Conditiile Generale ale Raspunderii Civile Delictuale
LUCRARE DE LICENȚĂ
CONDIȚIILE GENERALE ALE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
CUPRINS
CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1 Răspunderea juridică
1.1 Noțiune și trăsături
1.2 Funcțiile răspunderii civile
Condițiile răspunderii juridice
Formele răspunderii juridice
Raportul juridic de răspundere
Izvorul raportului juridic de răspundere
Subiectele raportului juridic de răspundere
Obiectul raportului juridic de răspundere
Conținutul raportului juridic de răspundere
Răspunderea juridică civilă
Noțiunea și caracterele răspunderii juridice civile
Natura juridică a răspunderii civile
Formele răspunderii civile
Funcțiile răspunderii civile delictuale
Delimitarea răspunderii civile delictuale de alte forme de răspundere juridică
CAPITOLUL II PREJUDICIUL
Noțiune
Felurile prejudiciului
Clasificarea prejudiciului după conținutul său
Clasificarea prejudiciului după criteriul valorii afectate
Clasificarea prejudiciului după criteriul numărului subiectelor afectate
Clasificarea prejudiciului după criteriul normei de conduită încălcată
Principiile reparării prejudiciului
3.1. Enumerarea principiilor
3.2. Principiul reparării intergrale
3.3. Principiul reparării în natură
3.4. Principiul reparării prompte
Condițiile reparării prejudiciului
Modalități de reparare a prejudiciului
CAPITOLUL III FAPTA ILICITĂ
Noțiune și caractere
Cauze de înlăturare a caracterului ilicit al faptei
CAPITOLUL IV RAPORTUL DE CAUZALITATE DINTRE FAPTA ILICITĂ ȘI PREJUDICIU
Precizări introductive
Conceptul de raport de cauzalitate
Complexitatea raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale
Premise pentru stabilirea raportului cauzal
Criterii și sisteme de determinare a raportului de cauzalitate
Proba raportului de cauzalitate
CAPITOLUL V VINOVĂȚIA AUTORULUI FRAPTEI ILICITE
Necesitatea vinovăției autorului faptei ilicite
Noțiunea și structura vinovăției
Formele vinovăției
Criterii pentru stabilirea vinovăției
Capacitatea delictuală
Cauze care înlătură vinovăția
CONCLUZII
Introducere
Această lucrare are la bază analiza condițiilor generale ale răspunderii delictuale civile. Astfel că începând cu primul capitol am dezvoltat în sens general răspunderea juridică civilă, vorbind aici despre anumite faze de dezvoltare prin care a trecut răspunderea juridică până a ajus la forma inițială: de la răzbunarea privată la sistemul compoziției voluntare, apoi la sistemul compoziției legale, mai târziu dispare conceptul de răzbunare și se aplică sancțiunea.
Lucrarea este structurată astfel încât să cuprindă aspectele necesare pentru a
putea concluziona referitor la condițiile generale ale răspunderii delictuale civile.
Structura se regăsește astfel:
I Capitolul 1. Noțiuni introductive privind răspunderea juridică;
II Capitolul 2. Prejudiciul;
III Capitolul 3. Fapta ilicită;
IV Capitolul 4. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu;
V Capitolul 5. Vinovăția autorului faptei ilicite;
În capitolul II am dezbătut o primă condiție a răspunderii civile delictuale: prejudiciul.
Aici am dezvoltat noțiunea de prejudiciu, acesta fiind un element esențial al răspunderii delicuale, felurile prejudiciului efectuând o clasificare a acestora, principiile reparării prejudicului, analizând o serie de principii iar in ultimile rânduri am dezvoltat condițiile și modalitațile de reparare a prejudiciului.
In capitolul III – fapta ilicită, o alta condiție a răspunderii civile delictuale, dezvoltând aici noțiunea și caracterele faptei ilicite și desigur cauzele care înlătură caracterul illicit al faptei.
Capitolul IV dedicat existenței raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, am concluzionat conceptul de raport de cauzalitate și diferite criterii și sisteme de determinare a raportului de cauzalitate
În ultimul capitol am abordat o ultima condițite a răspunderii civile delictuale aceasta fiind: vinovăția autorului faptei ilicite. Aici am făcut referire la structura și formele vinovăției, la anumite criterii de stabilire a acesteia, la capacitatea delictuală și nu în ultimul rând la existența unor cauze care înlătură vinovăția.
CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Răspunderea juridică
1.1 Noțiune și trăsături
Instituția răspunderii civile are un caracter istoric și, în ciuda folosirii aceleiași denumiri ce i s-a dat în cadrul diferitelor orânduiri sociale, conținutul ei a variat de la o orânduire socială la alta, forma sub care se prezintă astăzi instituția raspunderii civile fiind rezultatul unei evoluții, a unor transformări continue, marcate de schimbări calitative .
Instituția răspunderii civile a trecut prin diferite faze de dezvoltaree până a ajuns la forma inițială: de la răzbunarea privată la sistemul compoziției voluntare, apoi la sistemul compoziției legale, mai târziu dispare conceptul de răzbunare și se aplică sancțiunea.
Sancțiunile aplicate de stat sunt pecuniare sau corporale, iar la cererea victimei se aplică reparație pentru prejudicul cauzat. Această evoluție este cunoscută în dreptul român (Legea celor XIII table) precum și în legislația atenriană .
În antichitate, răzbunarea apărea ca o soluție naturală în fața unei agresiuni, actul de răzbunare era socotit firesc pentru vătămarea produsă de cel vinovat .
Montesquie observa că la Roma, „cel ce acuza pe nedrept era oprit de rușine : i se imprima pe frunte litera K” .
În perioada Evului Mediu sancțiunile erau foarte severe, realizate prin cruzimi pentru a descuraja pe făptuitori să încalce normele existente. Persoanele care era vinovate trebuia să dea socoteală pentru faptele lor în fața marilor senoiri feudali. Aceștia judecau cazurile și aplicau sancțiunile corespunzătoare.
Perioada Evului Mediu, dominată de arbitrariul marilor senoiri feudali care aplicau sancțiuni caracterizate prin cruzime și uneori nedrepte, conturează treptat parametrii răspunderii juridice la baza căreia statuează vinovăția stipulată într-o normă juridică.
Enciclopedia Franceză și Marea Enciclopedie Britanică definesc răspunderea juridică, ca fiind „consecința nerespectării unei obligații” care „constă în îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat”, iar atunci când este cazul, „ de a suporta sancțiunea” .
Există mai multe tipuri de răspundere:
Răspunderea civilă
Răspunderea penală
Răspunderea disciplinară
Răspunderea internațională
Răspunderea civilă este o consecință a nerespectării unor obligații civile, cea penală este consecința comiterii unei infracțiuni iar infractorul trebuie să dea socoteală în fața legii pentru fapta săvârșită iar apoi trebuie să execute pedeapsa în cazul în care acesta este condamnat.
Răspunderea internațională reprezintă o consecință a nerespectării normelor de drept internațional, iar răspunderea disciplinară la fel ca și celelalte este o consecință a nerespectării unei obligații în cadrul relațiilor de serviciu. Aceasta atrage după sine aplicarea sancțiunilor disciplinare celui vinovat.
Răspunderea juridică fiind un raport juridic implică drepturi și obligații corelative, care se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, ce constituie cadrul de realizare a constrângerii, prin aplicarea sancțiunii prevăzute de lege .
Așadar, răspunderea juridică poate fi definită ca un raport juridic de constrângere, al cărui conținut constă în dreptul statului de a trage la răspundere pe cel care a încălcat norma de drept, aplicând sancțiunea prevăzută de norma încălcată și în obligația persoanei vinovate de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate pe baza normei încălcate .
1.2. Funcțiile răspunderii civile
În ccea ce privește evidențierea funcțiilor răspunderii juridice trebuie să avem în vedere dreptul și menirea acestuia de ordonare a desfășurării raporturilor sociale. Acesta este un instrument care îndeplinește o funcție educativă prin influența sa asupra conștiinței oamenilor.
În literatura juridică se discută despre două funcții ale răspunderii juridice și anume: funcția preventiv-educativă și funcția reparatorie.
Funcția educativ-preventivă: însăși dreptul îndeplinește o funcție educativă. Conștiința că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancționată, ci atrage după sine obligația de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcție educativă și deci o funcție socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte .
Funcția reparatorie: în momentul în care printr-o faptă ilicită s-a produs un prejudiciu unei persoane, autorul prejudiciului este obligat să răspundă pentru fapta sa. În felul acesta răspunderea civilă contribuie la apărarea dreptului subiectiv care s-a încălcat. Autorul este obligat să repare prejudicial cauzat.
Dacă privim funcția reparatorie din punct de vedere al societății, observăm că prejudiciile aduse prin fapte ilicite adesea nu pot fi înlocuite.
1.3 Condițiile răspunderii juridice
Pentru ca răspunderea juridică – în oricare din formele sale – să se declanșeze, este nevoie de existența cumulativă a unor condiții.
A. Conduita ilicită
Prin conduita ilicită se înțelege un comportament – acțiune sau inacțiune –care nesocotește o prevedere legală.
Caracterul ilicit al conduitei se stabilește în legătură nemijlocită cu o prescripție cuprinsă într-o normă juridică. Atunci când norma juridică obligă la o anumită conduită, iar prin fapta sa un subiect încalcă această prevedere (afișând dispreț față de reglementarea legală), intră în acțiune sancțiunea normei juridice.
Răspunderea juridică intervine nu numai în condițiile unei acțiuni – comiterea unei fapte ilicite – ci și în condițiile unei abstențiuni. Abținerea, în acest caz, nu este o simplă nonexecutie, ci este o nonexecutie deliberată într-o circumstanță în care subiectul era obligat prin norma juridică să săvârșească acțiunea.
Conduita ilicită prezintă – în forme și intensități diferențiate – pericol social. Gradul de pericol social delimitează formele ilicitului juridic – civil, administrativ, penal etc.
B. Vinovăția
Vinovăția este o altă condiție (o condiție subiectivă) a răspunderii juridice. Vinovăția este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită față de fapta sa și față de consecințele acesteia.
Vinovăția – ca element constitutiv și temei al răspunderii juridice – presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a-și alege modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod conștient. Cu alte cuvinte, vinovăția implică libertatea voinței subiectului, caracterul deliberat al acțiunii sale, asumarea riscului acestui comportament.
Culpa este vinovăța persoanei care nu prevede consecințele faptei sale, dar ar fi trebuit să le prevadă, de exemplu cazul șoferului care conduce o mașina cu viteză excesivă și nu mai poate opri la timp pentru a evita o coleziune sau, mai grav, pentru a evita lovirea unei persoane, care uneori provoacă moartea acesteia.
În practică se întâlnește vinovăța din culpă, ca urmare a imprudenței, deci a lipsei de diligență a celui vinovat, sau ca urmare a neglijenței, cum este cazul în care este uitat aragazul deschis, iar în urma unei puternice emanații de gaze se produce o explozie soldată cu pierderi de vieți omenești.
Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârșirii unui act ilicit, dar fără vinovăție. Spre exemplu: minoritatea exclude răspunderea pe temeiul insuficientului discernământ (factor biologic – fiziologic) și a precarei experiențe de viață (factor social); alienația mintală, este cauza de iresponsabilitate; legitimă apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morală, sunt, de asemenea, împrejurări care exclud răspunderea juridică, bazate pe modificările de ordin biologic – fiziologic produse ca urmare a existenței unor presiuni exterioare care se reflectă în psihicul subiectului, în comportamentul său și care antrenează anumite instincte (cum este acela de conservare a vieții, spre exemplu, sau de protecție a unor valori). Starea de B. Vinovăția
Vinovăția este o altă condiție (o condiție subiectivă) a răspunderii juridice. Vinovăția este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită față de fapta sa și față de consecințele acesteia.
Vinovăția – ca element constitutiv și temei al răspunderii juridice – presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a-și alege modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod conștient. Cu alte cuvinte, vinovăția implică libertatea voinței subiectului, caracterul deliberat al acțiunii sale, asumarea riscului acestui comportament.
Culpa este vinovăța persoanei care nu prevede consecințele faptei sale, dar ar fi trebuit să le prevadă, de exemplu cazul șoferului care conduce o mașina cu viteză excesivă și nu mai poate opri la timp pentru a evita o coleziune sau, mai grav, pentru a evita lovirea unei persoane, care uneori provoacă moartea acesteia.
În practică se întâlnește vinovăța din culpă, ca urmare a imprudenței, deci a lipsei de diligență a celui vinovat, sau ca urmare a neglijenței, cum este cazul în care este uitat aragazul deschis, iar în urma unei puternice emanații de gaze se produce o explozie soldată cu pierderi de vieți omenești.
Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârșirii unui act ilicit, dar fără vinovăție. Spre exemplu: minoritatea exclude răspunderea pe temeiul insuficientului discernământ (factor biologic – fiziologic) și a precarei experiențe de viață (factor social); alienația mintală, este cauza de iresponsabilitate; legitimă apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morală, sunt, de asemenea, împrejurări care exclud răspunderea juridică, bazate pe modificările de ordin biologic – fiziologic produse ca urmare a existenței unor presiuni exterioare care se reflectă în psihicul subiectului, în comportamentul său și care antrenează anumite instincte (cum este acela de conservare a vieții, spre exemplu, sau de protecție a unor valori). Starea de necesitate există atunci când subiectul, pentru a-și apăra propria-i viață în fața unui pericol ce-l pune în mod iminent sub semnul întrebării, sacrifică altă persoană, sau sacrifică bunurile altei persoane pentru apărarea bunurilor sale, atunci când în mod natural nu există altă soluție.
Legitima apărare intervine atunci când subiectul este expus unui atac material, direct, imediat și injust, acțiunea sa reprezentând o ripostă imediată și spontană.
Formele vinovăției sunt: intenția și culpă. Științele juridice de ramură detaliază modurile de existența a acestor forme. Astfel, de exemplu, în dreptul penal intenția se clasifică în: intenția directă (atunci când subiectul acționează deliberat, urmărind producerea efectului, cunoscând și asumându-și riscurile) și intenție indirectă (atunci când subiectul cunoaște urmările și le privește cu indiferență). Culpa este o formă a vinovăției caracterizată prin faptul că subiectul nu prevede consecințele faptei sale, deși trebuia să le prevadă, sau prevăzându-le, spera în mod ușuratic să nu se producă. Și în acest caz științele de ramură nuanțează trăsăturile și modurile de afirmare a acestei forme.
C. Legătura cauzală
Legătura cauzală între faptă și rezultat, este o altă condiție a răspunderii juridice. Aceasta este o condiție obiectivă a răspunderii. Pentru ca răspunderea să se declanșeze și un subiect să poată fi tras la răspundere pentru săvârșirea cu vinovăție a unei fapte anti-sociale, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecința nemijlocită a acțiunii sale (acțiunea sa să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept).
Organul de stat abilitat să stabilească o anumită formă de răspundere (să declanșeze un raport juridic de constrângere) trebuie să stabilească cu toată precizia legătura cauzală, reținând circumstanțele exacte ale cauzei, elementele necesare care caracterizează producerea acțiunii, consecințele acesteia și să înlăture elementele accidentale, condițiile care s-au suprapus lanțului cauzal și care au putut să accelereze sau să întârzie efectul, să agraveze sau să atenueze.
1.4 Formele răspunderii juridice
Se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice în funcție de o serie de factori care trebuie considerați interdependenți și interferenți ca de pildă, valorile sociale lezate, tipul de normă juridică a cărei dispoziție a fost încălcată, gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovăția făptuitorului etc.
Astfel, în domeniul fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme specifice ca: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contractuală, răspunderea disciplinară etc.
Răspunderea penală
Una din instituțiile fundamentale ale dreptului penal, alături de instituția infracțiunii și a pedepsei, reglementată în diferite dispoziții ale Codului penal, obligă o persoană care a săvârșit o infracțiune, să răspundă pentru aceasta în fața organelor judiciare, să suporte sancțiunile prevăzute de lege și să execute pedeapsa aplicată; răspunderea penală are ca temei săvârșirea unei infracțiuni, legea prevăzând că infracțiunea este unicul temei al acesteia; ea poate fi atenuată sau agravată avându-se în vedere împrejurările (circumstanțele) în care a fost săvârșită infracțiunea, circumstanțe ce vor fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.
Răspunderea delictuală art. 1349 C. civ.
(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială.
Răspunderea civilă contractuală
Raspunderea civilă contractuală are față de răspunderea civilă delictuală, care este dreptul comun al răspunderii civile, un caracter special, derogator. Dacă în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter general, care revine tuturor – obligația de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o obligație concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat intre cel păgubit și cel care și-a încălcat obligațiile contractuale.
Răspunderea disciplinară potrivit Codului Muncii
Art. 247. (1) Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară.
(2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Raportul juridic de răspundere
Prin raport juridic în sens general înțelegem acea relație socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil.
Normele juridice fiind expresia voinței de stat, apără anumite valori sociale iar în cazul încălcării lor, societatea, reprezentată de stat este interesată să asigure restabilirea legalității. În literatura de specialitate nu se face distincția între răspundere și responsabilitate, acestora li se atribuie, în mod obișnuit, sensul de obligație exterioară a individului care decurge din normele instituite în societate la un moment dat, norme care prevăd obligația de a efectua anumite acțiuni sau de a se abține de la săvârșirea altora cât și obligația exterioară de a repara prejudiciile provocate prin conduita sa.
În acest fel, termenii de “răspundere și responsabilitate” se referă la acțiuni sau inacțiuni care i se impun individului din exterior și nu privesc atitudinile proprii ale acestuia .
Raportul juridic de răspundere
Raportul juridic de răspundere, ca orice alt raport este acea relație socială, adică un raport care se stabilește între oameni, între persoana căreia i s-a cauzat un prejudiciu și persoana care este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat. În acest sens intervine și răspunderea persoanei pentru fapta aleteia care este de trei feluri:
-răspunderea parinților penru faptele ilicite săvârșite de copii lor minori
-răspunderea institutorilor si meșteșugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor;
-răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor
Mai intervine și răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa juridică, răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de animale aflate în paza jridică a unei personae și răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului, ori a unui viciu de construcție.
2.1 Izvorul raportului juridic de răspundere
După cum depind sau sunt independente de voința umană, izvoarele raporturilor juridice civile concrete se împart în fapte omenești și evenimente, acestea din urmă fiind numite uneori și fapte naturale. Ințelegem prin fapte omenești acele fapte (comisive sau omisive) săvârșite de subiectele de drept civil cu sau fără intenția de a produce efecte juridice, de care legea leagă nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile concrete.
În ceea ce privește izvorul raportului juridic de răspundere, acesta este fapta ilicită și desigur cauzând o faptă ilicită unei persoane intervine și răspunderea celui care a cauzat fapta. Răspunderea persoanei fizice și persoanei juridice este și ea izvor al raporului juridic de răspundere. Fapta ilicita, în materia răspunderii civile delictuale sau a delictului civil, cum a mai fost denumita, este în primul rând o fapta a omului, un act de conduita exterioara a acestuia, având o existența materială obiectivă.
2.2 Subiectele raportului juridic de răspundere
În cadrul unui raport juridic civil pot participa două categorii de subiecte de drept: persoanele fizice și persoanele juridice.
Deasemenea în ceea ce priveste raportul juridic de raspundere subiectele acestuia sunt persoanele responsabile: persoana care a cauzat un prejudiciu alteia și persoana care i s-a cauzat un prejudiciu, desigus că acesta se aplică pentru fiecare tip de răspunmdere în parte.
2.3. Obiectul raportului juridic de răspundere
Obiectul raportului juridic de răspundere reprezintă conduita parților, respectiv acțiunea sau inacțiunea concreta la care este întreptățit subiectul activ – persoana careia i se cauzează un prejudiciu și la care este obligat subiectul pasiv- persoana cauzatoare de prejudicii.
2.4 Conținutul raportului juridic de răspundere
În cadrul conținutului raportului juridic se găsesc drepturile subiective civile care formează latura activă a conținutului raportului juridic civil, iar obligațiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia. Cele două laturi ale conținutului raportului juridic civil nu sunt independente, ci, dimpotrivă, se află într-o strânsă corelație, deoarece, pentru orice raport juridic civil (real, obligațional sau nepatrimonial), nu există drept subiectiv civil fără o obligație civilă corelativă și, invers, nu există obligație civilă căreia să nu îi corespundă un drept subiectiv civil.
La fel și în cadrul conținutului raportului juridic de răspundere se regasesc drepturile persoanei prejudiciate și obligațiile persoanei care cauzează un prejudiciu printr-o fapta ilicită. Conținutul raportului juridic de răspundere nu poate exista fără existența unui prejudiciu, în consecință nu putem avea răspundere civilă delictuală fără existența unui prejudiciu.
Potrivit art. 1349 alin. (2) din C. civ. ” Cel care având discernământ, incalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”. Alin. (3) al aceluiași articol dispune astfel: “În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată sa repare prejudicial cauzat altuia, de lucrurile, ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului”. Așa cum am spus mai sus orice persoană care cauzează alteia un prejudiciu are obligația sa-l repare iar persoana perjudiciată are dreptul sa i se repare prejudiciul, de aici rezultă și conținutul raportului juridic de răspundere.
Răspunderea juridică civilă
3.1 Noțiunea și caracterele răspunderii juridice civile
Răspunderea civilă este fără putință una din cele mai importante manifestări ale răspunderii juridice, o categorie deosebit de largă și complexă a dreptului civil .
Potrivit art. 998 C. civ. de la 1864 “Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, îl obligă pe acela din a cărei greșeală s-a ocazionat prejudiciul, a-l repara”. În completarea acestui art. vine art. 999 care precizează astfel: “Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.
Cod civil reglementează principiul răspunderii civile în Cartea a V-a “Despre obligații”, titlul II, “Izvoarele obligațiilor”, fiindu-i consacrat Capitolul al IV-lea intitulat “Răspunderea civilă”, structurat în șase secțiuni. Secțiunea a I-a este structurată din două articole care definește în linii generale răspunderea civilă delictuală.
Potrivit textelor art. 1349 C. civ. răspunderea civilă delictuală este obligația prevăzută de lege în sarcina unei persoane numită răspunzătoare, de a repara prejudiciul injust suferi de o altă persoană, căreia i-au fost încălcate drepturile sau interesele sale legitime, în afara unei legături contractuale.
Caracterele răspunderii civile
Conform Codului civil francez de la 1804 aflat și astăzi în vigoare și economia textelor vechiului Cod civil român majoritatea împrumutate din Codul francez, rezultă că la începutul interpretării și aplicării lor răspunderea civilă se caracteriza prin trei cuvine: universalismul, individualismul și moralismul .
Universalismul
Universalismul răspunderii civile este consacrat implicit de faptul că în art. 998 C.civ.de la 1864 (art. 1382 C.civ. fr) a fost prevăzut principiul general propus de marele jurist francez Domat la începutul secolului XVII-lea, conform căreia: “Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, îl obligă pe acela din a cărei greșeală s-a ocazionat a-l repara” deosebirea găsindu-se în alte coduri cum este Codul civil german intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990 în care răspunderea juridică nu are caracter fragmentar.
Deasemenea acest caracter, universalismul, rezultă și din textele cu valoare de principiu ale art. 1349-1350 C. civ român.
Individualismul
Individualismul răspunderii civile presupune că orice persoană care a acauzat alteia un prejudiciu va răspunde individual pentru fapta săvârșită. Nu este admisă răspunderea colectivă sau cea de grup.
Moralismul
Moralismul răspunderii civile se reflectă prin aceea că în centrul său se află culpa sau greșeala autorului faptei prejudiciabile sau a unei personae răspunzătoare; redactorii textelor în materie au văzut și conceput răspunderea civilă ca o sancțiune aplicată pentru o faptă ilicită și moralmente condamnabilă; culpa a fost și a continuat să fie o condiție necesară și în același timp fundamentaă răspunderii în toate ipotezele prevăzute de lege.
3.2 Natura juridică a răspunderii civile
Natura juridică a răspunderii civile este o sancțiune a dreptului civil care se aplică în momentul săvârșirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, deci este o sancțiune juridică având un caracter reparator ea nefiind în același timp o pedeapsă. Specificul pedepselor este acela că ele au un caracter strict personal. Răspunderea civilă delictuală este o sancțiune civilă care se aplică nu atât în considerarea persoanei care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii cât în considerarea patrimoniului său . Dacă cel care a cauzat un prejudiciu decedează înaintea momentului în care se stabilește întinderea răspunderii, obligația de dezdăunare, se transmite moșternitorilor săi.
Noul Cod civil dispune că orice persoană poate să răspundă delictual, iar dacă această persoană are discernământ, va răspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligate să le repare integral. Tot Codul civil dispune că o persoană nu va răspunde doar pentru fapta proprie, ci este obligată să răspundă și pentru fapta altuia, pentru lucrurile, animalele sub ruina edificiului, după caz.
3.3 Formele răspunderii civile
După studierea textelor și examinarea tabloului legislativ putem constata că există mai multe cazuri răspunderea civilă delictuală. Aceste cazuri alcătuiesc sistemul răspunderii civile delictuale și sunt împărțite în două criterii:
-Clasificarea după sediul legal al reglementarii care li se aplică;
-Clasificarea după fundamentul lor;
Având în vedere primul crieteriu se alcătuiesc două ipoteze de răspundere civilă delictuală și anume:
-Unele reglementate de Codul civil;
-Altele reglementate de legislația dezvoltatoare a Codului civil;
A. Tipuri de răspundere civilă delictuală reglementate de Cod civil ( art.1349 și art.1357-1380.)
Noul Cod civil reglementează trei tipuri de răspundere civilă delictuală:
-raspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie;
-raspunderea pentru prejudiciul cauzat pentru fapta altuia;
-raspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, lucruri și de ruină edificiului.
a) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie: această răspundere este consacrată în art. 1357-1371 și presupune obligația de a repara un prejudiciu cauzat altei persoane printr-o faptă ilicită, această faptă săvârșindu-se cu vinovăție. Fiecare persoană răspunde doar pentru faptele sale proprii.
b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia: consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se explică prin existența unor relații speciale între autorul faptei prejudiciabile și persoana chemată de lege să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste relații speciale există atunci când autorul faptei prejudiciabile se află în sfera de autoritate a persoanei răspunzătoare .
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia este alcătuită din două cazuri:
-răspunderea persoanelor care au obligația să supravegheze un minor sau a unei persoane puse sub interdicție care răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane.( art.1372 C.civ.)
-răspunderea comitentului care este obligat să repare prejudiciul cauzat prin fapte ilicite ale prepusului său (art. 1373 C.civ).
Același articol alin (2) dispune că: „ Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul aspura celui care îndeplinește anumite funcții sau sarcini în interesul său ori al altuia”.
c) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, lucruri sau prin ruina edificiului.
În scopul apărării intereselor celor prejudiciați, legea civilă a insitituit răspunderea pentru animale, lucruri și ruina edificiului, fiind vorba de o răspundere directă a celui care are paza juridică a animalului, lucrului sau este, după caz, proprietarul edificiului care a cauzat prejudiciul .
În Noul Cod civ. sunt reglementate trei cazuri de răspundere pentru prejudiciul cauzat de animale, lucruri sau prin ruina edificiului:
-art 1375 – răspunderea pentru persoana care are în paza sa un animal, de prejudiciul cauzat de acesta, independent de orice culpă, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.
-art. 1376 – răspunderea persoanei pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza lui (aceste două art. sunt coroborate cu art. 1377)
-art. 1378 – răspunderea proprietarului unui edificiu sau al unei construcții de orice fel care este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor.
B Tipuri speciale de răspundere delictuală reglementate de legislația dezvoltatoare a Codului civil:
-art. 96 din Legea nr 303/2004 și art. 505-507 C. pr. pen – răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare;
-Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 – răspunderea pentru prejudiciile sau daunele ecologice;
-Legea nr. 240/2004 – răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor;
-Legea nr 703/2001 – răspunderea pentru daunele nucleare etc.
În ceea ce privește clasificarea după fundamentul său, răspunderea civilă delictuală se împarte în: răspundere subiectivă și răspundere obiectivă.
Răspunderea civilă delictuală subiectivă
Conform art. 1357 alin (1): „ Cel care cauzează altuia un prejudicu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să o repere”, alin (2): „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. Există o regulă generală aceasta fiind reglementată în Codul civil și presupune că se instituie răspunderea persoanei pentru fapta sa ilicită care este săvârșită cu vinovăție. Și cum răspunderea civilă pentru fapta proprie se fundamentează pe vinovăția autorului sau, urmează ca în principiu, răspunderea delictuală este subiectivă.
Răspunderea civilă delictuală obiectivă
Angajarea acestui tip de răspundere civilă delictuală se explică pe un temei obiectiv. Temeiul este ideea de garanție. Domeniul de aplicare este alcătuit din:
a) răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor
b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
c) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
d) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului
3.5 Funcțiile răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală îndeplinește, așa cum vom arăta în cele ce urmează, două funcții importante: funcția preventiv-educativă și funcția reparatorie, între ele existând o strânsă legătură, una presupunând-o pe cealaltă.
a. Funcția preventiv-educativă.
Dreptul, în general, ca instrument de ordonare a desfășurării raporturilor sociale, îndeplinește o funcție educativă, prin influența pe care o exercită asupra conștiinței oamenilor. Această funcție se regăsește și în instituția juridică a răspunderii civile delictuale. Astfel, conștiința că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancționată, ci atrage după sine obligația de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcție educativă și deci o funcție socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.
Răspunderea civilă are un scop educativ și, implicit, preventiv, deoarece insuflă o anumită teamă pe care eventualitatea obligării la reparații o poate provoca în conștiința oamenilor, prin aceasta contribuind la diminuarea faptelor ilicite păgubitoare.
Răspunderea civilă delictuală, prin obligarea la repararea prejudiciului îndeplinește un rol educativ și de prevenire a săvârșirii delictelor civile în viitor de către autorul faptului prejudiciabil deja săvârșit care conștientizează, că va răspunde de prejudiciul ce l-ar cauza. De asemenea, răspunderea civilă constituie un mijloc de insuflare în conștiința oamenilor a necesității de a acționa cu grijă sporită, de a nu prejudicia pe alții, de a respecta drepturile și interesele celorlalți, de a respecta legea.
b. Funcția reparatorie.
Esența răspunderii civile constă în ideea de reparare a unui prejudiciu, afirmându-se că răspunderea civilă are o funcție reparatorie.
Se poate spune că răspunderea civilă este un mijloc eficient de apărare și de restabilire a drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane, care presupune angajarea răspunderii autorului acestuia ori de câte ori s-a cauzat un prejudiciu. Din momentul în care s-au adus prejudicii unei persoane, va fi angajată răspunderea făptuitorului, existând pentru acesta obligația de reparare a prejudiciului. Răspunderea este un mijloc de apărare a dreptului de proprietate, atunci când un astfel de drept este încălcat sau poate fi un mijloc de apărare a altor drepturi reale ori de creanță.
3.6 Delimitarea răspunderii civile delictuale de alte forme de răspundere juridică
Răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală
Elementele care le condiționează sunt aceleași: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu patrimonial; un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu; capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.
O primă deosebire dintre cele două răspunderi o constituie faptul că, pe când în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter general, care revine tuturor – obligația de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite –, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o obligație concretă, stabilită prin contractul preexistent, încheiat între cele două subiecte ale răspunderii – cel păgubit și cel care și-a încălcat obligațiile contractuale. Pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere să preexiste un contract, și anume un contract valabil încheiat.
Un grup de deosebiri între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală se referă la unele condiții ale răspunderii, referitoare la capacitatea celui responsabil, la punerea în întârziere și la convențiile de nerăspundere.
Cât privește capacitatea cerută în materie contractuală, aceasta este capacitatea deplină de exercițiu; referitor la capacitate, în materia răspunderii delictuale nu se stabilește prin lege o vârstă anume; răspunde delictual, are deci capacitate delictuală, oricine a acționat cu discernământ, indiferent de vârstă. În cazul răspunderii delictuale, cel ce a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere fără a fi necesară efectuarea vreunei formalități speciale în acest scop.
Pentru a angaja răspunderea contractuală este necesar ca acela ce nu și-a executat obligația contractuală să fi fost pus în întârziere, în formele prevăzute de lege; punerea în întârziere nu operează de drept.
În cazul răspunderii delictuale, convențiile de nerăspundere încheiate anterior săvârșirii faptei ilicite sunt, în principiu, nule. În cazul răspunderii civile contractuale, cu anumite limite, clauzele de nerăspundere sunt, în principiu, admisibile.
Întinderea reparației este mai mare la răspunderea delictuală decât la răspunderea contractuală, întrucât în materia răspunderii civile delictuale aceasta este integrală, cel ce a săvârșit fapta ilicită fiind ținut pentru toate pagubele cauzate, atât pentru cele previzibile, cât și pentru cele neprevizibile.
O altă deosebire dintre cele două răspunderi o aflăm în caracterul solidar al răspunderii delictuale, în caz de coautorat la săvârșirea faptei ilicite, și în caracterul, în principiu divizibil, al obligației de plată a daunelor, în cazul răspunderii civile contractuale.
În ceea ce privește dovada culpei sunt reținute de asemenea unele deosebiri între cele două responsabilități. In materia răspunderii civile delictuale, ca principiu, culpa autorului prejudiciului trebuie să fie dovedită de către cel păgubit. Există însă și unele cazuri în care culpa este prezumată.
În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată. Pe baza acestor dovezi, culpa debitorului este prezumată.(art.1082 C.civ dela 1864). Creditorul păgubit nu are dreptul de a opta între acțiunea contractuală și acțiunea delictuală; este ținut de contract.
Prin excepție, se admite dreptul de opțiune al creditorului dacă neexecutarea contractului este în același timp și infracțiune. În situația în care neexecutarea contractului este infracțiune, iar persoana vătămată este o unitate menționată la art. 145 C.pen. ori o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu o capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se exercită din oficiu, în procesul penal și se rezolvă potrivit regulilor răspunderii civile delictuale. Astfel, nu există drept de opțiune, creditorul fiind obligat să se folosească numai de acțiunea delictuală.
Felul răspunderii nu se poate schimba după calea procedurală aleasă ori impusă. Art. 14 C.pr.pen. face referire la legea civilă și nu la răspunderea civilă delictulă.
Răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală
Atât răspunderea civilă delictuală cât și răspunderea penală intră în acțiune ca urmare a comiterii unei fapte ilicite, care aduce atingere unor valori sociale ocrotite de lege.
În îndepărtata istorie a instituției răspunderii juridice, cele două feluri de răspundere – civilă și penală – se confundau; cu timpul, deosebirea dintre ele a devenit din ce în ce mai netă, ea fiind în prezent unanim acceptată în toate sistemele de drept.
În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, aceasta acționează ori de câte ori, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu unei alte persoane.
Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă nu o exclude pe cea penală; cele două răspunderi pot acționa concomitent, se pot, cu alte cuvinte, cumula.
Deosebiri existente între răspunderea civilă și cea penală sunt temeiul, rolul vinovăției autorului, capacitatea persoanelor chemate să răspundă pentru faptele lor ilicite, modul de stabilire a răspunderii, competența instanțelor, modul de sesizare, procedura de judecată sau reglementarea prescripției.
CAPITOLUL II PREJUDICIUL
Noțiune
Prejudiciul, element esențial al răspunderii delictuale, constă in rezultatul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite savarsită de o alta persoană ori ca urmare a „faptei” unui animal sau lucru, sau a ruinei edificiului pentru care este ținută a răspunde o anumită persoană .
În concluzie nu poate exista răspundere delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu. În legislație precum și în literatura de specialitate, pe lângă termenul de „prejudiciu” se foloesesc și sinonime ale acestuia precum „daună” sau „pagubă” .
Legat de prejudiciu există o controversă în practica judiciară și în literatura de specialitate, anume dacă este obligatoriu ca prejudiciul să fie urmărea încălcării unui drept subiectiv sau poate fi și rezultatul încălcării unor simple interese, dar prin introducerea art 1.359 N.C.civ. această problemă a fost soluționată deoarece se prevede expres obligația de reparare a prejudiciului produs ca urmare a vătămării unui interes .
În practică judecătorească s-a admis obligarea autorului prejudiciului la a plăti despăgubiri chiar și în unele situații în care pierderea suferită era consecința încălcării unui simplu interes, care nu alcătuia un drept subiectiv. Soluția a fost apreciată favorabil în literatura de specialitate .
S-a decis astfel plata la despăgubiri pentru pierderea întreținerii pe care victima accidentului o presta în fapt, deci fără a avea obligație legală, copiilor soțului său, copii care erau proveniți dintr-o altă căsătorie a acestui soț și care deci nu aveau un drept subiectiv de a primi întreținere de la victima accidentului . S-a recunoscut dreptul unui copil minor aflat în întreținerea unei rude, fără a fi fost înfiat de aceasta și fără a fi existat o obligație de întreținere, de a obține despăgubiri în cazul în care această rudă a fost victima unui accident .
Au fost, de asemenea, acordate despăgubiri concubinei și copilului acesteia, dacă fuseseră întreținuți, în fapt, de victimă .
În toate aceste situații se cere însă ca prestarea întreținerii în fapt să fi avut un anumit caracter de stabilitate, „o permanentă îndestulătoare pentru a justifica presupunerea că ea ar fi continuat și în viitor” .Ca atare este indiferent dacă întreținerea se acordase voluntar sau în baza unei obligații legale, important fiind că partea civilă, prin moartea victimei, a suferit un prejudiciu care se impune a fi reparat .
Felurile prejudiciului
Principalele diviziuni care apar asupra noțiunii de prejudiciu ca element al răspunderii juridice delictuale sunt: după natura intrinsecă, există prejudicii patrimoniale și prejudicii morale, după criteriul în care prejudiciul aduce atingere însăși ființei umane sau dacă se află în afara acesteia, distingem între: prejudicii ce pot fi cauzate direct persoanei și prejudicii cauzate direct bunurilor sale, iar după criteriul previzibilității distingem între: prejudicii previzibile și prejudicii imprevizibile.
După enumerarea de mai sus ne vom opri la criteriul naturii intrinseci, în cadrul acestui criterui existând prejudicii patrimoniale și prejudicii morale.
Prejudiciul patrimonial poate fi definit ca fiind rezultatul negativ al încălcării unui drept subiectiv sau, în anumite situații, a unor simple interese, rezultat ce poate fi evaluat în bani.
În situația în care prejudiciul nu este evaluabil în bani, acesta este unul nepatrimonial: atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane, suferințele de ordin fizic provocate de un accident.
De regulă încălcarea unul drept patrimonial, are ca rezultat un prejudiciu patrimonial, dar această încălcare poate să dea rezultat și unui drept moral ca de exemplu un bun care este distrus reprezintă o amintire de familie.
În cazul prejudiciilor patrimoniale și a celor morale a existat întotdeauna o controversă și anume dacă există posibilitatea reparării prejudiciilor morale cu despăgubiri patrimoniale. După anul 1989, doctrină și jurisprudența sunt unanime în a accepta posibilitatea acordării de despăgubiri patrimoniale pentru daune morale.
Totuși înainte de Revoluție, acordarea de despăgubiri bănești pentru pagube morale era considerată inadmisibilă. Prejudiciul este material atunci când prin fapta ilicită a fost adusă atingere patrimoniului unei persoane și moral (nepatrimonial) atunci când acesta nu poate fi evaluat în bani.
Exemple de prejudicii patrimoniale: prejudicial constând în deteriorarea sau distrugerea unui bun, prejudicial suferit de o persoană care și-a pierdut capacitatea de muncă în urma unu accident.
Exemple de prejudicii morale: suferință de ordin afectiv pentru pierderea unei persoane, atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane.
Clasificarea de mai sus a fost una clasică și tradițională a prejudiciilor, în cele ce urmează vom efectua o clasificare modernă și actuală.
Majoritatea doctrinarilor contemporani au adoptat o nouă clasificare a prejudiciilor în trei categorii:
– Prejudicii patrimoniale
– Prejudicii corporale
– Prejudicii sau daune morale
a) Prejudiciile patrimoniale. Aceste prejudicii au valoare economică ele putând fi evaluate și exprimate pecuniar. Ele pot rezulta ce-i drept mai rar și din încălcările unor drepturi personale nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la onoare, la cinste sau la demnitate.
În situația în care prejudiciul nu este evaluabil în bani, acesta este unul nepatrimonial: atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane, suferințele de ordin fizic provocate de un accident .
Ca regulă, încălcarea unui drept patrimonial are drept rezultat un prejudiciu patrimonial, dar este posibil ca această încălcare să se concretizeze și într-un prejudiciu moral, cum este cazul în care este distrus un bun care reprezintă o amintire de familie.
În art. 1084 Vechiului Cod Civil se stabilește că prejudiciul material cuprinde două elemente: pierderea suferită – damnum emergens și beneficiul nerealizat – lucrum cessans.
Chiar dacă acest text este prevăzut în materie contractuală, prin generalitatea să acoperă întreaga răspundere civilă, inclusiv cea delictuală.
Pierderea suferită poate fi fizică, dar sunt situații în care acest lucru nu este necesar. Aceasta este situația aceluia care dobândește un bun de la neproprietar a non domino, care trebuie să știe că tratează cu o persoană care nu are dreptul de dispoziție asupra acelui bun.
b) Prejudiciile corporale. Acestea sunt acele prejudicii care rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale care cumulează o definiție a personalității fizice a unei persoane, cum sunt: dreptul la sănătate, dreptul la viață sau dreptul la integritate corporală. Prejudiciul corporal sub componența sa economică sau patrimonială, se repară prin despăgubiri bănești; sub componenta morală sau nepatrimonială, se repară prin mijloace nepatrimoniale și deopotrivă prin plata de sume de bani cu titlul de compensații bănești .
c) Prejudiciile morale sau daunele morale pure.
Dauna morală a fost denumită pe rând în doctrina dreptului "orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane sau “prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale și care se manifestă prin suferință fizică sau morală pe care le resimte victima” .
Această categorie de prejudicii constă în atingerile aduse personalității afective și cele sociale aduse persoanelor (de ex. : atingeri aduse vieții private a unei persoane, atingeri aduse demnității persoanei, cauzarea unei lovituri sau chiar decesul unei persoane apropiate).
În următoarele rânduri vom aminti și alte clasificări importante a prejudiciilor.
Prejudicii previzibile și prejudicii imprevizibile
Din categoria prejudiciilor previzibile fac parte acele prejudicii care la momentul săvârșirii faptei ilicite au fost sau ar fi putut fi prevăzute împreună cu, consecințele lor dăunătoare, iar cele imprevizibile sunt acelea care nu ar putea fi prevăzute.
Prejudicii instantanee și prejudicii succesive
Prejudiciile instantanee sunt acele consecințe dăunătoare care se produc dintr-odată sau într-o perioadă de timp foarte scurtă precum: spargerea unui obiect de ceramică sau de sticlă, mistuirea în flăcări a unui lucru confecționat dintr-un material care arde repede, moartea unui animal prin împușcare, iar prejudiciile succesive constau în acele consecințe dăunătoare care se produc continuu sau într-o perioadă îndelungată de timp, cum sunt o boală cronică sau o infirmitate permanentă.
Clasificarea prejudiciului după conținutul său
După criteriul conținutului său, distingem între prejudiciul patrimonial, moral si mixt.
Prejudiciul patrimonial este cel care poate fi evaluat în bani ca de exemplu distrugerea unui bun. De regula acesta este reparat în natură sau prin echivalent bănesc.
Prejudiciul nepatrimonial este cel care nu poate fi evaluat în bani ca de exemplu atingerea adusă demnitații persoanei sau onoarei acesteia. Acesta este rezultatul incălcării unui drept nepatrimonial și este reparat prin mojloace morale sau prin echivalent bănesc.
Prejudiciul mixt este acela prin care se aduce atingere atat unor drepturi patrimoniale cât și unor drepturi nepatrimoniale.
Clasificarea prejudiciului după criteriul valorii afectate
După criteriul valorii afectate distingem între prejudicii cauzate direct persoanei umane și prejudicii cauzate direct bunurilor sale.
În opinia unor autori distincția între vătămarile aduse direct persoanei umane, pe de o parte, și cele aduse bunurilor sale materiale, patrimoniului propriu-zis pe de alta parte, constituie prima diviziune a prejudiciilor civile ce trebuie luate în considerare.
Clasificarea prejudiciului după criteriul numărului subiectelor afectate
După acest criteriu distingem intre prejudicii individuale si prejudicii colective.
Prejudiciul individual se refer pe de o parte la prejudiciul care afectează o singură persoana iar pe de alta parte deși afectează mai multe personae poate fi individualizat în ceea ce privește forma sau întinderea sa cu privire la fiecare subiect.
Prejudiciul colectiv este acela care cuprinde pagubele care aduc atingere intereselor ori drepturilor unor categorii de persoane.
Clasificarea prejudiciului după criteriul normei de conduită încălcată
Potrivit acestui criteriu, prejudiciile pot fi prejudicii extracontractuale și prejudicii contractuale. Prejudiciile extracontractuale sunt atunci când a fost acuzat prin încalcarea unei norme generale de conduită, iar prejudiciile contractuale sunt atunci cand a fost cauzat prin încalcarea unor obligații preexistente, stabilite într-o convenție între autorul și persoana pagubită.
Principiile reparării prejudiciului
3.1 Enumerare principii
Principiile care generează repararea prejudiciului sub imperiul dispozițiilor vechiului Cod civil, au fost cunoscute și analizate ca fiind principii ale întregii răspunderi civile, cu deosebire ale răspunderii delictuale.
În literatura de specialitate nu a existat o unanimitate de păreri. Cert este că există două principii incontestabile: principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului.
Existența principiului reparării integrale a prejudiciului a fost dedusă din interpretarea unor texte ale vechiului Cod civil, dar rolul hotărâtor în consacrarea, formularea și determinarea conținutului său l-a avut jurisprudența. În schimb în vechiul Cod civil nu a existat nicio prevedere care să consacre expres celălalt principiu, constant în repararea în natură a prejudiciului. De aceea el a fost o creație pretoriană, adică a practicii judiciare care a statuat că rezultă din însăși esența răspunderii civile reparatorie, care înseamnă, în realitate, repararea în întregime a prejudiciului injust cauzat altuia, iar pentru a fi integrală, reparația este necesar să se acorde pe cât posibil în natură, cum este de exemplu restituirea bunului sustras, înlocuirea bunului distrus ori reparațiile tehnice ale unui bun .
În ceea ce privește actualul Cod civil, acesta consacră existența celor două principii: principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului.
Principiul reparării integrale a prejudiciului
Acest principiu se referă la stabilirea întinderii reparației datorate de persoana răspunzătoare și se aplică reparării tuturor prejudiciilor, cu deosebire a celor materiale.
El se găsește consacrat în textul C.civ. art. 1385 alin. 1 care dispune: „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.”
Regula reparării integrale a prejudiciului se aplică atât pe planul răspunderii civile delictuale, cât și pe cel al răspunderii civile contractuale, chiar dacă în privința celei din urmă pot exista anumite clauze de limitare a răspunderii.
Această reparare integrală a prejudiciului presupune în primul rând stabilirea întinderii prejudiciului care este cert. Un prejudiciu este cert atunci când el există sigur, iar acesta poate fi evaluat în prezent.
Sunt certe toate prejudiciile actuale, adică acelea care s-au produs în totalitate până la momentul la care se solicită repararea lor. Deasemenea sunt certe și prejudiciile viitoare care deși încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate pe bază de elemente îndestulătoare.
Art. 1385 alin (2) C.civ. dispune: “Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică”.
În ceea ce privește aceste prejudicii viitoare, obligația de a le repara apare numai după ce acestea s-au produs sau este sigur că se vor produce.
În vederea reparării prejudiciului și aplicării acestui principiu al reparării integrale art. 1385 alin. (3) din N.C.civ dispune: “Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”.
Urmează ca în desfășurarea operației de stabilire a întinderii prejudiciului care trebuie reparat, să se aibă în vedere cele două elemente cunoscute care intră în alcătuirea lui: pierderea efectivă suferită (damnum emergens) și câștigul sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans) pe care victima l-ar fi putut obține în condiții obișnuite dar l-a obținut din cauza faptei sau faptului prejudiciabil (fapta ilicită, defectul unui produs, accident nuclear, accident ecologic, ruina edificiului ori așa-zisul “comportament” al lucrului sau animalului aflat sub pază juridică a persoanei răspunzătoare etc.).
Pentru a se stabili valoarea reparației trebuie avut în vedere tot ceea ce victima a cheltuit în îndeplinirea sa legală de a evita efectiv prejudiciul care s-a produs sau care este pe cale să se producă.
Tot în legătură cu acest principiu al reparării integrale art.1385 alin. (4) dispune că: “Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.” Prin aceasta se înțelege pierderea de către o persoană a posibilității de a realiza un câștig sau, după caz de a evita o pagubă ceea ce poate avea ca rezultat cauzarea unui prejudiciu pentru persoana respectivă.
Jurisprudența franceză a dat un răspuns afirmativ, statuând că “pierderea unei șanse poate prezenta ea însăși caracter direct și cert în toate cazurile în care se constată dispariția posibilității reale ca un eveniment favorabil, prin definiție, să ducă la realizarea acelei șanse.
Concluzionând din acest text al Noului Cod civil ne putem da seama că un prejudiciu de acest fel este reparabil dar această reparație va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurările și de situația concretă a victimei .
Principiul reparării în natură a prejudiciului
Principiul reparării în natură exprimă activitatea sau operația materială concretizată în: restituirea bunurilor însușite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de același fel, remedierea stricăciunilor sua defecțiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept etc. .
Art.1386 alin (1) C.civ. dispune în prima parte următorul lucru: “Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare”. Prin repararea în natură se înțelege activitatea de înlăturarea a prejudiciului suferit de către o persoană prin modalități sau procedee practice cum am spus mai sus: restituirea bunului, înlocuirea bunurilor sustrase cu altele etc..
Reparația prejudiciului se va face pe cât se poate în natură iar în situația în care nu se poate se va recurge la repararea lui prin echivalentul bănesc iar cuantumul despăgubirilor va fi decis de către părți.
Caracterul de continuitate al prejudiciului va determina acordarea unor despăgubiri periodice precum: producerea unui accident auto soldat cu vătămarea unei persoane în sensul generării unui handicap permanent, în timp ce un prejudiciu viitor, având o natură supusă schimbării, induce și reparației accesi natură, în sensul că este supusă schimbării (de exemplu: agravarea, stagnarea sau diminuarea prejudiciului va genera agravarea, stagnarea sau diminuarea reparației).
Pentru stabilirea reparării în natură a prejudiciului trebuie avut în vedere natura și specificul prejudiciului care urmează a fi reparat. Astfel, este evident că repararea în natură este posibilă și în același timp recomandabilă, în primul rând, în cazul reparării prejudiciilor materiale, adică patrimoniale cauzate direct bunurilor unor persoane sau avutului sau. Deasemenea mai este posibilă, cel puțin în parte și în cazul prejudiciilor nepatrimoniale sau morale și constă într-un anumit act sau fapt, conduită sau atitudine de natură a restabili situația anterioară a drepturilor nepatrimoniale încălcate, drepturi prin care se ocrotește personalitatea fizică, morală și socială a victimei.
Apărarea drepturilor nepatrimoniale o găsim în C.civ în art. 252-257, astfel art. 252 dispune că: “Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci finite umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistic, literară sua tehnică”. În același timp art. 257 prevede următoarele: “Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.
În ceea ce privește principiul reparării prompte a prejudiciului, deși acesta se subsumează principiului reparării integrale, ca o condiție și mijloc eficace de realizare a reparării integrale, opinam ca în contextual în care, în Cod Civil sunt acum incluse noțiunile de drept comercial, cu atât mai mult se justifică aplicarea principiului reparării prompte, ca o aplicație a principiului celerității, iar prevederea expresă este de natură a sublinia importanța materializării acestui principiu .
Condițiile reparării prejudiciului
Certitudinea sau caracterul cert al prejudiciului
Acesta una din condițiile pe care trebuie să îndeplinească prejudicial pentru a putea fi reparat. Prin prejudiciu cert se înțelege că existența lui este sigură și neîndoielnică. Desigur poate fi stabilită întinderea acestuia până în prezent, toate prejudiciile actuale și cele viitoare sunt certe. Prejudiciul actual este acela care s-a produs până la momentul în care victima cere să fie reparat, cele viitoare fiind acelea care nu s-au produs dar se știe sigur că se vor produce.
Prejudiciile viitoare și eventuale a căror producere în viitor este nesigură, sunt lipsite de caracterul cert, ele oblige la reparare numai după ce s-au produs este sigur că se vor produce.
În ceea ce privește prejudiciul rezultat din pierderea unei șanse, ca acesta să aibă un caracter cert și reparabil trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– șansa să fie reală și serioasă;
– pierderea șansei să fie consecință directă a faptei ilicite sau a altei împrejurări pentru care se angajează răspunderea delictuală;
– la stabilirea reparației să se țină cont în mod obligatoriu de marja de incertitudine sau de faptul “alea” care afectează posibilitatea realizării șansei de câștig sau evitării riscului de pierdere.
Concluzionând, pentru a putea solicita cu succes repararea prejudiciului constând în pierderea unei șanse se cere dovada că, la momentul intervenirii faptului causal invocate, victima a fost în cursul exercitării sau realizării șansei sale ori în măsură să profite de acea șansă sau, după caz, pe punctual de a putea profita de ea.
Condiția ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă
Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept scop să înlăture integral efectele faptei ilicite, iar nu să constituie o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus față de paguba suferită.
Cu toate acestea, sunt situații în care, victima își păstrează dreptul la despăgubire din partea autorului faptei ilicite producătoare de prejudicii, chiar dacă dauna suferită a fost acoperită total sau parțial.
Un prim caz este când victima beneficiază de o pensie de la Asigurările sociale de stat. Dacă această pensie nu acoperă în totalitate prejudiciul produs, diferența de prejudiciu va trebui plătită de autorul faptei prejudiciabile .
Un alt caz este atunci când victima primește despăgubiri de la societatea de asigurări. Aici există două posibilități:
– victima are calitatea de persoană asigurată
– autorul prejudiciului este asigurat
În cazul asigurării de persoane, principiul este că victima primește de la societatea de asigurare suma asigurata, care se acumulează cu pensia de asigurări sociale, precum și cu despăgubirile datorate pentru repararea pagubei de către cei răspunzători de producerea ei.
În cazul asigurării de bunuri, principiul este că victima asigurată primește indemnizația de la societatea de asigurare care nu se poate cumuli cu despăgubirile datorate de autorul prejudiciului, iar în acest caz victima poate obține de la autorul prejudiciului numai diferența dintre indemnizația primită de la asigurator și prejudiciul suferit. Dacă autorul prejudiciului este asigurat, victima prejudiciului poate primi despăgubirea de la societatea de asigurare.
O ultimă situație este aceea când o terță persoană despăgubește victima, dacă terța persoană dorește să facă o liberalitate autorului prejudiciului, plătind victimei despăgubirile în locul autorului prejudiciului și acoperind întreaga dauna, obligația autorului prejudiciului se stinge.
În cazul în care această terță persoană acordă despăgubiri cu titlu de ajutor, dorind să vină în sprijinul acesteia, dreptul la despăgubire al victimei rămâne neatins, putând pretinde autorului prejudiciului repararea integrală.
Modalități de reparare a prejudiciului
Legea nr.240/2004, republicată, pune la dispoziția consumatorilor care au suferit un prejudiciu, în termenii în care acesta este definit de lege, o acțiune pentru repararea pagubelor (art.11 și art.12 din Lege) pentru care prevede câteva condiții speciale.
Astfel, dreptul de a solicita despăgubiri în temeiul legii menționate se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani care începe să curgă de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de existența pagubei, a defectului și a identității producătorului dar nu mai târziu de 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulație.
Competența de judecată a acestei acțiuni aparține instanței de judecată în a cărei rază teritorială s-a produs pagubă, se afla sediul sau, după caz, domiciliul paratului.
În privința modalităților concrete de reparare a prejudiciului, fiind vorba despre o formă de răspundere civilă se vor aplica principiile acesteia și anume: principiul reparării integrale a prejudiciului suferit (persoana care a suferit prejudiciul trebuie să fie repusă într-o situație cât mai asemănătoare celei existente înainte de producerea acestuia, motiv pentru care vor trebui reparate atât prejudiciile patrimoniale cât și cele morale, va trebui reparat atât prejudiciul efectiv produs cât și beneficiul nerealizat etc.); principiul reparării în natură a prejudiciului cu posibilitatea reparării prin echivalent în condițiile în care repararea în natură nu mai este posibilă.
După cum am arătat mai sus repararea prejudiciului se va face respectând cele două principii. Din punct de vedere al reparării prejudiciului prin echivalent bănesc acesta se va face dacă nu se poate repara în natură.
În literatura de specialitate se discută de anumite dificultăți în stabilirea despăgubirilor, acestea fiind:
– când se produce vătămarea sănătății persoanei care poate fi de două feluri: o vătămare care nu are consecințe pe termen lung și desigur o vătămare care are consecințe pe termen lung. În acest caz intervine infirmitatea persoanei vătămate.
– dacă prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane
Când vătămarea nu are consecințe pe termen lung se dispun doar anumite cheltuieli ocazionale de îngrijire medicale necesare însănătoșirii precum și pe durata concediului medical până la însănătoșire ori retribuția de care a fost lipsit în această perioadă. În acest caz despăgubirile se acordă sub forma unei sume globale.
În cazul în care vătămarea sănătății are consecințe pe termen lung și apare infirmitatea persoanei, în mod evident capacitatea de muncă și efort se diminuează, iar de aici rezultă trei situații:
– persoana era încadrată în muncă
– persoana deși majoră nu era încadrată în muncă
– persoana vătămată era minor
În cazul unei persoană încadrate în muncă este clar că în urma infirmității survenite, veniturile care au fost dobândite anterior scad deoarece această persoană nu mai poate acționa ca înainte, iar capacitatea acesteia de lucru se diminuează. Victima în acest caz este îndreptățită să primească, de regulă sub forma unor prestații periodice, diferența sau ajutorul social primit de la asigurările sociale și veniturile lunare de care a fost lipsită ca urmare a vătămării suferite.
În situația în care s-a produs vătămarea unei persoane și aceasta deși majoră nu este încadrată în muncă, pentru rezolvarea acestei situații două opinii s-au conturat:
– stabilirea despăgubirilor la nivelul salariului minim pe economie
– stabilirea unui criteriu concret, care să țină seama de daunele suferite efectiv de victimă.
În cea de-a treia ipostază, cea a vătămării sănătății unei persoane care nu a împlinit vârsta majoratului, fără a ne referi la despăgubiri datorate pentru îngrijiri medicale (care se înțeleg), în stabilirea despăgubirilor se va ține cont de eforturile și cheltuielile suplimentare dispuse pentru dobândirea unei clarificări profesionale adecvate, iar la data încadrării în muncă putem vorbi despre o reexaminare a despăgubirilor, dacă veniturile obținute sunt mai mici datorită infirmității .
.
Codul civil reglementează “vătămarea minorului”, în art. 1389 alin. (1) dispunând: “Dacă cel care a suferit vătămarea integrității corporale sau a sănătății este minor, despăgubirea stabilită potrivit prevederilor art. 1388 alin. (1) va fi datorată de la data în care, în mod normal, minorul și-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea.” În completare art. 1389 alin (2) dispune că: “Până la acea dată, dacă minorul avea un câștig la momentul vătămării, despăgubirea se va stabili pe baza câștigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câștig potrivit dispozițiilor art. 1388, care se aplică în mod corespunzător. Această din urmă despăgubire va fi datorată de la data în are minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncă.”
O altă situație este atunci când în urma săvârșirii unei fapte ilicite se produce moartea unei persoane. Se pune problema în acest caz ce despăgubiri trebuie acordate.
Vor fi luate în calcul toate cheltuielile de spitalizare până la decesul victimei și cheltuielile de înmormântare. De asemenea, persoana răspunzătoare este obligată să despăgubească sub forma unor prestații periodice pe cei ce aveau dreptul la întreținere de la victimă sau se găseau în întreținerea în fapt a acesteia.
Dacă persoanele respective au dreptul la pensie de urmaș, ele vor putea pretinde despăgubiri pentru diferența dintre pensia pe care o primesc și valoarea întreținerii ce le era prestată de victimă. În cazul celorlalte persoane acestea vor primi despăgubiri numai dacă se află în nevoie, fiind minori, bătrâni sau în incapacitate de muncă.
În Noul Cod Civil sunt prevăzute aceste lucruri în art. 1392 alin (1): “Cel ce a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătății victimei sau în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.” Acest articol din textul Noului Cod Civil instituie obligația de plată a tuturor cheltuielilor pentru cel care a săvârșit fapta ilicită.
CAPITOLUL III FAPTA ILICITĂ
Noțiune și caractere
Fapta ilicită, în materia răspunderii civile delictuale sau a delictului civil, cum a mai fost denumită, este în primul rând o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, având o existență materială obiectivă . Prin actul de conduită exterioară a persoanei are loc o schimbare sau o modificare în ceea ce privește relațiile sociale existente.
Caracterul ilicit al faptei rezultă tocmai din caracterul nefast al acestei modificări a relațiilor sociale, concretizat în încălcarea normelor dreptului obiectiv și implicit prejudicierea unui drept subiectiv.
Noul Cod Civil păstrează prevederile Vechiului Cod Civil (de la 1864) în ceea ce privește condițiile existente pentru a se angaja răspunderea pentru fapta proprie. Astfel, în cazul în care o persoană, cauzează un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, persoana vinovată este obligată să repare prejudiciul generat, indiferent de forma vinovăției pe care o are, inclusiv cea mai ușoară culpă.
Așadar condițiile generale ale răspunderi sunt următoarele:
– existența unei fapte ilicite;
– existența unui prejudiciu;
– existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
-existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul ce se poate materializa în intenție, neglijență ori imprudență.
Fapta ilicită este una din condițiile răspunderii civile delictuale. Aceasta poate fi definită ca fiind acea conduită a omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuși se produc în virtutea legii. Fapta consta într-o acțiune sau inacțiune prin care se produce un prejudiciu unei persoane.
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături:
– caracter obiectiv sau existență materială constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;
– este rezultatul unei atitudini psihice;
– este contrară ordinii sociale și este reprobată de societate.
Reprobarea socială, din punct de vedere subiectiv, este legată de greșeală, iar din punct de vedere obiectiv, își găsește expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.
Cauze de înlăturare a caracterului ilicit al faptei
Există situații în care fapta omului cauzatoare de prejudicii este considerată ca fiind ilicită înlăturând astfel și răspunderea la care persoana este angajată. Așadar ne aflăm în fața unor cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei. Acestea sunt:
– legitimă apărare;
– starea de necesitate;
– îndeplinirea unor activități impuse ori premise de lege ori a ordinului superior;
– exercitarea unui drept subiectiv;
– consimțământul victimei;
În cele ce urmează vom analiza fiecare dintre cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei.
Legitimă apărare
Definiția legitimei apărări o găsim cuprinsă în Codul penal (art. 44), ea producând efecte exoneratoare, atât pentru răspunderea penală, cât și pentru răspunderea civilă .
Condițiile care trebuiesc îndeplinite ca fapta să fie considerată în legitimă apărare:
Atacul trebuie să fie material – nu trebuie să fie un atac verbal care constă în insulte și amenințări;Atacul trebuie să fie direct – acesta trebuie să fie între atacator și victimă și nu trebuie să apară un obstacol între aceștia
Atacul trebuie să fie imediat (fie iminent, fie actual) – iminent înseamnă atacul care se va declanșa din moment în moment. Caracterul iminent al atacului rezultă deci din intervalul de timp foarte mic care separă momentul în care atacul a început de momentul ivirii pericolului care amenința valoare socială atacată. Dacă intervalul de timp dintre începerea atacului și ivirea pericolului este atât de mare încât oferă posibilitatea ca pericolul să fie înlăturat sau să nu se mai producă, acest atac nu poate fi considerat imediat deoarece apare un pericol prezent și se poate crea un pericol ulterior. Atacul actual este acela care deja s-a declanșat. u se admite un atac care deja a trecut.
Atacul să fie injust – adică cel care atacă să nu aibă un temei juridic, legal care să-i justifice comportamentul, să fie nelegal, împotriva legii. Exemplu de atac injust este atunci când un organ oficial își exercită în mod abuziv atribuțiile sale de serviciu.
Atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia, ori împotriva unui interes obștesc.
Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc – pentru motivarea acțiunii de apărare, legea impune condiția ca actul să poată cauza un rău iremediabil sau greu de remediat unor valori sociale importante: persoanei umane, drepturilor sale ori interesului obștesc.
De exemplu, se va considera că se pune în pericol grav viața unei persoane dacă agresorul acționează asupra acesteia cu un cuțit, în scopul de a-i suprima viața.
În cazul în care se depășește limitele unei apărări care ar trebui să fie proporțional cu gravitatea atacului, va fi totuși luată în considerare ca legitimă apărare doar dacă această depășire s-a datorat unei temeri a unei tulburării în care persoana în cauză se află la momentul respectiv. Dacă totuși există depășirea proporționalității apărării față de atac și rezultă că aceasta nu s-a datorat unei temeri sau tulburări, va fi angajată răspunderea celui ce se apăra.
Este de reținut că potrivit art. 44 alin (2) C. pen: “Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.”, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 169/2002 și modificată prin Titlul IX din Legea nr. 247/2005, se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane, prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ori delimitat prin semn de marcare.
Starea de necesitate
O altă cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei este starea de necesitate care ca și legitimă apărare este definită în Codul penal art. 45 alin. (1) în felul următor: "Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de necesitate.” Alineatul (3) aceluiași articol prevede că “nu se află în stare de necesitate persoană care la momentul săvârșirii faptei și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”. În cazul acesta răspunderea va fi angajată.
Spre deosebire însă de legitimă apărare, când persoana pusă în pericol alege calea riposte active, încercând să anihileze pericolul prin exercitarea unui contraatac legitim împotriva persoanei agresorului însuși. În cazul stării de necesitate persoana nu reacționează împotriva sursei de pericol pe care nici nu o poate anihila, ci este determinată să se salveze pe sine sau pe altul, bunurile sale ori ale altuia sau interesul general prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sacrificând valori sau bunuri aparținând altor persoane.
În ceea ce privește înlăturarea caracterului penal al faptei și a răspunderii juridice delictuale trebuiesc îndeplinite anumite condiții.
Condițiile stării de pericol sunt urmatoarele:
– întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată unei cauze fortuite (cutremure, inundații, trăsnet care a provocat un incendiu etc.), dar poate proveni și din fapte săvârșite de oameni sau poate consta în apariția neașteptată a unor finite periculoase (nebuni, animale);
– pericolul să fie iminent. Deși legea folosește termenul de iminent se înțelege că are în vedere și pericolul actual pentru că dacă legiuitorul dă voie să salvăm de la un pericol iminent cu atât mai mult se va da voie să salvăm de la un pericol actual;
– pericolul trebuie să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes obștesc;
– pericolul să fie inevitabil, adică acesta să nu poată fi înlăturat în alt mod, decât prin comiterea faptei penale în cazul dreptului civil a faptei cauzatoare de prejudicii.
Dacă făptuitorul își dă seama că pericolul poate fi înlăturat într-un alt mod de exemplu prin fugă și totuși acționează și săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, acesta nu poate invoca starea de necesitate deoarece nu a fost constrâns să recurgă la fapta respectivă.
Condiții cu privire la actul de salvare:
– actul de salvare să fie unica posibilitate de a apăra valorile periclitate;
– actul de salvare nu trebuie să producă pagube mai mari decât s-ar fi produs dacă nu s-ar fi intervenit;
Legea a considerat că deși fapta este săvârșită sub imperiul constrângerii, al stării de necesitate, totuși aceasta nu înlătură caracterul penal al faptei, fiindcă nu se poate admite înlăturarea unui rău mai mic prin cauzarea unui rău mai mare.
– nu poate invoca stare de necesitate persoana care avea obligația să înfrunte pericolul;
În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, poate să apară o situație în care pericolul care a generat starea de necesitate să se datoreze unui eveniment (cutremur, inundație etc.). În cazul acesta se recunoaște în favoarea celui prejudiciat drept la acțiune pentru recuperarea pierderii împotriva celui a cărui valori a fost salvată, acțiune întemeiată fie prin principiul îmbogățirii fără just temei, fie pe gestiunea intereselor altuia.
Îndeplinirea unor activități impuse ori premise de lege ori a ordinului superior
Aceasta este prevăzută în art. 1364 C.civ în următoare formulare: “Îndeplinirea unei activități impuse ori premise de lege sau ordinal superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să-și dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșită în asemenea împrejurări”.
Trebuie să se facă o deosebire între situația în care fapta cauzatoare de prejudiciu este săvârșită în îndeplinirea unei obligații legale (stingerea unui incendiu de către pompieri) sau cu permisiunea expresă a legii (serviciul sanitar-veterinar care procedează la sacrificarea animalelor pentru stingerea unei epizooti) și ipoteza în care săvârșirea ei are loc prin punerea în executare a unui ordin dat de superior.
Art. 21 al noului Cod penal reglementează mult mai cuprinzători și exact acest lucru. În orice caz, fapta săvârșită într-o asemenea activitate este în principiu lipsită de caracter ilicit chiar dacă a cauzat un prejudiciu altuia, ceea ce înseamnă că angajarea răspunderii autorului său este exclusă.
În același context, apreciem că excepțiile de la această regulă trebuiau reținute și formulate expres și explicit în art. 1364 C.civ., având ca reper principal deosebirile care există între cele două categorii de situații: atunci când fapta prejudiciabilă este săvârșită în îndeplinirea unei obligații impuse sau unei activități premise de lege, ea va avea caracter ilicit doar atunci când persoanei în cauză i se poate reține și dovedi o culpă proprie în conduita sa; în schimb, în ipoteza în care fapta prejudiciabilă a fost săvârșită în executarea ordinului dat de un superior, ea va fi ilicită doar în ipoteza în care acel ordin a avut un caracter vădit ilegal sau abuziv (de exemplu, un ordin de a ucide pe cineva, de a-l tortura sau a-i cauza o vătămare corporală etc.) ori modul său de executare a avut un caracter ilicit și a fost săvârșit cu vinovăție, indiferent că îmbracă forma intenției sau a culpei propriu-zise.
Trebuie precizat că formularea în materie a art. 1364 C.civ. Este nereușită și urmează să dea naștere unor dezbateri în doctrină.
Reglementarea din Noul Cod civil poate fi aplicată și desigur interpretată coroborând-o cu reglementările art 21. al Noului Cod penal.
Exercitarea unui drept subiectiv
Această împrejurare care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile este reglementată în art. 1353 C.civ.: “Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.
Cel care exercită prerogativele pe care legea le recunoaște dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acționează ilicit, chiar dacă prin exercițiul normal al dreptului său au fost aduse anumite restrângeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. Cel care folosește dreptul său subiectiv nu poate să se considere că prejudiciază pe cineva – neminem laedit qui suo jure utitur.
Ce înțelegem prin exercițiul normal al dreptului?
Mai exact credem că abuzul de drept trebuie circumstanțiat la acele situații în care titularii drepturilor civile le-ar utiliza cu intenție, într-un mod dăunător pentru celelalte subiecte de drept, renunțându-se la imperativul corelării permanente a acestor drepturi cu interesul obștesc.
În concepția pe care o presupune, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci în intenția de a păgubi-o alta persosana; acest punct de vedere a fost, de altfel propriu și doctrine juridice românești interbelice.
Orice drept subiectiv poate asigura , sub ocrotirea legii titularului sau o sferă de puteri și de ai conferii libertate, în limitele corora el nu va raspunde față de nicio persoană. De exemplu proprietarul unui teren construiește un imobil respectând distanța legală de limita proprietații învecinate și prin aceasta obturează vederea sau lumina casei vecinului său, acesta nu săvârșește o fapta ilicită. Pentru a nu constitui o fapta ilicită, exercițiul dreptului subiectiv trebuie să fie normal, adică în limitele interne și externe prevazute de legile în vigoare, de uzanțe, bunele moravuri și cu buna-credintă În acest sens art. 14 alin (1) C.civ instituie urmatoarea formulare: “ Orice persoana fizică sau juridică trebuie sa iși exercite drepturile cu buna-crediță, în accord cu ordinea publică și bunele moravuri”. Deasemenea art. 15 dispune: “Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vatama sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”. Daca se exercită un drept subiectiv peste limitele interne și externe rezonabile ori cu scopul de a aduce o pagubă sau o vătămare uni alt drept acest lucru constituie o faptă ilicită, rezultând cum am spus mai sus un abuz de drept.
Reținem că există totuși și drepturi subiective, așa-zise discreționare, în legatură cu exercitarea carora nu se poate pune problema abuzului de drept, cum sunt: dreptul de a exereda fară nici o limită și fară motivare pe succesibilii care nu sunt rezervatari; dreptul de a cere împarteala bunurilor aflate în coproprietate, daca nu există convenții contrare; dreptul de a pune sfarșit la o tolerantă; dreptul de revocare a donatiilor între soți; dreptul de a contracta, cu excepția contractelor forțate
În concluzie în toate cazurile când dreptul subiectiv se exercită în mod abuziv, cauzând un prejudiciu, acest lucru constituie o fpată ilicită și se va angaja răspunderea civilă delictuală.
Consimțământul victimei
Fapta prejudiciabilă este lipsită de caracter illicit atunci când victima a consimțit, în prealabil printr-o convenție sau printr-un act unilateral, la săvârșirea unei fapte, stiind că există riscul sa i se cauzeze un prejudiciu. Ne aflăm în prezența unei clauze de nepedepsire.
Trebuie reținut ca victima și-a dat consimțămantul nu la producerea prejudiciului ceea ce ar fi greu de înteles, ci la săvârșirea unei fapte, la desfașurarea unei activitați, care potențial ar fi de natura sa-i produca o pagubă, iar în acest sens victima și-a asumat deci riscul unei activitați săvârșite de altcineva și care ar putea-o prejudicia. Ne aflăm în situața unui consimțământ dat anterior săvârșirii faptei.
Noul Cod civil reglementează în art. 1355 problematica clauzelor în ceea ce privește răspunderea civilă dar nu face deosebire între delictuală și contractuală. Există o deosebire între prejudiciile materiale cauzate bunurilor victimei și prejudiciile cauzate sănătății ori integrității fizice și psihice ale victimei.
În prima categorie de prejudicii, art. 1355 alin. (2) C.civ. prevede: “Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei”. În schimb în același art., alin. (1) dispune astfel: “Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă”.
În ceea ce privește cea de a doua categorie de prejudicii, art. 1355 alin. (3) C.civ. prevede astfel: “Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii”. Concluzionăm că atunci când ne referim la clauzele de neraspundere pentru prejudiciile cauzate integrității fizice și psihice ori sănătății, în principiu acestea nu sunt valabile.
În mod excepțional totuși, legile în vigoare exclud din sfera ilicitului unele fapte care pot cauza vătămări ale integrității corporale ori sănătății, a căror săvârșire a fost consimțită, cum sunt: intervențiile chirurgicale, donarea de sânge, prelevarea de organe, unele violențe care se produc cu prilejul unor activități și întreceri sportive etc..
În final menționăm că analiza atentă a regimului juridic al clauzelor care au ca efect înlăturarea caracterului ilicit al faptei prejudiciabile ne permite să constatăm că victim potențial, în realitate, nu consimte să i se cauzeze un prejudiciu, ci este de acord doar cu săvârșirea faptei asumându-și expres riscul unui eventual prejudiciu care i-ar putea fi cauzat. Art. 1355 alin. (4) C.civ. prevede în acest sens:” Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor”.
CAPITOLUL IV
RAPORTUL DE CAUZALITATE DINTRE FAPTA ILICITĂ ȘI PREJUDICIU
Precizări introductive
A treia condiție esențială a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. Cu alte cuvinte, pentru că obligația de dezdăunare să ia ființă, trebuie să se stabilească existența unei legături de la cauză la efect între fapta comisă de o persoană și prejudiciul suferit de cealaltă. Așadar, răspunderea civilă constând în reparația prejudiciului nu poate exista în lipsa raportului cauzal dintre fapta ilicită și prejudiciu, indiferent dacă ne referim la răspunderea delictuală sau cea contractuală .
Fără existența prejudiciului și fără constatarea că el este un efect al faptului ilicit comis de autor, fapta nu poate fi reprimată civilmente; de aceea orice hotărâre judecătorească care ordonă repararea fără să stabilească existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este casabilă.
În ceea ce privește la răspunderea civilă delictuală, necesitarea existenței acestei condiții rezultă formularea mai multor dispoziții ale Codului civil cum sunt art. 1349 alin (2), art. 1357, alin (1), art. 1358-1359, 1372-1373, 1375-1376 și 1378-1379 în care se dispune că obligația de reparare a prejudiciului intervine pentru toate prejudiciile cauzate, sau pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită sau cauzat de un animal, cauzat de un lucru sau de ruina edificiului ori alte situații .
Raportul de cauzalitate presupune o condiție obiectivă a răspunderii civile delictuale și trebuie să nu fie confundată cu vinovăția, o altă condiție a răspunderii civile, aceasta fiind o condiție subiectivă, pentru că nu există raport de cauzalitate fără ca vinovăția să nu existe, dar vinovăția poate apărea și fără existența raportului de cauzalitate. Putem spune deci că fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă .
Conceptul de raport de cauzalitate
În unele cazuri raportul de cauzalitate se stabilește cu ușurință, legătura dintre cele două fenomene analizate fiind într-atât de vădită încât nu comportă discuții. În practică însă evenimentele de multe ori sunt atât de complexe încât e greu de stabilit fenomenul care a produs efectul, dacă fapta ilicită constituie sau nu, cauza rezultatului. Așa se explică varietatea foarte mare a tezelor și sistemelor propuse în literatura juridică pentru rezolvarea problemei legăturii cauzale în drept.
Cum spuneam, uneori stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu devine o problemă complicată. Astfel se pune problema atunci când unei persoane i se aplică lovituri care prin natura lor nu sunt cauzatoare de moarte, dar suferind de o maladie cronică de inimă, face un atac de cord și moare, dacă loviturile aplicate se află sau nu în raport de cauzalitate cu decesul victimei? Tot astfel, faptă de a ascunde un lucru furat ce a fost dat în păstrare de autorul furtului unei alte persoane se află sau nu, în raport de cauzalitate cu prejudiciul suferit de victimă? De asemenea, fapta paznicului care a uitat deschisă ușa magaziei din care o altă persoană a furat unele materiale poate fi considerată cauză a pagubei încercate de firma respectivă? Răspunsul la asemenea întrebări nu este ușor de formulat și argumentat.
În doctrina juridică au fost elaborate numeroase studii pentru ca raportul de cauzalitate să fie stabilit în mod real în toate situațiile în care apare existența prejudiciului care este însoțită de mai multe fapte și împrejurări.
Complexitatea raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale
La fel ca și prejudiciul, raportul de cauzalitate este condiția necesară și generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală și contractuală și indiferent că este subiectivă sau obiectivă; referitor la răspunderea civilă delictuală, necesitatea existenței acestei condiții rezultă din formularea mai multor dispoziții ale Codului civil, cum sunt art. 1349 alin. (2), art. 1357 alin. (1), art. 1358-1359, 1372-1373, 1375-1376 și 1378-1379, precum și altele în care se dispune în esență că obligația de reparare intervine pentru “toate prejudiciile cauzate” sau pentru “prejudicial cauzat” printr-o faptă ilicită sau “cauzat de un animal”, “cauzat de un lucru” sau “cauzat de ruina edificiului" ori în alte situații; este de menționat că importanța raportului de cauzalitate apare cu evidență mai ales în acele ipoteze în care răspunderea este obiectivă, fata vinovăția persoanei răspunzătoare .
Raportul de cauzalitate este o condiție materială sau obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu vinovăția, aceasta fiind o condiție subiectivă, așa se explică faptul că poate exista raportul de cauzalitate, dar să lipsească vinovăția, după cum poate să existe vinovăția autorului faptei și să nu existe raportul de cauzalitate. Putem deci spune că fără raport de cauzalitate nu existat răspundere civilă. Și mai mult, raportul de cauzalitate este nu numai o condiție a răspunderii, ci este în același timp și criteriul său elementar în funcție de care se determină întinderea reparației care se datorează victimei.
Dreptul la reparație poate fi recunoscut numai pentru prejudiciile care sunt neîndoielnic, consecința faptei ilicite. Așadar în cuantumul reparației, de exemplu, nu pot fi incluse datoriile față de terți ale victimei care a decedat.
Premise pentru stabilirea raportului cauzal
În unele situații, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu poate fi stabilit cu ușurință că de exemplu nu prezintă dificultate stabilirea acestui raport între fapta persoanei care a furat un lucru și pagubă suferită de persoană al cărui lucru a fost furat, alteori raportul de cauzalitate este greu de stabilit, mai ales când efectul a fost precedat de o multitudine de acțiuni umane sau de alte împrejurări.
Pentru a stabili raportul de cauzalitate în material specific ape care o analizăm, a răspunderii delictuale civile, câteva premise trebuie să fie precizate:
-mai întâi este de precizat acest cadru al răspunderii este necesar să sestabilească nu un raport de cauzalitate general, ci un raport de cauzalitate specific dintre acțiunea sau inacțiunea omenească cu caracter illicit, ceea ce ne interesează aici, pe primul plan sunt acele fapte omenești care fie că au declanșat punerea în mișcare a acestor cause, fie că au favorizat desfășurarea lor nestingherită, fie nu au împiedicat această desfășurare.
-in al doilea rând, este de obdervat că deși orice acțiune umană, ca manifestare exteriorizată a unei persoane, constituie o acțiune unitară, de ordin psiho-fizic, ea exprimând nu numai o exteriorizare obiectivă dar , deopotrivă, și o atitudine de conștiință dintre fapta ilicită și prejudiciu; facem abstracție de atitudinea subiectivă de ordin psihic a persoanei față de fapta sa și pornim analiza raportului de cauzalitate de la momentul obiectivării faptei, al manifestării sale exterioare, deoarece voința nurmata de acțiune nu este de natură să angajeze raspundrea civilă, nu interesează asadat, obiectivarea faptei și urmările ei; în acest sens vorbim de caracterul obiectiv ai raportului de cauzalitate în material răspunderii civile delictuale.
-in al treile rând, în stabilirea raportului de cauzalitate trebuie să avem în vedere nu numai fapta ilicită ca acțiune pozitivs, dar și fapta ilicită că inacțiune, că omisiunea de a îndeplini anumite obligații stabilite de lege.
– pentru stabilirea raportului de cauzalitate în material specifică a răspunderii civile trebuie să se țină seama, totodată că orice faptă uamana se desfășoară în societate, că ea se afla în mod obiectiv, într-o infinită serie de relații cu faptele altor oameni ori cu o serie de factori exterior-evenimente natural, de mediu.
-in sfârșit este de remarcat că din varietatea nemăsurată a cazurilor de răspunderea civilă delictuala rezulta necesitatea că însuși specificul categoriei cauzalității în acest domeniu să fie precizat, în sensul că nu întotdeauna raportul cauzal este un raport direct între fapta și prejudiciu, ci ca de foarte multe ori, acest raport dintre fapta și prejudiciu este numai mediat în sensul că prin fapta ilicită s-a creat o situație care a permis unor factori umani sau naturali să acționeze șiș a producă ei în mod direct prejudiciul.
Toate premisele menționate demonstrează complexitatea și specificitatea pe care le prezintă raportul de cauzalitate, ca element al răspunderii civile delictuale, iar pornind de la
premise caracterului obiectiv al raportului de cauzalitate, să desprindem din multitudinea factorilor aflați în corelație, acei factori umani antecedent prejudiciului care au determinat producerea acestuia.
Criterii și sisteme de determinare a raportului de cauzalitate
Raportul de cauzalitate trebuie înțeles că o legătură de la cauză la efect, unde fapta ilicită resprezintă cauza, iar prejudicial este efctul, rezultatul faptei ilicite, cât timp nu se poate stabili că o faptă ilicită a produs un prejudiciu, nu se poate discuta de răspundere civilă delictuala.
În majoritatea cazurilor, stabilirea legăturii de cauzalitate nu ridică mari dificultăți, însă există și unele situații în care, datorită complexității actelor materiale care stau la baza faptei ilicite, stabilirea acestei legături devine mai complicate, iar pentru rezolvarea acestei probleme au fost propuse de doctrină și de jurisprudență o serie de sisteme sua teorii.
Primul sistem pe care îl avem în vedere este cel al echivalentei condițiilor (teoria condiție sin qua non); conforma acestui sistem, se pune semnul egal între toate elementele care au contribuit la producerea unui prejudiciu, considerându-se că au aceasi valoare în producerea efectului, vorbil aici doar despre acele condiții în lipsa cărora efectul nu s-ar fi produs . Această teorie este criticabila deoarece nu ține cont de contribuția efectivă a fiecărei condiții la producerea rezultatului, largind excesiv cercul persoanelor ce urmează a fi trase la răspundere, ale căror fapte s-au aflat într-o relație pur întâmplătoare, de simplă coexistent cu prejudicial produs.
Un alt sistem propus este cel al cauzei proxime sau al cauzei terminale, conform acestui sistem din întreaga antecedentă cauzala, trebuie luată drept cauză doar ultima faptă, cea care este imediat anterioară efectului, ultima cauză le însumează pe celelalte. Prin aplicarea acestui sistem se poate ajunge la o conmcluzie eronată.
Sistemul cauzei tipice (cauzei adecvate) propune luarea drept cause doar acele fapte sau împrejurări, dintre condițiile sine qua non, care im mod normal, obișnuit, conform experienței umane, produc asemenea prejudicii sau consecințe fiind previzibile. Principala critică adusă acestui sistem consta în faptul că prin aplicarea lui, existent raportului obiectiv dintre fapta ilicită și prejudiciu este înlocuită cu reprezentarea despre acest raport, în funcție de criteriul folosit pentru determinarea caracterului adecvat al unei anumite fapte sau împrejurări.
Un alt sistem este cel al cauzaliatii necesare acesta considera drept cauză a prejudiciului fenomenul care produce efectul și îl provoacă în mod necesar. Potrivit acestui sistem, nu se afla în raport de cauzalitate cu prejudicial acele fapte care au constituit nu cauza, ci numai condițiile desfășurării acțiunii cauzatoare, chiar dacă aceste condiții au avut o contribuție importantă la producerea rezultatului.
Un ultim sistem propus este cel al indivizibilității cauzei cu condițiile; față de sistemul prezentat anterior, acesta are meritul de a repara deficiențele primului, anume luarea în considerare pe lamga fenomenul cauză, și a condițiilor care favorizează efectul păgubitor.
Conform acestui sistem vor fi trase la răspundere și persoanele care fără a fi purdus ele însele prejudicial, au favorizat în diverse feluri producerea lui (instigatorii, complicii, tăinuitorii, favorizatorii), prin admiterea cu valoare de principiu a dispozițiilor Codului Penal cu privire la categoriile de personae menționate și preluarea lor în art. 168 C. civ.
Proba raportului de cauzalitate
A treia condiție esențială a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. Cu alte cuvinte, pentru că obligația de dezdăunare să ia ființă, trebuie să se stabilească existența unei legături de la cauză la efect între fapta comisă de o persoană și prejudiciul suferit de cealaltă. Așadar, răspunderea civilă constând în reparația prejudiciului nu poate există în lipsa raportului cauzal dintre fapta ilicită și prejudiciu, indiferent dacă ne referim la răspunderea delictuală sau cea contractuala.
Fără existența prejudiciului și fără constatarea că el este un efect al faptului ilicit comis de autor, fapta nu poate fi reprimată civilmente; de aceea orice hotărâre judecătorească care ordonă repararea fără să stabilească existenta raportului de cauzalitate dintre fapta și prejudiciu este casabilă.
Stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta autorului și dăuna încercată de reclamantul în acțiunea în răspundere este o chestiune de fapt lăsată la suverană apreciere a judecătorilor de fond: proba existenței acestei legături incumba reclamantului deoarece el se pretinde creditor în virtutea unui delict sau, putându-se face prin orice mijloc de dovadă prevăzut în dreptul comun.
CAPITOLUL V
VINOVĂȚIA AUTORULUI FAPTEI ILICITE
Necesitatea vinovăției autorului faptei ilicite
Pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să existe o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat deci cu vinovăție.
Art. 1357-1358 C.civ. dispune principiul răspunderii care este întemeiat pe existența vinovăției celui care a cauzat un prejudiciu prin săvârșirea unei fapte ilicite.
Art. 1357 alin. (1) C.civ. dispune că are obligație de a repara prejudiciul persoanei care l-a cauzat printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție. Același art. alin. (2) prevede că: „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. Existența obligației de a repara prejudiciul cauzat există și în urma vinovăției intenționate dar și a celei neintenționate.
Deși este cerută de lege cu valoare de principiu, în concepția dreptului civil român, vinovăția este o condiție necesară numai în anumite cazuri de răspundere delictuală, domeniul ei de aplicare este prin excelență răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie, când condiția vinovăției trebuie să fie dovedită de către victima care pretinde să-i fie reparată paguba ce i-a fost cauzată.
Noțiunea și structura vinovăției
În dreptul civil român până în ultimele decenii ale secolului trecut, condiția subiectivă a răspunderii civile în general a fost desemnată prin termenul de culpă care a fost utilizat în unele texte ale vechiului Cod civil, în practica judiciară și în lucrările doctrinei de specialitate .
În urmă cu patru decenii în literatura de specialitate s-a propus ca termenul de culpă să fie înlocuit cu termenul de „greșeală”, având în vedere că acest termen de culpă nu poate cuprinde în conținutul său toate formele pe care le îmbracă această condiție a răspunderii civile delictuale.
Această latură subiectivă a faptei ilicite (vină) este exprimată în mod diferit în deosebitele ramuri ale dreptului.
În dreptul penal această latură subiectivă este exprimată în termenul de vinovăție; în materia răspunderii disciplinare se vorbește, de asemenea de vinovăție.
În dreptul civil, latura subiectivă a faptei este exprimată, în marea majoritate a cazurilor, prin termenul de „culpă” .
Fără îndoială că există deosebiri între răspunderea civilă, pe de o parte și celelalte forme ale răspunderii juridice – penală, disciplinară ș.a. – pe de altă parte, deosebiri care se găsesc, printre altele, în conținutul laturii subiective ce caracterizează fapta ilicită; unele ramuri de drept fundamentează cu deosebire răspunderea pe anumite forme ale vinovăției – astfel, dreptul penal, de regulă însă nu exclusiv, are în vedere fapta intențională; celelalte feluri de răspundere, de exemplu răspunderea civilă, cea disciplinară reținând bineînțeles răspunderea pentru fapta intențională, își găsesc aplicarea, în marea majoritate a cazurilor, în formele neintenționate ale vinovăției – neglijență ori imprudență.
Literatura de specialitate definește vinovăția ca fiind: „Atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și prejudiciabile față de fapta respectivă și față de urmările acestei fapte”. Analiza acestei definiții ne arată că a fost preluată în dreptul civil concepția legii penale române în care vinovăția este privită ca un proces de conștiință compus din doi factori: un proces intelectiv și un proces volitiv.
Procesul intelectiv constă în reprezentarea în conștiința omului a semnificației sociale, a faptei sale și în prevederea sau cel puțin posibilitatea de prevedere a urmărilor acelei fapte, pe care o săvârșește în acel moment sau urmează să o săvârșească. Persoana care săvârșește fapta trebuie să își dea seama că faptele sale încalcă legea și interesele semenilor săi. Urmează ca fără conștiința caracterului antisocial, contrar legii sau moralei, al faptei și urmărilor ei, nu poate fi vorba de vinovăție.
Prin proces volitiv se înțelege acel moment în care are loc deliberarea asupra motivelor și faptelor care pot duce la luarea hotărârii de a săvârși o faptă ilicită. Procesul volitiv se împarte în două faze:
– deliberarea
– luarea hotărârii
Persoana în cauză are în acel moment posibilitatea de a alege între două sau mai multe soluții, dacă alege o faptă antisocială abia atunci se va angaja răspunderea civilă.
3. Formele vinovăției
Vinovăția presupune existența a două forme: intenția și culpa.
În art. 16, alin. (2) și (3) găsim definite aceste două forme ale vinovăție: intenția și culpa, cea simplă și cea gravă.
Intenția.
Art. 16, alin. (2) dispune: „Fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui prin intermediul faptei, sau deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.”.
Intenția directă este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește ca el să se producă (de exemplu o persoană acționează cu intenție directă atunci când trage cu pistolul în victimă de la o distanță foarte mică).
Specific intenției directe este un anumit caracter al voinței rezultatului, acesta nefiind o voință indiferentă, ci o voință îndreptată spre o anumită finalitate, spre realizarea unui anumit rezultat, expresie a dorinței făptuitorului de a produce rezultatul aflat în reprezentarea sa.
Intenția indirectă este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu îl urmărește dar acceptă posibilitatea producerii lui. Acestea presupun că făptuitorul se comporta cu o oarecare indiferență față de posibilitatea producerii unui rezultat periculos.
În ambele cazuri ale intenției, directe și indirecte este ușor de evidențiat cele două elemente ale vinovăției, cel intelectiv și cel volitiv.
Este însă necesar să se rețină că deși din definiția intenției s-ar părea că procesul intelectiv constă numai în prevederea de către autorul faptei a rezultatului urmărit sau acceptat, în realitate el este necesar să aibă și reprezentarea caracterului ilicit al acelei fapte și a condițiilor în care urmează să se producă.
Culpă. Art. 16, alin. (3) al C.civ. dispune: „Fapta este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar îl acceptă socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei sale deși, trebuise să îl prevadă.”.
Culpa la rândul ei are două modalități:
– culpă cu prevedere sau ușurință
– culpă simplă sau neglijență
A) Culpa cu prevedere sau ușurință constă în prevederea de către făptuitor a urmărilor periculoase ale acțiunii sau inacțiunii sale, pe care nu le acceptă, socotind fără temei însă că ele nu se vor produce – art. 19, alin. (2) lit. a C. pen. (de exemplu o persoană care conduce un autoturism cu viteză pe un drum public pentru a ajunge la un eveniment, își dă seama că poate produce un accident dar speră cu ușurință că acest lucru nu se va produce).
B) Culpa simplă sau neglijentă constă în neprevederea făptuitorului a rezultatului faptei sale, deși acesta trebuia să-l prevadă.
Cel care a săvârșit o faptă ilicită din neglijență, în așa măsură nesocotește regulile de conduită obligatorii în cazul respectiv, încât nici nu consideră necesar să reflecteze cel puțin o clipă la aceste reguli și la urmările pe care le pot produce faptele sale.
În cazul culpei, cu sau fără prevedere, procesul intelectiv este manifestat, deoarece în ipoteza imprudenței, autorul prevede rezultatul și nu dorește producerea lui, sperând ușuratic că îl va putea evita sau preîntâmpina, iar în situația neglijenței, nu-l acceptă fiindcă nici nu are reprezentarea lui mintală, deși în condițiile date putea și trebuia să o aibă, în ceea ce privește elementul volitiv, el este sesizabil doar în cazul imprudenței ori culpei cu prevedere.
Din toate acestea actul prezent în toate formele vinovăției este voința autorului. Acesta este înconjurat de conștiința făptuitorului, mai activă sau mai puțin activă și desigur capacitatea de a-și da seama de rezultatul faptelor lui, acestea din urmă dând vinovăției o gravitate mai mare sau mai mică.
O importanță deosebită prezintă gravitatea vinovăției pentru dreptul penal, această gravitate constând, ea însăși, un factor determinant pentru incriminarea faptei și pentru aplicarea pedepsei.
Nu aceeași este situația în dreptul civil, unde două reguli principale urmează a fi reținute:
Răspunderea civilă delictuală operează în principiu, pentru cea mai ușoară culpă
Indiferent de gravitatea vinovăției, obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției.
În cazul vinovăției comune a autorului și victimei prejudiciului, gradul de vinovăție a celor doi se ia drept criteriu pentru stabilirea întinderii despăgubirii datorate de autor.
În cazul mai multor coautori ai prejudiciului, deși față de victimă aceștia răspund împreună, solidar, între ei suportarea prejudiciului se stabilește proporțional cu gravitatea vinovăției fiecăruia.
Criterii pentru stabilirea vinovăției
În ceea ce privește stabilirea vinovăției, aceasta este uneori ușor dar alteori este dificil de stabilit asta ținând cont de forma pe care o îmbracă.
În cazul intenției directe sau indirecte nu se ridică mari dificultăți deoarece pentru stabilirea acesteia nu se ține seama în dreptul civil de un criteriu exterior, făptuitorul prevede consecințele faptei sale ilicite și urmărește sau acceptă producerea acestora.
O problemă pe care o ridică din punct de vedere al stabilirii vinovăției este culpa (vinovăția neintenționată) care constă în imprudentă sau neglijență.
Atât imprudenta cât și neglijența presupun anumite deficiente existente în alcătuirea factorului intelectiv: la imprudență, autorul a socotit „fără temei” (art. 19 C. pen.) că rezultatul nu se va produce; la neglijență autorul „nu prevede rezultatul (…) deși trebuia și putea să-l prevadă” (art. 19 C. pen.) .
Discuțiile în literatura de specialitate au oscilat între două poziții fundamentale, între care s-au situat și unele poziții intermediare:
Poziția adoptării unui criteriu subiectiv, concret, de apreciere pornind de la capacitatea efectivă a fiecărui subiect în parte de a înțelege și a aprecia pe deplin semnificația faptelor proprii în proiectarea lor socială;
Poziția adoptării unui criteriu obiectiv, a raportării comportamentului autorului concret la comportarea model a unei persoane abstracte luate ca termen de comparație ;
În cazul răspunderii penale criteriul subiectiv cuprinde o mai largă aplicare, desigur nu se exclude criteriul subiectiv. Însăși definiția culpei înseamnă într-o anumită măsură spre un criteriu obiectiv de îndată ce existența neglijenței de exemplu, decurge din împrejurarea că autorul faptei “trebuia să prevadă”, să prevadă urmările acelei fapte.
În dreptul penal se consideră că orice persoană normală care acționează atent trebuie să prevadă acest rezultat, drept urmare, rezultatul este previzibil.
În dreptul civil se adoptă de regulă atât în practica judecătorească cât și în literatura de specialitate, drept criteriu de apreciere a culpei, criteriul obiectiv.
După cum s-a spus, criteriul obiectiv, abstract “semnifică pur și simplu ca instanța judecătorească trebuie să adopte ca tip de referință omul normal, avizat și prudent etc., adică un bonus pater familas.
5. Capacitatea delictuală
Așa cum s-a putut constata din analiza vinovăției rezultă că în concepția dreptului nostru civil, în principiu, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, persoana fizică trebuie să aibă conștiința faptelor sale, adică puterea de a discerne între ceea ce este permis și nepermis. Licit și ilicit; în alți termeni, această răspundere este condiționată de existența discernământului, adică autorul faptei prejudiciabile trebuie să aibă capacitate delictuală iar lipsa de discernământ atrage după sine lipsa vinovăției subiective.
Pentru ca o persoană să răspundă pentru faptele sale se cere ca aceasta să aibă capacitate delictuală (discernământ) iar referitor la aceasta vom menționa trei situații:
Situația minorilor;
Situația persoanelor lipsite de discernământ care nu erau puse sub interdicție;
Situația persoanelor puse sub interdicție judecătorească.
În legătură cu acestea Codul Civil în art. 1366, alin. (1) dispune: “Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicție judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește discernământul sau la data săvârșirii faptei”. Același articol alin. (2) prevede că: “Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care se dovedește că a fost lipsit de discernământ la data săvârșirii faptei ”Este de reținut că lipsa de discernământ sau capacitate delictuală trebuie să existe la momentul săvârșirii faptei ilicite și prejudiciabile.
În ceea ce privește persoanele nepuse sub interdicție care suferă de boli psihice ce le afectează discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au avut capacitate delictuală iar pentru a se înlătura această prezumție este necesar să se facă dovada efectivă că, la momentul săvârșirii faptei persoana nu a avut discernământ.
Aceeași va fi și situația unei persoane normale, care pretinde că dintr-o cauză accidentală, cu caracter temporar, a fost lipsită de discernământ; până la proba contrarie discernământul său este prezumat.
În situația specială a aliniatului sau debilului mintal pus sub interdicție se consideră că ar trebui să se procedeze ca și în cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani. Aceasta ar însemna că, aplicând prin analogie prevederile art. 25 din Decretul nr. 32/1954, să admitem că răspunderea interzisului va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reuși să facă dovadă că, la momentul comiterii faptei ilicite prejudiciabile, interzisul a acționat cu discernământ.
Cauze care înlătură vinovăția
Cauzele care înlătură răspunderea, prevăzute în Codul civil sunt: forță majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau a terțului, exercițiul dreptului și altele.
Potrivit art. 1351, alin. (1) – „dacă legea nu prevedea altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.”
Un asemenea eveniment nu poate fi imputat nimănui, imprevizibilitatea evenimentului rezistă atât în ceea ce privește declanșarea sa, cât și în efectele sale, invincibilitatea evenimentului trebuie să fie însă absolută iar cauza străină să nu fie imputabilă celui chemat să răspundă.
Este posibil ca prin intermediul forței majore o persoană să producă un prejudiciu alteia, iar în acest caz, culpa absoarbe forță majoră și va opera răspunderea persoanei în cauză.
Observăm că în situația de forță majoră (exemplu: calamitate naturală, cutremur, avalanșă, inundație) se pune problema producerii unui eveniment față de care se analizează posibilitățile de evitare ale unei persoane în general, în timp ce, în cazul fortuit evenimentul produs se analizează prin raportare la posibilitatea concretă a unei persoane determinate de a prevedea, respectiv a împiedica producerea unui eveniment.
Spre deosebire de evenimentul de forță majoră, care este extern și absolut invincibil, evenimentul de caz fortuit este unul intern și relativ invincibil.
Acolo unde încetează culpa, începe cazul fortuit; există autori care identifică cu noțiunea de caz fortuit toate categoriile de împrejurări care au făcut imposibilă prevederea și, deci și prevenirea urmărilor faptei. Astfel, în literatura juridică și în practica judecătorească așa cum am menținut mai sus sunt reținute împrejurări care înlătură vinovăția: fapta victimei însăși, cazul fortuit stricto sensu, fapta unui terț, pentru care autorul nu este ținut să răspundă și cazul de forță majoră.
Este de observat că în anumite situații împrejurările menționate se pot suprapune cu legitimă apărare ori cu starea de necesitate, cazuri în care va trebui să ținem seama și de regulile specifice acestor situații.
O altă cauză care înlătură răspunderea civilă este fapta victimei sau a unui terț. Art. 1352 dispune că: „fapta victimei însăși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere”.
Dacă se produce un eveniment ca urmare a faptei victimei acelui eveniment, sau ca urmare a faptei unui terț, în cazul în care acel eveniment va avea măcar acele caracteristici ale cazului fortuit, adică nu putea fi prevăzut sau împiedicat și nu neapărat pe acelea ale cazului de forță majoră, iar părțile s-au înțeles altfel, sau legiuitorul a statuat altfel, evenimentul va fi exonerator de răspundere.
Corelând aceste prevederi cu acelea ale art. 1351, C.civ., în materia exonerării debitorului pentru caz de forță majoră sau caz fortuit, prin convenția părților sau prin lege, reglementarea este logică, este normal să-l exonerez de răspundere pe debitor pentru fapta victimei sau terțului, generate de cazul fortuit și cu atât mai mult de cazul de forță majoră, de vreme ce l-am exonerat de răspundere, în aceleași condiții, chiar și pentru fapta sa.
Exercitarea unui drept este o altă cauză care duce la exonerare în răspunderea civilă. Astfel potrivit art. 1353 C.civ. „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”. Această cauză a exercitării unui drept este recunoscută de lege că înlătură caracterul ilicit al faptei doar în situația în care făptuitorul nu se afla în fața unui abuz de drept.
Abuzul de drept constă în exercitarea drepturilor prin deturnarea de la scopul în considerarea căreia au fost recunoscute de lege, prin depășirea limitelor lor juridice ori cu rea credință, dacă prin această exercitare abuzivă se creează o pagubă, autorul ei trebuie să o repare în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Sunt alte cauze de exonerare potrivit art. 1354, care prevede că: „Victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de persoană care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat, sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă, dovedește intenția sau culpa gravă a celui care potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă”.
Aceste cauze de exonerare sunt:
Ajutorul dezinteresat din partea unei persoane – aici putem da exemplu situația în care o persoană acordă primul ajutor iar în timpul în care acționează poate să îi rupă un obiect din vestimentația victimei, deci persoană care acordă primul ajutor în această situație va fi exonerată de răspundere, ar putea răspunde doar în situația în care se constată că a lucrat cu intenție, că a rupt acel obiect din vestimentația victimei cu intenție.
Prejudiciul cauzat de un lucru, animal sau edificiu – în acest caz este necesar, pentru a fi cauza exoneratoare de răspundere, ca lucrurile să genereze pagube independent de persoana proprietarului lor, a celui care are paza lor juridică, prin transformările intrinseci ale lor; proprietarul lucrului nu determină un prejudiciu prin fapta lui, însă lucrul produce acest prejudiciu, de care este exonerat dacă l-au oferit cu titlu gratuit; nu poate fi exonerat dacă se probează că prejudiciul a fost produs ca urmare a intenției sau culpei grave a acestor persoane.
Consimțământul victimei – prin acest lucru trebuie înțeles faptul că ne aflăm în fața unei clauze de nerăspundere, astfel victima consimte la desfășurarea unei activități, care potențial ar fi de natură să-i producă o pagubă.
Concluzii
În cele ce urmează voi argumenta motivele principale care au stat la baza alegerii de a realiza această lucrare.
Existența societății actuale se datorează diverselor schimburi care se realizează inerent între oameni. Datorită faptului că există multe relații care se succed cu o viteză amenințăoare între diversele persoane, apar obligatoriu și o serie de neînțelegeri referitoare la executarea în întregime sau în parte a raporturilor existente între părți.
Lucrarea de față are la bază condițiile răspunderii civile delictuale și este structurată astfel încât să cuprindă aspectele necesare pentru a putea concluziona referitor la aceste condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu sau existența vinovăției autorului faptei ilicite. Așa cum prevede Codul civil orice persoană are obligația să respecte legea și să nu aducă atingere prin acțiunile sau inacțiunile sale intereselor sau drepturilor altor persoane.
În această lucrare, cu ajutorul actualului Cod civil, am abordat elemente de noutate în cadrul prejudiciului, acesta fiind o condiție a răspunderii civile delictuale. Potrivit art. 1381 alin. (1) “Orice prejudiciu dă dreptul la reparație” Ceea ce este nou în cazul acestei condiții sunt definirea principiilor de reparare a prejudiciului: principiul reparării integrale și principiul reparării în natură. Repararea integrală a prejudiciului presupune în primul rând stabilirea întinderii prejudiciului care este cert. Un prejudiciu este cert atunci când el există sigur, iar acesta poate fi evaluat în prezent. În vederea reparării prejudiciului și aplicării acestui principiu al reparării integrale art. 1385 alin. (3) C. civ. dispune: “Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”. Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare.
Există o reglementare expresă pentru diferite situații ale prejudiciului, asemenea situații sunt: în cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde pentru prejudiciul cauzat și nu va răspunde în situația în care dovedește ca a fost lipsit de discernământ; în cazul vătămării minorului despăgubirea va fi datorată de la data când, în mod normal minorul și-ar fi terminat pregătirea profesională.
Alte elemente de noutate sunt cauzele exoneratoare de răspundere, acestea fiind: forța majoră care este un eveniment extern, imprevizibil, invincibil si inevitabil, cazul fortuit definit ca un eveniment care nu poate fi prevăzut, nici preîntâmpinat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs, fapta victimei sau a terțului și nu în ulimul rând exercițiul drepturilor.
Consider că legislația, în materia răspunderii civile delictuale este suficient de amplă pentru ca fiecare cetățean să o înteleagă, să o cunoască și pentru ca fiecare cetățean care are discernământ de a alege între ceea ce este bine și ceea ce este rău să o respecte întocmai.
În final voi aduce aminte de ceea ce spunea un vechi adagiu al romanilor și anume: “iuris prudentia est divinarum arque humanarum rerum notitia iusti atque iniusti scientia”, care tradus transmite că “știința dreptului este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința de a deosebi ceea ce este drept de ceea ce este nedrept”.
BIBLIOGRAFIE:
A. Boroi, Drept penal și drept procesual penal, curs pentru examen de licență, ediția 2. Editura C.H. Beck, 2009
Adam Ioan, Drept civil, obligațiile. Faptul juridic in reglementarea Noului Cod Civil, Editura C.H. Beck, 2013
Anghel. I. M., Deak, Fr., Popa M.F., Raspunderea civilă, Editura Stiințifică, 1970
Antoniu. G., Vinovația penala Editura Academiei Ramane, 2002
C. Stănescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligațiilor, Editura Hamangiu, București, 2008
C. Stănescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1970
C. Stătescu, Raspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane”, Editura Stiințifică si Enciclopedică, 1984
Codul Penal, Universul Juridic, București, 2008
D. Mazilu, Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2009
Dongoroz. V.,Drept penal, reeditare, Asociația Română de Stiințe Penale, 2000
Gh. Bobos, G. Vladica Rațiu, Raspunderea, responsabilitatea si constrangerea in domeniul dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil roman, vol. II, București, 1942
I.Alba, V.Ursa, Raspunderea civilă pentru daunele morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979
I.Dogaru, P. Drăghici, Bazele dreptului civil vol III, Teoria generală a obligațiilor, Editura C.H. Beck, București, 2009
I.R. Urs, S. Angheni, Drept civil. Drepturile reale, Teoria generală a obligațiilor, vol 2, Editura Oscar Print, București, 1999
Ioan Adam, „Drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, Editura All Beck, București, 2004
L.Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil – obligațiile, Editura Universul Juridic, 2012
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972
M.Ioan, A.D. Dumitrescu, I. Iorga , Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Universul Juridic, București, 2011
Motica R.I., Lupan E, “Teoria generală a obligațiilor civile, Editura Lumina Lex, București, 2005
Noul Cod Civil, Universul Juridic, Bucurști, 2011
O. Capațînă, Premisele juridice ale exercitarii comerțului, în R.D.C nr. 1/1991
Paul Pricope, Raspunderea civila delictuală in reglementarea Noului Cod Civil, a Codului Civil din 1864 și a Dreptului European, Editura Hamangiu, 2013
Pierre Tercier "Contribution a l'etude du tort moral et de sa reparation en droit suisse", Editions Universitaires, Fribourg, Suisse, 1971
Popescu T.R., Anca.P., Teoria generală a obligațiilor, Editura Stiințifică, 1968
Rene Savatier, "La theorie des obligations. Vision juridique et economique" Dalloz, Paris, 1969
T. Ionascu, Drept civil. Curs. Persoanele, București, Lit. și tip.. invățămantului, 1959
V. Georgescu, în lucrarea Persoana fizică în dreptul R.P.R., Editura Academiei, București, 1963
SURSE INTERNET:
www.Portal.just.ro
www.iccj.ro
www.jurisprudenta.org
www.euroavocatura.ro
www.e-scoala.ro
www.comunicatedepresa.ro
http://legeaz.net
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conditiile Generale ale Raspunderii Civile Delictuale (ID: 126876)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.