificarea, căutarea, localizarea și prinderea unei persoane pentru aducerea ei în fața organelor judiciare ori punerea în executare a anumitor hotărâri judecătorești [art. 521 alin. (1) NCPP], în procedura urmăririi pentru identificarea, localizarea și prinderea persoanelor date în urmărire pot fi efectuate, potrivit art. 523 alin. (1) NCPP, o serie de activități, anume: supravegherea tehnică, reținerea, predarea și percheziționa- rea corespondenței și a obiectelor, percheziția, ridicarea de obiecte sau înscrisuri.
În ceea ce privește consemnele la frontieră, potrivit art. 24 din H.G. nr. 445/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, acestea sunt acele informații ce se transmit poliției de frontieră și autorității vamale cu privire la persoane, mijloace de transport, mărfuri și alte bunuri, aflate în una dintre situațiile prevăzute de lege și care urmează să fie verificate pe timpul efectuării controlului de trecere a frontierei de stat, în vederea interzicerii intrării sau ieșirii în/din România, urmăririi ori efectuării controlului amănunțit. Solicitarea pentru darea în consemn este aprobată de conducerea Inspectoratului General al Poliției de Frontieră și se transmite unităților teritoriale prin dispeceratul acestei instituții.
Procedura de confirmare a măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului. Noul Cod de procedură penală, în mod similar vechii reglementări [art. 152 alin. (2), (3) și (4) CPP 1968], a prevăzut o procedură de confirmare a măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului – însemnând faptul că judecătorul de drepturi și libertăți a dispus admiterea propunerii de arestare preventivă a inculpatului, chiar dacă acesta nu s-a prezentat ori nu a putut fi prezent la ședința de judecată [art. 231 alin. (7) și (8) NCPP], Așadar, lipsa inculpatului care generează obligația de a urma această procedură de confirmare vizează ipoteza judecâriiîn lipsa inculpatului a propunerii de arestare preventivă, și nu doar emiterea mandatului de arestare preventivă în lipsa inculpatului, așa cum aparent ar sugera denumirea marginală a art. 231 NCPP („Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului").
Așa cum arătam anterior, prezența inculpatului este obligatorie la judecarea propunerii de arestare preventivă formulate de procuror în cursul urmăririi penale; există însă o serie de excepții de la această regulă, prevăzute expres și limitativ în cuprinsul art. 225 alin. (4) NCPP, în care judecarea propunerii se poate face și în lipsa inculpatului.
Prezentarea inculpatului arestat în fața unui judecător constituie una dintre garanțiile instituite de art. 5 din Convenția europeană. Astfel, conform art. 5 parag. 3 teza I, „Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 litera c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii". Această prezentare a inculpatului în fața judecătorului se realizează, ca regulă, cu ocazia judecării propunerii de arestare preventivă.
În măsura în care, soluționând propunerea formulată de procuror în lipsa inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți a admis-o și a emis mandatul de executare a arestării preventive, devin incidente dispozițiile acestei proceduri de confirmare. Astfel, după punerea în executare a mandatului de arestare prin identificarea și arestarea inculpatului, organelor de poliție însărcinate cu executarea le revine obligația de a-l prezenta pe cel privat de libertate judecătorului de drepturi și libertăți care a dispus măsura. în situația în care, în acest interval de timp (între emiterea mandatului și arestarea inculpatului), cauza a fost înaintată judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată (fie prin emiterea rechizitoriului, fie prin încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției), prezentarea celui arestat se face organului judiciar în fața căruia se află cauza.
În funcție de motivul ce a determinat lipsa inculpatului de la judecarea propunerii de arestare preventivă, prezentarea în vederea confirmării măsurii preventive are loc:
în cel mult 24 de ore de la arestare (dacă lipsa la judecarea propunerii de arestare nu a fost determinată de problemele de sănătate, de forța majoră sau de starea de necesitate);
la încetarea celorlalte motive ce au determinat soluționarea propunerii de arestare în lipsă (starea de sănătate a inculpatului, forța majoră sau starea de necesitate).
Procedura de confirmare se va desfășura cu participarea obligatorie a procurorului, a inculpatului și a apărătorului acestuia, cu respectarea acelorași dispoziții procedurale referitoare la judecarea propunerii de arestare preventivă. în raport de faza procesuală în care se află cauza la momentul procedurii de confirmare, judecarea sesizării se va face fie în camera de consiliu (pentru faza de urmărire penală și faza de cameră preliminară), fie în ședința de judecată (pentru faza de judecată).
Inculpatului astfel prezentat i se vor aduce la cunoștință infracțiunea pentru care este acuzat și drepturile sale procesuale, motivele pentru care s-a dispus anterior admiterea propunerii de arestare preventivă și i se va solicita o declarație în legătură cu acuzațiile aduse, respectiv motivele arestării. Inculpatul are dreptul de a da declarație ori poate să se prevaleze de dreptul la tăcere. Evaluând declarația inculpatului în contextul probelor administrate și al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, organul judiciar poate dispune una dintre următoarele soluții:
confirmarea arestării preventive și a executării mandatului;
revocarea arestării preventive și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză;
înlocuirea arestării cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) NCPP și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată se va pronunța prin încheiere motivată. Această încheiere, ca și aceea prin care se dispune asupra propunerii de arestare preventivă formulate de procuror, vor putea fi atacate cu contestație atât de inculpat, cât și de procuror, potrivit art. 204, art. 205 sau art. 206 NCPP.
Respingerea propunerii de arestare preventivă, fără dispunerea unei alte măsuri preventive. Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a dispune arestarea preventivă, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului – în măsura în care se află încă în stare de reținere [art. 227 alin. (1) NCPP].
În ipoteza în care durata reținerii expiră după sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți, dar până la soluționarea de către acesta a propunerii formulate de procuror, inculpatul este pus în libertate la expirarea celor 24 de ore, având libertatea de a decide dacă rămâne la dispoziția instanței pe toată durata desfășurării procedurii judiciare (legată de judecarea propunerii de arestare preventivă) sau dacă părăsește sediul instanței. în acest caz, judecătorul de drepturi și libertăți constată încetată măsura reținerii, fără consecințe însă asupra admisibilității propunerii de arestare preventivă.
Respingerea propunerii de arestare preventivă, cu dispunerea unei alte măsuri preventive. Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a dispune arestarea preventivă a inculpatului, dar că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea unei alte măsuri preventive mai ușoare, alta decât reținerea (și anume controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune ori arestul al domiciliu), iar măsura preventivă mai ușoară este necesară în vederea realizării scopului indicat în art. 202 alin. (1) NCPP și proporțională cu gravitatea acuzației, va dispune respingerea propunerii formulate de procuror și luarea unei alte măsuri preventive, chiar dacă posibilitatea de dispunere a unei alte măsuri preventive nu a fost invocată de inculpat sau procuror, chiar dacă nu a fost pusă în discuția contradictorie a acestora îndeplinirea condițiilor legale pentru luarea unei astfel de măsuri. De altfel, chiar dacă în noul cod lipsește obligația expresă ca judecătorul de drepturi și libertăți să dispună arestarea preventivă doar dacă o altă măsură preventivă mai ușoară nu ar fi suficientă, o asemenea concluzie reiese din prevederile art. 202 alin. (3) NCPP.
Mai mult, există o bogată jurisprudență a Curții Europene care statuează asupra obligației judecătorului de a analiza posibilitatea de luare a unei măsuri preventive mai ușoare și de a motiva de ce o astfel de măsură nu este suficientă pentru atingerea scopului propus (fiind necesară arestarea preventivă).
În ipoteza în care judecătorul de drepturi și libertăți decide respingerea propunerii formulate procuror și dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune, în absența unor dispoziții exprese cu privire la procedura de luare a acestei măsuri, credem că se impune a fi parcursă o procedură similară celei arătate la art. 242 alin. (10)-(13) NCPP referitoare la înlocuirea arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune.
În situația în care propunerea de arestare preventivă în cursul urmăririi penale este formulată de procuror pe considerentul că inculpatul a încălcat, cu rea-credință, obligațiile impuse în cadrul controlului judiciar ori al controlului judiciar pe cauțiune ori că ar fi săvârșit o nouă infracțiune după dispunerea măsurii preventive neprivative de libertate, dacă respinge propunerea de arestare preventivă, judecătorul de drepturi și libertăți are posibilitatea de impunere a unor noi obligații pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse inițial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta.
În situația în care a fost respinsă definitiv propunerea de arestare preventivă formulată de procuror în cursul urmăririi penale (sau, chiar dacă a fost admisă, ulterior măsura a fost revocată sau înlocuită), o nouă propunere nu va putea fi făcută față de același inculpat pe aceleași temeiuri; este posibilă solicitarea din nou a arestării preventive față de inculpat numai în măsura în care temeiuri noi determină necesitatea privării de libertate a acestuia.
3.2. Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale
Propunerea de prelungire
În cursul urmăririi penale, măsura arestării preventive poate fi dispusă, inițial, față de inculpat, pe o durată ce nu poate depăși 30 de zile. În situația în care procurorul de caz (procurorul care efectuează sau care supraveghează urmărirea penală) apreciază ca fiind necesară, în interesul bunei desfășurări a urmăririi penale, prelungirea stării de arest a inculpatului, trebuie să propună judecătorului de drepturi și libertăți, prin referat, prelungirea măsurii preventive.
Doar procurorul de caz are competența de a propune prelungirea, o astfel de măsură neputând fi dispusă în cursul urmăririi penale din oficiu (de altfel, procedura de prelungire este prevăzută de lege doar în cursul fazei de urmărire penală). Referatul trebuie să fie motivat, adică să cuprindă temeiurile de fapt și de drept pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive.
Dacă sunt mai mulți procurori ce desfășoară activitatea de urmărire penală, propunerea de prelungire poate fi formulată de către oricare dintre aceștia. Ceea ce prezintă relevanță este ca, la momentul întocmirii propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive, cel ce întocmește propunerea să fie procurorul de caz; în măsura în care, de-a lungul desfășurării urmăririi penale, cauza este transmisă unui alt procuror din cadrul aceleiași unități de parchet ori este preluată de către un alt parchet (ca urmare, de pildă, a schimbării competenței), propunerea de prelungire a măsurii preventive trebuie să provină de la procurorul care îndeplinește activitatea de urmărire penală la acel moment ori de la cel care o supraveghează.
În mod similar, competența de a dispune asupra prelungirii măsurii arestării preventive revine, potrivit art. 234 alin. (2) NCPP, judecătorului de drepturi și libertăți:
de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau
de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
Deși observăm aceleași reguli de competență stabilite și pentru soluționarea propunerii de arestare preventivă în faza de urmărire penală trebuie avut în vedere că aceste dispoziții se verifică în raport cu stadiul dosarului la momentul întocmirii propunerii de prelungire, respectiv momentul soluționării ei, fiind posibil astfel ca această competență de soluționare să revină unui judecător de drepturi și libertăți de la o altă instanță de judecată decât cea care a dispus luarea măsurii preventive.
Astfel, preluarea cauzei de către un parchet superior (art. 325 NCPP) sau trimiterea cauzei la un alt parchet (art. 326 NCPP) poate determina schimbarea de competență la prelungirea arestării preventive în raport cu instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea; declinarea de competență (ca urmare a schimbării de încadrare juridică ori ca urmare a extinderii acțiunii penale cu privire la alte fapte sau alte persoane) poate influența asupra competenței de soluționare a propunerii în raport cu instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță.
În acest sens sunt și reglementările cuprinse în art. 234 alin. (4) NCPP, potrivit cărora, „Dacă arestarea preventivă a fost dispusă inițial de către un judecător de drepturi și libertăți de la o instanță inferioară celei căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, prelungirea acestei măsuri se poate dispune numai de un judecător de drepturi și libertăți de la instanța competentă în momentul soluționării propunerii de prelungire sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea”
Aceste dispoziții se impun a fi interpretate prin prisma prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) NCPP, conform cărora suntem în prezența unei nulități absolute atunci când au fost nesocotite dispozițiile legale referitoare la competența materială și personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară. Per a contrario, este sancționată cu nulitatea relativă judecarea unei cauze de către instanța superioară celei competente material și personal potrivit dispozițiilor procedurale.
În schimb, nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la competența materială și personală a organului de urmărire penală ce efectuează urmărirea penală nu poate atrage decât sancțiunea nulității relative, în condițiile prevăzute de art. 282 NCPP.
Propunerea de prelungire a arestării preventive trebuie înaintată judecătorului de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. Deși este un termen de recomandare stabilirea lui urmărește acordarea unui interval de timp suficient pentru ca propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive să poată fi soluționată înainte de expirarea duratei acesteia. În caz contrar, măsura preventivă va înceta de drept prin expirarea termenului pentru care a fost dispusă, fără a fi fost prelungită sau menținută în condițiile legii.
Dacă într-o cauză aflată în cursul urmăririi penale există mai mulți inculpați aflați în stare de arest, iar măsura preventivă expiră la date diferite (indiferent de perioada de timp rămasă până la expirarea ei), procurorul are dreptul (nu și obligația) de a formula o singură propunere de prelungire a arestării preventive pentru toți inculpații și de a o înainta judecătorului de drepturi și libertăți.
Procedura de soluționare a propunerii de prelungire
Procedura de judecată urmează, în acest caz, aceleași reguli ca și în situația soluționării propunerii de arestare preventivă.
Astfel, primind dosarul, judecătorul de drepturi și libertăți va fixa, mai întâi, termenul pentru soluționarea cauzei (ziua și ora la care se va judeca propunerea de prelungire a arestării preventive). Acestea sunt comunicate procurorului (unității de parchet din care face parte procurorul de caz) și apărătorului inculpatului (apărătorului ales al acestuia sau desemnat din oficiu în cursul urmăririi penale; în măsura în care, la acel moment procesual, nu există un apărător ales sau desemnat din oficiu pentru inculpat, judecătorul va dispune desemnarea unui astfel de apărător, asistența juridică în această procedură fiind obligatorie).
Asigurarea prezenței inculpatului aflat în stare de arest preventiv este în sarcina procurorului.
Apărătorul inculpatului are dreptul de a studia, la cerere, dosarul cauzei, organului judiciar revenindu-i obligația de a-i pune la dispoziție acest dosar și de a-i permite timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării.
Judecarea propunerii de prelungire se face în camera de consiliu, cu aducerea inculpatului arestat; sesizarea va putea fi soluționată și în lipsa inculpatului atunci când:
starea de sănătate a acestuia nu permite să fie adus în fața judecătorului de drepturi și libertăți;
din cauză de forță majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa în fața judecătorului nu este posibilă.
În toate cazurile însă, asigurarea prezenței unui apărător pentru inculpat (ales sau din oficiu) este obligatorie, acestuia dându-i-se cuvântul pentru a pune concluzii. De asemenea, participarea procurorului este obligatorie.
Audierea inculpatului arestat este obligatorie și în această procedură, cu respectarea tuturor garanțiilor și drepturilor procesuale, ascultarea vizând motivele pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive.
Soluțiile ce pot fi date propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive.
În urma soluționării propunerii de prelungire a arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți o poate admite (și dispune, în consecință, prelungirea măsurii arestării preventive pentru durata solicitată de procuror sau pentru o durată mai scurtă, dar nu mai mult de 30 de zile) ori o poate respinge ca fiind inadmisibilă sau neîntemeiată.
Propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive poate fi admisă atunci când este întrunită cel puțin una dintre cele două situații prevăzute de art. 234 alin. (1) NCPP, anume:
temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate;
au apărut temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii.
Cu privire la prima situație, simpla menținere a temeiurilor inițiale avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu este suficientă pentru a justifica menținerea detenției; se impune a verifica, cu ocazia fiecărei solicitări de prelungire, în ce măsură aceste motive inițiale mai necesită în continuare privarea de libertate. însăși trecerea unui interval de timp de la luarea măsurii arestării preventive este de natură a pune în discuție persistența necesității de a menține măsura preventivă doar pe baza temeiurilor inițiale, fără a se aduce motive relevante și suficiente pentru o nouă prelungire.
Astfel, în cauza Tiron c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat asupra necesității de a identifica indicii concrete care să justifice necesitatea de menținere a privării de libertate, indicii care fac ca interesul public să prevaleze asupra prezumției de nevinovăție a inculpatului și a dreptului fundamental la libertate individuală al celui arestat.
Prelungirea măsurii arestării preventive se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile. La cererea procurorului, în cursul urmăririi penale, pot fi dispuse mai multe prelungiri succesive ale arestării preventive, fără însă a se depăși – cumulat – un termen rezonabil și fără ca durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale să fie mai mare de 180 de zile.
Pentru fiecare prelungire în parte se impune respectarea procedurii de judecată anterior descrise – emiterea unei propuneri de prelungire de către procurorul de caz, înaintarea împreună cu dosarul cauzei către judecătorul de drepturi și libertăți competent, soluționarea în camera de consiliu, cu aducerea inculpatului, cu prezența procurorului și a apărătorului inculpatului, după ascultarea celui arestat.
Respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive poate fi dispusă atunci când aceasta este inadmisibilă (de exemplu, atunci când măsura arestării preventive a încetat de drept, a fost revocată ori a fost înlocuită cu o altă măsură preventivă mai ușoară, anterior soluționării propunerii de prelungire); de asemenea, respingerea propunerii de prelungire se poate dispune când se consideră că cererea formulată de procuror este neîntemeiată, nefiind întrunite condițiile prevăzute de lege pentru prelungirea arestării preventive.
Ca și în cazul propunerii de arestare preventivă, și în această situație, soluția de
respingere poate fi una simplă, fără luarea unei alte măsuri preventive (dacă o asemenea măsură nu este necesară ori nu sunt întrunite cerințele legii pentru a se dispune); dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege și apreciază ca fiind necesară luarea unei alte măsuri preventive, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune luarea uneia dintre măsurile prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-d) NCPP (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune ori arestul la domiciliu).
Propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive se soluționează prin încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu, care poate fi atacată cu contestație de către inculpat și procuror în termen de 48 de ore de la data pronunțării (pentru cei prezenți) sau de la comunicare (pentru cei lipsă).
În caz de admitere a propunerii de prelungire a arestării preventive, legea nu mai prevede emiterea unui nou mandat de către judecătorul de drepturi și libertăți. Temeiul legal al menținerii în stare de arest a inculpatului îl va constitui mandatul inițial emis (și, eventual, confirmat), a cărui durată va fi prelungită exclusiv prin dispozițiile încheierii date de judecător, care se comunică și locului de detenție.
Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății.
În cursul procedurii de cameră preliminară, precum și în cursul judecății, inculpatul se poate afla în stare de arest preventiv atunci când a fost arestat preventiv în cursul urmăririi penale, iar judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanța de judecată au verificat măsura preventivă și au dispus menținerea acesteia fie ca urmare a luării acestei măsuri în faza de cameră preliminară, respectiv în faza de judecată (deopotrivă la instanța de fond sau la cea de apel).
Spre deosebire de faza de urmărire penală, în procedura de cameră preliminară și în faza de judecată, arestarea preventivă se poate dispune nu doar la propunerea procurorului, ci și din oficiu. Propunerea de luare a măsurii arestării preventive va fi făcută de procuror în scris (prin referat) în faza de cameră preliminară, iar în faza de judecată, în absența unei prevederi exprese contrare, propunerea va putea fi făcută și oral în cursul ședinței de judecată. întotdeauna însă, propunerea de arestare preventivă trebuie să fie motivată.
În ceea ce privește sesizarea din oficiu, în absența unor norme care să prevadă procedura de sesizare din oficiu, în camera preliminară această sesizare va fi dispusă printr-o încheiere; în faza de judecată, sesizarea din oficiu va fi consemnată în cuprinsul unei încheieri, putând fi invocată și oral, în cadrul ședinței de judecată. Pentru garantarea dreptului la apărare al inculpatului în procedura luării măsurii arestării preventive (fie în faza de cameră preliminară, fie în faza de judecată), credem că este necesar ca și în cazul sesizării din oficiu motivele de fapt și de drept pentru care s-ar impune luarea măsurii arestării preventive să fie clar precizate în încheierea ce consemnează sesizarea din oficiu.
Procedura de soluționare a propunerii sau sesizării din oficiu privind luarea măsurii arestării preventive în cursul procedurii de cameră preliminară și în faza de judecată este aceeași cu procedura descrisă referitor la propunerea de arestare preventivă în cursul urmăririi penale. în faza de cameră preliminară, fie în faza de judecată), credem că este necesar ca și în cazul sesizării din oficiu motivele de fapt și de drept pentru care s-ar impune luarea măsurii arestării preventive să fie clar precizate în încheierea ce consemnează sesizarea din oficiu.
Procedura de soluționare a propunerii sau sesizării din oficiu privind luarea măsurii arestării preventive în cursul procedurii de cameră preliminară și în faza de judecată este aceeași cu procedura descrisă referitor la propunerea de arestare preventivă în cursul urmăririi penale.
Astfel:
competența de soluționare aparține judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată în fața căreia se află cauza;
judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, învestiți în maniera anterior menționată, trebuie să fixeze ziua și ora soluționării sesizării privind luarea măsurii preventive;
data și ziua fixată sunt aduse la cunoștința procurorului și, respectiv, a apărătorului inculpatului, în lipsa unui apărător ales fiindu-i desemnat un apărător din oficiu; totodată, la cerere, apărătorului i se pune la dispoziție dosarul cauzei pentru a-l putea studia și a putea face apărările necesare;
inculpatul se citează, soluționarea cererii putându-se face în lipsa acestuia doar în cazul în care lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori, din cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate, nu se prezintă ori nu poate fi adus în fața judecătorului:
participarea procurorului și prezența apărătorului inculpatului sunt obligatorii;
în măsura în care inculpatul este prezent, se va proceda la ascultarea acestuia cu
privire la faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv motivele pentru care s-a solicitat arestarea preventivă;
judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată se pronunță prin încheiere motivată, după ce ascultă concluziile procurorului și ale apărătorului inculpatului; în faza de cameră preliminară, propunerea sau sesizarea din oficiu se soluționează în camera de consiliu, iar în faza de judecată se soluționează în ședința de judecată;
propunerea sau sesizarea din oficiu poate fi admisă, caz în care judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată va dispune arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă ce nu poate depăși 30 de zile; după pronunțarea soluției, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, președintele completului de judecată va emite mandatul de executare a măsurii arestării preventive, care va fi pus în executare în modalitatea prevăzută de art. 230-232 NCPP;
în situația în care apreciază că nu sunt întrunite cerințele legale pentru a dispune măsura arestării preventive, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată dispune, prin încheiere motivată, respingerea propunerii sau sesizării din oficiu și punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat într-o altă cauză.
Observăm că, potrivit art. 238 alin. (1) NCPP, spre deosebire de procedura de soluționare a propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, în faza de cameră preliminară și în cea judecată nu sunt aplicabile prevederile art. 227 NCPP ce ar permite judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată ca, în caz de respingere a propunerii de luare a măsurii arestării preventive, să poată dispune, din oficiu, luarea unei alte măsuri – o măsură preventivă mai ușoară dintre cele prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-d) NCPP. în aceste condiții, dacă respinge propunerea de arestare preventivă, dar apreciază ca fiind necesară luarea unei măsuri preventive mai ușoare, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată trebuie să pună în discuția contradictorie a părților, din oficiu, luarea măsurii preventive, astfel încât să poată dispune în această privință.
CAPITOLUL IV
PRACTICĂ JUDICARĂ
4.1. Ca o primă constatare se impune a preciza că admiterea prezumției de nevinovăție nu are ca efect excluderea luării măsurii arestării preventive. Prezumția de nevinovăție este garantul faptului că luarea măsurii va fi dispusă doar cu respectarea rigurăasă a condițiilor stabilite atât de dispozițiile legii fundamentale, cât și ale legii procesual penale.
Concilierea dintre aplicarea unei măsuri privative de libertate și admiterea prezumției de nevinovăție pe întreg parcursul procesului penal are loc prin observarea prezumției.
Astfel, în cuprinssul art. 5 lit. c) din C.E.D.O. se regăsește condiția potrivit căreia legalitatea dispunerii unei măsuri privative de libertate este stâns legată de existența unor ”motive temeinice” că a fost săvârșită o infracțiune.
Conceptul de ”motive temeinice” se regăsește interpretat în practica CEDO în sensul existenței unor informații/date care să ajute la convingerea unui organ competent că există posibilitatea ca persoana respectivă să fi săvârșit o infracțiune.
Astfel, într-o speță suspiciunea că persoana față de care a fost pusă în mișcare acțiunea penală ar fi comis faptele de care este acuzată reiese fără echivoc din actele efectuate în cauză.
În privința săvârșirii laturii obiective, denunțul și declarațiile martorului denunțător se impuna fi coroborate cu mențiunile din cuprinsul procesului-verbal întocmit de procuror, cu ocazia identificării la locuința denunțătorului a 2 săbii tip samurai, cu planșele fotografice privind principalele momente ale întâlnirii celor doi din data de 15 decembrie 2009, precum și cu convorbirile purtate de aceștia în mediul ambiental, interceptate, în mod legal, în baza autorizației nr. 18 din 14 decembrie 2009, emisă de Curtea de Apel Brașov, transcrise prin interpret autorizat și certificate de procuror.
În schimbul bunurilor originale, procesul-verbal de înseriere și marcare criminalistică a bancnotelor ce compun suma de 2.000 lei, întocmit la data de 18 decembrie 2009, procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante din data de 18 decembrie 2009, declarațiile martorilor asistenți la flagrant, C.I. și S.F., declarația martorului S.S., cel căruia inculpatul i-a dat o bancnotă de 100 lei dintre cele primite de la denunțător).
Se impune a menționa că probele se vor corobora cu declarațiile inculpatului, atât cele date de în fața instanței, cât și cele date în fața procurorului de caz.
Conchizând, dacă vor fi îndeplinite condițiile impuse de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenție, în ideea prezenței motivelor temeinice că inculpatul ar fi săvârșit o faptă penală, care în jurisprudența CEDO (cazul F„ C. și H. c. Regatului Unit) au fost definite ca acele fapte și informații care ar indica unui observator obiectiv că persoana respectivă ar fi putut săvârși infracțiunea.
4.2. Curtea reține că în cauză există probe temeinice care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul B.R.V. este autorul infracțiunii de luare de mită. C.proc.pen. prevede condiția existenței probelor temeinice, în sensul că inculpatul ar fi săvârșit o infracțiune.
Pentru a dispune arestarea unei persoane, organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte și informații care să convingă un observator obiectiv (judecător) cu privire la existența indiciilor temeinice că s-a săvârșit o infracțiune.
Acest aspect nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul arestării (cauzele Brogan și Murray c. Regatului Unit). In prezenta cauză, probele administrate până în acest moment procesual creează cu suficientă putere rezonabilitatea comiterii de către inculpatul B.R.V. a infracțiunii pentru care este cercetat. Se cunoaște că, proclamând dreptul la libertate, scopul textelor din Codul de procedură penală român, cât și cel al art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului este asigurarea că nici o persoană nu va fi lipsită de libertatea sa în mod arbitrar (cauza Amuur c. Franței).
Protejarea libertății individuale împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților nu trebuie să stânjenească însă eforturile autorităților judiciare în administrarea probelor, desfășurarea procesului în bune condiții. Indiciul este un element care poate indica sau poate fi revelator asupra unui fapt sau asupra vinovăției celui care l-a comis.
El conține o știință sau o cunoștință certă și directă asupra unui fapt, circumstanțe, situații, iar prin informația și revelația produsă de această știință dă o probă indirectă cu privire la existența infracțiunii și a vinovăției – proba indicială. Principiile de securitate juridică și de protecție împotriva arbitrariului impun fondarea fiecărei privațiuni de libertate pe o bază legală specifică și pe o suspiciune rezonabilă. Prin luarea acestei măsuri nu trebuie să se înțeleagă că inculpatului i se impută săvârșirea unei infracțiuni, ci că există probe considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal.
Raționamentul procurorului trebuie să fie mulțimitor și convingător, să evidențieze motivele pentru care solicită luarea măsurii, în lipsa unor justificări reale va avea ca efect ilegalitatea luării măsurii. Este binecunoscut faptul că în Convenția europeană a drepturilor omului la art. 5 se conscră posibilitatea arestării sau reținerii persoanei în vederea aducerii ei în fața autorității competente „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune”.
Însă, în virturea Convenției prezumția de nevinovăție nu poate exclude dispunerea măsurii arestării preventive. Acesta este motivul pentur care putem afirma că prevederile legii noastre procesual penale nu contravine dispozițiilor constituționale și dispozițiilor privind prezumția de nevinovăție, cuprinse în pactele și convențiile internaționale privitoare la drepturile omului.
Raportând dispozițiile legale la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, constatăm că acestea transpun întocmai în dreptul intern prevederile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenție, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reținută, în vederea aducerii sale
În fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
CONCLUZII
Unul dintre principiile de bază a legii executării pedepselor și a măsurilor privative de libertate este legalitatea executării acestora. În spiritul acestui principiu, arestul la domiciliu se execută numai în temeiul încheierii dispuse de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de instanța de judecată, potrivit dispozițiilor NCPP.
Măsura preventivă cea mai gravă, determinând privarea de libertate pe o durată mai îndelungată, o reprezintă arestarea preventivă.
În funcție de stadiul procesual în care se află cauza, măsura arestării preventive poate fi luată de: judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, sau de către instanța învestită cu soluționarea cauzei, în cursul judecății.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, condiția primară care permite luarea măsurii arestării preventive nu o mai constituie existența unor probe sau indicii temeinice că o persoană a săvârșit o infracțiune, ci suspiciunea rezonabilă, rezultată din probe, că inculpatul a săvârșit o infracțiune. Prin indicii temeinice se înțelegeau acele date ce rezultă din dosarul cauzei, care confirmă presupunerea rezonabilă că persoană față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta.
În noua terminologie se vorbește despre presupuneri rezonabile, deci date și deducții bazate pe probele administrate în cauză, care trebuie să fie cât mai apropiate de certitudine.
După ce se constată existența presupunerii rezonabile că inculpatul a săvârșit o infracțiune, conform art. 223 alin. (1) NCPP, pentru a putea fi luată măsura arestării preventive trebuie să se constate și existența cel puțin a uneia dintre situațiile prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) NCPP.
Dispunerea luării măsurii arestării preventive conform art. 223 alin. (1) NCPP nu este condiționată de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea în discuție.
Conform art. 223 alin. (1) lit. a) NCPP, arestarea preventivă poate fi dispusă dacă există presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a iacut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte.
În acest caz, inculpatul trebuie să acționeze cu intenție, deci, având cunoștință că împotriva să există un proces penal în curs, să fugă, să se ascundă ori să facă pregătiri pentru asemenea acte în vederea sustragerii de la urmărirea penală sau de la judecată.
Presupunerea că inculpatul a efectuat aceste demersuri pentru a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată trebuie să fie rezonabilă.
De exemplu, simpla lipsă a inculpatului la termenul ia care a fost chemat pentru audiere, fără să se verifice motivele absenței, nu este suficientă pentru a se trage concluzia că acesta se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată.
Fuga inculpatului poate fi reținută, de pildă, în cazul unei infracțiuni flagrante, dacă autorul nu a putut fi prins imediat după săvârșirea faptei. Ascunderea vizează situațiile în care, de exemplu, cel în cauza și-a părăsit domiciliul și locul de muncă, fără să se cunoască unde poate fi găsit, ori își ascunde adevărată identitate.
În ceea ce privește pregătirile de orice fel făcute de inculpat în scopul de a fugi sau exemplu, cumpărarea unui bilet de călătorie, cumpărarea de bunuri necesare unui timp mai îndelungat, coroborate cu anunțarea rudelor sau a prietenilor despre intenția de a se sustrage de la desfășurarea procesului penal.
A doua situație este prevăzută de art. 223 alin. (1) lit. b) NCPP și constă în fapta inculpatului de a fncerca să influențeze un ah participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament. Pentru a se reține existența acestei situații este necesar ca inculpatul să săvârșească fapte concrete, de influențare, de distrugere ori de alterare, care trebuie să fie suficiente, prin ele însele, pentru a denota intenția de zădărnicire a aflării adevărului.
Influențarea unui alt participant, a unui martor sau expert poate fi reținută în situațiile în care asupra acestora sunt exercitate acțiuni de constrângere, morală sau materială, ori de corupere, în scopul determinării lor de a adopta o anumită atitudine procesuală, de a face declarații sau de a redacta rapoarte contrare adevărului. Ascunderea sau sustragerea mijloacelor de probă poate fi exercitată personal de inculpat sau de o altă persoană, la solicitarea acestuia, și poate consta în orice activitate prin care se tinde la punerea în imposibilitate a organelor judiciare de a administra sau de a mai administra o probă.
Cea de-a treia situație se referă la aspectul că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta [art. 223 alin. (1) lit. c) NCPP].
Textul a fost preluat din reglementarea anterioară [art. 148 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. din 1968] și vizează protecția victimei infracțiunii, în cazul în care aceasta se află în pericol datorită amenințărilor exercitate de inculpat, fie personal, fie prin intermediari.
Prin înțelegere frauduloasă se înțelege orice încercare a inculpatului de a ajunge la un acord ilegal cu persoana vătămată. Spre exemplu, nu poate fi interpretată ca înțelegere frauduloasă încercarea inculpatului de a încheia cu victima o tranzacție pentru acoperirea pretențiilor civile ale acesteia sau pentru ca aceasta să își retragă plângerea penală prealabilă.
Situația prevăzută de art. 223 alin. (1) lit. d) NCPP privește situația în care inculpatul a săvârșit o nouă faptă cu relevanță penală, sau necesitatea împiedicării săvârșirii altor infracțiuni.
Spre deosebire de reglementarea anterioară [art. 148 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. din 1968], textul de lege fixează în mod clar momentul în care a fost săvârșită noua infracțiune, respectiv după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa.
Sunt excluse, așadar, infracțiunile săvârșite anterior momentului punerii în mișcare a acțiunii penale față de inculpat, chiar dacă au fost descoperite ulterior acestui moment. Forma actuală de reglementare exclude și infracțiunile săvârșite airtmot punerii în mișcare a acțiunii penale față de inculpat, dar după momentul începerii urmăririi penale față de acesta.
În cuprinsul art. 223 alin. 2 NCPP se regăsesc consacrate o serie de infracțiuni care, întunind o serie de condiții, pot determina luarea măsurii arestării preventive. În susținerea celor menționate se are în vedere comiterea cu intenția a unei infracțiuni contravieții, o infracțiune contra securității naționale, trafic de persoane, de arme, de stupefiante etc. Pentru care legea penală stabilește pedeapra închisorii maai mare de 5 ani.
Raportat la reglementarea anterioară [art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. din 1968], 'imita minimă a pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea luată în calcul în vederea arestării preventive a fost crescută de la 4 la 5 ani.
Față de infracțiunile enumerate de textul de lege menționat, pentru a se putea lua măsura arestării preventive este necesar a se constata că privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Ca și în vechea reglementare [art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. din 1968] nu este definită noțiunea de pericol pentru ordinea publică, însă sunt oferite unele criterii în funcție de care acesta poate fi apreciat.
Așa cum s-a stabilit în literatură, pericolul pentru ordinea publică și pericolul social al faptei nu sunt sinonime, stabilindu-se că pericolul pentru ordinea publică are un înțeles mai larg decât pericolul social, presupunând o anumită rezonanță a faptei, ce rezidă într-o stare de insecuritate socială.
Art. 223 alin. (2) NCPP stabilește criteriile ce trebuie avute în vedere la aprecierea stării de pericol pentru ordinea publică: gravitatea faptei, modul și circumstanțele de comitere a acesteia, anturajul și mediul din care inculpatul provine, antecedentele penale și alte împrejurări privitoare la persoana inculpatului.
Apreciem că unele dintre aceste criterii prevăzute de legiuitor sunt fie excesiv de cuprinzătoare („alte împrejurări privitoare la persoană inculpatului”), fie sunt folosite fară o delimitare clară a limitelor și conținutului (anturajul și mediul din care inculpatul provine).
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
L. Caraș, Arestarea preventivă, Editura C.H. Beck, București 2006;
I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, ediția a 2- , Editura Universul juridic, București 2010;
Gr. Gr. Theodoru, Tratat de drept procesul penal, ediția a 3-a, Editura Hamangiu București 2013;
N. Volonciu ș.a, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, București 2014;
M. Udoriu, Procedură penală, Partea generală, Noul cod de procedură penală, Editura C. H.BEck, București 2014;
Legislație internă
Articole în reviste de specialitate
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conditiile Si Cazurile de Dispunere a Masurii Arestarii Preventive (ID: 112173)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.