Conditiile de Validitate ale Actului Juridic Civil

Condițiile de validitate ale actului juridic civil

Cuprins

Introducere

CAPITOLUL I. CAPACITATEA DE A INCHEIA ACTUL JURIDIC CIVIL

Sectiunea 1. Noțiune

Sectiunea a 2-a. Capacitatea civilă a persoanei fizice

2.1. Capacitatea de folosință a persoanei fizice

2.2. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice

Sectiunea a 3-a. Capacitatea civilă a persoanei juridice

3.1. Capacitatea de folosință a persoanei juridice

3.2. Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice

CAPITOLUL II. CONSIMTAMANTUL

Sectiunea 1. Noțiune

Sectiunea a 2-a. Legatura dintre consimțământ și voință juridică

2.1. Principiile voinței juridice

Principiul libertății de vointă

Principiul voinței reale

Sectiunea a 3-a. Condițiile de valabilitate a consimțămantului

3.1. Consimțămantul să provină de la o persoană cu discernamant

3.2. Consimțămantul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice

3.3. Consimțămantul trebuie sa fie exteriorizat

3.4. Consimțămantul trebuie sa fie neviciat

Sectiunea a 4-a. Viciile de consimțămant

4.1. Eroarea

4.2. Dolul

4.3. Violenta

4.4. Leziunea

CAPITOLUL III. OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL

Sectiunea 1. Noțiune

Sectiunea a 2-a. Condiții de validitate generale

2.1. Obiectul trebuie să existe

2.2. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil

2.3. Obiectul trebuie să fie posibil

2.4. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil

2.5. Obiectul trebuie să fie licit și moral

Sectiunea a 3-a. Condiții de validitate speciale

3.1. Obiectul trebuie să constituie un fapt personal al celui care se obliga

3.2. Cel care se obliga trebuie sa fie titularul dreptului

CAPITOLUL IV. CAUZA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Sectiunea 1. Noțiune

Sectiunea a 2-a. Cerințele valabilității actului juridic civil

2.1. Cauza trebuie să existe

2.2. Cauza trebuie să fie licită

2.3. Cauza trebuie sa fie morală

Sectiunea a 3-a. Elementele cauzei

Sectiunea a 4-a. Proba cauzei

CAPITOLUI V. FORMA ACTULUI JURIDIC

Sectiunea 1. Noțiunea de formă, principiul consensualismului

Sectiunea a 2-a. Excepții de la principiul consensualismului

2.1. Forma ad validitatem

2.2. Forma ad probationem

2.3. Forma pentru opozabilitate față de terți

Concluzi

Bibliografie

Introducere

Am realizat lucrarea de specialitate pe tema Condiții de validitate ale actului juridic civil ,conștientă fiind de dificultatea acesteia.Am considerat necesară studierea acestei teme,într-o actualitate în care abundența legilor și schimbarea lor rapidă nu au răgazul de a fi reținute în comportamentul cotidian al individului,simțim tot mai mult nevoia certitudinii și a siguranței marilor instituții ale dreptului civil. Pentru realizarea lucrării am urmărit ca aceasta să fie organizată pe principii didactice și în conformitate cu programa analitică a disciplinei de drept civil anul I .La baza acesteia se afla reglementările în vigoare ,precum și doctrina națională reprezentativă.

Capacitatea de validitate a actului juridic impune o studiere datorită faptului că este deosebit de importantă în ceea ce privește studiul actului juridic civil.

Conditiile de validitate a actului juridic civil reprezintă acele elemente esențiale fără de care un act juridic nu poate exista ,precum și cerințele care trebuie îndeplinite de fiecare dintre elementele actului juridic civil.

Condițiile sunt evenimentele viitoare și incerte ,de îndeplinirea cărora depinde existența uni act juridic civil.

Pentru a scoate mai mult în evidență importanța acestei instituții juridice și pentru a prezenta rolul acesteia în ceea ce privește raporturile de drept civil am apelat la practica juridică din domeniul dreptului civil.

Sunt convinsă că prezenta lucrare de specialitate poate constitui o importantă sursă informațională pentru toți cei interesați de această temă.

CAPITOLUL I .CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA ACTUL JURIDIC CIVIL

Secțiunea 1.Noțiunea și clasificarea condițiilor actului juridic civil

Prin condițiile actului juridic civil vom înțelege acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elementele din care este alcătuit actul juridic civil.

Subliniem că, în teoria actului juridic civil, cuvântul “condiție” are și o altă semnificație decât cea menționată mai sus, desmnând și o modalitate a actului juridic civil, adică un eveniment viitor și nesigur ca realizare,de care depinde eficacitatea sau desființarea actului juridic civil.De asemenea, uneori, în cvorbirea curentă, cuvântul condiție mai este folosit și cu sensul de clauză a actului juridic civil. Binențeles că, din contextul în care apare cuvântul condiție, interpretul va deduce sensul ce i se atribuie de fiecare dată.

În considerarea înțelesului polivalent al termenului “condiție”, în literatura de specialitate chiar și în legislație nu se folosește întodeauna aceeși terminologie. De obicei se utilizează expresiile: “Elementele esențiale ”, ”Elementele actului juridic civil”, ”Elementele neesențiale”, ”Condiții de valabilitate”.

În ceea ce ne privește, optăm pentru utilizarea termenului de “Condiții”.Astfel ,art.1179 conf.N.C.C dispune:

“Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt:

1. Capacitatea de a contracta;

2. Consimțământul părților;

3. Un obiect determinat și licit;

4. O cauză icită și morală .

În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile”

În același sens, conf. Art.1246 alin.(1)N.C.C .”Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune”.

2.Clasificarea condițiilor actului juridic civil

Condițiile actului juridic civil pot fi divizate in patru criterii:

a) Aspectul la care se referă acestea.Potrivit acestui criteriu se disting: condiții de fond(condiții intrinseci) și condiții de formă (condiții extrinseci).Condițiile de fond sunt cele care privesc conținutul actului juridic civil,astfel încât condițiile de formă se referă la exteriorizarea voinței.

b) Obligativitatea sau neobligativitatea în sensul respectării lor la încheierea actului juridic civil împarțindu-se în condiții esențiale și condiții neesențiale. Condițiile esentiale, cele cerute pentru validitatea actului juridic civil. Condițiile neesențiale sunt acelea care pot fi prezente ori pot lipsi, fără a pune în discuție validitatea actului.

c) Sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării lor, se pot distinge între: Condiții de validitate și condiții de eficacitate. Condițiile de validitate dacă nu sunt respectate se sancționează cu nulitatea actului juridic civil, în schimb nerespectarea condițiilor de eficacitate nu atrag nulitatea actului juridic civil, ci alte sancțiuni (inpozabilitatea față de terți, neputiința dovedirii actului cu alte mijloace de probă) .

d) În funcție de vocația lor, acestea sunt clasificate în condiții generale care privesc toate actele juridice civile și condiții speciale sunt cele ce privesc anumite acte juridice civile.

Secțiunea a 2-a.Capacitatea civilă a persoanei fizice

Capacitatea civilă a persoanei fizice se regăsește în art.28 din N.C.C.Potrivit art.28 alin.(1) N.C.C., capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.Se conferă ființei umane calitatea de a fi subiect de drept.

“Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înțelege aceea condiție de fond și esențială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil (persoană fizică, persoană juridică) de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea de acte juridice.”

“Persoana fizică”este o denumire convențională dată omului, ca entitate juridică.

2.1. Capacitatea de folosință a persoanei fizice

Capacitatea de folosință a persoanei fizice este legată de existența ființei umane și constituie o calitate a orcărei persoane de a fi subiect de drept, titular de drepturi și obligații civile. Capacitatea de folosință este aptitudinea omului sau a colectivului de oameni de a avea drepturi și obligații. Ceea ce reprezintă condiția necesară pentru a fi participant la diferite raporturi juridice.

Ea constituie posibilitatea generală și abstractă de a fi titularul drepturilor și obligațiilor civile fiind pentru toate persoanele fizice în egală măsură, fără a se face discriminare.

Recunoașterea capacității de folosință se face în egală măsură pentru toate persoanele, aceasta bazându-se pe principiul general care se aplică în tot sistemul de drept, precum în dreptul civil. Acesta fiind principiul egalității în fața legii.

Temeiul juridic a acestui principiu este stabilit la art. 29 din .N.C.C .Recunoașterea capacității de folosință în egală măsură nu înseamnă ca persoana fizică nu poate fi îngrădită în capacitatea sa de folosință. Deopotrivă ea poate fi îngrădită dar numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

Capacitatea de folosință începe în momentul apariției persoanei adică la data nașterii, care se dovedește cu actul de la starea civilă-“certificat de naștere”.

Încetarea capacității de folosință concomitent cu decesul sau în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești a morții (în situația în care moartea biologică a persoanei nu poate fi constatată). Efectul hotărârii judecătorești declarative de moarte este identic cu cel al decesului constatat în mod obișnuit.Această procedură este reglementată în art.49-57 N.C.C.

Există o excepție prevăzută in art.36 N.C.C. conform căreia, drepturile copilului sunt recunoscute la concepție, dar cu condiția că se va naște viu. Prin această excepție este repetat în legislația actuală aforismul “conceptus pro nato habetur quoties de ejus commodis agitur”(copilul conceput este considerat născut întodeauna când aceasta va fi în interesul lui). Astfel, copilul conceput, dar nenăscut, este chemat la moștenirea tatălui său, dacă acesta a decedat înainteaa nașterii copilului.

Se poate afirma că copilul dobândește anticipat capacitatea de folosință aceasta fiind după conținutul său restrânsă, fiindcă nu dobândește întreaga capacitate de folosință, doar dreptul de a moșteni. Pentru dobândirea unei asemenea capacități de folosință trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:

Copilul să se nască viu.

Să fie vorba numai de drepturi, nu și de obligații.

În ceea ce privește prima condiție, copilul să fie conceput în timpul vieții defunctului, dar să se nască viu după decesul acestuia. Ca să se aprecieze că s-a născut viu, este suficient ca acel copil să fi respirat măcar o singură dată și aspoi să fi decedat.

Acest fapt poate fi dovedit prin mijloace științifice medicale, existența aerului în plămâni. Spre deosebire de legislația noastră, alte legislații (italiană, franceză, germană, spaniolă), impun nu doar ca acel copil să se nască viu, ci să fie și viabil.

Neviabilitatea poate fi cauzată de prematuritate, malformații congenitale incompatibile cu viața contractarea intrauterină a unor afecțiuni grave.

Copilului i se întocmesc două acte de stare civilă:actul de naștere și actul de deces.

Dacă copilul se naște mort, se consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de folosință anticipată a acestuia dispare.

Din punct de vedere a celei de-a doua condiție capacitatea de folosință anticipată constă în aptitudinea de a avea doar drepturi, deoarece copilul conceput dar nenăscut nu poate avea obligații.

2.2. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice

“Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice.”

Dacă pentru dobândirea capacității de folosință a persoanei fizice este necesară și suficientă doar existența (nașterea, uneori chiar și concepția). Pentru a putea face personal și singur acte juridice este obligatoriu ca persoana fizică să aibă discernământ. Adică posibilitatea de a-și reprezenta consecințele manifestării de voință în scopul producerii de efecte juridice. Discernământul variază de la o persoană la alta, în funcție de vârstă, sex, educație și grad de cultură. El nu se înscrie în anumite tipare prestabilite, ci este propriul individ în parte.

Persoana fizică prin încheierea actelor juridice civile nu numai că își exercită drepturile și își asumă obligații, dar și dobăndește drepturi civile și execută obligațiile civile asumate. În comparație cu capacitatea de folosință care preprezintă posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de drepturi și obligații. Capacitatea de exercițiu reprezintă săvârșirea de acțiuni proprii din partea persoanei, îndreptate spre dobândirea de drepturi și asumarea de obligații.

Persoanele care au capacitatea de folosință, dar care nu au capacitate de exercițiu, dobândesc și exercită drepturi civile, își asumă obligații și le execută prin intermediul reprezentanților.

Capacitatea de exercițiu este posibilitatea persoanei de a dobândi și de a exercita drepturi civile prin propriile fapte, de a-și asuma persoanal obligații civile și de a le executa. Capacitatea de exercițiu nu apare odată cu nașterea așa cum apare capacitatea de folosință, ci după o perioadă de la nașterea ei.

Capacitatea de exercițiu impune câteva condiționări, respectiv: Vârsta și discernământul, deosebindu-se între persoanele care nu au această capacitate, de cele cu capacitate restrânsă și de asemeneade cele cu capacitate de exercițiu deplină.

Legiuitorul stabilește ca persoana fizică dobândește capacitatea de exercițiu deplină când persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani pornindu-se de la prezumția că la această vârstă discernământul este complet format.

Persoana fizică care a întrunit cumulativ condițiile pentru a dobândi capacitatea deplină de exercițiu are aptitudinea de a încheia orice fel de acte juridice civile(de conservare, de dispoziție și de administrare), cu excepția celor interzise de lege.

Aptitudinea de a încheia singur orice act juridic civil neinterzis de lege implică și posibilitatea de a împuternici o altă persoană să încheie în numele și pe seama sa, asemenea acte juridice (exceptînd actele cu referire la drepturi si obligații strict persoanale).

Capacitatea deplină de exercițiu ,înseamnă și aptitudinea de-a încheia acte juridice civile în numele și pe seama altei persoane, în calitate de reprezentant legal (părinte, tutore, curator) sau reprezentant convențional (mandatar).

Potrivit art.39 N.C.C. există două excepții de la regula generală, conform careia capacitatea de exercițiu deplină se dombândește la împlinirea vârstei de 18 ani.

Prima excepție regăsim la art 39, alin.(1) care se referă la persoanele care s-au căsătorit înaintea vârstei matrimoniale. Conform atr.275 din, vârsta matrimonială pentru bărbați este de 18 ani, iar pentru femei de 16 ani. Vârsta matrimonială pentru bărbați poate fi redusă, dar nu mai mult de doi ani, în cazul în care există motive temeinice. Pentru această reducere, minorul trebuie să introducă o cerere în care solicită reducerea vârstei matrimoniale, adresându-se autorității administrației publice locale.

După înregistrarea căsătoriei la Organele Înregistrării Actelor de Stare Civilă minorul dobăndește capacitatea de exercițiu deplină. Aceasta este necesară pentru a asigura egalitate între soți în timpul căsătoriei, ceea ce se bazează pe un principiu al legisației familiale.

A doua excepție conf.art.39.alin.(2), la desfacerea căsătoriei până la împlinirea majoratului capacitatea de exercițiu deplină a minorului se menține. Deoarece încălcarea condițiilor stabilite de lege pentru declararea nulității căsătoriei sunt diferite, consecințele declarării nulității căsătoriei sunt stabilite de instanța de judecată în dependență de circumstanțele concrete ale cazului.

De aceea se lasă la aprecierea instanței să decidă dacă să dispună pierderea capacității de exercițiu restrânsă a minorului din momentul stabilit de ea.

Potrivit art.43 N.C.C., sunt lipsiți de capacitatea de exercițiu: minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, alienații și debilii mintali (interzișii judecătorești), categorii de persoane care sunt lipsite de discernământ. Deoarece aceste persoane au capacitate de folosință, dar nu își pot exercita drepturile și nu își pot asuma obligațiile, actele juridice civile sunt încheiate în numele lor de reprezentanții legali (părinți, tutore, curator special).

Persoane lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege acte de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent, și care se execută la momentul încheierii lor. Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute de reprezentantul său legal, afară de cazul în are legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite actest lucru.

În situația copilului aflat sub tutelă, potrivit art.144 N.C.C., “tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă, să facă acte de înstrăinare.” Actele făcute cu încălcarea acestor dispoziiții sunt anulabile.

Reglementat în art.124-132 N.C.C Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului. În cazul ocrotirii minorului prin părinți, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie.

Instanța de tutelă este o altă instituție nouă de art.107 N.C.C, potrivit căruia procedurile prevăzute de N.C.C., privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competența instanței de tutelă și de familie stabilă potrivit legii, denumită în continuare instanța de tutelă. În toate cazurile, instanța de tutelă soluționează de îndată aceste cereri.

Ca o noutate în materia capacității de exercițiu, potrivit art.40. N.C.C, reglementează capacitatea de exercițiu anticipată prin emanciparea persoanei. Aceasta constituie un temei nou pentru” recunoașterea minorului care a împlinit vârsta de 16 ani cu capacitate deplină de exercițiu”. Pentru aceasta, minorul trebuie să dispună de un venit propriu, fiind angajat în câmpul muncii.

“În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, și avizul consiliului de familie”, să practice activitatea de întreprinzător.

Emanciparea minorului se efectuiază printr-o hotărâre a autorității tutelare, cu acordul ambilor părinți, adoptatorilor sau curatorului, iar dacă lipsește acordul părinților minorul va fi emancipat de către instanța de judecată conf .prevederilor cap. XXVI C.P.C.

Cu toate că nu se spune nimic despre acordul minorului pentru emanciparea lui, nu sunt dubii referitoare la facptul că emanciparea acestuia are loc în baza cererii lui. Constituie temei pentru emanciparea minorului, dacă acesta participă în calitate de membru al cooperativei și dacă aceasta îi asigură o sursă de venit stabilă.

Rolul emancipări monorului constă în eliberarea acestuia de a primi acordul părinților, adoptatorului sau curatorului pentru a încheia acte juridice. Minorul emancipat își asumă personal obligațiile civile și le execută, dobândește și exercită toate drepturile pe care le are persoana cu capacitate de exercițiu deplină, inclusiv răspunde de sine stătător obligațiilor apărute ca rezultat cauzării prejudiciului de către el.

Potrivit art.29 N.C.C Persoanele care au capacitate de exercițiu deplină pot fi limitate în capacitate de exercițiu în temeiul prezentului articol. Limitarea capacității de exercițiu a persoanei fizice poate avea loc numai în cazul întrunirii cumulative a următoarelor condiții:

–     consumul abuziv de alcool sau de droguri și de alte substanțe psihotrope. Alte abuzuri precum jocurile de hazard, pariurile nu pot servi temei pentru limitarea persoanei fizice în capacitate de exercițiu;

–     rezultatul consumului abuziv de alcool sau de droguri și de alte substanțe psihotrope, să constituie temei pentru înrăutățirea stării materială a familiei sale, nu lui însuși.

Persoana fizică este limitată în capacitate de exercițiu numai de către instanța de judecată la cererea persoanelor interesate: membrii familiei, procurorului, autorității tutelare. Asupra acestei persoane se instituie curatela.

Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice încetează în următoarele situații:

Deces sau declarare judecătoreascăa morții(moment în care încetează și capacitatea de folosință).

Punerea sub interdicție judecătorească.

Anularea căsătoriei încheiate înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. Potrivit art.39 alin.(2) N.C.C., în cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost e bună-credință la încheierea căsătoriei păstreză capacitatea deplină de exercițiu.

Secțiunea a 3- aCapacitatea civilă a persoanei juridice

Capacitatea civilă a persoanei juridice este aptitudinea generală a persoanelor juridice ,recunoscută de lege de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.

Capacitatea civilă a persoanei juridice este o parte a capacității sale juridice sau de drept, care este unică pentru fiecare subiect de drept și care reprezintă aptitudinea persoanei juridice, ca subiect de drpt.

3.1. Capacitatea de folosință a persoanei juridice

În comparație cu capacitatea de folosință a persoanei fizice, care are o definiție legală conținută de art.34 “Noțiunea” din Noul Cod Civil, Legiuitorul nu a dedicat o asemenea definiție si capacității de folosință a păersoanei juridice, deși în art.28 alin.(2) “Orice persoană”-inclusiv și persoana juridică, are capacitate de folosință, apoi folosește această noțiune ca titlu pentru o secțiune în care se detaliază conținutul și data dobândirii capacității de folosințăde către persoana juridicăalte asemenea conexe. "Având în vedere că între capacitatea de folosință pe care o are fiecare dintre cele două categorii mari de subiecte de drept-unele individualeși altele colective-nu există diferențe de esență, definiția legală dată în cazul persoanei fizice poate fi adaptată și la situația persoanei juridice"

Potrivit art.34Capacitatea de folosință a persoanei fizice este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile și faptul că aceasta este la fel cu cea data de art.5 alin.(2) din Decretul nr.31/1954 considerăm că definițiile date de doctrină anterior sunt valabile și sub reglementarea data de Noul Cod Civil acestei instituții juridice.

În ceea ce privește începutul capacității de folosință apersoanei juridice, potrivit art.205 N.C.C.disting între persoanele juridice supuse înregistrăriiși celelalte personae juridice(cele nesupuse înregistrării).

Începutul capacității de folosință a persoanei juridice este marcat de momentul dombândirii personalității juridice ce are loc în funcție de modul lor de înființare și de categoria de persoane juridice din care fac parte.

Potrivit art.194 alin(1) N.C.C. :”(1) Persoana juridică se înființează:

Prin acordul de înființare al organului competent, în cazul autorităților și al instituțiilor

publice, al unităților administrativ-teritoriale, precum și al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unitățile administrativ teritoriale. În toate cazurile, actul de înființare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituția publică este persoană juridică;

Prin actul de înființare al celor care o constituie, autorizat în condițiile legii;

În orice alt mod prevăzut de lege.”

Coroborând acest text legal cu dispozițiile art.205 N.C.C face o diferență între persoanele juridice supuse înregistrării și persoanele nesupuse înregistrării.

Persoanele juridicecare care sunt supuse înregistrării obțin capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor.

Persoanele nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosință în diferite momente în funcție de modul lor de înființare aplicabil:de la dataactului de înființare, de la data autorizării construiriilor sau de la data îndeplinirii altei cerințe pe care o prevede legea.

De la această regulă există și excepții, persoanele juridice au o capacitate de folosință anticipată, reglementată în Noul Cod Civil potrivit art. 205 alin. (3).” Înainte de data înregistrării sau de la data îndeplinirii altor cerințe ale legii.”

Potrivit art. 205 alin .(4) “Fondatorii, asociații, reprezentanții și orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspunde nelimitat și solidar față de terți pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispozițiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana juridică non-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor și produc efecte depline.”

Conținutul capacității de folosință a persoanei juridice cuprinde toate acele drepturi și obligații civile, afară de acelea care, potrivit legii sau prin natura lor sunt încuviințate doar persoanelor fizice .

Conținutul capacității de folosință poate fi împarțit în două categorii: Persoanele cu scop lucativ și persoanele fără scop lucrativ:

Pentru persoanele juridice cu scop lucrativ, regula o constituie art.206.alin(1) N.C.C. potrivit căruia “Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice”, iar pentru persoanele juridice fără scop lucrativ potrivit aceluiași articol alin.(2) ”Persoana juridică fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. Actul juridic încheiat cu încălcarea acestor dispoziții este lovit de nulitatea absolută. ”

În legătură cu data dobândirii capacității de folosință a persoanei juridice sunt si prevederile art.207 N.C.C. “Desfășurarea activitățiilor autorizate”, care fixează momentul de la care persoana juridică dobândește dreptul de a desfășura activități care trebuie autorizate de către organele competente, dacă prin lege nu se prevede astfel.

Potrivit alin.(2) art.207 N.C.C. este fixată sancțiunea actului sau operațiunii săvârșite cu încălcarea prevederilor alin. (1), cât și răspunderea persoanelor care le-au făcut. Încheierea actelor sau operațiunilor fără autorizație atrag imediat nulitatea absolută, iar persoanele care au încălcat aceste prevederi vor fi sancționate conf.legii.

Conform art.244 N.C.C. Capacitatea de folosință a persoanei juridice ia sfârșit în momentulîncetării persoanei juridice prin constatarea ori declararea nulității,prin fuziune (absorție sau contopire), divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.

3.2.Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este reglementată în paragraful 1, Secțiunea a 2-a intitulată “Capacitatea de exercițiu și funcționarea persoanei juridice” fără să fie definită, așa cum era definită capactatea de exercițiu a persoanei fizice. Astfel încât legiuitorul precizează indirect, conținutul aratând, în art. 209 alin. (1) că persoana juridică “își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile”.

Persoana juridică pentru a-și realiza obiectivul “trebuie să participe la circuitul civil și prin încheierea de acte juridice civile, acte a căror esență o reprezintă manifestarea de voință bazate pe discernământ. Tocmai de aceea, legiuitorul a adoptat soluția considerării voinței unei persoane fizice sau unor persoane fizice din colectivul persoanei juridice ca fiind însăși voința persoanei juridice respective ” .

În art.37 fiind denumită “Noțiunea”, legiuitorul definește capacitatea de exercițiu a persoanei fizice ca ”aptitudinea de a încheia singură acte civile ” observăm că prin această definiție conținutul capacității de exercițiu este insuficient conturat , fiind limitat la “încheierea de acte civile”în condițiile în care persoana fizică poate să-și exercite și drepturi și să-și asume și obligații derivând din fapte juridice licite sau ilicite.

Având în vedere aspectele de mai sus, considerăm că și sub imperiul reglementării N.C.C. capacitatea de exercițiu ar putea fi definitivă ca acea parte care, intră în structura capacității civile a persoanei juridice și care consta în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile, de regulă prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere.

În N.C.C. capacitatea de exercițiu este reglementată cu caracter general, prin acte normative speciale ce vizează organizarea și funcționarea diferitelor categorii de astfel de subiecte de drept colective.

Începutul capacității de exercițiu de legiuitor în art. 209 alin. (1) N.C.C. Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

Organele de administrare și modurile de constituire a acestora sunt reglementate de o serie de dispoziții din N.C.C. și de alte acte normative ce privesc organizarea și funcționarea diferitelor categorii depersoane juridice.

Conținutul capacității de exercițiu a persoanei juridice este determinat de două limite: capacitatea de folosință și pluralitatea organelorde administrare ale persoanei juridice respective.

Sfârșitul capacității de exercițiu a persoanei juridice corespunde cu încetarea capacității sale de folosință.

CAPITOLUL AL II- LEA.CONSIMȚĂMÂNTUL

Secțiunea 1. Noțiune

Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil. Subliniem că termenul “consimțământ”două accepțiuni. Într-o primă accepțiune se înțelege manifestarea de voință, prin care își poate exprima hotărârea de a încheia un act juridic. În a doua accepțiune, consimțământul desemnează acordul de voință al părților actului juridic civil.

Sectiunea a 2-a. Legătura dintre consimțământ și voința juridică

Din definiția actului actului juridic civil rezultă că voința juridică reprezintă un element fundamentalal acestuia.

Voința este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere juridic .

Voința este indispensabilă încheierii actului juridic, fiind o operațiune psihologică, ce dobândește valoarea juridică numai prin manifestarea sa. Practic, voința fi descompusă în două elemente: operațiunea intelectuală și exteriorizarea acesteia.

Sub aspect juridic, voiința este complexă, deoarece reușește în structura sa două elemente: consimțământul și cauza ( scopul ).

De aici rezultă că,între consimțământ și voință există corelația de tipul: parte – întreg.

Codul civil consacră, neîndoielnic, două principii care cârmuiesc voința juridică, anume:

– principiul libertății de voință ( numit și principiul libertății actelor juridice civilesau, mai larg, principiul autonomiei de voință );

– principiul voinței reale ( numit și principiul voinței interne ).

2.1. Principiile voinței juridice

Principiul libertății de voință

Principiul acesta este reglementat, în privința contractelor, de art.1169 N.C.C., potrivit căruia “ Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri ”.

De asemenea acest principiu este reglementat în art.1270 alin.(1) N.C.C. ,potrivit căruia “ Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractate ” și în art. 11 N.C.C. care dispune “ Nu se poate deroga prin convențiisau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri ”.

Din interpretarea per a contrario a acestor dispoziții legale rezultă,sintetic, conținutul principiului libertății actelor juridice civile, și anume,dacă se respectă legea și bunele moravuri,subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenții ori să facă acte juridice unilaterale.

Conținutul acestui principiu poate fi exprimat după cum urmează:

Subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu un act juridic civil;

Dacă încheie un act juridic civil, părțile sunt libere să stabileasca ceea ce implică, între

altele, posibilitatea ruperii negocierii sau, dacă este cazul,cine va fi beneficiarul actului juridic;

Părțile pot, în mod, liber, prin acordul lor, să modifice sau să pună capăt actului juridic

civil pe care l-au încheiat anterior.

Din acest principiu se desprind două consecințe importante:

Una de fond: Subiectele de drept civil sunt libere nu numai acte juridice numite tipice, ci

și acte juridice numite, atipice.

Una de formă: când legea nu prevede expres altfel, părțile suunt libere să aleagă forma pe

care o doresc actului lor;este aspectul care se înscrie în principiul consensualismului.

“Principiul libertății de voință,astfel cum se prezintă în concepția tradițională, a fost criticat de o parte a doctrinei, care a reproșat că este inexact,deoarece nu în toate situațiile nașterea ( sau modificarea lor ori stingerea ) raporturilor juridice este lăsată la libera voință a părților,ci sunt domenii în care legea trebuie să intervină,precum și că, în materie contractuală, este utopic, deoarece presupune egalitatea sub oate aspectele ( economic, social, intelectual ) a părților contractate. ”

Libertatea actelor juridice civile poate fi transpusă în practică în anumite limite ce sunt geglementate la art. 11 N.C.C. și din art. 1169 N.C.C. Aceste limite sunt structurate de normele imperative ( inclusiv normele care reglementează ordinea publică ), precum și bunele moravuri. Tot de anumite limitări ale principiului libertății de voință este vorba și în aceste cazuri în care, pe baza unor dispoziții legale, nu toate elementele unui contract sunt rezultatul direct și nemijlocit al acordului de voință al părților, cum este în contractul de adeziune, întrucăt voința uneia dintre părți se manifestă cu încheierea sau nu a contractului, și mai puțin cu stabilirea conținutului acestuia. ( art. 1175 N.C.C. ).

O atenuare a principiului libertății de voință o constituie și cazul așa-numitor “ contracte obligatorii ”, în sensul că neîncheierea contractului impus de lege ar putea să atragă sancțiuni pecuniare de natură contravențională.

De asemenea, libertatea de a alege partenerul contractual trebuie să țină cont de necesitatea nerespectării dispozițiilor legale privind nediscriminarea, alteori poate fi limitată de existența unui drept legal de preemțiune.

În final, menținonăm că, în materie contractuală, se vorbește tot mai mult atât de echilibrul contractual, cât și de loialitatea contractuală și buna-credință. De exemplu în legislația noastră se face referire la buna-credință, iar aceasta nu numai în privința exercitării drepturilor și exercitării obligațiilor [ art. 14 alin. ( 1 ) N.C.C.], inclusive cele care izvorăsc din acte juridice, si și a formării contractului [ art.1183 alin. ( 2 ) N.C.C.].

Principiul voinței reale

Principiul voinței reale este cel de-al doilea principiu care guvernează formarea voinței juridice, aceasta cuprinzând un element intern (psihologic) și un element extern ( social ) constând în voința exteriorizată.

Dacă există corespondență între aceste două elemente, deci când există identitate între voința internă și voința exteriorizată, nu există nici o problemă de determinare al principiului aplicabil,deoarece există, practic, o singură voință. Se pot ivi însă și situații în care să nu existe corespondență, punându-se astfel problema stabilirii elementului căruia urmează să i se dea prioritate.

Soluționarea acestei probleme se face în funcție de concepția adoptată cu privire la raportul dintre voința internă și voința declarată.

În această privință, există două concepții:

“Concepția subiectivă, care acordă prioritate absolută voinței interne (reale), întrucât acesta este elementul constructiv al actului juridic, declarația de voință nefiind mijlocul de exteriorizare a acelei vointe interne; și

Concepția obiectivă, care acordă prioritate absolută voinșei declarate, întrucât atât timp cât voința internă nu este exteriorizată, nu prezintâ uitilitate pentru drept, ea intrând în domeniul dreptului abia prin exteriorizarea ei în declarația de voință.”

Ambele concepții prezintă inconveniente. Așa cum se desprinde din mai multe texte ale N.C.C.se dă prioritatea voinței reale (interne) a părților. De exemplu, conform art. 1206 N.C.C. consimțământul nu este valabil dacă este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violență, ori în caz de leziune; asta înseamnă că el trebuie să corespundă voinței reale, și nu aceleia exprimate,care nu corespunde realității, deoarece este viciată. Există însă și situații când se dă prioritate voinței declarate și nu voinței reale a părților și anume atunci când se pune problema securitații și stabilității raporturilor juridice civile.

De exemplu, nu se poate dovedi cu martori împotriva și peste cuprinsul unui înscris, nici împotriva sau peste ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi impus înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui [art.309 alin.(5) N.C.C. ], deși este posibil ca voința declarată și consemnată în înscris să nu corespundă voinței interne,reale a părților. Deasemenea în cazul simulației, terților de bună-credință le este opozabil actul public, aparent (și mincinos) și nu cel secret, care corespunde voinței reale a părților.

Secțiunea a 3-a. Condițiile de valabilitate a consimțământului

“Prin consimțământ se înțelege acea condiție esențială, de fond și generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil. ”

Noțiunea de consimțământ poate avea două sensuri

Un prim sens, prin consițământ se înțelege manifestarea unilaterală de voință la încheierea uunui act juridic, manifestarea ce poate privi una din urmatoarele situații:

În cazul actelor unilaterale,voința este voința manifestată de autor, și voința fiecăruia dintre părți, în actele bi ori multilaterale (plurilaterale).

Al dilea sens pe care îl poate avea consimțământul conf. Art 1270 alin. (2) N.C.C. “Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților orin prin cauze autorizate de lege”.

Consimțământul pentru a fi valabil, (manifestarea de voință) trebuie să îndeplinească urmatoarele cerințe cumulativ: Să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ; Să fie serios, adică să fie cu intenția de a produce efecte juridice; Să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

3.1. Consimțământul să provină de la o persoană cu discernământ

Consimțământul să fie exprimat în cunoștință de cauză, respectiv, să provină de la o persoană cu discernământ. “ Întrucât actul juridic este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, persoana care îl încheie trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne aceste efecte, să le dorească, sens în care persoana trebuie să aibă discernământ, pentru a delibera în cunoștință de cauză ”

După cum se poate deduce din art. 211 din Legea nr. 71/2011, lipsa discernământului înseamnă “ incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social-juridice care pot decurge din exercitarea dreprurilor și obligațiilor civile”.

Această condiție de validitate a consimțământului nu se confundă cu capacitatea, chiar dacă între ele exista o legătură strânsă. Întrucât capacitatea constituie o stare de drept (de iurie), discernământul este o stare de fapt (de facto), care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea și puterea psiho-intelectivă ale acesteia; capacitatea izvorăște numai din lege, pe cand discernământul este de natură psihologică.

Ca urmare, o persoană cu capacitatea deplină de exercițiu se poate găsi într-o situație în care, vremelnic, să nu aibă discernământ, după cum discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapailă. Pentru o ipoteză ca aceasta în N.C.C.prevăzut la art. 172 (care, pentru identitatea de rațiune, se aplică și în situația minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani) prevede că actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicție judecătorească (altele decât cele care, potrivit legii, pot fi încheiate singură de către persoana lipsită de capacitate de exercițiu) sunt anulabile, chiar dacă la data încheierii lor persoana pusă sub interdicție ar fi avut discernământ.

Se mai impun următoarele precizări:

Minorul între 14- 18 ani are discernămnt juridic în curs de formare.

Pentru persoanele juridice nu se ridică nici o problemă, întrucât reprezentantul lor legal este, întodeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu.

Așa se explică faptul că există persoane care din punct de vedere legal au capacitate deplină de exercițiu, dar care, de fapt, într-un anumit moment, și anume acela al încheierii actului juridic, să fie lipsite temporar de discernământ (numite și cazuri de incapacitate naturală, precum beția, hipnoza, somnambulismul, mânia puternică), situație în care se diminuează, dacă nu,chiar estte înlăturat.

Lipsa discernământului la momentul încheierii unui act juridic civil atrage nulitatea relativă a acestui act. Edificator în acest sens este art. 1205 N.C.C.: “(1) Este anulabil contractul încheiat de o persoană, care la momentul încheierii acestuia, se află, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale.

De asemenea alin. (2) prevede că contractul încheiat de oo persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute. ”

3.2.Consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii)

Prin această condiție se înțelege faptul că manifestarea de voință trebuie făcută de autorul ei, cu intenția de a se obliga juridicește, adică cu intenția de a da naștere, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.

Această condiție de validitate a consimțământului nu este îndeplinită în următoarele cazuri:

a) Când manifestarea de voință a fost făcută în glumă, (jocandi causa), din prietenie, curtoazie sau pură complezență, fără intenția de a crea un raport juridic care să fie susceptibil de reaizat;

b) Când manifestarea de voință s-a făcut sub condiție pur potestativă, “din partea celui care se obligă” (art. 1403 N.C.C.), adică: mă oblig dacă vreau (si voluero); o astfel de atitudine din partea debitorului este nulă, întrucât marchează absența voinței de a se obliga, ce echivalează cu lipsa discernământului;

c) Când manifestarea de voință este foarte vagă;

d) Când manifestarea de voință a fost făcută cu o rezervă mintală, cunoscută de destinatarul acesteia.

3.3 Consimțământul să fie exteriorizat

Voința internă produce efecte juridice numai dacă este exteriorizată, adică făcută cunoscută către alții, întrucât numai astfel se poate uni o altă voință pentru a se realiza acordul de voință specific actelor bilaaterale și multilaterale.

În dreptul nostru civil, părțile actului juridic civil au posibilitatea să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor, aceasta fiind ca o regulă generală. Cu toate acestea, sunt unele situații în care legea impune, pentru anumite acte juridice, ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială.

Potrivit art. 1178 N.C.C., în alt mod spus, libertatea în alegerea formei de exteriorizare, respectiv exprimarea consimțământului, conform căruia simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să se nască valabil din punct de vedere al formei sale.

Există și excepții de la acest principiu, cum e cazul actelor solemne, în cazul cărora exteriorizarea voinței se face, întodeauna, în forma cerută de lege (forma autentică).

Manifestarea de voință poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită (implicit).

Manifestarea de voință este expresă când este exteriorizată prin modalități de natură a o face cunoscută altor persoane în modul nemijlocit.Ea poate fi verbală sau constatată printr-un înscris.

Manifestarea de voință tacită (implicită) când se deduce dintr-un comportament care, potrivit legii,convenției părților, practivilor statorinice între acestea sau uzantelor, nu se lasă ncio îndoială asupra intenției de a produce efecte juridice corespunzătoare.

În concluzie, exteriorizarea voinței în dreptul civil se face în diferite modalități: în scris, verbal și prin gesturi ori fapte concludente neechivoce.

3.4. Consimțământul trebuie să fie neviciat

Manifestarea de voință a părților, pentru a produce efecte juridice, adică pentru a fi valabilă, trebuie nu numai să emane de la o persoană capabilă și conștientă, dar se cere ca această manifestare de voință să fie liberă, neinsuflețită, nealterată de anumite vicii, numite vicii de consimțământ.

Putem remarca terminologia expresiei “vicii de voință”, fiind mai exactă decât expresia “vicii de consimțământ”, deoarece pe de o parte, viciile respective alterează nu numai consimțământul, ci și cauza (scopul) actului juridic,ori, după cum am văzut, consimțământul și cauza alcătuiesc voința juridică, iar, pe de altă parte, consimțământul având două accepțiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, ci și în cazul actelor juridice unilaterale. Pentru a nu creea confuzii, vom utiliza expresia tradițională “vicii de consimțământ”.

Sunt vicii de consimțământ: eroarea, dolul (viclenia), violența și leziunea.

Secțiunea a 4- a. Viciile de consimțământ

Viciile de consimțământ socotite ca acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic. Specific viciilor de consimțământ este faptul că: există manifestarea de voință (consimțământul), însă, aceasta este viaciată, fie în conținutul său intelectual, conștient cum e cazul erorii și al dolului (vicleneiei), fie în caracterul său liber ca în cazul violenței și al leziunii.

4.1. Eroarea

Prin eroare se înțelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.

Eroarea este o imagine subiectivă deformată a realității, care însă nu este provocată de cineva, ci se datorează chiar celui aflat în eroare. Altfel spus, eroarea este spontană.

Clasificarea erorilor

Din dispozițiile N.C.C., se poate deduce ca eroarea ca viciu de consimțământ este de mai multe feluri. De aici putem clasifica eroarea în funcție de mai multe criterii:

I. În funcție de consecințele pe care le produce eroareapoate fi eroare esențială și eroare neesențială

Eroarea esențială

Potrivit art. 1207 alin. (2) N.C.C., rezultă că eroarea este esențială dacă falsa reprezentare cade asupra:

a) Naturii sau obiceiului actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că un anunț juridic, iar cealaltă parte parte crede că încheie un alt act juridic (de exemplu, una dintre părți crede că participă la încheierea unui contract de împrumut fără dobândă, iar cealaltă parte crede că încheie un contract de împrumut cu domândă. În acest caz eroarea nu vizează nici operațiunea juridică (negotium iuris), corect înțeleasă,nici identitatea obiectului prestației (suma împrumutată), ci doar natura contractului.

Eroarea asupra obiectului constă în prefigurarea greșită a operațiunii juridice ce poate avea loc ca efect al nașterii raportului juridic (de exemplu, una dintre părți crede că participă la încheierea uunui contract de leasing cu privire la autotorism, iar cealaltă parte crede că încheie un contract de vânzare, privind același bun, cu plata prețului în rate. În această situație, eroarea nu vizează natura contractului- cu titlu oneros, bilateral, translativ,nici asupra identității obiectului prestației- bunul vândut/ dat în leasing, ci doar asupra operațiunii juridice).

b) Identității fizice a obiectului prestat (error in corpore), se are în vedere faptul că o altă parte crede tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun (de exemplu, o parte crede că a cumpărat autotorismul propretarului marca Renault Clio, iar proprietarul a înțeles că vinde autotorismul Renault Laguna).

c) Calității substanțiale ale obiectului prestației ori altei împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia nu s-ar fi încheiat (error in substantian ), se referă la conduita părților, respectiv la acțiunile sau inacțiunile la care sunt obligate părțile și care privesc, de regulă,un bun. Prin urmare, eroarea poate privi atât natura și calitățile esențiale determinate ale conduitei părților la încheierea actului juridic, cât și natura calitățile determinate ale bunului, privit în materialitatea sa, în absența cărora actul juridic nu s-ar fi încheiat.

d) Asupra identității persoanei sau asupra uneii calități a acesteia în absența careia contraactul nu s-ar fi încheiat (error in personam). Constituie viciu de consimțământ în acele acte juridice în care considerația persoanei cocontractantului sau calității sale esențiale sunt determinate la încheierea actului juridic, cum ar fi în cazul căsătoriei sau al contractelor încheiate intuitu persoane (ex. cu un pictor, cu un avocat).

2) Eroarea neesențială (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la încheierea actului juridic civil (de ex. eroarea asupra cilității nesubstanțiale ale obiectului juridic, eroare asupra solvabilității cocontractuantului etc.), desigur dacă părțile nu au considerat împrejurările respective esențiale pentru încheierea actului juridic.

Legislativ, eroarea neesențială este calificată în anumite cazuri. De exemplu, eroarea nu va fi considerată esențială dacă se referă la simplele motive ale contractului, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare, exceptând situațiile în care părțile, în mod expres, atât în faza de negociere, cât și la încheierea contractului, au stipulat ca asemenea motive sunt hotărâtoare.  [ art. 1207 alin. (4) N.C.C. ].

De asemenea, simpla, eroare de calcul nu atrage anularea coontractului (este neesențială), ci numai recificarea acestei erori la cererea orcăreia dintre părți. Această procedură se poate face pe cale convențională, sau în caz contrar, pe cale judecătorească. Numai în situația în care eroarea de calcul se concretizează intr-o eroare asupra cantității și este esenșială pentru incheierea contractului, caesta va fi anulabil.

II. În funcție de natura realității fals reprezentate, eroarea este de două feluri : eroarea de fapt și eroarea de drept.

1.Eroarea de fapt (error facti) constă în falsa reprezentare a unei situații (stări sau împrejurări) faptice, la încheierea actului juridic civil. Anularea actului juridic pentru o eroare de fapt poate avea loc doar atunci când aceasta poartă asupra substanțeiobiectului sau a unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți, ori care, potrivit naturii actului și condițiilor în care a fost încheiat, trebuie private ca esențiale.

2.Eroarea de drept (error iuris) constă în falsa reprezentare la încheierea actului juridic civil a existenței asu a conținutului unui act normative.

Potrivit art. 1207 alin (3) N.C.C. dispune că eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridical determinate, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului, iar din art. 1208 alin (2) N.C.C. rezultă că trebuie să fie vorba de o dispoziție legală care nu este accesibilă și previzibilă.

3. Eroarea de calcul. Poate fi o simplă eroare materială cu excepția cazului când poarta asupra cantității obiectul și este esențială pentru încheierea contractului (art. 1210 N.C.C.).

4.Eroarea de comunicare. Potrivit art.1211 teza a I-a N.C.C. ,poate fi invocată în privința declarației de voință.

5.Eroarea de transpitere. Potrivit art. 1211 teza a II-a N.C.C. poate fi invocată atunci când declarația de voință a fost transmisă inexact prin intermediul altei personae asu prin mijloace de comunicare la distanță.

III. În funcție de culpa subiectului de drept aflat în eroare, deosebim între eroarea scuzabilă și eroarea nescuzabilă

1.Eroarea scuzabilă exclude culpa subiectului de drept și nu poate fi invocată atunci când realitatea ar fi putut fi cunoscută de aceasta cu diligenșele rezonabile  [art. 1208 alin. (1) N.C.C]. Fiind un element subiectiv, diligența rezonabilă se va aprecia de la caz la caz.

2.Eroarea nescuzabilă implică o culpă din partea autorului declarației de voință și nu poate fi invocată ca viciu de consimțământ [ art. 1208 alin. (1) N.C.C. ].

IV.În funcție de asumarea riscului erorii distingem între eroarea asumată și eroarea neasumată

1. Eroarea asumată constă în aceea că potrivit libertății actlor juridice civile, părțile pot conveni o clauză prin care riscul de eroare să fie asumat de cel care ar putea-o invoca sau de cel care ar fi trebuit să iși assume acest risc. În această situație este necesar acceptul scris al celui care își asumă eroarea. (art.1209 N.C.C.).

2. Eroarea neasumată se caracterizează prin aceea că autorul declarației de voință nu-și asumă riscul la o eventuală eroare esențială în care s-ar afla.

Structura erorii esențiale

În alcătuirea erorii esențiale intră un singur element, de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realității, de unde rezultă dificultatea probării ei. De altfel, dovada erorii nu potate fi făcută direct, ci numai indirect, prin probarea unor elemente din care să rezulte starea subiectivă a celui care că a avut o falsă reprezentare a realității atunci când a încheiat actul juridic.

Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi probata prin orice mijloc de probă, inclusiv prin declarații de martori și prezumții.

Cerințele erorii esențiale

Pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimțământ, trebuie întocmite cumulative următoarele cerințe (condiții)

1.Eroarea să fie esențială;

2.Eroarea să fie scuzabilă;

3.Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor (determinat)pentru încheierea actului juridic;

4.În cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să știe că elemental fals reprezentat era essential (hotărâtor) pentru încheierea actului juridic civil respectiv.

Cât privește cea de a treia cerință, prin caracterul determinant pentru încheierea actului juridic al elementului fals reprezentat se înțelege împrejurarea că, dacă ar fi cunoscut realitatea, partea nu ar mai fi încheiat actul juridic respective.

În ceea ce privește a patra cerință, care rezultă din art.1207 alin. (1) N.C.C., aceasta este justijicată de necesitatea asigurării stabilității circuitului civil,certitudinii operațiunilor juridice care intervin în acest circuit fiindcă astfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocontractantului său,care ar putea obține cu mai multă ușurință desființarea actului juridic.

Cerința nu vizează însă actele juridice unilaterale, deoarece, prin ipoteză, nu există un cocontractant.

Această cerință trebuie restrânsă nuumai la contractile cu titlu oneros, iar o asemenea soluție s-ar justifica pe ideea că principiul ocrotirii voinței dispunătorului în contractile cu titlu gratuit trebuie să prevaleze față de principiul stabilității raporturilor juridice, întrucât cel de-al doilea principiu ar opera în favoarea gratificatului, care se străduiește să păstreze un avantaj (certat de lucro captando), în vreme ce dispunătorul se străduiește să evite o pagubă (certat de damno vitando).

Sancțiune

Eroarea esențială (și scuzabilă), în orcare dintre formele sale, atrage nulitatea relative a actului juridic (art. 1207 alin (1) N.C.C.). În cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare pentru a fi prezneța viciului de consimțământ, ci este suficientsă cadă în eroare numai una dintre părți. Dacă, totuși, ambele părți (sau mai multe părți în cazul contractelor multilaterale) au fost în eroare, fiecare poate cere anularea actului juridicpentru eroarea căreia îi este victimă.

Trebuie reținut, că noua reglementare oferă posibilitatea adaptării contractului,evitându-se astfel anularea acestuia.

Potrivit art.1213 alin (1) N.C.C., dacă o parte este îndreptată să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că dorește să execute ori execută contractual așa cum acesta fusese înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractual se consideră ca a fost încheiat așa cum l-a înțeles această din urmă parte. Pentru aceasta, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptățită să invoce anulabilitatea a înțeles contractual și înainte ca aceasta să fi obținut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data cînd a fost notificată ori de la data când i s- a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractual, astfel cum a fost înțeles de partea aflată în eroare, iar dacă declarația a fost făcută și comunicată părții aflate în dreptul de a obține anlarea este stins și notificarea este considerată lipsită de efecte (art. 1213 alin (2) și (3) N.C.C).

4.2. Dolul

Dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei personae, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Reglementare. Potrivit art. 1214 alin (1) N.C.C., “Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroareprovocată de manoperele frauduloase, ale ceilelaltei părți ori când aceastadin urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie. ”

Cu alte cuvinte dolul este tot o eroare, însă provocată, iar nu spontană.

Întrucât dolul este o eroare provocată în mod fraudulos, acestui viciu de consimțământ îi vor fi aplicabile normele care reglementează eroarea viciu de consimțământ și poate să privească orice împrejurare determinată, esențială sau neesențială, pentru încheierea actului juridic.

De reținut că sfera de aplicare a dolului este mai întinsă decât a erorii astfel încât potrivit art. 1214 alin. (2) stabilește că “Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s- a aflat nu a fost esențială.”

Anulabilitatea actului juridic pentru dol poate interrveni și atunci când eroarea provocată cade asupra altor elemente decât al calităților substanțiale ale obiectului prestației sau, în actele juridice intuitu persoane, identitatea sau calitățile persoanei contractante sau beneficiare a actului, în măsura în care aceste elemente au fost determinate la încheierea actului juridic, iar în plus, doolul poate fi probat mai ușor decât eroare, așa încât reglementarea distinctă a dolului este pe deplin justificată.

Structura dolului

Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente:

Element obiectv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (mașinațiuni,manopere frauduloase, șiretenii, etc.), pentru a induce în eroare .

Element subiectiv (intențional), ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană,pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

În ceea ce privește elementul obiectiv, acesta poate consta atât într-o acțiune pozitivă (fapt comisiv), cât și într-o acțiune negativă (fapt omnisiv).

De exemplu, în materia libertăților, faptul comisiv constă în sugestie sau captație adică în specularea afecțiunii ori pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donație ori un legat.

Când elementul obiectiv al dolului constă într-un fapt omnisiv, se utilizează expresia “dol prin reticență” și constă în ascunderea ori necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări ce i-ar fi trebuit făcută cunoscută.

În ceea ce privește elementul subiectiv, în practică s-au făcut două precizări:

1. Provocarea unei erori din simplă neglijență, fără rea credință, nu constituie dol (în acest caz, partea indusă în eroare din neglijența celeilalte părți va putea să solicite, în afară de anulare, și daune interese sau, dacă preferă menținerea contractului, să solicite numai reducerea prestanței sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit, sau chiar adaptarea contractului (art. 1257 coroorat cu art. 1213 N.C.C.).

2. De asemenea, lipsa discernământului și dolul sub forma captației se exclud, datorită incompatibilității lor.

În sfârșit, nu există dol dacă îmrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte, soluția justificându-se pe considerentul că dolul, ca viciu de consimțământ, este o eroare provocată, or, prin ipoteză, partea a încheiat actul juridic în cunoștință de cauză, deci fără a fi în eroare.

Cerințele dolului

Pentru a constitui viciu de consimțământ, și astfel a atrage anulabilitatea actului juridic, dolul trebuie să întrunească o singură condiție: să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul,prepusul ori garantulafacerilor celeilalte părți, sau de la un terț. De regulă, dolul ca viciu de consimțământ provine de la cealaltă parte.

Așa cum am menționat mai sus, art.1214. alin. (1) N.C.C. “Dolul este eroarea provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unei împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.”

Manoperele frauduloase constituie dol și atunci când nu provin în mod direct de la cealaltă parte (actele bilaterale sau plurilaterale) sau când există decât o parte (acte unilaterale) a actului juridic în următoarele situații:

Dolul provine de la reprezentantul legal sau convențional al uneia dintre părți, cu toate că acesta nu paticipă direct, partea contractantă profită de încheierea contractului, întucât efectele acestuia se produc asupra ei;

Dolul provine de la prepusul unuia dintre părți, efectele contractului se produc asupra comitentului;

Dolul provinde de la garantul afacerilorceleilalte părți și încheind acte juridice pentru altă persoană, garantat, actul îi profită acestuia din urmă.

Dolul provine de la un terț, cînd cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul de la încheierea contractului.

Cu toate că din art. 1214 alin (1) N.C.C. rezultă că dolul ar fi aplicabil doar actelor juridice bilaterale (deoarece numai în cazul acestora se poate vorbi de cocontractant ori de cealaltă parte), este de reținut că dolul (sub forma sugestiei) poate fi reținut și în cazul actelor juridice unilaterale, de exemplu testamentul, când manoperele frauduloase pot să provină numai de la un terț. Potrivit art. 1325 N.C.C. “Dacă prin lege nu se prevede altfel,dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.”

Sancțiune

Dolul ca viciu de consimțământ atrage sancțiunea nulității relative a actului juridic. Ca și în cazul erorii, în actele bilaterale nu se cere ca dolul să fie comun, adică reciproc; dacă ar exista totuși reciprocitate de dol, fiecare parte va fi îndreptățită să ceară anularea actului pentru dolul căruia i-a căzut victimă.

Precizăm că existența elementului material în structura dolului justifică și exercitarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, utilizarea de mijloace frauduloase constituind o faptă ilicită. În acest sens, art. 1257 N.C.C.dispune că “ În caz de violență sau dol, cel all cărui consimțământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a soolicita numai reducerea prestației sale cu valoarea dunelor-interese la care ar fi îndreptățit.”

Avându-se în vedere prejudiciul suferit ca urmare a dolului, victima poate uza de ambele acțiuni sau poate prefera menținerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor.

În final, întrucăt dolul este o eroare provocată, nu este exclusă nici aplicarea prin analogie a art. 1213 N.C.C. privind adaptarea contractului.

Proba dolului

Întrucât dolul nu se prezumă potrivit art.  [art. 1214 alin. (4) N.C.C.], persoana care solicit anularea actului juridic pe motiv ca a avut consimțământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului

Fiind un fapt juridic stilistico sensu, dolul poate fi probat prin orice miijloc de probă. Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai ușor de făcut datorită elementului său material. 

4.3. Violența

Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei personae cu un rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Violența ca viciu de consimțământ este reglementată în art.1216- 1220 N.C.C.

Clasificare

Violența poate fi clasificată în funcție de două criterii, anume natura răului cu care se amenință și caracterul amenințării

După natura răului cu care se amenință violența poate fi fizică sau morală:

Violența fizică (vis) , constă în faptul reducerii victimei la un rol de simplu instrument la încheierea actului. Există violență morală când amenințarea cu un rău privește integritatea fizică, dar și bunurile persoanei.

Violența morală (mentus), constă în amenințarea cu un rău moral, de natuă să provoace o teamă care duce la încheierea unui act juridiccare, altfel nu s-ar fi încheiat. Există violență morală atunci cînd amenințarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.

În raport cu caracterul amenințării, se deosebește între amenințarea legitimă și amenintarea nelegitimă.

Amenințarea legitimă (justă,) este făcută în exercitarea unui drept și care nu conduce la anulabilitatea actului juridic astfel încheiat (De exemplu: Creditorul îl amenință pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu își execută de bunăvoie obligația). Această soluție rezultă din art. 1217 N.C.C. potrivit căruia “Costituie violență și temera insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcut cu scopul de a obține avantaje injuste”.

Amenințarea nelegitimă (injustă) cu un rău urmărește să inducă o temere fără drept, astfel încât constituie viciu de consimțământ, atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.

Structura violenței

Ca structură, violența viciu de consimțământ presupune două elemente constitutive.

Un element obiectiv (exterior), care constă în amenințarea cu un rău;

Un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea (insuflarea) unei temeri persoanei amenințate.

În legătură cu elementul obiectiv, precizăm că amenințarea poate să privească un rău de natură patrimonială (de exemplu, distrugerea unui bun ), un rău de natură fizică (de exemplu, vătămarea integrității corporale) sau un rău de natură morală (spre exemplu, compromiterea reputației).

După cum rezultă din art. 1216 alin (2) și (3) N.C.C. “răul cu care se amenință poate să vizeze persoanele, fie bunuri. În categoria persoanelor la care se referă răul ce produce temerea intră nu numai persoana amenințată, victimă a violenței, cât și soțul său, după caz, soția, ascendenții ori descendenții acesteia, precum și orice altă persoană apropiată, deci o altă persoană de care cel amenințat este legat de o temeiinică afecțiune.”

Cât privește elementul subiectiv, este de observat ca tocmai temerea insuflată victimei violenței alterează consimțământul acesteia; starea de teamă, provocată prin amenințarea cu un rău este aceea caredă naștere motivului (evitarea răului) ce determină victima violenței șă încheie actul.Ar putea constitui violență chiar amenințarea cu un rău viitor, în măsura în care s-ar insufla o temere considerabilă și prezentă la încheierea contractului.

Condițiile violenței

Pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ, trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiții:

Temera insuflată să fie determinată pentru încheierea actului juridic civil;

Amenințarea să fie injustă;

În actele juridice bilaterale sau plurilaterale, amenințarea să provină de la cealaltă parte contractantă sau, dacă provine de la un terț, cocontractantul cunoștea ori ar fi trebuit să cunoască voințasăvârșită de către terț.

În aprecierea îndeplinirii primei cerințe, însăși legea vine cu o serie de indicații. Astfel, în ceea ce privește temerea insuflată celui amenințat, pottrivit art. 1216 alin (1) N.C.C. aceasta prevede ca temerea trebuie să fie “justificată”, adicăsă fie hotărâtoare pentru încheierea actului juridic. În ceea ce privește aprecierea caracterului determinat, hotărâtor al temerii, potrivit art. 1216 alin. (4) N.C.C. stabilește că “în toate cazurile, existența violenței se appreciază țiinând seama de vârsta,starea socială, precum și de orice altă împrejurarece a putut influiența starea acestuia la momentul încheierii contractului ” , deci, criteriu de apreciere este unul subiectiv, iar nu unul obiectiv, ca în dreptul privat roman (în care aprecierea violenței se făcea în raport de tipul abstract al omului cel mai curajos- mentum non vani hominis, sed quimerito et in hominem constantissimum cadat, ad hoc edictum petinere dicemus).

Adoua condiție trebuie înțeleasă în sensul că nu orice amenințare constituie violență. E necesar ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii, adică să fie nelegitimă.

În prezenta reglementare, art. 1218 N.C.C stabilește “Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare”. De aici rezultă că sunt îndeplinite condițiile pentru existența violenței și atunci când aceasta nu provine de la o persoană, ci decurhe din circumstanțe exterioare. În această situație este necesară o condiție suplimentară, cealaltă poate să fi profitat de o astfel de împrejurare.

A treia condiție rezultă din art. 1216 alin (1) N.C.C. coroborat cu art. 1220 aliin (1)N.C.C. În cazul în care violența a fost exercitată de un terț, iar cocontractantul celui amenințat nu a cunoscut și nici nu ar fi trebuit să cunoască violența, cel amenințat nu mai poate cere anularea actului juridic, în schimb, are la îndemână numai o acțiune în despăgubire împtriva autoorului violenței (terțul)  [art. 1220 alin. (2) N.C.C. ].

Sancțiune

Sancțiunea violenței, ca viciu de consimțământ, constă în nulitatea relative a actului juridic civil  [art. 1216 alin (2) N.C.C.]

Violența, întocmai ca și dolul, este un fapt juridic, iar victim violenței are mai multe posibilități:

O acțiune în anulabilitatea actului juridic astfel încheiat [art. 1216 alin (1) N.C.C.];

O acțiune în răspundere civilă delictuală (art. 1257 N.C.C.) și

Să aleagă menținerea contractului, solicitând echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor cu valoarea daunelor-interese.

Acțiunea în despâgubire este admisibilă și în cazul în care are loc confirmarea actului.

Proba violenței

Fiind un fapt juridic, violența poate fi probată prin orice mijloc de probă; sarcina probei revine persoanei care pretinde că este victimă a violenței.

4.4. Leziunea

“Leziunea este acel viciu de consimțământ care constă in disproporția vadită de valoare între două prestații, sau cu alte cuvinte leziunea este o pagubă egală cu diferența de valoare dintre doluă prestații stipulate în cadrul unui act juridic.”

Domeniul de aplicare .În legislația noastră, eleziunea este reglementată în art 1221- 1224 din N.C:C.și poate fi invocată și de către minori și de către majori.

http://www.stiucum.com/drept/drept-civil/Capacitatea-civila-a-persoanel21442.php

http://contabilsef.md/libview.php?l=ro&idc=346&id=2793&t=/Legislatia/Drept-antreprenorial/Codul-Civil/Cartea-intii-dispozitii-generale-art1-283/Comentarii-la-Titlul-II-PERSOAN

directive

CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL

http://www.diploma.ro/licente/nulitatea-actului-juridic-civil-2947

http://www.diploma.ro/licente/nulitatea-actului-juridic-civil-2947