Conditiile Necesare Pentru Dobandirea Si Exercitarea Profesiei DE Notar, Avocat, Executor Judecatoresc

Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de notar, avocat, executor judecătoresc

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE

1.1. Munca. Modalități de prestare a muncii.

1.2. Noțiunea de profesie. Profesii liberale.

1.3. Profesii juridice.

CAPITOLUL II. TRĂSĂTURI CARACTERISTICE PROFESIILOR DE NOTAR, AVOCAT ȘI EXECUTOR JUDECĂTORESC

2.1. Constituirea în corpuri profesionale.

2.2. Cetățenia.

2.3. Condiția existenței capacității depline de exercițiu.

2.4. Condiția absolvirii învățământului superior.

2.5. Obligativitatea susținerii concursului, examenului sau testului la intrarea în profesie.

2.6. Depunerea jurământului.

2.7. Îmbinarea interesului public cu interesul privat în cadrul exercitării profesiei.

2.8. Obligativitatea păstrării secretului profesional.

2.9. Inexistența dreptului la grevă.

2.10. Răspunderea juridică.

CAPITOLUL III. CONDIȚIILE NECESARE PENTRU DOBÂNDIREA ȘI EXERCITAREA PROFESIEI DE NOTAR, AVOCAT ȘI EXECUTOR JUDECĂTORESC.

3.1. Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de notar public. Incompatibilități și nedemnități. Modalități și forme.

3.1.1. Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de notar public.

3.1.2. Incompatibilități și nedemnități în cazul profesiei de notar public.

3.1.3. Modalități și forme de exercitare a profesiei de notar public.

3.2. Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de avocat. Incompatibilități și nedemnități. Modalități și forme.

3.2.1. Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de avocat.

3.2.2. Incompatibilități și nedemnități în cazul profesiei de avocat.

3.2.3. Modalități și forme de exercitare a profesiei de avocat.

3.3. Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de executor judecătoresc. Incompatibilități și nedemnități. Modalități și forme.

3.3.1. Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de executor judecătoresc.

3.3.2. Incompatibilități și nedemnități în cazul profesiei de executor judecătoresc.

3.3.3. Modalități și forme de exercitare a profesiei de executor judecătoresc.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

introducere

Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea diverselor profesii juridice ar trebui să reprezinte una dintre disciplinele obligatorii în cadrul oricărei facultăți de Drept.

Totuși, în mod regretabil, această disciplină nu este obligatorie și, poate din acest motiv, studenții nu își aleg viitoarele cariere în baza unei veritabile reflecții ci datorită familiei, anturajului, modului în care este prezentată o profesie de către diverse persoane.

Ne propunem, astfel, în această lucrare să aducem o oarecare lumină în tema dobândirii și exercitării profesiilor de notar public, avocat și executor judecătoresc, în vederea înțelegerii modului în care aceste profesii juridice sunt exercitate.

În scopul înțelegerii temei alese, vom începe lucrarea cu o prezentare generală a trăsăturilor caracteristice privind profesiile de notar public, avocat și executor judecătoresc.

În următorul capitol al lucrării vom prezenta aspectele privind dobândirea și exercitarea profesiei de notar public din perspectiva actelor normative în vigoare în România, în special a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activităților notariale, lege care se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

Vom indica apoi aspecte privind dobândirea și exercitarea profesiei de avocat, din perspectiva actelor normative în vigoare, în special având în vedere Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat și a Statutului profesiei de avocat.

Nu în ultimul rând, vom prezenta aspecte relevante privind dobândirea și exercitarea profesiei de executor judecătoresc din perspectiva Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și a Statutului profesiei de executor judecătoresc.

La finalul lucrării vom insera concluzia noastră în ceea ce privește condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea celor trei profesii tratate pe larg în lucrare.

capitolul i. considerații generale

1.1. Munca. Modalități de prestare a muncii.

Munca este o activitate prin care oamenii își utilizează aptitudinile fizice și psihice cu care sunt înzestrați, în scopul producerii bunurilor cerute de existența lor. Datorită inteligenței de care dispune, numai omul este în măsură să pună în valoare tot mai diversificat și perfecționat ceea ce oferă mediul înconjurător.

Munca este definită ca fiind „acel factor de producție constând în activitatea umană, specifică și / sau intelectuală, prin care oamenii își utilizează aptitudinile fizice și spirituale în scopul producerii bunurilor, prestării serviciilor și executării lucrărilor cerute de satisfacerea trebuințelor lor”.

Însuși marele poet național, Mihai Eminescu spunea că munca „este legea lumii moderne”.

Între factorii primari de producție, munca are un rol fundamental, este strâns legată de existența umană, precum și de viața omului.

Munca este inseparabilă de persoana umană și nu poate fi sporită cantitativ, dar este determinată numeric prin persoanele apte de muncă, prin legile demografice.

Totuși, munca nu este o marfă – enunț expres prevăzut în Constituția Organizației Internaționale a Muncii.

Sub aspect social, munca reprezintă o necesitate, o condiție fără de care omul nu poate exista, nu se poate forma, nu se poate dezvolta. Nimic nu este posibil fără muncă și toate bunurile de trebuință necesare existenței umane sunt produsul muncii omului.

Dezvoltarea societății umane, în totalitatea ei, este de neconceput fără muncă. Munca înalt calificată, creativă, responsabilă, reprezintă un factor esențial, indispensabil în procesul de dezvoltare socială.

Integrarea României în Uniunea Europeană, societatea superindustrializată și superinformatizată, pluralismul democratic, statul de drept, viitorul în general, presupun și impun așezarea muncii ca factor primordial al dezvoltării economico-sociale indiferent de modalitatea în care se prestează: salariat, funcționar public, demnitar, magistrat, militar, cooperator, meșteșugar, lucrător independent, profesionist liberal.

Una dintre modalitățile principale de prestare a muncii în condițiile economiei de piață o constituie și exercitarea profesiilor liberale.

1.2. Noțiunea de profesie. Profesii liberale.

În Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), prin profesiune (profesie) se înțelege „ocupație, îndeletnicire cu caracter permanent pe care o exercită cineva pe baza unei calificări corespunzătoare; complex de cunoștințe teoretice și de deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva”, iar prin profesiune liberă se înțelege acea „profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituție sau întreprindere)”. Liberul profesionist este „acea persoană care exercită o profesiune liberă”.

Prin profesie se înțelege, în general, acel tip de activitate socială ce se exercită pe baza unei pregătiri profesionale, a unei calificări. Aceasta desemnează complexul de cunoștințe dobândite de către o persoană prin pregătire și se exprimă prin meseria sau specialitatea însușite.

La nivel comunitar nu există încă o definiție juridică a profesiei liberale. Singurele criterii obiective care permit a se considera o profesie ca liberală sunt de ordin social (activități nonsalariale) și de ordin fiscal (impozitări sub titlu de beneficiar necomercial).

Profesia liberală apare, ca o profesie exercitată independent, care nu este nici agricolă, nici comercială și nici artizanală/meșteșugărească.

Pe de altă parte, profesionistul liberal este văzut ca acea persoană a cărei datorie este de a presta în favoarea clienților săi, care l-au ales liber, servicii juridice, economice, în mod independent, și care în cadrul deontologiei profesiei lui, le garantează respectarea secretului profesional. Profesioniștii liberali au o competență recunoscută, dar au, în același timp, și obligația de a răspunde pentru faptele lor în exercitarea profesiei pentru care au fost abilitați.

Astfel, din punctul de vedere al statisticii economice, membrii profesiilor liberale nu fac parte nici din industrie și nici din comerț. Ei au ca trăsătură esențială împrejurarea că pentru exercitarea profesiei este nevoie de o pregătire superioară.

În legislația română, la fel ca și în dreptul comunitar, nici un act normativ nu definește noțiunea de profesie liberală, deși au fost reglementate legal un număr destul de însemnat dintre acestea. La toate acestea s-a adăugat și împrejurarea că până în anul 1990 profesiilor liberale i s-au acordat o importanță minimă, fapt ce a determinat inclusiv o lipsă a abordărilor teoretice.

După anul 1990, au apărut mai multe acte normative care reglementează expres anumite profesii și, deși s-a încercat legiferarea unei legi cadru a profesiilor liberale, aceste proiecte, din păcate, au fost abandonate.

1.3. Profesii juridice.

Profesiile juridice existente în România sunt următoarele:

1. Magistrat, profesie reglementată prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;

2. Notar public, profesie reglementată prin Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale;

3. Avocat, profesie reglementată prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat;

4. Executor judecătoresc, profesie reglementată prin Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești;

5. Consilier juridic, profesie reglementată prin Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic.

Toate aceste cinci profesii juridice nu pot fi exercitate decât de profesioniști ce au dobândit calificarea de jurist. În lipsa acestei calificări, exercitarea oricăreia dintre profesiile mai sus menționate este exclusă.

capitolul II. trăsături caracteristice profesiilor de notar, avocat și executor judecătoresc

Analizând prevederile legale referitoare la profesiile juridice legiferate în dreptul român pot fi evidențiate o serie de trăsături (cerințe) comune.

2.1. Constituirea în corpuri profesionale.

Uniunea Națională a Notarilor Publici din România – UNNP – este organizație profesională a notarilor publici constituiți în Camere ale notarilor publici. Uniunea are drept scop reprezentarea și apărarea intereselor profesionale ale membrilor săi și acționează pentru asigurarea prestigiului și autorității funcției de notar public.

Uniunea are personalitate juridică de la data constituirii ei, are sigiliu și siglă proprii. Sediul Uniunii este în municipiul București. Aceasta conduce și coordonează pe plan național activitatea notarilor publici și urmărește respectarea regulilor deontologice în activitatea acestora. De asemenea, aceasta propune întocmirea unor proiecte de acte normative în legătură cu activitatea notarială și participă la elaborarea acestora.

Uniunea Națională a Notarilor Publici din România asigură cadrul corespunzător pentru perfecționarea nivelului profesional și a calității actelor întocmite de notarii publici prin:

a) documentarea cu privire la lucrările moderne de doctrină din sfera dreptului și a jurisprudenței, cu aplicație în materia notarială;

b) introducerea și însușirea tehnicilor noi în activitatea notarială;

c) organizarea de reuniuni, schimburi de experiență între notarii publici și alte forme de instruire, cu participarea unor personalități și reprezentanți ai unor organizații din țară și din străinătate;

d) editarea unor publicații proprii privind activitatea notarială și participarea la late publicații științifice de specialitate;

e) elaborarea unor sinteze de probleme rezultate din controlul profesional, financiar și administrativ;

f) unificarea practicii notariale și aplicarea unitară a legii prin opinii exprimare în special cu privire la: activitatea notarială, conduita notarilor publici, pregătirea și formarea profesională a stagiarilor, evidențe notariale, condiții de funcționare a birourilor notariale și de conservare a arhivelor acestora, furnizarea datelor statistice;

g) introducerea și însușirea tehnicilor noi în activitatea notarială;

h) stimularea notarilor publici prin asigurarea condițiilor de exprimare a opiniilor cu caracter profesional în publicațiile Uniunii, ale Uniunii Internaționale a Notariatului Latin. În alte publicații de specialitate, precum și delegarea acestora la manifestări naționale și internaționale de interes notarial.

Organele de conducere ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România sunt următoarele:

– Congresul notarilor public;

– Consiliul Uniunii;

– Biroul executiv al Consiliului Uniunii;

– Președintele Uniunii.

Congresul notarilor publici este alcătuit din reprezentanții tuturor notarilor publici, desemnați de către adunarea generală a fiecărei Camere, potrivit normei de reprezentare de 1 la 10, la care se adaugă membrii Consiliului Uniunii și vicepreședinții Colegiilor directoare ale Camerelor.

Congresul de întrunește, de regulă, o dată pe an, în sesiune ordinară. Dar se poate întruni și la cererea Consiliului Uniunii sau a Camerelor, în sesiune extraordinară, dacă acestea reprezintă cel puțin o treime din numărul notarilor publici.

Organul de conducere colectiv al Uniunii îl reprezintă Consiliul Uniunii care este alcătuit dintr-un președinte, un prim-vicepreședinte, doi vicepreședinți și din reprezentanți ai fiecărei Camere a notarilor publici, potrivit normei de reprezentare de către un reprezentant la fiecare 200 de notari publici în funcție ai Camerei respective.

Biroul executiv al Consiliului Uniunii este un organ colegial care se convoacă în ședințe ori de câte ori este nevoie pentru a rezolva cu celeritate situațiile privind întreaga activitate notariale din cadrul Uniunii. Biroul executiv este alcătuit dintr-un președinte, prim-vicepreședinte, doi vicepreședinți și cinci membri aleși dintre membrii săi de către Consiliul Uniunii.

Toți notarii publici care își desfășoară activitate în România sunt membrii ai Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România.

Notarii publici din România, la nivel teritorial, sunt organizați în Camere ale Notarilor Publici. Acestea își desfășoară activitatea în circumscripția fiecărei Curți de Apel și este alcătuită din toți notarii publici care își desfășoară activitatea în circumscripția respectivă.

Fiecare Cameră a Notarilor Publici este înființată prin lege, este persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial și are sigiliu propriu. Prin acțiunile membrilor săi aceasta nu poate fi angajată politic.

Camerele notarilor publici își au sediul principal în localitatea în care funcționează curtea de apel și își desfășoară activitate pe baza unui regulament de organizare și funcționare, emis de Adunarea generală, în baza regulamentului cadru aprobat de Consiliul Uniunii.

Organele de conducere ale Camerelor notarilor publici sunt următoarele:

– Adunarea Generală a notarilor publici;

– Colegiul Director;

– Președintele Colegiului Director al Camerei.

Organismul central al avocaților este Uniunea Națională a Barourilor din România – UNBR – și este formată din toți avocații înscriși în barouri și are sediul în municipiul București. Nici un barou nu poate funcționa în afara Uniunii.

Uniunea Națională a Barourilor din România este persoană juridică de interes public, cu patrimoniu și buget propriu. Bugetul Uniunii se formează din contribuție barourilor în cote stabilite de Congresul Avocaților. Patrimoniul Uniunii, în condițiile legii, poate fi folosit în activități producătoare de venituri.

În cadrul Congresului avocaților, Uniunea Națională a Barourilor din România adoptă hotărâri privind următoarele atribuții:

a) analizează și aprobă raportul anual al Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România;

b) alege Comisia centrală de cenzori și Consiliul de conducere al Casei de Asigurări a Avocaților;

c) face propuneri autorităților cu drept de inițiativă legislativă privind profesia de avocat;

d) adoptă și modifică statutul profesiei și statutul Casei de Asigurări a Avocaților, în conformitate cu prevederile legii și pe baza proiectelor întocmite de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România;

e) adoptă hotărâri privind relațiile dintre barouri, perfecționarea pregătirii profesionale și respectarea regulilor deontologice ale profesiei;

f) alege și revocă membrii Comisiei centrale de disciplină. Fiecare barou are dreptul de a propune câte un candidat pentru Comisia centrală de disciplină;

g) aprobă bugetul anual al Uniunii Naționale a Barourilor din România și execuția bugetară anuală a acestuia și stabilește cota de contribuție a fiecărui barou la formarea bugetului Uniunii;

h) aprobă bugetul anual al Casei de Asigurări a Avocaților și execuția bugetară anuală.

În art. 64 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, republicată, se face precizarea că hotărârile congresului sunt definitive și obligatorii pentru toate organele profesiei.

Organele de conducere ale Uniunii Naționale a Barourilor din România sunt următoarele

– Congresul Avocaților;

– Consiliul Uniunii;

– Comisia Permanentă;

– Președintele.

Congresul avocaților este constituit din câte un delegat pentru fiecare 200 de avocați din fiecare barou, decanii barourilor și membrii Consiliului Uniunii. Congresul ordinar se întrunește anual, la convocarea Consiliului Uniunii, prin președintele Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Consiliul Uniunii este ales de către Congresul Uniunii Naționale a Barourilor din România și este format din decanii barourilor și de câte un membru la 500 de avocați de la fiecare barou. Consiliul Uniunii se convoacă de către președintele Uniunii Naționale a Barourilor din România trimestrial în ședințe ordinare sau ședințe extraordinare, precum și la cererea a cel puțin o treime din numărul total al membrilor Consiliului Uniunii.

Comisia permanentă a Uniunii Naționale a Barourilor din România asigură activitatea permanentă a Uniunii și se întrunește înaintea ședințelor Consiliului Uniunii, la cererea președintelui Uniuni, ori de către ori este necesar. Ședințele Comisiei permanente sunt conduse de către președintele Uniunii.

Unitatea structurală a profesiei de avocat o reprezintă baroul. Acesta este alcătuit din toți avocații dintr-un județ sau din municipiul București, are personalitate juridică, patrimoniu și buget propriu.

Sediul baroului este în orașul de reședință al județului, respectiv al municipiului București. Organele de conducere ale baroului sunt Adunarea Generală, Consiliul și Decanul.

Barourile și Uniunea Națională a Barourilor din România asigură exercitarea calificată a dreptului la apărare, competența și disciplina profesională, protecția demnității și onoarei membrilor săi. Organele profesiei au misiunea de a organiza, în mod corespunzător, primirea în profesia de avocat, pregătirea stagiarilor, creșterea nivelului profesional al tuturor avocaților, precum și respectarea strictă a deontologiei și disciplinei profesionale.

Organismul central al executorilor judecătorești îl reprezintă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, aceasta fiind o organizație profesională cu personalitate juridică formată din toți executorii judecătorești.

Organele de conducere ale Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești sunt următoarele:

– Congresul;

– Consiliul;

– Președintele.

Potrivit normei de reprezentare stabilite prin statut, Congresul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești este constituit din delegați ai fiecărei Camere a executorilor judecătorești, președinții Camerelor Executorilor Judecătorești și ceilalți membrii ai Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

Camera executorilor judecătorești va avea dreptul la un delegat în plus dacă președintele acestei camere este și membru al Consiliului Uniunii.

Congresul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, conform prevederilor legale, are următoarele atribuții:

a) adoptă Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și pe cel al Casei de Asigurări;

b) alege președintele și vicepreședinții Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, precum și alte organe stabilite prin statut;

c) alege Comisia de Cenzori și Consiliul de conducere al Casei de Asigurări;

d) alege și revocă membrii Comisiei superioare de disciplină, fiecare Cameră a executorilor judecătorești având dreptul la câte un reprezentant;

e) analizează și aprobă raportul anual al Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești;

f) aprobă bugetul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al Casei de Asigurări;

g) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege executorilor judecătorești, de regulamentul de aplicare sau de statut.

Consiliul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești este alcătuit din reprezentanți ai fiecărei Camere a Executorilor Judecătorești potrivit normei de reprezentare stabilite prin statut, dintre care sunt aleși, de către Congresul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, Președintele și doi vicepreședinți.

Camera Executorilor Judecătorești are personalitate juridică și funcționează în circumscripția fiecărei Curți de Apel, având în componență pe toți executorii judecătorești din circumscripția Curții de Apel respective. Camera este condusă de un Colegiu Director format dintr-un președinte, un vicepreședinte și trei-șapte membrii.

Colegiul Director este ales de Adunarea Generală a Executorilor Judecătorești pentru o perioadă de trei ani dintre membrii Camerei executorilor judecătorești.

Președintele Colegiului Director reprezintă Camera Executorilor Judecătorești în raporturile acesteia cu terții. Acesta este remunerat pentru această activitate cu o sumă al cărei cuantum este stabilit de Adunarea Generală.

Colegiul Director are un secretar și personal auxiliar, în numărul și structura stabilite de către Adunarea Generală.

2.2. Cetățenia.

În general profesiunile liberale pot fi exercitate și de către persoane cu cetățenie străină.

În conformitate cu prevederile art. 22 lit. a) din Legea notarilor publici, republicată, poate fi notar public cel care este cetățean român, cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, cetățean al unui stat aparținând Spațiului Economic European sau cetățean al Confederației Elvețiene și are domiciliul sau reședința în România.

Regulamentul de punere în aplicare a Legea nr. 36/1995, republicată, în art. 5 prevede că, poate deveni notar stagiar persoana care are cetățenia română, a unui stat membru al Uniunii Europene, a unui stat aparținând Spațiului Economic European sau a Confederației Elvețiene și are domiciliul ori, după caz, reședința obișnuită în România, dovadă care se face cu acte eliberate de autoritățile române competente.

Cererea de înscriere, împreună cu dovezile de îndeplinire a condițiilor de înscriere la concurs și de plată a taxei, se depun de către candidat la sediul Camerei în a cărei circumscripție dorește să își desfășoare activitatea ca notar public și există posturi vacante prevăzute în ordinul de actualizare corespunzător.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, poate fi membru al unui barou din România cel care este cetățean român și are exercițiul drepturilor civile și politice.

Membrul unui barou din altă țară poate exercita profesia de avocat în România dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege mai puțin cele care privesc cetățenia română. Pentru acordare de asistență juridică privind dreptul românesc, avocatul străin are obligația de a susține un examen de verificare a cunoștințelor de drept românesc și de limbă română, organizat de Uniunea Națională a Barourilor din România. Acesta nu poate pune concluzii în fața instanțelor și a celorlalte organe jurisdicționale, cu excepția celor de arbitraj internațional.

Onorariile cuvenite avocatului străin se înregistrează și se plătesc integral în România.

Legea nr. 51/1995 cuprinde, astfel, un capitol destinat exercitării profesiei de către avocații care au obținut calificarea profesională în unul din statele membre ale Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European.

Aceste dispoziții au fost necesare ca urmare a aderării României și cuprinde următoarele prevederi:

a) avocat, în sensul legii, reprezintă orice persoană provenind dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, care este autorizată să-și desfășoare activitățile profesionale sub titlul profesional corespunzător obținut într-un stat membru;

b) stat membru de origine reprezintă statul membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, în care un avocat a obținut dreptul de a utiliza unul dintre titlurile profesionale prevăzute la lit. a), înainte de a practica profesia de avocat în România;

c) titlul profesional din statul membru de origine reprezintă titlul profesional utilizat în statul membru unde un avocat a obținut dreptul de a folosi acest titlu, înainte de a practica profesia de avocat în România;

d) gruparea reprezintă orice entitate, cu sau fără personalitate juridică, organizată potrivit legislației unui stat membru, în cadrul căreia avocații își desfășoară activitățile profesionale împreună, sub nume comun;

e) titlul profesional din România reprezintă titlul profesional sub care un avocat este înscris în Tabloul avocaților din România;

f) autoritatea română competentă, desemnată potrivit statutului, este structura din cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Potrivit legii, avocații care profesează în România sub titlul profesional din statul membru de origine pot desfășura aceleași activități profesionale ca și avocații care profesează sub titlul profesional obținut în România, pot acorda asistență juridică și pot reprezenta persoane fizice sau persoane juridice în fața instanțelor române, referitor la dreptul statului membru de origine, la dreptul comunitar, la dreptul internațional, precum și la dreptul românesc, cu respectarea regulilor de procedură aplicabile în fața instanțelor române. Aceștia folosesc denumirea sub care își desfășoară profesia în statul membru de origine, exprimată în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului membru de origine respectiv.

Autoritatea română competentă poate cere unui avocat care profesează sub titlul profesional obținut în statul membru de origine să indice gruparea profesională din care face parte în statul membru de origine sau autoritatea judiciară în cadrul căreia este admis să-și exercite profesia, potrivit legii din statul membru de origine.

Indiferent de forma de exercitare a activității pe teritoriul România, avocații care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine pot solicita oricând recunoașterea diplomelor, în vederea admiterii în profesia de avocat și a practicării acesteia sub titlul profesional din România.

În vederea recunoașterii diplomelor în România, solicitantul va trebui să susțină, la alegere, un examen de verificare a cunoștințelor sau să efectueze un stagiu de trei ani în domeniul dreptului românesc.

La depunerea cererii de recunoaștere a diplomei, în vederea determinării conținutului și modului de desfășurare a examenului sau a perioadei de stagiu, comisia de evaluare verifică în prealabil dacă experiența profesională dobândită de solicitant este de natură să acopere în tot sau în parte diferențele existente între dreptul românesc și cel al statului membru de origine în care a fost obținută diploma, în vederea exceptării parțiale sau totale de la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

Avocatul care dorește să profeseze în România sub titlul profesional din statul membru în care și-a obținut calificarea profesională se înscrie special ținut de către barourile române.

Autoritatea română competentă înscrie avocatul solicitant pe baza prezentării unui certificat care atestă înregistrarea lui la autoritatea competentă din statul membru de origine, informând totodată autoritatea competentă din statul membru de origine despre înscriere.

Avocații înscriși în România sub titlul profesional din statul membru de origine pot profesa ca salariați în oricare dintre formele de organizare a profesiei, permise pentru avocații care profesează sub titlul profesional obținut în România.

Avocații care profesează în România sub titlul profesional din statul membru de origine se supun acelorași reguli de conduită profesională prevăzute în lege și în statutul profesiei ca și avocații care profesează sub titlul profesional obținut în România, pentru activitățile desfășurate pe teritoriul țării. Aceștia răspund disciplinar pentru nerespectarea legii profesiei sau a statutului.

Înainte de inițierea procedurilor disciplinare împotriva unui avocat care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine, autoritatea română competentă informează în cel mai scurt timp autoritatea competentă din statul membru de origine, furnizând orice informații utile în cauză. Autoritatea română competentă cooperează cu autoritatea competentă din statul membru de origine pe tot parcursul desfășurării procedurilor disciplinare.

Retragerea permanentă sau temporară de către autoritatea competentă din statul membru de origine a autorizației de exercitare a profesiei are ca efect obligatoriu interdicția temporară sau permanentă ca avocatul în cauză să profeseze în România sub titlul profesional din statul membru de origine.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 188/2000 privind pe executorii judecătorești, republicată, se prevede că executor judecătoresc poate fi persoana fizică care are numai cetățenia română și domiciliul în România. Astfel, se observă că legea impune persoanei să aibă numai cetățenia română, ceea ce înseamnă că dacă are dublă cetățenie nu poate fi executor judecătoresc. Legea pretinde ca persoana să aibă și domiciliul în România, ceea ce înseamnă că dacă are cetățenia română, dar domiciliul în străinătate, persoana respectivă nu poate fi executor judecătoresc.

Ca o concluzie, legea impune astfel, îndeplinirea ambelor condiții în mod cumulativ, adică executorul judecătoresc trebuie să aibă atât cetățenia română cât și domiciliul în România. Nu interesează dacă are reședința în străinătate.

2.3. Condiția existenței capacității depline de exercițiu.

În conformitate cu art. 22 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, poate fi notar public cel care are capacitatea de exercițiu a drepturilor civile și este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcției, iar potrivit Regulamentului de punere în aplicare a legii, la numirea în funcție, Ministerului Justiției, odată cu propunerea de numire, i se înaintează și certificatul medical de sănătate al acestuia ce atestă deplina sa capacitate psihică.

Legea nr. 51/1995 a avocaților prevede, în art. 12, că poate fi membru al unui barou din România persoane care, printre altele, are exercițiul drepturilor civile și politice.

De asemenea, candidatul trebuie să fie apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei de avocat.

Pentru a putea exercita profesia de executor judecătoresc, alături de ale condiții, în art. 15 din Legea nr. 188/2000 a executorilor judecătorești și impune și condiția potrivit căreia persoana trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu.

Se observă că, față de alte reglementări, unde nu se face o astfel de precizare, legea impune în mod expres condiția ca persoana care accede la profesia de executor judecătoresc să aibă capacitatea deplină de exercițiu.

2.4. Condiția absolvirii învățământului superior.

Persoana care dorește să exercite funcția de notar public trebuie să fie licențiată în drept (art. 22 din Legea nr. 36/1995, republicată). Astfel, pentru a putea fi numit de către ministrul justiției, cel care dorește să exercite funcția de notar public, trebuie să depună Naționale a Notarilor Publici din România, împreună cu celelalte documente, și copii de pe actele de studii, Consiliul urmând să înainteze propunerile Ministerului Justiției.

În art. 12 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, se prevede că poate fi membru al barourilor din România persoana care îndeplinește, între altele, și condiția de a fi licențiat al unei facultăți de drept cu durata stabilită de lege.

Cetățenii români cu domiciliul în România, care solicită primirea în profesie pe bază de diplome eliberate de facultăți juridice din alte țări au obligația să depună și dovada echivalării diplomelor în condițiile legii.

Condiția de studii rezultă și din prevederile art. 15 lit. d din Statutul profesiei de avocat, potrivit căruia, cererea formulată de persoana care dorește să fie primită în profesia de avocat trebuie să cuprindă și „indicarea diplomei de licență eliberate de o instituție de învățământ superior acreditată în condițiile legii, care atestă calitatea de licențiat al unei facultăți de drept cu durata stabilită de lege”.

Legea privind desfășurarea activității executorilor judecătorești prevede în mod expres că, pentru a îndeplini profesia de executor judecătoresc, persoana în cauză trebuie să fie licențiată în drept, ceea ce înseamnă că trebuie să aibă studii superioare de specialitate (conform art. 15 lit.c din Legea nr. 188/2000).

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/200 prevede că alături de cererea de înscriere se vor depune dovezile privind îndeplinirea condițiilor impuse de lege, deci și a diplomei de absolvire.

2.5. Obligativitatea susținerii concursului, examenului sau testului la intrarea în profesie.

Institutul Notarial Român organizează anual examen de notar public pentru notarii stagiari care au împlinit efectiv doi ani de activitate, au absolvit Institutul Notarial Român și au promovat examenul de definitivat. Data examenului se stabilește de către Președintele Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România cu acordul ministrului justiției și va fi comunicată Camerelor notarilor publici cu 45 de zile înainte de această dată, în vederea înștiințării candidaților.

Uniunea înregistrează cererile candidaților depuse pentru susținerea examenului de notar public, împreună cu rapoartele Camerelor, caracterizărilor făcute de notarii publici, precum și dovezile privind îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru a îndeplini funcția de notar public (art. 22 din Legea nr. 36/1995, republicată).

După efectuarea celor doi ani de stagiu, notarul public are dreptul de a se prezenta la cel mult două sesiuni ale examenului de definitivat. Respingerea sau neprezentarea notarului stagiar la două examene de notar public, consecutive, după efectuarea stagiului, atrage încetarea calității de notar stagiar.

Examenul de notar se susține în fața unei Comisii formate din:

a) un membru al Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România desemnata de Președintele acestuia;

b) un reprezentant al Ministerului Justiției;

c) un cadru didactic din învățământul superior de specialitate de la una dintre facultățile de drept din țară, desemnat de Consiliul Profesoral al facultății respective;

d) doi notari publici cu pregătire și prestigiu profesional, desemnați de Consiliul Uniunii.

Reprezentantul Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România este președintele Comisiei de examinare și stabilește subiectele și condițiile de examinare.

Examenul constă în două probe scrise, respectiv una cu caracter teoretic și un acu caracter practic din tematica de concurs, respectiv din domeniile dreptului civil, dreptului familiei, dreptului comercial, dreptului internațional privat, procedurii civile și notariale, precum și dreptului constituțional. Media minimă de promovare a examenului este de 8,00 fără a putea fi mai mică de 7,00 la fiecare probă. Candidații declarați admiși sunt numiți notari publici prin ordin al ministrului justiției.

La numirea, de către ministrul justiției, pe locurile vacante de notari publici, au prioritate notarii stagiari care au promovat examenul de notar public, în ordinea mediilor și a opțiunilor acestora. Dovada existenței sediului nu este necesară în cazul în care se asociază cu un notar public care are birou notarial individual.

Pe locurile de notar publici care rămân vacante, după acordarea priorității notarilor stagiari, se pot numi după o prealabilă verificare a cunoștințelor profesionale, prin concurs, cei care au îndeplinit timp de 6 ani funcțiile juridice de notar public, judecător, procuror, avocat sau o altă funcție de specialitate juridică. Locurile vacante și data verificării cunoștințelor profesionale se publică în Monitorul Oficial al România cu cel puțin 30 de zile înainte de data susținerii examenului.

Persoanele care doresc, astfel, să dobândească calitatea de notar public se vor înscrie în circumscripția căreia doresc să își desfășoare activitatea.

Verificare cunoștințelor, celor care au o vechime de 6 ani într-o funcție de juridică, se efectuează prin concurs organizat de Institutul Notarial Român, la solicitarea Consiliului Uniunii Naționali a Notarilor Publici din România, ori ce câte ori este necesar, dar cel puțin o dată la doi ani.

Concursul de admitere constă în două probe scrise din tematica de concurs, una teoretică și una practică. Media minimă de promovare este de 8,00, cu condiția ca la fiecare probă din concurs să obțină cel puțin nota 7,00.

Președintele comisiei de concurs înaintează rezultatele concursului de admitere, spre validare, Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România.

În termen de 15 zile de la validarea rezultatelor, candidații care au promovat concursul, în ordinea mediilor obținute, îți exprimă opțiunile pentru ocuparea locurilor de notar public din cadrul Camerei în care s-au înscris, în limita locurilor stabilite.

După exprimarea opțiunilor și comunicarea acestora Ministerului Justiției de către Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, candidații declarați admiși sunt numiți, în termen de 30 de zile de la comunicare, în funcția de notar public, prin ordin al ministrului justiției.

La cerere, pot dobândi, fără examen, calitatea de notar public, judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor. Cererile de numire se înaintează ministrului justiției, în termen de cel mult un an de la data expirării mandatului sau eliberării din funcție din motive neimputabile acestora. Solicitantul trebuie să precizeze, în cererea sa, Camera în a cărei circumscripție dorește să îți desfășoare activitatea.

Dacă există mai mulți candidați pentru același post, departajările vor fi făcute după criteriile stabilite în regulamentul de punere în aplicare a legii notarilor publici.

Ulterior, numirii, prin ordin al ministrului justiției, în funcția de notar public a persoanelor care au îndeplinit funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, aceștia sunt obligați să urmeze cursuri de pregătire practică în vederea desfășurării profesiei de notar și pentru organizarea activității unui birou notarial. Aceste cursuri sunt cu taxă și sunt organizate de Institutul Notarial Român pe o perioadă stabilită de către Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România.

Accederea în profesia de avocat se obține pe baza promovării examenului de primire în profesie, ce se organizează, anual și la nivel național, de către Uniunea Națională a Barourilor din România, potrivit legii avocaților și a Statutului profesiei de avocat.

După primirea în profesie, avocatul efectuează în mod obligatoriu un stagiu de pregătire de 2 ani, perioadă în care are calitatea de avocat stagiar.

După efectuarea stagiului avocat stagiar trebuie să susțină examenul de definitivare în profesie. Dacă avocatul stagiar este respins de trei ori la examenul de definitivare, atunci acesta este exclus din profesie.

Pentru dobândirea calității de avocat definitiv, examenul se susține în cadrul Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților și se desfășoară în mod unitar, în toate centrele teritoriale ale acestuia. Metodologia desfășurării examenului este elaborată și aprobată de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Tematica acestui examen este unică la nivel Uniunii Naționale a Barourilor din România, iar selecția subiectelor se face de către comisia națională de examen. Examinarea se face la cinci materii de examen, dintre care cel puțin la trei materii examinarea se va face în scris.

Comisia națională pentru examen este formată din avocați – cadre didactice universitare, care au vechime de minim 10 ani în profesia de avocat. Comisia permanentă a Uniunii Naționale a Barourilor din România desemnează membrii Comisiei naționale pentru examen, la propunerea barourilor.

Regulamentul și tematica examenului sunt comunicate barourilor cu cel puțin trei luni înainte de data susținerii examenului și pot fi studiate de cei interesați. Data examenului este anunțată cu cel puțin 60 de zile înainte, într-un ziar de mare tiraj.

Persoana care dorește să exercite profesia de avocat, formulează cerere, în două exemplare, adresată decanului baroului unde urmează să își desfășoare activitatea.

Cererea trebuie să cuprindă următoarele:

– nume, prenume și domiciliul solicitantului;

– data și locul nașterii;

– actul de identitate și emitentul;

– diploma de licență eliberată de o unitate de învățământ superior acreditată în condițiile legii, care să ateste calitatea de licențiat al unei facultăți de drept cu durata stabilită de lege;

– declarația solicitantului că nu se află în vreunul din cazurile de nedemnitate prevăzute de lege;

– declarația solicitantului, pe propria răspundere, că nu se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege, ori că înțelege să renunțe, în cel mult două luni de la primirea în profesia de avocat, la orice stare de incompatibilitate;

– angajamentul solicitantului de a realiza formarea profesională inițială în profesia de avocat, pe perioada stagiului, în condițiile prevăzute de lege și de statutul profesiei de avocat;

– declarația expresă a solicitantului că nu este sau nu a fost înscris într-un alt barou din România, urmând ca în caz contrat să se indice: baroul, perioada, cauzele retragerii sau încetării activității.

La cererea adresată decanului baroului se vor atașa:

– cazierul judiciar;

– certificatul privind starea sănătății candidatului, eliberat de unitatea sanitară stabilită de barou conform hotărârii Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Cererea este însoțită de acte ce dovedesc împrejurările menționate, depuse de către solicitant în copii certificate, în dublu exemplar. Cetățenii români cu domiciliul în România, care solicită primirea în profesie pe bază de diplome eliberate de facultăți juridice din alte țări, trebuie să depună și dovada echivalării diplomelor în condițiile legii.

Depunerea cererii de primire în profesia de avocat, însoțită de actele prevăzute în statut, se face în termen de cel mult 15 zile de la data publicării pe pagina web a Uniunii Naționale a Barourilor din România a organizării examenului. Cererea, în termen de 3 zile de la înregistrare, se comunică de către barou Uniunii și se afișează la sediul baroului și pe pagina de web. În termen de 10 zile de le afișarea cererii, orice persoană poate face opoziție la cererea de primire în profesia de avocat, indicând motivele și arătând împrejurările și probele pe care se întemeiază opoziția.

În termen de 3 zile de la înregistrarea cererii de primire în profesia de avocat, decanul desemnează un avocat raportor, care efectuează investigațiile necesare cu privire la moralitatea și demnitatea solicitantului, chiar dacă nu se face opoziție la înscriere. Avocatul raportor este membru al Consiliului sau fost membru al Consiliului baroului. Cercetările sale se referă la îndeplinirea de către solicitant a condițiilor prevăzute de lege și de Statut pentru primirea în profesia de avocat.

În termen de 5 zile de la expirarea termenului de formulare a opoziției, avocatul raportor depune baroului un raport scris care cuprinde punctul de vedere motivat cu privire la admiterea sau respingerea cererii.

În cel mult 5 zile de la depunerea raportului, Consiliul baroului verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și de Statut pentru primirea în profesie a solicitantului, soluționează eventualele opoziții și pronunță o hotărâre motivată asupra cererii, ce urmează a fi înaintată, împreună cu toate lucrările ce privesc cererea, a Barourilor din România.

Hotărârea poate fi atacată în 15 zile de la comunicare permanentă a Uniunii Naționale a Barourilor din România, care va soluționa contestația cu cel puțin 15 zile înaintea datei de susținere a examenului național de primire în profesia de avocat. Hotărârea pronunțată de Comisia permanentă a Uniunii Naționale a Barourilor din România se afișează pe pagina de web a Uniunii.

Astfel, se poate prezenta la examenul național pentru primirea în profesia de avocat, numai solicitantul cu privire la care Consiliul baroului sau Comisia permanentă a Uniunii Naționale a Barourilor din România a pronunțat o hotărâre favorabilă asupra cererii formulate de acesta. Candidatul este obligat să depună taxa de participare la examen, stabilită de Comisia permanentă a Uniunii.

Rezultatele examenului de primire în profesia de avocat sunt supuse, spre validare, Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, care, după caz, dispune primirea în profesie și comunică barourilor respective listele candidaților admiși, în vederea emiterii deciziei de înscriere în barou.

Cei primiți în profesia de avocat vor fi înscriși, în baza deciziei emise de Consiliul baroului, în Tabloul avocaților.

Avocatul definitiv este obligat să frecventeze formele de pregătire profesională continuă organizate de barou sau de Institutul Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților, în condițiile prevederilor Statutului profesiei de avocat.

Cel care, până la data susținerii examenului de primire în profesia de avocat a îndeplinit funcția de procuror, judecător, notar public, consilier juridic, jurisconsult, precum și funcții de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Guvernului, Administrației Prezidențiale, Avocatului Poporului, Curții Constituționale, Curții de Conturi și Consiliul Legislativ, timp de 5 ani, și a promovat examenul de primire în profesia de avocat, dobândește calitatea de avocat definitiv, fără susținerea examenului de definitivare, cu condiția susținerii și promovării examenului de definitivat în profesia din care provine.

Pot fi primiți în profesia de avocat, fără susținerea examenului, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, cărora le-a expirat mandatul pentru care au fost numiți sau au fost eliberați din funcția deținută din motive neimputabile, precum și, tot fără examen, pot fi primiți în profesia de avocat, în aceleași condiții, judecătorii de la instanțele internaționale.

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 a executorilor judecătorești prevede că selecția candidaților pentru admiterea în profesie se face pe baza unui examen organizat, anual sau ori de câte ori este necesar, de către Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești cu avizul Ministrului Justiției. Se pot înscrie la examen pentru ocuparea posturilor de executori judecătorești stagiari, persoanele care îndeplinesc cerințele legate de cetățenia română și domiciliul în România, de capacitate deplină de exercițiu, de studii, de bună reputație.

Cererea de înscriere, împreună cu dovezile privind îndeplinirea condițiilor mai sus menționate, se depun cu cel puțin 20 de zile înainte de data susținerii examenului Judecătorești în a cărei circumscripție se află localitatea unde domiciliază candidatul. Cererile vor fi considerate ca tardiv formulate și nu vor fi primite, dacă sunt depuse după expirarea acestui termen.

În termen de 3 zile de la expirarea termenului pentru depunerea dosarului de către candidat, Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești vor verifica îndeplinirea cerințelor legale pentru înscrierea la examen și pentru dobândirea calității de executor judecătoresc stagiar, întocmind pentru fiecare candidat referatul de admitere sau de respingere a cererii de înscriere la examen. În caz de respingere a cererii de înscriere, Colegiul Director comunică candidatului avizul negativ și o copie certificată de pe referatul de respingere, referat ce trebuie motivat.

Listele candidaților ale căror dosare au fost admise sau respinse se publică la sediul Camerei Executorilor Judecătorești, în loc accesibil și vizibil publicului.

În termen de 2 zile de la afișarea listei, persoanele ale căror cereri de înscriere au fost respinse pot completa dosarul de înscriere, dacă este posibil, pentru a îndrepta cele constate prin referatul de respingere.

Împotriva avizului negativ, candidatul poate formula contestație în termen de 48 de ore de la comunicare Comisiei, constituite în scopul verificărilor dosarelor, pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești. Comisie examinează contestația în termen de 48 de ore de la afișarea acesteia. Hotărârea Comisiei este definitivă și se comunică atât candidatului, cât și Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătorești.

În termen de 24 de ore de la expirarea termenului de completare a dosarului de înscriere, toate dosarele de înscriere, cuprinzând cererea de înscriere, actele anexate și referatul de admitere sau de respingere, se trimit, se înregistrează și se centralizează a Executorilor Judecătorești.

Data și locul examenului sunt stabilite de Ministrul Justiției, cu consultarea Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și sunt comunicate Camerelor Executorilor Judecătorești cu 30 de zile înainte de această dată.

În vederea susținerii examenului, cu cel puțin 30 de zile înaintea datei examenului, Consiliul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și Ministerul Justiției stabilește tematica cu caracter teoretic din materiile: drept civil, drept procesual civil și organizarea profesiei de executor judecătoresc.

În vederea organizării și desfășurării examenului de în profesia de executor judecătoresc se constituie următoarele comisii:

a) Comisia pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de înscriere la examen;

b) Comisia pentru soluționarea contestațiilor formulate de candidați împotriva avizului negativ la cererea de înscriere dat de Colegiul Director al Camerei executorilor judecătorești;

c) Comisia pentru organizarea și supravegherea examenului;

d) Comisia pentru elaborarea subiectelor și notarea lucrărilor de examen;

e) Comisia pentru soluționarea contestațiilor.

Consiliul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești procedează la comunicarea către Camerele executorilor judecătorești a centralizatoarelor finale cu rezultatul examenului pentru candidații din cadrul fiecărei camere a executorilor judecătorești. Colegiul Director al fiecărei camere a executorilor judecătorești afișează, la sediul acesteia, lista cuprinzând rezultatele examenului.

Media minimă de promovare a examenului este de 7,00, cu condiția ca la fiecare materie din examen nota obținută să fie să nu fie mai mică de 5,00.

Candidații nemulțumiți pot face contestație în termen de 3 zile de la data afișării rezultatelor la sediul Camerei executorilor judecătorești sub sancțiunea decăderii. Contestațiile se depun executorilor judecătorești în a cărei circumscripție se află locul pentru care a candidat contestatorul și se centralizează, în termen de două zile, la sediul Uniunii Naționali a Executorilor Judecătorești. Contestațiile sunt soluționate de Comisia pentru soluționarea contestațiilor în cel mult 5 zile de la centralizare. Comisia este ținută să se pronunțe numai cu privire la materia invocată în contestație.

În termen de 10 zile de la soluționarea contestațiilor, Consiliul Uniunii Naționali a Executorilor Judecătorești procedează la validarea rezultatelor, pe care le înaintează Ministerului Justiției în termen de 5 zile de la validare.

Ocuparea posturilor se face, la nivelul întreții țări, în ordinea mediilor obținute, în funcție de opțiunile exprimate în cererea de înscriere.

2.6. Depunerea jurământului.

Munca e

2.7. îmbinarea interesului public cu interesul privat în cadrul exercitării profesiei.

Munca e

2.8. obligativitatea păstrării secretului profesional.

Munca e

2.9. Inexistența dreptului la grevă.

Munca e

2.10. Răspunderea juridică.

Munca e

capitolul III. condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de notar, avocat și executor judecătoresc.

3.1. Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de notar public. Incompatibilități și nedemnități. Modalități și forme.

Activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice constatarea raporturilor juridice, civile sau comerciale nelitigioase, precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.

Este extrem de dificil să cuprinzi în câteva cuvinte complexitatea activității notariale, care de-a lungul secolelor, începând din antichitate și până în prezent, și-a dovedit cu prisosință utilitatea sa socială.

Încă din Roma Antică, patricienii bogați încheiau tot felul de tranzacții civile sau comerciale și foloseau pentru fixarea în scris a celor convenite pe unii dintre sclavii lor, știutori de carte, care ”notau” elementele esențiale ale discuțiilor ce se purtau cu ocazia încheierii convențiilor. ”Nota” scrisă de sclav și aprobată de părți constituia baza convenției (nota fiind o prescurtare a convenției), și totodată un început de dovadă în cazul unui litigiu. Cu timpul, acești sclavi se specializau în redactarea notelor, astfel încât au fost folosiți din ce în ce mai des, nu numai de patricieni, ci și de ceilalți cetățeni romani, în general. Redactorii de note au fost denumiți ”notari”, denumire ce a supraviețuit până în zilele noastre, deși conținutul și natura activității ”notariale” au suferit modificări de-a lungul secolelor.

Exercitarea activităților notariale de către o profesiune liberală specializată constituie o realitate a dreptului modern, fără a fi însă, cel puțin la origini, de esența acestei activități.

Într-adevăr, astfel cum s-a remarcat, activitatea de consemnare în scris a operațiunilor  juridice a precedat instituția notarului public în forma sa modernă.

În Franța medievală, scriptor sau notarius erau grefierii atașați jurisdicțiilor epocii, care aveau sarcina de a redacta anumite înscrisuri.

În țara noastră, în epoca modernă, activitatea notarială era îndeplinită de instanțele judecătorești în cadrul procedurilor necontencioase.

Activitatea notarială este, așadar, o activitate detașată din activitatea judiciară și delegată ori concesionată în principal unei profesiuni liberale consacrate, notariatul, dar și altor autorități publice ori instituții, iar mai recent, profesiei de avocat.

Relația dintre activitatea judiciară și cea notarială poate fi evidențiată și prin examinarea particularităților raporturilor existente în prezent între autoritatea judiciară, pe de o parte, și profesia de notar public și actul notarial, pe de altă parte . Este vorba despre existența doar a unei autonomii relative a profesiei, existența controlului profesional administrativ al justiției asupra notarilor, etc.

În România, instituția notarului își are originea, se pare, în secolul XII (în Transilvania) și în secolul XIV (în Țara Românească și Moldova). Cum am arătat mai sus, în epoca modernă, activitatea notarială era îndeplinită, în Vechiul Regat, de instanțele judecătorești.

Decretul nr. 79 din 30 martie înființat și a organizat instituția Notariatului de Stat, aflată sub îndrumarea și controlul Ministerului Justiției, care avea drept scop, acela de a ajuta cetățenii la întocmirea înscrisurilor constatatoare ale raporturilor lor juridice, asigurându-le și înlesnindu-le exercițiul drepturilor lor civile.

Profesia a fost reorganizată prin Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, în vigoare și în prezent, republicată cu modificările ulterioare. Actualele reglementări ale profesiei mai includ: Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, adoptat prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 2333/C din 24 iulie 2013; Statutul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, adoptat de Congresul al XII-lea al Notarilor Publici din România, prin Hotărârea nr. 10 din 2 octombrie 2014; alte acte normative.

3.1.1. Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de notar public.

Potrivit legii de organizare a profesiei, activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.

Dispozițiile, mai sus amintite, nu sunt suficient de generoase în sublinierea rolului deosebit de important pe care îl are activitatea notarială în sistemul nostru de drept, în sistemele de factură romano-germanică în general, prin garantarea ordinii de drept, a securității raporturilor juridice.

Activitatea notarială, înfățișată în mod concret, în principal, în întocmirea actelor autentice, se desfășoară în domenii precum dreptul contractelor, dreptul succesiunilor, drepturile reale și publicitatea imobiliară, dreptul comercial și dreptul afacerilor, etc.

Trebuie amintit, de asemenea, faptul că actul notarial se constituie într-un suport esențial în activitatea de probațiune jurisdicțională, înscrisurile întocmite de notarul public fiind probe cu gradul cel mai ridicat de veridicitate.

Aceste considerații justifică în mod deplin calificarea de serviciu public sau de interes public atribuită activității notariale.

Potrivit legislației notariale, actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul și semnătura acestuia, este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege.

Notarul public îți exercită atribuțiile ce-i sunt conferite prin Legea nr. 36/1995 nu în baza unui contract de muncă, care presupune un raport de subordonare, ci în temeiul Statutului funcției sale.

Acest Statut, stabilește în Capitolul III, următoarele:

– drepturile notarilor publici;

– îndatoririle și răspunderile notarilor publici.

Notarul public, ca orice alt liber profesionist, are dreptul să încaseze, pentru serviciile prestate, pentru actele și procedurile notariale îndeplinite în exercitarea profesiei, onorarii (conform art. 11 din Statut). Limitele onorariilor sunt stabilite pe baza studiilor statistice și a dinamicii economice naționale și internaționale, cu aprobarea ministrului justiției, de către Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România.

Menționăm că deși nu se încheie un înscris în acest sens, este evident că raportul juridic dintre notarul public și partea ce solicită îndeplinirea unui act notarial are ca temei un contract civil.

Statutul liberal al funcției de notar public este, de asemenea, configurat de faptul că birourile notariale sub subiecte de drept fiscal.

Nefiind funcționar public, dreptul la concediu de odihnă al notarului se exercită în condițiile stabilite de Statut. Notarul public beneficiază de drepturile de asigurare, dar exclusiv în baza contribuției proprii la sistemul asigurărilor de stat.

Având în vedere că notarul public, în exercitarea atribuțiilor cu care a fost învestit, intră în raporturi juridice de drept civil cu persoane fizice și juridice beneficiare a unor prestații notariale, cele mai multe dintre obligațiile notarului sunt stabilite față de aceste persoane. De exemplu, obligația păstrării secretului profesional cu privire la faptele și actele despre care a luat cunoștință în cadrul activității sale, cu excepția cazurilor în care legea sau părțile interesate îl eliberează de această obligație, este extinsă și la personalul angajat al birourilor notariale.

Conform Legii nr. 36/1995, art. 22 poate deveni notar public orice persoană care:

a) este cetățean român, cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene, cetățean al unui stat aparținând Spațiului Economic European sau cetățean al Confederației Elvețiene și are domiciliul sau reședința in România;

b) are capacitate deplină de exercițiu;

c) este licențiat in drept;

d) nu are antecedente penale rezultate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori a săvârșirii cu intenție a unei alte infracțiuni;

e) se bucură de o buna reputație, constatată în condițiile stabilite prin statut;

f) cunoaște limba romană;

g) este apt din punct de vedere medical și psihologic pentru exercitarea funcției;

h) deține timp de 2 ani calitatea de notar stagiar, a absolvit Institutul Notarial Roman și a promovat examenul de definitivat sau a exercitat timp de cel puțin 6 ani o funcție de specialitate juridică și a promovat concursul de admitere in funcția de notar public.

Conform aceleiași legi, poate deveni notar stagiar orice persoană care:

a) este cetățean român, cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene, cetățean al unui stat aparținând Spațiului Economic European sau cetățean al Confederației Elvețiene și are domiciliul sau reședința in România;

b) are capacitate deplină de exercițiu;

c) este licențiat in drept;

d) nu are antecedente penale rezultate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori a săvârșirii cu intenție a unei alte infracțiuni;

e) se bucură de o buna reputație, constatată în condițiile stabilite prin statut;

f) cunoaște limba romană;

g) este apt din punct de vedere medical și psihologic pentru exercitarea funcției;

h) a promovat examenul sau concursul de dobândire a calității de notar stagiar, organizat de Colegiul director al Camerei în care s-a înscris pentru examen sau concurs.

Dintre cele două modalități de a deveni notar public, cea a stagiaturii și cea a intrării în profesie direct ca notar public, modalitatea cea mai răspândită în prezent este cea a stagiaturii.

Acest fapt se datorează naturii meseriei, considerată suficient de stimulantă financiar încât să se “moștenească” de către copii, cât și prevederilor legii nr. 36/1995 care precizează faptul că, că actualizarea numărului posturilor de notar public se face, de regulă anual, de către ministrul justiției. Actualizarea se face la propunerea Consiliului Uniunii. Consiliul Uniunii este, conform prevederilor Statutului Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, organul de conducere colectiv al Uniunii.

Conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 36/1995, Ministrul justiției va proceda, în primul trimestru al fiecărui an, pe baza propunerilor Consiliului Uniunii, la emiterea ordinelor de actualizare, în mod distinct, pentru fiecare categorie de posturi care se actualizează, astfel:

a) posturile destinate judecătorilor de la Înalta Curte de Casație si Justiție;

b) posturile destinate notarilor stagiari care vor promova examenul de definitivat;

c) posturile destinate persoanelor care au cel puțin 6 ani vechime în funcții de specialitate juridică și care vor promova concursul de dobândire a calității de notar public;

d) posturi destinate schimbărilor de sedii ale birourilor notariale.

În funcție de aceste actualizări, se vor organiza concursuri de intrare în profesie.

Pentru a deveni notar stagiar, persoana interesată trebuie să îndeplinească, cumulativ, condițiile cuprinse în art. 22 din Legea nr. 36/1995, să susțină și să promoveze concursul sau examenul de dobândire a calității a calității de notar stagiar, organizat de către Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici în a cărei circumscripție s-a înscris pentru examen sau concurs.

Colegiile Directoare ale tuturor Camerelor Notarilor Publici organizează anual și simultan, la o dată stabilită de președintele Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, într-o zi lucrătoare, examenul sau concursul pentru dobândirea calității de notar stagiar.

Examenul sau concursul pentru dobândirea calității de notar stagiar constă într-o probă scrisă, cu caracter teoretic și o probă orală, din tematica aprobată de Consiliul Uniunii. Media minimă de promovare este de 8,00, dar nu mai puțin de nota 7,00 la fiecare probă. Candidații care au promovat examenul vor ocupa locurile în limita posturilor stabilite de Colegiul Director al fiecărei Camere a Notarilor Publici.

Notarii stagiari, după promovarea concursului sau examenului, vor trebui să urmeze, pe propria cheltuială, timp de doi ani, cursurile de pregătire teoretică și practică organizate de Institutul Notarial Român. Pregătirea teoretică de realizează prin participarea la cursurile organizate de către Institutul Notarial Român, iar pregătirea practică se desfășoară în cadrul unui birou notarial, desemnat de către Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici cu acordul notarului public coordonator.

După finalizarea celor doi ani de stagiu, notarii stagiari trebuie să promoveze examenul de definitivat organizat de către Institutul Notarial Român.

Examenul de definitivat constă din două probe, una teoretică și una practică, din tematica de concurs. Media minimă de promovare este de 8,00, dar nu mai puțin de nota 7,00 obținută la fiecare probă.

În termen de 15 zile de la data validării rezultatelor obținute la examenul de definitivat, candidații care au promovat își exprimă opțiunile pentru ocuparea locurilor de notari publici din cadrul Camerei în care au susținui și promovat examenul.

După exprimarea opțiunilor de către candidați și comunicarea acestor opțiuni Ministerului Justiției de către Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, prin ordin al Ministrului Justiției, în termen de 30 de zile, candidații declarați admiși sunt numiți în funcția de notari publici.

Conform legii, poate dobândi calitatea de notari publici și persoanele care îndeplinesc cumulativ condițiile prevăzute în art. 22 din Legea nr. 36/1995 și au cel puțin șase ani vechime într-o funcție de specialitate juridică și promovează examenul de admitere în funcția de notar public organizat de Institutul Notarial Român. După numirea prin ordin al Ministrului Justiției, aceștia sunt obligați să urmeze, cu plata taxelor aferente, cursurile organizate de către Institutul Notarial Român, cursuri privind pregătirea practică pentru desfășurarea funcției de notar public și pentru organizarea activității notariale, pe perioada stabilită de către Consiliul Uniunii.

La cerere, fără examen, pot dobândi calitatea de notar public și judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare. Cererile se pot formula în termen de până la 1 an de la data de la care judecătorii au fost eliberați din funcție, din motive neimputabile sau le-a expirat mandatul. Cererile de numire se adresează ministrului justiției, până la data de 31 martie a fiecărui an, pentru a fi avute în vedere la actualizarea numărului de posturi.

Notarii publici sunt numiți de către ministrul justiției, prin ordin, la propunerea Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, în baza cererii celor interesați și după ce fac dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute lege (art. 22 din Legea 36/1995). În ordinul de numire în funcția de notar public se menționează și circumscripția judecătoriei și localitatea în care este numit.

Notarul public își poate exercita funcția și după împlinirea vârstei de 75 de ani cu condiția să prezinte anual un certificat medical din care să reiasă că este apt, atât din punct de vedere medical, cât și din punct de vedere psihologic, să exercite funcția.

După emiterea ordinului de numire de către ministrul justiției, într-un cadru solemn, în prezența ministrului justiției și a președintelui Uniunii sau a reprezentanților acestora, notarul public va depune jurământul prevăzut de lege.

Notarul public care, după numire, își va desfășura activitatea, atât în cadrul unui birou individual, cât și în cadrul unei societăți profesionale, este obligat să se înregistreze în Registrul național de evidență a notarilor publici. Certificatul de înregistrare în acest registru conferă notarului public dreptul de a-și desfășura efectiv activitatea.

3.1.2. Incompatibilități și nedemnități în cazul profesiei de notar public.

Incompatibilitățile în cazul profesiei de notar public sunt prevăzute în art. 68 din Legea nr. 36/1995, republicată.

Potrivit textului de lege, exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu:

a) desfășurarea unei activități salarizate, cu excepția:

– activității și funcției didactice universitare sau de învățământ superior și de cercetare științifică;

– activității literar-artistice și publicistice;

– activității de creație tehnico-științifică;

– calității de deputat sau senator ori de consilier în consiliile județene sau locale, pe durata mandatului;

– calității de membru în organele de conducere sau în alte organisme ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, ale Camerelor Notarilor Publici ori în alte organizații interne și internaționale la care Uniunea sau Camerele sunt afiliate ori cu care colaborează;

– calității de membru într-un consiliu de administrație;

– calității de membru în cadrul unei asociații sau fundații.

b) exercitarea unei funcții publice sau de demnitate publică, alta decât cea de senator, deputat sau consilier în consiliile județene;

c) exercitarea unei funcții de judecător, procuror, magistrat-asistent sau grefier;

d) ) exercitarea profesiei de avocat, consilier juridic, executor judecătoresc sau practician în insolvență;

e) desfășurarea directă de activități de producție, comerț sau alte activități de prestări de servicii;

f) calitatea de administrator sau de președinte al unui consiliu de administrație al unei societăți reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, privind societățile comerciale.

Sancțiunea, în caz de incompatibilitate, este suspendarea notarului public din exercitarea funcției sale.

Deși nu sunt prevăzute în mod separat și nedemnitățile în cazul profesiei de notar public, acestea pot fi deduse din cuprinsul art. 22 din lege, unde se menționează că persoana ce solicită să dobândească calitatea de notar public nu trebuie să aibă antecedente penale ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori a săvârșirii cu intenție a unei alte infracțiuni și trebuie să se bucure de o bună reputație.

În art. 88 din Legea nr. 36/1996 a notarilor publici sunt stabilite și cazurile în care notarul public nu poate îndeplini acte notariale, sub sancțiunea nulității, dacă:

– în cauză sunt părți sau interesați în orice calitate, el, soțul, ascendenții și descendenții lor;

– este reprezentantul legal ori împuternicitul unei părți care participă la procedura notarială.

3.1.3. Modalități și forme de exercitare a profesiei de notar public.

Profesia de notar public poate fi exercitată, atât în forma individuală, cât și în forma asociativă.

a) Exercitarea în formă individuală.

b) Exercitarea în formă asociativă.

3.2. Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de avocat. Incompatibilități și nedemnități. Modalități și forme.

Avocatura reprezintă o instituție cu o îndelungată tradiție istorică. Putem afirma, astfel, că avocatura a evoluat paralel cu justiția și a fost influențată atât de organizarea politică, cât și statală a fiecărei țări.

Când vorbim despre profesia de avocat, se poate reține că aceasta constituie, fără îndoială, profesia judiciară cea mai veche, revendicându-și sorgintea încă din epoca romană.

Instituția avocaturii este atribuită lui Romulus, în perioada căruia funcționau așa numiții „patroni”; aceștia aveau misiunea de a asista, în formă gratuită, pe justițiabili. Ulterior, avocatura a încetat să mai fie un serviciu gratuit. Aceasta a început să fie exercitată de adevărați jurisconsulți, numiți „advocați”. De aici provine și denumirea actuală a persoanelor ce exercită funcția de apărare în fața organelor judiciare.

Istoria avocaturii a ilustrat, prin nume a căror celebritate este cunoscută, onorabilitatea și prestigiul profesiei de avocat. Un Cicero în Roma, un Demostene, Pericle și Socrate în Grecia, un Raymond Poincaré sau un Alexandre Millerand la francezi (foști președinți ai Republicii Franceze) au făcut parte din elita avocaturii.

Primele forme de organizare a profesiei de avocat în țara noastră le întâlnim în Legiunea Caragea și în Codul Andronache Donici.

Astfel, profesia de avocat intră în legalitate la data de 30 septembrie 1831, când Marele Logofăt al Dreptății, Iordache Golescu, anunța înființarea primului barou al țării, din care făceau parte 22 de avocați.

Marea reformă a profesiei a avut loc în anul 1864, în timpul domnitorului Alexandru Iona Cuza. În acea perioadă, a fost promulgată prima lege pentru constituirea corpului de avocați.

În anul 1948, comuniștii au desființat barourile și colegiile avocaților din România. Mulți dintre oamenii politici – avocați au fost arestați pe motiv de ”răzvrătire împotriva guvernului și regimului legal”. În schimb au fost înființate organizații obștești cu personalitate juridică.

În România, profesiunea de avocat a fost onorată în mod strălucit de Take Ionescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Mircea I. Manolescu, Ionel Teodoreanu, Alexandru Djuvara și de Istrate Micescu.

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (27 aprilie 1867 – 26 august 1935) a fost prima femeie avocat înscrisă, la insistențele avocatului și profesorului de drept Constantin G. Dissescu, în anul 1891 în Baroul de Ilfov (care, la acea vreme, includea și orașul București, și era prezidat de renumitul avocat și om politic Take Ionescu). Conform scrierilor vremii, aceasta a fost și prima femeie din lume licențiată și doctor în drept (Sorbona, Paris, 1890).

Istrate N. Micescu (22 mai 1881 – 29 mai 1954) este considerat cel mai mare avocat român din toate timpurile. Acesta a fost bursier și s-a specializat în Germania, în Drept roman. Este celebru pentru replicile și argumentele sale aduse în timpul proceselor. Micescu a fost un bun orator. A fost arestat de comuniști în anul 1947.

Petre Pandrea (26 iunie 1904 – 8 iuli 1968) a fost unul dintre cei mai buni avocați din perioada interbelică, când a apărat oameni politici de stâmga. După ce comuniștii s-au instalat la putere, a fost apărător în procesele politice, apărându-l pe Lucrețiu Pătrășcanu. După fost arestat de mai multe ori de procuratura comunistă.

Având în vedere cele de mai sus, avocatul este acea persoană care, având o calificare juridică superioară, asigură apărarea justițiabililor în fața instanțelor judecătorești sau a altor autorități publice, în condițiile determinate de lege. Rolul avocatului nu poate fi redus doar la apărarea intereselor legitime ale cetățenilor în fața organelor judiciare. Bineînțeles, este adevărat că acesta a fost sensul originar al funcției avocațiale. Trebuie să recunoaștem, totuși, că această funcție este de primă importanță și în dreptul modern.

Într-adevăr, în toate țările civilizate avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura persoanelor implicate într-un proces o apărare corespunzătoare. Părțile litigante nu au, cel mai adesea, pregătirea și cunoștințele necesare pentru a face față duelului judiciar. De aceea, acestea sunt nevoite să recurgă la serviciile unui profesionist al dreptului, bun cunoscător al legislației și jurisprudenței, abil mânuitor al verbului și a formelor de procedură.

Rolul avocatului nu poate fi redus însă, doar la funcția de reprezentare sau de asistare a justițiabililor. Avocatul este unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai judecătorului. Prin pasiune pentru adevăr și justiție, avocatul poate contribui într-o manieră decisivă la o corectă stabilire a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului dedus judecății și, în final, la pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

Într-adevăr, în lipsa avocatului judecătorul ar putea întâmpina deseori dificultăți în determinarea și aflarea adevărului. Avocatul se interpune între parte și judecător, iar prin activitatea sa permite instanței să se afle deasupra duelului dintre părți și să-și păstreze obiectivitatea necesară. Acesta prezintă judecătorului cererile părților și facilitează administrarea materialului probator pertinent și concludent în soluționarea cauzelor. O atare abordare, firească, a profesiei de avocat contribuie la o soluționare rapidă a cauzelor deduse judecății.

Pentru aceasta avocatul trebuie să dea dovadă de o temeinică pregătire profesională, de o profundă cunoaștere a doctrinei și a jurisprudenței, de o verticalitate morală incontestabilă, respect față de lege și pasiune pentru adevăr.

Funcțiile activității avocațiale rezultă, cu evidență, și din reglementările actuale privitoare la exercitarea profesiei de avocat. Astfel, potrivit art. 2 din Statutul profesiei de avocat: „Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea și apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice de drept public și privat. În exercitarea dreptului de apărare recunoscut și garantat de Constituție, de lege, de pactele și de tratatele la care România este parte, avocatul are dreptul și obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și soluționat într-un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părților”.

3.2.1. Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de avocat.

În ceea ce privește modalitățile de dobândire a calității de avocat, avem în vedere prevederile art. 14 din Statutul profesiei de avocat, în temeiul căruia primirea în profesia de avocat se realizează numai în baza promovării examenului organizat de către Uniunea Naționala a Barourilor din România, la nivel național.

De la regula dobândirii calității de avocat prin examen, există și excepția accederii directe în profesie, aplicabilă, însa, numai judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de la instanțele internaționale cărora le-a expirat mandatul pentru care au fost numiți ori, după caz, care au fost eliberați din motive neimputabile lor.

Examenul de primire în profesie se organizează de Uniunea Națională a Barourilor din România, cel puțin anual și la nivel național, potrivit Legii de organizare și exercitare a profesiei de avocat și Statutului profesiei de avocat.

Examenul de primire în profesie urmează a fi susținut în cadrul Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților și se va desfășura în mod unitar, în centrele teritoriale ale acestuia, având la bază o metodologie elaborată și aprobată de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România. Acest examen cuprinde probe scrise și orale privind instituțiile de bază ale dreptului românesc și cunoștințele de limba română.

În vederea înscrierii la examen, cererea se depune, de regulă în două exemplare, însoțită de dosarul de înscriere la sediul Baroului unde solicitantul dorește să-și exercite profesia. Cererea de primire în profesie se va afișa în cel mult 3 zile de la înregistrare la sediul baroului, afișarea fiind constatată prin proces-verbal.

În termen de 10 zile de la afișarea cererii orice persoană poate face opoziție la cererea de primire în profesie, indicând motivele și arătând împrejurările și probele pe care își întemeiază opoziția. În termen de 3 zile de la înregistrarea cererii de primire în profesie decanul desemnează dintre membrii consiliului baroului un avocat – raportor care va efectua verificările necesare cu privire la moralitatea și demnitatea solicitantului, chiar dacă nu se face opoziție la înscriere.

După depunerea raportului, consiliul baroului analizează îndeplinirea condițiilor pentru primirea în profesie și soluționează eventualele opoziții. În cazul cererilor de primire în profesie cu scutire de examen consiliul baroului poate să verifice cunoștințele solicitantului cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Consiliul baroului va pronunța o hotărâre motivată asupra cererii de primire în profesie, ce poate fi atacată în termen de 15 zile de la comunicare, Naționale a Barourilor din România.

Cel primit în profesia de avocat va fi înscris în Tabloul avocaților prin decizia emisă de consiliul baroului. Potrivit art.47 din Statutul profesiei de avocat, înscrierea în tablou a avocaților definitivi și stagiari se face numai după depunerea jurământului prevăzut de lege, în fața consiliului baroului de către avocații nou-înscriși în barou.

Conform art. 24 din Legea nr.51/1995, republicată, baroul are obligația să întocmească anual Tabloul avocaților definitivi și stagiari în ordine alfabetica, cu menționarea numelui, prenumelui, titlului științific, datei înscrierii în barou, sediului profesional, formei de exercitare a profesiei și a instanțelor la care au dreptul să pună concluzii.

Legea nr. 51 /1995, republicată, prevede condițiile care trebuiesc îndeplinite, de către cetățeanul român, pentru intrarea în avocatură.

Astfel în art. 12 din legea avocaților, poate fi membru al unui barou din România cel care îndeplinește următoarele condiții:

a) are exercițiul drepturilor civile și politice;

b) este licențiat al unei facultăți de drept cu durata stabilită de lege;

c) nu se găsește în vreunul dintre cazurile de nedemnitate;

d) este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei (dovada acestei condiții de face cu certificatul medical de sănătate).

Legea reglementează, totuși, și posibilitatea exercitării profesiei de avocat și de către cetățeni străini, respectiv persoane provenind din state membre ale Uniunii Europene sau ale Spațiului Economic European care sunt autorizate să își desfășoare activitățile profesionale sub titlul profesional corespunzător obținut într-un stat membru.

Cererea de primire în profesia de avocat în România a avocaților care au obținut calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene sau ale Spațiului Economic European este de competența Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Această cerere de primire în profesia de avocat în România trebuie însoțită, pe lângă cele indicate în cazul cetățenilor români, cu excepția cetățeniei române, și de mențiunea dacă dorește să exercite profesia de avocat cu caracter permanent și de indicarea titlului profesional obținut în statul membru de origine și a grupării profesionale din care face parte în statul membru de origine sau a autorității judiciare în cadrul căreia este admis să își exercite profesia potrivit legii din statul membru de origine.

Totodată, avocatul membru în unul din statele membre ale Uniunii Europene trebuie să prezinte o atestare din partea autorității competente din statul din care provine privind calitatea de avocat cu drept de exercitare a profesiei și starea sa disciplinară, precum și să indice, acolo unde este cazul, perioada și forma în care a exercitat profesia de avocat în România, anterior depunerii cererii.

Legea prevede, de altfel, și o limitare a exercitării profesiei de avocat de către un cetățean străin, extracomunitar, astfel că, în art. 13 alin. 3 din Legea nr. 51/1995 se stipulează că: ”avocatul străin nu poate pune concluzii orale sau scrise în fața instanțelor judecătorești și a celorlalte organe jurisdicționale și judiciare, cu excepția celor de arbitraj internațional”.

De altfel, avocatul străin care exercită profesia în România este obligat să se înscrie în tabloul special ținut de fiecare barou și să se supună prevederilor legi avocaților, prevederilor statutului profesiei și al codului deontologic

3.2.2. Incompatibilități și nedemnități în cazul profesiei de avocat.

Potrivit art. 27 din Statutul privind profesia de avocat, pentru primirea în profesie și pentru exercitarea acesteia avocatul trebuie să nu se găsească în nici unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.

În primul rând, amintim că, în temeiul art. 16 din Legea nr.51/1995, exercitarea profesiei de avocat este compatibila cu:

a) calitatea de deputat sau senator, consilier în consilii locale sau județene;

b) activități și funcții didactice în învățământul juridic superior. (după cum se poate observa cu ușurința nu este vorba despre învățământul superior privit în ansamblul său, ci exclusiv despre învățământul superior din domeniul juridic)

c) activitatea literară și publicistică; (fiind inclusă aici și activitatea de cercetare științifică fără a se distinge intre domeniul juridic și altele)

d) calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier fiscal, consilier în proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială, traducător autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare și lichidare judiciara, în condițiile legii.

La aceste cazuri se mai adaugă și:

– calitatea de avocat salarizat în interiorul profesiei, după cum prevede art.28 din Statutul profesiei de avocat în deplina concordanță cu art. 15 lit. a din Legea nr.51/1995;

– calitatea de asociat sau acționar la societățile comerciale cu răspundere limitata sau la cele pe acțiuni, potrivit art.29 alin.2 din Statutul profesiei de avocat;

– funcția de membru în consiliul de administrate sau în consiliul de supraveghere al unei societal comerciale pe acțiuni ori de membru al consiliului de administrate al unei societal comerciale cu răspundere limitata, cu obligația de a aduce acest fapt la cunoștința decanului baroului în care își exercită profesia, după cum prevede art.29 alin.3 în Statutul profesiei de avocat.

Deși profesia de avocat este o profesie liberă și independentă cu organizare și funcționare autonomă, în temeiul art.15 din Legea nr.51/1995, exercitarea ei este incompatibilă cu:

a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat; (a nu se confunda „avocatul salarizat în interiorul profesiei" cu „salariatul". Ca atare, calitatea de avocat este incompatibila cu cea de salariat având ca izvor un contract individual de munca în afara profesiei, cu mențiunea ca în interiorul profesiei sale, avocatul poate încheia un contract de salarizare care, insa, nu este asimilat contractului individual de munca).

b) ocupațiile care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat sau bunele moravuri; (legea are în vedere orice ocupație de natură a leza independența și demnitatea profesiei de avocat sau a bunelor moravuri).

c) exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerț. (Statutul profesiei de avocat prezintă, în mod concret, această incompatibilitate vizând faptele prin care avocatul se angajează personal sau în numele unui comerciant să efectueze o operațiune comercială).

Pentru corecta înțelegere și aplicare a acestui din urmă caz, art. 29 din Statutul profesiei de avocat prevede că sunt incompatibile cu calitatea de avocat următoarele:

a) faptele personale de comerț exercitate cu sau fără autorizație;

b) calitatea de asociat într-o societate comercială în nume colectiv, de comanditar într-o societate comercială în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni;

c) calitatea de administrator într-o societate comercială în comandită pe acțiuni;

d) calitatea de administrator unic sau, în cazul unei pluralități de administratori, aceea de administrator cu puteri depline de reprezentare și administrare, de președinte al consiliului de administrate ori de membru în comitetul de direcție al unei societal comerciale cu răspundere limitată;

e) calitatea de președinte al consiliului de administrate sau al consiliului de supraveghere ori de membru în comitetul de direcție sau în directoratul unei societal comerciale pe acțiuni.

Consiliul baroului emite decizii de trecere pe Tabloul avocaților incompatibil, la cerere sau din oficiu, iar reînscrierea pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei se face numai la cerere, după încetarea stării de incompatibilitate.

Decizia de primire în profesie este anulată de Consiliul baroului, dacă cel primit în avocatură nu renunță în termen de două luni la situația care constituie caz de incompatibilitate.

De precizat, că în lege și statut sunt prevăzute anumite interdicții care au ca scop ocrotirea avocatului de orice suspiciune cu privire la integritate și onestitatea sa profesională.

În articolul 20 alin. 8 din Legea nr.51/1995 se prevede că avocații – foștii judecători nu pot pune concluzii la instanțele unde au funcționat, iar foștii procurori și cadre de poliție nu pot acorda asistență juridică la unitatea de urmărire penală la care și-au desfășurat activitatea, timp de 5 ani de la încetarea funcției respective. Conform art. 39 alin.2 din Statutul profesiei de avocat, în cazul în care, avocatul a funcționat ca judecător la mai multe instanțe, interdicția operează pentru fiecare instanță și se calculează distinct de la data încetării activității la instanțele respective.

Aceeași interdicție se aplica și magistraților-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție și de , executorilor judecătorești, grefierilor și personalului auxiliar al instanțelor judecătorești și al Curții Constituționale.

În temeiul art. 40 alin.2 din Statutul profesiei de avocat, în cazul în care avocatul – a fost procuror sau cadru de politie a avut și calitatea de judecător, interdicția privește atât instanțele, cât și organele de urmărire penală, durata fiind calculată în mod corespunzător. Aceeași interdicție se aplica și avocaților – foști procurori cu privire la dreptul de a pune concluzii la instanțele corespunzătoare parchetului în care au funcționat. Aceste dispoziții se aplică și personalului auxiliar al organelor de urmărire penală.

Conform art. 21 alin.1 din Legea nr.51/1995, profesia de avocat nu poate fi exercitata la instanțele, precum și la parchetele de pe lângă acestea, inclusiv Anticorupție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Înalta Curte de Casație și Justiție sau de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, unde soțul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplinește funcția de judecător sau procuror, indiferent de secția, direcția, serviciul sau biroul în care își desfășoară activitatea.

Plecând de la premisa ce ar fi stat la baza soluției de constatare a constituționalității acestei dispoziții, anume aceea de incompatibilitate a avocatului cu instanța, în doctrina mai veche s-a considerat că, dacă legea ar consacra o incompatibilitate, aceasta poate exista numai în relația cu un anumit magistrat (și nu cu o instanță sau cu un parchet, în sine), ceea ce circumscrie interdicția de exercitare a profesiei de avocat numai în fata completului de judecată, înțeles ca instanța, în care este membru magistratul aflat în situația de rudenie sau afinitate cu avocatul.

Actuala reglementare este însă clară, legea referindu-se explicit la instanțe ca instituții și la parchetele de pe lângă acestea. Astfel, dispoziția art.21 alin. 1 se întemeiază pe o prezumție de influențare și de parțialitate a magistratului care are calitatea de soț, rudă sau afin până la gradul al treilea inclusiv fața de avocatul în cauză. Aceste dispoziții se aplica în mod corespunzător și avocatului al cărui soț, rudă ori afin până la gradul al treilea inclusiv îndeplinește funcția de judecător ori funcția de judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar la instanțele Curții de Conturi.

De altfel, avocatul este oprit să asiste sau să reprezinte părți cu interese contrare în aceeași cauză ți nu poate pleda împotriva părții care l-a consultat mai înainte, în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii.

Avocatul nu poate fi ascultat ca martor și nu poate furniza relații nici unei autorități sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredințată, decât dacă are dezlegare prealabilă, expresă și scrisă din partea tuturor clienților interesați în cauză.

Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de avocat cu privire la faptele și împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părți în cauză.

Dacă a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfășura nici o activitate profesională în acea cauză.

Avocatul nu poate îndeplini funcția de expert sau de traducător în cauza în care este angajat apărător.

Avocatului îi este interzis, prin statut, ca, în mod nemijlocit sau prin persoane interpuse, să folosească procedee incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul dobândirii clientelei, de asemenea îi este interzis să folosească mijloace de reclamă sau de publicitate.

Statutul prevede că avocatul nu poate acționa depășind limitele contractului încheiat cu clientul său.

Calitatea de avocat se suspendă în cazurile de incompatibilitate, pe toată durata existenței acestei stări, așa cum se arată în art. 28 lit. a din lege.

Deși îndeplinește o profesie liberală, avocatul este un apropiat al justiției, iar exercitarea aceste profesii presupune o conduită civică exemplară. Din această cauză Legea nr. 51/1995 prevede unele cazuri de nedemnitate.

Astfel, potrivit art. 14 din Legea nr. 51/1995, este nedemn a fi avocat:

a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;

b) cel care a săvârșit abuzuri prin care au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale omului, stabilite prin hotărâre judecătorească, sau a săvârșit abateri disciplinare grave, sancționate cu măsura excluderii din profesie, ca sancțiune disciplinară;

c) cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicției de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară.

Având în vedere cazurile de nedemnitate, trebuie precizat cu această ocazie, că hotărârile prin care se constată împrejurări ce constituie caz de nedemnitate trebuie să fie hotărâri definitive, deși legea nu face o astfel de precizare. Cât timp hotărârea nu este definitivă, în favoarea persoanei operează prezumția de nevinovăție.

3.2.3. Modalități și forme de exercitare a profesiei de avocat.

Avocații se împart după statutul profesional în avocați stagiari și definitivi, iar în funcție de modul de exercitare a profesiei, în avocați titulari, asociați, colaboratori și salarizați în interiorul profesiei.

Stagiul reprezintă perioada definitivării în profesia de avocat și are drept scop pregătirea profesională a avocatului la începutul exercitării profesiei. Stagiul este obligatoriu și efectiv, durata de 2 ani fiind calculată de la data înscrierii în tabloul avocaților stagiari.

Stagiul se suspendă în condițiile art. 18 alin. 4 din lege, adică în caz de lipsă motivată din profesie ori în caz de încetare a îndrumării profesionale fără culpa avocatului stagiar. Perioada anterior efectuată se socotește pentru îndeplinirea stagiului. Suspendarea stagiului se dispune de către Consiliul Baroului, care apreciază asupra împrejurărilor în care s-a înregistrat lipsa din profesie, durata suspendării și întinderea perioadei de stagiu efectuată anterior suspendării.

Cererea de primire în profesia de avocat stagiar se depune la baroul în circumscripția căruia solicitantul dorește să-și exercite profesia. La aceasta va anexa diploma de licență a facultății de drept și două recomandări privind asigurarea îndrumării profesionale pe perioada stagiului, întocmite în scris.

Avocatul stagiar este înscris în tabelul avocaților stagiari, menționându-se perioada în care stagiul se suspendă. Acesta își efectuează stagiul sub îndrumarea unui avocat definitiv, dar Consiliul Baroului organizează și supraveghează îndrumarea avocaților stagiari.

Avocații stagiari sunt supuși tuturor dispozițiilor legale și statutare privind profesia de avocat, dar au și următoarele îndatoriri suplimentare:

– să își perfecționeze pregătirea profesională teoretică și să își însușească tehnica de practică avocațială;

– să participe la toate conferitele de stagiu organizate de Consiliul Baroului, să pregătească în scris subiectele conferințelor și lucrărilor avocațiale repartizate de coordonatorul conferinței de stagiu;

– să participe la activitățile organizate de Institutul Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților – I.N.P.P.A.;

– să efectueze lucrările avocațiale repartizate de avocatul îndrumător și de serviciu de asistență avocațială al baroului;

– să participe la toate manifestările profesionale la care este convocat de către organele de conducere ale profesiei;

– să desfășoare o activitate efectivă în profesie și să anunțe în scris orice motiv de suspendare a stagiului. Abaterile avocaților stagiari de la aceste îndrumări se sancționează disciplinar.

La sfârșitul fiecărui an de stagiu, activitatea avocatului va fi notată cu note între 1 și 10 de către consiliul coordonator al stagiului, avându-se în vedere lucrările efectuate, participarea la dezbaterea temelor, precum și prezența la conferințele de stagiu și la manifestările baroului la care a fost convocat. Conferințele de stagiu prezintă forma de pregătire profesională a avocaților stagiari și sunt organizate lunar de către barou potrivit tematicii orientative comunicate de către Comisia permanentă a Uniunii Avocaților din România.

Avocatul stagiar are dreptul de a pune concluzii la judecătorii și de a acorda asistență juridică la toate autoritățile prevăzute de lege, de a redacta acte, cereri, plângeri, contestații și memorii.

Acesta își desfășoară activitatea în baza împuternicirii date de avocatul îndrumător sau de serviciul de asistență juridică al baroului. Avocatul îndrumător și coordonatorul serviciului de asistență juridică se vor preocupa de realizarea de către avocatul stagiar a unui venit echitabil, corespunzător muncii depuse.

După expirarea perioadei de stagiu, Consiliul Baroului, prin decizie motivată, va constata, de la caz la caz, îndeplinirea efectivă a stagiului pe baza raportului avocatului îndrumător și a celui de serviciu, de asistență judiciară, precum și a notărilor consilierului coordonator al stagiului profesional. În baza deciziei de constatare a îndeplinirii efective a stagiului, avocatul stagiar va solicita Consiliului Baroului avizul pentru înscrierea la examenul de definitivare în profesie. Avizul va fi înaintat Comisiei permanente, împreună cu notările anuale ale avocatului.

Examenul de definitivare în profesia de avocat se organizează anual. Comisia de examen este desemnată de Comisia permanentă, în conformitate cu regulamentul de examen adoptat de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România și este formată din avocați definitivi cu reputație profesională. Președintele Comisiei este unul dintre membrii comisiei permanente.

Regulamentul și tematica de examen vor fi comunicate barourilor cu minim 90 de zile anterioare datei examenului și vor fi aduse la cunoștință prin grija consiliilor barourilor.

După promovarea examenului, candidații dobândesc calitatea de avocați definitivi și vor fi înscriși în Tabloul avocaților definitivi.

Conform art. 180 din Statut, avocații își pot exercita profesia în una din următoarele forme:

– cabinete individuale;

– cabinete asociate;

– societăți civile profesionale;

– societăți profesionale cu răspundere limitată.

În cadrul tuturor formelor de exercitare de mai sus, avocații colaboratori își pot exercita profesia în baza unui contract de colaborare, iar avocații salarizați, în baza unui contract de salarizare în interiorul profesiei.

Cabinetele individuale se pot grupa în scopul folosirii în comun a unui patrimoniu profesional și/sau a unor salariați. Fiecare cabinet își păstrează individualitatea în raport cu clienții.

Avocații din cabinetele grupate nu pot acorda asistență juridică unor clienți cu interese contrare.

Cabinetele grupate se individualizează printr-o denumire specifică care cuprinde numele fiecărui titular de cabinet, urmat de sintagma „cabinete de avocat grupate”.

Avocații sunt liberi să opteze și să își schimbe în orice moment opțiunea pentru una dintre formele de exercitare a profesiei prevăzute de lege.

Schimbarea formei de exercitare a profesiei se realizează fără a intra în lichidare.

Transformarea se poate realiza separat sau deodată cu reorganizarea formelor de exercitare a profesiei de avocat prin fuziune, absorbție, divizare totală sau divizare parțială.

În oricare din formele de exercitare a profesiei, avocatul își va începe activitatea după obținerea aprobărilor din partea consiliului baroului.

Astfel, conform reglementărilor actuale, art. 212 din Statut, modalități de exercitare a profesiei de avocat sunt următoarele:

a) avocatul titular al cabinetului individual;

b) avocatul asociat în cadrul cabinetelor asociate;

c) avocatul asociat în cadrul societății civile profesionale de avocați;

d) avocatul asociat în cadrul societății profesionale cu răspundere limitată;

e) avocatul colaborator;

f) avocatul salarizat în interiorul profesiei.

Trebuie menționat, că avocatul exercită profesia de avocat, la alegere, numai în una dintre modalitățile prezentate mai sus.

În cadrul cabinetului individual își exercită profesia un avocat definitiv, singur sau împreună cu alți avocați colaboratori. Aceștia au calitatea de avocați colaboratori sau de avocați salarizați în interiorul profesiei.

Avocatul titular al cabinetului individual și avocatul asociat nu pot avea calitatea de avocat colaborator sau de avocat salarizat în interiorul profesiei.

Avocatul colaborator și avocatul salarizat în interiorul profesiei pot lucra și într-un alt cabinet sau societate civilă profesională, dar numai în aceeași calitate și sub condiția obținerii acordului scris al avocaților titulari sau coordonatori ai celor două forme de exercitare a profesiei în care vor activa concomitent. Aceștia sunt obligați să anunțe despre această situație, de îndată, în scris, pe decanul baroului.

Având în vedere că, secretul profesional cuprinde toate actele de care avocatul colaborator sau avocatul salarizat în interiorul profesiei ia cunoștință, acestora le este interzisă prestarea oricărui serviciu profesional pentru părți cu interese contrare.

Contractele de muncă și convențiile de colaborare se încheie în formă scrisă între titularul cabinetului individual și fiecare avocat colaborator sau avocat salarizat în interiorul profesiei în parte.

La alegere, avocatul poate să-și exercite profesia și în altă formă decât cea a cabinetelor individuale, și anume, în cabinete asociate sau societăți civile profesionale.

În cadrul cabinetelor asociate, cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei, drepturile avocaților titulari ai acestor cabinete asociate păstrându-și caracterul personal și neputând fi cedate.

Cabinetele individuale se pot grupa pentru a-și crea facilități economice comune, păstrându-și însă individualitatea în relațiile cu clienții.

Contractele de salarizare și convențiile se încheie în formă scrisă între coordonatorul cabinetelor asociate și fiecare avocat colaborator sau avocat salarizat în interiorul profesiei în parte.

Avocații din cabinetele grupate care acordă asistență juridică unor clienți cu interese contrare au obligația să anunțe, de îndată, această situația tuturor titularilor cabinetelor grupate și să ia măsuri de asigurare a secretului profesional, atât față de ceilalți avocați, cât și față de personalul angajat.

Avocații din cabinetele asociate intră în relații cu clienții în numele asocierii din care fac parte. Convenția de asociere se încheie, în formă scrisă, între avocații titulari ai cabinetelor individuale și cuprinde, în mod obligatoriu, toate mențiunile din modelul prezentat în anexa

Asocierea nu poate restrânge drepturile avocaților asociați, cu excepția interdicției de a angaja clienți cu interese contrare. Astfel, dacă unul dintre asociații săi se opune în mod justificat, un asociat nu poate accepta o cauză sau un client.

Profesia de avocat se mai poate exercita și în forma unei societăți civile profesionale.

Conform legii și Statutului, societatea civilă profesională este constituită din doi sau mai mulți avocați definitivi, asociați, care pot angaja avocați colaboratori. Societatea civilă profesională și avocații săi nu pot acorda asistență juridică persoanelor cu interese contrare.

Condițiile asocierii și colaborării sunt convenite între părți, potrivit legii civile. Raportul civil de asistență juridică sau reprezentare se naște între client și societatea civilă profesională, indiferent care dintre membrii acesteia îndeplinește serviciul profesional.

Contractul de societate civilă profesională și statutul acesteia sunt încheiate în formă scrisă între avocații asociați, cu respectarea modelului care constituie anexe din Statut.

Societatea profesională cu răspundere limitată constituie o altă modalitate de exercitare a profesiei de avocat.

Aceasta este constituită din doi sau mai mulți avocați definitivi, are personalitate juridică și patrimoniu propriu și are ca obiect unic de activitate exercitarea profesiei de avocat în condițiile art. 3 din lege.

În cadrul societății profesionale cu răspundere limitată avocații asociați își angajează răspunderea profesională numai în limitele capitalului social subscris și vărsat, reprezentat de echivalentul în lei a minimum 10.000 euro, ce se varsă la momentul constituirii societății.

Actul constitutiv și statutul societății profesionale cu răspundere limitată se încheie în formă scrisă, iar atunci când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află și un bun imobil, actul constitutiv se încheie și în formă autentică.

Societatea profesională cu răspundere limitată dobândește personalitate juridică la data înregistrării la barou, în baza deciziei emise de către Consiliul Baroului în a cărui rază teritorială se află sediul său principal, iar dovada personalității juridice se face cu un certificat de înregistrare.

Clientela aparține societății profesionale cu răspundere limitată și nu avocaților care au calitatea de asociați.

Societatea profesională cu răspundere limitată este condusă de adunarea generală a asociaților. Activitatea executivă este condusă de un avocat coordonator ales de majoritatea avocaților asociați.

În cazul avocaților, profesia se poate exercita și cu titlu de salariat în interiorul profesiei.

Astfel, prin avocat salarizat se înțelege avocatul care, în temeiul unui contract de salarizare în interiorul profesiei, se obligă, în schimbul unui onorariu convenit, să își exercite profesia în cadrul unui cabinet individual, respectiv al unei societăți profesionale civile sau cu răspundere limitată, fiind subordonat acestuia/acesteia cu privire la condițiile de muncă, nu și cu privire la modul de exercitare a activităților încredințate.

Contractul de salarizare în interiorul profesiei nu este un contract de muncă și, în consecință, acesta nu se supune legislației muncii, ci se supune reglementărilor de drept civil. Cu toate acestea, însa, munca prestată de salarizat nu va avea un caracter independent. Salarizatul se va subordona angajatorului, de regula, societate profesională, sub aspectul programului de muncă și de disciplină la locul de muncă, însa subordonarea, în cazul său va fi diminuată în raport cu subordonarea salariat-angajator din dreptul muncii.

Indiferent de modalitățile în care se practică avocatura, toate formele de exercitare a profesiei de avocat sunt supuse următoarelor principii:

a) patrimoniul comun este afectat exclusiv activității profesionale și are regimul patrimoniului de afectațiune profesională;

b) titularul cabinetului individual și avocatul asociat nu pot presta activități profesionale în afara formei de exercitare a profesiei pentru care au optat;

c) avocatul titular al cabinetului individual nu poate avea calitatea de avocat colaborator sau de avocat salarizat în interiorul profesiei;

d) avocatul asociat nu poate avea calitatea de avocat colaborator sau de avocat salarizat în interiorul profesiei;

e) avocatul salarizat în interiorul profesiei și avocatul colaborator nu pot activa concomitent, în aceeași calitate, în mai multe forme de exercitare a profesiei;

f) avocatul colaborator și avocatul salarizat în interiorul profesiei nu pot avea clientelă personală;

g) obligația de a comunica de îndată baroului, în scris, modificările privind asocierea, colaborarea sau angajarea, obligație ce revine atât avocatului, cât și titularului cabinetului individual sau coordonatorului cabinetelor asociate și societăților profesionale cu răspundere limitată.

Toate neînțelegerile dintre avocați privind formele de exercitare a profesiei urmează a fi rezolvate pe cale amiabilă, cu sprijinul celorlalți avocați care fac parte din respectiva formă de exercitare a profesiei.

În caz de nesoluționare a litigiului pe cale amiabilă, avocatul este obligat să ceară consilierea decanului baroului, care poate propune părților o procedură de mediere.

Dacă nici medierea nu stinge litigiul dintre părți, acestea sunt obligate să recurgă la arbitrajul prevăzut în Codul de procedură civilă, arbitrii putând fi numai avocați definitivi din baroul respectiv, cu cel puțin 10 ani vechime în profesie.

În cazul în care părțile nu cad de acord asupra persoanei arbitrului, ele vor sesiza pe decan, care desemnează un avocat din barou.

Oficiul de arbitrare este remunerat potrivit regulilor stabilite de decan, iar avocatul desemnat ca arbitru nu poate refuza acest oficiu fără o justificare întemeiată.

Toate formele de exercitare a profesiei de avocat pot angaja personal auxiliar supus legislației muncii.

3.3. Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de executor judecătoresc. Incompatibilități și nedemnități. Modalități și forme.

Executorii judecătorești sunt acele persoane cărora legea le-a încredințat sarcina de a proceda la executarea silită a dispozițiilor civile cuprinse într-o hotărâre judecătorească ori  într-un alt titlu executoriu.

În ultimele decenii, executorii judecătorești au fost considerați ca funcționari publici cărora legea le-a trasat sarcina de a proceda la urmărirea silită a creanțelor recunoscute prin hotărâri judecătorești sau alte titluri executorii. Ei erau numiți de ministrul justiției și își desfășurau activitatea sub controlul administrativ al președinților de instanțe. Legiuitorul a renunțat, în urmă cu mai puțin de un deceniu, la vechea reglementare și a creat practic o instituție nouă organizată pe baze liberale.

Prin noua reglementare, concretizată în Legea nr. 188 din 1 noiembrie 2000 privind executorii judecătorești, s-a urmărit, fără îndoială, o mai mare eficientizare a activității de executare silită, dar și o degrevare importantă a statului de cheltuielile pe care le implică un atare serviciu de interes public.

Economia românească se confruntă, adeseori, cu dificultăți majore, unele dintre ele determinate de neîncasarea unor creanțe la timp. Noua reglementare ar putea contribui la o mai promptă urmărire a dispozițiilor cuprinse în titlurile executorii. Ea poate determina o schimbare a rolului executorilor judecătorești în realizarea executării silite și considerarea lor nu numai ca auxiliari ai justiției ci și ai părților.

Într-adevăr, potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000, „executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public”. Pe de altă parte, „actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, este act de autoritate publică și are forța probantă prevăzutăde lege”. În fine, mai este de observat că, în principiu, activitatea executorilor judecătorești se desfășoară la cererea persoanei interesate (art. 5 din Legea nr. 188/2000), iar pentru serviciile prestate aceștia au dreptul la un onorariu (art. 55 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/200 privind executorii judecătorești).

Executorii judecătorești care funcționează, în prezent, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 188/2000, nu sunt singurele persoane sau organe cărora li s-a conferit dreptul de a proceda la executarea silită a titlurilor executorii. într-adevăr, creanțele bugetare se execută de organe financiare, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în Codul de procedură fiscală, unele creanțe se execută de executorii proprii ai instituțiilor de credit, potrivit dispozițiilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 99/2006, iar activele bancare se pot executa și prin intermediul executorilor proprii ai Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare.

3.3.1. Condițiile necesare pentru dobândirea și exercitarea profesiei de executor judecătoresc.

Așa

3.3.2. Incompatibilități și nedemnități în cazul profesiei de executor judecătoresc.

Așa

3.3.3. Modalități și forme de exercitare a profesiei de executor judecătoresc.

Așa

concluzii

bibliografie

Gheorghe Moroianu – Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, Bucuresti 2008