Conditiile Raspunderii Juridice

INTRODUCERE

Toate acțiunile și atitudinile omului sunt determinate de nevoile derivând din firea sa și de mediul natural și social în care trăiește. Desfășurarea normală și armonioasă a vieții sociale face necesară respectarea unor norme de conduită. Nimănui nu-i este îngăduit să încalce ori să nesocotească drepturile și interesele altei persoane. Oricine încalcă această regulă generală trebuie să răspundă pentru faptele sale. Suntem astfel în prezența răspunderii sociale.

Normele de conduită sunt de natură diferită, existând astfel mai multe feluri de răspundere socială: judiciară, morală, politică.

Având în vedere obiectul acestei teme, suntem direct interesați de răspunderea juridică parte a răspunderii sociale putându-o defini astfel: „răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligați conexe, care potrivit legii se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilități raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”.

Societatea umană nu constituie doar o masă amorfă de indivizi, care desfașoară activități întamplătoare, neconcordate, disparate, ci un spațiu mai mult sau mai puțin structurat, care permite orientarea activității umane spre un anumit scop précis, rezultând un ansamblu de raporturi relative stabile, în cadrul cărora , oamenii desfașoară acțiuni coerente. Aceste raporturi privesc relațiile dintre indivizi ca persoane fizice, dintre aceștia și colectivitățile din care fac parte, precum și dintre indivizi, grupuri și societatea ca ansamblu global.

Din acest mod de organizare și funcționare a societatii umane, rezultă necesitatea reglementării raporturilor create între (indivizi) oameni, priviți ca indivizi sau colectivități.

Principalul instrument de organizare al activitatii îl reprezinta normele sociale care își au izvorul în necesitatea obiectivă a oamenilor de a trăi in societate

care constituie singurul cadru adecvat, singura modalitate în care oamenii pot ‘’ transforma natura’’ în scopul satisfacerii nevoilor lor vitale de existentă materială si spirituală. Sistemul de norme sociale reprezintă expresia cea mai sintetica a acestui cadru, el fiind constituit din acel ansamblu de drepturi si obligații comportamentale pe care individul sau colectivele de indivizi trebuie să le respecte.

Trăind și implicit desfașurindu-și activitatea în societate, individul este obligat, prin norma elementara de conduită prevazută în relațiile sociale să nu încalce drepturile legitime ale altor persoane, provocând astfel anumite prejudicii. Deoarece o faptă păgubitoare încalca vreuna din regulile morale de conduită acceptate de societatea respectivă sau conștiința sociala, ea determină înlocuirea acestor reguli, o reprobare, sub formă unei reacții a cercului social în care fapta s-a produs.

Răspunderea socială, care include și răspunderea juridică se raportează atât la interesele generale ale societății, dar și la cele privitoare la fiecare individ în parte (la cerințele). Comportamentele indivizilor sunt supuse în mod permanent aprecierii din partea societății , apreciere care nu este spontană, ci are în vedere un anumit sistem de valori, al căror scop este acela de a permite formarea și dezvoltarea comportamnetelor umane, în sensul încadrării lor într-o ordine socială democratică. Nerespectarea normelor sociale atrage, in mod inerent, anumite reacții, respectiv unele consecințe pe plan social, care nu sunt neapărat doar de ordin juridic.

Dată fiind diversitatea intereselor sociale care pot fi încălcate sau omise prin acțiunile sau inacțiunile indivizilor, răspunderea sociala poate îmbrăca multiple forme, în funcție de natura relațiilor sociale lezate. Astfel se poate vorbi de o răspundere politică, morală, juridică, etc.

Această clasificare o formelor de răspundere are în vedere una dintre cele două funcții pe care instituția răspunderii le îndeplinește în realitate. Prima este funcția sancționatoare, intervenția coercitivă a statului în cazul în care conduita individului este contrară normelor sociale.

Normele sociale și juridice și implicit, răspunderea socială și juridică mai îndeplinesc o funcție aceea de cadru instituțional și normativ pentru acțiunile întreprinse de indivizi, de apreciere din partea societății, al cărei scop este acela de a modela comportamentele oamenilor, în sensul integrării lor în ordinea socială existentă.Astfel, unii autori ,greșit apreciind că răspunderea ar trebui să îndeplinească o singură funcție juridică-sancționatorie-au indentificat răspunderea juridică cu aceasta, consacrând-o ca fiind o realizare a sancțiunii cu ajutorul constrângerii de stat .

Această clasificare a formelor răspunderii sociale prezintă un interes mai mult teoretic, didactic, chiar dacă aceste forme diverse ale răspunderii pot exercita și o acțiune independentă unele de altele, de cele mai multe ori ele acționează cumulat, solidar, pentru că la baza acestora se află criterii identice, izvorâte din interesele generale ale societății. Așadar în ciuda diversității formulei specifice, răspunderea socială păstrează un caracter unitar.

Instituțiile răspunderii juridice, ca și cea morală, au suferit transformări impuse de evoluția socială, nu doar in privința penalității, dar și în cea a fizionomiei lor, fiecare etapă de dezvoltare politico-socială și economică punădu-și amprenta și orientâdu-le mereu în sensul în care era direcționată întreaga structură socială, care include și suprastructura juridică.

Procesul de integrare al normelor și a răspunderii juridice în normele și răspunderea socială, privită în generalitatea sa, trebuie analizat și dintr-un alt unghi de vedere, și anume cel al influienței exercitate de normele și răspunderea socială, implicit de normele și raspunderea juridică asupra bazei economico-sociale a societății. Această influiență este dublă pe de o parte ea exercită o influiență directă, ce se realizează prin aplicarea cu fermitate a normelor sociale, mai ales a celor juridice și care servește ca un stimulent important pentru determinarea unei atitudini active sau dimpotrivă, de abținere de la fapte care ar genera vreun prejudiciu de orice natură societății, iar pe de alta parte, o influiență indirectă, mai subtilă, dar de mai mare profunzime, prin intermediul concepțiilor, ideilor și principiilor pe care le explică.

Normele juridice , la rândul lor , reperzintă un factor social important care contribuie, prin mijloace specifice, la realizarea concordanței dintre diferitele forme ale răspunderii sociale, și prin aceasta, a concordanței răspunderii sociale cu cerințele legităților obiective. Acest lucru se realizează atât prin acțiunea lor preventivă pe care o exercită prin stabilirea cât mai precisă a drepturilor și obligațiilor participanților la raporturile sociale individuale sau colective, cât și prin aplicarea sancțiunilor în cazul îcalcării prevederilor lor.

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA RĂSPUNDERII JURIDICE

1.1SCURT ISTORIC

Noțiunea de răspundere nu este specifică si exclusivă domeniului moralității, ea fiind o instituție care depașește această sferă, o instituție proprie societății considerate în ansamblul său o consecința generală a funcționalității acesteia ca sistem. Săvârșindu-se o fapta reprobabilă, societatea, în care trăiește făptuitorul, o va reprima. Fapta săvârșita incălcănd o normă morală și intervenția societații și reacția sa se va limita doar la o sancțiune de aceeași natură. Răspunderea morală nu este susceptibilă să fie sancționată prin mijlocirea constrâgerii de stat, de aceea s-a afirmat ca sancțiunea răspunderii morale se situează în forul lăuntric al făptașului, iar în afară de acest for la forma neorganizată a unei simple reacții reprobatoare a colectivitații.

Totuși, în condițiile în care, prin efectul săvârșirii în societate a unei asemenea fapte , o altă persoană a fost vătămată în ființa ei fizică sau morală, ori în bunurile sale, cineva trebuie să suporte și consecințele acestei vătămări.

De aceea în astfel de situații a intervenit o răspundere mult mai energică prin asprimea sancțiunilor și anume răspunderea juridică. Drept urmare reacția față de fapta reprobabilă și eventual păgubitoare primește progresiv, sub diferite modalitați, o formă tot mai organizată, formă care implică posibilitatea recurgerii la constrângerea de stat

Răspunderea devine juridică odată cu formarea statului și nașterea dreptului, fenomene rezultate din ivirea proprietății private asupra mijloacelor de producție.

Potrivit unei opinii, răspunderea juridică ar putea fi definită ca fiind complexul de drepturi și obligații comune, care –potrivit legii- se naște ca urmare a savârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societații în spirutul respectării ordinii de drept .

În comuna primitivă unde nu există nici stat, nici drept, nu există nici răspundere juridică. Existau, în schimb, credințe mistice și cutume care trebuiau să fie respectate.

În timpurile foarte îndepărtate ale dezvoltării statului roman, atunci când populațiunea era puțin civilizată și când moravurile era într-o stare de quasi sălbăticie, exista atunci când se comitea un delict, doar vindicata priveta. În baza acestei constituții , persoana care suferea un prejudiciu fizic sau moral, avea dreptul recunoscut de ase răzbuna așa cum dorea împotriva făptuitorului. Ulterior, apare o atenuare a răzbunarii private, prin instituirea legii talionului-lege care nu era specială legislațiunii romane, care se gasește și în legile lui Moisi. Conform acestei legi, cel care a suferit un prejudiciu se va răzbuna , fapt care întrunea consimțământul întregului grup social din care făcea parte. Răzbunarea era colectivă, în sensul că cel care suferise paguba avea dreptul să se răzbune nu doar față de făptaș, dar și îpotriva grupului social din care acesta făcea parte.

Spre sfârșitul acestei perioade, problema răspunderii capătă un element de noutate, în sensul că victima se putea înțelege cu făptașul, acordâdu-i iertare, în schimbul unei răscumpărări a carei întindere se stabilea fie prin bună învoială, fie prin arbitri. Așadar, răspunderea dobăndește forma prestației banești voluntare.

În perioada și orânduirea sclavagistă se cunoștea instituția statului și cea a dreptului. Pe masură ce autoritatea statului creștea, o serie de probleme intrau în sfera de atribuție a puterii publice. De la compoziția voluntară s-a ajuns la compozitia legală, în cadrul căreia măsura în care prejudiciul trebuia reparat era fixată de autoritate. Astfel, responsabilitatea era reglementată de stat, aceasta fiind o condiție primordială pentru a se putea institui si menține armonia socială.S-a consacrat astfel , pe plan juridic răspunderea ca fapt social fundamentul ei era obiectiv, simpla cauzare a unei pagube dând nașere dreptului la amenda legală stabilită.

Cea mai veche și mai importantă lege romană, intocmită de decemviri în anul 449 î.e.n. și votată de adunările populare centuriate – Legea celor XII table exprimă interesele unei societați sclavagiste incipiente care mai poartă în că resturi de relații gentilice patriarhale. În dreptul roman, se făcea distincție între delictele publice și cele private. Delictele publice erau pedepsite de autoritatea publică cu pedepse, îndeosebi corporale, pe când în cazul delictelor private, victima se adresa autoritații competente și obținea satisfacție, acordându-i-se o despăgubire sub formă de amendă aplicată infractorului. Victima avea însă posibilitatea de a se despăgubi și singură, fie reținându-l pe infractor, fie fixân suma desdăunării. Și într-un caz și în celălalt, despăgubirea avea caracter de pedeapsă, iar nu de îndemnizare, ca și în dreptul modern.

Epoca celor XII Table marchează un stadiu intermediar între compoziția voluntară și cea legală. Dar ceea ce este mai important o reprezintă apariția instituției răspunderii juridice, la început penală, apoi-mult mai târziu, în epoca imperiului și mai ales în aceea a lui Iustinian, a răspunderii civile.

În dreptul roman, lipsa unei delimitări între răspunderea delictuală și cea contractuală a reprezentat multă vreme o caracteristică a răspunderii civile. În cazul unui delict sau cvasi-delict, victima faptului prejudiciabil avea dreptul sa ceară ca autorului să i se aplice o pedeapsă, mai târziu victima a dobândit și dreptul de introduce o acțiune pentru recuperarea pagubei cauzate. Când răzbunarea a fost înlocuită cu pedeapsa privată, obligația la desdăunare apare ca o obligație impusă de lege autorului faptului prejudiciabil, drept răscumpărare pentru faptul ca a fost sustras răzbunării private a victimei. Când sistemul compozitiunii legale s-a generalizat, victima a avut calitatea unui creditor al dreptului la despagubire. Raportul juridic s-a transformat astfel într-un raport de la creditor la debitor, având ca obiect o obligație ex delicto. Această obligație se deosebea de cea născută ex contractu, deoarece cauza ei era un fapt al debitorului, iar obiectul ei constă într-o dare, adică o sumă de bani pe care debitorul trebuia să o plătească creditorului său.

Distincția dintre răspunderea contractuală și delictuală a început să se facă abia după legea Aquilia datând aproximativ din anul 286 î.e.n., care pune bazele răspunderii ce incumbă unei persoane pentru orice daună pricinuită alteia în mod intenționat sau din culpă, lege care a reglementat delictul damnum iniuria datum ( pagubă pricinuită pe nedrept ). Această lege pune bazele unui nou sistem de răspundere, perfecționat față de Lex duodecim tabularum și cele care i-au urmat. Dacă până la legea Aquilia se practica sistemul amenzilor fixe, conjugat cu alte măsuri, aceasta, pentruprima data, încearcă să stabilească pricipiul conform căruia orice persoană care a cauzat un prejudiciu prin culpa sa este ținută de o obligație față de victima acestui prejudiciu . Deja textul citat avea valoare de principiu, legea nu a dat o reglementare de ansamblu, ci a procedat în capitolele sale la soluții cazuistice, fapt pentru care dreptul posterior a perfecționat sistemul instituit.

Se pune astfel în relief ideea că răspunderea nu poate exista fără un prejudiciu rezultat dintr-o greșeală, precizându-se și noțiunea culpei. Astfel nu interesa gradul de vinovăție al autorului prejudiciului. Culpa cea mai ușoară se vedea a fi suficientă pentru atenuarea răspunderii, chiar dacă delictul e cauzat prin neglijență, există culpă, și deci după opinia lui Gaius răspunderea era operabilă.

Ulpian este acela , care în competarea teoritică a dispozitiilor acestei legi evidențiază situațiile în care regula instituită de legea Aquilia nu poate fi aplicată. Așadar Ulpian instituie o derogare de la regula răspunderii dacă cineva a omorât o persoană, pe când se întreceau între ei, într-o întrecere sportivă sau în pancrețiu, sau la box și dacă aceasta s-a întâmplat pe o arenă publică, nu se aplică legea Aquilia deoarece dauna afost pricinuită nu doar din dorința de a face rău ci pentru glorie și succes .

Această derogare privește deci prejudiciile produse cu ocazia si către persoane care se întreceau în activități sportive . De asemenea legea Aquilia nu se aplică nici în cazul în care paguba s-a produs de o faptă sau acțiune permisă de lege cum ar fi

a)exercitarea legitimei apărări ;

b)pentru asigurarea puterii, gloriei și virtuții.

Legea nu se aplică nici în împrejurarea în care s-a produs fără dol sau culpă. De exemplu, un sclav aflat accidental pe un teren anume destinat antrenamentului militar este ucis de un soldat care face acolo exerciții de luptă. Legea nu se nici în ipoteza în care întervine culpa excusivă a victimei. În situația în care paguba asupra lucrurilor altuia se produce pentru a se evita prejudiciulasupra propriilor bunuri. De exemplu împotriva aceluia care a dărâmat casa vecinului spre a împiedica incediul să cuprindă și casa lui , împotriva aceluia care a aruncat în mare marfurile străine să le salveze pe ale sale precum nici față de acela care a distrus lucrurile altuia ca să poată supravețui .

În principiu legea Aquilia era aplicabilă doar în cazul pagubelor suferite de lucrările, animalele sau sclavii unei persoane, și numai pe cale de acțiune utilă. Ideea răspunderii delictuale așa cum a fost fundamentată de legea Aquilia și dezvoltată de dreptul ulterior, s-a transmis prin diverse filiere fiind prelucrată de legislație din apusul Europei care aveau la bză digestele lui Iustinian.

1.2.NOȚIUNEA DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ

Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă și cuprinzătoare. Ea include răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică sau diferite alte modalități sub care, într-o formă sau alta, membrii societății sunt chemați să dea seamă pentru modul în care se comportă în viața socială.

Răspunderea este percepută ca fiind un fapt social reprobabil, care se rezumă în reacția trezită de o acțiune pe care societatea de la locul săvârșirii acesteia o socotește condamnabilă. . Pentru consencințele pe care individul le suportă ca rezultat al unei conduite , evoluată ca neconformă cu normele sociale, se utilizează în special doi termeni de răspundere și responsabilitate.

În literatura de specialitate nu se realizează o distincție clară între acești termeni, lor atribuindu-li-se în mod obișnuit, sensul de obligație a unui individ sau activități care decurg din normele instituite în societate la un moment dat, sau într-o anumită colectivitate, de a efectua anumite acțiuni sau de a se abține de la săvârșirea altora, precum și obligația acestora de a repara prejudiciile provocate prin conduita lor. Astfel termenii utilizați se referă la acțiuni sau inacțiuni care i se impun individului sau colectivității prin coerciție și nu privesc exclusiv atitudinile proprii ale acestora.

Printre normele care reglementează comportamentul uman în societate, fără îndoială cele mai importante sunt normele juridice, susceptibile de a fi aduse la îndepinire prin forța de constrângere a statului. Normele de răspundere capătă astfel prin intermediul normelor juridice cel mai sever caracter. Indifirenet de forma sa , răspunderea juridică implică un raport între societate și individ, prin care i se impun anumite obligații independent de voința sa. Statul este de subiectul care, prin normele de drept elaborate și sancționate de el, reglementează comportamentul uman prezent în diferite categorii de relații sociale. Astfel, nu întâmplător, susțin unii autori, nerespectarea normelor de drept face ca cele doua expresii să fie utilizate mai ales în sensul lor juridic. De aici rezultă, conchid aceeași autori, că elementul principal cer poate distinge între termenii de răspundere juridică și responsabilitate este funcția lor socială. În timp ce răspunderea vizează mai ales conservarea unui sistem social, responsabilitatea privește ameliorarea sistemului social și dezvoltarea lui.

Din cele prezentate se constată că, definiția atribuită acestei instituții de Mircea Costin acoperă, cel puțin la nivelul societății românești, integral accepțiunea noțiunii răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe, care, potrivit legii,se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și ale îndrumării membrilor societății în spirutul respectării ordinei de drept. Definită astfel, răspunderea juridică nu poate fi confundată cu sancțiunea juridică, aplicarea sancțiunilor juridice fiind doar consecința finală a antrenării răspunderii juridice.

Răspunderea juridică se apropie astfel de responsabilitate ca principiu general al dreptului, deși o anumită nuanță de constrângere nu-i este străină, neconfundându-se cu sancțiunea ,ci fiind mai degraba un cadru general de realizare a dreptului. În engleză însă termenul responsibility este untilizat în context international și constitutional, în dreptul civil fiind utilizate expresiile liability sau law of torts, în timp ce în germană termenul Verantwortlichkeit, aparține limbajului morale, limbajului juridic fiindu-i specifică noțiunea, mult mai restrânsă de Haftung. Această lipsă de unitate terminologică explică lipsa unei teorii generale a răspunderii juridice, deși noțiunea este evident capitală.

Răspunderea socială ca formă de reglare a conduitei oamenilor în societate nu este specifică dreptului; ea poate fi întâlnită în toate domeniile vieții sociale. Forma socială a răspunderii este chiar anterioară formei juridice. Răspunderea implică o reflecție anticipată asupra urmărilor faptelor noastre, în primul rând din punct de vedere natural și moral, ca o soluție împotriva unei conduite antisociale și apoi din punct de vedere legal.

Conduita licită este dată de conformitatea acțiunilor sau inacțiunilor fiecăruia cu normele sociale, iar conduita ilicită este cea care contravine acestor norme. Pe plan juridic are valoare însă, nu numai comportarea conștientă și responsabilă. Este responsabil cel care poate prevedea consecințele acțiunilor sale. Comportarea unui alienat nu are valoare juridică și nu poate fi clasificată licită sau ilicită, deoarece nu are reprezentarea faptelor ce le săvârșește și nu poate prevedea consecințele actelor sale

Răspunderea socială nu se limitează la existența discernământului celui care a nesocotit norma socială, ea este strâns legată de convingerea fiecăruia că acționează în mod liber și cu respectarea normelor morale și sociale. Societatea instituie norme de conduită, cu caracter reglator de ordin moral, religios, cultural, politic, juridic, pe care indivizii ce o compun sunt chemați să le respecte, să-și orienteze conduita, potrivit cu cea prescrisă de aceste norme, în scopul îmbinării interesului personal cu cel social, asigurării coerenței și funcționalității sistemului social. Conformarea conduitei la preceptele normelor sociale se face de bună voie sau de teama dezaprobării sociale ori a sancțiunii pentru nerespectarea acestor reguli. Abaterea individului de la aceste norme atrage o răspundere socială, fie ea morală, religioasă, politică sau juridică.

Conceptul de răspundere desemnează în primul rând o reacție de dezaprobare a societății față de o acțiune umană imputabilă, în principal, individului. Dar noțiunea de răspundere nu se identifică și nu se reduce la acea de sancțiune. Măsura răspunderii este proporțională cu posibilitatea de previziune a rezultatului păgubitor care nu este întotdeauna completă, deoarece efectele directe și imediate ale actelor săvârșite, li se adaugă efectele indirecte și îndepărtate, uneori imprevizibile.

Răspunderea acționează deci, în cadrul unui determinism complex. Acest determinism este însă relativ, întrucât operează într-un cadru limitat, individual, având numeroase posibilități de acțiune. Alegerea liberă si conștientă a unei variante sau alta, stă la baza răspunderii individului, fiecare trebuie să răspundă pentru consecințele faptelor sale fie prin obligația de a repara prejudiciul cauzat altei persoane sau colectivității, fie prin suportarea unei sancțiuni, care nu echivalează întotdeauna cu o pedeapsă aplicată pentru o faptă penală.Răspunderea ca atitudine prin care persoana umană acceptă consecințele faptelor sale, este conduita prealabilă a oricărei obligații sociale sau juridice. Răspunderea și sancțiunea sunt două noțiuni diferite, prima constituind cadrul social sau juridic de realizare pentru cea de-a doua.

Răspunderea este un raport social de constrângere, iar sancțiunea reprezintă obiectul acestui raport. Sensul frecvent al noțiunii de răspundere indiferent de forma de care se manifestă, este acela de a-și asuma consecințele încălcării regulilor de conduită socială, obligația ce revine autorului faptei contrare acestor reguli și care, poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale. Natura normei de conduită încălcate determină și forma de răspundere, toate formele de răspundere alcătuiesc împreună răspunderea socială. Acțiunea în daune pentru fapte ilicite apare ca fiind instrumentul chiar al răspunderii morale și politice, după cum repararea daunelor morale se realizează prin intermediul răspunderii și sancțiunii civile.

Sancțiunea este actul prin care în mod silit se obține executarea unei obligații304 ce nu se face de bună voie.

Sancțiunea este considerată o modalitate de constrângere utilizată în relații sociale, în vederea stimulării, impunerii, descurajării sau prevenirii unor comportamente nocive individuale sau în grup, în raport de criteriile morale sau juridice explicite305. Societatea își organizează mijloacele de control social, prin care își asigură realizarea normelor la nevoie prin restrângerea drepturilor și libertăților persoanei care a nesocotit aceste norme și constrângerea de a suporta consecințele faptelor sale. Forța individuală prin care se încearcă realizarea unui drept, nu constituie o sancțiune juridică, decât dacă ea este organizată, autorizată sau comandată, în mod direct de stat.

De aceea, se spune că sancțiunea juridică este atributul statului. Sancțiunea nu se confundă cu dreptul pozitiv, respectiv sfera lor de aplicare nu coincide. Astfel, nu s-ar putea înțelege, în dreptul constituțional, ideea de sancțiune în sensul de forță organizată de stat, pusă în serviciul ideii de justiție și de drept pozitiv, întrucât statul nu se poate constrânge pe sine însuși. Statul se lasă executat, atunci când vrea, în fapt sancțiunea fiind executată de agenții statului, este lăsată la arbitrajul acestuia.

Sancțiunea este exercitată în numele statului asupra persoanelor și a bunurilor lor, ea este un atribut al statului, se poate aplica uneori și de particulari, dar sub garanția și controlul statului.

În antichitate, în forma primitiva a societății nu se făcea deosebirea dintre răspunderea morală și răspunderea juridică, între răspunderea individuală și răspunderea colectivă, nu exista proporție între faptă și sancțiune. Răzbunarea era o soluție naturală în fața unei agresiuni. Actul de răzbunare era considerat firesc pentru vătămarea produsă de agresor. Individul lezat prin actul nociv răspundea printr-o reacție fizică cât mai puternică , prin violență; răspundea fără proporție împotriva oricărui membru al familiei sau al grupului, în mod reflex și fără preocupare pentru vinovăția făptuitorului. Violența răspundea în mod reflex la violență. Așadar, o răspundere obiectivă întemeiată pe cauzalitatea materială, o răspundere colectivă sau a grupului pentru fapta unui membru al său.

Ideea de răzbunare care include în sine ideea unui drept de ripostă determină apariția ideii de justiție. Legea talionuli,, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” a constituit un progres juridic. Intervine apoi o evaluare,o stabilire a unei proporții între faptă, vinovăție și pedeapsă pentru nesocotirea regulilor de morală elementară, o apreciere a prețurilor de răzbunare fixat de societate. Îndată ce societatea a început să fie mai complexă, răzbunarea a fost înlocuită cu compoziția privată. Individul care a săvârșit o faptă dezaprobată de societate oferea o valoare oarecare pentru a se renunța la răzbunare.

Un pas important a fost cel al intervenției statului pentru a reglementa răzbunarea și compoziția ,fixând un tarif de compensație, sub forma unei amenzi, care intervine de drept public. Aceste tarife de compensație se fixau în dreptul roman pentru fiecare infracțiune comisă, fără să existe o listă de incriminare.

Amenda, la început era cerută printr-o acțiune cu caracter penal, deoarece se urmărea pedepsirea unui delict.

Pedeapsa avea întotdeauna ca obiect o sumă fixă, indiferent de prejudiciul cauzat victimei egală cu paguba sau multiplul al acesteia. Răspunderea devine juridică, nimai penală, iar mai târziu, în epoca imperiului și răspunderea civilă. Răspunderea se transformă din colectivă, tribală și apoi familială, în răspunderea individuală, din răspundere obiectiv bazată pe cauzalitate materială, în răspundere bazată pe culpă, fără să fie îndeajuns precizată această culpă și cu caracter, neexistând un principiu general de răspundere civilă. Răspunderea civilă există în limitele diferitelor delicte private recunoscute de drept, ca de exempu: furtum, damnum, injuria datum, rapina, injuria.

Dreptul roman, în forma incipientă, cunostea instituții care permiteau unei persoane fizice să-și facă dreptate singur, să aplice deci, sancțiunea singur. Manus injecțio era o executare făcută de un particular, iar pignoris capio permitea particularului să ia singur obiectul de care avea nevoie pentru a se despăgubi. Nu o putea face decât cu respectarea unor forme sacramentale consacrate de normele juridice. Dar aceasta dovedește că, în ultima analiză, tot statul este cel care-l autoriza să o facă. La Atena și Roma era îngăduită vânzarea debitorilor insolvabili, acești debitori fiind pedepsiți cu multă cruzime.

În Evul Mediu răspundere civilă și reparația prejudiciului se desprinde tot mai mult de răspunderea penală și pedeapsă. În acel timp, sancțiunile erau deosebit de severe, chiar crude, pentru a intimida și descuraja comiterea unor încălcări ale normelor juridice existente. Cei vinovați de săvârșirea unor infracțiuni trebiuau să răspundă în fața marilor seniori feudali, care aplicau sancțiuni arbitrare în cazurile ce le judecau. Biserica crestină, dreptul canonic a exercitat o influență considerabilă în cristalizarea noțiunii de răspundere. V inovatul este pedepsit pentru că și-a nesocotit obligațiile elementare.

Dacă el ajunge să-și restbilească echilibrul moral, în anumite condiții poate să suporte o pedeapsă atenută; ideea de justiție cere ca sancțiunea să se bazeze pe o expiațiune morală a vinovatului, acesta trebuie să-si recunoască propria greșală. Greșala devine o condiție generală a răspunderii civile, iar sancțiunea fiind considerată ca un mijloc de îndreptare a celui vinovat. Thomas Morus și Tomasso Campanella înțeleg sancțiuneaca,, o reacție a societății la încălcarea normelor stabilite de societate”.

În Epoca Modernă răspunderea este privită inițial, ca o răspundere politică și apoi ca o răspundere juridică. Montesquieu observă necesitatea că răspunderea să fie conformă cu spiritul general, să izvorască din spiritul general și să se bazeze pe lege. Fformularea răspunderii este legată de filosofia politică liberală care s-a dezvoltat sub influența Revoluției Franceze(1789) filosofie care s-a dezvoltat în art.998 Cod civil român,, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșală s-a ocazionat a-l repara”, a fost considerată ca una din expresiile sale majore.

Noțiunea de răspundere relevă domenii diferite- politic, juridic și filosofic, susceptibile de a lua, în același timp, trei sensuri diferite și chiar opuse. În filosofia politică, temeiul răspunderii caracterizează un mod de reglare socială, al cărui principiu general este că,, Nimeni nu poate remite altuia o obligație care nu-i revine acestuia”. Principiul fundamental în orice societate este că fiecare om este răspunzător de a se îngriji de el însuși, de nevoile lui și de cele ale familiei, prin resursele dobândite sau transmise. Fără acest principiu ar înceta orice activitate în societate, deoarece ar însemna să se bazeze pe munca altuia pentru a trăi. În dreptul civil, răspunderea semnifică un ansamblu de tehnici juridice, care au în vedere repararea prejudiciului cauzat altuia din culpă.

Problemele puse prin înmulțirea pagubelor produse prin accidente în industrie și transporturi au lărgit sfera noțiunii de răspundere, incluzând suportarea unui prejudiciu ca efect al riscului asumat pentru activitatea desfășurată. În acest scop s-au creat instituții de asigurare și securitate socială care au permis dezvoltarea răspunderii, făcând posibilă repararea unor prejudicii produse fără culpă, pe baza ideii de garanție

. Într-un al treilea sens, filosofic, răspunderea înseamnă:

a) ceea ce face ca un act sau consecințele unui act să fie imputabile unei personae;

b) Rațiunile pentru care contractul sau delictul sunt suportul unei obligații. Este sensul , în care noțiunea de răspundere se folosește în dreptul penal. În acest înțeles, răspunderea trimite la o filozofie a unei cauzalități prin libertate, de exemplu, principiul Kantian al autonomiei de voință, acela că fiecare trebuie să se considere ca unic și definitiv răspunzător pentru ceea ce se întâmplă. Răul în special, este considerat fie un efect al relei voințe a altuia, fie ca un rezultat al lipsei de prevedere. Astfel, răul și pierderea care îi este asociată, este întodeauna o consecință a relei voințe și a culpei.

1. Termenul răspundere desemnează acțiunile pentru care raportul creditor-debitor se va putea stabili între două subiecte. Astfel, răspunderea apare și ca expresie acelor două maxime pe care teoria dreptului natural modern le concepe ca fiind condiții ale sociabilității: respectul angajamentelor și a nu vătăma pe altul.

Și dreptul modern îngăduie ca unele sancțiuni să fie exercitate de particulari, sub garanția și cu autoritatea statului, al cărui atribut este. De asemenea dreptul de retenție care se acordă, în anumite cazuri, celui care reține un bun al datornicului. De exemplu, proprietarul reține mobila chiriașului atuci când acesta nu a plătit. În anumute cazuri, legea dă drept creditorului gajist să procedeze la vânzarea gajului, fără a mai face formele de execuție silită și în acest fel ajunge să își facă singur dreptate.

Dreptul de necesitate, ca și dreptul de legitimă apărare sunt de fapt sancțiuni aplicate de particulari. Proprietarul care-și apără recoltele împotriva furtului cu aparate mecanice de apărare, nu răspunde pentru violență. Acesta nu înseamnă că sancțiunea nu este atributul statului, întrucît chiar dacă se exercită de către particulari, tot statul o autorizează în ultima analiză, tot el este izvorul sancțiunii juridice. Ideea de sancțiune se justifică și se întemeiază pe ideea de drept care este o idee normativă: ea cuprinde o prescripție de a face sau nu face anumite acte, obligația rațională și necondiționată de a îndeplini o anumită dispoziție a legii, de a respecta libertatea celorlalți.

Privită sub acest aspect, sancțiunea nu este o limitare a libertății individului, ci numai un mijloc tehnic pe care dreptul îl întrebuințează pentru a garanta o desfășurare mai intensă și mai întinsă a acestei libertăți. În relitate, executarea silita ca o sacnțiune a obligației unui datornic este o confirmare a libertății lui și nu o limitare a ei. Intervenția statului răspunde unei necesități juridice și morale a societății de respectare a drepturilor și libertățiilor legitime ale unei persoane, de realizare a ieei de justiție. Sancțiunea reprezintă acțiunea materială a unei persoane, exercitată în numele statului, asopra altor persoane sau a bunurilor lor. Ea nu se confundă cu drepturile și obligațiile persoanelor la cererea sau asupra cărora se aplică, indiferent dacă aceste drepturi rezultă din lege sau din convenție.

Sancțiunea nu este decât actul prin care în mod silit se obține executarea unei obligații care nu se face de bună-voie. În aceste condiții, sancțiunea este și ea o varietate de act juridic, un act juridic de natură specială. Actul juridic propriu-zis creează drepturi și obligații în abstract, sancțiunea le realizează în concreto. Exercițiul sancțiunii are ca efect restabilirea unei situații materiale, în conformitate cu o situație juridică preexistentă. Împrejurarea că executarea se face în mod silit, nu-i schimbă natura de act juridic. Natura regulei sociale încălcate determină și natura formei de răspundere, una din aceste forme fiind răspunderea juridică. Prin urmare, răspunderea socială este în principiu, fundamentul comportamentului social, iar răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale.

Legea nu dă o definiție răspunderii juridice, în general, sau vreunuia din formele sale concrete, deși există o multitudine de norme juridice, prin care se reglementează diferite forme de răspundere juridică.

Legiuitorul stabilește doar condițiile în prezența cărora o persoană fizică sau juridică poate fi trasă la răspundere. Legea și literatura juridică folosește, de regulă, noțiunea de răspundere, dar uneori și pe aceea de responsabilitate, aproximativ cu aceeași valoare. Termenul răspundere din punct de vedere etimologic derivă din latinescu,,spondeo” care în contractul verbis din dreptul roman înseamnă obligația solemnă a debitorului față de creditorul său de a-și îndeplinii prestația asumată în contract. De aici, concluzia că sensul ce trebuie să fie atribuit noțiunii de răspundere este acela de obligație de reparațiune, obligație ce rezultă dintr-un delict sau cvasi- delict

Termenul de ,,responsabilitate” derivă din cuvântul francez responsabilite, folosit în sensul obligației de a repara în măsură și sub formele determinate de lege, prejudiciul cauzat , prejudiciul cauzat altei persoane.

1.3.FUNDAMENTELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Răspunderea juridică este un raport de drept al cărui conținut este format din drepturi și obligații conexe, ce se nasc din neîndeplinirea unei obligații asumate, fie din violarea unei obligații legale preexistente, și pentru care norma juridică impune repararea prejudiciului și suportarea sancțiunii de către persoana în culpă sau care și-a asumat riscul unei activități, în scopul restabilirii ordini de drept.

Indiferent că răspunderea e definită ca obligație de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-un fapt contrar ordinii de drept, cum apreciază autorii de drept civil, ori ca obligația de a suporta o pedeapsă ori privațiune, cum o definesc autorii de drept penal și cei de drept administrativ, este considerată ca fiind o sancțiune juridică, având rolul de reparație, sancțiune și de prevenție. Sancțiunea juridică, în această concepție, constă nu numai dintr-o pedeapsă, dar și oblgația de reparație a unei pagube, restituirea unui lucru, anularea unui act, executare silită asupra persoanei sau bunurilor acesteia sau prevenirea săvârșirii unor noi fapte, deoarece toate acestea înseamnă constrângere. Răspunderea în această concepție este cadrul juridic de realizare și întruchipare a sancțiunii. Răspunderea juridică are ca premisă existența unei fapte care cade sub incidența normelor juridice, o conduită ilicită și ilegală, o anumită acțiune sau inacțiune neconformă cu norma de drept care produce consecințe negative, constând în vătămarea intereselor unor persoane sau ale societății. Prin urmare, conduita licită constă într-o acțiune sau inacțiune, conformă sau chiar determinată de normele juridice, fără să intereseze motivele acestei conduite. Conduita ilicită este o acțiune sau inacțiune, contrară prevederilor normelor juridice, săvârșită de o persoană conștientă care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale.

Răspunderea juridică este deci , un raport stabilit de lege, de norma juridică între autorul încălcării normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții autorizați, instanțe de judecată, funcționariiâ de stat sau agenți ai puterii publice. Subiectele acestui raport juridic sunt statul, ca subiect, care exercită constrângerea prin aplicarea sau asigurarea aplicării sancțiunii juridice și persoana care a săvârșit fapta ilicită, ca subiect pasiv, acesta urmând să suporte consecințele negative ale faptei sale, prin aplicarea sancțiunii juridice. Conținutul acestui raport complex este format, în esență, din dreptul și obligația statului, în calitate de reprezentant al societății de a aplica sancțiunile prevăzute sau recunoscute de lege, persoanelor care au nesocotit prevederile legii și obligația acestor persoane de a se supune sancțiunilor legale, în scopul restabilirii ordinii de drept.

Sancțiunea care este un atribut al statului apare astfel, ca un obiect al răspunderii juridice, pe care statul o impune subiectului pasiv, adică autorului faptei ilicite ce trebuie să se conformeze măsurii luate de stat. Răspunderea juridică apare deci ca o consecință a nerespectării unei obligații care constă în a repara prejudiciul cauzat și după caz, a suporta sancțiunea juridică aplicată. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în art.10, stabilește că dreptul victimei unui prejudiciu cauzat prin culpa altuia ori prin faptul unui lucru aflat sub pază, de a obține reparație, este un principiu general de drept căruia trebuie să i se acorde respectul cuvenit.

Răspunderea juridică este una din instituțiile de bază ale dreptului, care-l însoțește ca o garantare, pe timpul afirmării lui, un principiu general al dreptului. Ea constituie, în primul rând, una din căile de realizare a ordinii de drept, este consecința firească a reglementării sancțiunilor pentru încălcarea ordinii de drept și a executării prin constrângere a acestor sancțiuni de către cel care a nesocotit normele de conduită în societate. În al doilea rând, răspunderea juridică are un rol reparator, prin repararea prejudiciului cauzat unei persoane prin fapta ilicită. În sfârșit , răspunderea juridică are un rol preventiv-educativ, această instituție având o finalitate preventivă prin împiedicarea săvârșirii de noi acte ilicite și în același timp educativă – cultivarea sentimentului de respect al semenilor săi, sl disciplinei și ordinii sociale.

Răspunderea juridică are un temei, un fundament fără de care ea nu poate fi explicată și nu poate fi recunoscută. Definită, în esență, ca efect al neîndeplinirii unei obligații morale, legale, convenționale, de risc sau garanție, acest fundament este un act juridic sau un fapt juridic săvârșit cu sau fără culpă, după cum autorul său a avut reprezentarea faptelor sale și a fost liber să decidă în cunoștință de cauză sau nu. Cei doi termeni – act juridic și fapt juridic nu sunt sinonimi. Contractul este acordul liber de voințe dintre două sau mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau a stinge raporturi juridice. Neîndeplinirea lui sau greșita lui îndeplinire cauzatoare de prejudiciu, dă naștere răspunderii contractuale, adică obligația de a repara vătămarea pricinuită celeilalte părți, prin neexecutarea contractului.

Faptele juridice sunt împrejurări evenimente și acțiuni, fapte naturale și fapte ale omului care produc efecte juridice, în sensul că determină apariția, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Faptele juridice se grupează după cum se produc ca rezultat al voinței omului sau independent de aceasta, în evenimente și acțiuni.

Evenimentele – faptele naturale sunt acelea care se produc independent de voința oamenilor, de care norma juridică leagă anumite efecte juridice. Sunt astfel evenimente: nașterea sau moartea unei persoane, fenomene naturale cum sunt: cutremurul, inundația, naufragiul, care pot constitui forța majoră exoneratoare de răspundere.

Acțiunile sau inacțiunile sunt fapte umane săvârșite în mod voluntar de subiectele de drept, care potrivit normelor juridice produc efecte juridice. Aceste acțiuni care constituie categoria cea mai numeroasă se numesc acte juridice. Alte acțiuni sunt săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar care se produc totuși în baza legii. Acțiunile pot fi ilicite, când ele sunt săvârșite cu respectarea normelor legale și pot fi ilicite când sunt contrare normelor legale. În principiu numai faptele ilicite cauzatoare de prejudicii generează răspundere juridică.

1.4.PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Desi raspunderea juridica cunoaste o multitudine de forme ea are totusi un fond comun de reguli aplicabile acestei diversitati numite principii ale raspunderii si care se afla in stransa legatura cu unele principii fundamentale ale dreptului cat si cu principii ale unor ramuri de drept.

1. Principiul legalitatii raspunderii consta in aceea ca raspunderea juridica nu poate opera decat in conditiile sau in cazurile prevazute de lege, in forma si limitele stabilite de aceasta, conform unei anumite proceduri desfasurate de organe special investite in acest sens.

2. Principiul raspunderii pentru fapta savarsita cu vinovatie are la baza conceptia juridica a raspunderii subiective conform careia autorul faptei raspunde numai atunci cand si-a dat seama sau trebuie sa-si dea seama de rezultatele faptei sale si de semnificatiile ei social-juridice periculoase, fiind sanctionat pentru comportamentul sau anti-social. Nu exista raspundere juridica fara vinovatie chiar daca sunt indeplinite celelalte conditii de baza.

3. Principiul raspunderii personale conform caruia raspunderea revine numai celui efectiv vinovat de comiterea faptei ilicite, regula cu caracter absolut in cazul formelor sanctionatorii sau represive datorita pericolului social al conduitei ce incumbă atitudinea represiva a societății. In cazul răspunderii reparatorii exista, uneori, in conditiile legii si raspunderea pentru fapta altuia, cu caracter limitat dar posibil de inlaturat (raspunderea parintilor pentru copiii lor minori, a persoanei juridice pentru faptele membrilor) sau raspunderea solidara sau alaturata, ori impreuna cu altii.

4. Principiul unicitatii raspunderii conform caruia pentru o fapta ilicita exista o singura raspundere sau nu se poate aplica decât o singura sanctiune si nu mai multe ("non bis in idem") avand aceeasi natura juridica ca si norma incalcata.

5. Principiul justetei sau proporționalitatii raspunderii in conformitate cu care se impune corelarea raspunderii sau a sanctiunii cu gravitatea faptei savarsite, sub aspectul pericolului ei social sau a intinderii pagubei, a formei de vinovătie cu care a fost savarșita, printr-o corecta si concreta individualizare sau proportionalizare, ca, de pilda, a sanctiunii sau pedepsei penale unde se tine seama de toate imprejurările legate de comiterea faptei, de circumstantele atenuante sau agravante ca si de persoana faptuitorului etc.

6. Principiul umanismului raspunderii in conformitate cu care sanctiunea aplicata si constrangerea exercitata au un rol de educativ si de reintegrare sociala netrebuind sa provoace suferinte inutile celui sanctionat si sa nu-i injosească demnitatea si personalitatea.

CAPITOLUL II

LIMITELE ȘI CONDIȚIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

2.1.LIMITELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Textul de lege descrie, de regulă, exact sfera cazurilor la care se referă norma juridică ce urmează a fi aplicată și condițiile în care nerespectarea acesteia constituie o violare a dreptului cu consecința sancțiunii juridice și a invalidării actului de aplicare. Între cele două atitudini extreme, cea care constă în respectarea regulei de drept și cea care atestă o violare a acestei reguli există numeroase comportamente. În acest sens se distinge: abuzul de drept, deturnarea de putere și frauda la lege.

1.Noțiunea de abuz de drept dată destul de recentă este o reacție la opinia general admisă de doctrină în secolul al XIX- lea că drepturile sunt absolute și cel care acționează în limite externe ale drepturilor sale nu poate fi făcut răspunzător pentru prejudiciul care l-a putut cauza astfel altuia.

Această doctrină este exprimată prin maxima,, Neminem laedit qui suo jure utitur ‘’.

Ori, teoria abzului de drept consideră că titularul unui drept nu mai are dreptul la respectarea acelui drept și devine responsabil când abuzează de dreptul său ori acționează cu intenția de a vătăma pe altul; dacă titularul abuzează de dreptul său și creează altuia un prejudiciu, el va fi obligat la repararea acestui prejudiciu.

Cea mai simplă definiție a abuzului de drept este aceea care înțelege prin abuz folosirea unui drept cu intenția de a vătăma pe altul. Este suficient ca această intenție să fie preponderentă pentru că uzul dreptului să fie abuziv.

Un alt criteriu folosit de doctrină pentru determinarea abuzului de drept este cel al absenței unui interes legitim. Jurisprudența folosește pentru determinarea abuzului și criteriului răspunderii civile: abuzul de drept este culpa în favoarea drepturilor; folosirea anormală a drepturilor.

Într-o altă concepție, s-a considerat că va constitui abuz de drept, folosirea dreptului în alte scopuri decât cele care au fost recunoscute individului.

Acest criteriu concordă cu concepția funcției sociale a dreptului. Ideea de abuz de drept își găsește fundamentul în înțelepciunea tradițională care se exprimă în două adagii: Summum jus, summa injuria, un drept împins la extrem se transformă în justiție.

Un al doilea adagiu :,, Malitiis non est indulgendum’’ ceea ce înseamnă că jurisdicțiile vor condamna fără indulgență, în toate circumstanțele, răutatea, chiar dacă ar apărea sub aparențele exterioare ale dreptului.

2. Deturnarea puterii. Deturnarea puterii constă în exercițiul unei puteri publice, în vederea cărora a fost instituită această putere sau atribuțiilor care i-au fost conferite unui funcționar public.

Această finalitate este expresia abstractă a interesului public și binelui serviciului , în fiecare caz concret.

Controlul deturnării puterii constă în a confrunta mobilul care a determinat autorul să săvârșească actul și scopul urmat de norma de drept care-i conferă puterea. Dreptul pozitiv utilizează, de asemenea, noțiunea de deturnare pentru a priva de efect comportamentul constând în deturnarea unei instituții sau tehnici juridice.

3. Frauda la lege constă într-o manevră legitimă făcută cu scopul de a eluda aplicarea normelor juridice care sunt, în mod normal, aplicabile, pentru a ocoli unele cerințe legale care nu convin, pentru a promova în mod ilegal unele interese, a profita de reglementări juridice mai favorabile, prin diverse artificii nepermise de lege. În sens restrâns, frauda la lege vizează un comportament mai subtil, care permite a profita de imperfecțiunile de ordin juridic, folosind o regulă de drept, în scopul de a paraliza aplicarea altei reguli de drept.

Ca mijloc de control se semnalează posibila aplicare a regulei tradiționale ,, Fraus omnia corrumpit ‘’ adică frauda corupe totul, se înțelege aplicarea normelor, a regulilor de drept. Se spune încă, ceea ce este semnificativ, că frauda face excepție de la toate regulile.

Se consideră că frauda, în sensul strict al cuvântului se manifestă, de fiecare dată când subiectul de drept se sustrage de la executarea unei norme obligatorii, prin folosirea cu intenție a unui mijloc eficace, care face rezultatul inatacabil pe temeiul dreptului pozitiv.

Ideea ca fraudă este o excepție de la toate regulile și dorința de a acționa contra ei, justifică a se decide că dacă mijloacele juridice eficace au fost folosite pentru a eluda o regulă de drept care trebuia observată, incidența unui drept ce trebuia respectat, actele astfel îndeplinite vor putea fi declarate impozabile, prin aplicarea teoriei generale a fraudei.

Din această formulă decurg trei condiții cărora le este subordonată aplicarea acestui principiu, destinat a paraliza manoperele frauduloase:

a) este necesar ca regulă deturnată să aibe un caracter obligatoriu.

b) trebuie ca persoana al cărei comportament este astfel sancționat, să fi avut intenția de a deturna regula, ceea ce implică existența unui element subiectiv intelectual;

c) este necesar ca procedeul utilizat să fie, el însuși real și eficace, astfel este inutil a se face apel la ideea de fraudă și să se sancționeze rezultatul produs de acesta.

De aceea, este de competența instanțelor judecătorești să distingă frauda, sancționată în general prin ineficacitate și inopozabilitate, de actul fraudulos, contra autorităților sau persoanelor, împotriva cărora a fost îndreptat acest act și simpla abilitate care produce, în mod normal acest efect.

Se procedează, după caz la această distincție dificilă, referindu-se la unul sau altul din elementele sale, servind la definirea fraudei care face excepție de la toate regulile de drept.

O a doua regulă, de mică importanță, este cea potrivit căreia, nimeni nu-și poate face un titlu din actele sale imorale, exprimată prin regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans ( nimeni nu este ascultat când își prezintă propria indecență). Potrivit acestui adagiu nimănui nu-i este îngăduit să realizeze beneficii prin invocarea în justiție a propriei sale vine. Această regulă își găsește suport în dreptul nostru în art. 1 din Decretul nr. 31/1954 prvind persoanele fizice și juridice.

2.2.CONDIȚIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Aceste condiții reprezintă cumulul de factori esențiali ce se cer a fi reuniți atât sub aspectul faptei ilicite cat si a autorului ei in vederea creerii cadrului necesar obligării vinovatului la suportarea consecințelor conduitei sale.

CONDIȚII ALE RĂSPUNDERII JURIDICE : conduita sau fapta ilicită , rezultatul sau efectul social-juridic produs de acesta , legatura cauzală dintre fapta și rezultat, existența autorului si vinovația acestuia, existența unor împrejurari care sa excludă caracterul ilicit al faptei sau sa înlature raspunderea juridica.Ultima condiție este negativă, iar celelalte cinci sunt pozitive trebuind sa existe în mod cumulativ.

Fapta ilicita reprezinta conduita aflata in contradicție cu legea si care este sancționata ca atare, încalcarea trebuind să fie reala si nu aparenta sau formala, adica sa reprezinte un fapt material-juridic ilicit al omului prin care s-a lezat efectiv o valoare sociala protejata de lege. Conduita neconforma cu litera legii a subiectului de drept reprezinta temeiul raspunderii juridice.Un fapt devine ilicit numai in momentul in care conduita incalca normele de drept, perturband astfel, desfasurarea normala a relatiilor sociale.

Modalitați de materializare si de manifestare a conduitei ilicite pot fi acțiunile și inactiunile.

Acțiunea reprezinta atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancționata pentru că s-a materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera exhaustiv sau limitativ toate actiunile interzise deoarece este o imposibilitate teoretică si practică, însa stabilesc expres doar ceea ce este interzis si implicit sancționând orice fapta sau acțiunea care le încalca (de exemplu, se interzice omorul si implicit orice actiune contrara vietii umane indiferent de natura ei si mijloacele de realizare).

Inacțiunea consta dintr-un fapt negativ, o conduita de abținere sau de omisiune de la actiunea prescrisa subiectului obligat sa o savâarșească. Conduita ilicita constă – in acest caz – din însasi atitudinea de abtinere, autorul faptei fiind sanctionat nu pentru starea de pasivitate ci pentru lipsa acțiunii la care era obligat prin norma onerativa, adică nerealizarea sau neîndeplinirea îndatoririi rezultate din lege si/sau din actul juridic individual (de pilda, sustragerea de la indeplinirea serviciului militar obligatoriu, neexecutarea obligatiei legale de intreținere fată de persoana stabilită prin hotarare judecatoreasca, neachitarea impozitului la termenul scadent etc.).

Uneori, încalcare legii poate intrunii atat elemente ale acțiunii cât si cele ale inacțiunii , de exemplu, livrarea unor produse calitativ si cantitativ necorespunzatoare față de condițiile stipulate în contract.

În functie de natura juridică a faptei comise, determinata, la rîndul ei, de natura normei si a raportului juridic generat, formele sau felurile conduitei ilicite se manifesta prin : infracțiuni, contraventii, abateri dsciplinare, fapte ilicite sau delicte civile, etc.

REZULTATUL FAPTEI ILICITE

Rezultatul faptei ilicite îl reprezinta efectul sau consecința care decurge din savarșirea ei sau din conduita avută. În functie de felul si natura faptei efectele produse pot fi materiale, reprezentând transformări în lumea materială (decesul si vatamarea persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile si de evaluare pecuniară, iar altele pot fi efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei si demnității unei persoane, neîndeplinirea obligației de supraveghere si educare a minorilor de catre părinți etc.)

Raportul sau legatura cauzală dintre fapta ilicită si rezultatul daunător

Pentru a fi angajată raspunderea unei persoane nu este suficient sa existe, pur si simplu, o fapta ilicită si un prejudiciu suferit de o alta persoană, dar este necesar ca între fapta si prejudiciu sa fie un raport de cauzalitate, in sensul ca acea fapta a provocat acel prejudiciu.Organului de aplicare a dreptului ii revine întotdeauna si sarcina determinarii existenței sau inexistenței raportului de cauzalitate , adica a legaturii dintre faptul savarsit si rezultatul produs.

CAUZALITATEA

Cauzalitatea reprezinta un ansamblu de fenomene legate astfel intre ele încat existența unui fenomen este determinată sau condiționată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care determină existența unui alt fenomen se numeste cauză, iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeste efect. În raport cu efectul, cauza este primordială, independentă și obiectiva, în timp ce efectul este dependent secundar si derivat întrucat izvorul sau rezida în cauza. Legatura dintre cauza si efect este denumita cauzalitate sau raport de cauzalitate.

Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv deoarece , aceleasi cauze produc întotdeauna aceleasi efecte.

Cauzalitatea si raporturile cauzale pot fi fizice, chimice, biologice, sociale, economice, politice, juridice, etc.

In stiinta dreptului cauza reprezinta in cadrul raspunderii o atitudine voluntara, constienta a omului, o conduita a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau de amenințare produsa prin atingerea, lezarea sau vatamarea unor relatii sociale reglementate si aparate juridic.

Cauzalitatea poate fi simplă sau complexă. Atunci cand vorbim despre cauzalitatea simplă, între cauză si efect relatia de determinare este directă, nemijlocită, fară alte determinari sau interpuneri. Ne referim la “cauzalitate complexă” atunci cand raportul se prezinta ca un lant cauzal in care in mod succesiv efectele devin cauze ale altor fenomene sau când, în producerea lor intervin multiple cauze determinante si condiții favorizatoare.

Acțiunea omului este cauza unui rezultat numai atunci cand raportul dintre aceasta și efectul produs constituie expresia unei necesități iar nu consecința unei înlanțuiri întamplatoare de evenimente, raspunderea juridică intervenind în prima ipoteză deoarece numai conduita umana – expresia atitudinii conștiente – poate antrena suportarea consecințelor legale decurgând din încălcarea legii.

Rezultatele produse în afara activității umane si independent de voința omului se situează în afara cauzalității juridice și, in consecință, nu antrenează răspunderea juridică, nefiind imputabile nici obiectiv nici subiectiv.

Ne vom afla în situația lipsei raportului de cauzalitate atunci când, spre exemplu, victima unei infracțiuni de omor, anterior evenimentului s-a împrumutat cu o sumă de bani care s-a restituit parțial. Nu există nici un raport de cauzalitate între fapta de ucidere și restituirea integrală a sumei împrumutate și, în consecință, inculpatul nu poate fi obligat la plata sumei încă nerestituită de victimă.

Această condiție esențială care angajează răspunderea civilă delictuală reprezintă o chestiune de fapt care urmează a fi rezolvată pe baza probelor administrate de către instanța de judecată.

Fiind o chestiune de fapt, proba se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori și prezumții. Sarcina probei va incumba celui care afirmă în fața instanței de judecată („actori incumbut probatio”).

Dacă reclamantul – victimă a prejudiciului va reuși să probeze existența raportului cauzal direct dintre fapta ilicită a pârâtului și prejudiciul suferit, atunci instanța va pronunța o hotărâre judecătorească prin care ultimul va fi obligat a repara efectul negativ creat asupra persoanei sau patrimoniului primului.

La rândul lui pârâtul – autor al faptei ilicite va putea proba inexistența legăturii cauzale directe între fapta sa și răul suferit de reclamant sau va putea dovedi că a existat o cauză străină, neimputabilă lui, care a generat acea pagubă, fiind astfel exonerat de răspundere.

Legătura cauzală dintre faptă și prejudiciu trebuie să fie directă, sigură și necesară ca orice legătură dintre cauză și efect.

Rolul instanțelor judecătorești, de multe ori, este major, întrucât adesea este greu de determinat ce cauză a determinat efectul negativ înregistrat, existând multiple cauze care se pot întrepătrunde. Astfel, de măiestria și de profesionalismul completului de judecată va depinde determinarea cauzei morții unei victime a unui accident de circulație, care a fost internată într-o clinică de urgență cu vătămări corporale ușoare, fiind tratat de medicul de gardă cu sedative pentru calmarea durerilor, iar până a doua zi a încetat din viață. Problema juridică ridicată va fi de a determina care dintre cauzele existente (fapta șoferului sau neglijența medicului de gardă în punerea diagnosticului și aplicarea tratamentului) a constituit cauza directă a morții victimei.

Criterii formulate pentru determinarea raportului de cauzalitate

Pentru circumscrierea faptelor ori împrejurărilor care ar putea fi reținute în sfera cauzei ce a determinat prejudiciul, literatura de specialitate și practica judiciară au propus mai multe criterii sau sisteme.

A. Sistemul echivalenței condițiilor sau a condiției sine-qua-non

Sistemul acesta a fost elaborat sub influența gândirii filosofului pozitivist englez John Stuart Mill. El este susținut de majoritatea autorilor din Franța și însușit de practica judiciară din această țară, promovând următorul raționament: dacă faptul cauzal nu poate fi precis determinat atunci toate faptele anterioare producerii prejudiciului, și în absența cărora acesta nu ar fi survenit au aceeași valoare cauzală, altfel spus, sunt considerate echivalente. Este, deci, considerată cauza prejudiciului fiecare condiție care îl precede și în lipsa căreia acesta, ipotetic, nu s-ar mai produce. Deoarece, conform acestor teorii, în lipsa oricăreia dintre condițiile echivalente rezultatul nu s-ar putea produce, ea a mai fost denumită teoria condiției sine-qua-non.

Avantajul sistemului rezidă în aceea că se realizează o izolare a condițiilor necesare de cele care sunt indiferente sub aspect cauzal pentru producerea rezultatului păgubitor.

B. Sistemul cauzei proxime

Acest sistem își are fundamentul în gândirea filosofului iluminist englez Francisc Bacon. Conform acestei teorii se consideră cauză a prejudiciului – dintre toate faptele care au precedat producerea lui – doar ultima, aceea care-i este imediat anterioară. Se atribuie, deci, semnificație cauzală doar ultimei condiții, calificată drept causa proxima.

Sistemul este criticabil prin faptul că se strânge sfera condițiilor cu valoare cauzală la aceea care se situează, sub aspect temporal în „anterioritatea cea mai apropiată de momentul producerii rezultatului”.

Dacă teoria ar fi acceptată, în ipoteza unei agresiuni, pentru decesul victimei ar urma să răspundă doar medicul care nu i-a aplicat tratamentul chirurgical adecvat în timp ce făptuitorul ar scăpa de răspundere.

C. Sistemul cauzei adecvate

Acest sistem este dominant în dreptul privat german. Conform acestei teorii, în operațiunea de determinare a raportului de cauzalitate trebuie să fie reținute numai acele împrejurări anterioare efectului ce întrunesc calitatea de condiții sine-qua-non, care-i sunt adecvate, în sensul că-i sunt tipice. Prin condiții tipice se înțeleg acele împrejurări care în mod obișnuit sunt susceptibile să genereze efectul respectiv. Pentru aflarea cauzei vor fi înlăturate acele fapte care au determinat doar în mod accidental producerea pagubei.

Sistemul cauzei adecvate este criticabil pe de o parte pentru că face o confuzie între cauzalitatea și imputabilitatea faptei, iar pe de altă parte pentru că nu ține seama de realitatea că nu orice legătură de cauzalitate are o expresie tipică sau adecvată.

D. Sistemul eficacității

Se consideră în cadrul acestui sistem că dintre condițiile necesare care au precedat rezultatul, trebuie reținută drept cauză aceea care a avut o eficiență precumpănitoare față de celelalte, în producerea lui.

În privința criteriului eficacității unii adepți ai sistemului susțin că trebuie socotită drept cauză acea condiție care a acționat cu cea mai mare intensitate în producerea rezultatului (criteriul cantitativ) iar alții susțin că trebuie considerată cauză condiția cea mai importantă din punct de vedere calitativ, adică cea care a schimbat cursul normal al evenimentului (criteriul calitativ).

Acest sistem prezintă neajunsul de a restrânge nexul cauzal, considerând că există o singură cauză, și anume fenomenul care s-a manifestat cel mai eficace în producerea efectului.

E. Sistemul cauzalității necesare

Potrivit acestui sistem cauza este definită ca fiind acel fenomen care precede efectul și îl provoacă în mod necesar.

Criteriul propus de autorii acestui sistem pentru a se stabili relația cauzală, din multitudinea de fenomene (fapte) care preced rezultatul, este acela al legăturii necesare dintre fapta ilicită și acest rezultat (prejudiciul).

Raportul de cauzalitate se consideră a avea un caracter necesar atunci când se dovedește pe bază de experiență că un anumit efect se produce întotdeauna ca urmare a unuia și aceluiași fenomen care îl precede.

Teoria cauzalității necesare a fost criticată pentru că exclude din sfera cauzei, condițiile care au avut o contribuție importantă la producerea rezultatului, lăsând astfel, sub aspectul răspunderii civile, nesancționate fapte ilicite care au jucat rolul de condiții fără de care, singură, cauza, nu ar fi putut să determine acel rezultat.

F. Sistemul indivizibilității cauzei cu condițiile

Sistemul acesta atribuie valoare cauzală și condițiilor care au contribuit în mod esențial la producerea efectului, alături de fenomenul – cauză într-o unitate indivizibilă, așa cum de altfel ele se și prezintă în realitate.

Un criteriu important pentru stabilirea condițiilor cu rol cauzal în constituie, desigur, prevederile exprese ale legii, cum sunt prevederile Codului penal, care statornicesc răspunderea, inclusiv răspunderea civilă, pentru prejudiciile cauzate, împreună cu autorul, a instigatorului, a complicelui, a favorizatorului și a tăinuitorului.

Aceste prevederi legale au valoare de principiu, ele reprezintă în fond, o aplicație corectă, în domeniul răspunderii, a ceea ce înseamnă cauzalitatea.

Practica noastră judiciară tinde să generalizeze acest sistem, deși în unele decizii e speță soluțiile se sprijină pe motivări care evocă fie sistemul cauzei necesare, fie sistemul echivalenței condițiilor.

In concluzie, raspunderea juridică intervine numai daca între fapta savarsită și rezultat există un raport de cauzalitate stabilit cu certitudine. Astfel, practica judiciară a stabilit ca împrejurarea care a determinat în mod necesar moartea victimei au fost loviturile aplicate acesteia iar nu ingrijirea medicala necorespunzătoare.

SUBIECTELE RASPUNDERII JURIDICE

Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic aparuta prin incalcarea legii care poate fi obligata la suportarea consecintelor faptei ilicite pe care a savarsit-o.

Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizica si juridică avand capacitatea juridica corespunzătoare.

Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale daca are responsabilitate juridică. Capacitatea de a raspunde exprimă aptitudinea de a da socoteala pentru fapta ilicită savarsită si de a suporta toate consecințele juridice care decurg din ea. Capacitatea de a răspunde este o formă specifică a capacitatii juridice si nu se confunda cu o anumita capacitate determinată dintr-o ramura de drept.

Persoană juridicムrăspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun A®n cazul acelor fapte săvârșite de acestea din urmă în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăși acestei organizații colective, iar, în consecință, răspunderea va fi pentru faptă proprie, în timp ce faptele ilicite ale celorlalți membri ai acesteia antrenează doar răspunderea pentru faptă altuia.

Unele forme ale răspunderii, cum sunt cea penală sau disciplinară, revin în exclusivitate numai persoanelor fizice nu și celor juridice.

VINOVĂȚIA

Vinovăția ( culpă sau vină ) reprezintă atitudinea psihică a subiectului față de faptă săvârșită și de rezultatul acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conștient negative față de valorile juridice ocrotite prin lege. Săvârșirea faptei ilicite este, de regulăƒ, precedată de apariția ideii devenită hotărâre sau rezoluție și transformată în manifestare de voința ce impulsioneazムși declanșează energia necesară săvârșirii faptei. Individul aflat în deplinătatea facultăților mintale poate concepe și aprecia caracterul ilicit al faptei sale cât și urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a da seamă individul trebuie să aibă în acel moment al săvârșirii o voința conștientă față de rezultatele faptei sale și liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit în deplină cunoștință de cauza în vederea atingerii unui scop.

Cunoștință cuprinde un factor de prevedere, adică posibilitatea întrezăririi rezultatului faptei săvârșite și un factor de reprezentare, adică cunoașterea legăturilor cauzale dintre faptă și efecte, a semnificației lor social-juridice.

Vinovăția se prezintă în dreptul penal sub formă intenției și a culpei. Intenția este directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârșirea ei și indirectă, când prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. Culpă cu previziune (numită și imprudentă) există în situația în care autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce, iar culpă fără previziune (numită și neglijență) când autorul nu prevede rezultatul faptei sale și deși trebuia și putea să-l prevadă.

În dreptul civil și penal vinovăția este denumită culpă și nu desemnează o formă determinată a acesteia. Formela culpei civile sunt dolul ( intenția ), imprudentă și neglijență. Răspunderea pentru fapte neintenționate este mai puțin severă.

Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei și cauze care înlătura răspunderea juridică

Cauze sau împrejurări care prin existența lor , chiar singulară, exclud caracterul ilicit al faptei și, implicit, înlătura răspunderea juridică : legitimă apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția (involuntară), minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt, situații în care , deși există o faptă ilicita, rezultat periculos, raport de cauzalitate și subiect, lipsește vinovăția autorului.

Legitimă apărare reprezintă situația în care faptă este săvârșită pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust îndreptat împotrivă celui aflat în această stare, a altuia sau împotrivă unui interes public și care pune în pericol grav persoană sau drepturile celui atacat, ale altora ori interesul public.

Starea de necesitate reprezintă situația în care faptă este săvârșită pentru a salvă de la un pericol iminent, care nu poate fi înlăturat altfel, viață, integritatea corporală sau sănătatea autorului aflat în aceastムsituație, ale altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes public.

Constrângerea fizică este împrejurarea în care faptă a fost săvârșitムdin cauza unei violențe căria făptuitorul nu i-a putut rezistă. De asemenea, nu reprezintムo faptムilicitムnici cea săvârșitムdin cauza unei constrângeri morale exercitatムprin amenințarea cu un pericol grav pentru persoană făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Cazul fortuit este situația al cărui rezultat este consecință unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Iresponsabilitatea reprezintă situația în care autorul în momentul săvârșirii faptei nu putea să-și dea seamă de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze.

Beția (involuntară) reprezintă acea stare în care faptă este săvârșită de autor care în acel moment se găsea în stare de beție completă produsă de alcool sau de alte substanțe, datorită unei împrejurări independente de voința lui.

Minoritatea făptuitorului este situația în care faptă este comisă de un minor care la data săvârșirii ei nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal. În dreptul civil însă, sustinătorii legali, părinții, răspund pentru pagubele produse de copiii lor minori aflați sub supravegherea lor.

O a două categorie de cauze cuprinde împrejurări care fără a exclude caracterul ilicit al faptei înlătura fie răspunderea juridică, deci acele consecințe care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite, fie înlătura executarea măsurilor (de constrângere) derivând din răspunderea juridică deja determinată.

Amnistia este actul de clemență care înlătura răspunderea penală pentru faptă săvârșită, iar dacă intervine după condamnare înlătura și executarea pedepsei pronunțate.

Prescripția înlătura răspunderea juridică iar în materie penală poate înlătura, după caz, și executarea pedepsei sau numai a acesteia, după cum în materie civilă poate conduce și la pierderea caracterului executoriu al hotărârii judecătorești ce stabilește răspunderea.

Grațierea este actul de clemență care înlătura, în total sau în parte, numai executarea pedepsei ori comutarea , schimbarea acesteia cu altă mai ușoară.

În dreptul penal se mai cunosc și alte cauze care înlătura răspunderea juridică cum ar fi, de exemplu, lipsă plângerii prealabile a părții vătămate în materia infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unui astfel de act de sesizare a organului competent, precum și împăcarea părților sau retragerea plângerii prealabile.

Eroarea de fapt reprezintă situația în care autorul faptei în momentul săvârșirii ei nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii nu înlătura caracterul ilicit al faptei.

Exercitatea unui drept potrivit destinației sale economico-sociale recunoscute de lege dacムprin această se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia se consideră a fi o altă împrejurare de excludere a caracterului ilicit al faptei și de înlăturare a răspunderii.

O a două categorie de cauze cuprinde împrejurări care fără a exclude caracterul ilicit al faptei înlătura fie răspunderea juridică, deci acele consecințe care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite, fie înlătura executarea măsurilor (de constrângere) derivând din răspunderea juridică deja determinată.

Amnistia este actul de clemență care înlătura răspunderea penală pentru faptă săvârșită, iar dacă intervine după condamnare înlătura și executarea pedepsei pronunțate.

Prescripția înlătura răspunderea juridică iar în materie penală poate înlătura, după caz, și executarea pedepsei sau numai a acesteia, după cum în materie civilă poate conduce și la pierderea caracterului executoriu al hotărârii judecătorești ce stabilește răspunderea.

Grațierea este actul de clemență care înlătura, în total sau în parte, numai executarea pedepsei ori comutarea , schimbarea acesteia cu altă mai ușoară.

În dreptul penal se mai cunosc și alte cauze care înlătura răspunderea juridică cum ar fi, de exemplu, lipsă plângerii prealabile a părții vătămate în materia infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unui astfel de act de sesizare a organului competent, precum și împăcarea părților sau retragerea plângerii prealabile.

CAPITOLUL III

FORMELE DE RĂSPUNDERE JURIDCĂ

3.1 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ CIVILĂ

3.1.1.Scurt istoric

Reducând sfera răspunderii sociale și analizând exclusiv răspunderea juridică, vom reține aceeași diversitate sub care și această răspundere se poate manifesta. Există astfel ca forme ale răspunderii juridice răspundere disciplinară, răspundere penală, răspundere administrativă, răspundere civilă, prcum și alte modalități în care răspunderea juridică se poate manifesta potrivit specificului diferitelor ramuri ale dreptului. De către aceste forme, răspunderea civilă se caracterizează printr-o o obligație de despăgubire, de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă contrară normelor juridice civile.

În perioada feudală procesul de delimitare a răspunderii civile, de răspunderea penală și de pedeapsă. Dreptul românesc din această perioadă făcea distincție între delictele publice, care atentau la baza organizării statale, și delictele private care aduceau vătămări persoanelor și bunurilor. Delictele și cvasidelictele creau și ele obligații în sistemul dreptului feudal, o serie de vini putând fi răscumpărate în bani sau în natură, așa cum fac de xemplu Ursu și Nicolae din Todirești când dau la 20 aprilie 1673 o moșie drept răscumpărare pentru rănirea unei persoane.

Primele legiuri scrise românești, Pravila lui Matei Basarab din 1621 și pravila lui Vasile Lupu din 1646, nu au formulat un principiu de răspundere civilă. Aceste legiuiri, inspirate din lucrările lui Prosper Farinancius, au avut la bază reglementarea răspunderii care a existat în Imperiul Roman.

În caz de omor sau rănire prin imprudență, legiuirile române din sec . al XVII-lea prevedeau în mod expres posibilitatea ca vonpvații să fie slobozi și numai cu bani să se cearte. Paguba adusă pe nedrept era și ea creatoare de obligații, în special în materie agrară, urmându-se prevederile legiuirilor bizantine. Răspunderea opera și în cazul persoanelor angajate ( năimiți ) pentru diferite munci, conform prevederilor acelorași legi agrare bizantine. De asemenea în dreptul transilvănean, statutele municipale ale sașilor prevedeau răspunderea delictuală pentru vătămarea vițelor, distrugerea de bunuri, uciderea sau rănirea neintenționată a unui om.

Enunțarea unor principii în materie a intervenit totuși, în dreptul nostru, abia anterior adoptării Codului Civil. La începutul sec. al-XIX-lea printre alte monumente legislative, apar lucrări de referință precum Codul Calimach sau Condica Țivilă sau politicească a Prințipatului Moldovei, promulgată la 1 iunie 1817, și pusă în aplicare de la 1 septembrie 1817, Legiunea Caragea datând din 1818 în Țara Românească. Din cuprinsul acestor lucrări se desprinde principiul general de răspundere delictuală, ce are ca obiect reparațiunea patrimonială a unui prejudiciu, avându-și temeiul în elementul subiectiv al greșelii intenționate sau neintenționate.

Un alt moment extrem de important în acest proces evolutiv și care nu poate fi omis, îl constituie adoptarea Codului Civil român. La întocmirea noului cod, care a intrat în vigoare la 1 Decembrie 1865, s-au utilizat ca modele, Codul civil francez din anul 1804, legea belgiană din 16 Decembrie 1851, proiectul Codului civil italian al lui Piranelli și reglementări din dreptul civil anterior al celor două Principate. Acest cod reglementează răspunderea pentru fapta proprie în art. 998 și 999, răspunderea pentru fapta altuia în art 1000 al. 1, iar în art. 1003 se consacră solidaritatea celor chemați să răspundă pentru același prejudiciu.

Răspunderea juridică este o instituție fundamentală a dreptului, ce reflectă nivelul de dezvoltare a întregii societăți, nivelul la care a ajuns responsabilitatea socială în acea societate. În ceea ce privește formele răspunderii juridice, în doctrină au avut și încă au loc numeroase discuții, cele mai multe dintre acestea având ca obiect cele două forme tradiționale ale răspunderii juridice, respectiv răspunderea civilă și răspunderea penală. Astfel, orice nou aspect apărut în sfera a ceea ce înseamnă răspundere juridică tinde să fie explicat fie prin intermediul instituțiilor răspunderii civile, fie prin cele ale răspunderii penale. În aceeași situație s-a aflat și regimul juridic ce reglementează materia abaterilor administrative, doctrina încadrând de cele mai multe ori acest regim juridic în cele două forme tradiționale ale răspunderii juridice. În funcție de gravitatea și de consecințele faptelor, pot fi angajate diferite forme de răspundere juridică. Spre exemplu, în cazul săvârșirii unor infracțiuni- care sunt fapte ce atentează în mod deosebit la valorile societății- este antrenată răspunderea penală a cetățenilor, iar în cazul nerespectării de către angajați a îndatoririlor de serviciu este antrenată răspunderea disciplinară a acestora.

Luând în considerare cele două mari părți ale dreptului, și anume dreptul public si dreptul privat, putem determina două părti ale răspunderii juridice- răspunderea juridică în dreptul public și răspunderea juridică în dreptul privat.

În funcție de ramurile de drept în care sunt cuprinse normele ce reglementează răspunderea juridică, deosebim următoarele forme de răspundere juridică:

răspunderea civilă- normele care reglementează această formă de răspundere vizează asigurarea respectării normelor de drept civil;

răspunderea penală- formă de răspundere juridică reglementată de normele dreptului penal;

răspunderea administrativă- care înglobează normele ce reglementează răspunderea juridică a celor care încalcă normele de drept administrativ.

3.1.2.Noțiune și definiție

Răspunderea civilă este un din formele răspunderii juridice și una din instituțiile juridice fundamentale ale dreptului. Ca instituție juridică, ea constă în totalitatea normelor, pricipiilor și regulilor juridice care reglemetează obligația generală ce revine oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia sau pentru care e chemată de lege sâ răspundă. Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă constă într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa, ori în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Specificul răspunderii civile și elementul care o deosebește față de celelate forme ale răspunderii juridice este îndatorirea de reparare integrală a prejudiciului, îndatorire care incumbă persoanei responsabile. În acest context s-a apreciat că se poate spune că a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, în fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil.

Cu privire la importanța răspunderii civile, în literatura juridică franceză de la sfârșitul sec. al XIX-lea, s-a afirmat că ea tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci a dreptului în totalitatea sa în fiecare materie, în toate direcțiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public, în dreptul privat, în domeniul dreptului persoanelor și al familiei, ca și în acela al bunurilor ea este a tuturor momentelor și a tuturor situațiilor răspunderea civilă devine punctul nevralgic comun al tuturor instituțiilor noastre.

Toate acestea se implică prin aportul considerabil al știiței dreptului civil, îcepând cu epoca romană, la fundamentarea și conturarea răspunderii juridice, în general, dar și prin utilitatea practică a răspunderii civile care are ca finalitate repararea oricărui prejudiciu cauzat unei persoane.

Locul și importanța răspunderii civile, pot fi subliniate și prin aceea că această răspundere, indiferent că este delictuală sau contractuală, prin principiile și funcțiile sale, prin condițiile prin care se întemeiază și formalitățile ei, constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice.

Fiind elaborată inițial în dreptul roman, ca o imstituție cu aplicație generală, ulterior s-a delimitat și detașat față de celelalte forme ale răspunderii juridiceîn special față de răspunderea penală, fără însă a-și fi pierdut aptitudinea de a fi utilizată ca drept comun în materia tuturor formelor răspunderii juridice. Întreaga teorie a răspunderii a fost fundamentată și explicată pronindu-se de la răspunderea civilă. Cracteristica esențială a răspunderii civile în general, și în același timp elementul care o distinge de orice formă a răspunderii juridice, constituind totodata și punctul de legătură cu fiecare dintre aceste forme, este obligația de a repara.

Prin importanța teoretică și practică a răspunderii civile ea ocupă un loc important în ansamblul formelor răspunderii juridice, întrucât formalitatea reparării prejudiciului cauzat se grefează uneori și pe alte forme pe care le însoțește și le completează în vederea stabilirii ordinului de drept încălcate.

3.1.3Formele răspunderii civile

Codul civil român supune răspunderea civilă, cel puțin pe plan tehnic, unor regimuri juridice deosebite după cum este viața de răspundere civilă delictuală sau de răspundere civilă contractuală. Așadar, răspunderea civilă cunoaște doua forme delictuală constând în obligația de reparare rezultată dintr-un delict, și contractuală în care caz reparația ce înaimbă debitorului își are originea în acordul de voință existent între el și creditor. Ambele forme ale răspunderii civile sunt dominate de ideeea fundamentală a reparării unui prejudiciu cauzat printr-o conduită ilicită și în principiu culpabilă a unei persoane.

Răspunderea delictuală intervine pentru nerespectarea obligației generale de a nu cauza prejudiciu altora, deși între autorul faptei cauzatoare de prejudiciu și victimă nu a existat nici un contract prealabil, Spre deosebire de aceasta, răspunderea civilă contractuală intervine în ipoteza nerespectării obligației contractuale pe care debitorul o are față de creditor.

3.1.4.Răspunderea civilă delictuală

Fapta ilicită care dă naștere raportului juridic de constângere, potrivit unei terminologii consacrate și tradiționale poartă numele de delict. Acesta este motivul pentru care răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extracontractuală se numește delictuală. Obligația delictuală s-a cristalizat ca noțiune juridică în cursul mai multor secole, încheindu-se în cel de-al doilea secol al epocii imperiale, proces în care rolul hotărâtor l-a avut jurisprudența romană.

Prezentată în termeni generali, răspunderea delictuală este o sancțiune a dreptului civil, cu caracter reparator, fără a fi în același timp o pedeapsă. Totuși se precizează că

în contextul interferențelor dintre diferite sancțiuni juridice, nimic nu se opune ca această sancțiune civile să se accepte ca o pedeapsă , asocierea acestora nemodificând natura juridică a fiecăreia dintre sancțiunile aplicabile.

Răspunderea civilă delictuală, ca obligație a unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o fapta ilicită sau extracontractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată să răspundă, poate fi angajată în toate situațiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu, materializată prin o conduită prin care se încalcă obligația generală negativă prevăzută de lege și care constă în obținerea oricărui subiect de drept de a aduce atingerea drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane neexecutarea obligațiilor născute dintr-o faptă ilicită sau dintr-un act juridic unilateral. Răspunderea se angajează și atunci când un prejudiciu este cauzat de un lucru sau animal aflat în paza noastră precum și de ruina edificiului, precum și în ipoteza în care prejudiciul este cauzat unei persoane prin neexecutarea obligațiilor contractuale ale debitorului dacă neexecutarea este o faptă prevăzută și sancționată de legea penală.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun în materie de răspundere civilă. Pe cale de consecință, ori de câte ori nu sunt întrunite condițiile speciale ale răspunderii contractuale, se va aplica principiile și regulile ce alcătuiesc sistemul răspunderii delictuale, reglementat în art. 1349 din Noul Cod Civil. În dreptul român tot ceea ce nu este răspundere contractuală, constituie răspundere delictuală. Cât timp izvorul raporturilor juridice este reprezentat de categoria faptelor juridice, în cadrul cărora contractul este numai o specie acelui gen al faptelor juridice care ste constituit de actele juridice, este normal este normal ca răspunderea care rezultă din aceste fapte juridice să fie o răspundere civilă de drept comun, în timp ce răspunderea generală de contract să nu fie decât o răspundere cu caracter de exepție.

Obligația reparării consecințelor antrenate de săvârșire unei fapte ilicite este condensată în Noul Cod Civil în articolul 1349, urmând modelul său francez, a cuprins unul dintre principiile primordiale ale întregului drept neminem laedere suum quinqe tribuiere.

În literatura de specialitate s-a afirmat că singur textul art. 1349 din Codul Civil ar fi suficient pentru reconstituirea întregului Cod Civil. Afirmația se bazează pe faptul că acest articol conține, în laconismul său, noțiunea întinderii libertăților individuale și implicit limitarea lor. Drepturile omului, care se confundă cu libertățile sale, se opresc acolo unde ele se întâlensc cu libertățile altuia, care nu pot fi încălcate fără ca violarea lor să nu atragă răspunderea pentru daune generate. Prin redactarea sa atotcuprinzătoare art.1349 Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Așadar, Codul Civil, statornicește un principiu care domină întraga răspundere socială și implicit juridică, fiind impus de cerințe de etică și echitate socială, cât și de necesitatea securității relațiilor sociale producătoare de efecte juridice principiul răspunderii civile pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii sau principiul răspunderii civile pentru fapta proprie.

Art. 1349 reglementează cea dintâi formă a răspunderii delictuale și anume răspunderea directă, răspundere la care face referire și alin. din Codul Civil În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.. Legiuitorul civil face deci distincție între delictul civil în sensul restrâns al cuvântului, care presupune o vinovăție manifestată sub forma intenției, un dol și delictul civil, care corespunde unei greșeli neintenționate, unei culpe. Această distincție nu are nici un fel de relevanță practică deoarece consecințele juridice între cele doua forme ale delictului civil sunt aceleași.

Deși, deosebit de important, datorită rolului ce-i revine în ordonarea desfășurării normale ale relațiilor sociale, principiul răspunderii civile delictuale pentru propria faptă se poate dovedi, uneori, insuficient. De aceea experiența unei îndelungate vieți sociale, a impus în materia dreptului civil, alături de răspunderea pentru propria faptă și răspunderea pentru fapta altei persoane.

Obiectivul urmărit prin instituirea acestei din urmă răspunderi l-a costituit și îl constituie și astăzi ocrotirea intereselor victimei prejudiciului. Fără a omite rolul pe care îl are răspunderea civilă delictuală în plan general, în asigurarea desfășurării normale a relațiilor sociale, nu poate fi ignorat faptul că această asigurare se realizează în concret prin protecția acordată intereselor victimei prejudiciate care trebuie readusă în situația anterioară comiterii faptei ilicite, cel puțin în măsura în care o asemenea restabilire a situației este posibilă.

Simpla sancționare, sub aspect civil, a autorului faptei ilicite, adică obligarea lui la repararea prejudiciului și influiența educativ-preventivă ce decurge din această sancțiune, se pot dovedi uneori nesatisfăcătoare, în măsura în care insolvabilitatea totală sau parțială a celui sancționat reprezintă un obstacol în calea reparării integrale a prejudiciului cauzat. Acesta este motivul pentru care, în scopul protejării victimei împotriva insolvabilității autorului prejudiciului, legislația civilă a instituit, pe lăngă răspunderea directă pentru propria faptă, o răspundere civilă, complementară indirectă, și anume răspunderea pentru fapta altei persoane.

Așadar, răspunderea pentru fapta alteia constituie o măsură suplimentară de ocrotire a intereselor victimei prejudiciate. Ea nu se substitiue răspunderii pentru fapta proprie a autorului prejudiciului, ci se adaugă acesteia, astfel întrucât cumulul celor doua răspunderi nu înseamnă doua despăgubiri, ci doar asigurarea despăgubirii integrale în limitele prejudiciului cauzat.

De menționat este că de acest drept de opțiune cu privire la calea de urmat cu privire la despăgubiri funcționează doar în raporturile cu victima prejudiciului, ni și în raporturile dintre autorul prejudiciului și cel ce răspunde pentru el.

Răspunderea pentru fapta altuia reprezintă o răspundere indirectă, o excepție de la regula codului nostru civil care consacră răspunderea delictuală ca o răspundere directă, pentru fapta proprie. Înseamnă că răspunderea pentru fapta altuia poate exista doar în măsura în care este reglementată expres printr-un text de lege. De asemenea, fiind vorba de o excepție de la regulă, răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia trebuie să fie interpretată restictiv. Interpretarea restrictivă vizează, doua aspecte neasimilarea altor cazuri de răspundere cu cele din textele care reglementează răspunderea pentru fapta altuia, și nelărgirea cercului persoanelor răspunzătoare prin excluderea altora. Astfel, răspunderea civilă delictuală prntru fapta altuia este antrenată numai în ipotezele și pentru persoanele indicate de codul nostru civil. Sediul juridic al răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia îl constituie prevederile art. 1372-1374 din Noul Cod Civil, care instituie următoarele cauze

Răspunderea pentru fapta altuia este o formă a răspunderii civile delictuale care constă în obligația de a repara prejudicul cauzat prin fapta ilicită comisă de alte persoane.

Răspunderea presupune că persoana care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligată să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție, răspunde de prejudiciul cauzat de către aceste persoane, ceea ce înseamnă că persoana respectivă poate să fie obligată să repare în natură prejudiciul sau să plătească despăgubiri.

De asemenea, răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul nu are discernământ și nu răspunde pentru fapta proprie. Cel obligat la supraveghere este scutit de răspundere numai dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau tutorilor, aceștia sunt scutiți de răspundere numai dacă probează că fapta copilului nu este consecința modului în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești, ci aceasta este urmarea unei alte cauze.

Răspunderea comitenților pentru prepuși este acel tip de răspundere ce presupune că cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori a altui prepus, răspunde de prejudiciul cauzat de către acesta din urmă.

Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, în funcție de împrejurări, ar fi putut să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Un aspect particular îl are răspunderea în cazul faptelor prejudiciabile ilicite produse de minori. Astfel părinții nu răspund pentru fapta minorului dacă aceștia fac dovada că sunt îndeplinite toate cerințele legale pentru angajarea răspunderii persoanei ce avea obligația legală de supraveghere a minorului. De asemenea, comitentul răspunde pentru fapta comisă de minorul ce are calitate de prepus al său. În cazul în care comitentul este chiar părintele minorului care a săvârșit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta pentru una din cele două forme de răspundere.

  Instituirea acesteia depinde de existența unor condiții premisă. În primul rănd este necesar ca între cel ținut a răspunde pentru altul și autorul faptei ilicite să existe raporturi pe care legea le precizează în mod expres, dare care decurg o serie de îndatoriri de supraveghere, de educare, de indrumare, control, etc.

În al doilea rând, trebuie îndeplinite condițiile pentru instituirea răapunderii pentru fapta proprie. Aceasta înseamnă că trebuie să existe un prejudiciu, o faptă săvârșită cu vinovăție și un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, toate aceste elemnte trebuind să fie întrunite în persoana celui pentru care se răspunde.

Astfel, nu poate să existe o răspundere pentru fapta altei persoane dacă nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea directă a răspunderii pentru fapta proprie a celui care urmeză a se răspunde. În situația în care se face dovada existenței unor cauze exoneratoare de răspundere pentru fapta proprie, ori a celor care înlătură vinovăția autorului, ori se va demonstra lipsa raportului obiectiv de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, nu se va pune în discuție nici răspunderea civilă pentru fapta altei persoane. Dacă, însă, se vor întruni toate condițiile răspunderii pentru fapta proprie a autorului prejudiciului și bineînțeles a cerințelor legale privind răspunderea pentru fapta altuia, se va declanșa un întreg sistem de prezumții pe temelia cărora este clădită întreaga răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia.

4.1.RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENALĂ

.1.1.Noțiuni introductive

Răspunderea juridică a fost definită ca fiind raportul juridic penal de costângere, născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni,intre stat pe de-o parte, și infractor pe de altă parte,raport complex al cărui conținut formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constânge să o execute, precum si obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii.

Temeiul răspunderii penale este infracțiunea,adică fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Spre deosebire de delictul civil , a cărui califcare legală este generică, infracțiunile sunt definite de o manieră precisă de lege, neexistând infracțiune dacă legea nu o prevede și neputându-se aplica decât pedepsele exprese prevăzute de lege. Principiul care domină această formă de răspundere este deci cel al legalității infracțiunilor și pedepselor.

Săvârșirea infracțiunii duce la nașterea raportului juridic de drept penal. Conținutul acestui raport cuprinde dreptul statului de a trage la răspundere penala infractorul și obligația acestuia de a suporta consecințele faptei sale. Pentru a soluționa un atare conflict, ce s-a iscat între stat și infractor, este necesara o activitate succesiva din partea statului. De aceea, în orice stat exista organe competente de a soluționa cauzele penale, organe ce desfășoară o activitate denumita procesul penal.

Activitatea instanțelor de judecată in soluționarea conflictului de drept penal este principală, dar imposibilă în perioada moderna, fără o activitate permegătoare judecării prin care se descoperă infracțiunea, se identifică infractorii și se administrează probe în scopul tragerii la răspundere penală a vinovaților. Statul organizează combaterea fenomenului infracțional printr-o activitate diversă și complexă a mai multor organe specializate de urmărire penală, procuratura și instanțele de judecată.

Pentru realizarea justiție nu este suficientă doar activitatea de sine stătătoare a organelor competente; în aceste acțiuni sunt atrași sau participă persoane cu drepturi și obligații procesuale ce decurg din faptul săvârșirii infracțiunii, precum și alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate să contribuie la rezolvarea cauzei penale.

Prin urmare, justiția penală constituie o parte componenta a unei activități mai vaste și complexe care este procesul penal.

Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de specialitate ca o activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente cu participarea părților și altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvîrșit o infracțiune să fie pedepsită conform vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspunderea penală.

În alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem de acțiuni al organelor de stat competente și raporturi juridice ce se nasc între aceste organe și participanți, menționându-se ,deci, două elemente definitorii, or la aceste doua elemente se adaugă și al treilea element “acțiunea procesuale al persoanelor ce participă în cauza penală”. Alte definiții date în literatura juridică de specialitate nu conține deosebiri esențiale, fiind apropiate de cea enunțată, referindu-se la scopul imediat și mediat al procesului penal. Într-o altă opinie, în doctrina germană, procesul penal se definește ca “o mișcare reglementată de lege a cauzei penale spre emiterea sentinței”

Putem menționa că noțiunea de proces penal unele trăsături specifice care permit a-i lucida esența , a o defeni și a o deosebi de alte noțiuni, categorii sau instituții juridice:

Procesul penal este în primul rând o acțiune dinamică, evolutivă, care se manifestă foarte complex. În cadrul lui au loc un șir de activități, acțiuni mai restrânse ( ex. împărțirea procesului în mai multe faze și etape ). Fiecare dintre ele are menirea să propulseze procesul penal spre atingerea scopului său.

Procesul penal este o activitate strict reglementată de lege. Toată activitatea procesual penală în ansamblu și instituțiile procesuale sunt reglementate în cele mai stricte limite ale legii. Aceste fapt este justificată de aplicarea unor instituții procesuale cu caracter de constrângere ( măsuri preventive, măsuri asigurătorii etc. ) care, în cazul aplicării ilegale, pot provoca prejudicii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Procesul penal este desfășurată într-o cauză penală. El nu poate fi realizată pe o altă bază decât în cazul în care organul public, competent a realizat procesul penal, este sesizat de existența unei pregătiri a infracțiunii, a tentativei la infracțiune sau a infracțiunii consumate.

Procesul penal este o activitate desfășurată numai de organele specializate de stat . acestea sunt, potrivit legii, organele de urmărire penale și instanțele de judecată.

În desfășurarea sa, procesul penal include organele publice competente, părțile și alți subiecți. Părțile în procesul penal sunt persoanele fizice sau juridice care au drepturi și obligații provenite din conținutul raporturilor juridice de procedură penală ( bănuitul, învinuitul, partea vătămată, partea civila etc. ). Alți subiecți sunt persoanele care favorizează desfășurarea procesului penal ( martor, expert, specialistul, interpretul

Etc. ).

Scopul procesului penal este protejarea persoanei, societății și statului de infracțiuni, precum și de acțiuni abuzive din partea organelor judiciare legate de cercetarea infracțiunilor presupuse sau comise, astfel întrucât orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită conform vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală și condamnată.

Codul de procedura penală, în art.1 prevede expres următoarele scopuri ale procesului penal; protejarea persoanei, societății și statului de infracțiuni, precum și faptele ilegale ale persoanelor cu funcții de răspundere în activitatea lor legală de descoperire a infracțiunii, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsit potrivit vinovăției sale și nici o persoană să nu fie trasă la răspundere penală și condamnată.

De aici rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea adevărului cu privire la infracțiune ( pe cît e posibil în fiecare cauză ) într-o cauză penală, pentru a trage la răspundere penală persoana vinovată de săvârșirea infracțiunii. Astfel, procesul penal se declanșează pentru constatarea faptului infracțiunii și persoanei vinovate, realizându-se sarcina tragerii la răspundere penală prin aplicarea justă a legii penale, acesta fiind considerat scopul imediat al oricărui proces penal.

Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracțional este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem procesual penal menit să nu permită sustragerea de sub brațul drept și ferm al justiției, totodată realizându-se scopul major al procesului-atragerea la răspunderea penală a făptuitorului. Legiuitorul a menționat și alt aspect al represiunii și anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea consecințe grave asupra libertății, demnității și intereselor legitime ale persoanei și care contravine exigenților statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul penal se realizează și sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau față de care ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăți sau interese legale.

Astfel, procesul penal poate fi definit – prin scopul pe care îl urmărește – cu mijloc de tragere la răspundere penală și mijloc de apărare împotriva unei condamnări neîntemeiate.

Realizându-se scopul respectiv față de infractori și cel de reabilitare față de persoanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalității și a ordinii de drept, la ocrotirea intereselor societății, a drepturilor și libertăților cetățenilor, fiind un mijloc de realizare a justiției și deci un factor al stabilității societății. Totodată procesul penal are un rol preventiv general față de persoanele neangajate în activități infracționale, contribuind la prevenirea sau reducerea infracțiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale. Procesul penal se declanșează sau continuă în privința unui decedat numai pentru reabilitarea acestuia, iar revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări se face pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen sau decesul condamnatului .

Dreptul penal nu-și poate îndeplini scopul doar prin simpla incriminare sub sancțiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate. Este nevoie de drept procesual penal pentru realizarea acestuia.

Asigurarea procesului penal a inevitabilității tragerii la răspundere penala ori de câte ori se săvârșește o infracțiune, precum și excluderea unei condamnări nedrepte are o funcție educativă specială față de participanții la proces și educativă față de persoanele neangajate în activitatea procesuală. Activitatea procesuală penală își atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs inculpatul ajunge la înțelegere corectitudinii justiției și spiritul de dreptate încorporat în hotărârea pronunțată.

Din cele relatate mai sus conchidem ca procesul penal are drept scop imediat constatarea rapidă și completă a faptelor infracționale, pentru a trage la răspundere penală persoanele vinovate în condiții ce ar exclude pedepsirea inocenților, precum și drept scop general (indirect) consolidarea legalității și ordinii de drept, prevenirea și lichidarea infracțiunilor, ocrotirea intereselor societății, a drepturilor și libertăților cetățenilor și educarea acestora in spiritul respectării legii.

4.1.2Funcțiile și Fazele Procesului Penal

În cadrul procesului penal sunt realizate funcții specifice. Prin funcții procesual penale înțelegem căile, direcțiile sau orientările de desfășurare a activității procesuale.

În proces penal modern deosebim trei funcții de bază:

Funcția acuzării ( a învinuirii) este exercitată și realizată, în principal, de procuror prin promovarea unor acte cum ar fi : începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată, susținerea acuzării in fața instanței de judecată, formularea concluziilor de condamnare, exercitarea căilor de atac etc.

Funcția de acuzare poate fi definită ca imperativa în dezbaterile judiciare a cauzei penale, ca direcție de activitate reglementată de lege a subiecților acuzării ( procurorul, partea vătămată ), abilitați cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de comiterea unei fapte pasibile de pedeapsă și întemeierea răspunderii penale a inculpatului.

Procurorul participă la ședința judiciară în calitate de exponent al funcției de acuzare. Acuzatorul trebuie sa demonstreze în fața judecății temeinicia acuzării. La realizarea acestei funcții contribuie și partea vătămată care, alături de procuror, se situează pe pozițiile acuzării. Rolul părții vătămate sporește în cazuri de acuzare particulară sau privată. Când urmărirea penală începe în baza plângerii părții vătămate.

Funcția apărării o exercită, în principiu, pentru sine fiecare parte, realizându-se drepturile procesuale. Apărarea – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori a atenuării pedepsei, apărării drepturilor și intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvârșirea unei infracțiuni, precum și a reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale. La aceasta se adaugă și contribuția organului judiciar, care prin atitudinea sa activa și în baza principiului oficialității asigură respectarea, garantarea și exercitarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor. Un rol important îi revine apărătorului, care realizează asistență juridică calificată sau reprezintă părțile în proces, potrivit condițiilor prevăzute de lege.

Funcția de apărare este acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea și exercitarea dreptului de apărare – drept recunoscut învinuitului, inculpatului și oricărei alte părți în procesul penal, de către ele însele ori prin beneficiere prin asistență juridică a altor persoane în toate fazele procesului penal sau de condamnare a inculpatului.

Funcția soluționării cauzei penale aparține, în condițiile și limitele legii, numai instanței de judecată. Astfel, soluționarea propriu-zisă care are loc în faza judecării, este o funcție realizată exclusiv de instanță de judecată prin pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare a inculpatului.

Realizarea funcțiilor diametral opuse în procesul penal de acuzare și constituie condiția stabilirii adevărului obiectiv de către instanță de judecată, care depășește interesele părților și urmărește înfăptuirea funcției proprii – soluționării cauzei penale.

Alte funcții relevate de specialiștii în materie se manifestă în procesul penal ca mijloc de realizare a funcțiilor de bază, fiind calificate drept auxiliare sau secundare. În procesul penal se disting următoarele funcții auxiliare:

funcția de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal, exercitată de instanța de judecată ( de ex. Legalitatea aplicării măsurii preventive, arestul, sau a refuzului de a începe urmărirea penală );

funcția soluționării acțiunii civile ce se manifestă prin repararea prejudiciului material cauzat de infracțiune;

funcția de furnizare a probelor, care este legată de declarațiile unui martor, de prezentarea concluziilor de către experți etc.

funcția de favorizare a procesului penal, legată de antrenarea unor subiecți, care într-un fel dau altul, înlesnesc soluționarea cauzei penale ( de ex. Chemarea specialistului pentru acordarea ajutorului la administrarea probelor etc. ) ;

funcția de educație și de prevenire ea poate fi demonstrată parțial prin următorul exemplu: o ședință de judecată, bine organizată într-o cauză penală, poate servi ca lecție de morală și educație cu mult mai eficient decât o lecție pregătită și ținută anume în acest scop.

Din cele expuse mai sus, reiese că funcțiile procesului penal au un caracter corelativ, se pătrund reciproc și nu se limitează numai la activitatea unui singur subiect.

Sistemul acțiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze obligatorii: urmărirea penală, judecarea cauzei în prima instanță și executarea sentinței.

5.1.RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ

1.3.1. Aspecte generale privind răspunderea administrativă.

Răspunderea administrativă ocupă un loc important în cadrul formelor răspunderii juridice. Acest fapt se explică prin aceea că printre cele mai frecvente fapte antisociale se numară și abaterile administrative, în special săvârșirea de contravenții. Acest lucru nu presupune confundarea răspunderii administrative cu răspunderea contravențională, și cu atât mai puțin reducerea celei dintâi la răspundere contravențională. Răspunderea contravențională este una din formele răspunderii administrative, fără îndoială cea mai des întâlnită. Răspunderea administrativă poate fi definită ca fiind acea parte a răspunderii juridice care este angajată în cazurile în care autoritățile administrației publice, funcționarii publici și particularii încalcă normele de drept ce prevăd angajarea acestei răspunderi pentru săvârșirea unor abateri administrative.

Normele de drept adoptate de organele competente ale statului cuprind dispoziții imperative, iar nerespectarea lor constituie o infracțiune, o abatere contractuală, o abatere administrativă sau una disciplinară, in funcție de ramura de drept din care face parte norma imperativă incălcată. Așadar, încalcarea unei norme imperative cuprinse în Codul penal sau în legi penale speciale reprezintă o infracțiune, nerespectarea obligațiilor prevăzute într-un contract constituie o abatere contractuală și atrage răspunderea civilă a părții care nu își respectă obligațiile.

Nerespectarea obligațiilor ce revin din dispozițiile normative cuprinse de normele dreptului administrativ constituie la rândul ei o abatere administrativă, prevăzută și sancționată de normele menționate.

Abaterea administrativă constă, așadar, în săvârșirea unui fapt administrativ ilicit, ce poate fi realizat printr-o acțiune sau inacțiune, pe care legea, hotărârile sau ordonanțele guvernamentale ori hotărârile consiliilor județene, municipale, orășenești și comunale o prevăd și o sancționează. Încălcarea normelor de drept administrativ se face în numeroase modalități, ca urmare a numeroaselor raporturi sociale ce se nasc, modifică sau sting în activitatea administrației publice, începând cu organizarea puterii executive și terminând cu raporturile ce se nasc între organele administrației publice și particulari.

Concluzionând, abaterea administrativă este acea acțiune sau inacțiune a funcționarilor publici și a particularilor, prin care este încălcată o dispoziție normativă ce este sancționată administrativ.

Menționând “funcționari publici” ca autori ai unor fapte ce constituie abateri administrative, am în vedere atât personalul din instituțiile publice, cât și demnitarii aleși sau numiți. Cât despre săvârșirea abaterilor administrative de către persoanele juridice prin prepușii acestora, răspunderea administrativă revine persoanei juridice, care răspunde pentru faptele prepușilor săi. Pentru ca o faptă să fie considerată abatere administrativă,este necesar ca actul normativ care o sanctioneaza să reglementeze urmatoarele elemente:

obligația ce revine unui reprezentant al administrației publice sau unui particular;

sancțiunea care i se poate aplica celui care încalcă obligația, prin acțiunea sau inacțiunea sa;

funcționarul public competent să constate abaterea și cel competent să aplice sancțiunea;

calea de atac și organul competent să o soluționeze, dacă cel ce a săvârșit abaterea administrativă se consideră nedreptățit de sancțiunea administrativă aplicată.

În țara noastră, răspunderea administrativă a fost instituită pentru prima dată prin art. 33 din Legea pentru înfiintarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1866. Acest articol prevedea faptul că în materie contencioasă, atunci când se aduce atingere unui interes al unui particular (persoană fizică sau juridică), Consiliul de Stat nu poate închide prin hotărârea sa drumul jurisdicției tribunalelor ordinare în ceea ce privește repararea pagubei cauzate de către administrație. Angajarea răspunderii administrative a organelor administrației de stat era stipulată și în legile de organizare și reorganizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 1905, 1910 și, respectiv, 1912.

În perioada interbelică, marii autori vizau în lucrările lor doar aspecte legate de răspunderea statului, a administrației publice sau a funcționarilor publici pentru pagubele cauzate terților.

Profesorul Paul Negulescu a analizat îndeaproape problema constrângerii administrative, plecând de la ideea că Statul are monopolul constrângerii administrative, iar puterea executivă are monopolul execuției, elementul principal al constrângerii. Această poziție a profesorului Negulescu avea ca punct de plecare școala germană de drept administrativ, profesorul oferind ca justificare faptul că “în sufletul fiecărui om sunt pasiuni antisociale: ura, invidia, răutatea, patima de distrugere, care nu așteaptă decât ocaziunea ca să se dezlănțuiască”, iar aceste pasiuni pot fi contracarate doar prin forța de constrângere a Statului, bazată la rândul ei pe forța fizică, “căci numai forța fizică poate să lucreze direct asupra oamenilor, numai pentru ea oamenii au teamă și respect”.

În doctrina interbelică se făcea astfel distincție între constrângerea administrativă și represiunea penală în materie administrativă; prin represiune penală în materie administrativă se înțelegea represiunea contravențională. Conform profesorului Negulescu, “coercițiunea administrativă” nu urmărea pedepsirea unui fapt săvârșit, considerat de lege dăunător pentru societate, ci “caută numai să înfrângă voința sau voințele care se opun măsurilor ordonate de autoritate, asigurând astfel ordinea”.

După același autor, dreptul de coercițiune reprezenta o parte esențială a dreptului de poliție, constând în întrebuințarea unor mijloace realizate de forța publică în anumite situații, urmând ca după ce rezultatul a fost atins măsurile coercitive să înceteze.

Răspunderea penală în materie administrativă conferea dreptul agenților administrației de a constata anumite fapte prin care se încălcau dispoziții administrative cărora legea le dădea o sancțiune cu caracter penal, dar care trebuiau examinate și apreciate din punctul de vedere al legii de către un judecător. Această interpretare avea drept cauze poziția doctrinei administrative față de trihotomia ilicitului penal-crime, delicte și contravenții, precum și o interpretare rigidă a principiului separației puterilor.

Constituția din 1923 consacra angajarea răspunderii administrative a organelor administrației de stat, iar procedura de soluționare a conflictelor de natură juridică în care se putea angaja răspunderea acestor organe a fost stabilită prin Legea pentru contenciosul administrativ, publicată în 23 decembrie 192

1.3.4. Modalitățile răspunderii administrative.

În cadrul răspunderii juridice, un loc foarte important îl ocupă răspunderea administrativă, acest lucru datorându-se faptului că abaterile administrative se numără printre faptele antisociale cele mai frecvente. Prin abatere administrativă înțelegem săvârșirea unei fapte administrative ilicite, ce se poate realiza prin acțiune sau inacțiune, faptă pe care legea, o ordonanță sau o hotărâre de guvern ori o hotărâre a consiliilor județene, municipale, orășenești și comunale o prevede si o sancționează.

Profesorul Antonie Iorgovan menționează existența a trei mari categorii de ilicit administrativ: ilicitul administrativ propriu-zis, ilicitul contravențional și ilicitul cauzator de prejudicii materiale și morale. Corespunzător acestor categorii de ilicit administrativ se poate vorbi despre trei forme de răspundere administrativă: două forme de răspundere caracterizate printr-o sancțiune represivă- răspunderea administrativă propriu-zisă și răspunderea contravențională- și o formă de răspundere caracterizată printr-o sancțiune reparatorie- răspunderea administrativ-patrimonială.

În afară de cele trei forme de răspundere administrativă sus-menționate, unii autori menționează și răspunderea administrativ-contractuală și răspunderea politică a persoanelor care ocupă demnități publice în cadrul autorităților administrației publice.

O răspundere administrativ-contractuală poate fi adusă în atenție ca urmare a existenței contractelor administrative ce fac obiectul activității organelor administrației publice, însă acestea pot antrena la rândul lor o răspundere administrativă consacrată în condițiile aplicării Legii contenciosului administrativ.

Cât despre răspunderea politică a persoanelor ce ocupă demnități publice, aceasta poate fi asociată unui alt tip de răspundere administrativă mentionat anterior- răspunderea administrativ-disciplinară.

Răspunderea administrativă propriu-zisă este o răspundere tipic administrativă, spre deosebire de răspunderea administrativ-contravențională, care este o formă atipică a acestui tip de răspundere juridică. Această formă de răspundere administrativă este cunoscută și ca răspundere administrativ-disciplinară, ca urmare a faptului că își are fundamentul obiectiv în încălcarea de către un subiect de drept a unei discipline administrative care ar trebui să caracterizeze activitatea autorităților administrației publice.

Se justifică astfel folosirea în cele ce urmează a sintagmei “răspundere administrativ disciplinară”, acest lucru și pentru a delimita această formă de răspundere de celelalte forme ale răspunderii administrative.

La baza acestei răspunderi stau abaterile administrative care nu au caracter contravențional, încălcări cu vinovăție ale normelor de drept administrativ sau încălcări ale normelor de drept penal care prin pericolul lor social redus fac posibilă aplicarea unor sancțiuni de natură administrativă.

De cele mai multe ori, abaterile vizează neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a obligațiilor subiectelor subordonate în raporturile de drept administrativ. Deoarece de cele mai multe ori în raporturile de acest fel subiectul supraordonat este un organ al administrației publice, în mod firesc subiectul activ al răspunderii administrativ-disciplinare este, de regulă, un astfel de organ, dar poate să fie vorba și de un alt organ de stat, ținând seama de activitatea administrativă a acestuia. Așadar, autoritatea care poate trage la răspundere autorul unei abateri administrative nu trebuie să fie neapărat un organ administrativ ca subiect supraordonat în raportul juridic administrativ creat, ci poate fi orice autoritate de stat care apelează la acte sau operațiuni administrative pentru a-și îndeplini atribuțiile conferite de lege.

Abaterea administrativă necontravențională, ce face obiectul răspunderii administrativ-disciplinare, poate avea ca subiect activ un organ al administrației de stat, un funcționar public, o structură nestatală sau o persoană fizică ce nu ocupă o funcție publică. În ceea ce privește organele administrației de stat, este irelevantă calitatea acestora de persoană juridică, ele putând fi trase la răspundere în virtutea capacității lor de drept administrativ, deci ca subiecte într-un raport de drept public, ca persoane de drept public.

Aceasta este una din deosebirile dintre răspunderea administrativ-disciplinară si cea administrativ-contravențională, subiectul activ al unei contravenții neputând fi decât o persoană fizică sau, dupa caz, o persoană juridică.

De asemenea, structurile organizatorice nestatale apar și ele ca subiecte pasive ale răspunderii administrativ-disciplinare ,chiar dacă în anumite raporturi de drept administrativ acestea sunt subiecte subordonate, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor ce le au în cadrul acestor raporturi. Pentru angajarea răspunderii acestor structuri nestatale este irelevantă calitatea lor de persoană juridică. De altfel, calitatea de persoană juridică are relevanță numai în cazul executării sancțiunilor administrativ-disciplinare cu caracter pecuniar.

O persoană fizică ce nu ocupă o funcție publică poate deveni subiect al răspunderii administrativ-disciplinare fie prin nerespectarea unor obligații legale ce rezultă dintr-un raport de conformare, fie prin încălcarea unui raport administrativ de subordonare. Spre exemplu, un raport de conformare poate rezulta din obligația cetățenilor de a-și plăti impozitele către statul român, încălcarea acestor obligații putând atrage după sine angajarea răspunderii administrativ-disciplinare sub forma majorării pentru întârziere.

Procesul de tragere la răspundere administrativ-disciplinară presupune participarea unor autorități publice cu atribuții de control care constată abaterea administrativă săvârșită, a unor autorități publice care aplică măsurile sancționatorii dispuse de aceste autorități de control, a autorităților competente să soluționeze căile de atac, precum și a organelor de executare silită.

Abaterea administrativă în cazul de față este săvârșită cu vinovăție, răspunderea administrativă întemeindu-se pe culpa organului administrativ, a structurii nestatale, a funcționarului public sau particularului ce săvârșește această abatere. Dovada culpei revine organului de stat competent să tragă la răspundere, adică subiectului activ în raporturile juridice pe care le presupune răspunderea administrativ-disciplinară. O problemă în ceea ce privește stabilirea vinovăției o ridică organele administrative colegiale, legislația noastră reglementând răspunderea fiecărui membru al acestora, atât pentru culpa proprie, cât și pentru culpa organului.

Ca orice activitate desfășurată de om, activitatea autorităților administrației publice poate provoca prejudicii persoanelor fizice sau juridice.

Răspunderea patrimonială în dreptul administrativ vizează modalitățile și condițiile în care particularii ce au suferit pagube ca urmare a activității administrației publice pot obține despăgubiri pentru aceste pagube suferite.

În doctrina actuală, răspunderea administrativ-patrimonială a fost definită ca reprezentând acea formă a răspunderii juridice care constă în obligarea statului sau, după caz, a unităților administrativ-teritoriale la repararea pagubelor cauzate particularilor printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administratiei publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim. Fundamentarea acestei forme de răspundere a avut loc după Revoluția franceză din 1789. Dacă inițial fusese consacrat principiul iresponsabilității Statului pentru pagubele cauzate, fiind admisă doar răspunderea statului în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, cu timpul s-a impus regula răspunderii funcționarului, pentru a se evita eventualele abuzuri. În dreptul românesc au fost formulate de-a lungul timpului diferite opinii cu privire la temeiul răspunderii administrației pentru daune, regimul juridic aplicabil și instanța competentă.

În doctrina interbelică predomină principiul egalității cetățenilor în fața sarcinilor publice si cel al solidarității sociale, principii a căror existență presupunea ca paguba suferită de unii cetățeni ca urmare a unui act de putere publică emis în interesul colectivității să fie preluată de aceasta. Prin Constituția din 1923 și ulterior prin Legea contenciosului administrativ din 1925 s-a inregistrat un progres important în ceea ce privește situațiile când particularii erau despăgubiți ca urmare a emiterii/adoptării unor acte administrative. Se proclamase în mod expres dreptul particularului de a fi despăgubit de către Stat, un drept ce era extins la toate cererile de daune rezultate din acte administrative făcute cu încălcarea legii sau prin reaua voință a administrației de a rezolva cererile referitoare la un drept.

Totodată, se acordase competența instanțelor de a pronunța daune civile până în momentul restabilirii dreptului vătămat și de a judeca cererea de despăgubiri îndreptată împotriva autorității chemate în instanță sau a funcționarului public ce se făcea vinovat de încălcarea dreptului respectiv. În perioada de după cel de-al doilea război mondial, problema naturii juridice a răspunderii organelor administrației de stat a fost îndelung dezbătută, dezvoltându-se două puncte de vedere divergente: teoria naturii juridice civile a răspunderii patrimoniale, respectiv teoria naturii juridice administrative a răspunderii patrimoniale, în cazul din urmă pornindu-se de la premisa că acest tip de răspundere intervenea în cadrul relațiilor de subordonare a organelor administrației de stat.

În cadrul teoriei referitoare la natura juridică administrativă a răspunderii patrimoniale, s-au desprins două orientări: una, care consideră că Legea nr. 1/1967 privind judecarea de către instanțele judecătorești a cererilor celor lezați în drepturile lor prin acte administrative ilegale nu a urmărit consacrarea unui sistem al răspunderii organelor administrației de stat bazat pe culpa individuală, și o altă orientare care susține că răspunderea reglementată de legea sus-amintită are la bază condiția culpei.

Cât despre dezbaterile pe tema naturii civile a răspunderii patrimoniale, în doctrina administrativă actuală se susține în mod tranșant că răspunderea administrativ-patrimonială este o instituție a dreptului administrativ, spre deosebire de răspunderea civilă, ce este o instituție a dreptului civil.

Așadar, răspunderea administrativ-patrimonială este adusă în prim-plan numai în cazurile în care s-a produs un prejudiciu de natură morală sau materială prin acte sau activități ale unor autorități publice, în calitatea lor de persoane juridice de drept public, prin aceasta deosebindu-se răspunderea administrativ-patrimonială de răspunderea civilă, care este rezultatul activității unei persoane fizice sau juridice de drept civil, deci de drept privat.

Constituția României consacră dreptul particularilor de a fi despăgubiți în urma unor activități ale autorităților publice, art. 52 specificând în alin. 1 că “persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”. În baza Legii nr. 29/1990, angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale se poate face în trei moduri:

prin acțiune îndreptată numai împotriva autorității;

prin acțiune îndreptată exclusiv împotriva funcționarului public;

prin acțiune îndreptată atât împotriva autorității, cât și a funcționarului public, acest tip de acțiune fiind cea mai des folosită în practică, deoarece ocrotește cel mai bine interesele celui vătămat;

Ca urmare a existenței principiului solidarității juridice dintre funcționari și autoritate, în procesul executării hotărârii cel vătămat sa va îndrepta, în primul rând, împotriva autorității, aceasta fiind, de principiu, solvabilă.

4.1.RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

In legislația muncii nu există o definiție a răspunderii disciplinare. Răspunderea disciplinară intervine însă, numai atunci când o persoană încadrată în muncă dintr-o unitate sau instituție săvârșește cu vinovăție o abatere de la obligațiile de serviciu, inclusiv de la normele de comportare.

Elementele definitorii ale răspunderii disciplinare, fără a căror existență cumulată n-ar există această formă de răspundere juridică, sunt:

a)calitatea de persoană încadrată în unitate pe baza unui contract de muncă;

b)existența unei fapte ilicite;

c)săvârșirea faptei cu vinovăție;

d)producerea unui rezultat dăunător;

e)legătura de cauzalitate între faptă și rezultat.

a). Persoana care comite o abatere trebuie să fie parte într-un contract de muncă. În lipsa unui contract de muncă – a unor raporturi juridice preexistente -nu poate exista răspundere disciplinară.

De exemplu, contractele de antrepriză, de mandat, de colaborare externă, deși au ca obiect, ca și contractul de muncă, prestarea unei activități, neavând însă, ca element esențial, subordonarea persoanei încadrate față de disciplina muncii în unitatea în care activează, ele nu prezintă caracterele contractului de muncă și deci titularii unor astfel de contracte nu sunt subiecți ai răspunderii disciplinare.

Ucenicii care se pregătesc la locul de muncă, militarii, persoanele condamnate potrivit dispozițiilor Codului penal de a presta o muncă de reeducare în unități, nu pot răspunde disciplinar în baza Codului Muncii, ci doar potrivit reglementărilor specifice sectorului de care aparțin.

Elevii și studenții care fac practica în unități – pot încălca normele de disciplină a muncii fără să fie expuși la aplicarea de sancțiuni disciplinare, fiind pasibili însă de anumite sancțiuni specifice regulamentelor instituțiilor de învățământ respective.

Durata și natura contractului de muncă nu au nici o înrâurire asupra existenței abaterii disciplinare. Orice salariat cu contract de muncă, fie pe durata determinată (inclusiv salariatul sezonier), fie pe durata nedeterminată, chiar dacă se afla în perioada de încercare, este susceptibil de a răspunde disciplinar.

De asemenea, persoana care prestează munca în baza unui contract de muncă ce se dovedește a fi nul are obligația să respecte ordinea și disciplina muncii, neputându-se apăra de răspunderea disciplinară invocând viciul contractului de munca.

Persoanele care desfășoară muncă la domiciliu, deci în afara unităților cu care au încheiat contractul de muncă, nu sunt supuse ordinii interioare din unitate sau normelor care se referă la disciplina de la locul de muncă, decât pe timpul cât se află în incinta lor. Ele au însă îndatorirea de a se supune celorlalte obligații cu privire la respectarea normelor de muncă, a prescripțiilor privind calitatea muncii sau protecția muncii. Numai în cazul încălcării unor astfel de obligații pot răspunde disciplinar.

Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară , având dreptul de a aplica , potrivit legii , sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară .

Subiect al abaterii disciplinare poate fi numai salariatul . Ucenicii,elevii și studenții care fac practică în unități , militarii persoanele condamnate penal de a presta o muncă de reeducare în unități nu vor răspunde disciplinar în baza Codului Muncii ci potrivit reglementărilor specifice sectorului de care aparțin .

4.2Trăsăturile răspunderii disciplinare

Răspunderea disciplinară este de natură contractuală – obligația salariatului de a respecta toate regulile care configurează disciplina muncii ;

Se transpune într-o constrângere materială sau de ordin moral ;

Caracter intuitu personae – imposibilă o răspundere disciplinară pentru fapta altuia sau o transmitere a acestei răspunderi asupra moștenitorilor salariatului;

Exercită o funcție sancționatorie , preventivă și educativă;

Cauzele de exonerare de răspundere disciplinară :

legitima apărare

starea de necesitate

constrângerea fizică sau constrângerea morală

cazul fortuit

forța majoră

eroarea de fapt

executarea ordinului de serviciu emis în mod legal .

4.3 Condițiile răspunderii disciplinare

Pentru a răspunde disciplinar trebuie să se întrunească următoarele condiții :

obiectul abaterii disciplinare;

latura obiectivă ( fapta antisocială) ;

subiectul (salariatul);

Latura subiectivă (vinovăția)

Săvârșind abaterea autorul încalcă mai multe obligații de muncă. Obiectul abaterii disciplinare este reprezentată de valoarea socială lezată ,respectiv relațiile de muncă , ordinea interioară în unitate și disciplina la locul de muncă .

Latura obiectivă( fapta antisocială) produce un rezultat dăunător ordinii interioare în unitate.

Caracterul ilicit al faptei rezultă din neconcordanța dintre aceasta și unele obligații (contract colectiv,regulament intern,dispozițiile conducătorului unității și șefilor ierarhici) .

Fapta ilicită trebuie să se afle în legătură de cauzalitate cu un rezultat dăunător , care reflectă gradul de periculozitate socială a abaterii.

Subiectul abaterii disciplinare – salariatul încadrat în muncă într-o unitate . Disciplina va trebui să fie respectată și de personalul detașat , delegat , studenții și elevii care fac practică în unitate.

Latura subiectivă constă în atitudinea psihică negativă a subiectului față de fapta sa , iar abaterile pot fi săvârșite cu intenție sau din culpă. În cadrul răspunderii disciplinare , gradul de vinovăție constituie unul din criteriile folosite pentru dozarea sancțiunii .

Potrivit Codului muncii angajatorul dispune de prerogativă disciplinară , având dreptul de a aplica , potrivit legii , sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară .

Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale , regulamentul intern , contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil , ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Sancțiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârșește o abatere disciplinară sunt :

avertismentul scris;

suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăși 10 zile lucrătoare ;

retrogradarea din funcție , cu acordarea salariului corespunzător funcției în care s-a dispus retrogradarea , pentru o durată ce nu poate depăși 60 de zile ;

reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10% ;

reducerea salariului de bază și/sau , după caz, și a indemnizației de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10% ;

desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

În cazul în care , prin statute profesionale aprobate prin lege specială , se stabilește un alt regim sancționar , va fi aplicat acesta.

Amenzile disciplinare sunt interzise iar pentru aceeași abatere disciplinară se poate aplica numai o singură sancțiune.

Angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat , avându-se în vedere următoarele :

împrejurările în care fapta a fost săvârșită ;

gradul de vinovăție al salariatului;

consecințele abaterii disciplinare ;

comportarea generală în serviciu a salariatului ;

eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta .

Sub sancțiunea nulității absolute , nici o măsură, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.

În vederea desfășurării cercetării prealabile , salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea , precizându-se obiectul , data , ora și locul întrevederii.

Neprezentarea salariatului la convocarea făcută , fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea , fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile .

În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea tuturor probelor și motivațiilor pe care le consideră necesare , precum și dreptul să fie asistat , la cererea sa , de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

Angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă , în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare , dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

Sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu :

descrierea faptei care constituie abatere disciplinară

precizarea prevederilor din statutul de personal , regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil , care au fost încălcate de salariat ;

motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea ;

temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică ;

termenul în care sancțiunea poate fi contestată ;

instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată ;

Decizia de sancționare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii și producerii de efecte de la data comunicării.

Comunicarea se predă personal salariatului , cu semnătură de primire , ori , în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reședința comunicată de acesta .

Decizia de sancționare poate fi contestată de salariat la instanțele judecătorești competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării .

4.4 Responsabilitatea și răspunderea funcționarilor publici.

Aceasta a fost definită prin raportarea conștientă la nevoile sociale , la sarcinile pe care le au și pe care le consideră îndatoriri de prim ordin . Pentru funcționarii publici, responsabili social , realizarea sarcinilor de serviciu , rezolvarea cu promptitudine și seriozitate a problemelor cetățenilor, reprezintă felul de a fi și scopul existenței lor sociale .

În opoziție cu atitudinea conștientă de responsabilitate socială a funcționarilor publici se află atitudinea de delăsare , indiferență și birocratism față de problemele celor pe care trebuie să-i slujească.

Atunci când funcționarii publici săvârșesc abateri, produc prejudicii și tulburări bunului mers al activității sau prestigiului autorităților din care fac parte , săvârșesc abuzuri de orice natură sau vatămă drepturile și interesele legitime ale cetățenilor , intervine ceea ce se numește răspunderea juridică a acestora .

În comportamentul funcționarului public trebuie să primeze responsabilitatea ,îndeplinirea cu o convingere reieșită din înțelegerea rațională a fenomenelor , a sarcinilor sale , convins că slujirea cu credință a interesului public este baza comportamentului său profesional și moral.

Administrația publică pune la baza activității ei principiul legalității, aplicarea legii în litera și spiritul ei .

Abaterea de la lege prin săvârșirea unor fapte ilicite , atentarea la valorile juridicește ocrotite atrage răspunderea juridică în diversele sale forme .

Prin oricare dintre formele răspunderii se restabilește ordinea încălcată ca urmare a săvârșirii faptei ilicite , iar aplicarea sancțiunii și stabilirea despăgubirii îl face pe autorul faptei să conștientizeze consecințele faptei săvârșite și să nu mai săvârșească astfel de fapte.

Subiectul activ al răspunderii în dreptul administrativ este autoritatea publică față de care se răsfrâng consecințele faptei și în a cărei competență intră tragerea la răspundere a făptuitorului , autoritatea care îi și aplică sancțiunea , în procesul tragerii la răspundere, autorul faptei devine subiect pasiv al răspunderii .

În raport cu fapta , autoritatea față de care se răsfrâng consecințele , reprezintă subiectul pasiv , iar autorul faptei ,persoana fizică sau juridică, are calitatea de subiect activ.

Pentru fapte având un pericol social mai redus , anume abaterile administrative , a fost instituită răspunderea administrativă , iar nerespectarea îndatoririlor de serviciu antrenează, în general răspunderea disciplinară .

4.5 Răspunderea administrativ-disciplinară .

Fapta de încălcare cu vinovăție a normelor dreptului administrativ poartă numele de abatere disciplinară .

Trăsăturile principale ale răspunderii administrativ-disciplinare sunt :

se întemeiază , în general , pe încălcarea unui raport de drept administrativ , dar poate fi atrasă și de abaterile administrative rezultate din încălcarea legii penale.

Autorul abaterii poate fi :

un organ al administrației publice

un funcționar public

un organism nestatal

o persoană fizică

subiectul activ al raportului juridic de tragere la răspundere este întotdeauna o autoritate publică;

se întemeiază pe vinovăția (culpa) subiectului pasiv , care are capacitate de drept administrativ

4.6 Sancțiunile pentru abaterile administrativ-disciplinare îmbracă mai multe modalități , cum ar fi :

amenda , ca în situația încălcării unor dispoziții ale legii nr.267/1990 , privind Registrul Comerțului ;

majorări de întârziere pentru neplata la timp a obligațiilor bugetare privind impozite , taxe , contribuții ;

dizolvarea organului ales: ex. Consiliul Local care a adoptat , în mod repetat , hotărâri anulate de instanță ca nelegale ;

demiterea primarului ;

4.7 Procedura de aplicare a sancțiunilor administrativ – disciplinare trebuie să fie una contencioasă : Aceasta cuprinde norme cu privire la:

constatarea faptei , a legăturii de cauzalitate dintre faptă și rezultatul vătămător ;

termenele de prescripție sau de decădere ;

stabilirea organului administrației publice competent să constate săvârșirea abaterii și conținutul actului de constatare ;

exercitarea căilor de atac ;

modalități de executare ;

Această formă de răspundere , ce are la bază ilicitul administrativ propriu-zis a fost identificată până la apariția Constituției , și chiar până la apariția Statutului funcționarilor publici , adoptat prin Legea nr. 188/1999 , cu răspunderea disciplinară specifică dreptului muncii , dat fiind că statutul juridic al funcționarului public era identificat cu statutul juridic al salariatului , respectiv de drept al muncii.

CAPITOUL IV

CONCLUZII

Normele juridice reglementând conduita oamenilor, determină uneori formarea de raporturi, întrucât conduita unei persoane se exteriorizează prin acțiunile sau inacțiunile ei față de alte persoane, față de organele de stat sau față de organizațiile obștești. Conduita umană reglementată de normele juridice apare ca o îndrituire sau ca o obligație.

Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare a normelor.

Dar, întrucât normele juridice au în vedere numai situații ipotetice ele nu creează raporturi juridice prin simpla lor reglementare fiind nevoie de producerea faptelor pe care norma le prevede, pentru ca un raport juridic să ia naștere. Aceste fapte care atrag după sine apariția, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice se numesc fapte juridice.

Prin urmare raporturile juridice apar ca relații juridice între subiectele de drept, având un conținut format din drepturile și obligațiile subiectelor participante, și având un obiect care reprezintă însăși acțiunea la care se referă drepturile și obligațiile din conținut.

Deși unii autori de specialitate sunt de părere că, în cadrul conținutului raportului juridic, drepturile subiective au un rol precumpănitor, eu consider că atât drepturile cât și obligațiile dețin aceeași pondere fiind în același timp corelative. Astfel nu poate exista un drept al unei persoane fără o obligație a alteia și nici obligație fără drept.

În societatea modernă importanța, drepturilor și obligațiilor este de necontestat aceasta stabilind și concretizând relațiile între indivizi (persoane fizice sau persoane juridice) cu privire la un anumit obiect care precizează concret întinderea drepturilor și obligațiilor. Fiecare dintre aceste drepturi și obligații poate însă fi privit fie în mod abstract între anumite persoane izolate fie în legătura necesară cu drepturi și obligații ale altor persoane stabilindu-se astfel o dublă corelație între ele în cadrul relațiilor care formează societatea juridică.

În materia răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie doctrina a adus de fiecare data opinii diverse.

În primul rând, se cere o stabilire legislativă a condițiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, pentru că autorii de literatură juridică au păreri împărțite sau nici măcar nu le identifică,ocupându-se numai de condițiile generale ale răspunderii civile delictuale.

Este neîndoielnic,deși se mai contesta uneori, că obligarea autorului prejudiciului la plată despăgubirilor se admite și în unele situații în care pierderea suferită este consecință încălcării unui simplu interes care nu alcătuiește un drept subiectiv.Bineînțeles că acest interes trebuie să aibă caracter de stabilitate și permanență pentru a fi recunoscut de instanță.

Prejudiciul moral că element al răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie nu mai trebuie să constituie obiect de dispută, argumentele legislative și de interpretare fiind destul de convingătoare în acest sens.

În privință faptei ilicite, această va fi delimitată de fiecare data de atitudinea subiectivă a persoanei față de faptă să, pentru că este vorba aici de două noțiuni distincte care nu trebuie confundate: faptă ilicita și vinovăția.Faptă ilicita are caracter obiectiv,ea reprezentând manifestarea exterioară de voința și de conștiință a unei persoane,iar vinovăția este atitudinea psihică,pur interioară a celui care cauzează prejudiciul față de propriul sau comportament exteriorizat.

Pentru că de foarte multe ori succesiunea și împletirea faptelor umane cu factori de altă natură dau o complexitate deosebită realității în care trebuie descifrat raportul de cauzalitate dintre faptă ilicita și prejudiciu, este necesar să se precizeze teoretic și să se stabilească sistemul cel mai potrivit și mai eficient pentru determinarea acestui raport de cauzalitate dintre cele propuse în știință dreptului.

Noul cod civil ar trebui să utilizeze o terminologie unitară în privință laturii subiective a faptei ilicite ,cel mai potrivit termen fiind acela de œ’’vina” sau”vinovatie” .Chiar dacă acest termen este propriu dreptului penal și chiar dacă există deosebiri evidente între răspunderea civilă și cea penală, această ar fi cea mai fericită soluție pentru evitarea neînțelegerilor și pentru atingerea unei unități terminologice corespunzătoare unității de conținut.

Tendințele din practică judecatoresca privitoare la obligarea celor lipsiți de discernământ, care au cauzat prejudicii, la plată de despăgubiri, în raport cu starea lor materială ar trebui consacrate și legislativ, așa cum s-a întâmplat în codurile civile ale altor state.Considerentele de echitate vor fi luate în considerare la fundamentarea acestei reglementări .

Împrejurările ce înlătura vinovăția trebuie precizate și definite în amănunt pentru că există controverse în doctrina referitoare la acest aspect .

BIBLIOGRAFIE

I.TRATATE ȘI MONOGRAFII

M.N. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice, în Revista Română de Drept nr. 5/1970

Pătulea, Răspundere și responsabilitate socială și juridică, Ed. Științifică, București, 1988

L. Lovinz, M. Străuanu –Răspunderea juridică-parte integrantă a răspunderii sociale în Studii și cercetări juridice, nr. 1/1970

A. Naschitz –Contribuții la studiul formării și dezvoltării constituții juridice în țara noastră, Ed.Științifică, Buc. 1957

M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, ED. Academiei R.S.R., Buc.

M.N. Costin, O încercare de definire a noțiunii a răspunderii juridice, in R.R.D. nr. 5/1970

Stoicescu C. Drept roman. Delictele Ed. a-II-a, București. 1919, litografiat la Universitatea Babeș Bolyai Cluj Napoca, Cap. Istoricul delictelor

Voicu A. Virgil- Răspunderea civilă delictuală. Ed. Lumina Lex, Cluj Napoca, 1999

Pop Liviu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat. Ediția a-II-a Ed. Fundației Chemarea Iași , 1997

Hanga Vasile – Drept privat roman, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978

Tomulescu, C. Stefan. Drept privat roman, București, 1973

Jakotă M.V. Dreptul roman, vol. II, Iași, 1993

Mircea Djuvara-Teoria generală a dreptului, ED. ALL. 1995

Gh. Boboș, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994

Mircea Costin- Răspunderea juridică, Ed. Dacia, Cluj, 1974

M. Eliescu- Răspunderea civilă delictuală, Ed, Academiei, București, 1972

Henri Lalou-La responsabilite civile.Principes elementaries et aplicațions partiques. Paris, 1928

Ioan Cetrechi, Ion Craiovan – Introducere în teoria generală a dreptului, Ed ALL, 1993

Marie Dvoracek, Gh. Lupu – Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1996

Dan Claudiu Dănișor, Ion Dogaru, Gherorghe Dănișor,TEORIA GENERALA A DREPTULUI, Ediura C.H BECK București 2008, Ediția a-II-a.

Liviu P. Marcu , Istoria Dreptului Românesc, vol I, Ed. Academiei, București. 1980

I. Alexandru, I. Popescu- Slăniceanu, Mihaela Cărăușan, C. I. Enescu, D. Dincă, Drept administrativ,

I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru. daunele morale, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1979

Josserand L. , Prefață la lucrarea lui Andre Brun Rapports et domaines des responsabilites contractuelle et delictuelle

Stătescu C. , Bărsan C. , Dreptul Civil, Teoria Generală a obligațiilor , Ed. All, București, 1993

C. Stătescu – Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984

I. Dogaru, D.C Dănișor, Drepturile omului și libertățile publice, Ed. Zamolxe, Chișinău,1998

V. I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român-partea generală-, București, Editura Lumina Lex, 2002

V. I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generala. Editia a III-a revăzută și adăugită, București, Editura Lumina Lex, 2002

L. Giurgiu, A. Segărceanu, C. G. Zaharie, Drept administrativ, editia a III-a revăzută și adăugită, București, Editura Sylvi

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ediția 4, Bucuresti, Editura All Beck, 2005

Verginia Verdinaș, Drept administrativ și instituții politico- administrative, București, Editura Lumina Lex, 2002

A. Trăilescu, Drept administrativ, Tratat elementar, București, Editura All Beck, Colecția Curs universitar

Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. II, București, Editura All Beck, 2004

Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Cluj-Napoca, Editura Accent

I. Alexandru, I. Popescu-Slăniceanu, Mihaela Cărăușan, C. I. Enescu, D. Dincă, Drept administrativ București, Editura Economica, 2003

II.ACTE NORMATIVE

Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Legea de punere in aplicare a noului Cod Civil

Legea 287/2009-Noul Cod Civil

Conventia Europeana a Drepturilor Omului

Constituția României

Codul de procedură penală

Codul muncii

III.SURSE INTERNET

www.Avocatnet.ro

www.kmpg.com

www.sribd.ro

www.Infolegal.ro

BIBLIOGRAFIE

I.TRATATE ȘI MONOGRAFII

M.N. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice, în Revista Română de Drept nr. 5/1970

Pătulea, Răspundere și responsabilitate socială și juridică, Ed. Științifică, București, 1988

L. Lovinz, M. Străuanu –Răspunderea juridică-parte integrantă a răspunderii sociale în Studii și cercetări juridice, nr. 1/1970

A. Naschitz –Contribuții la studiul formării și dezvoltării constituții juridice în țara noastră, Ed.Științifică, Buc. 1957

M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, ED. Academiei R.S.R., Buc.

M.N. Costin, O încercare de definire a noțiunii a răspunderii juridice, in R.R.D. nr. 5/1970

Stoicescu C. Drept roman. Delictele Ed. a-II-a, București. 1919, litografiat la Universitatea Babeș Bolyai Cluj Napoca, Cap. Istoricul delictelor

Voicu A. Virgil- Răspunderea civilă delictuală. Ed. Lumina Lex, Cluj Napoca, 1999

Pop Liviu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat. Ediția a-II-a Ed. Fundației Chemarea Iași , 1997

Hanga Vasile – Drept privat roman, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978

Tomulescu, C. Stefan. Drept privat roman, București, 1973

Jakotă M.V. Dreptul roman, vol. II, Iași, 1993

Mircea Djuvara-Teoria generală a dreptului, ED. ALL. 1995

Gh. Boboș, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994

Mircea Costin- Răspunderea juridică, Ed. Dacia, Cluj, 1974

M. Eliescu- Răspunderea civilă delictuală, Ed, Academiei, București, 1972

Henri Lalou-La responsabilite civile.Principes elementaries et aplicațions partiques. Paris, 1928

Ioan Cetrechi, Ion Craiovan – Introducere în teoria generală a dreptului, Ed ALL, 1993

Marie Dvoracek, Gh. Lupu – Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1996

Dan Claudiu Dănișor, Ion Dogaru, Gherorghe Dănișor,TEORIA GENERALA A DREPTULUI, Ediura C.H BECK București 2008, Ediția a-II-a.

Liviu P. Marcu , Istoria Dreptului Românesc, vol I, Ed. Academiei, București. 1980

I. Alexandru, I. Popescu- Slăniceanu, Mihaela Cărăușan, C. I. Enescu, D. Dincă, Drept administrativ,

I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru. daunele morale, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1979

Josserand L. , Prefață la lucrarea lui Andre Brun Rapports et domaines des responsabilites contractuelle et delictuelle

Stătescu C. , Bărsan C. , Dreptul Civil, Teoria Generală a obligațiilor , Ed. All, București, 1993

C. Stătescu – Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984

I. Dogaru, D.C Dănișor, Drepturile omului și libertățile publice, Ed. Zamolxe, Chișinău,1998

V. I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român-partea generală-, București, Editura Lumina Lex, 2002

V. I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generala. Editia a III-a revăzută și adăugită, București, Editura Lumina Lex, 2002

L. Giurgiu, A. Segărceanu, C. G. Zaharie, Drept administrativ, editia a III-a revăzută și adăugită, București, Editura Sylvi

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ediția 4, Bucuresti, Editura All Beck, 2005

Verginia Verdinaș, Drept administrativ și instituții politico- administrative, București, Editura Lumina Lex, 2002

A. Trăilescu, Drept administrativ, Tratat elementar, București, Editura All Beck, Colecția Curs universitar

Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. II, București, Editura All Beck, 2004

Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Cluj-Napoca, Editura Accent

I. Alexandru, I. Popescu-Slăniceanu, Mihaela Cărăușan, C. I. Enescu, D. Dincă, Drept administrativ București, Editura Economica, 2003

II.ACTE NORMATIVE

Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Legea de punere in aplicare a noului Cod Civil

Legea 287/2009-Noul Cod Civil

Conventia Europeana a Drepturilor Omului

Constituția României

Codul de procedură penală

Codul muncii

III.SURSE INTERNET

www.Avocatnet.ro

www.kmpg.com

www.sribd.ro

www.Infolegal.ro