Conditiile Democratice ale Libertatii Presei

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Condițiile democratice ale libertății presei

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I – PRESA ROMÂNIEI COMUNISTE

Secțiunea I – Influența regimului comunist

Secțiunea a II-a – Flagelul cenzurii

CAPITOLUL II – IDEOLOGIA DEMOCRATICĂ

Secțiunea I – Considerații generale cu privire la democrația liberală

Secțiunea a II-a – Mass Media în democrație – generalități

Secțiunea a III-a – Câinele de pază al democrației

Secțiunea a IV-a – Individ și colectivitate – libertatea de exprimare

CAPITOLUL III – PRESA POLITICĂ VERSUS IDEALUL DEMOCRATIC

Secțiunea I – Pluripartidismul, o consecință a democrației

Secțiunea a II-a – Confruntarea Presă-Politic

Secțiunea a III-a – Iosif Costinaș – Jurnalist mort la datorie

CAPITOLUL IV – IMPLICAREA POLITICULUI ÎN PRESĂ

CAPITOLUL V – TABLOIDIZAREA – O CONSECINȚĂ A DEMOCRAȚIEI

Secțiunea I – Apariția tabloidelor

Secțiunea a II – a – Scurt istoric al lansării și evoluției OTV

CAPITOLUL VI – STUDIU DE CAZ – CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTĂ DE ABREVIERI

CEDO – Convenția Europeană a Drepturilor Omului

CNA – Consiliul Național al Audiovizualului

Etc. – etcetera

MAI –

Nr. – numărul

Pag. -pagina

PNL – Partidul Național Liberal

PSD – Partidul Social-Democrat

PD – Partidul Democrat

PDL – Partidul Democrat Liberal

PCR – Psrtidul Comunist Român

PR – Public Relations

PIN – Partidul Initiativa Națională

PIDCP – Pactul internațional cu privire la drepturile civile

RTV – România TV

ș.a – și altele

SUA – Statele Unite ale Americii

TV – televiziune

TVR – Televiziunea Română

Vol. – volumul

ARGUMENT

Pe tot parcursul perioadei comuniste, caracterizată de cenzură și de presă aservită, aflată într-o permanentă supraveghere de la vârf, România a simțit pe propria piele efectele propagandei politice și ale obsesiei conducătorului de a ascunde adevărul. Victoria împotriva regimului, în urma Revoluției din iarna lui 1989, promitea democrație și libertate de exprimare. Capitolul I este menit să reamintească perioada restricțiilor aspre asupra presei, și abuzurile comise împotriva jurnaliștilor.

Democrația și libertatea au venit ca o încununare a anilor de falsă informare cu privire la evenimentele din afara granițelor. Idealul democratic, prezentat în Capitolul al II-lea, și-a spus cuvântul, remodelând aparent fața văzută a mass media. Numărul publicațiilor a crescut vertiginos. România își câștigase libertatea pe toate planurile, iar presa își putea prelua rolul celei de-a patra puteri în stat, de câine de pază al democrației.

Din nefericire, pluripartidismul democratic nu a privat presa românească de aservire politică, cu singura diferență a existenței libertății de alegere a cetățeanului, după cum am argumentat în Capitolul III. În plus, după cum vom vedea în cel de-al IV-lea Capitol, politicul a reintrat pe fir, jurnaliștii văzându-se din nou amenințați.

Cultura a intrat în declin pe măsură ce presa și-a însușit rolul de afacere. Tabloidizarea, încercarea permanentă de a satisface gusturile mediocre ale cetățenilor întru creșterea tirajelor o data cu creșterea vânzărilor a adus un handicap cultural României. Audiențele crescute prin televizarea unor subiecte imorale, de tipul nudității și al degradării imaginii personajelor prezentate a încurajat continuarea trendului de tabloidizare. Efectele goanei după rating sunt prezentate în Capitolul V, demonstrând, împreună cu studiul de caz ce vizează ineficiența CNA, faptul că lipsa cenzurii s-a dovedit tot atât de nefericită ca și prezența ei.

În concluzie, iluzia democratică nu a adus nimic benefic o dată cu eliberarea căilor de informare de sub jugul totalitar.

În astfel de condiții, lucrarea de față caută să descopere ce anume s-a câștigat prin eliberarea de la sfârșitul lui 1989, dacă s-a câștigat ceva.

CAPITOLUL I

PRESA ROMÂNIEI COMUNISTE

Secțiunea I – Influența regimului comunist

Presa este un mijloc de largă informare publică privind viața internă și internațională, de formare a opiniei publice; ca exponent al acesteia, presa este o tribună de dezbateri și schimb de opinii, un mijloc prin care cetățenii țării își exercită libertatea cuvintului și a opiniei.”

Instaurarea comunismului, împreună cu noul discurs profund lipsit de caracteristicile necesare dezvoltării cunoașterii și informării societății civile, a însemnat căderea mijloacelor media în obediență.

Legea Presei din Republica Socialistă România, act publicat în Buletinul Oficial Nr. 3 din 19 ianuarie 1978, debuta apoteotic, descriind utilitatea presei ca instrument ce îndeplinește o înaltă misiune social-politică, slujind, prin întreaga sa activitate, cauza poporului, interesele supreme ale națiunii socialiste.

Presa are menirea să militeze permanent pentru traducerea în viață a politicii Partidului Comunist Român, a înaltelor principii ale eticii și echității socialiste.”

Rezultă că presa nu avea libertate în perioada PCR, publicațiile fiind controlate de Putere.

În același document, la Capitolul I, Articolul 3, contrar tendințelor crunte de cenzură, se stipula faptul că “libertatea presei constituie un drept fundamental consfințit prin Constituție.”

Bogdan Ficeac descrie în cartea sa, Tehnici de manipulare, obediența excesivă a presei române în perioada comunismului, amintind metodele prin care poporul era ținut sub control cu ajutorul presei: glorificarea regimului, preluarea exclusivă a știrilor internaționale cu caracter negativ – revolte, revoluții – pentru a crea impresia unei Românii socialiste ca o oază pierdută într-un deșert al atrocităților.

“Pentru ca opinia publică să fie manipulată,” spune el, “trebuie să aibă acces la o singură sursă de informație aflată total sub controlul puterii. (…) Așa cum, spre exemplu, era pe vremea lui Ceaușescu. (…) Amintiți-va că regimul absurd, pe care o țară întreagă îl ura, nu a putut să cadă până nu a fost preluat controlul asupra informațiilor, respectiv asupra televiziunii naționale.”

Contrar presei scrise dinaintea epocii comuniste, propaganda a început să submineze spiritul jurnalistic. Limbajul de lemn a pus stăpânire pe scriitura acestora, tendințele mobilizatoare în favoarea sistemului și în detrimentul propriei dezvoltări spirituale fiind principala pârghie a îndoctrinării. Presa scrisă, precum și audiovizualul, au fost redefinite ca unelte ale influențării, ale instaurării acceptării de către mase a cultului personalității.

Astfel, mesajele transmise făceau doar să faciliteze îndoctrinarea cu idei proprii regimului, cauzând pierderea completă a rolului de informare, cunoaștere și îndrumare a individului către orizonturi noi.

Poate fi încadrat ca ziarist persoana care militează pentru aplicarea în viață a politicii Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate, se conduce în activitatea sa și în viața particulară după normele eticii și echității socialiste,a€œ se arată în Legea presei din Republică Socialistă România din 1974. Totodată, era prevăzut că, în exercitarea profesiei, ziaristul avea datoria:

a) să contribuie cu toată capacitatea sa la îndeplinirea funcțiilor social-politice ale presei, așa cum sînt stabilite de prezenta lege și în documentele Partidului Comunist Român;

b) să slujească cu devotament cauza socialismului și comunismului, să lupte pentru aplicarea în viață a politicii interne și internaționale a partidului și statului;”

În ceea ce privea libertatea de exprimare, se interzicea utilizarea libertății presei în scopuri potrivnice orînduirii socialiste, ordinii de drept statornicite prin Constituție și celelalte legi, drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice, moralei socialiste.

In apărarea intereselor societății și persoanelor împotriva folosirii abuzive a dreptului de exprimare prin presă se interzice publicarea și difuzarea prin presă a materialelor care:

a) sînt potrivnice Constituției Republicii Socialiste România;

b) conțin atacuri împotriva orinduirii socialiste, principiilor politicii interne și externe a Partidului Comunist Român și a Republicii Socialiste România;

c) defăimează conducerea partidului și statului;

d) comunică informații, date sau documente secrete, definite astfel de lege;

e) cuprind informații și comentarii false sau alarmiste care amenință sau tulbură liniștea publică ori prezintă un pericol pentru securitatea statului;

f) îndeamnă la nerespectarea legilor statului ori la săvîrșirea unor fapte ce constituie infracțiuni;”

La sfârșitul lui 1989, presa a avut rolul principal în impunerea și propagarea idealului libertății, desprinzându-se de tendințele comuniste și militând, în conformitate cu rolul său de mijloc de informare, pentru eliberarea de sub jugul comunist.

Sectiunea a II-a – Flagelul cenzurii

În perioada comunistă, presa scrisă se dezicea de tendințele contemporane ale business-ului. În consecință, în 1989, existau câteva sute de publicații, număr de zece ori mai mic decât 10 ani mai târziu, după căderea regimului și instaurarea spiritului democratic, caracterizat de elminarea tendințelor de manipulare politică în sfera presei scrise și televizate. În general, în perioada comunistă, presa se rezuma la câteva cotidiene, inclusiv locale, împreună cu periodicele axate pe diferite subiecte de interes, de la publicații pentru femei la cinematografie.

După cum afirmă Harold Burson, fondator Burson-Marsteller (una dintre cele mai mari agenții de PR din lume), ”opinia publică este o pârghie care poate motiva o audiență înspre comportamentul așteptat.”

Mass media se confrunta cu restricții la tot pasul în perioada comunistă. Să ne amintim faptul că, de exemplu, în perioada lui Ceaușescu, TVR emitea timp de două ore pe zi, iar preluarea radiofonică a emisiunilor din afară, cum ar fi fost cele ale Radio Europa Liberă, erau interzise. România trecuse dintr-un regim comunist în care jurnaliștii trăiau sub imperiul fricii și al controlului, într-un alt regim comunist, în care mașinăria mass-media era ustensila statului, după cum arătam în capitolul anterior.

Având deci puterea de a modela mințile cititorilor, jurnalistul devine de multe ori subiect al celor mai necruțătoare critici sau țintă a nenumărate acuzații nejustificate, pentru posibilitatea sa de a lupta cu șanse reale împotriva nedreptăților. Acesta reprezintă doar un exemplu a celui mai mic preț pe care un jurnalist îl plătește pentru alegerea făcută.

În perioada anteceaușistă, conducătorii marilor cotidiene, «Universul», «Curentul», «Porunca Vremii», «Gândirea», fiind considerați responsabili pentru naționalism, legionarism, precum și acuzați că ar fi fost susținători ai fascismului și hitlerismului, au primit etichete dure, cum ar fi cele de antisemiți, antisovietici și antidemocrați, fiind ulterior judecați ca și criminali de război.

„Prin articolele de ziare, broșuri sau conferințe s-au pus în slujbă propagandei fasciste sau hitleriste și au contribuit prin acțiunea lor la susținerea unui regim odios (…), la antrenarea României într-o aventură dezastruoasă și prăbusirea politică și militară a tării,” se arăta în actul acuzator semnat de Petru Groza și Gheorghe Tătărescu în data de 17 mai 1945.

În luna octombrie a lui 1944 se trăsese primul semnal de alarmă, odată cu excluderea din Sindicatul Ziariștilor Profesioniști a celor mai importanți ziariști. Printre ei se regăsesc cei ce au compus ”lotul ziariștilor€nume precum Stelian Popescu, directorul „Universului”, Pamfil Șeicaru, directorul „Curentului”, Ilie Rădulescu, directorul „Poruncii Vremii și Nichifor Crainic, fondator al „Gândirii”.

Conform lui Ioan Opris, prin procesul amintit, presa din România își pierdea orice libertate. „Procesul ziariștilor,”scrie autorul, “a anunțat, mai evident ca orice altă decizie politică, încetarea oricărei libertăti a presei. Puțini intelectuali au sesizat, pe moment, fondul respectiv.”

Pamfil Șeicaru – o conștiință lucidă a neamului românesc, un pamfleos (…), la antrenarea României într-o aventură dezastruoasă și prăbusirea politică și militară a tării,” se arăta în actul acuzator semnat de Petru Groza și Gheorghe Tătărescu în data de 17 mai 1945.

În luna octombrie a lui 1944 se trăsese primul semnal de alarmă, odată cu excluderea din Sindicatul Ziariștilor Profesioniști a celor mai importanți ziariști. Printre ei se regăsesc cei ce au compus ”lotul ziariștilor€nume precum Stelian Popescu, directorul „Universului”, Pamfil Șeicaru, directorul „Curentului”, Ilie Rădulescu, directorul „Poruncii Vremii și Nichifor Crainic, fondator al „Gândirii”.

Conform lui Ioan Opris, prin procesul amintit, presa din România își pierdea orice libertate. „Procesul ziariștilor,”scrie autorul, “a anunțat, mai evident ca orice altă decizie politică, încetarea oricărei libertăti a presei. Puțini intelectuali au sesizat, pe moment, fondul respectiv.”

Pamfil Șeicaru – o conștiință lucidă a neamului românesc, un pamfletar acid, un memorialist al istoriei pe care a trăit-o – a fost obligat să rămână în exil până la sfârșitul vieții după ce fusese condamnat la moarte într-un ”lot” cu alți ziariști celebri, fiind considerați ”criminali de război și vinovați de dezastrul țării”. După instaurarea regimului comunist, tipografiile sale au fost confiscate, iar palatul ziarului Curentul a fost transformat în sediu al Securității, azi sediul MAI din București.

În țară fusese judecat și condamnat la moarte în contumacie în procesul criminalilor de război, început la București la 30 mai 1945. El a fost cel dintâi dintr-un lot de 12 ziariști găsiți ”vinovați pentru crime de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război.”

Sentința nu a fost dusă la îndeplinire, întrucât ”condamnatul, rămas în exil, simțind exact cursul evenimentelor, cu puțin timp înainte de lovitura de la Palat de la 23 august 1944 – nu a fost găsit în țară, iar mai apoi, prin Decretul de Stat al R. S. România, fusese grațiat.

Nicole Valery-Grossu este un alt caz al politicii împotriva libertății presei. Activând în perioada războiului în cadrul Partidului Național Țărănesc, Nicoleta Valeria Bruteanu (Nicole Valery-Grossu) era redactor al ziarului Dreptatea – organ de presă al partidului amintit – din 1945 și până în 1947.

Odată cu instaurarea regimului comunist, ca urmare a interzicerii Partidului Național Țărănesc, jurnalista este evacuată, împreună cu familia ei, din locuința sa din București, fiind ulterior arestată în data de 24 august 1949. Deținută în lipsa condamnării pentru o perioadă de patru ani, jurnalista părăsește țara în 1969, împreună cu soțul ei, Sergiu Grossu, scriitor condamnat la 12 ani de închisoare din motive politice, grațiat ulterior, în 1962.

Refugiați în Franța, unde jurnalista își schimbă numele în ”Nicole Valery-Grossu”, cei doi activează în publicistică, fondează asociația ”La Chaine”( lanțul ), organizând emisiuni radiofonice bilingve – în franceză și română -, inițiind ulterior conferințe pentru demascarea realității comuniste din România.

Mircea Vulcănescu, o altă victimă a represiunii comuniste din România, publicist și filosof, este condamnat la 9 octombrie 1946 la opt ani de temniță. Este închis la Aiud alături de majoritatea elitei românești, unde își atrage furia torționarilor datorită conferințelor încurajatoare pe care le ține pentru a-i motiva pe deținuți.

“A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața.“

Mort la 28 octombrie 1952, la 48 de ani, bolnav de plămâni în urma tratamentelor inumane aplicate în închisoare, Vulcănescu a lăsat urmașilor îndemnul "Să nu ne răzbunați!".

Constantin Noica este arestat în 1958, fiind anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, dintre care execută doar 6 ani de zile, la Jilava, fiind pus în libertate în 1964.

Radu Gyr este un caz aparte: închis în timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea în lagărul de la Miercurea Ciuc, împreună cu Eliade, Nae Ionescu și Mihail Polihroniade, acesta este trimis în detenție și în perioada lui Antonescu. În 1945 este încadrat în ‘lotul ziariștilor’, condamnat fiind la 12 ani de detenție politică.

La doi ani după eliberare, Gyr este arestat din nou, de data aceasta condamnat la moarte pentru poezia -manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane. Poezia, considerată instigatoare împotriva regimului comunist, se soldează în cele din urmă cu 25 de ani de muncă silnică, în urma comutării pedepsei.

Captiv în închisoarea de la Aiud, Gyr s-a văzut nevoit să poarte lanțuri la picioare timp de doi ani de zile. Atunci când s-a îmbolnavit, nu i-a fost acordat dreptul la asistență medicală.

Eliberat în 1963, Radu Gyr s-a confruntat cu o amenințare permanentă, urmărit fiind de Securitate.

”Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte.”

CAPITOLUL II

IDEOLOGIA DEMOCRATICĂ

Secțiunea I – Considerații generale cu privire la democrația liberală

Rădăcinile democrației liberale stau în secolul al XVIII-lea al Europei, perioadă cunoscută și sub denumirea de Iluminism. La momentul respectiv, cea mai mare parte a statelor europene erau monarhii, puterea politică fiind deținută fie de monarh, fie de aristocrație. Posibilitatea instaurării democrației fusese evitată încă din perioada antichității clasice, datorită opiniei larg acceptate conform căreia democrațiile erau puternic instabile și haotice sub imperiul dorințelor schimbătoare ale oamenilor. Se credea totodată că democrația contravenea naturii umane, ființa umană fiind considerată intrinsec rea și violentă, necesitând un lider puternic capabil să îi controleze impulsurile distructive. Mulți monarhi europeni susțineau că puterea lor fusese ordonată de Dumnezeu, considerând orice obiecție la aceasta echivalentă blasfemiei.

Aceste idei convenționale au fost inițial puse la îndoială de un grup relativ mic de inelectuali iluminiști care propuneau ideea conform căreia ființa umană ar trebui să fie condusă de rațiune și de principiile libertății și ale egalității. Aceștia susțineau că toți oamenii sunt creați egali, motiv pentru care autoritatea politică nu poate fi justificată pe baza a€”sângelui nobil”- presupusa legătură de privilegiu cu Dumnezeu – sau pe baza oricăror alte caracteristici care se presupune că ar oferi un statut superior unui anume individ. În plus, aceștia susțineau că guvernele există pentru a-i servi pe oameni și nu viceversa, și că legile ar trebui să se aplice și în cazul celor ce guvernează așa cum se aplică în cazul guvernaților ( concept cunoscut sub denumirea de “supremație a legii”).

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, aceste idei au inspirat Revoluția Americană și pe cea Franceză, dând naștere ideologiei liberaliste și formelor de guvernământ care urmau să încerce aplicarea principiilor propuse de intelectualii iluminiști. Niciuna dintre aceste forme de guvernare nu se apropia de ceea ce am numi astăzi o democrație liberală (cea mai semnificativă diferență constând în faptul că dreptul de vot aparținea unei minorități a populației), iar încercarea francezilor nu a avut viață lungă, reușind însă să creeze un prototip al viitoarei democrații liberale.

Din moment ce susținătorii acestor forme de guvernare erau cunoscuți sub denumirea de liberali, guvernele au ajuns să fie cunoscute sub denumirea de “democrații liberale”.

Când primele democrații liberale au luat naștere, liberalii înșiși erau priviți ca un grup social extremist periculos ce amenința pacea și stabilitatea internațională. Monarhiștii conservatori care se opuneau liberalismului și democrației s-au văzut puși în rolul de apărători ai valorilor tradiționale și a ordinii naturale a lucrurilor, iar critica lor cu privire la democrație s-a văzut exonerată în momentul în care Napoleon Bonaparte a preluat controlul tinerei Republici Franceze, reorganizând-o în primul Imperiu Francez, și continuând să cucerească o mare parte a Europei.

Napoleon a fost în cele din urmă înfrânt, creându-se Alianța Sfântă pentru prevenirea viitoarelor tendințe de împrăștiere a liberalismului și democrației. Totuși, idealurile liberal-democratice s-au propagat în rândurile populației generale și, în timpul secolului al XIX-lea, monarhia tradițională s-a văzut într-o retragere și defensivă continue.

Dominionul Imperiului Britanic a devenit un incubator al democrației liberale începând cu jumătatea secolului al XIX-lea.

În cele din urmă, reformele și revoluțiile au împins majoritatea țărilor est-europene către democrația liberală. Liberalismul a încetat să fie o problemă de opinie la nivel de grup social, alăturându-se curentelor politice deja acceptate. În același timp, s-a dezvoltat un număr de ideologii non-liberale care au preluat conceptul democrației liberale în diferite feluri. Spectrul politic s-a schimbat complet: în timp ce democrația liberală câștiga teren, monarhia tradițională era împinsă către statutul de ideologie minoritar acceptată. La sfârșitul secolului al XIX-lea, democrația liberală se îndepărtase de existența sub formă de idee ”liberală”, devenind o idee susținută de diferite ideologii. După Primul Război Mondial, și mai ales după Al Doilea Război Mondial, democrația liberală a câștigat o poziție de vârf printre teoriile de guvernare, fiind în prezent aprobată și susținută de o majoritate vastă a spectrului politic.

Deși democrația liberală a fost inițial propusă de liberalii iluminiști, relația dintre democrație și liberalism a rămas un subiect controversat. Ideologia liberalismului – mai ales în formă sa clasică – are un caracter individualist, preocupandu-se cu limitarea puterii statului asupra individului. În schimb, democrația este privită ca un ideal colectivist, preocupat de împuternicirea maselor de oameni. Astfel, democrația liberală ar putea fi privită ca un compromis între cele două.

Institutul de cercetare Freedom House definește astăzi democrația liberală ca ”o democrație electorală care protejează libertățile civile.”

Secțiunea a II-a – Mass Media în democrație – generalități

Media democratică este conceptul organizării mass media în liniile democrației în detrimentul scopurilor strict comerciale sau ideologice. Precum ideea democrației însăși, media democratică privește spre transparență, incluziune, individualism, ca și alte concepte cheie ale democrației.

Edward S. Herman susținea că ”media democratică poate fi identificată după structură și funcții. În ceea ce privește structură, ar fi organizată și controlată de cetățeni de rând sau de organizațiile lor fundamentale… În ceea ce privește funcționarea, media democratică va avea ca scop primar satisfacerea nevoilor informaționale, culturale și de comunicare ale membrilor publicului pe care instituțiile media îi reprezintă.”

Ideea mass-mediei democratice izvorăște din credința conform căreia media este o parte vitală a unei societăți democratice.

În primul rând, media joacă rol politic, social, economic și cultural, rol esențial în democrațiile moderne. În astfel de societăți, media este principala sursă de informare politică și de acces la dezbaterile publice, precum și cheia pentru ca toți cetățenii să rămână informați. Democrația necesită un sistem media care oferă o scară largă de opinii, analize și dezbateri pe marginea subiectelor importante, reflectând diversitatea cetățenilor.

Criticii rolului media în democrațiile liberale susțin că, concentrarea proprietății media conduce la distorsionări majore ale proceselor democratice. Edward S. Herman și Noam Chomsky demonstrează prin Modelul Propagandei că media corporatistă limitează disponibilitatea contestării punctelor de vedere, ceea ce creează un spectru limitat al părerilor elitiste. Aceasta este o consecință naturală, spun ei, a legăturilor strânse dintre corporațiile puternice și media, limitând și restricționând astfel părerile la puncte de vedere explicite ale celor care și le permit.

Comentatorii media țin să scoată în evidență faptul că primii ‘campioni’ influenți ai industriei media aveau idei fundamental anti-democratice, opunându-se amestecării populației generale în crearea politicii. Walter Lippman căuta, în lucrarea sa, The Phantom Public (1925), să “puna publicul acolo unde îi este locul” în așa fel încât cei de la putere să fie ”scutiți de călcări în picioare și răgete ale unei turme derutate”, în timp ce Edward Bernays, creatorul relațiilor publice, căuta să ”supună mintea publicului unei discipline aspre, asemenea aceleia la care sunt supuși fizic soldații.”

Apărătorii mass-media democrat-liberale, răspunzând acestui tip de acuzații, spun că libertatea de exprimare protejată prin constituție oferă posibilitatea atât organizațiilor non-profit cât și celor orientate spre câștig să își dezbată problemele. Acoperirea mediatică în democrații, spun ei, face decât să reflecte preferințele publicului, fără a implica cenzura.

În momentul constituirii democrației moderne, presei i-au fost atribuite trei principii elementare orientate spre cele trei componente ale procesului democratic în ansamblul său:

– relația dintre cei conduși și conducători – controlul public asupra puterii politice, prin intermediul ziariștilor

– relația dintre conducători și cei conduși – mobilizarea cetățenilor și conștientizarea acestora în privința deciziilor politice

– relația dintre cetățeni – libera concurență a ideilor.

Ziariștii trebuiau să contituie un liant între putere și public.

Primul principiu, cel al controlului asupra guvernanților, izvorăște din ideea liberală enunțată încă din 1792 de Thomas Paine – a dreptului și a puterii rațiunii indivizilor de a lupta împotrivă opresiunii autorităților. Presa reprezintă o contrapondere față de tendințele inerente ale Puterii de a-și domina și teroriza ”supușii”.

Al doilea criteriu își are și el resursele în gândirea liberală: numai pluralitatea opiniilor și schimbul liber între cetățeni, dezbaterea publică între participanții la actele sociale conduc la adevăr. Așadar, presa are rolul de a prezenta cu maximă acuratețe ideile relevante care se manifestă în sfera publică, trebuie să stimuleze discuțiile libere și să susțină o mai bună cunoaștere a dorințelor cetățenilor și fluxul idelor fără de care nu se pot lua decizii în sfera politică.

Ultimul principiu democratic elementar este acela al libertății de exprimare, pornind de la valorile pieței libere a ideilor. Adevărul, spun adepții ‘mâinii nevazute’, se poate descoperi numai din discuția liberă a opțiunilor și în afara oricăror forme de control statal.

Dar, pentru ca libertatea pieței informațiilor să existe în mod real, trebuie îndeplinite alte trei condiții:

– concurență neîngrădită

– liberul acces la mijloacele și sursele de informare

– atitudinea critică

Fără schimbul nerestricționat de opinii, fără libera circulație a ideilor și fără libertatea de a primi și a transmite informații, democrația și presa liberă nu mai există.

"Luând în serios modelul democratic, o presă liberă și care slujește adevărul cetățeanului (colectiv sau individual) ar trebui să lucreze neobosit pentru canalizarea opiniei publice către civism, pentru stimularea capacității opiniei publice de a judeca prompt și corect faptele și situațiile cu care societatea e confruntată, pentru a fructifica energiile colective în starea lor potențial "spectatoare" spre participativitate și decizie."

Secțiunea a III-a – Câinele de pază al democrației

Ideea conform căreia presa este “câinele de pază al democrației” este mai veche de 200 de ani. Totuși ideea unei prese vigilente care monitorizează instituțiile de guvernare și îi expun excesele a căpătat o nouă formă în multe părți ale lumii. Globalizarea, căderea regimurilor autoritare și sociale și eliberarea presei de sub ochiul atent al guvernării au stimulat atât interesul oamenilor cât și creșterea eforturilor numeroaselor grupuri în vederea susținerii activității de gardian al democrației presei.

Încă din secolul XVII, teoreticienii liberalismului clasic au susținut că transparența și deschiderea către cetățeni sunt cele mai bune metode de protecție împotriva excesului de putere. Ideea de presă ca o ”a patra stare”, ca instituție existentă în mod primordial pentru monitorizarea celor înscăunați cu rol politic, era bazată pe premisa că statele puternice trebuiau ținute în frâu în așa fel încât să nu își depășească limitele. Lucrând independent de guverne, chiar și cu drepturi garantate de stat, presa trebuia să își asume acest rol.

Anii 1980 și 1990 au salutat renașterea acestei noțiuni veche de secole, cât și aplicarea ei, în special în societățile de tranziție ce se înălțau pe ruinele regimurilor autoritare și socialiste la momentul respectiv. Rezonanța termenului era facilitată de cetățenii puși față în față cu corupția aflată în rapidă întindere, cu legile slabe, și cu guvernele prădătoare sau incompetente, incapabile să își îndeplinească propriile atribuții.

Astăzi, chiar și în țările în care democrația se află încă la stadiul de experiment, sau în cele precum China, unde democrația și presa liberă nu s-au înrădăcinat încă, noțiunea de ”câine de pază al democrației” este întipărită în modul de autodefinire al jurnaliștilor, o noțiune destul de seducătoare pentru comunitatea internațională care, încă din perioadă lui 1990, a început să recunoască faptul că guvernele corupte și incapabile erau un mare obstacol în calea dezvoltării, în ciuda eforturilor depuse în vederea acesteia.

Atât în democrațiile vechi cât și în cele noi, ideea că mass media este ochii și urechile publicului și nu doar niște instrumente de înregistrare a evenimentelor este larg acceptată. Mitul jurnalistului neînfricat care urmărește și sancționează în cuvinte greșelile și deciziile proaste ale conducerii și politicienilor rămâne încă viu. Guvernele nu pot fi trase la răspundere pentru proasta informare a cetățenilor de către media cu privire la acțiunile reprezentanților lor sau ale instituțiilor statului.

Ca atare, întrucât libertatea cuvântului și de exprimare, libertatea mediei și a jurnaliștilor sunt amenințate în toată lumea și întrucât jurnaliștii sunt adesea apărători ai drepturilor omului și promotori ai libertății de asociere, de gândire și ai libertății religioase și a convingerilor, ziariștii sunt adesea persecutați și deținuți în închisori.

Rolul de ”câine de pază” presupune monitorizarea zilnică a acțiunilor guvernanților, ajutând cetățenii să evalueze eficiența performanțelor aleșilor. Dar rolul de gardian nu se oprește la instituțiile de vârf ale statului, țintele putând să aparțină câtorva sectoare de interes, de exemplu probleme la nivelul sectorului privat, cum ar fi corporațiile ce aduc prejudicii interesului public, sau organizații non-profit care obțin bani de la cetățenii slab informați cu privire la rolul lor. Menirea presei este de a monitoriza atât instituții cât și indivizi.

În schimb, într-o conviețuire amiabilă, într-o democrație veritabilă, “guvernele sunt responsabile pentru garantarea și protejarea libertății presei și a mass-mediei”. Acestea poartă totodată principala responsabilitate în ceea ce privește îngrădirea libertăților presei, recurgând tot mai adesea, într-unele dintre cele mai grave situații, la presiuni de tip juridic în vederea restricționării acestei libertăți. Un exemplu ar fi abuzul asupra legislației antiterorism/antiextremism, dar și de legi ce privesc securitatea națională, trădarea sau subversiunea pentru sancționarea ilegală a presei.

Aproape nicio persoană publică sau grup nu este imună/imun în fața investigațiilor jurnalistice – în decursul timpului, diverși jurnaliști au investigat de la falși călugări budiști ( în Tailanda ), până la abuzuri sexuale în cadrul bisericii catolice ( SUA ).

În contextul rolului de câine de pază, presa acoperă o multitudine de probleme de la sex și scandaluri personale până la corupție politică, îmbogățirea datorată ocupării unei poziții politice mai mult sau mai puțin importantă, precum și alte tipuri de nereguli.

Secțiunea a IV-a – Individ și colectivitate – libertatea de exprimare

Scopul liberal al tuturor formelor de guverare rămâne păstrarea, cultivarea și menținerea libertății, iar mass-media trebuie să devină un instrument al libertății sociale. (…) Consecința imediată a libertății de exprimare este dispariția ”dreptului istoric” al Puterii la păstrarea secretelor și la impunerea cenzurii.

Dreptul la libertatea de exprimare este un drept universal al omului, care stă la baza democrației și este esențial pentru realizarea altor drepturi la care aspiră oamenii din întreaga lume, cum ar fi dezvoltarea, demnitatea și împlinirea fiecărei ființe umane.

Articolul 30 din Constituția României, garantează "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public."

Principiul respectării libertății de exprimare presupune o serie întreagă de factori, dintre care amintim:

– libertatea de exprimare este nelimitată în cadru privat, comparativ cu cel public în care ar putea aduce, după caz, atingeri imaginii publice a diverșilor actori implicați;

– singura libertate care poate fi supusă unei limitări prin lege este libertatea de opinie; această limitare se poate face în raport cu drepturile și libertățile celorlalți, consfințite prin lege.

– inviolabilitatea libertății de exprimare în cadru public poate fi încălcată doar în baza Constituției, în încercarea de a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale semenilor, în condițiile prevăzute prin actul amintit; libertatea de exprimare acționează ca o supapă de siguranță pentru tensiunile sociale, permițând criticilor să participe la schimbarea a ceea ce nu mai corespunde pe cale pașnică.

– cenzura este interzisă, presupunând că, în general, înaintea publicării, libertatea de exprimare nu poate fi cenzurată. Dacă însă se încalcă un drept sau o libertate, sau chiar un interes legitim, se va răspunde pentru greșeală ulterior publicării.

– presa este liberă, și este prevăzută prin lege inclusiv libertatea de a înființa publicații. Se încearcă astfel asigurarea existenței unei prese puternice care, în mod legal, în conformitate cu denumirea de ”a€patra putere în stat”, ponderează puterea guvernului, prevăzând prevenirea sau/și semnalizarea abuzurilor. Din nefericire, există situații nenumărate în care, prin puterea conferită de această situație, patronii diverselor publicații încearcă, cu bună știință, manipularea opiniei publice în baza unor motive politice, economice și chiar comerciale.

– publicațiile nu pot fi suprimate, suspendarea oricăreia fiind posibilă doar prin condiții impuse de lege; până acum, nicio astfel de lege nu a fost adoptată.

– utilizarea acestei libertăți de exprimare aduce cu sine atât îndatoriri, cât și responsabilități. Într-o societate democratică, vor exista întotdeauna măsuri necesare în vederea menținerii securității naționale, a integrității teritoriale și a siguranței publice, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, cât și pentru protejarea sănătății și a legilor morale. Reputația indivizilor trebuie protejată, asemenea drepturilor acestora, iar divulgarea informațiilor confidențiale trebuie prevenită în vederea garantării autorității și a imparțialității puterii judecătorești. Exercițiul libertății de exprimare, chiar și într-o democrație, poate fi supus sancționării în cazul încălcării oricăreia dintre aceste prevederi.

Thomas I. Emerson spune că libertatea de exprimare ajută la menținerea balanței dintre stabilitate și schimbare. ”Principiul discuțiilor libere este metoda prin care se obține o comunitate atât adaptabilă cât și mai stabilă.”

Într-un document al Parlamentului European menit să scoată în evidență importanța libertății presei la nivel global, se arată că “restricțiile privind libertatea de exprimare au consecințe grave, ar trebui să fie foarte limitate și pot fi justificate numai dacă se respectă o serie de condiții precise și stricte, prevăzute de o legislație care este considerată ea însăși legitimă în temeiul dreptului internațional; libertatea de exprimare este un drept fundamental și este strâns legată de libertatea și pluralismul presei și al mass-mediei; statele care au aderat la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP) și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) sunt obligate să se asigure că sunt garantate independența, libertatea și pluralismul presei și mijloacelor media.”

CAPITOLUL III

PRESA POLITICĂ VERSUS IDEALUL DEMOCRATIC

Secțiunea I – Pluripartidismul, o consecință a democrației

Luând ca etalon România și ieșirea țării de sub egida regimului comunist, cu influența Partidului Comunist Român asupra presei în vederea propagării doctrinei pentru aplicarea acesteia în viața de zi cu zi, după cum am văzut într-un capitol anterior, putem observa pluripartidismul ca principală schimbare în viața politică. Ne interesează acest subiect, deoarece pluripartidismul promitea, la momentul respectiv, libertatea opiniei jurnalistice.

Din nefericire, această scindare și ulterioară conviețuire a numeroaselor partide nou înființate, a scufundat presa într-o serie de evenimente neprielnice libertății de exprimare.

În ceea ce privește falsa presă independentă creată sub cortina democrației, Parlamentul European o privește și astăzi ca o “manifestare colectivă a libertății de exprimare”, subliniind faptul că aceasta este ”unul dintre actorii majori ai peisajului mediatic și are rol de santinelă a democrației.”

În contrast, în Rezoluția Parlamentului European din 13 iunie 2013 referitoare la libertatea presei și a mass-mediei în lume, Parlamentul European subliniază faptul că “mass-media liberă, independentă și pluralistă, atât online, cât și cea tradițională, reprezintă una dintre componentele fundamentale ale democrației și pluralismului, recunoaște importanța resurselor de informare, ca garanții reale ale libertății și pluralismului mass-mediei, subliniază faptul că menținerea și consolidarea libertății și a independenței mass-mediei în lume constituie un interes comun, constată că rolul mass-mediei libere și independente și schimburile libere de informații sunt deosebit de importante în contextul schimbărilor democratice care au loc în regimurile nedemocratice.”

O presă cu adevărat independentă ar fi cu siguranță una dintre condițiile pentru o democrație veritabilă, însă implicațiile financiare, dorința de profit adesea satisfăcută de tabloidizare, precum și presiunile din sfera politicului, conduc adesea publicațiile către partizanat politic și tabloidizare.

Secțiunea a II-a – Confruntarea Presă-Politic

Interesul politicienilor este îndreptat în special către ziare și televiziuni. Prin natura programelor pe care le au, radiourile reușesc rar sau aproape niciodată să lovească dur în interesele cuiva. Jurnaliștii din presă scrisă sunt cei mai suspuși presiunilor. Asta pentru că un articol negativ poate sta o zi întreagă sub nasul unui președinte. O știre la radio sau TV zboară imediat, și numai dacă prezintă un subiect grav atinge orgoliul cuiva.”

€

După 1989, presa se bucura de câștigarea în scris a libertății de exprimare, în conformitate cu prevederile din Declarația Drepturilor Omului. Piața de deschidere a informației căpătase proporții incomensurabile.

Dacă gândim lipsa cenzurii ca o principală condiție a libertății presei într-o democrație, România, în drumul său către instaurarea totală a regimului democratic, era la începutul lui ‘90 pe drumul cel bun.

Ulterior, iluzia a fost spulberată. Cazurile de hărțuire din partea politicenilor, precum și cele de abuz, de atenționare, de jurnaliști concediați din considerații cauzate de nou câștigată libertate de exprimare au început să iasă la suprafață.

“Legislația existentă în acest moment în România, în special în prevederile din Codul Penal privind calomnia și insulta, favorizează personajele care, deranjate de conținutul unui articol, caută pârghii pentru a se răzbuna pe jurnalist. Hărțuirea în tribunal este un mijloc utilizat pe scară largă. Jurnaliștii specializați în investigații, în special, au mereu pe rol câte două sau trei procese.”

Înainte de a trece câteva dintre aceste situații în revistă, trebuie amintit faptul că, “pentru Mill, în tratatul Despre Libertate sau în cel despre Libertatea Presei, libertatea de exprimare devine similară cu libertatea de exprimare în general, a tuturor cetățenilor; orice restrângere a dreptului de exprimare al jurnaliștilor devine astfel un atac împotriva libertăților cetățenești. Ziaristul nu este altceva decât un exponent al drepturilor naturale ale indivizilor, nu dispune de drepturi superioare față de concetățenii lui, ci este un simplu cetățean, doar cu instrumente mai puternice de a transmite altora propriile opțiuni.”

Prin abuzurile împotriva jurnaliștilor se aduce atingere astfel intereselor tuturor cetățenilor. În condițiile în care jurnalistul este exponentul cetățenilor de rând, preocupat de corecta informare a conaționalilor cu privire la abuzuri, acesta poate deveni etalon pentru abuzurile pe care aleșii statului le-ar putea comite cu tot atâta ușurință asupra alegătorilor.

Conform Constituției României, ”libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin scris, prin viu grai, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.”

Totodata, Articolul 16 cu privire la egalitatea în drepturi, prevede că :

– Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări;

– Nimeni nu este mai presus de lege;

În schimb, în ciuda acestor prevederi, cazuri numeroase au semnalat nerespectarea Constituției de către cei aflați la Putere.

“Cazul publicației Timișoara este simbolic pentru ceea ce s-a petrecut cu întreaga presă din Timișoara. (…) înainte de alegerile locale din 2004, prin ‘eforturile’€liderilor PSD Timiș, numai jurnaliștii de la două publicații mai puteau spune că sunt cu adevărat liberi să scrie ce vor ei despre Putere. Este vorba de Evenimentul Zilei și Bănățeanul. Mult timp, Evenimentul a rămas ca o insulă în mijlocul unui ocean tăcut în care o parte a publicațiilor lăudau Puterea, iar pentru cealaltă unele nume erau tabu. Nume ca Dan Ioan Sipoș, președinte al Consiliului Județean Timiș, sau Dan Poenaru, președintele PSD Timiș. Primul a devenit cel mai urât de jurnaliștii din toate redacțiile. S-a ajuns până într-acolo încât unii îl comparau cu Elena Ceaușescu. Nu există redacție, cu excepția ediției de vest a Evenimentului Zilei, în care să nu fi existat o mazilire din cauza lui Sipoș.”

Evenimentul Zilei și Bănățeanul prezentau cu regularitate afacerile murdare și greșelile aleșilor, ale reprezentanților Puterii. Pentru aceste redacții, numele tabu sus-amintite nu răsunau înfricoșător, ba dimpotrivă, personajele cu pricina deveniseră ținte principale ale atacurilor în scris. Cele mai grave cazuri de presiune asupra jurnaliștilor izvorăsc din aceste redacții.

Ino Ardelean, de la Evenimentul Zilei, a fost bătut cu brutalitate de persoane care și acum au rămas necunoscute. Colegul sau, Eugen Sasu, cu care făcea echipă, a fost obligat să renunțe la jurnalism din cauza unor presiuni exercitate asupra socrului sau.”

La un an și trei luni de la agresarea jurnalistului Ino Ardelean, ancheta bătea pasul pe loc. În luna iunie a anului precedent, jurnalistul încercase să intenteze proces civil Ministerului Administrației și Internelor, dar și Inspectoratului General al Poliției Române și IPJ Timiș, solicitând daune în valoare de zece miliarde de lei.

"N-a reușit, pentru că n-a avut cum să plătească taxa de timbru în valoare de 500 de milioane de lei", declară avocatul Florin Kovacs, precizând că promovase de ceva timp o altă acțiune bazată pe precedentul Kreuz versus Polonia din 2001, potrivit căruia "obligația unei taxe de timbru împovărătoare este contrară articolului 6 din Convenția Europeană".

Într-o situație asemănătoare, jurnalistul Realitatea TV, Dan Bucură, a fost agresat de doi indivizi în primăvara anului 2012, în scară blocului în care locuia.

"M-am întors acasă, în scara blocului lumina era stinsă deși este mereu aprinsă, am aprins-o. Când am vrut să urc primele trepte, un individ, un baiat foarte corpolent cu o șapcă pe cap, m-a abordat. Am ridicat capul, prima conversație a fost un pumn in ochi și am auzit ceva foarte surprinzator. Mi-a spus: ‘Mai apari în m…ții m..ii la televizor?!’ A mai venit un altul, care avea o cagulă și mi-a mai aplicat o mică corecție, o bâtă peste mâini. Singura chestie pe care am reținut-o a fost chestiunea despre televizor. Aveam mobilul care îmi căzuse din mână și portofelul cu ceva bani; nu mi-a dispărut nimic. Au fugit pe unde au intrat, prin spatele blocului. Chestiunea asta nu are altă legătură decât cu meseria mea", a spus ziaristul.

În ceea ce îl privește pe Ino Ardelean, unul dintre oamenii țintă ai articolelor sale incisive, omul politic Dan Ioan Sipoș, președinte al Consiliului Județean Timiș, declara în derâdere pentru ziarul Adevărul în anul 2003 că se îndoiește că atacul ar fi venit din partea vreunui membru PSD.

“Pot fi și alte cauze. Sper că vor fi găsiți agresorii, deoarece jurnalistul nu a fost bătut de extratereștri."

Dupa cazul lui Dan Bucură, Ino Ardelean și-a amintit cu stupoare felul în care propriul său caz nu a fost niciodată soluționat. „Este regretabil că în România se mai întâmplă așa ceva. În toamnă se fac 9 ani de la cazul meu și nu s-a găsit un vinovat. Părerea mea este că nu s-a căutat unde trebuie. Totuși, nu a fost un caz atât de greu. Nu știu de ce nu s-a găsit vinovatul. Am scris mereu despre toți, nu pot să știu cine ar fi putut fi. Ar fi bine ca agresorii jurnalistului de la București să fie prinși, nici acesta nu pare a fi un caz foarte greu de rezolvat," declara Ino Ardelean despre cazul Bucura.

Mălin Bot explică, în cartea sa, Jurnaliști amenințați, jurnaliști bătuți, că în Timișoara, încă din anul 2000, condițiile în care se practică meseria de jurnalist sunt din ce în ce mai aprige. “Odată ajunși la putere, deținătorii de acum ai ei au demonstrat, în numeroase rânduri, că nu acceptă cu ușurință criticile și că nu ezită să se folosească de puterea pe care o au pentru a se răzbuna pe un jurnalist incomod.”

Cel mai simplu mod de a ajunge incomod este să refuzi să taci în fața greșelilor Puterii, să respecți spiritul democrației câștigate la Revoluție, care a adus cu sine idealuri precum libertatea de exprimare precum și dreptul la opinie, dar mai ales punerea în valoare a esenței jurnalistice de informare corectă a publicului.

Acesta nu a fost însă cazul ziaristului Mihai Cioată, redactor șef al posturilor locale de radio și TV Orion din Vatra Dornei, și al bilunarului Monitorul de Dorna, lovit în 2013 cu violență în față, într-o parcare. Agresorul a fost nimeni altul decât consilierul local Vasile Chiruță, iar motivul agresiunii a stat într-un comentariu de tip pamflet publicat de ziarist în Monitorul de Dorna, care îl viza inclusiv pe consilierul PNL.

“În general, cei vizați în materialul publicat nu au prea multe motive să se bucure. Mulți dintre ei simt nevoia să se răzbune fără să se gândească la faptul că adevărul este cel care îi deranjează, nu jurnalistul care îl spune.”

Sectiunea a III-a – Iosif Costinaș – Jurnalist mort la datorie

“Gazetarului nu îi este permis să asiste spectator indiferent la zbuciumul de fiecare zi al vieții sociale, să înregistreze pasiv variatele aspecte: el trebuie să trăiască cu intensitate, să participe impetuos la întâmplările din care se țese pânza misterioasă a istoriei. Unicul lui judecător, fără drept de apel, este cititorul. Un scriitor se poate consola de insuccesul momentan, gândindu-se la sentința postumă a generațiilor viitoare care revizuiesc toate judecățile contemporanilor. Unui gazetar nu-i este îngăduită această iluzie.”

Cel mai înspăimântător caz al unui jurnalist căzut la datorie este acela al jurnalistului timișorean Iosif Costinaș, ale cărui rămășițe au fost găsite la 10 luni după dispariția acestuia, lângă o cale ferată.

“De adevăr se moare a fost intitulat epitaful lui.(…) Cazul Costinaș este poate cel mai revoltător caz care privește un jurnalist din perioada post-comunistă a istoriei României. Chiar dacă acest lucru nu poate părea imposibil, o grămadă de servicii, multe secrete, care ar trebui să asigure siguranța tuturor cetățenilor, instituțiile statului român nu au nicio idee legată de dispariția și moartea jurnalistului timișorean.”

Jurnalistul lucra la o carte ce ar fi expus foarte multe adevăruri incomode pentru indivizi din Poliția Locală, precum și afaceri murdare ale marilor patroni locali precum și interlopi. “Acesta a urmărit și prezența continuă a unor agenți din poliția secretă a sistemului comunist în structurile guvernamentale actuale. Înainte de dispariția sa, Costinaș lucra la o carte despre crimă organizată,”relata la acel moment prestigioasa agenție de știri Associated Press.

O serie de probe ar fi trebuit să dovedească teoria sinuciderii lui Iosif Costinaș, însă acestea continuă și astăzi să pară cusute cu ață albă. “Rămâne varianta unui accident sau a crimei. (…) Pe de o parte se află investigațiile jurnalistului despre criminalii Revoluției și faptul că nume importante din Poliție, servicii secrete și din lumea oamenilor de afaceri apăreau în investigații. Pe de altă parte se află cartea la care acesta ar fi lucrat. Carte despre care Liviu Voiculescu susținea că se referă la aurul confiscat de securitate și miliția economică înainte de 1989.”

În încercarea de a se dovedi teoria conform căreia jurnalistul și-ar fi luat singur zilele, s-a sugerat faptul că acesta ar fi înghițit Diazepam în cantități mari. Implicația politică îngrijorătoare a fost raportul emis sub semnătura Ministrului de Interne din acea perioadă, Ioan Rus, social-democratul ce a ocupat funcția în cauză în timpul guvernării Năstase, între anii 2000-2003.

“Încercând să sugereze că jurnalistul chiar a luat acest tip de medicament, raportul Rus arată că ar exista examene medicale care au arătat că în oase s-au găsit “metaboliți ai benzodiazepinelor, posibil Diazepam.”€

Teoria a fost însă contrazisă cu rapiditate de către persoane din domeniul medical. “Peste tot se arată că Diazepamul se metabolizează hepatic și se elimină prin urină. Nu am găsit nicăieri în literatură de specialitate faptul că s-ar depune ceva în oase,” a declarat Dorin Ana, asistent universitar la Catedra de Farmacologie.

“Moartea jurnalistului român ridică mari semne de întrebare asupra libertății de exprimare,” a anunțat Radio Europa Liberă cu privire la cazul nerezolvat al jurnalistului Iosif Costinaș.

Numeroase semne de întrebare plutesc încă în ceea ce privește moartea jurnalistului, însoțite de misterul minciunii lui Ioan Rus, de slaba implicare a autorităților în rezolvarea cazului, și de ce nu, în ceea ce privește siguranța jurnaliștilor români într-un regim ce poartă democrația ca masca. Libertatea de exprimare a dus, se crede, la moartea lui Costinaș, ca pedeapsă pentru pasiunea jurnalismului de investigație.

”Daca i s-a întâmplat lui, i se poate întâmpla oricărui jurnalist.”

Revenind la prevederile constituționale amintite în subcapitolul anterior, sub eticheta egalității în drepturi, oricare cetățean s-ar putea vedea într-o situație similară. Unde se oprește caruselul încălcării drepturilor, și, mai important, de ce se teme politicul de presă într-o așa măsură încât să se ajungă la vătămare corporală în numele intereselor proprii?

CAPITOLUL IV

IMPLICAREA POLITICULUI ÎN PRESĂ

“Un motiv principal vehiculat in permanență de Putere pentru a impune legi împotriva presei este că aceasta publică și știri false, tendențioase, ori acuzații insuficient fundamentate. Este adevărat însă că, în majoritatea cazurilor, vina nu aparține ziariștilor, ci lipsei de transparență a autorităților, a diverșilor funcționari publici, chiar a celor obligați, prin natura muncii lor, să informeze opinia publică. Într-o democrație veritabilă, este un drept fundamental al contribuabilului să fie informat corect, în mod direct sau, mai ales, prin intermediul presei, despre cum îi sunt cheltuiți banii, despre activitatea autorităților, despre comportamentul și activitatea aleșilor săi.“

Dacă presa deține un anume rol în stat, acesta este, dupa cum arătam în capitolele anterioare, acela de “a patra stare” sau de “câine al democrației”, idei izvorâte din liberalismul iluminist.

În ceea ce privește politicul, presa este aceea menită să mențină echilibrul în balanța alegători-aleși, demascând abuzurile sociale și politice cu impact asupra cetățenilor.

Este necesar însă să amintim granița foarte subțire dintre opinie și realitate, dintre partizanat, manipulare voită, felul în care cetățeanul de rând percepe și își asumă păreri și idei ale unor jurnaliști, fie ei total dezinteresați din punct de vedere politic sau nu.

Pentru a evita eventuale neînțelegeri, Consiliul National al Audiovizualului solicită, atât în cazul programelor de știri, cât și în cel al dezbaterilor, în ceea ce privește informarea politică, economică, socială sau culturală:

“ a) asigurarea imparțialității, echilibrului și favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică;
b) evitarea oricăror forme de discriminare.
Totodată, în cadrul aceluiași set de legi, se prevede că “prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție se asigură, de regulă, în cadrul aceleiași emisiuni, iar în mod excepțional, în emisiunile următoare; în cazul în care cei solicitați refuză să participe sau să își precizeze punctul de vedere, acest fapt trebuie menționat pe post; absența punctului de vedere al uneia dintre părți nu exonerează realizatorul/moderatorul de asigurarea imparțialității. “

Parlamentul European observă faptul că “trebuie să se realizeze un echilibru între problemele de securitate națională și libertatea de informare, pentru a preveni abuzurile și pentru a garanta independența presei și a mass-mediei”.

Astfel, trezirea unui instinct de apărare în sufletul sferei politice, devine un fapt inevitabil, cea mai simplă modalitate de a pune presa la zid fiind aceea de a acuza jurnaliștii de publicarea unor știri false.

Conform lui Meiklejohn, democrația nu își va respecta adevăratul ideal atâta vreme cât cei aflați la putere sunt capabili să manipuleze electoratul, ascunzând informații și înăbușind tendințele critice.

Aceasta ar putea fi o situație demnă de un regim sub cenzură strictă, însă, dacă pornim de la considerentul că monopolul asupra unui trust media este deținut de un politician anume, de mai mulți, sau de o întreagă parte a clasei politice corespunzătoare unui partid anume, libertatea de exprimare, condiție fundamentală a democrației, va fi suprimată atât la nivel de trust, cât și la nivel de audiențâ.

Ca idee, Dan Voiculescu, politician și om de afaceri, președinte fondator al Partidului Conservator, ales senator de București în trei legislaturi soldate cu trei demisii, este și fondatorul Intact Media Group. Trustul de presă al politicianului cuprinde televiziuni: Antena 1, Antena Stars, Antena 3, Euforia Lifestyle TV, Antena Internațional, Zu Tv; publicații: Jurnalul National, Gazeta Sporturilor, BBC Good Food, BBC Top Gear, BBC Science Focus, Income Magazine, The Industry; Radiouri: Romantic FM și Radio ZU.

Sebastian Ghiță, om de afaceri român, deține grupul Asesoft și postul de televiziune RTV. Dupa ce, la data de 23 octombrie 2011, a fondat postul de televiziune România TV/RTV, la data de 9 decembrie 2012 a câștigat funcția de deputat de Prahova pe listele PSD.

În legătură cu Sebastian Ghiță dar și cu politizarea dorită a postului său de televiziune, patronul Realtitatea TV, Cozmin Gușă, declara cu un an în urmă: ”Nu există nicio posibilitate legală prin care Marian Vanghelie sau alt politician, printr-o negociere cu Elan Schwartzenberg sau altcineva, să poată să dețină controlul. Realitatea Media stă mult mai bine decât acum un an, cu cheltuieli mult mai puține. Din păcate, cu mai puțini salariați, dar ăsta a fost planul de reorganizare și se va îndrepta ușor, în câteva luni de zile, către ieșirea din insolvență. Să nu se îndoiască nimeni. Adevărata intenție a unui Victor Ponta atât de nervos, atât de disperat, de presat de partenerul său de afaceri, Sebastian Ghiță, este să falimenteze Realitatea. Scopul lor ocult e să oprească o voce critică și să îngroape printr-un faliment dovezile legate de fraudele pe care Sebastian Ghiță le-a săvârșit."

Însă Cozmin Gușă, omul care aruncă piatra, își trece în palmares o activitate politică mult mai amplă. Ales deputat în circumscripția electorală nr.42 BUCUREȘTI, pe listele Alianței Dreptate și Adevăr PNL-PD, în anul 2004, Gușă demonstrează o lipsa îngrijoratoare a atașamentului politic, ridicând semne de întrebare cu privire la poziția incertă a televiziunii la care este acționar, după cum declara, conform B1.ro, cu patru ani în urmă.

“La trustul Realitatea Media avem o participare undeva în jurul a 20%. Avem și 20% din OTV, plus alte licențe de radio și televiziune din țară care așteaptă să fie reactivate cum ar fi Ziua, sau Gardianul.”

Acesta a debutat politic ca Secretar General al Partidului Social Democrat (PSD), funcție ocupată între anii 2001 – 2003, continuând în perioada 2004 – 2005 ca membru în Biroul Permanent al Partidului Democrat (PD). Tot anul 2004 îl găsea în poziția de director de campanie al lui Traian Băsescu, în timp ce, un an mai tarziu, Gușă se înfațișa sub formă de candidat independent, fiind totodată președinte al Partidului Inițiativa Națională (PIN).

Într-o permanentă schimbare de opinii și atitudini politice, Cozmin Gușă s-a vazut în nenumărate posturi de consilier: pentru milionarul basarabean Vlad Plahotniuc, al lui Mircea Geoană (PSD), Traian Băsescu (PDL), Adrian Năstase (PSD), precum și al lui Marian Vanghelie, iar din 19 martie 2010, este consilierul pe probleme de extindere externă al omului de afaceri Sorin Ovidiu Vântu.

În Rezoluția Parlamentului European din 13 iunie 2013 referitoare la libertatea presei și a mass-mediei în lume, Parlamentul European recunoaște că “imperiile mediatice deținute de politicieni sunt uneori abilitate să desfășoare campanii de dezinformare” si totodată subliniază faptul că “este esențial ca presa și mass-media să poată funcționa independent și fără presiuni de natură politică și financiară.”

“Presa independentă nu reprezintă un pericol pentru Putere,” sesiza Malin Bot în cartea sa, Jurnaliști amenințaăi, jurnaliști bătuți, în anul 2004. La momentul actual, presa independentă este în incapacitate de funcționare fără suport politic. Dacă autorul amintit susținea, cu ani în urmă, că teama cea mare constă în audiența presei independente în rândul populației, în momentul de față este imposibil de prezis apartenența politică a tuturor publicațiilor a căror apariție și dezvoltare a fost favorizată de creșterea puterii internetului în România.

Libertatea de exprimare este înțeleasă ca fundament al democrației. Legile pentru susținerea acestui drept înseamnă adesea că dezbaterea publică nu poate fi complet suprimată nici măcar în momente de criză. Unul dintre cei mai importanți susținători ai legăturii dintre libertatea de exprimare și democrație este Alexander Meiklejohn, care argumentează conceptul de ‘democrație’ drept autoguvernare a cetățenilor. Pentru ca un astfel de sistem să funcționeze, electoratul trebuie să fie bine informat, și, pentru a deține toate datele necesare, acesta nu trebuie să fie constrâns în ceea ce privește libertatea fluxului de informații și idei.

“Condiția fundamentală a oricarei democrații este asigurarea de alegeri libere și corecte. Dar corectitudinea alegerilor nu înseamnă doar împiedicarea fraudelor electorale, ci, în primul rând, crearea condițiilor ca fiecare cetățean să voteze în deplină cunoștiinta de cauză.” Acest deziderat se poate realiza numai prin înlăturarea controlului asupra informațiilor. Este necesar ca fiecare cetățean să aibă acces liber la surse de informație alternative, pentru a putea fi contracarate influențele subiective ale unuia sau altuia din mijloacele de informare în masă. “Procurându-și informațiile din mai multe surse, cetățeanul poate avea o imagine cât mai apropiată de realitate și poate vota în consecință. Evident, în completare, trebuie ca mass-media să se bucure de o libertate totală.”

Audiența, în cazul presei aparent independente, este la fel de imprevizibilă. Dacă audiența împărtașește opiniile unei anume publicații, o poate face din considerente politice. Până la a i se împărtași o credința sau o idee, de orice fel ar fi aceasta, este nevoie ca presa să se îndeparteze de scopul principal de informare, îndreptându-se către jurnalismul de opinie.

“Este alarmant faptul că, potrivit celor mai recente clasamente anuale și rapoarte de analiză, calificativele acordate libertății presei și a mass-mediei în diferite țări din interiorul și din afara Europei înregistrează o tendință generală descrescătoare.”

Meiklejohn adaugă că dorința de a manipula opiniile poate lua naștere din căutarea de beneficii pentru societate. Totuși, susține el, alegerea de a manipula neagă idealul democratic.

“Prin faptul că dețin puterea politică și că sunt cei care iau decizii în administrație, reprezentanții partidelor aflate la putere sunt cei care au posibilitatea de a comite abuzuri asupra jurnaliștilor, afectând libertatea de exprimare.”

Dezbaterea, bineînțeles, este una dificil de scos în evidența. Omul de rând va privi ceea ce i se deslușește ca pe o simplă prezentare de opinii personale, a căror libertate este garantată prin Constituție deopotrivă, iar ‘idealul democratic’, prin garanțiile pe care le oferă, va asigura astfel propagarea ideilor în contradictoriu ale jurnaliștilor. Individul se va simți liber să rezoneze cu opiniile cele mai apropiate de propriile nevoi, dorințe, sau credințe, iar democrația și libertatea de exprimare, căzute în mâinile intereselor politice, vor oferi deschiderea necesară, vitală unei bune manipulări a populației.

Studii culturale au investigat și continuă să se ocupe cu tendința în creștere a mass-media modernă în sfera politică de a lasa granițele dintre jurnalism, entertainment, relații publice și reclamă în ceață.

În mod normal, este necesară posibilitatea de a alege, aceasta fiind garantată de diversitatea deținătorilor informației, în așa fel încât spectatorii, cititorii și ascultatorii să primească un spectru larg de informații din surse variate care nu sunt controlate îndeaproape, care sunt libere de tendințe partizanale, nefiltrate.

Accesul la surse de informare previne încercările deliberate de dezinformare, permițând publicului să judece singur corectitudinea faptelor prezentate, formâdu-și astfel păreri proprii.

Acesta este unul dintre punctele critice, a cărui respectare va pune indivizii în situația de a decide și de a acționa în mod autonom, garantându-le buna funcționare a sistemului democratic.

CAPITOLUL V

TABLOIDIZAREA – O CONSECINȚĂ A DEMOCRAȚIEI?

Secțiunea I – Apariția tabloidelor

Prima încercare de spargere a monopolului ziarelor de partid, scumpe, concepute ideologic, adresate unor cititori atent selecționați, adică unor oameni influenți, a aparținut lui Benjamin Day. Față de ziarele de partid, vândute la un preț de șase ori mai mare, ziarul lui a fost conceput cu scopul de a se preocupa de interesul general uman, relatările făcând parte din sfera sinuciderilor, crimelor, scandalurilor, nașterilor, anunțurilor mortuare, etc. ). Constatând succesul comercial al lui Day, alții l-au urmat.

Ca exemplu, Horace Greely, în New York Tribune, publicat începand cu 1841, “a preluat populismul, transformându-și gazeta într-un instrument de mobilizare a emoțiilor concetățenilor în jurul unor ‘dispute de principii’: alcool, tutun, jocuri de noroc. “

Relevanța presei ieftine a transformat culegerea informațiilor în sensul că aceasta a devenit o profesie. Mesajele pasive au fost înlocuite de producția de știri, în care știrile au devenit o marfă, un obiect de schimb comercial.

O nouă versiune a presei ieftine a luat naștere la sfârșitul secolului XIX, tip de presă ce avea să poarte numele de ‘yellow journalism’.

“Numele de yellow journalism este dat de un personaj de benzi desenate din New York World (principala publicație de acest tip, aparținând lui Joseph Pulitzer), numit “Yellow Kid”, care lua în derâdere evenimentele cotidiene.”

Publicațiile de acest tip au încetat să își exercite rolul de mijloace de informare, devenind surse de divertisment pe masură ce popularitatea lor a crescut. În Romania, odată cu instaurarea democrației și a libertății de exprimare, mass-media s-au alăturat, cu o oarecare întârziere, tendinței jurnalistice americane.

Poate cel mai interesant, șocant, și totodată ilar caz al unei știri senzaționale, ne aduce aminte de Evenimentul Zilei în perioada 1990, în care ziarul, cuprins de febra senzaționalului, își asumase rolul de tabloid, ocupându-se cu tratarea violurilor și a scandalurilor din minoritățile de țigani. Aparent, multe dintre presupusele știri erau inventate de redacție, iar cazul găinii născătoare de pui vii a iscat valuri de acuzații din partea ‘concurenței’.

„Motivele atacului le cunoaștem. Unul dintre ele este invidia unor ziariști lipsiți de talent, care privesc chiorâș succesul ziarului nostru. Din fericire pentru cititorii noștri și pentru noi, nu mor caii când vor câinii,” replica redacția ziarului la momentul respectiv.

Cătălin Mihuleac, jurnalist participant în seria articolelor pe subiectul amintit, a recunoscut faptul că articolele de acest tip apăreau datorită redactorului-șef din acea vreme, Ion Cristoiu, care solicita câte 3 articole publicate până în orele 14 ale fiecărei zile, altfel aplicând amenzi usturătoare.

“În ceea ce privește relația cu politica, ziariștii au descoperit practica jurnalismului ca armă împotriva Puterii. Astfel, la sfârșitul secolului XIX, s-a dezvoltat, în presa săptămânalâ, dimensiunea de muckraking ( scormonitori de mizerii ) a mass media, oamenii din presă căutând cu predilecție informațiile defăimatoare legate de abuzurile puterii, financiare și politice, investigațiile și dezvăluirile mergând până la indecență și agresivitate. O așa presă a dobândit imediat dimensiuni populare nemaiîntâlnite.”

Finalitatea unor astfel de publicații nu mai este informarea, ci divertismentul. Fotografiile, desenele, caricaturile, au dobândit o pondere tot mai mare, însoțind tradiționalele povești despre sex, crime și violență, dar materialele publicate au început să aibă tot mai puțină legătură cu realitatea, multe dintre ele fiind fabricate.

În zilele noastre, ideea cheie a democrației media ține de concentrarea patronatelor media, pe parcursul ultimelor decenii, în mâinile câtorva corporații și conglomerate, fapt ce a dus la o îngustare a spectrului opiniilor și al vocilor emitente, la o creștere în comercializarea știrilor și a informației, la o superficializare a abilității media de a realiza reportaje de investigație comportându-se precum un câine de pazâ al democrației, și la o creștere a accentului pus pe prioritizarea ‘infotainment-ului’ și a știrilor despre celebrități în detrimentul discursului informativ.

În lipsa unui organ de cenzură pentru presa scrisă, aceasta continuă să își expună scandalurile, fie ele sexuale, fie politice. Deși găina lui Cristoiu este departe de timpurile noastre, vedetele, într-o permanentă reafirmare, se apropie de ficțiune în problemele pe care le expun presei și cititorilor.

Tabloidizarea televiziunilor a fost cauzată, în cele din urmă, de apariția îndelung demonizatului OTV. Acesta nu cade încă de la început în categoria ‘televiziunilor sub patronat politic’, însă apariția postului, dezvoltarea ca rezultat al promovării unor subiecte de zi cu zi, a unor drame domestice, cât și a unui interes aparent pentru probleme ale cetățenilor de rând de pe urma cărora fondatorul, prin drama creată, a avut de câștigat, au ridicat ‘televiziunea poporului’ pe culmile gloriei înainte să fie închisă de CNA.

Adevărata dramă nu constă însa în existența acestui post de sine stătător, cât în impactul pe care l-a avut asupra altor televiziuni situate într-o competiție acerba cu el. Manelizarea, tabloidizarea, dramatizarea, senzaționalizarea, toate duse la extrem, au dat tonul unor comportamente deviante, unanim acceptate, precum și unei contaminări cu subiecte anticulturale a celorlalte posturi.

Secțiunea a II – a – Scurt istoric al lansării și evoluției OTV

“Raționamentele inferioare ale maselor, ca și cele elevate, se întemeiază pe asociații, dar ideile puse în conexiune nu au decât legături aparente de asemănare și succesiune.”

Dan Diaconescu și-a construit cariera în presă, trecând printr-o serie de televiziuni, cum ar fi TV Supernova si Tele 7ABC, pentru care a jucat rolul de realizator. Ulterior, Diaconescu a început să pună cap la cap planurile pentru propria televiziune. Cu 300.000 de dolari adunați până în 2001, jurnalistul a fondat o societate pe acțiuni, sub denumirea de Oglinda Television SA, cu intenția de a cere o licența de la CNA, cu ajutorul lui Emanuel Valeriu.

Cererea lui a fost respinsă de către Consiliul Național al Audiovizualului cu șapte voturi la patru, motiv pentru care jurnalistul a demarat căutarile pentru o licență disponibilă, apelând la politicieni în funcții importante pentru ca Oglinda Television să poată, în cele din urmă, să intre în emisie.

Aflând că Sorin Roșca Stănescu deținea o astfel de licență pentru un anume post – Omega TV -, Diaconescu l-a contactat în vederea unei întrevederi, iar Stănescu, conform lui Dan Diaconescu, i-a promis ajutor “până la capăt”.

Cerându-i dosarul deja respins de Consiliu, Sorin Roșca Stănescu a susținut proiectul în fața membrilor instituției amintite, obținând licența. Dosarul, o copie xerox a celui inițial, se dezicea de orice legătură cu Diaconescu. Jurnalistul a mers până la a schimba, peste noapte, numele de Oglinda Television SA cu o nouă firmă, pe nume First Media Advertising.

Intrată în emisie în data de 2 mai 2001, cu o zi intarziere, televiziunea OTV a emis timp de șase zile, dupa ce, în data de 8 mai, autoritățile au cerut aviz tehnic pentru toate televiziunile din țară, aviz pe care Diaconescu l-a obținut cu întârziere, iar în data de 9 septembrie 2001, OTV a intrat oficial în emisie.

Ceea ce a atras atenția în mod deosebit a fost talk-show-ul extins prezentat de jurnalist, cât și prezența constantă a unor personaje cât se poate de interesante, cum ar fi ghicitoare, vrăjitoare, politicieni vocali din partide minuscule, diferiți cetățeni simpli cu probleme personale, în condiții tehnice mai mult decât precare.

“Masele, nefiind capabile nici de reflecție, nici de judecată, nu cunosc neverosimilul, or, tocmai lucrurile incredibile sunt în general cele mai izbitoare.” Astfel explică Gustave Le Bon interesul sporit al indivizilor pentru subiecte de calibrul celor amintite.

OTV-ul a devenit rampă de lansare pentru indivizi cât se poate de diferiți, cum ar fi Stelian Ogică, presupus câștigător al unei sume în valoare de un milion de dolari, Oana Zăvoranu, aflată într-un etern scandal cât se poate de violent din punct de vedere verbal cu mama ei, cât și istoricul și scriitorul Alex Stoenescu (cu relatări argumentate despre evenimentele din decembrie 1989).

Tradițiile sunt sinteza copleșitoare a rasei. “Fără tradiții, adică fără ‘sufletul național’, nicio civilizație nu este posibilă.” Se poate înțelege astfel interesul pe care a reușit Diaconescu să îl genereze în rândul maselor de oameni cu subiectele festive pe care le-a televizat, de tipul nunților și botezurilor. El a fost inițiatorul unor astfel de evenimente la TV. Elementul de interes sporit a fost însă contradicția psihologica a prezenței pe sticla a unor personaje cu alte orientari sexuale, într-o țară destul de conservatoare. Factorul șoc a fost rețeta succesului.

Anul 2007 a fost anul consacrării televiziunii lui Diaconescu, datorită serialului Elodia, cu o lungime de mai mult de 150 de episoade. Serialul ‘dezbătea’ moartea misterioasă a avocatei Elodia Ghinescu, soția suspectului Cristian Cioacă.

În mod îngrijorator, oricât de blamat a fost postul OTV împreună cu fondatorul său, povestea asasinării avocatei a adus televiziunea în topul primelor 5 din țară.

În luna iulie a lui 2008, OTV atingea un rating mediu de 0,9 puncte (în jur de 108.000 de telespectatori), pe lângă cota de piața de 6% pe întregul public urban, obținând astfel locul al patrulea după televiziunile deja consacrate Pro Tv, Antena 1 și Acasa Tv.

După episodul cu numarul 100, serialul a adus în atenția telespectatorilor o nouă dramă domestică – aceea a perechii Magda Ciumac-Tolea. Având o oarecare legătură cu cazul Elodia, cei doi și-au petrecut sute de ore în studioul OTV.

“Ceea ce frapează fantezia maselor e imaginea emoționantă și clară, lipsită de orice interpretari adiacente, sau însoțită doar de unele fapte fabuloase: o victorie zdrobitoare, un miracol uluitor, o crimă abominabilă, o imensă speranță.”

Ca atare, conform datelor de la Ministerul Finanțelor, Ocram Televiziune SRL, operatorul OTV, a avut în 2007 o cifră de afaceri de 7.906.359 RON (2,37 milioane euro) și un profit net de 1.458.783 RON (437 de mii de euro). Profitul revenind din publicitate, iar publicitatea televizată fiind strâns legată de cifra audiențelor, succesul lui Diaconescu devine clar.

CAPITOLUL VI

STUDIU DE CAZ – CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI

”Puținii psihologi care au studiat masele, nefiind interesați decât de actele lor criminale și constatând frecvența mare cu care se manifestă acestea, au conchis că masele au nivelul moral foarte jos.”

Nu este de mirare astfel interesul sporit al oamenilor pentru subiectele de tip can-can, a căror prezență pe ecrane este din ce în ce mai deasă.

Motivul primordial al existenței Consiliului National al Audiovizualului este acela de verificare a conținutului programelor de televiziune în vederea protejării dezvoltării fizice și psihice a omului, în special a minorilor.

Prin minor, conform legislației CNA, se înțelege “persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani.”

În principiu, tipurile de emisiuni și programe capabile să afecteze dezvoltarea minorilor, sunt acelea cu caracter obscen. În aceste condiții, în legislația CNA se arată că o “producție audiovizuală cu caracter obscen” este “ansamblul de imagini, sunete, cuvinte, gesturi sau comportamente imorale, indecente, licențioase, sexuale explicite ori sugerate, care prin semnificația lor aduc ofensă pudorii, precum și orice alte forme de manifestare indecentă;”

Consiliul Național al Audiovizualului nu își exercită însă puterea de cenzor și în sfera presei scrise, după cum aminteam într-un capitol anterior. Din nefericire însă, legile CNA nu sunt aplicate cu rigurozitate nici în spațiul televizat.

Ca idee, în legea audiovizualului, la Titlul II, Capitolul 1, art. 2 se arată că “furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să respecte principiul interesului superior al minorului.“

Capitolul precedent contura o idee clară a evoluției OTV-ului lui Diaconescu, singura televiziune închisă de CNA până în momentul de fața. Așa cum aminteam și acolo însă, odată cu apariția, dezvoltarea și succesul OTV, o serie întreagă de alte emisiuni au preluat modelul de televiziune-tabloid, încercând să își recâștige audiențele.

Dacă Dan Diaconescu a fost primul care a televizat subiecte de interes comun, de tipul nunților, înmormântărilor, botezurilor, aducând în atenția publicului personaje din cele mai deosebite, cum ar fi transexuali și persoane cu alte orientări sexuale, televiziuni generaliste, cum ar fi Antena 1 sau ProTv au preluat modelul, folosindu-se de emisiuni de scandal pentru a genera interes din partea publicului.

În legislația CNA, la Capitolul II, Clasificarea programelor audiovizuale în vederea protecției minorilor, art. 12, se arata ca:

“Programele audiovizuale care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor pot fi difuzate numai dacă vizionarea este restricționată printr-un sistem de acces condiționat.

În lipsa unui sistem de acces condiționat, difuzarea programelor prevăzute la alin. (1) se poate face numai în intervalul orar permis, potrivit clasificării programului în funcție de conținutul acestuia.”

Emisiunile apărute ca urmare a goanei după rating și publicitate, inspirate de formatul pe care Diaconescu l-a prezentat, – cum ar fi La Măruță (Happy Hour) de la ProTv, Acces Direct sau Un Show Pacatos de la Antena 1 – continuă să supraviețuiască din subiecte de scandal. Personaje reprobabile sunt prezențe constante, aducând cu sine diverse scandaluri de tipul dramelor domestice. În cazul unor programe, deși legea CNA prevede clar o clasificare necesară în vederea protejării integrității psihice și morale a minorului, restricționarea prin semnele specifice este în mod misterios absentă.

“Criteriile în funcție de care se clasifică programele difuzate au drept scop asigurarea protecției minorului și informarea publicului cu privire la conținutul acestora.” În plus, același articol 19 consemnează faptul că responsabilitatea clasificării programelor este a radiodifuzorilor și a furnizorilor de servicii media la cerere, în conformitate cu o serie de criterii, dintre care amintim:
f) psihologia personajelor și reperele morale pe care acestea le oferă copiilor sau adolescenților;
g) tipologia eroilor, scopul acțiunii acestora, gradul de recurgere la violență;
i) prezentarea femeii în ipostaze degradante;
k) calitatea și tipologia limbajului;
l) genul sau tema programului.

Se conservă astfel, în cadrul emisiunilor de tip tabloid, o imagine precară a femeii. Prezențele feminine din platou -asistente- nu numai că oferă o imagine complet distorsionată a femeii, ci nu ezită să se transforme în ulterioare subiecte de cancan.

Manelizarea este o altă repercursiune a lipsei de vigilență a CNA-ului. De asemenea, știrile din prime time sunt adesea încărcate cu subiecte de violență.

În ceea ce privește interesul generat în rândul populației de atare subiecte, Gustave Le Bon explică faptul că “reprezentările pe care și le fac masele, asemeni celor ale persoanelor lipsite de judecată, sunt susceptibile de a fi profund modelate de emoții. Imaginile pe care le evocă în mintea lor un personaj, un eveniment, o întâmplare oarecare au vivacitatea lucrurilor reale.” ‘Pâine și circ’ era idealul de fericire al plebei romane. Cu vremea, acest ideal s-a schimbat prea puțin.

Consiliul Național al Audiovizualului pare să nu pună preț pe efectele psihologice ale acestor show-uri televizate deosebit de periculoase pentru dezvoltarea mentală a individului. Singura televiziune închisă, trecută în spațiu virtual, pe internet, acolo unde niciun cenzor nu poate restricționa accesul și nu poate sancționa conținutul, rămâne OTV.

CONCLUZII

Observând influențele politice manipulatoare, tendințele senzaționaliste și de tabloidizare izvorâte dintr-o democrație prost înțeleasă, observând felul în care libertatea de exprimare, într-o pseudo-democrație, aduce cu sine o deculturalizare a maselor, merită să ne întrebam dacă, în fapt, în urma caderii regimului de cenzură, s-a câștigat întradevar ceva.

Se poate pune, deopotrivă, problema unei deculturalizări voite, atunci când televiziunea tabloid, născută la 12 ani după căderea comunismului (OTV), oricât de aspru criticată, se poate apropia în sondaje de televiziunile de calitate, coborându-le totodată la nivelul ei în decurs de ani. Instituția menită să protejeze integritatea psihică și morală a individului, aplică amenzi blânde, incomparabile cu sumele caștigate din publicitatea generată de audiență, iar presa scrisă duce lipsă de cenzor, permițându-și subiecte din cele mai depravate.

În ceea ce privește libertatea presei, ca și condiție fundamentală a unei democrații veritabile, aceasta, mergând în paralel cu toate neregulile statului, va facilita greșeli politice și culturale, adesea în mod mai puțin decât voit. Dar, în fond, după cum observa jurnalistul Nae Ionescu la 1938, libertatea presei nu există.

“Nu, nu am crezut niciodată că există o libertate efectivă, în afară de ceea ce este normal (ceea ce ar însemna că libertatea urmează totuși ca necesitate o lege firească, și ca atare nu mai e libertate). Nu cunosc instituții fără funcțiuni, și nici funcțiuni fără legi; de unde urmează că și „libertatea” presei trebuie să urmeze legea, lăuntrică aș zice, a acestei prese.”

Afirmația conform căreia presa ar fi a patra putere în stat părea jurnalistului, chiar și cu 76 de ani în urmă, lipsită de orice sens. “În fond,” spunea Ionescu, “separația aceasta a puterilor e o iluzie, aruncată în lume de un om deștept (John Locke), adoptată fără critică de un alt om și mai deștept (Montesquieu) și nerealizată nicăieri. “

Jurnalistul considera teoria conform căreia presa este o putere a statului primejdioasă, și, mai ales, în clară contradicție cu însăși libertatea presei. “Căci dacă presa e puterea statului, atunci statul are dreptul să o organizeze cum vrea; adică cum crede el mai bine. Dar atunci, – unde mai e libertatea?”

Și totuși, dincolo de idealul separării puterilor în stat și de visul unei prese libere, dincolo de politic și social, și de audiența menită să valorifice o publicație sau un post de Tv, presa joacă un rol central atât în dezvoltarea unei națiuni, cât și în declinul ei.

“Oricum ar fi însă, e o eroare să se creadă că se poate guverna fără presă. Știu, sînt unii de părere că presa îngreunează, prin rezistența și controlul ei, opera de guvernare. E numai o iluzie. Și vulturul care zboară poate fi plictisit cîteodată de rezistența aerului; numai că dacă n-ar fi aerul, n-ar putea zbura.”

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

1. BOT, Mălin; Ziariști amenințați, ziariști bătuți, Editura Humanitas, București, 2004.

BRETT, Sebastian (1999). Limits to tolerance: freedom of expression and the public debate in Chile. Human Rights Watch.

FICEAC, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 2004.

FRUNZĂ, Victor, Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Șeicaru, Editura EVF, București, 2001, p.28

5. HERMAN, Edward; Triumph of the Market: Essays on Economics, Politics and the Media. Black Rose Books, 1997.

6. LE BON, Gustave, Psihologia maselor, Antet XX Press, Prahova, 2007.

7. MARLIN, Randal (2002). Propaganda and the Ethics of Persuasion, Broadview Press.

8. OPRIȘ, Ioan, Procesul ziariștilor «naționalisti», Editura Albatros 1999.

9. POP, Doru, Mass Media și democratia, Polirom, Cluj-Napoca 2001.

10.RUNCAN, Miruna, Introducerea în etica și legislația presei, Editura All, Educațional, 1998.

11.ȘANDRU, Daniel; BOCANCEA, Sorin, Mass media și democrația în România postcomunistă, Editura Institutul European, Iași, 2011.

12.ȘEICARU, Pamfil, Istoria presei, Editura Paralela 45, ediție de George Stanca.

II.Articole și studii de specialitate

1. Evenimentul zilei, nr. 396, 9 octombrie 1993

2. Legea presei din Republica Socialistă România, LEGE Nr. 3 din 28 martie 1974, act emis de Marea Adunare Națională, publicat în Buletinul Oficial Nr. 3 din 19 ianuarie 1978.

DABU, VALERICĂ, Dreptul comunicării sociale, Facultatea de comunicare și relații publice “David Ogilvy” SNSPA

4. DECIZIE Nr. 220 din 24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual

5. Text publicat de Nae Ionescu în ziarul „Cuvîntul”, nr. 3169, 11 martie 1938 și republicat în volumul Între ziaristică și filosofie, Editura Timpul, Iași, 1996.

6. Radu Gyr, Ultimul cuvânt la Tribunalul Poporului, sâmbătă, 2 iunie 1945. Document prezentat de Nicolae Cârlan și Ioan Cocuz, de la Muzeul Bucovinei, Suceava, în: Adevărul literar și artistic, 6 martie 1994)

III. Surse web

1.http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=REPORT&reference=A7-201 3-0176&language=RO

2.http://www.realitatea.net/jurnalistul-dan-bucura-batut-in-scara-blocului943215.html

3.http://adevarul.ro/news/societate/ziaristul-ino-ardelean-s-a-ales-dubla-fractura-urma- batai-avertisment-1_50acebe57c42d5a6638be425/index.html

4.http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-02-23/detinutul-adrian-urcan-stiu-cine-l- a-agresat-pe-ino-ardelean.html

5.http://adevarul.ro/locale/timisoara/cazul-ino-ardelean-jurnalist-batut-ramas-inca-nere zolvat-noua-ani-agresiune-update-1_50aebd937c42d5a6639fc8eb/index.html

6.http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legi_drepturi.php#02

7. http://www.europarl.europa.eu/

8. Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media

9.http://www.cna.ro/DECIZIE-Nr-220-din-24-februarie.html

10. http://www.comarion.ro/referate/index.php

11. http://www.evz.ro/ziariștii-închiși-de-comuniști-793907.html

12. Mircea Vulcănescu via Wikipedia.com

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

1. BOT, Mălin; Ziariști amenințați, ziariști bătuți, Editura Humanitas, București, 2004.

BRETT, Sebastian (1999). Limits to tolerance: freedom of expression and the public debate in Chile. Human Rights Watch.

FICEAC, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 2004.

FRUNZĂ, Victor, Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Șeicaru, Editura EVF, București, 2001, p.28

5. HERMAN, Edward; Triumph of the Market: Essays on Economics, Politics and the Media. Black Rose Books, 1997.

6. LE BON, Gustave, Psihologia maselor, Antet XX Press, Prahova, 2007.

7. MARLIN, Randal (2002). Propaganda and the Ethics of Persuasion, Broadview Press.

8. OPRIȘ, Ioan, Procesul ziariștilor «naționalisti», Editura Albatros 1999.

9. POP, Doru, Mass Media și democratia, Polirom, Cluj-Napoca 2001.

10.RUNCAN, Miruna, Introducerea în etica și legislația presei, Editura All, Educațional, 1998.

11.ȘANDRU, Daniel; BOCANCEA, Sorin, Mass media și democrația în România postcomunistă, Editura Institutul European, Iași, 2011.

12.ȘEICARU, Pamfil, Istoria presei, Editura Paralela 45, ediție de George Stanca.

II.Articole și studii de specialitate

1. Evenimentul zilei, nr. 396, 9 octombrie 1993

2. Legea presei din Republica Socialistă România, LEGE Nr. 3 din 28 martie 1974, act emis de Marea Adunare Națională, publicat în Buletinul Oficial Nr. 3 din 19 ianuarie 1978.

DABU, VALERICĂ, Dreptul comunicării sociale, Facultatea de comunicare și relații publice “David Ogilvy” SNSPA

4. DECIZIE Nr. 220 din 24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual

5. Text publicat de Nae Ionescu în ziarul „Cuvîntul”, nr. 3169, 11 martie 1938 și republicat în volumul Între ziaristică și filosofie, Editura Timpul, Iași, 1996.

6. Radu Gyr, Ultimul cuvânt la Tribunalul Poporului, sâmbătă, 2 iunie 1945. Document prezentat de Nicolae Cârlan și Ioan Cocuz, de la Muzeul Bucovinei, Suceava, în: Adevărul literar și artistic, 6 martie 1994)

III. Surse web

1.http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=REPORT&reference=A7-201 3-0176&language=RO

2.http://www.realitatea.net/jurnalistul-dan-bucura-batut-in-scara-blocului943215.html

3.http://adevarul.ro/news/societate/ziaristul-ino-ardelean-s-a-ales-dubla-fractura-urma- batai-avertisment-1_50acebe57c42d5a6638be425/index.html

4.http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-02-23/detinutul-adrian-urcan-stiu-cine-l- a-agresat-pe-ino-ardelean.html

5.http://adevarul.ro/locale/timisoara/cazul-ino-ardelean-jurnalist-batut-ramas-inca-nere zolvat-noua-ani-agresiune-update-1_50aebd937c42d5a6639fc8eb/index.html

6.http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legi_drepturi.php#02

7. http://www.europarl.europa.eu/

8. Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media

9.http://www.cna.ro/DECIZIE-Nr-220-din-24-februarie.html

10. http://www.comarion.ro/referate/index.php

11. http://www.evz.ro/ziariștii-închiși-de-comuniști-793907.html

12. Mircea Vulcănescu via Wikipedia.com