Conditiile Intentarii Actiunii In Contencios Administrativ

=== c4c91c9fad15ed57d967099b098e76ef3919021c_518380_1 ===

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………..3

Cap.I Noțiuni generale privind contenciosul administrativ

Definiția contenciosului administrativ…………………………………………………….4

Scurt istoric și reglementare……………………………………………………………….5

Principalele forme de contencios administrativ…………………………………………….7

Contenciosul administrativ în dreptul comparat…………………………………………..8

Cap.II Cauzele care determină acțiunea în contencios administrativ

2.1 Cauze referitoare la legalitatea externă …………………………………………………..10

2.1.1 Incompetența ……………………………………………………………………………10

2.1.2 Viciul de formă…………………………………………………………………………14

Cap.III Condițiile de admisibilitate a acțiunii directe în contenciosul administrativ potrivit Constituției și Legii nr. 554/2004

3.1. Condiția referitoare la calitatea reclamatului…………………………………………….17

3.1.1 Noțiunea de persoană vătămată………………………………………………………….17

3.1.2 Actul administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept………………18

3.1.3 Subiecte de sezină………………………………………………………………………19

3.2. Condiția vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim………………………23

3.2.1 Interes legitim privat…………………………………………………………………….23

3.2.2 Interes legitim public……………………………………………………………………25

3.2.3 Drept vătămat…………………………………………………………………………….26

3.3. Condiția ca un act atacat să fie unul administrativ……………………………………….27

3.3.1 Noțiuni generale act administrativ ………………………………………………………27

3.3.2 Actul administrativ trebuie să fie conform cu Constituția, legile și celelalte acte normative…………………………………………………………………………………..…29
3.3.3 Actul administrativ trebuie să fie conform cu interesul public urmărit de lege
3.3.4 Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească actele administrative adoptate în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, prin raportare la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului…………….…30

3.4. Condiția ca actul administrativ să emane de la o autoritate publică ………………….…31

3.4.1 Conceptul de autoritate publică…………………………………………………………31

3.5. Condiția îndeplinirii procedurii administrative prealabile ………………………………32

3.5.1 Termene de introducere a acțiunii………………………………………………………32

3.5.2 Condițiile de aplicare……………………………………………………………………34

3.6. Condiția ca acțiunea să fie introdusă în termenul prevăzut de lege ……………………..35

3.6.1 Deosebirile față de termenul de 30 de zile………………………………………………35

Cap.IV Jurisprudență…………………………………………………………………………37

Concluzii și propuneri…………………………………………………………………………52

Bibliografie

Introducere

Înțelegerea noțiunii de contencios administrativ ia naștere din funcționarea celor trei puteri, legislativă, executivă și juridică în scopul realizării unui echilibru necesar. Buna funcționare presupune, pe lângă separarea puterilor o colaborare permanentă precum și un control reciproc, care se realizează în condiții și prin intermediul unor mijloace precis determinate.

Contenciosul administrativ este un element esențial și indispensabil în statul de drept,care reprezintă o concretizare a principiului separației puterilor și controlului reciproc al acestora, o modalitate de exercitare a controlului judecătoresc, asupra activității desfășurate de autoritățile unei alte puteri statale, respectiv ale puterii executive.

Motivația alegerii acestei teme are la bază importanța cerințelor pe care acțiunile intentate trebuie să le îndeplinească, în prealabil, pentru ca instanța sesizată să poată proceda la judecarea fondului litigiului care prin neîndeplinire duc la respingerea acțiunii.

Lucrarea este structurată în patru capitole.

Primul capitol este destinat delimitărilor conceptuale, fiind evocate și lămurite noțiuni despre contenciosul administrativ privind definirea noțiunii, prezentarea evoluției contenciosului administrativ de-a lungul timpului și până în prezent și reglementarea în dreptul român și în dreptul comparat.

În al doilea capitol am prezentat cauzele care determină acțiunea în contenciosul administrativ privind legalitatea externă, incompetența și viciul de formă.

În al treilea capitol am prezentat condițiile de admisibilitate a acțiunii directe în contenciosul administrativ potrivit Constituției și Legii nr. 554/2004 privind calitatea reclamantului, condiția vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, condiția ca un act atacat să fie unul administrativ, condiția ca actul administrativ să emane de la o autoritate publică, condiția îndeplinirii procedurii administrative prealabile, condiția ca acțiunea să fie introdusă în termenul prevăzut de lege.

În capitolul patru am prezentat câteva cazuri din practica judiciară prin prisma reglementării actuale, Legea nr. 544/2004, cu modificările și completările ulterioare, fiind subliniat îndeosebi condițiile acțiunii directe în contenciosul administrativ.

Am încheiat această lucrare prin prezentarea de concluzii desprinse din capitolele prezentate anterior și prin prezentarea unor propuneri de lege ferenda cu privire la îmbunătățirea sistemului legislativ actual.

Cap.I Noțiuni generale privind contenciosul administrativ

Definiția contenciosului administrativ

Etimologic, cuvântul „contencios” provine din cuvântul francez „contentieux”, care și el își are sorgintea la rândul său în expresia romană „contentiosus”, care înseamnă certăreț.

De asemenea, termenul „contencios” derivă din latinescul „contendo, -ere”, care evocă ideea unei înfruntări prin luptă. Este vorba de o luptă în sens metaforic, o luptă a unor interese contrarii dintre două părți, din care una va ieși învingătoare.

Astfel, termenul de contencios reprezintă, pe de o parte, o activitate de soluționare a unui conflict de interese, a unui conflict juridic, iar, pe de altă parte, organul învestit de lege cu soluționarea unor astfel de conflicte juridice.

În sens larg, totalitatea litigiilor dintre administrația publică și cei administrați, indiferent de

natura juridica a litigiilor, constituie contenciosul administrativ.

În sens restrâns noțiunea de contencios administrativ se refera doar la acele litigii în care autoritățile administrației publice si alte organizații folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenței pe care le-o conferă legea.

În dreptul administrativ, termenul de contencios a început să fie utilizat pentru a delimita căile de atac jurisdicționale împotriva actelor și operațiilor administrative de recursurile administrative obișnuite. Un recurs, deci o cale de atac, dobândea caracter jurisdicțional (contencios) ori de câte ori autoritatea care îl soluționa avea calitatea de judecător. În felul acesta s-a ajuns, atât în doctrină, cât și în legislație mai ales, în perioada interbelică, să se utilizeze în mod curent termenii: contencios administrativ; acțiuni de contencios administrativ; instanța de contencios administrativ; legea contenciosului administrativ; hotărâri de contencios administrativ.

Până la adoptarea actualei Legi a contenciosului administrativ nr. 554/2004, o definiție a contenciosului administrativ a fost oferită doar de doctrina administrativă. Ulterior acestui moment, Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările aduse de Legea nr. 262/2007, acordă o definiție acestei instituții în art. 2 alin. (1) lit. f). Astfel, contenciosul administrativ este definit ca „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

Această definiție este însă criticată, invocându-se o îndepărtare a legii de la concepția contenciosului administrativ în sens larg. Astfel D.C. Dragoș în lucrarea sa destinată comentariului pe articole al Legii nr. 554/2004, “interesul legitim, așa cum este el înțeles în doctrina și jurisprudența franceză din care s-ar părea că s-a inspirat legiuitorul constituant român, nu conferă posibilitatea reclamantului să ceară administrației ceva, să obțină obligarea ei la emiterea unui act și, cu atât mai mult, nu poate justifica o cerere de despăgubiri. El poate fi folosit doar în combinație cu ilegalitatea obiectivă a actului administrativ și nimic mai mult”.

Scurt istoric

Contenciosul administrativ în forma actuală este în mare parte rezultatul unei evoluții istorice, care s-a desfășurat în mod treptat sub influența necesităților specifice țării noastre.

Pentru prima dată, la noi, contenciosul administrativ a fost instituit prin Legea privind înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864.

În 1866 Consiliul de stat a fost desființat, iar atribuțiile lui în materie de contencios administrativ au fost preluate de instanțele judecătorești de drept comun.

Acest sistem a fost valabil până în anul 1905 când a fost adoptată Legea pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, care dădea dreptul particularilor să atace pe calea unui recurs principal și direct actele administrative ilegale și să ceară instanței judecătorești să pronunțe anularea. Pentru judecarea acestui recurs s-a înființat la nivelul Înaltei Curți de Casație, Secțiunea a III-a, secțiune de contencios administrativ, care nu avea însă o competență generală, ci limitată la materiile stabilite de lege.

Legea Curții de Casație și Justiție din 25 martie 1910 a desființat sistemul contenciosului conceput în 1905, cauzele de această natură soluționându-se de către tribunalele de județ.

Competența stabilită de această lege nu a durat prea mult, deoarece prin Legea de reorganizare a Curții de Casație și Justiție din 17 februarie 1912, cauzele de contencios administrativ au fost atribuite, din nou, Secțiunii a III-a, a Curții de Casație. Această secțiune, era abilitată să judece legalitatea actelor, dar nu putea să le anuleze, ci doar să le declare ilegale și să invite autoritatea administrativă să le desființeze sau să le modifice.

Constituția din 1923 a reglementat, în art. 99, dreptul de a obține despăgubiri de către cei vătămați printr-un decret sau o dispoziție semnată sau contrasemnată de un ministru. O importanță deosebită pentru instituția contenciosului administrativ o avea art. 107 în care se menționa că atribuțiile de contencios administrativ aparțin în întregime puterii judecătorești și se exercită potrivit legii speciale. Totodată, se menționa că prin instituția contenciosului administrativ se putea verifica legalitatea tuturor actelor administrative, cu excepția celor de guvernământ și a celor de comandament militar.

În baza acestor prevederi constituționale a fost adoptată Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925. Potrivit art. 1 din această lege , oricine se pretindea vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ de autoritate făcut cu încălcarea legilor și a regulamentelor, sau prin reaua-voință a autorităților administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, putea face cerere pentru recunoașterea dreptului său la instanțele judecătorești competente. Erau exceptate actele de guvernământ, actele de comandament militar, actele referitoare la exercitarea tutelei administrative și controlului ierarhic.

Dintre aceste legi speciale amintim Legea din 20 aprilie 1933 prin care au fost înființate comitetele de revizuire, adevărate tribunale administrative, Legea administrației locale din 27 martie 1936 prin care comitetele de revizuire au dobândit denumirea de curți administrative și Legea pentru organizarea curților administrative din 15 martie 1939.

În 1948, prin Decretul nr. 128 a fost desființat contenciosului administrativ și curțile admnistrative, instanțele judecătorești putând verifica legalitatea actelor administrative numai atunci când legea prevedea în mod expres această competență.

În Constituția din 1965 s-a introdus principiul legalității actelor administrative în condițiile stabilite de lege și s-a prevăzut că cei vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale se pot plânge la instanțele judecătorești.În baza Constituției din 1965 a fost adoptată Legea nr. 1/1967 referitoare la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Contenciosul administrativ instituit de această lege era un contencios de plină jurisdicție.

Prin adoptarea Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Constituției din 1991 s-a relansat tradiția contenciosului administrativ din perioada interbelică. În baza experienței acumulate prin aplicarea Legii nr. 29/990 precum și ca urmare a noilor reglementări cuprinse în Constituția României adoptată în anul 2003 în perspectiva viitoarei aderări la Uniunea Europeană, Parlamentul României a adoptat la 2 decembrie 2004, Legea nr. 554 a contenciosului administrativ. Ulterior acestui moment, a apărut Legea nr. 262/2007.

Principalele forme de contencios administrativ

În acest context, doctrina administrativă actuală face distincție între contenciosul subiectiv și contenciosul obiectiv, având drept criteriu de departajare caracterul dreptului sau interesului care este valorificat prin cererea ce formează obiectul sesizării instanței de contencios administrativ.

Se vorbește despre contenciosul administrativ subiectiv atunci când reclamantul, prin acțiunea introdusă, solicită instanței judecătorești să soluționeze o problemă referitoare la un drept subiectiv sau interes legitim personal, în sensul de a cerceta dacă un act administrativ tipic sau asimilat a adus atingere unei situații juridice subiective.

Contenciosul administrativ obiectiv are ca semnificație faptul că, prin acțiunea cu care l-a învestit pe judecător, reclamantul urmărește să apere un drept obiectiv sau un interes legitim public, în sensul de a verifica dacă a fost adusă atingere unor drepturi care reprezintă conținutul unei situații juridice cu caracter general și impersonal și dacă s-a adus atingere unei stări de legalitate generală.

Se acordă astfel contenciosului obiectiv o largă deschidere, legitimată de faptul că prin intermediul acestuia se apără o stare de legalitate, ale cărei caracteristici sunt generalitatea și impersonalitatea, iar efectele unei hotărâri judecătorești pronunțate ca urmare a unei acțiuni în

contenciosul obiectiv sunt erga omnes.

Profesorul Tudor Drăganu, referindu-se la distincția între cele două tipuri de contencios, susține faptul că prin contenciosul administrativ subiectiv se tinde să se asigure respectarea unor drepturi recunoscute de lege unor persoane fizice sau juridice, punând în cauză interese individuale, pe când contenciosul obiectiv urmărește să apere stricta respectare a legalității, apărarea ordinii de drept, abstracție făcând situația juridică a părții vătămate prin actul administrativ ilegal.

Din punct de vedere terminologic sunt utilizate și noțiunile de contencios în anulare și contencios de plină jurisdicție. Aceste categorii au drept criteriu de departajare hotărârea prin care se soluționează litigiul și prin care se ordonă anumite măsuri care decurg din constatarea făcută. Mai precis, această distincție este dată de puterile judecătorului, de întinderea drepturilor pe care acesta le are. Contenciosul administrativ în anulare se particularizează prin faptul că instanța de contencios administrativ poate hotărî numai anularea, modificarea actului administrativ nelegal sau obligarea de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, neputându-se pronunța asupra despăgubirilor, problemă care se rezolvă pe calea unui litigiu separat, de competența instanței de drept comun.

Contenciosul de plină jurisdicție este acela în care instanța de contencios administrativ poate dispune anularea totală sau parțială a actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, obligarea autorității pârâte la emiterea actului solicitat de reclamant, dacă legea îi conferă acestuia acest drept, repararea pagubei sub forma despăgubirilor materiale, dar și morale.

În doctrină se mai utilizează, de asemenea, noțiuni precum contencios administrativ de drept comun și contencios special, în funcție de sfera de cuprindere și temeiul legal al acțiunii în justiție.

Contenciosul administrativ în dreptul comparat

În Franța, soluționarea litigiilor pe baza regimului juridic administrativ în legătură cu actele administrative și contractele administrative, este de competența tribunalelor administrative care nu aparțin puterii judecătorești, ci țin de administrația publică și de puterea executivă, fiind constituite dintr-un sistem jurisdicțional autonom și care au o instanță supremă, anume Consiliul de Stat.

În alte țări cum sunt Spania, Elveția, Belgia, activitatea de contencios administrativ se exercită de instanțele judecătorești obișnuite, care au secții speciale de contencios administrativ, așa cum se întâmplă și în România.

  În Statele Unite ale Americii sistemul administrativ este subordonat sistemului judiciar. La nivelul fiecărei ierarhii, există structuri proprii în materie de jurisdicție  administrativă. Astfel există o formulă de consiliu de contencios administrativ, în vârful ierarhiei fiind ministrul, șeful departamentului, șeful agenției sau al autorității. Personalul acestora – magistrații  administrativi -, nu fac parte din corpul judiciar și nu pot soluționa definitiv un litigiu, astfel încât orice decizie a unui consiliu de contencios administrativ și chiar a unui consiliu administrativ suprem este susceptibil de a fi revizuită de o Curte judiciară federală.

În alte țări, Danemarca, Norvegia, Suedia, în principal instanțele judecătorești de drept comun au dreptul de a controla  legalitatea actelor administrative publice. Ideea care stă la baza lor este aceea că justiția este detașată ca o putere separată și poate în mod obiectiv să soluționeze  conflictul de drept administrativ între particular și autoritatea administrativă.

Cap.II Cauzele care determină acțiunea în contencios administrativ

2.1 Cauze referitoare la legalitatea externă

Atunci când acțiunea în contencios administrativ obiectiv sau subiectiv este admisibilă, în continuare judecătorul trebuie să analizeze și dacă acțiunea este fondată.

Cauzele care impun formularea unei acțiuni în contencios administrativ obiectiv sau subiectiv reprezintă de fapt motivele pe care reclamantul le invocă în susținerea acțiunii sale.

Analiza cauzelor pe care se întemeiază acțiunile în contencios administrativ trebuie să pornească de la exigențele principiului legalității care guvernează întreg dreptul nostru administrativ, exigențe care impun ca actele administrative să îndeplinească anumite condiții:

actul administrativ trebuie emis de către organul competent, și în limitele competenței sale legale

să fie emis în forma și cu procedura prevăzută de lege;

conținutul actului administrativ să fie conform cu Constituția, legile si celelalte acte, normative în vigoare;

actul administrativ să fie conform scopului logic si al interesului public urmărit de lege.

Pornind de la aceste exigențe impuse de principiul legalității actului administrativ, cauzele care pot fi invocate într-o acțiune în contencios administrativ obiectiv sau subiectiv, prin care se solicită anularea actului administrativ sau acordarea de despăgubiri, pot fi grupate în două categorii.

2.1.1 Incompetența

Prin această cauză actul administrativ emis nu intră în competența autorității publice, care l-a emis, ci în competența unei alte autorități, astfel spus, când se încalcă regulile de competență care se află la baza întregului drept public.

Analiza acestei cauze impune o examinare a trăsăturilor competenței și a tipurilor de competență cu care sunt înzestrate persoanele juridice de drept public (comunele, orașele, municipiile și județele) și autoritățile publice, astfel cum acestea sunt definite prin Constituție și art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007.

În acest context, potrivit principiului legalității care guvernează, întregul nostru sistem al dreptului, consacrat prin art. 1 alin. 5 din Constituție, precum și a dispozițiilor art. 4 din Carta europeană a autonomiei locale, competențele de bază ale autorităților administrației publice locale sunt prevăzute de Constituție sau de lege. Rezultă, așadar că prima si cea mai importantă trăsătură a competenței este legalitatea, de unde putem concluziona faptul că întregul edificiu normativ edictat în materia competențelor organelor de stat formează blocul competențelor legale ale acestora.

0 altă trăsătură a competenței care derivă din respectarea principiului legalității competentei, este caracterul de ordine publică a competenței, ceea ce înseamnă că viciul de incompetență în emiterea actului administrativ nu poate fi acoperit de către autoritatea publică care avea competența emiterii respectivului act administrativ. Astfel, în ipoteza în care un act administrativ este adoptat/emis de către un alt organ decât cel căruia legea îi atribuie competența, se poate pune problema celor mai severe sancțiuni a nerespectării principiului legalității, și anume inexistența actului, dar în ipoteza în care unele acte normative neclare nu stabilesc cu exactitate limitele materiale dintre competențele a două organe administrative, este dificil ca orice persoană interesată să-și poată da seama despre existența acestui viciu de ilegalitate, pentru a putea fi vorba despre inexistența, subzistând astfel, prezumția de legalitate si, prin aceasta prezumția de valabilitate.

Ideea inexistenței unui act administrativ, poate fi ocrotită fără nicio rezerva, în ipoteza în care legiuitorul stabilește prin dispoziții legale imperative competența unui anumit organ administrativ pentru adoptarea/emiterea a unui act administrativ, iar actul administrativ este adoptat/emis de către un alt organ administrativ decât cel stabilit de lege.

Astfel, inexistența actului administrativ poate fi acreditată în situația în care, de pildă printr-o dispoziție a primarului, se aprobă concesionarea unui bun proprietate publică, în ipoteza în care un act administrativ care intră în competența de aprobare a consiliului local este emis de către primar, sau când autoritatea publică emite un act care intra în competența unui organ legislativ sau judecătoresc.

Dar, în ipoteza în care actul administrativ este adoptat/emis de către organul competent, dar acesta și-a depășit limitele de competență, nu mai poate fi vorba despre sancțiunea inexistenței respectivului act administrativ, ci apare problema excesului de putere, supus cenzurii instanței de contencios administrativ, ceea ce rezultă expres din conceptualizarea legală a conceptului de „exces de putere" . Acest concept având semnificația exercitării dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competențelor prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Noțiunea de competentă si-a găsit o conceptualizare legală și prin dispozițiile art. 2 lit. c din Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006 in sensul cărora: „competența reprezintă ansamblul atribuțiilor stabilite de Constituție și de legile care conferă autorităților administrative drepturi și obligații de a duce în nume propriu, în realizarea puterii publice și sub propria responsabilitate, o activitate de natură administrativă."

Din ansamblul dispozițiilor constituționale și a dispozițiilor legale infraconstituționale rezultă fără echivoc faptul că, pentru a desfășura o activitate de natură administrativă, în exercitarea puterii publice, atât legiuitorul constituant, cât și cel organic au stabilit competențe și în sarcina însăși a unităților administrativ-teritoriale, adică a persoanei juridice de drept public, în care se organizează autoritățile administrative prin intermediul cărora se realizează autonomia locală în aceste unități administrativ-teritoriale, ceea ce este evident, în contextul în care unitățile administrativ-teritoriale au capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Astfel, unitățile administrativ-teritoriale își exercita marea majoritate a atribuțiilor lor prin intermediul autorităților administrației publice locale organizate în cadrul acestora, deci nu putem defini noțiunea de competențe, prin raportare doar la atribuțiile acestor autorități administrative, pentru că am ignora includerea în conceptul de competențe a atribuțiilor conferite de către legiuitor unităților administrativ-teritoriale.

0 atare concluzie se desprinde din cuprinsul unor dispoziții legale exprese prin care unitățile administrativ-teritoriale sunt investite cu competențe în exercitarea atributului de putere publică. Astfel, în contextul în care legea cadru a descentralizării, în aplicarea căruia s-a instituit conceptualizarea legală a noțiunii de „competente,", are drept scop stabilirea principiilor, regulilor si cadrul instituțional care reglementează procesul de descentralizare administrativă și financiară.

Statul și unitățile administrativ – teritoriale sunt subiecte ale raportului juridic de drept fiscal, competente acestora în cadrul acestui raport juridic constând în ansamblul atribuțiilor stabilite prin Constituție și lege care le conferă drepturile și obligațiile pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor contribuabilului din raportul de drept material fiscal. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt părți, având deci în calitatea lor de părți contractante, competențele, în ceea ce privește stabilirea unor clauze contractuale, cu respectarea principiului priorității interesului public, privind buna administrare a acestor bunuri.

Dar, prin dispoziții legale exprese, legiuitorul poate permite completarea competenței legale stabilită în sarcina unui organ administrativ prin adăugarea unor atribuții suplimentare prin acte normative secundare legii. Astfel, în privința primarului, dispozițiile art. 63 alin. 2 din Legea 215/2001 republicată , statuând fără echivoc faptul că primarul îndeplinește și alte atribuții stabilite prin lege, rezultând că atribuțiile primarului stabilite prin această dispoziție legală pot fi completate numai prin lege și nu prin acte normative cu forță juridică inferioară legii. În schimb, referitor la atribuțiile președintelui consiliului județean, se pot exercita alte atribuții prevăzute de lege sau sarcini stabilite de consiliul județean, rezultând așadar că atribuțiile președintelui consiliului județean pot fi completate cu alte atribuții stabilite prin lege sau cu sarcini date de consiliul județean. Privitor la atribuțiile prefectului, dispozițiile art. 19 alin. 2 din Legea nr.. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, conferă posibilitatea completării atribuțiilor prefectului, stabilite prin art. 19 alin. 1, cu atribuții prevăzute prin alte legi si celelalte acte normative, precum si cu însărcinările stabilite de Guvern.

De asemenea, principiul legalității în materia competenței, impune ca în ipoteza în care legiuitorul permite completarea atribuțiilor unui organ administrativ prin acte normative secundum legem acestea să aibă o forță juridică superioară celor emise de organul căruia i se stabilește competența sau, altfel spus, este inadmisibil ca un organ administrativ să-și poată autodetermina competența prin propriile acte, după cum, a fortiori, este inadmisibil ca un organ inferior să poată stabili atribuții în sarcina organului său ierarhic superior.

În aplicarea competenței legale, legiuitorul consacră următoarele tipuri de competențe, care se exercită în condițiile legii si care nu constitute excepții de la principiul legalității competenței.

Legiuitorul stabilește în sarcina autorităților administrației publice locale competențe exclusive, competente partajate si competente delegate, aceste tipuri de competenta fiind conceptualizate legal prin dispozițiile art. 2 lit. d, e si f din Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006.

Un caz particular al competenței exclusive îl reprezintă situația în care competența este stabilită, prin lege în sarcina unui singur organ administrativ, Legea tindea să determine totodată competența materială (ratione materiae) a acestui organ administrativ în mod strict și univoc. Intr-o atare situație administrația poate acționa într-un singur mod, neavând la dispoziție alte variante decizionale, context în care, absența unei opțiuni face ca această competență a administrației să fie denumită; „legată". Putem exemplifica în acest sens situația în care se solicită prefectului emiterea unui ordin privind atribuirea în proprietate a unui teren proprietate de stat. Dacă reclamantul îndeplinește toate condițiile legale pentru atribuirea în proprietate a terenului și dacă, există actul administrativ prefectul nu are altă opțiune decât aceea de a emite ordinul de atribuire în proprietate a acestui teren. De asemenea, în situația în care se solicită autorității publice competente emiterea unei decizii de pensionare pentru limită de vârstă, fiind îndeplinite condițiile legale pentru emiterea unei astfel de decizii, autoritatea publică nu poate acționa decât într-un singur mod, neavând la îndemână alte opțiuni.

Viciul de formă

Această cerință impune ca actul administrativ să fie emis în forma și cu procedura prevăzută de lege. Sub acest aspect trebuie să distingem între formalitățile anterioare emiterii actului administrativ, cele concomitente și cele posterioare acestuia.

0 particularitate în materia comunicării actului administrativ, o reprezintă modalitățile de comunicare a actului administrativ fiscal, care prin art. 44 alin. 1 din Codul de procedură fiscală dispune cu privire la obligativitatea comunicării actului administrativ fiscal contribuabilului căruia îi este destinat, precum și împuternicitului în cazul contribuabililor fără domiciliul fiscal în România, care și-au desemnat împuternicit, sau curatorului în cazul numirii unui curator fiscal. Aliniatul 2 al art. 44 prevede modalitățile de îndeplinire a acestei obligații, astfel:

a) prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent și primirea actului administrativ fiscal de către acesta prin semnătură, data comunicării fiind data ridicării sub semnătură a actului;

b) prin remiterea, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, data comunicării fiind data remiterii sub semnătură a actului;

c) prin poștă, la domiciliul fiscal, al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin alte mijloace, cum sunt faxul, e-mailul, dacă se asigura transmiterea textului actului administrativ fiscal și confirmarea primirii acestuia;

d) prin publicitate, procedură reglementată prin art. 44 alin. 3 si care constă in afișarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent si pe pagina de internet a Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau, după caz, a autorității administrației publice locale, a unui anunț in care se menționează că a fost emis actul administrativ-fiscal pe numele contribuabilului. Tot alin. 3 al art. 44 mai prevede că publicitatea prin internet se face si in cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art. 35, adică actele emise de compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, care sunt componente pentru administrarea impozitelor, taxelor și a altor surse datorate bugetelor locale ale unităților adininistrativ-teritoriale.

De asemenea o altă remarca foarte importantă care se impune a fi preconizată, despre care au făcut referiri și alți autori este aceea că, deși comunicarea și publicarea hotărârilor consiliilor locale este obligatorie, lipsa acestor formalități nu atrage nulitatea hotărârilor, ci doar acestea nu devin obligatorii și nu produc efecte juridice față de persoanele care nu le-au cunoscut, adică față, de terți, sau, altfel spus, actul administrativ care nu este supus comunicării sau publicării, nu este opozabil terților. Rezultă așadar faptul ca neîndeplinirea formalităților de comunicare și publicare a hotărârilor consiliilor locale, nu condiționează legalitatea actelor administrative emise, ci doar executarea lor, care în ipoteza neîndeplinirii acestor formalități reprezintă o adevărată condiție suspensivă de executare a acestor acte administrative.

0 altă concluzie poate fi desprinsă si din conținutul art. 68 alin. 2 si art. 106 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, referitoare la executarea dispozițiilor primarului și a deciziilor președintelui consiliului județean, aplicabile pentru identitate de rațiune și în cazul hotărârilor adoptate de către consiliile locale, care precizează expresis verbis că dispozițiile primarului și deciziile președintelui consiliului județean devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoștință publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.

Se impune de asemenea precizarea că pentru organul emitent actul administrativ produce efecte din momentul adoptării sale. Efectele privind actul administrativ sunt următoarele : obligația organului emitent a de a face cunoscut actul administrativ prin publicare sau comunicare, obligația de a nu modifica sau abroga actul administrativ decât după procedura îngăduită de lege.

Actul normativ intră în vigoare la data publicării. Actele individuale intră în vigoare de la data comunicării, exceptând cazurile în care se prevede în conținutul actului că acestea intră în vigoare la o dată, ulterioară, precum și în cazul actelor administrative recognitive sau declarative, care produc efecte juridice de la o data anterioară emiterii lor (exemplul certificatelor de stare civilă, care atestă faptul juridic al nașterii sau decesului care s-a petrecut anterior emiterii lor).

Operațiuni tehnice de realizare a unui act administrativ

Reprezintă forme procedurale posterioare emiterii actului administrativ care nu condiționează legalitatea actului administrativ, ci îi asigură numai executarea. Aceste operațiuni pot lua forma unor activități intelectuale (operațiuni contabile prin care se înscriu în contabilitate bunurile proprietate publică concesionate prin acte de autoritate ale autorităților administrației publice) sau a unor activități materiale (dărmarea unei construcții în baza unei autorizații de desființare).

De asemenea, protocolul de predare-primire a sediului fostului C.A.P., încheiat în aplicarea ordinului prefectului de trecere a patrimoniului acestuia în administrarea consiliilor locale, sau cel de predare-primire a unui imobil cu privire la care, prin hotărâre de guvern, a fost aprobată transmiterea dreptului de administrare, nu produc efecte juridice proprii și, prin urmare ale nu pot fi atacate direct în contencios administrativ, fiind doar operațiuni administrative (operațiuni tehnico-administrative necesare pentru punerea în executare a actelor administrative.

Totodată, în conformitate cu teoria nulităților, este necesar ca instanțele să facă deosebirea între formele esențiale și neesențiale și între ilegalități de formă care au stat în puterea particularilor să le înlăture și care nu pot fi înlăturate de către particulari. Anularea actului administrativ intervine numai atunci când nu s-a îndeplinit o formă esențială sau când există o ilegalitate de formă, pe care particularul nu putea să o înlăture.

Cap.III Condițiile de admisibilitate a acțiunii directe în contenciosul administrativ potrivit Constituției și Legii nr. 554/2004

Pentru a se putea promova o acțiune directă la instanța de contencios administrativ în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, trebuiesc îndeplinite următoarele condiții:

condiția referitoare la calitatea reclamantului;

condiția vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim;

condiția atacării unui act administrativ, a nesoluționării în termenul legal a unei cereri ori a refuzului nejustificat de a soluționa o cerere;

condiția ca actul administrativ să provină de la o autoritate publică;

condiția privitoare la îndeplinirea procedurii administrative prealabile;

condiția introducerii acțiunii în termenul prevăzut de lege.

3.1. Condiția referitoare la calitatea reclamatului

3.1.1 Noțiunea de persoană vătămată

Noțiunea se poate observa în art. 52 alin. (1) din Constituție, care are ca titlu dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

In concordanță cu textul constituțional, art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 precizează: Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competentă, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Din dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituție, precum și din cele ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, rezultă că poate avea calitatea de reclamant orice persoană fizică sau juridică ce se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim.

Mai trebuie menționat că persoanele fizice pot fi reclamante dacă au capacitate de folosință, capacitate de exercițiu și capacitate procesuală. Persoanele juridice trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute în Decretul nr. 31/1954 sau cele stabilite în O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații. Alături de aceste reglementări generale există și reglementări speciale, aplicabile diferitelor categorii de persoane juridice, spre exemplu, Legea cu privire la sindicate, Legea partidelor politice etc.

Revenind la Legea nr. 554/2004, legiuitorul organic nu s-a mărginit doar cu precizarea „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim", ci a mers mai departe, stabilind el însuși semnificația conceptului de persoană vătămată. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a), modificat prin Legea nr. 262/2007, prin persoană vătămată se înțelege orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridic, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.

Prin alin. (2)-(8) ale art. 1 din Legea nr. 554/2004, se lărgește considerabil sfera subiectelor ce pot avea calitatea de reclamant într-o acțiune directă în contenciosul administrativ, după cum se va vedea în continuare.

3.1.2 Actul administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept

Conform art, 1 alin. (2), se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept. Pentru ca terțul să aibă calitatea de reclamant, trebuie să dovedească în instanță vătămarea unui drept al său ori a unui interes legitim, altfel, acțiunea sa va fi respinsă pentru lipsa calității procesuale active.

In acest sens, printr-o decizia nr. 3116 din 28 septembrie 2006 a Inaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a hotărât ca împotriva procesului-verbal de inspecție întocmit cu privire la un imobil, prin care s-a dispus în sarcina proprietarului luarea de măsuri corective ca urmare a degradării clădirii, o societate comercială – terț față de actul administrativ – nu poate formula o acțiune de contencios administrativ întemeiată pe prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocând imposibilitatea de exercitare a dreptului său de utilizare a unor spații, izvorât din contractul de colaborare încheiat cu proprietarul imobilului, deoarece nu i s-a vătămat un drept și nu justifică nici un interes legitim privat.

In concret, în motivarea soluției se arată că societatea comercială beneficiară a contractului de colaborare nu are un drept vătămat în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004, deoarece drepturile ce decurg dintr-un contract de colaborare nu pot fi asimilate drepturilor fundamentale prevăzute de Constituție sau lege. Prin modificarea legii nr. 262/2007 la art. 2 alin (1) lit. o) în definirea dreptului vătămat în mod concret a fost înlăturat cuvântul fundamentale rămânând numai orice drept prevăzut de Constituție. Totodată, s-a mai subliniat că societatea comercială beneficiară a contractului de colaborare nu justifică nici un interes legitim privat în sensul art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, întrucât aceasta ar presupune că un interes legitim privat este prioritar unui interes legitim public și anume acela de a evita pericolul de accidentare prin dislocări sau prăbușiri ale elementelor de construcție constatate ca degradate.

3.1.3 Subiecte de sezină

Alineatele (3)-(9) ale art. 1 din Legea nr. 554/2004, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, conțin texte cu caracter de noutate față de fosta Lege nr. 29/1990, fiind prevăzut expres că pot avea calitatea de reclamant următoarele autorități publice: Avocatul Poporului, Ministerul Public, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil, prefectul, Agenția Națională a Funcționarilor Publici și orice subiect de drept public, persoane vătămate în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului neconstituționale.

a) Conform art. 1 alin. (3), Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Observăm că din textul inițial au fost înlăturate cuvintele „în baza unei sesizări a unei persoane fizice", soluție care s-a impus, după cum s-a arătat, în considerarea faptului că Avocatul Poporului, potrivit reglementărilor constituționale și propriei sale legi organice de organizare și funcționare, își îndeplinește atribuțiile atât din oficiu, cât și la cererea persoanelor vătămate în drepturile și libertățile lor.

Pe de altă parte, prin Legea nr. 262/2007 s-a adăugat textul: „Dacă petiționarul nu își însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanța de contencios anulează cererea". Mi se pare corectă această soluție, deoarece prin cererea introdusă de Avocatul Poporului s-a urmărit tocmai apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice împotriva ilegalităților administrației, or, faptul că la primul termen de judecată petiționarul nu își însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului înseamnă că nu dorește să aibă calitatea de reclamant, pe care a dobândit-o de drept, că nu îl mai interesează acțiunea introdusă de Avocatul Poporului.

b) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în aceasta calitate.

Se observă că prin Legea nr. 262/2007, textul a fost modificat, introducându-se acordul prealabil al persoanelor vizate pentru ca Ministerul Public să poată sesiza instanța de contencios administrativ. Intr-o opinie, se consideră că, din moment ce instanța poate fi sesizată numai cu acordul prealabil al persoanei vătămate, iar, pe de altă parte, aceasta își poate retrage acțiunea în condițiile art. 28 alin. (3), ( … ) instituirea prin lege a acestei categorii de acțiuni în contencios subiectiv nu răspunde unei nevoi sociale . Se mai arată că procurorul își poate exercita acest rol potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (9) din Legea nr. 554/2004, care prevede că la soluționarea cererilor în contencios administrativ reprezentantul Ministerului Public poate participa, în orice fază a procesului, ori de care ori apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenești.

În al doilea rând, pentru ca Ministerul Public să poată acționa este nevoie ca vătămarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor să se datoreze unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice, emise cu exces de putere.

In ce privește termenul „exces de putere", ca urmare a modificării prin Legea nr. 262/2007, acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. n) astfel: „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești". Actualul înțeles al sintagmei „exces de putere" este mai bine gândit și, în același timp, în favoarea celor administrate. Fostul text prevedea că excesul de putere este „exercitarea dreptului de apreciere, aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege. Or, textul nu cuprindea nicio referire la încălcarea competenței acordate prin lege unei autorități publice, fiind evident că exercitarea dreptului de apreciere de către o autoritate publică realizată în disprețul competenței sale legale ori cu depășirea acesteia echivalează cu excesul de putere.

In al doilea rând, a pretinde ca încălcarea să privească drepturi și libertăți „fundamentale" reprezintă o restrângere nejustificată a situațiilor în care exercitarea dreptului de apreciere al unei autorități publice se efectua prin încălcarea unor drepturi sau libertăți cetățenești care nu făceau parte din cele „fundamentale".

Intr-o a doua situație, dacă Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un interes legitim public, va sesiza instanța de contencios administrativ competentă de la sediul autorității publice emitente. Este o acțiune în contencios administrativ obiectiv a Ministerului Public, care se exercită în temeiul unui interes legitim public, ce are ca obiect numai actele administrative normative, urmărindu-se doar anularea actului, nu și despăgubiri.

c) Potrivit alin. (6) al art. 1, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. In cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor juridice produse de acestea.

Într-o speță, prin decizia nr. 1902 din 3 aprilie 2007 soluționată înainte de adoptarea Legii nr. 262/2007, instanța supremă a arătat, judicios, că actul administrativ individual care a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice în alte ramuri de drept nu mai poate fi revocat de autoritatea publică emitentă, pentru că a ieșit din sfera de reglementare exclusivă a dreptului administrativ. Autoritatea publică are doar posibilitatea de a solicita instanței de contencios administrativ competența să constate nulitatea acestuia în temeiul art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

d) Articolul 1 alin. (8) din lege are un conținut complex, și anume se precizează că prefectul, Agenția Națională a Funcționarilor publici și orice subiect de drept public pot introduce acțiuni în contencios administrativ, în condițiile prezentei legi și ale legilor speciale.

Prefectul exercită controlul de tutelă administrativă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 340/2004, cu modificările și completările ulterioare. Sesizarea instanței de judecată de către prefect cu o acțiune în contencios administrativ are ca finalitate anularea unui act administrativ nelegal al unei autorități a administrației publice locale, prefectul nefiind vătămat într-un drept sau interes legitim, aflându-ne în prezența contenciosului obiectiv de anulare.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici. Pentru prima dată, posibilitatea Agenției de a sesiza instanța de contencios administrativ, dacă în urma activității proprii de control constată actele prin care autoritățile sau instituțiile publice încalcă legislația referitoare la funcția publică și funcționarilor publici ori refuzul autorităților și instituțiilor publice de a aplica prevederile legale în domeniul funcției publice și al funcționarilor publici, a fost consacrată în art. 20 alin. (3)-(5) din Legea nr. 188/1999, în varianta republicată în 2004, unde se mai stipula și că actul atacat este suspendat de drept.

Orice subiect de drept public poate introduce acțiuni în contenciosul administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004 și ale legilor speciale. In doctrină s-a subliniat că acțiunea persoanelor de drept public se înscrie numai formal în sfera contenciosului subiectiv, în realitate este un contencios obiectiv, deoarece realizarea competenței unei persoane de drept public este o chestiune de ordine publică.

e) Persoana vătămată în drepturile sau interesele sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului neconstituționale se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004.

3.2. Condiția vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim

3.2.1 Interes legitim privat

Prin art. 52 din Constituția, revizuită, și în acord cu dispozițiile constituționale și dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, s-a tranșat definitiv asupra sferei de cuprindere, a vătămării pe lângă dreptul subiectiv, și interesul legitim, limitându-se astfel controversele dintre teoreticienii dreptului și practica judiciară neunitară.

Potrivit noii reglementări interesul legitim privat (art. 2 alin. 1 lit. p) reprezintă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat.

In ceea, ce privește, problema, interesului legitim, spre deosebire de dreptul francez, în care interesul legitim este un interes procesual care trebuie verificat în litigiile de contencios administrativ, el putând să fie folosit doar în combinație cu ilegalitatea obiectivă a actului administrativ, pentru a determina anularea actului administrativ și nimic mai mult, legiuitorul român asimilează dreptului subiectiv interesul legitim.

Astfel, dacă posibilitatea formulării acțiunilor în contencios administrativ de către persoanele fizice sau juridice întemeiată atât pe încălcarea drepturilor subiective cât și pe încălcarea intereselor legitime, reprezentând în opinia noastră o transpunere a dispozițiilor constituționale în planul legislației infraconstituționale are drept fundament, după cum se exprimă autorul legii, faptul că interesul legitim (calificat drept virtual) apare ca o situație juridică anterioară dreptului subiectiv (drept propriu-zis). sau altfel spus, interesul legitim este un premergător al dreptului subiectiv – necesitatea definirii celor două noțiuni prin corelare se impune cu pregnanță maximă.

Într-o opinie critică formulată înainte de modificarea legii cu privire la noțiunea de interes legitim privat, astfel cum aceasta a fost explicitată, de către inițiatorul legii se arată că noțiunea interesului legitim privat, astfel cum este definită se confundă cu dreptul subiectiv (existent în considerarea unui drept viitor), și se aseamănă cu dreptul eventual (dreptul subiectiv) căruia îi lipsește fie obiectul, fie subiectul activ, sau cu dreptul subiectiv virtual, în sensul că dreptul subiectiv este pe cale să se nască existând posibilitatea de a nu se mai naște în viitor, astfel că este inutilă introducerea în legislația noastră a noțiunii de interes legitim, atâta vreme cât sistemul de drept francez care l-a consacrat nu este aplicabil la noi, iar pe de altă parte, este de asemenea manieră definit, încât se confundă cu dreptul subiectiv, fiind mai simplu să se opereze cu noțiunea de drept subiectiv.

În ipoteza interesului legitim privat, care, potrivit art. 2 alin. 1 lit. p din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, constă în posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat (de unde rezultă concluzia că interesul legitim privat este un premergător al dreptului subiectiv ), prin acțiunea în contencios administrativ obiectiv întemeiată pe un interes legitim privat, reclamantul solicită instanței de contencios administrativ doar anularea actului administrativ, urmând ca hotărârea definitivă și irevocabilă a instanței de contencios administrativ, pronunțată în urma formulării acțiunii în contencios administrativ obiectiv, să constituie temeiul realizării în viitor a unui drept subiectiv, printr-o acțiune în contencios administrativ subiectiv, când, evident, reclamantul va trebui să justifice dreptul subiectiv în care a fost vătămat, drept efect al anulării actului administrativ pe calea contenciosului obiectiv.

Găsim o astfel de ipoteză în cazul acțiunilor în despăgubiri introduse în cazul în care reclamantul formulează o acțiune în contencios obiectiv doar pentru anularea actului administrativ, în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât la data formulării acțiunii în contencios obiectiv nu a cunoscut întinderea pagubei, context în care, dacă hotărârea instanței de contencios administrativ pronunțată în urma formulării acțiunii în contencios obiectiv este admisă, această hotărâre judecătorească generează realizarea unui drept subiectiv, pe calea unei acțiuni în contencios administrativ subiectiv în despăgubiri.

În privința formulării unei acțiuni în contencios administrativ obiectiv de către o persoană fizică sau juridică de drept privat, împotriva unui act administrativ unilateral cu caracter individual care se admite în baza actului administrativ de autoritate cu caracter normativ, apreciem că formularea unei astfel de acțiuni este posibilă doar în ipoteza anulării în contencios obiectiv a actului administrativ de autoritate cu caracter normativ, întrucât dreptul subiectiv sau interesul legitim care ar putea fi încălcat prin actul administrativ cu, caracter individual rămâne neatins atâta vreme cât dispoziția legală care-i stă la bază este in vigoare. Dacă actul administrativ de autoritate cu caracter normativ nu a fost anulat printr-o acțiune în contencios administrativ obiectiv, reclamantul poate solicita instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ de autoritate cu caracter individual solicitând totodată aceleiași instanțe constatarea nelegalității actului administrativ de autoritate cu caracter normativ pe calea excepției de nelegalitate, în situația în care competența soluționării excepției de nelegalitate revine aceleiași instanțe, sau solicitând instanței care soluționează fondul litigiului suspendarea cauzei în vederea soluționării excepției de nelegalitate de către instanța competentă cu soluționarea acestei excepții.

3.2.2 Interes legitim public

În general, interesul public desemnează necesitățile materiale și spirituale ale cetățenilor recunoscute, la un moment dat, ca valori sociale generale; altfel spus, este vorba despre un ansamblu de nevoi sociale obiective, indispensabile societății.

Interesul public este însă o noțiune abstracta cu caracter relativ determinat, al cărei conținut concret depinde, în principal, de scopurile de opțiunile puterii politice aflată la guvernare. în acest sens, conținutul concret al acestei noțiuni se poate modifici în timp ca urmare a schimbării concepțiilor puterii politice, în cazul alternanței la putere etc. De exemplu – înainte de 1989, în condițiile regimului socialist, integrarea euroatlantică nu era o problemă de interes public; după 1989, ca urmare a schimbării regimului politic, integrarea în Uniunea Europeană și aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord – NATO au fost calificate ca probleme de interes public național, devenind obiective prioritare ale politicii externe a României.

Pentru a fi în prezența interesului public nu este suficientă existența unor nevoi sociale obiective, ci, în plus, este necesar ca aceste nevoi să fie evaluate și recunoscute de puterea politică. În momentul în care puterea politică apreciază anumite nevoi sociale ca fiind suficient de importante (astfel încât satisfacerea lor implică intervenția autorităților publice), acestea sunt consacrate prin norme juridice.

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cuprinde o definiție a noțiunii de „interes legitim public". Potrivit art. 2 alin. (1) lit. r) din acest act normativ, prin interes legitim public se înțelege interesul care vizează ordinea de drept si democrația constituționala, garantarea drepturilor, libertăților si îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competentei autorităților publice.

De asemenea, o altă remarcă este aceea că, față de vechea reglementare, noua reglementare nu mai utilizează noțiunea de interes public vătămat printr-un act administrativ normativ, legiuitorul conceptualizând noțiunea de interes legitim public vătămat printr-un act administrativ normativ, avându-se în vedere faptul că, potrivit vechii reglementări, noțiunea de interes public (art. 2 alin. 1 lit. l) și noțiunea de interes legitim public art. 2 alin. 1 lit. p) se completează – reciproc sub aspectul conținutului.

Interesul legitim public (art. 2 alin. 1 lit. r) reprezintă „interesul care vizează ordinea de drept și democrația. constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice".

3.2.3 Drept vătămat

Potrivit interpretării conferite de către Curtea Constituțională art. 52 alin. 1 din Constituția republicată „ pentru introducerea acțiunii în contencios administrativ persoana vătămată trebuie să demonstreze încălcarea de către autoritatea publică a unui drept al său ceea ce rezultă din interpretarea gramaticală a textului constituțional prin folosirea pronumelui posesiv său, (această afirmație a Curții Constituționale este eronată întrucât pronumele posesiv său nu este folosit de către legiuitorul constituțional în conținutul art. 52 alin. 1 al Constituției, acest pronume posesiv fiind utilizat doar de către legiuitorul organic, în cuprinsul art. 1 alin. 1 al Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ) sau a unui interes legitim, care în lipsa unei precizări exprese a textului constituțional poate fi atât public, cât și privat".

Pornind de la aceste considerente, problema dreptului și a interesului legitim în cazul contenciosului obiectiv trebuie analizată nuanțat, pe de o parte raportat la natura juridică a actului administrativ atacat în contenciosul administrativ obiectiv, respectiv dacă se atacă un act administrativ unilateral cu caracter normativ sau un act administrativ unilateral cu caracter individual, iar pe de altă parte raportat la titularul acțiunii în contencios administrativ obiectiv, respectiv dacă acțiunea este formulată de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică de drept privat, sau de către o persoană juridică de drept public.

Deși acțiunea în contencios administrativ obiectiv vizează doar anularea actului administrativ de autoritate cu caracter individual, reclamantul va trebui să facă și dovada dreptului subiectiv vătămat prin actul administrativ de autoritate cu caracter individual care i se adresează, întrucât acest act administrativ nu are caracter general, impersonal, ca și actul administrativ de autoritate cu caracter normativ. O astfel de ipoteză întâlnim, spre exemplu, în situația unei acțiuni în contencios administrativ obiectiv, formulată în baza art. 1 alin. 2 din Legea nr. 262/2007 de către un terț împotriva unui act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, când terțul care formulează o acțiune trebuie să facă dovada co solicită anularea acestui act datorită faptului că a fost vătămat un drept subiectiv al său.

Totodată, după cum judicios s-a afirmat, existenta vătămării într-un drept sau interes legitim și a legăturii de cauzalitate dintre actul administrativ atacat și vătămarea respectivă, se stabilește pe baza probelor ce urmează să fie administrate și constituie o problemă de fond, iar nu o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ.

3.3. Condiția ca un act atacat să fie unul administrativ

3.3.1 Noțiuni generale act administrativ

Actele administrative sunt acte juridice (manifestãri de voințã fãcute în scopul nașterii, modificãrii sau stingerii raporturilor juridice, de care legea leagã producerea acestor efecte juridice). Pentru a fi în prezența unui act administrativ, acesta trebuie sã întruneascã toate caracteristicile unui act juridic.

Actele administrative reprezintã manifestãri unilaterale de voințã. Astfel se disting de alte acte juridice, care sunt rezultatul acordului de voințã a douã pãrți, dintre care una este reprezentatã de un organ al administrației publice. Actele administrative sunt emise numai în realizarea puterii publice. Din aceastã trãsãturã a actelor administrative decurge faptul cã ele sunt obligatorii și executorii. Actele administrative sunt obligatorii pentru organul emitent, atât timp cât nu au fost revocate sau abrogate. Apoi, actele administrative sunt obligatorii pentru toate subiectele de drept ce desfãșoarã o activitate care cade sub incidența prevederilor lor. În al treilea rând, actele administrative sunt obligatorii și pentru organele superioare din punct de vedere ierarhic celor emitente. În aceastã privințã, trebuie făcută distincția între actele administrative normative și cele individuale.

Actul administrativ normativ al organului inferior este obligatoriu pentru organul superior pânã când acesta din urmã emite, la rândul lui, un act normativ cu un conținut contrar celui al actului normativ emis de organul inferior. Deoarece noul act normativ are forțã juridicã superioarã, el îl abrogã pe cel al organului inferior. În cazul actelor individuale, acestea pot fi revocate sau anulate de cãtre organul superior. Cât timp nu au fost revocate sau anulate, organul superior trebuie sã le respecte.

Prin caracterul executoriu al actelor administrative se înțelege cã acestea se executã din oficiu, fãrã a mai fi necesar sã intervinã instanța judecãtoreascã pentru a-l învesti cu titlu executoriu. Prin intermediul actelor administrative se organizeazã executarea și se executã în concret legile. Aceastã trãsãturã decurge din împãrțirea clasicã a funcțiilor statului (legislativã, executivã, judecãtoreascã).

Dacã organul ce îndeplinește funcția legislativã edicteazã reguli de aplicare generalã – legile (Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țãrii – art. 61, alin. 2 din Constituție), organele ce îndeplinesc funcția executivã asigurã aplicarea acestor reguli (Guvernul, potrivit programului sãu de guvernare acceptat de Parlament, asigurã realizarea politicii interne și externe a țãrii și exercitã conducerea generalã a administrației publice). Pentru îndeplinirea acestei sarcini, organele executive desfãșoarã o activitate în baza legii și pentru executarea legii, care îmbracã o formã juridicã specificã – actele administrative. Consecința o reprezintã forța juridicã inferioarã a actelor administrative fațã de cea a legilor. Actele administrative reprezintã forma juridicã specificã a activitãții organelor administrației publice și au un regim juridic specific.

O serie de documente ce poartă denumirea de adresă, certificat, circulară, adeverință nu produc prin ele însele efecte juridice, nu sunt acte administrative ci doar operațiuni materiale tehnice. Certificatele și adeverințele se eliberează numai la cererea scrisă a persoanei sau a persoanelor îndreptățite ori a mandatarului acestora și numai în situația în care confirmarea, respectiv atestarea dreptului sau faptului juridic le privesc în mod direct. Drept urmare împotriva simplelor înscrisuri materiale nu se poate promova o acțiune directă în contencios administrativ.

Într-o speță în care reclamantul – recurent a susținut că a fost vătămat într-un interes legitim prin actul emis de pârât, prin care acesta i-a pus în vedere să-și completeze dosarul de preschimbare a certificatului de revoluționar cu alte documente probatorii și alte probe, inclusiv documente utile, instanța supremă a arătat că adresa prin care autoritatea l-a înștiințat pe reclamant să-și completeze dosarul pentru a fi îndeplinite toate condițiile cerute de Legea nr. 341/2004 nu constituie un act administrativ în sensul art.2 lit c) din Legea nr. 262/2007 căci nu dă naștere, nu modifică sau nu stinge raporturi juridice.

Actele administrative reprezintã forma juridicã specificã prin intermediul cãreia se realizeazã activitatea organelor administrației publice și de aceea ele sunt supuse unui regim juridic specific, având în centrul sãu Legea contenciosului administrativ și conținând reguli specifice privind forma, procedura de emitere, condițiile de valabilitate și controlul actelor administrative.

Pornind de la aceste trãsãturi, putem defini actul administrativ ca fiind actul juridic unilateral, emis în realizarea puterii publice, prin care se realizeazã executarea și se executã în concret legile, care reprezintã forma juridicã specificã a activitãții autoritãților administrației publice.

Prin Legea nr. 262/2007 s-a introdus în text sintagma “ în regim de putere publică” pe care o apreciez binevenită, pentru că emiterea sau adoptarea actului administrativ unilateral de către autoritățile publice decurge realizarea competenței unei persoane de drept public este o chestiune de ordine publică.

3.3.2 Actul administrativ trebuie să fie conform cu Constituția, legile și celelalte acte normative

Această condiție este primordială, întrucât nu este suficient ca un act administrativ să fie valabil, fiind necesar ca el să fie și conform cu Constituția și cu legile în vigoare, adică actul administrativ să corespundă exigențelor impuse de principiul legalității, în sistemul constituțional actual, acest principiu fiind unul dintre principiile fundamentale ale administrației publice.

Prezumția de legalitate a actului administrativ este o prezumție relativă, juris tantum, întrucât actele administrative sunt supuse controlului de legalitate de către instanțele judecătorești competente.

Prezumția de legalitate, veridicitate și autenticitate a actului administrativ atrage după sine dobândirea caracterului executoriu al actului administrativ, cu excepția situațiilor în care prin dispoziții legale exprese operează suspendarea de drept a executării actului administrativ atacat în justiție, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În cazul actului administrativ cu caracter normativ, cuprinzând reglementări cu caracter general și impersonal, nu poate fi acreditată teoria actului administrativ inexistent.

În accepțiunea art. 24 alin. 2 din legea nr. 262/2007 nu se poate vorbi despre dobândirea caracterului erga omnes a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a constatat inexistența unui act administrativ cu caracter normativ, ci, doar despre caracterul erga omnes al hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care au fost anulate acte administrative cu caracter normativ. A se admite teoria inexistenței în cazul actului administrativ cu caracter normativ, fără intervenția instanței care să anuleze actul administrativ cu caracter normativ și care să confere, ca efect al anulării și publicării hotărârii judecătorești caracterul erga omnes al ilegalității actului administrativ, ar însemna aplicarea discreționară a actului administrativ cu caracter normativ, putând atrage menținerea în sistemul normativ a unor acte administrative normative afectate de vicii grave de nelegalitate, ceea ce, evident, contravine principiilor de esență ale statului de drept. Pe de altă parte, trebuie să luăm în considerare și ipoteza în care actele administrative cu caracter normativ, încheiate chiar cu încălcarea unor condiții esențiale de valabilitate pot intra în circuitul civil, întrucât în baza lor administrația a încheiat un contract.

3.3.3 Actul administrativ trebuie să fie conform cu interesul public urmărit de lege

Actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu scopul urmărit de lege în vederea realizării unui interes public, astfel că, atunci când actul administrativ este adoptat prin deturnare de putere în vederea realizării unui interes particular, este evident că legalitatea actului administrativ este afectată. Scopul actului administrativ este o condiție esențială pentru legalitatea actului administrativ. Autoritățile publice pot adopta/emite acte administrative numai în realizarea scopului pe care legiuitorul l-a avut în vedere atunci când le-a conferit acestor autorități competența de a emite aceste acte administrative. Dacă administrația emite actul în alt scop decât cel prevăzut de lege, ea comite o ilegalitate, numită deturnare de putere. După cum am văzut, puterea discreționară a administrației trebuie exercitată numai în vederea aplicării legii. De aceea pentru aplicarea conformă a legii, este necesar ca administrația să aprecieze, în virtutea puterii sale discreționare, valoarea motivelor în raport cu scopul urmărit de legiuitor, neputând să facă o astfel de apreciere în mod arbitrar. Numai în acest raport există o putere discreționară.

Tocmai pentru ca scopul pentru care autoritatea publică este autorizată, de lege să facă un anumit act este întotdeauna determinat de lege, chiar atunci când se recunoaște o anumită inițiativă sau apreciere în elaborarea unor acte de drept administrativ, aceasta nu echivalează cu o putere discreționară, administrația fiind limitată întotdeauna în activitatea ei, dacă nu prin dispoziții exprese ale legii, cel puțin prin scopul legii.

De asemenea, sunt sancționate nu numai actele funcționarilor care încalcă o dispoziție expresă a legii, dar și folosirea abuzivă a atribuțiilor lor, ceea ce înseamnă ca un act administrativ care urmărește un alt scop decât cel prevăzut de lege poate să constituie infracțiune dacă în cauza respectivă sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

3.3.4 Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească actele administrative adoptate în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, prin raportare la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Prin hotărârile CEDO instanța europeană amintește faptul că art.1 din Protocolul nr.1 cuprinde trei norme distincte: prima care se referă la apărarea dreptului de proprietate, a doăa care face referire la o excepție și care se referă la privarea licită de proprietate prin expropriere pentru cauză de utilitate publică și ultima care se referă la dreptul statelor de a adopta legi de reglementare a folosinței bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor, a altor contribuții și a amenzilor.

În acord cu prevederile C.E.D.O., două condiții care justifică pe deplin restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți, care vizează și exercițiul dreptului de proprietate privată asupra unor bunuri care urmează să fie trecute în proprietatea publică a statului, ca efect al exproprierii, sunt următoarele:

1) restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică;

2) măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu, fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. Rezultă așadar că restrângerea adusă dreptului de proprietate prin trecerea silită a unor bunuri din proprietate privată în proprietate publică este supusă exigențelor respectării principiului proporționalității făcută într-un scop legitim, consacrat de C.E.D.O., care este reportat la unul dintre conceptele cheie dacă este necesară într-o societate democratică.

3.4. Condiția ca actul administrativ să emane de la o autoritate publică

3.4.1 Conceptul de autoritate publică

Noțiunea de autoritate publică este definită în art. 2 alin. (1) lit. b) din legea nr. 554/2004: “orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publica".

Din definiția autorității publice rezultă, în primul rând, că toate categoriile de autorități, adică organele de stat, pot fi chemate ca pârâte în contencios administrativ, indiferent de locul reglementării lor în Constituție, precum și organele administrației publice locale.

După cum s-a mai arătat, ca urmare a modificărilor aduse de Legea nr. 262/2007, termenul „interes public" nu mai este definit, numai cel de „interes legitim public", de aceea, și în textul de mai sus apare interesul legitim public. Mai trebuie reținut că s-a mai adăugat sintagma „în regim de putere publică", precizare binevenita pentru persoanele juridice de drept privat care au obținut statut de utilitate publică sau pentru cele autorizate să presteze un serviciu public.

Prin urmare, actuala reglementare prin Legea nr. 262/2007 are în vedere toate categoriile de autorități publice, legiuitorul înțelegând să procedeze și la o ficțiune juridică, asimilând autorităților publice și structurile care sunt de sorginte privată, dar care sunt atrase fie printr-o dispoziție expresă a legii, fie printr-o autorizație dată de autoritatea administrației publice competentă, în baza legii, la prestarea diferitelor servicii publice, cu același efecte juridice ca autoritățile publice.

Practică judiciară. Instanța supremă a decis că, în raport cu prevederile art. 1 alin. (6) si art. 9 din O.U.G. nr. 84/2003, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 47/2004, și având în vedere statutul prevăzut în anexa nr. 1 la aceeași ordonanță, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România este persoană juridică de drept privat autorizată să presteze serviciul public de interes național al administrării drumurilor naționale, asimilate unei autorități publice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, căreia îl este conferită prin lege competența de a admite acte în regim de drept public.

3.5. Condiția îndeplinirii procedurii administrative prealabile

3.5.1 Termene de introducere a acțiunii

De la bun început trebuie precizat că obligația persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de a efectua procedura administrativă prealabilă are ca scop tranșarea conflictului în cadrul administrației publice și evitarea unui litigiu la instanța de contencios administrativ.

Sediul materiei pentru procedura administrativă prealabilă îl constitute art. 7 din Legea nr. 554/2004. În alin. (1) se precizează: „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea ,în tot sau în parte, a acestuia".

Referitor la actualul text al art. 7 alin. (1), prin raportare la cel dinainte de modificarea prin Legea nr. 262/2007, se impun câteva sublinieri. Mai întâi, termenul „act administrativ unilateral", care include atât actele administrative individuale, cât și cele normative, a fost înlocuit cu cel de „act administrativ individual". Drept urmare, numai în cazul actelor administrative cu caracter individual procedura prealabilă trebuie efectuata în termen de 30 zile de la data comunicării actului. Pentru actele administrative cu caracter normativ, plângerea prealabilă se poate face oricând, așa cum rezultă din noul alin. (1) introdus la art. 7, în acest fel termenul de formulare a plângerii prealabile fiind pus în concordanță cu cel de atacare a actelor administrative cu caracter normativ în contencios administrativ. Potrivit art. 11 alin. (4) din lege, actele administrative cu caracter normativ care se consideră nelegale pot fi atacate oricând.

În al doilea rând, potrivit textului inițial, plângerea prealabilă trebuie adresată obligatoriu autorității publice emitente, sub forma recursului grațios.

Rămânea la latitudinea celui care se consideră vătămat într-un drept al său ori într-un interes legitim dacă se mai adresează sau nu și organului ierarhic superior, sub forma recursului administrativ ierarhic. Așadar, înainte de modificarea art. 7 alin.(1), procedura administrativă prealabilă putea îmbrăca forma recursului grațios și a recursului administrativ ierarhic.

În prezent, din interpretarea textului modificat al art. 7 alin. (1) rezultă că persoana care se consideră vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, de la bun început, va hotărî dacă se adresează cu plângere prealabilă emitentului sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există. Desigur, această opțiune există numai pentru autoritățile publice care au autorități ierarhic superioare, pentru autoritățile publice nesubordonate persoana vătămată trebuind să sesizeze emitentul actului. Cu alte cuvinte, din conținutul actual al art. 7 alin. (1) reiese că cel vătămat nu este obligat să parcurgă atât recursul grațios, cât și recursul ierarhic, dar dacă acesta dorește, este posibil să se exercite ambele forme de recurs.

Termenul prevăzut pentru exercitarea procedurii prealabile în cazul actului administrativ individual este de 30 de zile de la data comunicării actului. Deși inițiatorul legii a apreciat că termenul de 30 de zile este un termen de recomandare, dar care are consecințe juridice, și anume depășirea lui, fără a fi motivată temeinic, putând să determine autoritatea administrativă la respingerea plângerii prealabile pentru tardivitate, împărtășesc părerea potrivit căreia acest termen are caracterul unui termen de prescripție.

Plângerea prealabilă formulată în aceste condiții se soluționează în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), adică tot în 30 de zile, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.

3.5.2 Condițiile de aplicare

Prin alin. (7) al art. 7 se permite ca, pentru motive temeinice, plângerea prealabila să poată fi introdusă și peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Se precizează expres că termenul de 6 luni este un termen de prescripție.

Ințelesul sintagmei „motive temeinice" nu este explicat in art. 2 alin. (1), aspect criticabil, deoarece fiecare autoritate publică poate da propria sa interpretare și să înțeleagă altceva prin „motive temeinice", în situațiile în care reclamantul încearcă să justifice depășirea termenului de 30 de zile.

In ce privește momentul la care plângerea prealabilă se consideră introdusă, acesta trebuie socotit fie cel al predării recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea termenului, fie al primirii mesajului de poștă electronică , fie al consemnării în scris a reclamației verbale.

0 excepție de la regula introducerii plângerii prealabile în termen de 30 de zile este reglementată în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care stipulează că este îndreptățit să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).

Conform art. 7 alin. (5) din lege, în cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămați prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, precum și în cazul prevăzut la art. 2 alin. (2) și la art. 4 nu este obligatorie procedura prealabilă.

Legea nr. 262/2007 a modificat conținutul alin. (6) al art. 7 referitor la procedura prealabilă în cazul acțiunilor care au ca obiect contracte administrative, aducând precizări suplimentare referitoare la termenul în care trebuie efectuată și momentul începerii curgerii acestuia. Astfel, plângerea prealabilă în cazul acțiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificația concilierii în litigiile comerciale, dispozițiile art. 720 C. proc. civ. fiind aplicabile în mod corespunzător. Potrivit acestui text, în materie comercială, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul trebuie să încerce soluționarea litigiului prin concilierea directă cu cealaltă parte. In acest stop, reclamantul trebuie să convoace partea adversă, comunicându-i pretențiile sale și dovezile pe care se întemeiază, iar rezultatul concilierii, adică punctele de vedere și pretențiile reciproce ale părților referitoare la obiectul litigiului, se consemnează într-un înscris.

In cazul contratelor administrative, plângerea trebuie făcută în termenul de 6 luni prevăzut la art. 7, care va începe să curgă:

de la data încheierii contractului, în cazul litigiilor legate de încheierea lui;

– de la data modificării contractului sau, după caz, de la data refuzului cererii de modificare făcute de una dintre părți, în cazul litigiilor legate de modificarea contractului;

de la data încălcării obligațiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului;

de la data expirării duratei contractului sau, după caz, de la data apariției oricărei alte cauze care atrage stingerea obligațiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de încetarea contractului;

– de la data constatării caracterului interpretabil al unei clauze contractuale, în cazul litigiilor legate de interpretarea contractului.

3.6. Condiția ca acțiunea să fie introdusă în termenul prevăzut de lege

3.6.1 Deosebirile față de termenul de 30 de zile

Dacă autoritatea emitentă nu rezolva reclamația în termen de 30 de zile, la expirarea acestui termen începea să curgă termenul de 30 de zile de sesizare a instanței de contencios administrativ. Răspunsul peste termen era considerat fără relevanță atât timp cât sesizarea instanței se putea face de la expirarea termenului în care trebuia rezolvată reclamația.

Analiza naturii juridice a termenului de 30 de zile de sesizare a tribunalului nu putea fi separată de analiza naturii juridice a termenului de un an ambele fiind termene de prescripție.

Termenul de introducere a acțiunii la instanța de contencios administrativ este reglementat în art. 11 din Legea nr. 554/2004. Potrivit textului alin. (1), regula o reprezintă introducerea acțiunii într-un termen de 6 luni, pentru cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate. Termenul de 6 luni se socotește de la:

– data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

data comunicării refuzului nejustificat de soluționarea cererii;

– data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii

data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea. favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, in cazul contractelor administrative.

Dacă termenul de 6 luni reprezintă regula, în alin. (2) al art. 11 se prevede că, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului – verbal de conciliere, după caz. Față de redactarea inițială a textului, care avea în vedere doar data emiterii actului, remarcăm mai mute situații de la care va începe să curgă termenul de un an.

In ceea ce privește natura termenelor, în alin. (5) al art. 11 se stipulează că termenul de 6 luni este un termen de prescripție, iar termenul de 1 an este un termen de decădere.

Prin Legea nr. 262/2007 s-a introdus alin. (2), potrivit căruia, în cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluționare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) (de 6 luni) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluționare, după caz, daca a expirat termenul (de 1 an ) prevăzut la alin. (2).

Textele alin. (3) si (4) ale art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu au fost modificate prin Legea nr. 262/2007. Astfel, în cazul acțiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici, termenul de 6 luni curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2).Conform art. 11 alin. (4), ordonanțele sau dispozițiile din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale, precum și actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând. Cu privire la această dispoziție cu caracter de noutate absolute, inițiatorul proiectului legii a arătat: „Este pentru prima data în legislația romană când se consacră o asemenea soluție, este, suntem siguri, o depășire a paradigmei clasice și discuțiile nu vor înceta să apară. Soluția însă este, înainte de toate, determinată de filozofia Constituției cu privire la excepția de neconstituționalitate, care este imprescriptibilă.

Cap.IV Jurisprudență

4.1 Condiția ca actul să fie un act administrativ

Act propus ca probă într-un litigiu. Solicitarea comunicării. Caracterul refuzului.

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. h)

Potrivit dispozițiilor art.2 alin. (1) lit.h) din Legea nr. 554/2004 reprezintă refuz nejustificat de a soluționa o cerere exprimarea explicită cu exces de putere a voinței de a nu rezolva cererea.

Refuzul unei autorități de a comunica personal reclamantului un act propus ca probă într-un litigiu în care autoritatea emitentă nu este parte, nu reprezintă refuz nejustificat, cu atât mai mult cu cât informațiile conținute de actul solicitat nu sunt de interes public. 

Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,

                                                                   Decizia nr. 1036 din 20 februarie 2007

            Prin sentința civilă nr.2038 din 27 septembrie 2006 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr.7898/1/2005, a fost admisă în parte acțiunea numitei MA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), fiind  obligată aceasta să soluționeze cererea nr.279 din 6 ianuarie 2005, în sensul comunicării clauzei sociale din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.1472 din 7 decembrie 1997, încheiat de Fondul Proprietății de Stat (în prezent AVAS) cu societatea K.

            A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind daunele materiale și morale.

            Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta a solicitat pârâtei,  recomunicarea unor copii ale clauzelor sociale din contractul mai sus menționat, pe motiv că cele depuse de pârâtă într-un alt litigiu au fost sustrase de la dosar, primind răspunsul că actul solicitat a fost transmis în copie la dosarul nr.3001/2003 al Tribunalului București, astfel încât o nouă copie poate fi transmisă numai la cererea instanței.

            A apreciat instanța că reclamanta are nevoie de acea copie pentru a-și formula apărările într-un litigiu aflat pe rol și că apărările pârâtei în sensul că nu poate furniza informații dintr-un contract fără acordul părților acestuia – pe temeiul art.5 din O.G. nr.25/2002 – dovedesc o conduită contradictorie în raport cu răspunsul la cererea reclamantei.

            A considerat instanța că solicitarea clauzelor sociale nu ține de secretele comerciale și de afaceri, iar art.5 din O.G. nr.25/2002 nu se poate invoca în speță deoarece se referă la astfel de secrete care trebuie respectate în legătură cu utilizarea rezultatelor unei analize și ale controlului post-privatizare.

            A constatat instanța că refuzul AVAS este nejustificat și îi încalcă reclamantei interesul legitim (întrucât la data încheierii contractului reclamanta era angajata S.C. „K” SA) obligația autorității fiind de a asigura informarea cetățenilor asupra problemelor de interes personal, prevăzută de art.31 alin. (2) din Constituție care conferă reclamantei un drept corelativ.

            Asupra cererii de acordare a daunelor materiale și morale, instanța a constatat că, deși reclamanta nu a mai susținut-o după precizarea temeiului acțiunii, a exprimat totuși renunțarea la acest capăt de cerere sub condiție suspensivă, iar condiția nu s-a realizat (pârâta nu a depus la dosar clauzele sociale), astfel încât instanța trebuie să se pronunțe.

            Instanța a respins cererea, reținând că reclamanta nu a dovedit prejudiciul moral și pe cel material pe care le-a suferit, iar pârâta a răspuns cererii reclamantei în sensul că are intenția de a da curs solicitării ei.

            I. Împotriva acestei sentințe a declarat în termen recurs reclamanta, criticând sentința pentru respingerea cererii de obligare a pârâtei la daune materiale și morale.

            În motivarea cererii se arată:

            – că AVAS trebuia să urmărească dacă societatea K SA a dus la îndeplinire clauzele contractului de vânzare-cumpărare a societății „I” în special „obligațiile cumpărătorului” și „clauzele sociale” atașate contractului;

            – că societatea sus menționată nu a dus la îndeplinire și în mod nelegal i-a desfăcut reclamantei contractul individual de muncă, iar AVAS trebuia să ia atitudine și să clarifice drepturile pe care reclamanta le obținuse ca salariat în urma negocierilor sau să-i comunice reclamantei aceste clauze pentru a-și valorifica singură drepturile;

            – că refuzul AVAS de a-i înainta aceste clauze sociale i-a cauzat o pagubă materială de 500 de milioane de lei reprezentând pierderea contractului individual de muncă și salariile aferente;

           – că, deși prin sentința din 27 septembrie 2006 AVAS a fost obligată să-i comunice clauzele sociale, la 26 octombrie 2006 când s-a prezentat la sediul acesteia a refuzat să i le înainteze, înșelând-o premeditat cu un extras din capitolul „obligațiile cumpărătorului” de la altă unitate K.

            Recursul nu se fondează, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele care urmează:

            1. În fapt, reclamanta este nemulțumită pentru că, după privatizarea S.C. „I” S.A. București a fost concediată de către angajator prin desfacerea contractului individual de muncă.

            Măsura a fost contestată de reclamantă și face (sau a făcut) obiectul unui litigiu de muncă pe rolul Tribunalului București în dosarul nr.3001/2003.

            Reclamanta consideră că, neavând ca probă în acel dosar „clauzele sociale” anexă la contractul de privatizare, nu a putut să înlăture măsura desfacerii contractului individual de muncă și să obțină salariile cuvenite .

            Daunele materiale solicitate reprezintă, în opinia recurentei, chiar aceste salarii și reparația măsurii de desfacere a contractului de muncă.

            Pretențiile sunt neîntemeiate, câtă vreme nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunțată în litigiul de muncă, din care să rezulte explicit că respingerea acțiunii sale s-a datorat nedepunerii „clauzelor sociale” de către AVAS.

            2. În cauza de față, reclamanta a solicitat obligarea AVAS la daune ca cerere accesorie la refuzul de a i se comunica „clauzele sociale”, așadar pentru neîndeplinirea unei cereri cu caracter pur formal.

            Ca urmare, criticile recurentei privind neîndeplinirea de către AVAS a obligațiilor post-privatizare nu au legătură cu obiectul cauzei deduse judecății, cu atât mai mult cu cât sindicatul existent în cadrul societății „I”, iar nu AVAS este reprezentantul legitim al salariaților în raporturile cu patronatul.

            II. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și pârâta AVAS invocând dispozițiile art.3041 Cod procedură civilă și arătând că nu este vorba de „un refuz nejustificat” din partea sa, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nu reprezintă o informație de interes public, iar reclamanta, nefiind parte în contract, nu are un drept de a deține o copie a contractului.

            Arată recurenta că i-a comunicat reclamantei la 2 noiembrie 2006 două file reprezentând „adresa” și „clauza 8.3”, iar aceasta, deși recunoaște că le-a primit, pretinde că ele „nu stipulează drepturile salariaților” și că AVAS refuză să-i soluționeze cererea.

            Recursul se fondează, sentința urmând a fi modificată în sensul de a respinge și primul capăt de cerere din acțiune, în temeiul art.304 pct.9 și art.3041 Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente:

            Refuzul reclamat de petentă prin acțiune, pe temeiul art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004 nu este unul nejustificat.

            Copia „clauzelor sociale” din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societății „I” a fost propusă ca probă de către reclamanta din cauza de față într-un litigiu de muncă în care are (sau avea) calitatea de reclamantă și unde susținea nelegalitatea desfacerii contractului individual de muncă. Instanța investită cu cererea – Tribunalul București – a admis proba și a solicitat comunicarea înscrisului de către AVAS. Aceasta s-a conformat, iar actul a fost trimis la dosar pentru termenul din 29 septembrie 2003 în dosarul nr.3001/2003 .

            Reclamanta, la 6 ianuarie 2005 solicită direct AVAS să-i comunice ei personal copia „clauzelor sociale”, iar refuzul acestei autorități, comunicat cu adresa nr.2698 din 7 februarie 2005, este motivat de situația că și-a îndeplinit o dată obligația impusă de Tribunalul București, o nouă comunicare urmând să facă numai la solicitarea acestei instanțe.    

            Motivația refuzului este pertinentă și – nefiind o expresie a abuzului de putere – este și legală.

            Fiind vorba de probe într-un dosar – în care AVAS nu era parte – era firesc ca deținătoarea actului să pretindă o cerere formală a instanței de judecată, cu atât mai mult cu cât acele informații nu erau de interes public.

            Reclamanta, după primirea acestui răspuns de la AVAS, avea dreptul procesual de a solicita instanței – Tribunalul București – să revină la AVAS pentru recomunicarea înscrisului probator.

            Ea a ales însă calea reclamației în contenciosului administrativ pentru obținerea unei probe pentru care avea calea legală în cadrul litigiului de muncă. Acest exercițiu al dreptului de petiționare întemeiat pe dispozițiile Legii nr.554/2004 este însă abuziv, analizat fiind sub incidența art.723 Cod procedură civilă.

            În realitate, reclamanta a luat cunoștință de extrasul din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.1473/1997 „Obligațiile și garanțiile cumpărătorului” – punctul 8.3, dar contestă faptul că acest extras ar reprezenta „clauzele sociale”, fiind încredințată că există alte dispoziții contractuale „oculte” privind protecția socială la care s-a angajat cumpărătorul și pe care nu le-ar fi respectat.

            Or, după cum rezultă din adresa AVAS către Tribunalul București la dosarul nr.3001/2003, aceeași copie-extras înmânată reclamantei a fost comunicată și instanței în litigiul de muncă.

            În fine, se cuvine a constata că, după pronunțarea sentinței în cauza de față, AVAS a comunicat intimatei-reclamante copia extras a „clauzelor sociale” și anume punctul 8.3 din contract (fila 18 dosar) pe care reclamanta însăși l-a depus în cauza de față, împreună cu întâmpinarea la recursul AVAS.

Pentru aceste motive, recursul reclamantei a fost respins, iar recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinței civile nr.2038 din 27 septembrie 2006 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admis, sentința fiind modificată, în sensul respingerii capătului de cerere al acțiunii reclamantei privind obligarea pârâtei la soluționarea cererii nr.279 din 6 ianuarie 2005.

4.2 Condiția vătămării unui drept recunoscut de lege sau a unui interes legitim

Luptător pentru victoria revoluției române din decembrie 1989. Solicitarea eliberării documentelor de călătorie gratuită. Refuz nejustificat.

Legea nr.341/2004, art. 5 alin.(1) lit.k)

Legea nr.554/2004

Faptul că o persoană având calitatea de luptător pentru victoria revoluției române din decembrie 1989, nu s-a prezentat la autoritatea competentă pentru a ridica documentele necesare valorificării drepturilor ce-i sunt conferite de art. 5 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 341/2004, nu justifică atitudinea autorității competente de a nu-i comunica acesteia documentele solicitate, cu atât mai mult cu cât legal solicitantul nu avea obligația prezentării în persoană la sediul autorității pentru procurarea lor.

Fiind vorba astfel, de un refuz nejustificat solicitantul este îndreptățit să primească despăgubiri materiale și morale pentru vătămarea dreptului său legitim.

Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,

                                                                   Decizia nr. 1630 din 20 martie 2007 

Prin sentința civilă nr. 2087 din 3 octombrie 2006, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul TG în contradictoriu cu pârâții Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989,”  S.C. „METROREX CFR CĂLĂTORI” – S.A. și S.N. Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” – S.A., prin care solicita obligarea primului pârât să-i predea documentele ce-i asigură, pentru anul 2006 și, respectiv, pentru anii 2006-2007, exercitarea drepturilor conferite de art. 5 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 341/2004, obligarea celorlalți doi pârâți să-i predea aceste documente și obligarea pârâților vinovați de nepredarea documentelor la plata de despăgubiri pentru împiedicarea exercitării dreptului legal menționat, începând cu luna martie 2006 și până la data predării documentelor respective, cuantumul acestor despăgubiri fiind precizat la 20 RON/lună, în cazul călătoriei cu metroul, și la 2400 RON/an, în cazul călătoriei pe cale ferată, precum și obligarea pârâților la plata de  penalități pe zi de întârziere, în cuantum de 100 RON, cu plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, că nu există nici o dispoziție legală care să permită expedierea prin poștă a documentelor solicitate de reclamant, o asemenea operațiune fiind, de altfel, supusă riscului pierderii documentelor sau  ajungerii lor în posesia altei persoane, revenind reclamantului obligația de a se prezenta la sediul Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, în timpul programului cu publicul, pentru a primi documentele solicitate, ceea ce, însă, acesta nu a făcut.

Reclamantul a declarat recurs, arătând că judecătorul fondului nu și-a motivat în drept soluția, limitându-se la un simplu raționament ce se plasează însă în afara chestiunilor legale ce ar fi trebuit analizate, întrucât nu s-a solicitat de către reclamant expedierea prin poștă a documentelor de transport gratuite.

            Recurentul a arătat că instanța de fond deși trebuia să oblige autoritățile pârâte la  predarea documentelor de transport gratuite, a reținut culpa sa, deși nu este stipulată în lege obligația de prezentare a beneficiarului la sediul pârâților pentru a intra în posesia documentelor de transport ce i se cuvin.

            În fine, recurentul-reclamant, învederând că a dovedit în susținerea acțiunii sale că are calitatea de beneficiar al dreptului conferit prin art.5 lit.k din Legea nr.341/2004, și că nu i s-a răspuns petiției din data de 8.05.2005, a precizat că la mijlocul lunii decembrie 2006,            Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 i-a înmânat documentele solicitate, necesare transportului gratuit pe linia ferată și metrou aferente anului 2006. Drept urmare, recurentul și-a restrâns și precizat ulterior  recursul   de față ca și  acțiunea inițială în sensul expres menționat în partea introductivă a prezentei hotărâri.

            Recursul este fondat.

            Recurentul-reclamant, deținător al unui certificat eliberat la data de 23.12.2005, ce confirmă titlul de „Luptător pentru victoria revoluției române din decembrie 1989 – Luptător rănit și reținut”,  beneficiază de drepturile conferite de Legea nr.341/2004, astfel cum o atestă chiar acest document, incluzând transportul urban gratuit cu mijloacele de transpot în comun și, anual, 12 călătorii gratuite pe calea ferată, la clasa I dus-întors cu toate categoriile de trenuri de călători (art.5 alin.1 lit.k din Legea nr.341/2004).

            Rezultă totodată, incontestabil,  că urmare  a demersurilor întreprinse de recurentul-reclamant în vederea obținerii documentelor care să-i permită transportul  gratuit cu trenul și metroul și a răspunsurilor primite de la intimații S.C. „METROREX CFR CĂLĂTORI” – S.A. și S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” – S.A., prin care i s-a comunicat că respectivele documente se distribuie numai de intimata Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989, acesta s-a adresat la data de 8.05.2006  intimatei  cu  aceeași solicitare, la care însă, nu a mai primit nici un răspuns.

            Înalta Curte apreciază că în sensul Legii nr.554/2004, recurentul-reclamant a dovedit vătămarea ce i-a fost produsă în dreptul său legal conferit de Legea nr.341/2004 prin nesoluționarea de către autoritatea competentă respectiv intimata – pârâtă Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989, a solicitărilor sale legitime, cu atât mai mult cu cât, contrar celor reținute de către instanța de fond, nu se poate stabili o culpă în sarcina recurentului-reclamant prin simplul fapt al neprezentării la sediul autorităților emitente, pentru înmânarea documentelor solicitate, câtă vreme o astfel de obligație și/sau procedură nu este legal prevăzută.

            Apărarea intimatei în sensul postării pe site-ul autorității a informațiilor necesare pentru emiterea acestor documente nu prezintă, în opinia Înaltei Curți, relevanță din perspectiva prevederilor Legii nr.554/2004, refuzul de soluționare a solicitării recurentului – reclamant apărând astfel ca total nejustificat.

            În fine, pe acest ultim aspect Înalta Curte nu poate să nu rețină că și împrejurarea survenită ulterior pronunțării hotărârii atacate, constând în predarea către recurent a documentelor solicitate, necesare transportului gratuit pe calea ferată și cu metroul pentru anul 2006, de către reprezentantul Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989, efectuată prin intermediul executorului judecătoresc, la sediul acestuia, reprezintă un argument în plus în sensul celor arătate, respectiv a inexistenței unei obligațiii legale prevăzute în sarcina solicitantului, care să poată paraliza sau măcar justifica atitudinea pasivă a autorității competente să emită documentele de transport.

            Reținând așadar vătămarea produsă recurentului-reclamant, potrivit art.1 din Legea nr.554/2004, Înalta Curte, urmare a admiterii recursului și a modificării hotărârii atacate, a admis în parte acțiunea restrânsă a reclamantului-recurent, respectiv în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, potrivit art.18 alin. (3) din Legea nr.554/2004, în cuantumul solicitat și în mod obiectiv cuantificat de recurentul – reclamant și care, de altfel nici nu a fost contestat, de intimații-pârâți.

            Cum din actele și lucrările dosarului nu a rezultat nici o culpă din partea intimatelor pârâte S.C. „METROREX CFR CĂLĂTORI” – S.A. și S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” – S.A. în ceea ce privește nesoluționarea solicitărilor legitime formulate de recurentul-reclamant  TG, în condițiile în care nu le revin competențe în emiterea unor astfel de documente, Înalta Curte a dispus numai obligarea pârâtei-intimate la plata despăgubirilor către acesta, în cuantum de 180 lei reprezentând  contravaloare călătorii metrou și la 617 lei contravaloare călătorii pe calea ferată. Totodată a respins ca neîntemeiate celelalte cereri  ale recurentului față de celelalte două pârâte – intimate, cu aplicarea art.274 – 276 Cod procedură civilă în același sens.

4.3 Condiția îndeplinirii procedurii prealabile

Persoana vătămată printr-un act administrativ adresat altui subiect de drept. Plângere prealabilă. Momentul de la care curge termenul în care poate fi introdusă.

 Legea nr. 554/2004, art. 7, alin. (3) și (7)

Procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire în termenele și condițiile prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acțiunii.

Din dispozițiile  art. 7 alin. (3) al Legii nr. 554/2004, rezultă că este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept. Termenul de efectuare a plângerii prealabile este în limita celui prevăzut de art.7 alin. (7) din aceeași lege și începe să curgă din momentul în care partea a luat cunoștință pe orice cale de existența acestuia.            

Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,

                                                                   Decizia nr. 146 din 12 ianuarie 2007

            Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București sub nr. 12852/300/2005 din data de 06.12.2005, reclamanții IE și IMR au chemat în judecată pe pârâții SC I SRL Slobozia și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, solicitând să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr.0385/21.10.1998, emis de ministerul pârât.

            În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în calitate de succesori ai defunctei IE, le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafețelor de 47 ha baltă și 3 ha intravilan, conform hotărârii nr.37/I din 30 noiembrie 2000, a Prefecturii Județului Ialomița – Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, la data de 14.01.2001, fiind întocmit procesul-verbal de punere în posesie.

            Au mai arătat că, prin sentința civilă nr.727/23.06.2005 a Judecătoriei Urziceni, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost obligată să emită titlul de proprietate pentru suprafața de 3 ha, validată prin hotărârea nr.37/I/30 noiembrie 2000, dar în urma cererii de executare, instituția Prefectului Județului Ialomița a transmis documentația Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ialomița, care la data de 3.11.2005 le-a comunicat existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea societății pârâte.

            La termenul din 03.05.2006, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul reclamanților formulată de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Ialomița  conform art.49 și următoarele din Codul de procedură civilă.

            Prin sentința nr.975/03.05.2006, Curtea de Apel a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004.

            Totodată, a fost respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul reclamanților.

            În motivarea sentinței, instanța a reținut, că reclamanții nu au formulat plângere prealabilă în termenul de prescripție de 6 luni de la data emiterii actului administrativ, prevăzut de art.7 alin. (7) din Legea nr.554/2004.

            Sentința menționată a fost atacată cu recurs, în termenul legal, de către reclamanți pentru motive pe care le-au încadrat în drept în prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ.

            În motivarea cererii de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că raționamentul juridic pe care s-a întemeiat soluția instanței de fond este greșit, întrucât ipoteza prevăzută de legiuitor în art.7 alin.(7) din Legea nr.554/2004 are în vedere efectuarea procedurii prealabile cu depășirea termenului de 30 de zile, în cadrul termenului de 6 luni, doar pentru situațiile în care persoanei vătămate i s-a comunicat actul administrativ atacat, dar pentru motive temeinice efectuează procedura după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de art.7 alin.(1).

            Recurenții-reclamanți au mai arătat că pentru terții cărora actul administrativ unilateral nu le-a fost comunicat, termenul de 30 de zile pentru formularea procedurii prealabile curge de la momentul în care persoana vătămată a luat cunoștință de existența actului.

            În cazul de față, potrivit susținerilor lor, recurenții-reclamanți au luat cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației în favoarea  SC I SRL la data de 03.11.2005, când, prin adresa nr.4001, Oficiul  de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ialomița le-a comunicat că nu le poate fi eliberat titlul de proprietate întrucât pe același amplasament este înscris  certificatul de atestare menționat.

            Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenții-reclamanți, ținând seama și de prevederile art.4031 Cod procedură civilă Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

            Potrivit art.7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se  consideră vătămată într-un drept al său ori  într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

            În temeiul art.7 alin.(7) din aceeași lege, plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alineatul (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului .

            Termenul de 6 luni a fost calificat expres de legiuitor ca fiind de prescripție.

            Este adevărat că recurenții-reclamanți au calitatea de terți în raport cu actul administrativ individual în discuție, fiind îndreptățiți să introducă plângerea prealabilă din momentul în care au luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, potrivit art.7 alin.(3) din Legea nr.554/2004.

            Și în această ipoteză operează însă limitele termenului de 6 luni de la emiterea actului, prevăzut de art.7 alin.(7), necesitatea instituirii unui astfel de termen de prescripție izvorând din considerente legate de respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice.

            Înalta Curte reține, de asemenea, că potrivit art.109 alin. (2) C.proc.civ. în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea procedurii prealabile, în condițiile prevăzute de legea specială.

            Această prevedere legală, corelată cu dispozițiile art.7 din Legea nr.554/2004, conduce la concluzia că procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire în termenele și condițiile prevăzute de lege atinge inadmisibilitatea acțiunii.

            Constatând astfel că instanța de fond a interpretat și aplicat corect prevederile art.7 din Legea nr.554/2004, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art.312 alin. (1) C.proc.civ.

4.4 Condiția ca actul administrativ să provină de la o autoritate publică

Act administrativ emis de o  agenție teritorială fără personalitate juridică. Instanța competentă să judece litigiul.

Codul de procedură civilă, art. 2 alin. (1) lit. c)

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. b) – c)

Lipsa personalității juridice a autorității emitente nu exclude capacitatea procesuală în contenciosul administrativ, pentru a avea calitatea de pârât sau intimat fiind suficient să se facă dovada că acea autoritate publică este emitenta actului administrativ, astfel cum este acesta definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Competența de soluționare a litigiului, stabilită corespunzător nivelului avut de autoritatea emitentă în ierarhia autorităților administrative, va aparține în consecință, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă, tribunalului.

Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,

                                                                   Decizia nr. 1352 din 2 martie 2007

            Prin cererea adresată Tribunalul Teleorman,  SC C SRL Alexandria a formulat cerere de anulare a Deciziei nr.1121/20.09.2006 emisă de Autoritatea Rutieră Română – Agenția Teleorman prin care s-a dispus suspendarea pe o perioadă de 30 de zile a licenței de transport eliberată de reclamantă

Prin sentința civilă nr.1267/24.10.2006 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția civilă – complet specializat pentru contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția contencios administrativ și fiscal.

            În motivarea hotărâri s-a arătat că în conformitate cu prevederile H.G. nr.625/1998 privind organizarea și funcționarea Autorității Rutiere Române, aceasta este o instituție publică centrală și pentru îndeplinirea atribuțiilor sale în teritoriu are agenții care nu au personalitate juridică și, pe cale de consecință, nu pot sta în instanță în nume propriu.

            Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr.4761/87/2006, iar prin sentința civilă nr.3223/29.XI.2006 a fost respinsă excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu și a lipsei calității procesuale pasive a Agenției Teleorman a Autorității Rutiere Române invocate de Autoritatea Rutieră Română, a fost declinată competența de soluționare în favoarea Tribunalului Teleorman (contencios administrativ).

            În motivarea soluției, s-a reținut că, chiar dacă agențiile ARR, potrivit H.G. nr.625/1998 nu au personalitate juridică, ele funcționează în structura organizatorică a ARR pentru îndeplinirea atribuțiilor acestei instituții publice centrale în teritoriu, agențiile emițând acte, în limita atribuțiilor stabilite, iar actul administrativ contestat a fost emis de Autoritatea Rutieră Română  – Agenția Teleorman și nu de ARR, astfel că, în primă instanță, competența de soluționare a cererii revenea tribunalului.

            Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Autoritatea Rutieră Română – arătând că instanța de fond a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art.3 pct.1 Cod proc. Civ. coroborate cu art.10 din Legea nr.554/2004 și ale art.7 din H.G.nr.625/1998, modificată și completată de H.G. nr.1392/2006.

            Prin decizia nr.1353/2.03.2007 recursul declarat a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție  – Secția de contencios administrativ și fiscal.

            Constatându-se conflictul negativ de competență, acesta a fost înaintat spre soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție

            Analizând conflictul ivit, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Teleorman – Secția contencios administrativ și fiscal pentru următoarele considerente:

Potrivit  art.2  alin. (1)  lit.b)  din Legea nr.554/2004 autoritatea  publică este definită ca  fiind orice  organ de  stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de  putere  publică, pentru satisfacerea unui interes public.

            Într-un litigiu de  contencios  administrativ, pentru a avea calitatea  de pârât sau intimat  este  suficient  să se  facă dovada  că acea  autoritate  publică este  emitenta actului  administrativ, astfel cum este  definit de art.2 alin. (1) lit.c) din Legea nr.554/2004, respectiv actul unilateral cu caracter individual sau  normativ, emis  de o autoritate  publică în vederea executării  și a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând  raporturi juridice.

            În cauză, cu certitudine  actul a  cărui anulare  se  cere a  fost  emis  de  o autoritate  publică județeană, care chiar  dacă  nu are personalitate  juridică, are capacitate  de  drept public.

            Mai mult, societatea  reclamantă nu a  solicitat ARR-printr-o plângere  prealabilă, să fie  revocată decizia  emisă de  Agenția teritorială Teleorman.

            De altfel, în cuprinsul Legii nr.554/2004 sunt  numeroase texte care fac  trimitere la autoritatea emitentă a  actului (art.7  alin. (1) – „să solicite autorității publice  emitente”, art.13  ain. (1) – „va putea  cere autorității al cărui act  este  atacat”) dar nu  există nici o prevedere legată de personalitatea juridică a autorității publice.

            Potrivit dispozițiilor art.10 alin. (1) teza 1 din Legea nr.554/2004 coroborate cu dispozițiile art.2 pct.1 lit.d) Cod proc. Civ. tribunalele judecă, în primă instanță, recursurile în materie de contencios administrativ când actul administrativ atacat a fost emis de o autoritate sau instituție de interes local sau județean.

            Cum în speță actul administrativ a fost emis de Autoritatea Rutieră Română – Agenția Teleorman, competența de soluționare revine Tribunalului Teleorman.

Condiția ca acțiunea să fie introdusă în termenul prevăzut de lege

Termenele prevăzute de art.5 din Legea nr.29/1990. Distincția între acte administrative cu caracter normativ și acte administrative cu caracter individual.

Legea nr. 29/1990, art.5

Potrivit art.5 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, termenele de exercitare a recursului grațios și a acțiunii în contencios curg de la data comunicării actului administrativ atacat. Această dispoziție este aplicabilă în cazul actelor administrative cu caracter individual care se comunică părților față de care produc efecte juridice. În cazul actelor administrative cu caracter normativ, acestea sunt aduse la cunoștința celor interesați, prin publicarea lor, astfel cum se întâmplă cu hotărârile de Guvern, care potrivit dispozițiilor art.108(4) din Constituție, se publică în Monitorul Oficial.

I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal,

decizia nr. 8905 din 13 decembrie 2004

                       Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ sub nr.1304/2004, reclamantele C.R. și V.S. au chemat în judecată Guvernul României și au solicitat ca în contradictoriu cu acest pârât să se dispună anularea parțială a H.G. nr.930 din 29.08.2002, și anume pozițiile 139, 141, 145, privind tarlaua 93 din comuna Moara Vlăsiei, județul Ilfov, hotărâre prin care s-a atestat domeniul public al județului Ilfov, sau în subsidiar să fie obligat pârâtul la emiterea unei noi hotărâri prin care să abroge pozițiile respective și să fie obligat la plata unor daune materiale de 500.000.000 lei și daune morale de 500.000.000 lei cauzate prin emiterea actului contestat.

            În motivarea acțiunii, reclamantele au susținut că includerea terenului din parcelele respective în domeniul public este nelegală, fiind proprietatea lor, terenuri pentru care încă din anul 1997 au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, având ca dovezi contractul de vânzare-cumpărare nr.29097 din 16.08.1928. Cu referire la actul administrativ a cărui anulare parțială o solicită, au precizat că au luat cunoștință de acesta în cadrul unui dosar civil, ce îl au cu Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate.

            Curtea de Apel București, Secția contencios administrativ a respins ca tardiv formulată acțiunea reclamantelor, reținând în esență că H.G. nr.930 din 29.08.2002 a fost publicată la 16.09.2002, dată de la care acțiunea trebuia depusă în termen de un an de zile, prevăzut de art.5 din Legea nr.29/1990.

            Împotriva acestei sentințe reclamantele au declarat recurs, criticând-o ca nelegală, greșit fiind reținută excepția tardivității, termenele prevăzute de art.5 din Legea nr.29/1990 trebuind calculate din momentul comunicării, nu din momentul publicării în Monitorul Oficial a H.G., că pentru aceste terenuri autoritățile locale erau notificate din anul 1997 pentru a reconstitui dreptul de proprietate, iar pentru recurenta-reclamantă V.S. care are domiciliul în Canada, nu se poate susține că termenul de 1 an curge de la publicarea în Monitorul Oficial.

                        Recursul se constată a fi fondat.

                        Potrivit art.5 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, termenele de exercitare a recursului grațios și a acțiunii în contencios curg de la data comunicării actului administrativ atacat. Această dispoziție este aplicabilă în cazul actelor administrative cu caracter individual care se comunică părților față de care produc efecte juridice.

            În cazul actelor administrative cu caracter normativ, acestea sunt aduse la cunoștința celor interesați, prin publicarea lor, astfel cum se întâmplă cu hotărârile de Guvern, care potrivit dispozițiilor art.108(4) din Constituție, se publică în Monitorul Oficial.

            În cauză, se reține că H.G. nr.930 din 29.08.2002 a fost publicată în Monitorul Oficial partea I nr.682 iar anexa în Monitorul Oficial nr.682 bis, datate fiind la 16.09.2002, instanța observând că și anexa criticată apare ca fiind publicată la aceeași dată.

            Din analiza H.G. nr.930 din 29.08.2002, Înalta Curte de Casație constată încă că în finalul acesteia se face mențiunea expresă că anexele 1 – 40 se publică ulterior, ceea ce conduce la concluzia că anexele nu s-au publicat în Monitorul Oficial nr.682 la 16 septembrie 2002, în concret Monitorul Oficial nr.682 bis față de mențiunea vizată, fiind tipărit la o altă dată.

            În aceste condiții, este evident că reținerea tardivității este nelegală și pe cale de consecință critica din recurs este întemeiată, urmând a se admite recursul și casa sentința Curții de Apel București, cauza fiind trimisă pentru rejudecare la aceeași instanță.

            Cu ocazia rejudecării, instanța va trebui să stabilească la ce dată au fost tipărite anexele la H.G. nr.930/2002, în raport de mențiunea „publicării acestora ulterior”, numărul de exemplare tipărit cu aceste anexe, modul de difuzare și la cine au fost difuzate, aceste date urmând a fi cerute de la Monitorul Oficial.

Cu ocazia rejudecării, urmează a fi analizate și celelalte susțineri ale reclamantelor, în raport de obiectul acțiunii și argumentele acestora.

În consecință, recursul declarat de reclamante a fost admis.

Condiția ca actul atacat în justiție să nu fie exceptat de la controlul pe calea contenciosului administrativ

Ordin trecere în rezervă. Lipsa caracteristicilor specifice unui act de comandament militar. Posibilitatea cenzurării legalității lui pe calea contenciosului administrativ. 

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. j

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 554/2004, sunt exceptate de la controlul contenciosului administrativ actele de comandament cu caracter militar, adică acele acte ce se referă la probleme strict militare ale activității din cadrul forțelor armate, specifice organizării militare, care presupun dreptul comandanților de a da ordine subordonaților în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau răzbi, sau după caz, la îndeplinirea serviciului militar.

 Rezultă că orice alt act emis de autoritățile militare este susceptibil de a fi cenzurat de către instanța de contencios administrativ, așadar inclusiv ordinul de trecere în rezervă, act care în mod evident este lipsit de caracteristicile enumerate în art. 2 alin (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004. 

Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,

                                                                   Decizia nr. 532 din 15 februarie 2006

            Prin acțiunea în contencios administrativ – înregistrată la Curtea de Apel Constanța la data de 29 martie  2005, CV a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naționale, obligarea pârâtului la emiterea ordinului de trecere a sa în rezervă, în temeiul Ordonanței de Urgență nr.7/1998 precum și la plata sumelor compensatorii, potrivit vechimii avute în activitate.

            Curtea de Apel Constanța  – Secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr.275/CA din 14 iulie 2005 a respins acțiunea, motivând că reclamantul nu a dovedit vătămarea dreptului său ocrotit de lege, în condițiile în care a solicitat și s-a apreciat trecerea sa în rezervă prin demisie, conform art.85 din Legea nr.80/1995. S-a reținut de asemenea și susținerea pârâților privind trecerea în rezervă, ca fiind un act de comandament militar, exceptat controlului contenciosului administrativ.

            Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat recurs.

            Recursul este fondat.

            Potrivit dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.554/ 2004,  nu pot fi atacate în contencios administrativ actele de comandament cu caracter militar, adică acele acte administrative ce se referă la probleme strict militare ale activității din cadrul forțelor armate, specifice organizării militare, care presupun dreptul comandanților de a da ordine subordonaților în aspecte privitoare în conducerea trupei, în timp de pace sau război, sau după caz, la îndeplinirea serviciului militar.

            Orice alte acte emise de autoritățile militare, străine de necesitățile propriu-zise ale acțiunilor militare, cum ar fi și ordinele de trecere în rezervă ale militarilor, nu sunt acte de comandament militar în sensul art.2 alin.1 lit.i) din Legea nr.554/2004 și pot fi astfel cenzurate pe calea contenciosului administrativ.

            Așa fiind, s-a reținut că în mod greșit instanța de fond a considerat că nu poate verifica aspectele aduse în discuție de către reclamant privitoare la nelegalitatea actului administrativ prin care  s-a dispus în legătură cu trecerea sa rezervă, recursul fiind astfel admis, hotărârea atacată casată, și cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Concluzii și propuneri

Contenciosul administrativ este un element esențial și indispensabil în statul de drept,care reprezintă o concretizare a principiului separației puterilor și controlului reciproc al acestora, o modalitate de exercitare a controlului judecătoresc, asupra activității desfășurate de autoritățile unei alte puteri statale, respectiv ale puterii executive.

Prin definiție, contenciosul administrativ regrupează totalitatea regulilor aplicabile soluționării juridice a litigiilor apărute în urma activității autorităților administrației publice, ce sunt îndreptate atât spre impunerea unui comportament legal al autorităților administrației publice în activitatea lor, cât și repararea prejudiciilor morale și materiale apărute în legătură cu lezarea unor drepturi ale persoanelor fizice și juridice. Prin urmare, contenciosul administrativ reprezintă o instituție juridică fundamentală a statului de drept și reprezintă ansamblul de reguli juridice privind soluționarea pe cale jurisdicțională a litigiilor administrative.

În general, în cadrul oricărui proces, condițiile de admisibilitate sunt acele cerințe pe care acțiunile intentate trebuie să le îndeplinească, în prealabil, pentru ca instanța sesizată să poată proceda la judecarea fondului litigiului. Verificarea îndeplinirii condițiilor trebuie să preceadă judecata fondului, iar când una sau mai multe condiții cerute de lege nu sunt îndeplinite, acțiunea urmează a fi respinsă.

Pentru a se putea promova o acțiune directă la instanța de contencios administrativ trebuiesc îndeplinite următoarele condiții: condiția referitoare la calitatea reclamantului; condiția vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim; condiția atacării unui act administrativ, a nesoluționării în termenul legal a unei cereri ori a refuzului nejustificat de a soluționa o cerere; condiția ca actul administrativ să provină de la o autoritate publică; condiția privitoare la îndeplinirea procedurii administrative prealabile;condiția introducerii acțiunii în termenul prevăzut de lege.

Și în materia contenciosului administrativ, în lipsa unei condiții de admisibilitate, acțiunea va fi respinsă ca inadmisibilă sau competența va fi declinată unei alte instanțe, pe când în cazul în care actul este legal sau refuzul justificat, acțiunea va fi respinsă ca nefondată. În momentul introducerii acțiunii de contencios administrativ, reclamantul afirmă doar existența unui drept subiectiv sau interes legitim și vătămarea sa prin actul atacat, urmând ca efectiv existența dreptului sau a interesului și legătura de cauzalitate între actul administrativ și vătămare să fie dovedite cu prilejul judecării pe fond a litigiului.

Despre caracterul de „autoritate” al actului administrativ se afirmă doar că acesta trebuie să rezulte din natura lui de a fi adoptat sau emis în baza și în vederea executării legii de un serviciu public administrativ, investit prin lege cu dreptul de a emite astfel de acte.

Cât privește cea de-a doua trăsătură, legea impune condiția inexistenței unei alte căi de atac, cunoscut fiind faptul că cel care se consideră vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ se poate adresa, potrivit dreptului comun, adică judecătorilor sau altor organe ale administrației publice ierarhic superioare și nu instanțelor de contencios administrativ.

Dacă autoritatea publică vatămă un drept printr-un act administrativ emis dreptul subiectiv ori un interes recunoscut de lege sau nu soluționează în termenul legal, persoana vătămată este îndreptățită să participe și să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei. Pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor legitime, persoanele se pot adresa justiției.

Potrivit legii, obiectul „atacului” în contencios administrativ trebuie să fie un act adoptat sau emis de o autoritate administrativă. Sfera actelor supuse contenciosului administrativ sunt: organe ale administrației de stat (Președintele României, Guvernul, ministerele, prefecturile), organe ale autonomiei locale (Consiliul Județean, Consiliul Local și structuri subordonate acestora) și organisme nonguvernamentale (barouri, asociații, societăți, institute, academii) autorizate prin lege să presteze servicii publice,în regim de putere publică (stabilimente de utilitate publică).

Prin alin. (7) al art. 7 se permite ca, pentru motive temeinice, plângerea prealabila să poată fi introdusă și peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Se precizează expres că termenul de 6 luni este un termen de prescripție.

Propun modificarea termenului de introducere a acțiunii în contencios administrativ, la cel mult 3 luni deoarece este suficient pentru a asigura atât securitatea juridică, cât și posibilitatea de contestare.

Bibliografie

Al.S. Ciobanu, Fl. Coman-Kund, Drept administrativ. Sinteze teoretice și exerciții practice pentru activitatea de seminar. Partea a II-a, ed. a 3-a, , Editura. Universul Juridic, București, 2008

Anton Trăilescu, Drept administrativ, Editura C.H.Beck, 2010

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a 4-a, Editura All Beck, București, 2005

Antonie Iorgovan, Liliana Vișan, Diana Iuliana Pasăre, Alexandru Sorin Ciobanu, Legea Contenciosului administrativ, Editura Universul Juridic, 2008

Corbeanu Ion, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, 2010

Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Editura C.H.Beck, 2009

D.C. Dragoș – Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2009

Gabriela Bogasiu, Legea contenciosului administrativ, comentată și adnotată cu legislație, jurisprudență și doctrină, Editura Universul Juridic, București, 2008

Gabriela Victoria Bîrsan, Lidia Craiu, Bogdan Georgescu, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2006, Semestrul II, Editura Hamangiu, București, 2007

Gabriela Victoria Bîrsan, Lidia Craiu, Bogdan Georgescu, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007, Semestrul I, Editura Hamangiu, București, 2007

Gabriela Victoria Bîrsan, Lidia Craiu, Bogdan Georgescu, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007, Semestrul II, Editura Hamangiu, București, 2007

Oliviu Puie, Contenciosul administrativ, Vol. I, Editura Universul Juridic, 2009

Ovidiu Podaru, Drept administrativ, Editura Hamangiu, 2010

Riciu Iuliana, Procedura contenciosului administrativ, Editura Hamangiu, 2009

Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, 2009

Tudor Drăganu, Liberul acces la justiție, Editura Lumina Lex, București, 2003

Verginia Vedinaș, Drept administrativ, Editura a 4-a , Editura Universul Juridic, București, 2009

Zaharie Cristian, Drept administrativ, Editura Pro Universitaria, 2009

Revista Dreptul nr. 2/2008

Revista de drept Public nr. 3/2004

Revista de Drept Public, nr.3/2007

Revista de Drept Public nr. 4/2007

www.scj.ro