Conditiile de Valabilitatea ale Actelor Administrative
CUPRINS
Capitolul I. Introducere………………………………………………………………..…..3
Capitolul II. Noțiuni elementare despre actul administrativ…………………………..…6
2.1. Definiția actului administrativ………….………………..…………………..6
2.2. Clasificarea actelor administrative……….……………………….……..13
2.3. Prezentarea generală a condițiilor de valabilitate ale actelor administrative……………………………………………………………………………………………………16
2.3.1. Condițiile de valabilitate de fond……………….………………….16
2.3.2. Condițiile de valabilitate de formă…………………………………21
Capitolul III. Fazele procedurii de elaborare ale actelor administrative……………….25
3.1. Operațiuni procedurale anterioare, teoria avizului…………………….…26
3.2. Acordul- ca operațiune a procedurii emiterii actelornnnnnnnnnnnnnnnnir
administrative………………………………………………………….…………………27
3.3. Condiții procedurale concomitente………………………………………..29
3.4. Condiții procedurale posterioare………………………………………….30
Capitolul IV. Legalitatea și oportunitatea actelor administrative……………………..33
Capitolul V.Controlul actelor administrative………………………………………………………43
5.1. Întinderea și încetarea efectelor juridice produse de actele…………………….
administrative……………………………………………………………………………………………………43
5.2. Anularea și inexistența actelor administrative…………………………………..44
5.3. Revocarea actelor de drept administrativ………………………………………….45
5.4. Suspendarea actelor administrative………………………………………………….47
5.5. Rectificarea și reconstituirea actelor administrative……………………………48
Concluzii…………………………………………………………………………………50
Anexe…..…………………………………………………………..…….………….…..53
Bibliografie…………………………………………………………..………………….66
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
Lucrarea de licență constituie actul final al studiilor universitare . Ea reprezintă o lucrare scrisă întocmită de către absolvent, sub îndrumarea științifică a unui cadru didactic de specialitate, pe o temă aleasă, fie din lista de teme orientative, fie, cu acordul coordonatorului științific, o temă aleasă de absolventul însuși.
Lucrarea de licență constituie condiție sine qua non pentru ca absolventul să primească atestarea efectuării studiilor universitare, de aceea ea trebuie pregătită cu cea mai mare grijă și responsabilitate.
Lucrarea de licență este dovada nivelului și calității pregătirii profesionale, teoretice și aplicative a absolventului iar, prin modul în care este susținută ea pune în valoare atributele științifice esențiale, definitorii ale absolventului.
În momentul în care mi-am ales subiectul pentru lucrarea de licență, care este până în prezent prima lucrare de atestare a cunoștințelor și abilităților mele dobândite pe parcursul celor trei ani de facultate am luat în considerare toate aspectele alegerii și după o îndelungată meditare mi-am ales tema “Condițiile de valabilitate ale actelor administrative”, având în vedere afinitatea mea în ceea ce privește autoritățile publice, activitatea realizată de către aceștia și având în vedere concretizarea activității lor în actele administrative am conchis că este cea mai potrivită temă de abordat pentru lucrarea de licență.
Constituția României operează cu noțiunea de autoritate publică, care are în vedere organele de stat, respectiv organele administrației locale, având la bază principiul autonomiei locale.
Denumirea generică de “autorități publice” este utilizată și pentru a evoca funcționarii publici care intră în contact nemijlocit cu cetățeanul, însă sensul principal al sintagmei “autoritate publică” este de organ public, deci colectiv organizat de oameni care exercită prerogativele de putere publică fie într-o activitate statală, fie într-o activitate din adminisrația locală autonomă.
Organele administrației publice reprezintă acele verigi ale structurii organizaționale care, potrivit Constituției și legii sau pentru prestarea serviciilor publice, sub controlul direct sau indirect al Parlamentului.
România este un stat democratic, parlamentar și semiprezidențial, caracterizat prin principiul separației și echilibrul puterilor în stat. Cele trei puteri, puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească, se găsesc în echilibru, nici una dintre ele nu o domină pe cealaltă, ci acționează autonom și colaborează asigurând buna funcționare a statului în ansamblul său.
Conform prevederilor legii, în România, organizarea politică și administrativă se sprijină pe următoarea structură:
Parlamentul, care deține puterea legislativă și este compus din două camere- Senatul și Camera Deputaților;
Organele supreme ale administrației de stat: Președintele și administrația prezidențială, Guvernul și aparatul său de lucru;
Administrația centrală de specialitate: ministerele, autoritățile subordinate ministerelor, autoritățile autonome;
Adminisdtrația teritorială de stat: prefectul, comisia județeană consultativă, comitetul operativ-consultativ;
Administrația județeană: consiliul județean, președintele consiliului județean, secretarul general al județului.
Administrația locala: consiliul local, primarul, secretarul, aparatul propriu de specialitate, serviciile publice locale.
Noțiunea de drept administrativ trebuie evaluată în legătură cu termenul de administrație ce desemnează o activitate ce servește unei finalități subordonate cuiva. Termenul derivă din latinescul administrare ce înseamnă a servi fiind în legătură cu cuvântul magister care îl desemnează pe stăpân, căruia i se subordonează servitorul și pe care acesta trebuie să-l slujească.
Studiul acestui domeniu științific este util atât pentru cei care își desfășoară activitatea în cadrul administrației publice cât și pentru cei administrați, toți fiind interesați de înțelegerea mecanismului de funcționare a organelor administrației publice, de raporturile funcționarilor cu instituțiile administrative, drepturile lor, drepturile celor administrați, cum se pot aceștia opune efectelor actelor administrative, etc.
Înainte de a mă apuca de tratarea temei mele de licență aveam întrebări legate de domeniul abordat la care speram să găsesc răspunsurile cele mai relevante:
1.) În ce măsură, prin acte administrative pot fi impuse obligații care nu sunt prevăzute, explicit, în norma juridică în a cărei aplicare sunt emise acestea.
2.) Dacă și în ce condiții este posibilă emiterea unor acte juridice care să exonereze de răspundere organele administrative ce au emis acte administrative prin care au generat prejudicii unor persoane fizice sau juridice.
În paginile ce vor urma voi prezenta aspectele care sunt considerate esențiale în ceea ce privește actele de drept administrativ cu accentul pus pe condițiile de valabilitate ale acestora, dealtfel fapt enunțat și în titlul lucrării.
CAPITOLUL II
NOȚIUNI ELEMENTARE DESPRE ACTUL ADMINISTRATIV
2.1. Definiția și terminologia actului administrativ
Activitatea organelor administrației publice se concretizează în acte administrative, operațiuni administrative și acte materiale. În literatura de specialitate nu există unanimitate de opinii cu privire la denumirea, numărul și conținutul trăsăturilor actului administrativ. Legislația, practica judiciară și literatura de specialitate folosesc mai mulți termeni pentru a denumi principalul act juridic de putere emis de administrația de stat sau cea locală – decizie, ordin, regulament, dispoziție, certificat, proces-verbal, etc.
Termenul de act administrativ este cel mai adecvat – legi importante în sistemul legislativ folosesc termenul de act administrativ (Constituția, Legea contenciosului administrativ); termenul de act administrativ este folosit de mulți autori de specialitate; beneficiind de o folosire îndelungată în literatura și practica judiciară.
Actele administrative sau actele de drept administrativ reprezintă „principala formă juridică de realizare a activității administrației publice”, a autorităților administrative ale statului sau ale colectivităților. Administrația publică se înfăptuiește în baza și în vederea executării legii prin acte administrative cu caracter normativ sau individual, prin fapte materiale juridice și prin operațiuni materiale administrative.
În literatura juridică, tentativele de a defini noțiunea de act administrativ au dat naștere la mai multe formulări grupate sub denumirile de acte de drept administrativ, susținută de profesorul Tudor Drăganu, îmbrățișată și de alți autori, denumire dată probabil pentru a delimita actele juridice ale organului administrativ de actele juridice de drept civil, încercându-se să se sublinieze regimul juridic al elaborării actelor organelor administrației de stat, considerându-se că aceasta indică apartenența actului la administrația de stat și o a doua grupare care denumea aceste acte pur și simplu acte administrative.
Terminologia adoptată de profesorul Tudor Drăganu și discipolii săi a fost criticată de profesorul Romulus Ionescu, pe următoarele aspecte: utilizarea ei înseamnă implicit o recunoaștere a faptului că există diferite categorii de acte juridice determinate de ramura de drept care le-ar reglementa, multe din “așa-zisele” acte de drept administrativ sunt reglementate nu numai de norme de drept administrativ, ci și de alte categorii de norme juridice, denumirea este contrară celei de drept administrativ, prevăzută de unele acte normative, inclusiv de Constituție, autorul având în vedere art. 96 al. 3 al Constituției din 1965, devenit art. 103 al. 3 după modificarea din 1974, care stabilea competența instanțelor judecătorești în materia contenciosului administrativ sub forma: “Tribunalele și judecătoriile judecă cererile celor vătămați în drepturile lui prin acte administrative, putând să se pronunțe, în condițiile legii, și asupra legalității acestor acte”. Critica profesorului Romulus Ionescu este considerată exagerată, avându-se în vedere faptul că terminologia propusă și promovată prin lucrările sale de către profesorul Tudor Drăganu, a avut, fără îndoială, o importanță deosebită pe linia delimitării sferei actelor de autoritate ale organelor administrației de stat.
În anul 1959, profesorul Tudor Drăganu aducea următoarea critică denumirii de act administrativ, critică care nu mai este de actualitate: „atunci când ni se vorbește de actele administrative ne putem gândi la orice act emanând de la un organ al puterii de stat, iar numai la cele prin care aceste organe, în temeiul autorității cu care sunt investite, își impun pe cale unilaterală voința”. Tocmai din acest motiv am utilizat în mod consecvent terminologia de acte de drept administrativ, acte, care, împreună cu actele de drept civil ale organelor administrației de stat, constituie categoria mai largă a actelor administrației de stat.
Există cazuri în care emiterea unor acte administrative presupune și o manifestare de voință din partea unei persoane care are interes în emiterea actelor administrative – cazul actelor administrative care se emit numai la cererea persoanei interesate, precum emiterea unui permis de conducere auto, a unei autorizații pentru operațiuni cu arme, operațiuni vamale, de construcții etc. O situație asemănătoare apare în cazul actelor administrative emise doar dacă persoana căreia i se adresează este de acord – cazul numirii unei persoane într-o funcție publică.
În oricare dintre cazuri esențială rămâne manifestarea unilaterală de voință a organului administrativ, nu poate fi vorba despre consimțământul persoanelor în sens contractual ci, doar, despre respectarea unor condiții impuse de normele juridice pentru emiterea actului administrativ.
Profesorul Antonie Iorgovan subliniază necesitatea remarcădministrativ sub forma: “Tribunalele și judecătoriile judecă cererile celor vătămați în drepturile lui prin acte administrative, putând să se pronunțe, în condițiile legii, și asupra legalității acestor acte”. Critica profesorului Romulus Ionescu este considerată exagerată, avându-se în vedere faptul că terminologia propusă și promovată prin lucrările sale de către profesorul Tudor Drăganu, a avut, fără îndoială, o importanță deosebită pe linia delimitării sferei actelor de autoritate ale organelor administrației de stat.
În anul 1959, profesorul Tudor Drăganu aducea următoarea critică denumirii de act administrativ, critică care nu mai este de actualitate: „atunci când ni se vorbește de actele administrative ne putem gândi la orice act emanând de la un organ al puterii de stat, iar numai la cele prin care aceste organe, în temeiul autorității cu care sunt investite, își impun pe cale unilaterală voința”. Tocmai din acest motiv am utilizat în mod consecvent terminologia de acte de drept administrativ, acte, care, împreună cu actele de drept civil ale organelor administrației de stat, constituie categoria mai largă a actelor administrației de stat.
Există cazuri în care emiterea unor acte administrative presupune și o manifestare de voință din partea unei persoane care are interes în emiterea actelor administrative – cazul actelor administrative care se emit numai la cererea persoanei interesate, precum emiterea unui permis de conducere auto, a unei autorizații pentru operațiuni cu arme, operațiuni vamale, de construcții etc. O situație asemănătoare apare în cazul actelor administrative emise doar dacă persoana căreia i se adresează este de acord – cazul numirii unei persoane într-o funcție publică.
În oricare dintre cazuri esențială rămâne manifestarea unilaterală de voință a organului administrativ, nu poate fi vorba despre consimțământul persoanelor în sens contractual ci, doar, despre respectarea unor condiții impuse de normele juridice pentru emiterea actului administrativ.
Profesorul Antonie Iorgovan subliniază necesitatea remarcării faptului că regimul juridic administrativ cunoaște o formă tipică, ce presupune contenciosul administrativ judiciar, potrivit dreptului comun și forme atipice, care îngăduie controlul instanțelor judecătorești, în baza unor legi speciale. Astfel, se apreciază că se poate utiliza și terminologia de act administrativ tipic, respectiv act administrativ atipic.
Literatura interbelică de specialitate face o distincție între actele puterii executive în raport cu Parlamentul și actele făcute de puterea executivă, în raport cu cetățenii, cel din urmă fiind divizate în două categorii: actele de autoritatea și actele de gestiune.
În literatura noastră juridică interbelică, noțiunea de act administrativ se definea dintr-un dublu punct de vedere: material – în care se ținea seama de obiectul însuși al funcției executive a statului, cu elementele sale specifice și proprii, respectiv “după efectele de drept produse de acte” și, organic și formal – în care se ținea seama de natura organului de la care emana și de formele procedurale cu care erau elaborate actele respective. Criteriul formal prevala asupra celui material.
Andre de Laubadere, susținea că termenul de act administrativ are trei sensuri: formal, material și funcțional, care vizează fie organul de la care emană voința, fie regimul juridic aplicabil. În accepțiunea că sensul formal-material constituie un caz particular de aplicare a celui structural-operațional, raportul lor fiind de la parte la întreg, actul administrativ este definit ca fiind: “acea formă juridică de realizare, ca activitate principală ori secundară a faptului administrativ, de către organele de stat sau, în baza legii, de organe nestatale, ce concretizează manifestarea unilaterală de voință a acestora, într-un regim juridic administrativ, tipic sau atipic, după caz” .
În literatura de specialitate au fost formulate definiții ale actului administrativ, care însă nu diferă în conținut, ci doar în ceea ce privește sfera de cuprindere și modul de prezentare. În continuare voi prezenta câteva dintre aceste definiții:
Actele administrative sunt acele acte juridice normative unilaterale, emise în cadrul activității executive a autorităților publice în calitatea lor de subiecți speciali investiți cu atribuția de realizare a puterii de stat;
Actele administrative pot fi definite ca manifestări unilaterale și exprese de voință, în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice;
Actele administrative pot fi considerate ca fiind o manifestare unilaterală de voință juridică, pe baza și în executarea legii, a unei autorități administrative, prin care se formează o situație juridică referitoare la un drept recunoscut de lege, voința juridică fiind supusă regimului juridic administrativ;
Actele administrative sunt actele juridice emise/adoptate de o autoritate administrativă, în mod unilateral și în regim de putere publică, prin care se organizează sau se aplică în concret legea.
Legea contenciosului administrativ definește actul de drept administrativ ca fiind “actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în vederea executării sau organizării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.”
Profesorul Tudor Drăganu definea actele administrative ca acte juridice, adică manifestări de voință făcute în exercitarea funcției executive a statului, în scopul de a produce anumite efecte juridice, a căror realizare este garantată prin posibilitatea de a recurge la forța de constrângere a statului, în condițiile prevăzute de normele juridice în vigoare.
Actul administrativ constituie forma principală prin care se realizează administrația publică și constă intr-o manifestare expresă de voință juridică unilaterală prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi de drept administrativ, cu forță juridică obligatorie, fiind executoriu de îndată ce a intrat în vigoare.
Profesorul Antonie Iorgovan consideră că se poate constata, cu ușurință, faptul că noțiunea de act administrativ era folosită, în perioada interbelică, într-un sens pur și simplu formal, spre a evoca actele juridice ale autorităților administrative, nu și regimul juridic de putere, între actul administrativ și actul administrativ de gestiune nu exista o corespondență gen-specie, sub aspectul regimului juridic aplicabil, primul era o specie a actelor de autoritate, iar cel de-al doilea era o specie a actelor de drept privat.
Actele de autoritate erau înțelese în perioada interbelică ca fiind manifestări de voință făcute de un organ administrativ competent, prin care se crea o situație juridică generală sau individuală, guvernată de norme de drept public.
Actele de gestiune reprezentau pentru specialiștii interbelici manifestarea de voință făcută de un organ competent, “ce tinde să creeze unui organism administrativ o situație juridică cu caracter patrimonial, reglementată de dreptul privat”, normele de drept public fiind explicate prin ideea de dominație și comandament.
Din definițiile prezentate mai sus se pot desprinde caracteristicile specifice ale actului administrativ: este forma principală de activitate a administrației publice, reprezintă o manifestare de voință expresă și unilaterală, este emis în regim de putere publică.
În literatura de specialitate nu există unanimitate de opinii cu privire la denumirea, numărul și conținutul trăsăturilor actului administrativ. Cu toate acestea, unele elemente comune, chiar formulate diferit, se regăsesc la toți autorii de drept administrativ după cum urmează:
a) Actul administrativ este un act juridic
Actul juridic este forma juridică principală prin care organele administrației publice își realizează competența și sarcinile.
Această trăsătură distinge actul administrativ de operațiunile administrative și operațiunile materiale.
Prin urmare, actul administrativ antrenează producerea de efecte juridice făcând să ia naștere, să se modifice sau să se stingă drepturi și obligații.
b) Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voință juridică
Prin această trăsătură, actul juridic apare ca fiind exteriorizarea voinței interne a unui organ al administrației publice în sensul de a produce în mod direct efecte juridice și de a-l delimita de operațiunile administrative și materiale.
c) Voința juridică unilaterală este supusă unui regim juridic
Regimul juridic aplicabil actelor administrative este cuprins în dispozițiile legii nr. 29/1990 cu modificările aduse prin legea nr.59/1993 privitoare la contenciosul administrativ, dar nu se identifică în totalitate, existând și alte dispoziții legale care întregesc acest regim.
d) Voința juridică unilaterală provine, de regulă, de la organe ale administrației publice.
Această trăsătură caracterizează calitatea organului care emite un act administrativ.
Actele administrative nu sunt orice manifestări individuale de voință ale organului administrației publice, ci ele concretizează numai voința acestor organe ca subiecte în raporturile juridice ce presupun exercițiul autorității publice, voința de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații în regim de putere publică.
Astfel, profesorul Tudor Drăganu operează cu șase trăsături ale actului administrativ : emană de la organe ale statului, unilateralitatea, obligativitatea emiterii pe baza și în conformitate cu legea, caracterul obligatoriu, caracterul executoriu, actualitatea; profesorul R. Ionescu evidențiază numai cinci: forma principală a administrației de stat, este manifestarea de voință juridică unilaterală, este emis în realizarea puterii de stat, emană numai de la un organ al administrației de stat, are o formă specifică; profesorul Ilie Iovănaș identifică tot un număr de cinci trăsături, însă acesta le formulează altfel decât R. Ionescu: este act juridic, este manifestare de voință unilaterală emisă în temeiul puterii de stat, sunt obligatorii, organizează executarea și execută în concret legile și celelalte acte normative, sunt executorii. Lucrările care au fost elaborate după intrarea în vigoare a Constituției din 1991 se mențin, în linii generale, pe același filon de idei, reactualizându-se în unele cazuri și teoria interbelică cu privire la motivul și mobilul actului administrativ. Al. Negoiță se oprește la patru trăsături ale actului administrativ: act juridic, manifestare unilaterală de voință, voința provine în principal de la organe ale administrației publice, voința unilaterală este supusă unui regim juridic specific; Rodica Narcisa Petrescu analizează, în schimb șapte trăsături: principalul act juridic al autorităților administrației publice; manifestare de voință unilaterală, emis în temeiul și pentru realizarea puterii publice, este obligatoriu, este executoriu, este emis pe baza legii și pentru organizarea executării și executarea în concret a legilor și a celorlalte acte normative, are un regim juridic specific.
Legiuitorul, prin terminologia adoptată în art. 48 din Constituție și în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a înțeles să întrebuințeze noțiunea de act administrativ, expresie ce a fost consacrată și în jurisprudența instanțelor judecătorești.
Totuși, denumirea de act de drept administrativ este folosită și în prezent în literatura juridică, cu următoarea motivare: indică apartenența actului la administrația de stat și la activitatea executivă a acesteia, precizează regimul juridic al actului respectiv, ca act de putere al administrației, dă posibilitatea departajării, după criterii științifice, a actelor juridice de putere ale administrației de stat de alte acte juridice de drept civil, dreptul muncii etc., emise de autoritatea administrativă.
Datorită faptului că, în general, legislația, practica judiciară și literatura folosesc o terminologie concretă exprimată prin: hotărâre, regulament, decizie, instrucțiune, autorizație, etc., care ajută la identificarea actului administrativ, a autorului acestuia și indică chiar și calea de control de urmat, se poate spune că: “indiferent de denumire, atât actele Președintelui Republicii, ale Guvernului, miniștrilor sau ale organelor locale ale administrației publice, fie ele numite într-o formă sau alta, fie alese, trebuie considerate acte administrative în măsura în care înfăptuiesc activitatea executivă a statului”.
Actul administrativ normativ este manifestarea de voință a unei autorități publice, ce acționează în baza și în limitele competenței atribuite prin lege, prin care creează, modifică, suspendă sau desființează reguli generale de conduită umană, formulate în abstract, fără considerare de persoane și având un caracter obligatoriu, adică fiind susceptibile de a fi aplicate, la nevoie, prin forța de constrângere a statului.
2.2. Clasificarea actelor administrative
Actul administrativ este cea mai importantă, dar și cea mai discutată problemă a științei dreptului administrativ. Diversitatea opiniilor se regăsește și în clasificările care s-au făcut și se fac în cadrul actelor administrative, categoriile create reflectând uneori și mutațiile ce s-au produs în sistemul legislativ. Actele administrative pot fi clasificate după mai multe criterii: material, formal, după natura lor, după efectele ce le produc, după obiect ș.a.m.d. Cunoașterea tuturor clasificărilor are o mai mică importanță practică, dar poate reprezenta interes teoretic pentru formularea de noi teorii ale actului administrativ. Literatura juridică română interbelică aflată sub o evidentă influență franceză, abordează problema clasificării actelor administrative fie din punct de vedere formal, fie din punct de vedere material, fie după natura lor ș.a.m.d.
Clasificarea actelor administrative (în sensul structural-organizațional):
După categoria organului de la care emană, distingem: acte care emană de la organe ale administrației de stat, acte care emană de la organe de stat, acte care emană de la autoritățile autonome ale administrației publice locale, acte care emană, în baza împuternicirilor date de lege ori de organe ale administrației de stat (în baza legii), de la persoane private (juridice sau fizice) – acte administrative prin delegație.
După competența materială a organului emitent, distingem: acte administrative cu caracter general, acte administrative cu caracter special.
După gradul de întindere a efectelor, delimităm: acte normative, acte individuale, acte cu caracter intern.
După conținutul efectelor actului individual pot fi identificate cel puțin patru mari categorii: acte prin care se stabilesc drepturi sau obligații determinate pentru subiectul căruia i se adresează, acte de conferire a unui statut personal, acte de aplicare a constrângerii administrative, acte cu caracter jurisdicțional.
Profesorul Erast Diti Tarangul clasifică actele administrative din punct de vedere juridic după modul de manifestare a voinței: acte administrative unilaterale, acte administrative contractuale.
Profesorul Constantin G. Rarincescu clasifică actele administrative după: cuprinsul lor în acte reguli, acte subiective, acte condițiuni, iar după forma lor în acte de autoritate care pot fi acte de guvernământ, acte de comandament cu caracter militar, actele discreționare, acte de gestiune.
În literatura juridică franceză, reprezentată prin Leon Duguit și discipolii săi, actele administrative erau clasificate după obiectul lor în: acte regulă, acte subiective, acte condițiune.
Actele administrative mai pot fi clasificate și din multe alte puncte de vedere, astfel mai reținem: după sursa de la care pornește intenția emiterii actului administrativ actele pot fi acte emise din oficiu în baza propriei competențe stabilite prin lege, acte emise la cererea unei persoane fizice sau juridice, sau la cererea altui organ de stat, acte emise în urma dispoziției instanțelor judecătorești; după subiectul căruia i se adresează pot fi acte interne, acte externe; după domeniul de activitate în care se aplică actul respectiv pot fi acte în domeniul financiar, acte în domeniul administrativ, acte în domeniul raporturilor de muncă, acte în domeniul stării civile, acte în domeniul securității și apărării ordinii publice etc.; după efectele creatoare sau modificatoare a unei situații juridice avem acte constitutive de drepturi și obligații, acte declarative de drepturi și obligații; după modul de aducere la cunoștință distingem acte care se comunică, acte care se publică; după efectele creatoare pot fi acte creatoare de drepturi, acte creatoare de obligații, acte creatoare de drepturi și obligații; după categoria patrimonială avem acte patrimoniale oneroase, acte patrimoniale cu titlu gratuit, acte administrative nepatrimoniale; după consecințe le putem clasifica în acte administrative sancționatorii, acte administrative nesancționatorii; iar după controlul judiciar efectuat în baza Legii numărul 29/1990 putem distinge acte supuse controlului judiciar și acte sustrase controlului judiciar, respectiv actele de guvernământ, actele de comandament militar, actele de control ierarhic de tutelă, administrativ jurisdicționale, etc.
Distincția dintre actele administrative normative și actele administrative individuale își are izvorul în efectele juridice diferite pe care le produc manifestările de voință ale autorităților publice.
Aceasta distincție se reflectă și în regimul juridic ce li se aplică, astfel: nu toate autoritățile publice pot elabora acte administrative normative, în schimb, toate autoritățile publice pot emite acte administrative individuale, regulile de elaborare a actelor administrative normative sunt mult mai stricte și mai complexe decât cele ce privesc actele administrative individuale, actele administrative normative sunt de aplicabilitate repetată, pe când actele administrative individuale “se consumă” odată cu comunicarea și punerea lor în executare, actele administrative individuale trebuie să respecte în conținutul lor întotdeauna normele cuprinse în actele administrative normative, indiferent de organul emitent, fie el chiar unul inferior, actele administrative normative, cu excepția actelor normative ale administrației publice locale, nu pot forma temeiul unei acțiuni în justiție în anulare, actele administrative normative pot fi revocate (abrogate) de organul emitent sau chiar “anulate”, ceea ce duce la paralizarea efectelor lor, prin reglementarea aceluiași raport social de către un organ ierarhic superior, printr-un alt act administrativ normativ cu o forță juridică superioară. Actele administrative normative inferioare pot fi revocate de organul emitent, dar nu pot fi anulate și de instanța de contencios administrativ, decât în cazul actelor organelor administrative publice locale, la sesizarea prefectului.
2.3. Prezentarea generală a condițiilor de valabilitate
ale actelor administrative
Pentru a produce efectele juridice dorite, actele administrative trebuie elaborate, emise și puse în executare cu îndeplinirea unor condiții care să asigure eficiența și valabilitatea lor. Așa cum se arată în literatura de specialitate, condițiile de valabilitate ale actelor administrative nu sunt altceva decât aspectele unei singure condiții, “care se exprimă în obligația ca aceste acte să fie emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare”.
Condițiile de valabilitate ale actelor administrative se pot grupa în condiții de fond și condiții de formă, o altă categorisire le poate grupa în condiții de legalitate și de oportunitate, aceste două condiții fiind aprofundate în capitolul IV al prezentei lucrări.
2.3.1. Condițiile de valabilitate de fond
Condițiile de valabilitate de fond ale actelor administrative țin de stricta respectare a competențelor autorităților administrative care emit/adoptă actul administrativ. Astfel, trebuie definită competența autorităților administrative.
Competența, în sens larg, nu este altceva decât suma atribuțiilor cu care este învestită autoritatea publică prin lege sau prin alt act normativ, putând emite acte cu sau fără semnificație juridică. În sens restrâns, noțiunea de competență exprimă doar ansamblul atribuțiilor în limitele căruia este investită autoritatea publică de a emite acte administrative, pentru îndeplinirea unor sarcini legale.
Foarte important este faptul că nimeni nu este competent în virtutea persoanei ci doar ca urmare a funcției pe care o îndeplinește – competența de emitere a unui anume act administrativ este destinată tuturor acelora care îndeplinesc funcția respectivă, ea există înainte de numirea pe funcție a unei persoane și subzistă și după plecarea persoanei respective din funcție, atât pe perioada cât funcția este vacantă cât și după numirea unei alte persoane. Exercițiul competenței de către un funcționar este un drept și, în același timp, o obligație. Competența nu este și nu trebuie percepută ca un privilegiu, funcționarul nu are drept de dispoziție cu privire la care prerogative ale competenței să le exercite și pe care nu, întrucât nu îi convin, nu vrea sau din alte motive subiective. Competența este o aptitudine cu caracter permanent ce nu se epuizează prin exercitare, funcționarul putând face un anume act administrativ ori de câte ori sunt întrunite condițiile de exercitare a competenței – condiții legale, de necesitate și oportunitate. În conformitate cu principiul legalității, competența în emiterea actelor administrative este egală pentru toate persoanele care sunt interesate. Funcționarul administrației publice nu poate renunța la competență și nu o poate încredința spre exercitare altei persoane. În practică, pot apare situații în care titularii de competență să fie împiedicați să-și exercite atribuțiile, din diferite motive – motive de sănătate, supraaglomerarea cu sarcini, apariția unei situații de criză. Pentru a sigura organizarea executării legii prin emiterea actelor administrative, legea trebuie să prevadă posibilitatea suplinirii și a delegării de competență.
Competența organelor administrative de stat a fost definită ca fiind dreptul și totodată obligația prevăzută de lege și celelalte acte normative de a duce o anumită activitate, de a fi subiect în diferite raporturi juridice. A mai fost definită ca fiind capacitatea recunoscută prin lege de acționa din punct de vedere juridic în vederea realizării activității executive sau ca aptitudine legală recunoscută unui organ al administrației de stat de a înfăptui această activitate. Atribuțiile ce formează conținutul categoriei de competență pot fi delegate sau repartizate altor organe sau persoane, capacitatea nu poate fi transcrisă altui subiect de drept .
În literatura juridică s-a făcut distincție între competența și capacitatea administrativă a administrației publice. Această din urmă categorie este proprie autorităților publice și desemnează posibilitatea acestora de a participa ca subiecte de drept în raporturi juridice administrative.
Antonie Iorgovan definește competența organelor administrative publice ca fiind ansamblul atribuțiilor stabilite de constituție sau de lege, ce conferă drepturi și obligații pentru a duce ,, în nume propriu și în realizarea puterii publice, o anumită activitate administrativă, iar, ideea de capacitate administrativă evocă ideea de persoană morală de drept public sau, pur și simplu, autoritate administrativă.
Capacitatea administrativă se distinge prin următoarele caracteristici: este proprie numai organelor administrative, nu poate fi transmisă altui subiect de drept, unele autorități administrative pe lângă capacitatea administrativă au și o capacitate juridică civilă, fapt ce le conferă posibilitatea de a intra și în raporturi juridice civile .
Atribuția este investirea legală a autorității publice cu anumite prerogative, ceea ce face ca exercitarea ei să fie obligatorie.
Competența se caracterizează prin următoarele: are caracter legal, obligatoriu, continuu.
Prin caracterul legal al competenței se înțelege faptul ca atribuțiile sunt stabilite prin lege, în funcție de specificul și caracterul autorității publice, “de amploarea și de natura răspunderii ce le revine, precum și de cerințele de eficiență și eficacitate”.
Din caracterul legal al competenței derivă mai multe reguli: autoritatea administrativă nu va putea să transmită cu de la sine putere atribuțiile sale altui organ, competența trebuie să fie concret determinate, delimitarea atribuțiilor și a cadrului lor de exercitare făcându-se prin lege, ori de câte ori legea prevede în mod expres ca o atribuție va fi îndeplinită de un organ administrativ desemnat de ea, organul superior nu se va putea substitui inferior pentru a emite el actul respectiv.
Prin caracterul obligatoriu se înțelege exercitarea atribuțiilor nu este lăsată la aprecierea autorității publice, deci nu are un caracter facultativ. Caracterul obligatoriu face ca la nevoie să se recurgă la mijloacele de constrângere ale statului.
Prin caracterul continuu al competenței se înțelege atribuirea competenței autorității publice care va emite actul administrativ atâta timp cât legea îi va recunoaște acest drept care corelativ constituie obligație, ori de câte ori se împlinesc situațiile juridice pretinse de lege.
Competența autorităților administrative poate îmbrăca mai multe forme: materială, teritorială, personală, temporală, generală sau specială.
Competența materială este dată de totalitatea atribuțiilor specifice cu care a fost investită o autoritate administrativă. Ea este stabilită numai prin acte normative, poate fi o competență generală când atribuțiile unui organ cuprind toate problemele de activitate administrativă pe un teritoriu determinat, având îndrumarea și conducerea organelor subordonate sau o competență specială când atribuțiile unui organ se limitează la o ramură sau domeniu de activitate .
Competența teritorială este determinată de limitele în spațiu în care își exercită atribuțiile conferite de lege o autoritate publică.
Competența personală poate avea două sensuri: un sens desemnează limitele atribuțiilor stabilite pentru exercitarea unei funcții de către o persoană, un al doilea sens, este legat de faptul ca o autoritate are o competență personală în funcție de calitatea specială a subiectului de drept cu care intră într-un raport juridic.
Competența temporală presupune limitele în timp în care autoritatea administrativă este în măsură să își exercite atribuțiile.
De multe ori, în practică apar situații în care competența organelor emitente poate fi realizată doar cu condiția intervenției prealabile sau ulterioare a altor titulari de competențe – astfel de situații sunt generate de o anumită împărțire a sarcinilor între organele administrative. Exercitarea competenței este condiționată și de respectarea unei anumite proceduri. Deosebit de frecventă este situația competențelor subordonate, între organe administrative din diferite ramuri subordonate, în cadrul aceleiași ramuri sau în cadrul ierarhiei de organe ori, în cadrul aceluiași organ al administrației publice, subordonarea între structurile sale.
Subordonarea competenței față de altă competență impune analiza mai multor aspecte: subordonarea competențelor între organele deliberative ale administrației și cele executive – organele deliberative stabilesc deciziile de principiu iar organele executive iau deciziile de executare a celor dintâi; calitatea de acte administrative o au numai actele emise de organele executive, pentru că prin aceste acte se formează situații juridice noi, însă, nu trebuie uitat că emiterea acestor acte, din punctul de vedere al competenței, este subordonată competenței organelor deliberative; subordonarea competențelor prin concursul mai multor competențe diferite prin emiterea aceluiași act administrativ se realizează prin două forme diferite:
→ concursul de competențe în formă directă se manifestă atunci când actul administrativ este emis prin acordul mai multor organe administrative din mai multe domenii sau ramuri de activitate;
→ concursul de competențe în formă indirectă se întâlnește frecvent îmbrăcând mai multe forme.
Cu privire la transferul de competență, la nivel european se pune din ce în ce mai des problema transferului de competență către instituțiile comunitare, ceea ce presupune un mecanism complex de participare a instituțiilor interne la procesul normativ european, iar unele țări reglementând deja minuțios aceste mecanisme le-au înscris în Constituțiile lor. Constituția Uniunii Europene clarifică competențele între țările membre și instituțiile europene, consacrându-se trei principii: principiul atribuirii, principiul subsidiarității și principiul proporționalității.
Potrivit principiului atribuirii Uniunea Europeană acționează în limitele competenței conferite ei de statele membre, iar competențele care nu se atribuie acesteia aparțin statelor membre.
Potrivit principiului subsidiarității în domeniile care nu se încadrează în competența sa exclusivă Uniunea acționează numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii vizate se pot realiza mai bine la nivelul Uniunii.
Potrivit principiului proporționalității, conținutul și forma acțiunii Uniunii nu pot depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constituției.
Condițiile de valabilitate de formă
Subordonarea competenței de emitere a actelor administrative unor reguli de procedură impune ca validitatea unui act administrativ emis de către un funcționar competent să fie subordonată unor reguli de procedură. Normele de procedură, cărora li se subordonează competențele în emiterea actelor administrative, sunt formalități definite și impuse de normele juridice ce reglementează competențele în emiterea actelor administrative – aceste norme au implicații ce țin de respectarea principiului legalității.
Spre exemplu, este posibil ca prin norme juridice să fie stabilită o anumită modalitate de sesizare a organelor administrative în vederea emiterii actelor administrative – ca principiu organele administrației publice acționează din oficiu, însă în cazurile în care sunt implicate interese personale și există un drept de dispoziție al persoanelor particulare în legătură cu valorificarea ori nu a unui drept recunoscut prin lege, devine normal ca organul administrativ să acționeze doar după ce persoana particulară și-a exprimat voința în sensul valorificării dreptului legal. În alte cazuri emiterea unui act administrativ este precedată de efectuarea unei anchete sociale ori o altă formă de deplasare la fața locului a funcționarilor administrației publice pentru a constata corespondența între situația reclamată și cea reală. De asemenea, este posibil ca, în unele cazuri, cererea persoanei particulare adresată organului administrativ să conțină unele avize ale altor organe administrative – ca exemplu eliberarea autorizației pentru efectuarea unor operațiuni de import cu arme, muniții, materii explozive este condiționată de obținerea unui aviz prealabil din partea poliției.
Deși titularii competențelor constată că voința lor este subordonată mai multor acorduri și prin aceasta s-ar putea aprecia că le este știrbită autoritatea ori prestigiul, această situație este considerată oportună sub aspectul prevenirii oricăror consecințe nedorite în legătură cu emiterea actului administrativ.
Sub aspectul formei – felul în care se exprimă voința juridică pe care o cuprind aceste acte –actul administrativ poate fi scris, oral sau implicit. Forma actelor juridice are importanță deosebită sub aspectul legalității acestor acte.
Forma scrisă nu numai că este recomandabilă pentru actele juridice ci este impusă ca o condiție de valabilitate căreia trebuie să i se subordoneze titularul competenței; îngăduie ca voința juridică să fie formulată cât se poate de clar cu consecința înțelegerii facile de către cel căruia i se adresează actul administrativ; ad probationem, forma scrisă permite controlul – constituie o garanție de legalitate;
Prin urmare, forma scrisă este necesară din mai multe puncte de vedere, dintre care menționăm:
– cunoașterea exactă a conținutului actului;
– executarea corectă a actului de către cei administrați;
– existența dovezii în caz de litigiu administrativ;
– stabilirea legalității actului administrativ;
– realizarea rolului și scopului pentru care a fost emis.
Forma orală este necesară în situații urgente când nu există timpul necesar pentru exprimarea în scris a voinței juridice; titularul competenței transmite actul administrativ oral sau prin transmisie de voce și date ; regula impune ca forma scrisă să fie urmată, în timp operativ, de forma scrisă a actului administrativ, fiind asigurat astfel controlul legalității.
Forma implicită este caracterizată de faptul că, în legătură cu o problemă, organele administrației publice păstrează tăcerea, nu se pronunță; tăcerea poate fi acceptată ca un act administrativ cu sens pozitiv sau negativ, de aprobare sau de respingere a unei pretenții cu caracter juridic, în funcție de modul cum legea a tratat această problemă.
Sub aspectul formei o problemă ar putea apare în legătură cu motivarea acestor acte, în sensul că un anumit act administrativ trebuie să conțină – ca și condiție de valabilitate – o motivație sau nu. Regula este că, spre deosebire de actele emise de către organele judiciare, actele administrative nu trebuie să fie motivate. Ca excepție actele administrative de jurisdicție, de exemplu, în cadrul procedurii de constatare a contravențiilor este necesară motivarea actului administrativ .
În cele mai multe cazuri, actele administrative îmbracă forma scrisă, care este apreciată ca o garanție de legalitate. Actele administrative cu caracter normativ îmbracă numai forma scrisă fiind obligatorie publicarea lor, iar cele cu caracter individual îmbracă și forma orală, în condițiile legii.
Forma scrisă a actelor administrative este necesară din mai multe motive: necesitatea cunoașterii exacte și complete a conținutului actelor, cunoașterea manifestării de voință a autorității administrative, existența unui mijloc de probă în caz de litigiu, verificarea legalității actului în vederea sancționării celor vinovați de eventuale vicii de legalitate a actului sau a celor vinovați de nerespectarea actului legal emis, realizarea rolului educativ al actului administrativ respectiv, excluderea oricărei confuzii cu privire la efectele juridice produse, eficiența controlului de legalitate a actului administrativ, forma scrisă reprezintă o condiție de valabilitate a actului, ea fiind impusă ad validatum și nu ad probationem.
Actele administrative normative îmbracă numai forma scrisă deoarece legea prevede obligativitatea publicării lor, regula constituționalizată. Astfel, prin art. 7, 32-34 din Legea nr. 24/2000, modificată și completată prin Legea nr. 189/2004 și articolul 26 din H.G. nr. 555/2001 se prevăd regulile de redactare ale actelor normative, printre care și actele administrative cu caracter normativ. În general, obligativitatea formulării în scris a actelor administrative individuale este prevăzută de actele normative în baza cărora sunt emise.
În majoritatea cazurilor, actele administrative individuale îmbracă forma scrisă, având în vedere obligativitatea comunicării lor, în principal, prin modalități care presupun o asemenea formă. Există și situații în care legea nu prevede obligativitatea formei scrise, aceasta nu înseamnă ca actul respectiv nu trebuie exprimat în scris. Este drept că în această situație este mai greu de apreciat când forma scrisă a actului administrativ este o condiție de valabilitate și în ce cazuri această condiție nu se cere a fi îndeplinită. Soluția ar fi în modul de interpretare a prevederilor care pretind emiterea actului administrativ individual.
Actele organelor colegiale ale administrației publice vor trebui întotdeauna să îmbrace forma scrisă, chiar dacă sunt individuale, doar așa se poate distinge hotărârea adoptată de opiniile exprimate la ședințe.
Uneori din lege nu rezultă necesitatea formei scrise, fiind admisibilă și forma verbală. În literatura juridică s-a mers și mai departe admițându-se că în unele situații nici chiar forma verbală nu ar mai fi necesară, fiind suficiente anumite gesturi sau semnale pentru ca efectul juridic să se producă. Astfel de acte administrative tacite, cum au fost denumite, au fost exemplificate prin semnalizările semafoarelor electrice sau semnalele agentului prin care se dirijează circulația pe drumurile publice. Aceste semnalizări și semnale reprezintă manifestări de voință obligatorii pentru pietoni, conducători auto, iar nerespectarea lor atrage după sine forța de constrângere a autorității prin sancționarea cu amenzi și încheierea de procese verbale contravenționale. Exprimarea funcționarului prin această simbolistică a gesturilor, dar anume prevăzută de lege, reprezintă un act administrativ, care nu îmbracă nici formă scrisă, nici formă verbală. În literatura juridică un astfel de act a fost definit ca un act administrativ individual tacit.
Este incontestabil că mijloacele de transmitere a informației care erau limitate până nu demult la telefon, au fost înlocuite cu altele mai performante care permit transmiterea rapidă și în scris a ordinelor autorității publice (exemplu: fax, e-mail, video-conferință, internet)iar hârtia, ca suport tradițional al formei scrise, atât a actelor administrative normative, cât și a celor individuale începe să fie înlocuită de cel electronic (riscul fragilității acestuia din punct de vedere al securității sale fiind considerat minor în raport cu avantajele lui).
CAPITOLUL III
FAZELE PROCEDURII DE ELABORARE A ACTELOR ADMINISTRATIVE
Proiectul Codului de Procedură Administrativă reglementează și procedura emiterii/adoptării actelor administrative într-o ordine logică și într-un limbaj accesibil. Autoritățile administrației publice au dreptul ori obligația de a iniția, emite/adopta ori încheia acte juridice, potrivit competenței legale care le revine, iar actele care nu respectă cerințele de fond sau de formă prevăzute de lege sunt lovite, după caz, de nulitate absolută sau de nulitate relativă ori sunt considerate inexistente.
Elaborarea și emiterea actelor administrative presupune respectarea unor forme procedurale prealabile, concomitente și/sau posterioare. Aceste forme nu se întâlnesc întrunite în cazul fiecărui act administrativ, această clasificare a formelor procedurale nu are decât o valoare teoretică, fiind astfel ușurată cunoașterea poziției practicii judiciare în privința condițiilor de valabilitate, ele fiind valabile atât pentru actele administrative individuale cât și pentru cele normative. În cazul actelor administrative normative procedura elaborării și emiterii lor a fost stabilită prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,Hotărârea de Guvern nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de supunere a proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului. .
Deși sunt manifestări de voință și determină valabilitatea actelor administrative, aceste forme procedurale nu produc efecte juridice proprii. Ca natură juridică aceste forme procedurale sunt operațiuni tehnico-administrative ce inițiază și mențin apoi sistemul decizional administrativ.
3.1. Operațiuni procedurale anterioare, teoria avizului
Formele procedurale prealabile sau anterioare emiterii actului administrativ sunt: avizul, acordul, propunerea, raportul, ancheta, certificatul, sesizarea, etc. care sunt operațiuni tehnico-administrative. Aceste activități nu produc prin ele însele efecte juridice, dar premerg elaborării actului producător de efecte juridice.
Avizul este punctul de vedere fundamentat legal pe care se situează un organ administrativ consultativ, în general de specialitate și pe care îl comunică la cererea unui alt organ administrativ, în vederea emiterii unui act administrativ.
Modalitățile de intervenție ale administrației pe calea avizului se clasifică în avize facultative, avize consultative și avize conforme.
Avizul facultativ este denumit ca atare prin faptul că este la latitudinea organului care trebuie să emită actul administrativ, în sensul că acesta poate să îl ceară sau nu, ceea ce înseamnă că și dacă l-a cerut nu este obligat să țină cont de părerea pe care o conține. Avizele facultative nu sunt o condiție de legalitate pentru actul administrativ, astfel că prin conținutul lor decizia administrativă nu poate fi paralizată.
Avizul consultativ se caracterizează prin faptul că trebuie cerut, dar organul administrativ nu este obligat să țină seama de punctul de vedere exprimat, respectiv poate să se conformeze acestuia sau nu. Avizul consultativ este o condiție de legalitate a actului administrativ.
În general, avizul consultativ este cel mai des folosit, regăsindu-se în atribuțiile unor compartimente chiar din structura organului emitent al actului administrativ sau în competența unor organe ale acestuia. Uneori, acolo unde legea prevede, avizul, chiar consultativ fiind, poate fi retras ceea ce presupune o repunere în situația anterioară a actului administrativ.
În literatura juridică s-a arătat că răspunderea membrilor organelor consultative, în cazul emiterii de avize, nu diluează răspunderea autorităților administrației care au emis actul administrativ, deși în realitate există și acest pericol.
Elaborarea și emiterea unor acte administrative presupune din ce în ce mai mult asocierea unor factori tehnici, de specialitate, ceea ce atrage necesară și consultarea unor organe cu specific, toate acestea pentru a da eficacitate manifestării de voință a autorității administrative. Această nevoie este conferită prin înființarea sau aproprierea unor organe sau instituții cu rol consultativ, ceea ce formează în total administrația consultativă. Astfel, pentru rezolvarea unor probleme de competența sa Guvernul poate constitui organisme cu caracter consultativ.
Avizul conform presupune obligația organului emitent al actului administrativ de a-l cere și de a respecta opiniile ce le conține. Organul administrativ nu mai are dreptul de alegere fiind obligat să se conformeze conținutului acestuia așa cum a fost exprimat de organul consultat, dacă agentul administrativ nu este de acord cu acest aviz, are posibilitatea, singura de altfel, să renunțe la emiterea actului administrativ. Uneori caracterul conform al avizului este precizat în conținutul actului normativ. Avizul conform nu este un act administrativ propriu-zis, lipsindu-i caracterul executoriu.
3.2. Acordul- ca operațiune a procedurii emiterii actelor administrative
Acordul este manifestarea de voință a unei autorități determinate de lege, prin care aceasta își exprimă consimțământul la emiterea unui act administrativ de către un alt organ administrativ.
Acordul poate fi prealabil, concomitent sau posterior emiterii unui act administrativ. Noțiunea de acord cu timpul a fost tot mai rar folosită în terminologia adiacentă actului administrativ, ea desemnând în prezent practic ceea ce înțelegem prin “acordul prealabil” care asigură organului emitent posibilitatea de a obține manifestarea de voință a altui organ administrativ, anume desemnat prin lege, fie anterior, fie concomitent, fie posterior emiterii actului .
Acordul prealabil poate să provină de la un organ administrativ ierarhic superior sau de la un alt organ al administrației situate pe o poziție superioară emitentului, sau de la un alt organ administrativ situate pe aceeași treaptă a ierarhiei administrative.
Între acordul prealabil și avizele consultative sau facultative, distincția este simplu de făcut, o dată ce organul administrativ chiar dacă a cerut aceste avize, poate emite actul chiar fără să țină cont de conținutul acestora, în timp ce acordul presupune volens-nolens consimțământul organului autorizat de lege.
Acordul prealabil nu constituie un act administrativ distinct de actul aprobat, dar lipsa acestuia are drept consecință nelegalitatea actului administrativ. Acordul este o condiție de legalitate a actului administrativ. În cazul acordului prealabil efectele juridice se produc ca urmare a manifestărilor de voință a cel puțin două organe, cel ce emite și cel ce își dă acordul pentru emiterea actului. Este de observat că deși acordul a fost exprimat, această situație nu obligă autoritatea emitentă a actului administrativ să îl pună în executare.
Propunerile sunt acte pregătitoare prin care un organ administrativ solicită unui alt organ administrativ, împuternicit de lege, să ia anumite măsuri. Propunerile nu produc efecte juridice proprii.
Rapoartele și referatele sunt acte prealabile prin care organul administrativ își precizează opinia în legătură cu unele situații de drept sau de fapt, de rezolvarea cărora depinde emiterea unui act administrativ de către un alt organ administrativ. Nu produc efecte juridice proprii.
Anchetele sau cercetările sunt investigații făcute pe diverse căi, în vederea cunoașterii unor situații ce își vor găsi finalitatea într-un act administrativ, nu produc efecte juridice prin ele însele, dar sunt proprii mai mult actelor jurisdicționale.
Certificatele sunt acte prealabile prin care organul administrativ confirmă o stare de fapt sau de drept.
Indiferent de denumirea lor, propuneri, rapoarte, referate, etc. acestea sunt operațiuni tehnico-materiale și sunt prealabile emiterii actului administrativ.
3.3. Operațiuni procedurale concomitente
Concomitente pot fi numai formele procedurale care pretind a fi respectate chiar în momentul manifestării de voință care produce efecte juridice.
Formele procedurale concomitente sunt: cvorumul, majoritatea necesară adoptării unei hotărâri și uneori motivarea actului administrativ.
Cvorumul reflectă numărul de membri necesar să fie prezenți din totalul membrilor organului colegial, astfel încât acesta să se întrunească legal, să lucreze valabil și să emită acte administrative valabile. Organul administrativ este obligat să respecte cvorumul, acesta fiind anume precizat în acte normative, fără să se poată deroga de la aceste dispoziții, nerespectarea condiției atrăgând nulitatea absolută a actului emis. Potrivit art. 41 din legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, ședințele consiliului local sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea consilierilor în funcție.
Majoritatea ce trebuie să fie întrunită pentru ca actul administrativ să fie obligatoriu și valabil, presupune, inițial, ca și cvorumul să fie respectat, condiție necesară adoptării actului în mod valabil.
Majoritatea poate fi: simplă, absolută și calificată.
Majoritatea simplă presupune ca un act să fie adoptat cu votul majorității (jumătate plus unu) din numărul membrilor organului colegial prezenți.
Majoritatea absolută pretinde ca un act să fie adoptat cu votul majorității din numărul total al membrilor organului colegial.
Majoritatea calificată presupune că norma juridică pretinde o majoritate mai mare decât cea absolută, respectiv o majoritate de regulă de două treimi, trei pătrimi.
Motivarea în general nu reprezintă o condiție de valabilitate a actului administrativ. În cazul actelor administrative jurisdicționale există obligația legală ca acestea să fie motivate. În cazul ordonanțelor și a hotărârilor de Guvern se întocmesc note de fundamentare care însoțesc proiectele de acte normative, motivare ce se referă la: cerințele care reclamă intervenția normativă, principiile de bază și finalitatea reglementării propuse, ș.a.m.d. Nota de fundamentare constituie un instrument de prezentare și de motivare, mai sunt considerate documente de motivare referatele de aprobare. Potrivit art. 31 al. 5 din legea nr. 24/2000 notele de fundamentare la ordonanțe și hotărâri ale Guvernului se publică împreună cu actul normativ, de unde se naște următoarea problemă: atunci când obligația motivării rezultă expres din lege și acel act normativ nu este motivat, înseamnă că actul nu a fost întocmit conform procedurii cerute de lege, este ilegal și ca atare trebuie considerat nul. În explicația legii, motivația constituie o condiție de valabilitate a emiterii actului normativ.
În literatura juridică s-a exprimat opinia că actul este ilegal și atunci când motivarea este contrară dispozițiilor legii, deoarece deși formal actul a fost legal emis, el este nelegal din punct de vedere al cuprinsului sau al scopului.
3.4. Operațiuni procedurale posterioare
Operațiunile procedurale posterioare emiterii actelor administrative sunt: aprobarea, datarea, semnarea, contrasemnarea, confirmarea, ratificarea, comunicarea și publicarea.
Aprobarea este manifestarea de voință a organului superior, prin care acesta se declară de acord cu un act deja emis de un organ inferior, manifestare posterioară fără de care nu s-ar putea produce efecte juridice.
Aprobarea este caracterizată prin următoarele reguli: este dată de un alt organ decât cel care a emis actul, întotdeauna ierarhic superior, lipsa aprobării organului ierarhic superior are drept consecință lipsa de efecte juridice a actului emis de organul inferior, aprobarea este o manifestare de voință posterioară emiterii actului administrativ de organul inferior, aprobarea nu constituie act juridic distinct prin ea însăși, ea constituind o condiție de valabilitate a actului administrativ emis de organul inferior, care nu obligă organul emitent să îl și execute, părțile vătămate vor putea să cheme în judecată în fața instanțelor judecătorești atât organul emitent al actului administrativ cât și organul superior care a emis actul de aprobare, revocarea actului administrativ de către organul emitent se va putea face fără aprobarea organului superior, aprobarea trebuie să fie dată numai pe baza existenței unui act juridic al unui organ inferior.
În literatura juridică noțiunea de aprobare s-a folosit în trei accepțiuni: aprobare propriu-zisă, aprobare substitutivă și aprobare improprie.
Aprobarea propriu-zisă constă în aceea că deși o dată emis actul administrativ de organul ierarhic inferior în cadrul competenței sale, aprobarea dată de organul ierarhic superior nu constituie un act distinct de actul aprobat.
Aprobarea substitutivă desemnează acele manifestări de voință prin care un organ administrativ superior prin aprobarea dată înlocuiește efectele actului aprobat.
Aprobările improprii sunt acele forme procedurale prin care se aprobă cereri sau propuneri prin care persoane fizice sau juridice au sesizat un organ administrativ, denumire ce derivă tocmai din sensul impropriu în care este folosită noțiunea de aprobare.
Datarea se face la data adoptării sau emiterii actului administrativ, care este posibil să nu fie aceeași cu data comunicării sau publicării. Pentru actele administrative normative consemnarea datei reprezintă o condiție de valabilitate.
Semnarea constituie o condiție de valabilitate a actului administrativ emis în formă scrisă, o asemenea problemă nu se pune în cazul tăcerii administrației sau a actului administrativ oral sau tacit.
Contrasemnarea în general nu reprezintă o condiție de valabilitate a actului administrativ, deși sunt acte pentru care se prevede obligativitatea contrasemnării lor, printre acestea se numără: actele Președintelui României care se contrasemnează obligatoriu de primul-ministru, hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru și se contrasemnează de miniștri care au obligația punerii lor în executare, ordinele prefectului prin care se stabilesc măsuri cu caracter tehnic și de specialitate sunt contrasemnate de conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale altor organe de specialitate consultative.
Confirmarea reprezintă o formă procedurală posterioară emiterii actului administrativ, deosibită de noțiunea folosită în dreptul civil și poate fi utilizată în dreptul administrativ, în mod diferit în următoarele trei ipostaze: noțiunea de confirmare este folosită de organul administrativ emitent numai pentru a aduce la cunoștință persoanei fizice sau juridice interesate, că înțelege să-și mențină un act administrativ emis anterior, se recurge la „confirmare” pentru ca prin manifestarea de voință a organului emitent sau superior să se acopere un viciu al unui act administrativ emis anterior, confirmarea poate avea semnificația unei aprobări date de organul ierarhic superior, fără de care actul administrativ nu dobândește trăsătura executorie.
Ratificarea este o manifestare de voință prin care organul administrativ superior își dă acordul cu privire la conținutul actului administrativ al unui organ administrativ inferior.
Comunicarea este o formă procedurală posterioară prin care se aduce la cunoștință, în mod direct sau prin afișare, conținutul unui act administrativ individual sau a unui act administrativ jurisdicțional.
Publicarea este operațiunea materială prin care un act administrativ, de regulă normativ, este adus la cunoștința cetățenilor, fie prin Monitorul Oficial, în cazul hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, ordinelor și instrucțiunilor miniștrilor, ș.a.m.d., fie prin Monitoarele Oficiale locale, prin afișare sau presă, sau alte mijloace de difuzare scrisă, pentru ordinele prefectului, hotărârilor consiliilor locale, ș.a.m.d. Pentru actele administrative normative, publicarea este o condiție de valabilitate, respectiv de existență a actului, iar obligativitatea publicării actelor administrative individuale este cerută de lege în mod excepțional.
CAPITOLUL IV
LEGALITATEA ȘI OPORTUNITATEA ACTELOR ADMINISTRATIVE
În contextul legalității, ca element central al regimului juridic al actelor administrative,. prin regim juridic se înțelege un ansamblu de reguli, de fond și de formă, care conturează, personalitatea actelor administrative în circuitul juridic, în sensul că evocă criteriile de valabilitate ale acestora.
Pentru ca un act administrativ să fie legal, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a) actul administrativ să fie conform cu conținutul legii în baza căreia a fost emis;
b) actul administrativ să fie emis de organele administrației publice competente;
c) actul juridic să respecte condițiile legate de forma sa;
d) actul administrativ să fie conform cu scopul urmărit de lege;
e) actul administrativ să fie oportun;
Proiectul Codului de Procedură Administrativă reglementează și procedura emiterii/adoptării actelor administrative într-o ordine logică și într-un limbaj accesibil. Autoritățile administrației publice au dreptul ori obligația de a iniția, emite/adopta ori încheia acte juridice, potrivit competenței legale care le revine, iar actele care nu respectă cerințele de fond sau de formă prevăzute de lege sunt lovite, după caz, de nulitate absolută sau de nulitate relativă ori sunt considerate inexistente.
Elaborarea și emiterea actelor administrative presupune respectarea unor forme procedurale prealabile, concomitente și/sau posterioare.
Cu toate că nu există o unanimitate de opinii, se poate spune că specialiștii în dreptul administrativ au convenit, de-a lungul timpului, asupra problematicii generale a acestui regim juridic, oprindu-se la două mari situații: reguli de valabilitate a emiterii actului administrativ și reguli ce guvernează valabilitatea efectelor pe care actul le produce.
În activitatea autorităților administrației publice aplicarea principiului legalității nu semnifică încorsetarea totală și anularea oricărei posibilități de a decide în legătură cu modalitățile concrete în care legea trebuie aplicată. Acțiunea administrației se bucură de o oarecare marjă de libertate, de o așa zisă putere discreționară care permite administrației să se adapteze condițiilor concrete, așadar, să poată aprecia oportunitatea acțiunilor și actelor sale.
În perioada interbelică s-a formulat teza, potrivit căreia în afară de cazurile când legea este imperativă, când ea comandă categoric, în toate celelalte cazuri, ea lasă la suverana alegere a autorității administrative de a face sau de a nu face actul pentru care a fost autorizată prin legea despre care vorbim, putem reformula spunând că această autoritate are cea mai largă putere de apreciere asupra oportunității actului și într-un caz și în altul, situațiunea rămâne tot legală; astfel, s-a arătat că libertatea de apreciere asupra oportunității măsurilor de luat este în puterea administrației care, în activitatea sa este supusă ordinii legale. Astfel, făcându-se distincție între chestiunile de oportunitate si cele de legalitate.
În prezent, raportul dintre legalitatea și oportunitatea actului administrativ a devenit o problemă în doctrina românească, conturându-se două curente de gândire distincte: Școala de la Cluj consideră că legalitatea și oportunitatea reprezintă două condiții distincte de valabilitate ale actelor administrative, în timp ce Școala de la București a conceput oportunitatea ca un element al legalității .
În doctrina străină, problemele legate de raportul între legalitate și oportunitate sunt arătate prin prisma necesității respectării separației puterilor în stat, dar și al echilibrului, al balansului acestora în cadrul democrației constituționale, cea ce a contribuit la varietatea teoriilor despre libertatea de acțiune a administrației. Ne limităm a sublinia deosebita valoare a studiilor comparatiste realizate de Jurgen Schwarze, care arată că o caracteristică esențială a statului guvernat de lege.
Într-o formulare generică, prin legalitatea actelor administrative înțelegem conformarea acestora cu legile adoptate de Parlament, precum și cu actele normative care au o forță juridică superioară. Relația Legalitate- putere discreționară a administrației- controlul instanțelor de contencios administrativ reprezintă o problemă teoretică fundamentală a statului de drept.
Opiniile Școlilor de la Cluj și București s-au formulat în continuarea preocupărilor Școlii de drept public din perioada interbelică, însă, într-o altă terminologie și într-un alt sistem politico-constituțional. Școala interbelică trata problema puterii discreționare, adică a actelor administrative de autoritate discreționare, ca o problemă firească a puterii executive. În esență, atunci când se analiza puterea discreționară se făcea distincție între: “chestiunile de oportunitate” și “chestiunile de legalitate”, în cazul activității administrative executivul avea puterea discreționară de a exprima oportunitatea, dar nu și legalitatea actelor sal, pe când în cazul actelor de guvernământ puterea executivă avea căderea de a aprecia nu numai chestiunile de oportunitate , dar și chestiunile de legalitate.
Relația legalitate-oportunitate a fost abordată și de către alte doctrine și jurisprudențe, remarcându-se diferențieri de la o țară la alta și chiar și în aceeași țară și perioadă.
În doctrina franceză se vorbește despre un drept de apreciere al administrației publice pentru a evoca acțiunea administrației într-un cadru îngăduit de lege, pe când noțiunea de oportunitate este folosită pentru a evoca o acțiune de fapt a administrației publice, în situații excepționale, acțiune necesară, deci oportună, dar contrară legii. Relația legalitate-oportunitate, prin prisma practicii judiciare franceze se menționează că niciodată judecătorul, într-un contencios pentru exces de putere, nu anulează un act, fără a fi ilegal, pentru că este doar inoportun.
Niciodată, în doctrina franceză, puterea discreționară nu a fost considerată în afara sferei de manifestare a contenciosului administrativ. Administrația nu are dreptul de a comite, în numele puterii discreționare, erori manifeste și nici de a face lucruri absurde, iar dacă aceasta se întâmplă, atunci există motive ce îndreptățesc un recurs pentru exces de putere. Se consideră că putere discreționară este limitată de: regulile pozitive scrise, prescripțiile generale de drept înscrise, principiul egalității, principiul neretroactivității actelor administrative, dreptul la apărare și principiul contradictorialității, principiul proporționalității. Se identifică trei niveluri de control jurisdicțional al actelor administrative discreționare: controlul minim al regulilor de procedură, controlul normal al aprecierii juridice a faptelor și controlul maximal, când judecătorul se pronunță asupra necesității și proporționalității măsurilor administrative.
Doctrina germană, în mod tradițional, prin putere discreționară evocă o anumită marjă de libertate a administrației publice în deciziile și acțiunile sale, adică posibilitatea de a alege între mai multe atitudini posibile, dar unii autori explică puterea discreționară și prin referire la cuvântul oportunitate. Pentru fundamentarea puterii discreționare în Germania, de-a lungul anilor s-au formulat mai multe teze, între care și teoria după care fundamentul puterii discreționare s-ar afla în existența noțiunilor juridice nedeterminate : bine public, utilitate publică, ordine publică, drumuri publice, securitate publică, interes public, etc. Este, însă, o opinie minoritară.
Teza dominantă, formulată pentru prima dată de O. Mayer, susține că, dimpotrivă, opera logică de determinare a conținutului concret al acestor noțiuni nu reprezintă o putere discreționară, deoarece norma juridică care precizează o atare noțiune nu-i dă administrației posibilitatea de a alege între mai multe acțiuni, dimpotrivă, norma spune că o singură acțiune poate corespunde scopului ce trebuie atins. Puterea discreționară a administrației publice conform doctrinei germane trebuie să se exercite ca o obligație a administrației publice , cu respectarea principiului egalității, prevăzut de art. 3 al Constituției Germaniei federale, în conformitate cu interesul general și fără vicii.
Tradiția puterii discreționare a administrației germane s-a continuat și după 1945, tribunalele administrative continuând să respecte această tradiție, dar, în același timp, s-a creat și practica cenzurării de către tribunale a excesului de putere.
Față de stările doctrinelor franceze și germane de fundamentare a dreptului judecătoresc de a analiza și elementele de oportunitate, când apreciază că acestea întregesc elementele legalității, apare întrebarea dacă teza promovată de literatura românească care susține că oportunitatea este categoric altceva decât legalitatea, și oricum nu poate fi cenzurată de instanțele judecătorești, mai poate fi susținută? Această întrebare se impune cu atât mai mult acum, în baza Constituției din 1991 revizuită și republicată în 2003, care în relațiile autoritate-libertate, respectiv stat- cetățean pune accent pe cetățean, pe demnitatea acestuia, pe drepturile și libertățile sale fundamentale pe libera dezvoltare a personalității sale, după cum rezultă din art.1 al. 3, în același timp art. 20 al Constituției stabilește prioritatea normelor dreptului internațional față de normele interne în privința drepturilor omului, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, iar art.21 consacră accesul liber la justiție, art. 52 consacrând dreptul la acțiune, în fața instanțelor de contencios administrativ, împotriva actelor administrative ale autorităților publice, atât pentru anularea actului, cât și pentru repararea pagubei.
Litera și spiritul Constituției noastre, necesitatea penetrării instituțiilor europene democratice și în practica instanțelor de contencios administrativ din țara noastră ne îndreptățesc să susținem că, indiferent cum privim oportunitatea în raport cu legalitatea, judecătorul de contencios administrativ are dreptul să verifice dacă administrația publică nu a acționat abuziv, contrar interesului public, așa cum rezultă acesta din legea pe care se întemeiază actul administrativ atacat. Condițiile oportunității ne apar ca un subsistem al condițiilor de legalitate, în sensul larg al cuvântului. Excesul de oportunitate este stabilit de judecător prin rapoarte la scopul legii conducând la excesul de putere, noțiune definită în felul următor: “exercitarea dreptului de apreciere, aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege”.
Condițiile de legalitate pentru actele administrative sunt foarte numeroase și variate, de multe ori ele sunt prevăzute expres pentru actul administrativ în cauză sau pentru categoria din acre acesta face parte, situație care i-a determinat pe autorii de drept administrativ să analizeze tipuri ale condițiilor de legalitate, fie într-o viziune sincronică, axată pe logica internă a sistemului normativității, fie într-o viziune diacronică, axată pe fazele procesului administrativ.
Pentru viziunea sincronică poate fi citată opinia profesorului Romulus Ionescu după care condițiile tip de legalitate se referă la : actul administrativ să fie emis în baza și în executarea legii, actul administrativ să fie emis pe baza tuturor actelor organelor de stat care sunt superioare organului administrativ emitent, actul administrativ să fie emis de organul administrativ numai în limitele competenței sale, actul trebuie să fie conform scopului legii ca și celorlalte acte normative ale organelor superioare organului administrativ emitent, actul administrativ să respecte cerințele legale referitoare la forma sa, actul administrativ să fie oportun.
Viziunea diacronică poate fi citată lucrarea profesorului Ilie Iovănaș cu precizarea că în această lucrare oportunitatea este înțeleasă ca o condiție de valabilitate de sine stătătoare, care, la rândul ei, poate fi determinată, de o mulțime de criterii: momentul în care este adoptat un act normativ, locul și condițiile concrete în care urmează să se aplice actul administrativ, mijloacele materiale și spirituale pe care le angajează decizia administrativă, precum și al duratei în timp pe care o reclamă aplicarea ei, conformitatea actului administrativ cu condițiile generale de viață și de cultură, conformitatea actului administrativ cu scopul legii.
În opinia profesorului Antonie Iorgovan, “condițiile de legalitate, inclusiv sub aspectul oportunității, trebuie privite atât în sincronia, cât și în diacronia fenomenului administrativ public, având în vedere de altfel faptul că niciuna din cele două viziuni- sincronică și diacronică- nu este exclusivistă într-un sens sau altul”. Astfel, autorul consideră că este indicat să se identifice pe de o parte condițiile generale de legalitate, iar pe de altă parte condițiile specifice de legalitate pe considerente de oportunitate.
În sfera condițiilor generale de legalitate se identifică, în opinia profesorului Antonie Iorgovan, următoarele: actul administrativ să fie emis în conformitate cu litera și spiritul Constituției, actul administrativ să fie emis în litera și spiritul legilor și instanțelor, actul administrativ să fie emis pe baza tuturor actelor organelor administrației publice care sunt superioare organului administrativ emitent, actul administrativ să fie emis de organul administrativ numai în limitele competenței sale, actul administrativ să fie emis în forma și cu procedura prevăzute de lege.
In cea ce privește sfera condițiilor specifice de legalitate pe considerente de oportunitate, profesorul Antonie Iorgovan susține ralierea la opinia profesorului Ilie Iovănaș, prezentată anterior, cu specificația că prin al cincilea criteriu înțelegem interesul public ocrotit de lege, fără a pune semnul egalității între scopul legii și spiritul legii.
Este evident că scopul activității administrației este satisfacerea interesului public, care nu este altceva decât însuși scopul urmărit de fiecare lege, de fiecare act administrativ normativ.
Legalitatea actului administrativ se poate explica prin conformitatea actului administrativ în conținutul lui cu Constituția, legile și celelalte acte administrative normative în vigoare. Condiția de legalitate a actului administrativ derivă esențial din faptul că toate actele administrative, în formă și conținut, trebuie să fie conforme legii și altor acte normative. Actele administrative normative neputând ieși din tiparul conferit de lege sau de alte acte normative în virtutea respectării principiului ierarhiei actelor normative, deasemeni nici actele administrative nu pot depăși forma, conținutul și procedura stabilite de actele normative. Conformitatea cu legea este o condiție care trebuie îndeplinită atât de manifestarea de voință, cât și de consecințele, respectiv efectele juridice ale actului administrativ.
Dispozițiile unui act normativ cu o forță superioară nu pot fi făcute inoperante și nici nu i se pot adăuga dispoziții cu caracter de normă generală obligatorie, la conținutul emis de organul superior, prin acte administrative normative inferioare. Aceasta regula este infirmată din păcate de practica normativă, in sensul în care s-au oferit nenumărate exemple de acte administrative normative emise de organe administrative ierarhic inferioare care au modificat sau chiar abrogat unele dispoziții ale actelor administrative emise de organe administrative ierarhic superioare.
Literatura juridică în general a abordat această condiție de valabilitate în funcție de structura trihotomică a normei juridice – ipoteză, dispoziție și sancțiune.
Când organul administrativ are în vedere conformitatea actului administrativ cu legile sau celelalte acte normative prin prisma ipotezei normei juridice, va emite actul pretins de actul normativ, dar numai dacă condițiile de fapt cerute în acest scop sunt îndeplinite. În caz contrar, organul administrativ nu va emite actul administrativ. Pentru emiterea unui act legal organul emitent are obligația să exercite un rol activ și să verifice dacă în mod obiectiv există sau nu aceste condiții de fapt cerute de actul normativ a cărui aplicare o face. Conformitatea actului administrativ cu ipoteza legii se încadrează în problema mai largă a conformității cuprinsului acestor acte cu legea.
Dacă organul administrativ a stabilit corect condițiile de fapt, trebuie să aplice dispoziția normei juridice, și anume pe cea care este corespunzătoare raportului social respectiv. În cazul în care se aplică o altă dispoziție decât cea corespunzătoare stării de fapt stabilite, actul este ilegal.
În măsura în care organului administrativ îi este dată în competență, el poate aplica o anumită sancțiune, dar cu condiția să fie prevăzută de lege. Un act administrativ este dacă s-a aplicat o altă sancțiune decât cea prevăzută sau cunoscută de lege sau nu s-a aplicat sancțiunea cerută de lege. De exemplu, actul administrativ, cum ar fi procesul verbal de contravenție, este ilegal, dacă s-a aplicat sancțiunea confiscării bunurilor, o dată ce ea nu era prevăzută de lege.
Nici o lege, oricât de perfectă s-ar vrea, nu poate reglementa în detaliu fiecare aspect social, economic, instituțional, etc. pe care îl ridică raporturile sociale. Intervenția autorităților administrative în vederea aplicării legii, condițiile și modalitățile în care se face această intervenție presupune o anumită libertate de apreciere a situațiilor în care vor emite actele administrative, sau mai bine zis a oportunității emiterii acestor acte.
Actul administrativ trebuie să fie emis în vederea realizării interesului general sau a interesului public pe care îl are în vedere legea. După Alexandru Negoiță, „condiția de oportunitate a actelor administrative este oportunitatea, care condiționează eficiența activității administrative”.
Neaplicarea uneia dintre condițiile de legalitate sancțiunilor specifice dreptului administrativ, trebuind subliniat faptul că dincolo de tragerea la răspundere a organului administrației publice sau, după caz, a funcționarilor publici, vor interveni sancțiuni cu privire la actul administrativ, într-o formulare generică, se va pune problema nulității acestuia. Autorii de drept administrativ sunt unanimi în a aprecia că nu toate condițiile de legalitate au aceeași valoare și, în consecință, nu toate fundamentează același gen de nulitate. Este posibil ca pentru îndeplinirea unor condiții mai puțin importante să intervină numai anulabilitatea care îngăduie posibilitatea acoperirii.
Fiind emise de autorități publice sau de instituții cărora autoritățile publice le-au dat delegarea de competență, actele administrative sunt prezumate ca legale, sunt obligatorii, pot fi executate și pot produce efecte așa cum a dorit emitentul lor, realizându-se în acest mod scopul actului. Ca orice act administrativ, indiferent de autoritatea administrativă care l-a emis, el este subordonat legii, ca forță juridică. La rându lor, autoritățile administrației publice fiind constituite într-un sistem pe principiul ierarhiei și actele administrative vor avea o forță juridică diferită, susumată ierarhiei autorităților care le emit. Actele administrative au deci, forța juridică pe care o are în ierarhia sistemului administrativ organul emitent al actului. Forța juridică a actelor administrative ca de altfel a oricăror acte unilaterale de putere este superioară celorlalte acte juridice- mai puțin legii, cu toate acestea ierarhia actelor juridice de putere nu trebuie interpretateă în mod absolut, Parlamentul, deși este unicul organul legiuitor nu poate să adopte o lege prin care să modifice sau să abroge acte administrative individuale sau hotărâri judecătorești deoarece s-ar încălca raporturile dintre autoritățile publice, așa cum sunt ele stabilite prin Constituție, respectiv principiul repartiției puterilor.
Între forța juridică și forța probantă a actelor administrative există o deosebire ce rezultă din acea că, actele administrative au o forță juridică corespunzătoare poziției pe care o ocupă organul emitent în ierarhia sistemului organelor administrației publice, deci forța juridică diferă, pe când forța probantă rezultă din faptul că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor actele administrative iau forma înscrisurilor și sunt emise de o autoritate publică, și sunt asimilate oricărui act autentic, făcând dovada conținutului lorși a autorității emitente care, coroborată cu competența acestei autorități dau acestor acte administrative o forță probantă egală pentru toate. Aceasta denotă că forța juridică este dată de poziția organului emitent în ierarhia sistemului administrativ, pe când forța probantă scrisă este egală pentru toate actele administrative. Dacă se pune la îndoială autenticitatea actului administrativ, competența soluționării revine instanței judecătorești.
Actele administrative unilaterale, inclusiv cele emise la cererea prealabilă a unei persoane au caracteristica generală că dau valoare forței publice ce caracterizează activitatea organelor administrației publice și li se aplică regula executării din oficiu.
Dacă actul administrativ nu prevede o dată limită de executare sau alte elemente care să conducă la concluzia că actul administrativ nu trebuie executat, se înțelege că actul trebuie executat de îndată ce actul a fost publicat sau comunicat. În caz contrar executarea se va face silit. Forța probantă, autentică fiind neîndoielnică. (Actele administrative trebuie respectate întocmai).
CAPITOLUL V.
CONTROLUL ACTELOR ADMINISTRATIVE
5.1. Întinderea și încetarea efectelor juridice produse de actele administrative
Trebuie să facem distincție între actele administrative normative, care, în principiu, produc toate categoriile de efecte juridice, ele fiind izvoare de drept pentru toate ramurile de drept, cu excepția dreptului penal, și actele administrative individuale. Actele administrative individuale ni se înfățișează, în principiu, în calitate de fapte juridice ce dau naștere la raporturi de drept administrativ. Ele pot da naștere și la alte categorii de raporturi juridice, inclusiv de drept constituțional. Prin urmare, efectele actelor administrative pot fi reglementate și de alte norme de drept, alături de normele dreptului administrativ. În cele mai multe diintre aceste situații, cu toată pluralitatea de norme care îl reglementează, actul nu-și pierde natura de act administrativ, iar regimul său juridic: natura de regim administrativ. Sunt, însă, cazuri în care actul administrativ dobândește și trăsăturile unui act specific altei ramuri de drept, iar regimul său juridic devine un regim mixt, normele care definesc acest regim juridic formând o instituție juridică complexă.Totodată, se impune a sublinia că efectele juridice e intră sub incidența altor ramuri de drept decât dreptul administrativ ne apar într-un raport de subsecvență față de efectele ce sunt reglementate de dreptul administrativ, aspect ce justifică calificarea regimului juridic al actului respectiv ca fiind un regim administrativ.
Actele administrative produc efecte juridice până în momentul scoaterii lor din vigoare, care de regulă, se face de către organul emitent, de organul său ierarhic superior ori de instanțele judecătorești. În speță, este vorba de retractare, revocare sau, după caz, anulare.
Obligația de executare a actului administrativ poate înceta, ca orice obligație, prin îndeplinirea ei. Este necesar, totuși, ca această încetare să fie prevăzută în mod expres: de un alt act administrativ cu cel puțin aceeași forță juridică, de lege sau de o hotărâre judecătorească. Încetarea obligației de executare a actului administrativ nu se datorează în toate cazurile acțiunii unor organe de stat, ci și unor fapte materiale, dacă legea leagă de producerea acestora un efect sau, după caz, dacă din evenimentul respectiv rezultă o imposibilitate obiectivă, absolută și definitivă de executare.
Profesorul Ilie Iovănaș consideră că:”renunțarea beneficiarului dreptului conferit de actul administrativ nu etse de natură să ducă la încetarea efectelor acestuia”. Dacă o persoană renunță la beneficiul actului administrativ, pentru ca acesta să înceteze a mai produce efecte juridice, e necesar să fie revocat de organul emitent sau de organul superior.
5.2. Anularea și inexistența actelor administrative
Anularea unui act juridic este definită, în general, ca fiind operația juridică ce constă într-o manifestrae de voință în scopul de a determina, în mod direct, desființarea actului și, deci, încetarea definitivă a efectelor juridice produse de acesta.
Teoria anulabilității este dezvolată pentru prima dată în doctrina românească postbelică de către Mireca Anghene, care consideră că în raport cu gravitatea nerespectării condițiilor de valabilitate ale unui act administrativ, viciile unui astfel de act pot face ca acesta să fie nul sau anulabil. Pe baza acestui criteriu sunt considerate nule acele acte care nu întrunesc condițiile esențiale pentru a lua ființă, neproducând nici un efect juridic, nedând naștere la nici un fel de drepturi și obligații, iar anulabile, actele ce conțin încălcări de mică însemnătate a condițiilor cerute pentru existența lor și, care fără a înceta de a fi obligatorii și excutorii, pot fi totuși contestate sau anulate pe cale administrativă sau judecătorească.
Teoria inexistenței este susținută de majoritatea autorilor de drept administrativ din perioada postbelică, teoria reprezentând o constantă a doctrinei juridice administrative românești din perioada interbelică. Utilitate practică a categoriei de „inexistență” este scoasă în evidență de legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nu toate categoriile de acte administrative sunt supuse controlului legalității exercitat de instanțele judecătorești, potrivit acestei legi, deoarece chiar legea prevede o serie de excepții, raportându-se la cele două categorii de excepții: actele administrative care privesc raporturile cu Parlamentul și a actelor de comandament cu caracter militar.
Nulitatea actelor administrative trebuie constatată și pronunțată de organele competente. Competența revine doar oragnului administrativ ierarhic superior și instanțelor judecătorești, în principal instanțelor de contencios administrativ. În anumite cazuri acest drept aparține și Ministerului Public.
Anularea are, ca regulă, efect retroactiv. De aici rezultă că actele de anulare sting efetele actelor anulate, consuderându-se că aceste din urmă nici nu au existat.
Se poate susține regula după care anularea unui act administrativ are ca efect nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare care au fost condiționate, sub aspectul legalității, de existența acestui act administrativ.
5.3. Revocarea actelor de drept administrativ
Revocarea este o operațiune juridică prin care organul emitent al actului administrativ sau organul ierarhic superior desființează un asemenea act. Este un principiu firesc aplicabil actelor administrative, cu atât mai mult cu cât un astfel de act nu este conceput ca ceva imuabil, fix.
Revocarea privește actele administrative normative, cât și cele individuale, iar procedura este identică cu cea care a stat la baza emiterii actului revocat.
Revoacrea constituie o specie a nulității, dar în același timp și o regulă, un principiu al regimului juridic al actelor administrative.
De la principiul revocabilității sunt mai multe excepții, efect al dispozițiilor exprese ale legii, ori a naturii drepturilor și obligațiilor care s-au născut în urma actului administrativ. Aceste excepții privesc numai actele administrative individuale, nu și pe cele normative care sunt întotdeauna revocabile.
Având în vedere fondul comun de idei din doctrină, dispozițiile din legislație, precum și orientarea practicii judecătorești, pot fi identificate următoarele categorii de excepții:
acte administrative cu caracter jurisdicțional;
acte administrative declarate irevocabile de o dispoziție expresă a legii;
acte administrative de aplicare a sancțiunilor corespunzătoare formelor răspunderii din dreptul civil;
actele administrative care au dat naștere la contracte civile;
actele administrative care au dat naștere la drepturi subiective garantate de lege sub aspectul stabilității;
actele administrative care au fost executate material;
actele administrative care sunt emise ca urmare a existenței unor contracte civile;
actele administrative de punere în executare a actelor procedurale penale.
Deși neoportunitatea nu figurează ca o cauză de revocare expres indicată de lege, totuși din moment ce se recunoaște organului un drept de apreciere în alegerea soluției ce urmează să fie adoptată, legea îi acordă implicit și posibilitatea de a revoca același act atunci când el nu mai corespunde nevoilor specifice care au determinat adoptarea lui, ca de exemplu, în cazul anulării brevetului de invenție când se constată că aplicarea invenției ar afecta negativ dezvoltarea societății.
5.4. Suspendarea actelor administrative
Suspendarea actelor administrative reprezintă întreruperea pentru o scurtă perioadă de timp a efectelor juridice ale acestora. Aceasta reprezintă o garanție a asigurării legalității, însă o garanție de excepție, ce intervine în cazuri limită.
Suspendarea unui act administrativ poate deveni necesară din mai multe motive, dintre care reținem: contestarea legalității de către un cetățean, o organizație nestatalăsau de către un organ public; schimbarea condițiilor de faptdupă emiterea actului și punerea sub semnul întrebării a legalității pe considerente de oportunitate; necesitatea de a pune de acord actul administrativ cu actele organelor irarhic superioare, emise ulterior; aplicarea unei sancțiuni persoanei fizice care a săvârșit o abatere administrativă; clarificare unor îndoieli ale organului emitent asupra legalității actelor. Oricât de mare ar fi sfera acestor cauza ele nu pot transforma suspendarea într-o regulă a regimului juridic ale actelor administrative, la fel ca revocarea.. Dacă s-ar proceda așa, s-ar ajunge să se împiedice activitatea administrativă, să se încalce legea și legalitatea.
Astfel, suspendarea se deosebește de revocare prin următoarele aspecte: revocarea apare ca o regulă, în timp ce suspendarea este o operație excepțională; revocarea se dispune când există certitudinea că actul este ilegal, inclusiv sub aspectul oportunității, pe când suspendarea se dispune când există un dubiu în privința legalității, inclusiv sub aspectul oportunității; revocarea determină încetarea definitivă a efectelor actului administrativ, pe când suspendarea determină încetarea temporară a acestor efecte.
Suspendarea unui act poate interveni:
a) de drept, în baza unei dispoziții exprese a legii (ex. art nr. 31 din Legea nr. 180/2002 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor stabilește că introducerea plângerii suspendă executarea actului);
b) în baza unui act administrativ emis de organul ierarhic superior celui care a emis actul (rezultata al controlului activității administrative);
c) în baza unui act al altor organe ale administrației publice care nu se află în ierarhie cu organul care a emis actul (numai dacă legea conferă această competență);
d) în baza hotărârii de retractare vremelnică a organului emitent (în acest caz, măsura suspendării are un caracter excepțional și există îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului);
e) în baza unei hotărâri judecătorești.
5.5. Rectificarea și reconstituirea actelor administrative
În sfera operațiilor juridice ce le pot efectua organele competente să verifice legalitatea actelor administrative trebuie inclusă și rectificarea. Această operație constă numai în îndreptarea erorilor materiale ce pot fi săvârșit în act. Ea se efectuează și produce aceleași efecte ca și în cazul celorlalte acte juridice care emană de la organele statului, în realizarea puterii de stat. Din cauza importanței cu totul deosebite pe care o au actele de stare civilă, rectificările în aceste acte nu se vor face, conform Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, decât în temeiul unei hotărârî judecătorești, care constatând existența unor erori materiale, în baza probelor administrate, obligă organul administrativ competent să efectueze operația de rectificare, precizând și în ce constă aceasta.
Greșelile pe care le pot cuprinde actele de stare civilă se referă la un enunț greșit formulat, la lipsa unei informații pe care actul ar trebui să o cuprindă, precum și la existența în actul de stare civilă a unei mențiuni care nu trebuia sau nu putea să fie inserată. Corespunzător acestor trei mari categorii de greșeli, rectificarea unei înregistrări efectuate în registrele de stare civilă se poate realiza prin una din următoarele operații: corectarea greșelii existente în actul de stare civilă; completarea actului de stare civilă cu date ce corespund statutului civil real al persoanei în cauză; suprimarea enunțului care nu trebuie înscris în actul de stare civilă. Operațiunile aminitite anterior se aplică doar rectificării înscrierilor în registrele de stare civilă, ca acte administrative, nu și a certificatelor eliberate pe baza acestora.
Refuzul nejustificat al organului administrativ de a rectifica un certificat de stare civilă îndreptățește o plângere în justiție în baza dreptului comun al contenciosului administrativ judiciar.
Modificarea actului administrativ privește unul sau mai multe elemente ale acestuia. Această operațiune poate fi făcută de autoritatea care a emis actul, de autoritatea ierarhic superioară celei care a emis actul sau când legea prevede, de instanța de judecată competentă. Modificarea actului administrativ are efecte numai în viitor. În cazul actelor administrative normative, modificarea are loc printr-un act de același grad și cu respectarea aceleiași tehnici legislative.
Reconstituirea actelor administrative, care sunt acte de autoritate, în principiu, nu este admisă, ea intervine numai în cazurile exprese prevăzute de lege, cum sunt cele prevăzute de art. 52 din Legea nr. 119/1996. Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă: registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdut, în totalitate sau în parte; actul a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul sau extrsul de pe acest act.
Întocmirea acestor acte la o dată ulterioară poate fi cerută în două situații: întocmirea actului de naștere sau de deces a fost omisă, deși au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia; întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deși a fost luat consimțământul soților de către ofițerul de stare civilă.
CONCLUZII
În urma parcurgerii materialului adunat pentru elaborarea lucrării mele de licență am reușit să găsesc răspunsurile la întrebările care persistau în momentul alegerii temei pentru licență :
1.) În ce măsură, prin acte administrative pot fi impuse obligații care nu sunt prevăzute, explicit, în norma juridică în a cărei aplicare sunt emise acestea.
2.) Dacă și în ce condiții este posibilă emiterea unor acte juridice care să exonereze de răspundere organele administrative ce au emis acte administrative prin care au generat prejudicii unor persoane fizice sau juridice.
Răspunsurile, în maniera în care cred eu că se impun a fi formulate sunt următoarele:
Actele administrative pot impune obligații care nu sunt prevăzute, explicit, în norma juridică în a cărei aplicare sunt emise acestea în măsura în care autoritățile administrative competente revăd aceste obligații expres în limita competenței lor.
Este posibilă emiterea unor acte juridice care să exonereze de răspundere organele administrative ce au emis acte administrative prin care au generat prejudicii unor persoane fizice sau juridice în cazul actelor de guvernământ.
Având în vedere clarificarea, în opinia mea, a problematicilor ridicate de prezenta lucrare, voi prezenta în continuare pe scurt principalele elemente ale lucrării.
Actele administrative sau actele de drept administrativ reprezintă principala formă juridică de realizare a activității administrației publice, a autorităților administrative ale statului sau ale colectivităților. Administrația publică se înfăptuiește în baza și în vederea executării legii prin acte administrative cu caracter normativ sau individual, prin fapte materiale juridice și prin operațiuni materiale administrative.
Pentru a produce efectele juridice dorite, actele administrative trebuie elaborate, emise și puse în executare cu îndeplinirea unor condiții care să asigure eficiența și valabilitatea lor. Așa cum se arată în literatura de specialitate, condițiile de valabilitate ale actelor administrative nu sunt altceva decât aspectele unei singure condiții, “care se exprimă în obligația ca aceste acte să fie emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare” .
Condițiile de valabilitate ale actelor administrative se pot grupa în condiții de fond și condiții de formă, o altă categorisire le poate grupa în condiții de legalitate și de oportunitate.
Condițiile de valabilitate de fond ale actelor administrative țin de stricta respectare a competențelor autorităților administrative care emit/adoptă actul administrativ. Astfel, trebuie definită competența autorităților administrative .
Subordonarea competenței de emitere a actelor administrative unor reguli de procedură impune ca validitatea unui act administrativ emis de către un funcționar competent să fie subordonată unor reguli de procedură. Normele de procedură, cărora li se subordonează competențele în emiterea actelor administrative, sunt formalități definite și impuse de normele juridice ce reglementează competențele în emiterea actelor administrative – aceste norme au implicații ce țin de respectarea principiului legalității.
Proiectul Codului de Procedură Administrativă reglementează și procedura emiterii/adoptării actelor administrative într-o ordine logică și într-un limbaj accesibil. Autoritățile administrației publice au dreptul ori obligația de a iniția, emite/adopta ori încheia acte juridice, potrivit competenței legale care le revine, iar actele care nu respectă cerințele de fond sau de formă prevăzute de lege sunt lovite, după caz, de nulitate absolută sau de nulitate relativă ori sunt considerate inexistente. Elaborarea și emiterea actelor administrative presupune respectarea unor forme procedurale prealabile, concomitente și/sau posterioare.
Deși sunt manifestări de voință și determină valabilitatea actelor administrative, aceste forme procedurale nu produc efecte juridice proprii. Ca natură juridică aceste forme procedurale sunt operațiuni tehnico-administrative ce inițiază și mențin apoi sistemul decizional administrativ.
Formele procedurale prealabile sau anterioare emiterii actului administrativ sunt: avizul, acordul, propunerea, raportul, ancheta, certificatul, sesizarea, etc. care sunt operațiuni tehnico-administrative. Aceste activități nu produc prin ele însele efecte juridice, dar premerg elaborării actului producător de efecte juridice.
Concomitente pot fi numai formele procedurale care pretind a fi respectate chiar în momentul manifestării de voință care produce efecte juridice. Formele procedurale concomitente sunt: cvorumul, majoritatea necesară adoptării unei hotărâri și uneori motivarea actului administrativ.
Operațiunile procedurale posterioare emiterii actelor administrative sunt: aprobarea, datarea, semnarea, contrasemnarea, confirmarea, ratificarea, comunicarea și publicarea.
Legalitatea actelor administrative presupune conformarea acestora cu legile adoptate de Parlament, cu actele normative emise de autoritățile superioare celui al cărui act se discută dacă este legal sau nu. Legalitatea exprimă conformitatea cu dreptul, cu regularitatea juridică. Legalitatea actelor administrative trebuie privită ca un principiu fundamental ce trebuie să stea la baza întregii activități a administrației. Legalitatea, ca regulă de valabilitate a actelor administrative și ca principiu de acțiune a al administrației reprezintă un ansamblu de obligații, de posibilități și de interdicții. Dreptul reglementează trei poziții: a trebui, a putea și a nu putea.
ANEXE
SPEȚA 1
Prin Hotărârea nr. 13/13.03.2005, Consiliul Local a dispus eliberarea din funcție a primarului pe motiv că nu și-a îndeplinit atribuțiile care îi reveneau: nu a asigurat iluminatul public stradal, nu a gestionat eficient salubrizarea etc.
Primarul se adresează instanțelor judecătorești, solicitând acestora anularea H. C. L. Nr 13/13.03.2005, deoarece e ilegală, deoarece în 14.03.2005 el și-a prezentat demisia în fața prefectului, deoarece el urmează să-și schimbe domiciliul mutându-se într-o altă localitate.
Soluția motivată: instanța sesizată admite solicitarea primarului având în vedere faptul că Consiliul Local nu e competent să intervină sau să ia decizii cu privire la încetarea mandatului primarului, această competență revine exclusiv prefectului, care prin ordin constată încetarea de drept a mandatului primarului
În mod corect a procedat primarul prezentându-și demisia în fața prefectului atâta timp cât el intenționa să-și schimbe domiciliul.
În prima instanță competența de soluționare a speței aparține Tribunalului, secției de Contencios Administrativ.
În recurs competența de soluționare a speței aparține Curții de Apel, secției de Contencios Administrativ.
SPEȚA 2
Autorizația de demolare valorificată în cadrul unui proces civil soluționat a intrat astfel în circuitul civil, fapt pentru care nu mai putea fi revocată de către autoritatea administrativă emitentă.
Prin acțiune, M.A., M.D. și M.M. au solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Sibiu, anularea deciziei nr. 85 din 29 martie 1991, prin care aceasta le-a anulat autorizația de demolare a gardului despărțitor, emisă la data de 28 ianuarie 1990.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că nu a existat nici un motiv pentru ca Primăria Municipiului Sibiu să-și retragă autorizația de demolare a gardului despărțitor făcut de vecinii lor. Tribunalul Județean Sibiu, prin sentința civilă nr. 7 din 9 mai 1991, a admis acțiunea și a dispus anularea deciziei nr. 85 din 29 martie 1991 emisă de Primăria Municipiului Sibiu
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de fond a reținut că în speță reclamantele au fost lezate în dreptul lor recunoscut de lege, pentru anularea autorizației de demolare nr. 1 din 28 ianuarie 1990.
În contra acestei hotărâri, Primăria Municipiului Sibiu, a declarat recurs, susținând că este nelegală și netemeinică, deoarece prin sentința civilă nr. 1307 din 12 aprilie 1990, rămasă definitivă prin respingerea recursului reclamantelor, vecinii acestora au obținut separarea prin executarea unor lucrări de branșament a apei și a canalizării, astfel ca menținerea gardului despărțitor se impunea, având în vedere și dispozițiile Legii fondului funciar.
Recursul declarat de Primăria Municipiului Sibiu este neîntemeiat potrivit considerentelor arătate. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că Primăria Municipiului Sibiu a emis autorizația nr. 1 din 28 ianuarie 1990, prin care a dispus demolarea gardului despărțitor între proprietățile existente pe strada Gheorghe Șincai nr. 20 și 22. Aceasta autorizație a fost valorificată prin sentința civilă nr. 4696 din 14 decembrie 1990 pronunțată de Judecătoria Sibiu, astfel că respectiva autorizație a intrat în circuitul civil, fapt pentru care nu mai putea fi revocată de către organul administrativ emitent. De altfel, susținerea Primăriei Municipiului Sibiu în sensul că menținerea gardului este necesară și pentru faptul că printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a obținut separarea branșamentelor de apă și canalizare, nu are relevanță cu privire la anularea autorizației de demolare a gardului, faptul neavând legătura nici cu dispozițiile legii fondului funciar.
Așa fiind, recursul declarat de Primăria Municipiului Sibiu este nefondat și urmează a se respinge ca atare.
SPEȚA 3
Adresa prin care o autoritate administrativă informează petentul cu privire la demersurile făcute în vederea soluționării cererii acestuia, nefiind emisă cu scopul de a produce prin ea însăși efecte juridice specifice dreptului administrativ nu este un act administrativ, deci nu poate fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ.
Reclamantul a chemat în judecată Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice și Administrare a Fondului Locativ Călărași precum și Primăria Municipiului Călărași, solicitând printre altele, a se constata nelegalitatea adresei emisă de primărie prin care aceasta i-a comunicat că s-a luat legătura cu regia autonomă pârâtă în vederea soluționării cererii sale.Tribunalul Județean Călărași, prin sentința civilă nr. 2/CA din 11 iunie 1991 a respins acțiunea. Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs, sustinând în esență, că aceasta este nelegală și netemeinică.
Recursul este nefondat.
În speță, se constată că adresa nr. 1630 din 25 februarie 1991 a Primăriei Municipiului Călărași (fila 9 dosar fond) nu are caracteristicile unui act administrativ, întrucât, chiar dacă emană de la o autoritate administrativă, scopul emiterii ei nu a fost de a produce prin ea însăsi efecte juridice specifice dreptului administrativ ci doar de a-i comunica petentului demersurile făcute de autorități în vederea soluționării cererii sale.
SPEȚA 4
Actul a cărui anulare se solicită și anume adresa nr. 180763 din 29 decembrie 1994, reprezintă punctul de vedere al Ministerului Finanțelor – Direcția generală a impozitelor indirecte în legătură cu modul de calcul al accizelor prevăzute în art. 6 lit. a din Legea nr. 42/1993, adresa respectivă fiind răspunsul la o scrisoare a societății reclamante prin care se solicitau precizări privind baza de calcul a accizelor la alcool și băuturi spirtoase.
Or, după cum corect reține instanța de fond, o asemenea adresa nu constituie un act administrativ în sensul art. 1 și 3 din Legea nr. 29/1990, chiar dacă a fost emisă de către o autoritate publică. Concluzia se impune deoarece prin ea însăși, adresa nu este o manifestare de voință, de natură a produce efecte juridice față de societatea reclamantă. În acest sens este evident că obligația de plată și modul de calcul al accizelor decurg din Legea nr. 42/1993 iar nu din adresa nr. 180763/1994, că acea adresă nu este un act administrativ cu caracter normativ care instituie obligații general valabile în materie, inclusiv față de reclamantă și că ea nu este nici un act administrativ-jurisdicțional care ar putea fi eventual contestat în justiție.
Pentru că actul emis de o autoritate publică să fie un act administrativ, este necesar ca el să producă efecte, adică să dea naștere la drepturi și obligații între părți, ceea ce nu este cazul în cauză, întrucât se exprimă o opinie în legătură cu înțelesul unei anumite dispoziții legale. De altfel, recurentă nici nu are un drept recunoscut de lege în baza căruia poate fi obligată autoritatea pârâtă să interpreteze într-un anumit fel o dispoziție legală, cel puțin atâta timp cât urmare a interpretării nu se stabilesc obligații în sarcina sa. Doar în ipoteza în care s-ar încheia un act de control fiscal în care s-ar stabili obligația societății reclamante să vireze la bugetul statului vreo sumă de bani cu titlu de accize s-ar pune problema dacă s-au respectat dispozițiile art. 6 lit. a din Legea nr. 42/1993 și, pe cele de consecință, dacă s-au încălcat sau nu drepturi recunoscute de lege acesteia. Cum însă, obiectul litigiului nu vizează un asemenea aspect, vătămarea invocată nu poate fi reținută, fiindcă prejudiciul viitor trebuie să fie cert că se va produce iar nu doar eventual.
Față de cele de mai sus, se constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins.
SPEȚA 5
Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. 1 din Legea nr. 29/1990, instanța de contencios administrativ poate să dispună suspendarea executării actului administrativ dedus judecății, până la soluționarea acțiunii, "în cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea unei pagube iminente".
În speță, cele două condiții prevăzute de lege fiind întrunite cumulativ, faptul că măsura suspendării ordinului emis de prefect a fost dispusă de instanță la primul termen de judecată, prin încheiere, nu este o încălcare a prevederilor art. 9 alin. 2 din Legea nr. 29/1990, cât timp încheierea constituie o hotărâre parțială, care este executorie de drept.
Reclamantul N.S. a solicitat ca, în contradictoriu cu Prefectul Județului Buzău, să se constate nulitatea sau să se dispună anularea Ordinului nr. 37 din 26 mai 1994 emis de intimat, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția de secretar al Consiliului local al Municipiului Buzău, începând cu data de 1 iunie 1994. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea intimatului să dispună reintegrarea sa în funcția deținută anterior, obligarea la plata despăgubirilor bănești reprezentând diferența drepturilor salariale, la plata cheltuielilor de judecată, cerând, potrivit art. 9 din Legea nr. 29/1990, și suspendarea executării Ordinului atacat, până la pronunțarea hotărârii.Prin încheierea din 5 septembrie 1994, Curtea de Apel Ploiești a admis probele solicitate de părți și a dispus, conform art. 9 din Legea nr. 29/1990, suspendarea executării Ordinului nr. 37 din 26 mai 1994, emis de intimat, până la soluționarea cauzei, măsura luată fiind executorie de drept. Împotriva încheierii sus menționate a declarat recurs Prefectul Județului Buzău, susțânând că în mod greșit s-a dispus măsura suspendării, fără a se fi făcut dovada condițiilor cumulative menționate în art. 9 din Legea nr. 29/1990.
Critica este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 9 alineatul 1 din Legea nr. 29/1990, instanță de contencios poate dispune suspendarea executării actului administrativ dedus judecății, până la soluționarea acțiunii, "în cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea unei pagube iminente".
În speță, instanța a reținut în mod corect că cele două condiții cumulative prevăzute de lege sânt îndeplinite, întrucât măsura demiterii reclamantului din funcția de secretar al Consiliului local Buzău, ținând seama de adresele autorității administrative locale, lezează desfășurarea în condiții normale a activității Consiliului și a serviciilor sale, având consecințe negative pentru municipiu și locuitorii acestuia.
SPEȚA 6
Având în vedere caracterul de act administrativ jurisdicțional al hotărârii unui minister, prin care s-a soluționat contestația formulată de o persoană cu funcție de conducere în baza art. 175 (1) lit. b din Codul muncii, cât și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 29/1990 potrivit cărora actele de acest fel pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ jurisdicționale la Curtea Supremă de Justiție – Secția de contencios administrativ, controlul legalității hotărârii revine instanței arătate.
Prin dispoziția nr. 8 din 5 decembrie 1990, Direcția Sanitară a județului C. a desfăcut contractul de muncă numitului P.D., din funcția de director adjunct economic la Spitalul orășenesc O., pentru necorespundere profesională conform art. 130 alin. 1 lit. e din Codul muncii. Ministerul Sănătății, prin hotărârea nr. 4 din 25 februarie 1991, a admis contestația celui în cauză, dispunând reintegrarea sa în funcția avută anterior și a obligat Spitalul orășenesc O. să-i plătească despăgubirea cuvenită, de la data desfacerii contractului de muncă și până la reintegrarea sa efectivă.
Pentru a pronunța această hotărâre, Ministerul Sănătății a reținut, în esență, că Direcția Sanitară a județului C. nu a reușit, pe baza unor probe certe, să justifice măsura desfacerii contractului de muncă pentru necorespundere sub raport profesional.
Considerând netemeinică și nelegală hotărârea menționată, Direcția Sanitară a județului C., a atacat-o cu recurs, susținând că aceasta s-a pronunțat după o evaluare teoretică a probelor dosarului, fără să se facă verificarea autenticității dispozițiilor martorilor audiați în cauză. P.D. a invocat excepția de necompetență a acestei instanțe, susținând că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, în speță, nefiind atacat un act administrativ. Excepția de necompetență ridicată de P.D. urmează a fi respinsă, întrucât, potrivit art. 4 din Legea nr. 29/1990, actele administrative jurisdicționale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ jurisdicționale, la Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție. Or, hotărârea nr. 4/1991 a Ministerului Sănătății, este un act administrativ jurisdicțional fiind emis de o autoritate publică centrală cu competența specială (Ministerul Sănătății) și care, în fapt, a soluționat un litigiu de muncă.
Cât privește recursul declarat de Direcția Sanitară a județului C. se constată că este neîntemeiată.
În general, încetarea contractului de muncă din inițiativa unității este admisibilă, dar ea trebuie să fie totdeauna motivata și realizată în condițiile prevăzute de lege. Necorespunderea în muncă sub aspect profesional vizează atât inaptitudinea profesională cât și îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu, urmare unor împrejurări neimputabile persoanei. În orice caz, faptele reținute trebuie să aibă o atare gravitate care să ducă la concluzia incompatibilității lor cu exigențele funcției, impunându-se, deci, încetarea raporturilor de muncă.
În speță, motivele invocate de unitate – nu a organizat magaziile, nu a semnat condica de prezență, nu a rezolvat confecționarea unei ștampile, nu a dispus recepționarea clădirii spitalului nou, etc. nu au suport în probele administrate în cauză în sensul că nu s-a făcut dovada existenței acelor elemente imputabile ce caracterizează necorespunderea profesională a contestatorului.
Dimpotrivă, martorii propuși de P.D. relatează că acesta a depus eforturi pentru exercitarea în bune condțtii a actului medical, dovedind solicitudine și corectitudine în serviciu.
În raport de cele expuse, urmează a se respinge ca neîntemeiat, recursul declarat de Direcția Sanitară a județului C. împotriva hotărârii nr. 4 din 25 februarie 1991 a Ministerului Sănătății.
SPEȚA 7
Deciziile prin care prefectura, manifestindu-se ca autoritate administrativă, nu ca o persoană juridică care dispune asupra propriului patrimoniu, a dispus redistribuirea unor bunuri mobile și imobile ce intraseră în patrimoniul unei societăți comerciale pe acțiuni anterior emiterii deciziilor respective sunt acte administrative, cenzurabile pe calea contenciosului administrativ, iar nu acte de gestiune executate de la acest control.
Societatea Comercială "CARA" SA a chemat în judecată Prefectura Județului Argeș, solicitând ca în temeiul Legii nr. 29/1990 să se dispună anularea deciziilor nr. 288 din 19 iulie 1991, prin care pârâta a luat următoarele măsuri:modificarea parțială a deciziei nr. 247 din 21 decembrie 1990, în sensul trecerii din patrimoniul reclamantei, în administrarea prefecturii județene a Vilei Micești, cu terenul aferent și toate bunurile mobile și imobile ce aparțin de această construcție; trecerea în administrarea pârâtei a construcțiilor situate în municipiul Pitești, strada Maior Santu nr. 2, cu terenul aferent și toate celelalte bunuri mobile și imobile care aparțin acestei construcții.
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3637 din 29 noiembrie 1991, reclamanta a cerut ca în contradictoriu cu aceeași prefectură județeană să se dispună anularea deciziilor nr. 406 și 407 din 6 septembrie 1991. Aceste două acte administrative se referă la înființarea, cu începere de la 16 septembrie 1991 a Unității de servicii și protocol Pitești, prin preluarea activității hotelului, cantinei și a vilei Micești de la Societatea Comercială "CARA" SA. De asemenea, s-a prevăzut preluarea activității reclamantei de către Administrația domeniului public Pitești și de către Unitatea de servicii și protocol Pitești.
În motivarea acțiunilor reclamanta a arătat că cele trei decizii atacate au fost emise cu încălcarea prevederilor Legii nr. 31/1990, deoarece singurul organ competent să dispună cu privire la diminuarea patrimoniului său este Consiliul Împuterniciților Statului din cadrul societății comerciale. Având în vedere că aceste acte administrative sunt nelegale și o vătamă în drepturile sale, recunoscute de lege, pentru anularea lor și restituirea situației anterioare, societatea comercială s-a văzut nevoită a se adresa instanței de judecată.
La data de 9 decembrie 1991, Tribunalul Argeș, Secția civilă și de contencios administrativ a dispus conexarea celor două pricini și prin sentință civilă nr. 261 din 23 decembrie 1991 și-a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Pitești.
Pentru a hotărâ în acest mod, tribunalul a reținut că toate deciziile atacate sunt acte administrative de gestiune și ca atare, exceptate, conform art. 2 lit. d din Legea nr. 29/1990, de la controlul judecătoresc instituit asupra actelor puterii executive.
Împotriva sentinței a declarat recurs Societatea Comercială "CARA" SA Pitești.
Recurența a susținut că greșit prima instanță s-a dezinvestit în favoarea Judecătoriei Pitești, deoarece actele în discuție sunt acte administrative de autoritate și nicidecum acte de gestiune săvârșite de stat în calitate de persoană juridică și pentru administrarea patrimoniului său.
Critica este întemeiată.
Actele de autoritate sunt acelea pe care administrația le face în calitatea sa de deținătoare a activității publice, însărcinate cu aducerea la îndeplinire a unor dispoziții legale.
Ele exprimă voința unilaterală a autorității respective și conțin dispoziții imperative sau prohibitive cu privire la raporturile dintre cei administrați.
În opoziție cu actele de autoritate, actele de gestiune sunt acele acte juridice cu caracter contractual, ori făcute pentru valorificarea unor drepturi contractuale, săvârșite de stat în calitate de persoană juridică și pentru administrarea patrimoniului său.
Actele de gestiune au aceeași natură cu actele întocmite între persoanele fizice implicând, din această cauză, o egalitate de voință în ce privește părțile între care se stabilesc raporturile juridice – fiind considerate ca supuse unui regim juridic de drept privat – același care reglementează raporturile dintre particulari.
În speță dedusă judecății, reclamanta a cerut anularea unui număr de trei decizii prin care Prefectura Județului Argeș în calitate de autoritate administrativă, deținătoare a puterii executive, investită cu dreptul de a organiza societăți comerciale de interes local și de a restructura unele unități economice cu capital de stat, a procedat la redistribuirea unor bunuri mobile și imobile care anterior au aparținut fostului P.C.R.
Mai precis, s-a dispus scoaterea din patrimoniul Societății Comerciale "CARA" SA (legal constituită și înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului al Județului Argeș pe data de 12 februarie 1991, a vilei Micești, împreună cu terenul aferent și bunurile mobile accesorii, precum și a construcției situată în municipiul Pitești, strada Maior Santu nr. 2 cu terenul aferent și toate lucrurile mobile existente în această construcție, care au fost atribuite altor agenți economici aflați în subordinea pârâtei.
Prin emiterea acestor decizii, prefectura s-a manifestat ca reprezentantă a puterii executive a statului, exprimând voința acestuia, iar nu ca o persoană juridică care dispune asupra propriului patrimoniu.
Împrejurarea că în cuprinsul actelor administrative se regăsesc, alături de măsurile vizând reorganizarea sau înființarea unor noi agenți economici de interes local și unele de ordin patrimonial, cum este acela al capitalului social, nu poate modifica natură juridică a deciziilor, care rămân acte de autoritate.
Rezultă din considerentele analizate că în mod greșit tribunalul județean a soluționat litigiul pe baza excepției de inadmisibilitate a acțiunilor, invocată de pârâtă.
În consecință, urmează a se admite recursul și a fi casată hotărârea cu trimiterea cauzei spre competența soluționare a aceluiași tribunal județean.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, MONOGRAFII, CURSURI UNIVERSITARE
Alexandru, Ioan, Cărăușan, Mihaela, Bucur, Sorin, Drept administrativ, Editura Lumina-Lex, București, 2005.
Beleiu, Gheorghe, Drept civil român, Casa de editură și presă “Șansa” S:R.L., București, 1993
Chiriac, Lucian, Activitatea autorităților administrației publice, Editura Accent, Cluj- Napoca, 2001.
Dascălu, Ioan, Drept Administrativ, Sinteze,Editura Universității Bioterra, București, 2005.
Drăganu, Tudor, Actele de drept administrativ, Editura Științifică, București, 1959..
Drăganu, Tudor, Actele administrative și faptele asimilate lor supuse controlului judecătoresc potrivit Legii nr. 1/1967, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1970.
Drăganu, Tudor, Introducere în teoria și practica științei de drept, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1992.
Ionescu, Romulus, Drept administrativ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, volumul I, Ediția a-2-a, Editura Nemira, 1966.
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, volumul I, Ediția a-3-a, Editura All Beck, 2002.
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, volumul II, Ediția a-4-a, Editura All Beck, 2005.
Iorgovan, Antonie , Morar, I., Mustățea, D., Legalitatea actelor administrative, Editura Politică, București, 1985.
Iovănaș, Ilie, Drept administrativ și elemente ale Științei administrației, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.
Iovănaș, Ilie, Drept administrativ, volumul II, Editura Servo-Sat, Arad, 1997.
Negoiță, Alexandru, Contenciosul administrativ și elemente de drept administrativ, Editura Lumina-Lex, București, 1992.
Negoiță, Alexandru, Drept administrativ și Știința administrației, editura Atlas Lex, București, 1993.
Negulescu, Paul, Tratat de drept administrativ, volumul I, Ediția a IV-a, Editura E. Morvan, București, 1934.
Olteanu, Gabriel, Noțiuni de drept administrative, note de curs, Editura AIT Laboratoires, București,2005.
Oroveanu, Mihai, Tratat de drept administrativ, Universitatea Creștină „Dimitrie Camtenir”, București, 1994,
Petrescu, Rodica, Narcisa, Drept administrativ, Editura Cordial-Lex, Cluj-Napoca, 2001.
Preda, Mircea, Drept administrativ. Partea generală, Ediția a-4-a, Editura Lumina Lex, București, 2006.
Prisăcaru, Vasile, Contenciosul administrativ, Editura ALL BECK, București, 1998.
Rarincescu, G. Constantin, Contenciosul administrativ român, Editura Universal Alcaly&Co., București, 1937.
Santai, Ioan, Drept administrativ și Știința administrației, volumul I, Sibiu, 1992.
Santai, Ioan, Drept administrativ și Știința administrației, volumul II, Editura Rosoprint, Cluj-Napoca, 1993.
Tarangul, Diti, Erast, Tratat de drept administrativ, Tipografia Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944.
ARTICOLE, STUDII
Negulescu, Paul, Puterea de apreciere a executivului în înfăptuirea actelor de putere publică, Pandactele săptămânale, 1934.
Petrescu, Rodica, Narcisa, Răspunderea patrimonială a membrilor organelor consultative din administrația de stat, în Revista Română de Drept, în 1/1977.
Teodorescu, Anibal, O nouă accepțiune a actelor de guvernământ. Teoria legalității în Revista Critică de Drept, Legislație și Jurisprudență, Tipografia Anuarul General, 1910.
LEGISLAȚIE, CODURI
Constituția României din 1965, modificată în 1974.
Constituția României din 1991, revizuită în 2003.
Legea nr. 119/1996 publicată în M. Of. Nr. 282/11.11.1996, care a înlocuit Decretul nr. 278/1960, a suferit o modoficare prin legea nr. 23/1999 publicată în M. Of. nr. 35/28.01.1999.
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 139/2000, republicată în Monitorul Oficial nr. 777/2004.
Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial nr.164/2001
Legea nr. 215/2001 legea administrației publice locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 204/2001
Legea nr.555/2001 hotărâre pentru aprobarea Regulamentului privind procedu- rile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, publicată în Monitorul Oficial nr. 334/2001
Legea nr. 554/2004 legea contenciosului administrativ, publicată în Monitorul Oficial nr. 1154/2004
Codul de procedură fiscală, adoptat prin Ordonanța Guvernului Nr. 92 din 24 decembrie 2003
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri, monografii:
Apostol Tofan, Dana, Drept administrativ, vol. I , Editura All Beck, București, 2003;
Alexandru, Ioan, Cărăușan, Mihaela, Sorin Bucur, Sorin, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Albu, Emanuel, Drept administrativ și știința administrației, Editura Fundația România de Mâine, București, 2005;
Chiriac, Lucian, Drept administrativ I, Editura Universității Petru Maior, Tîrgu Mureș, 2006;
Chiriac, Lucian, Drept administrativ. Partea generală, Editura Universității Petru Maior, Tîrgu Mureș, 2007;
Dogaru, Lucreția, Deontologia funcției publice, Editura Universității Petru Maior, Tîrgu Mureș, 2007;
Gaudement, Yves, Droit administratif, Ediția a 18-a, Paris, 2005;
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Editua All Beck, București, 2002;
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București, 2005;
Ivan, Stelian, Bãdescu, Mihai, Neagu, Aurel, Administrație publicã, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Manda, Corneliu, Știința administrației, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Manda, Corneliu, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2007;
Oroveanu, Mihai T., Tratat de drept administrativ, Editura Cerma, București, 1998;
Preda, Mircea, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Preda, Mircea, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2006;
Preda, Mircea, Stecoza, Gabriel, Unele considerații și observații critice asupra Statutului Funcționarilor Publici, Revista “Dreptul”, nr. 8/2000;
Petrescu, Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004;
Popescu, Ion, Alistar, Victor, Dincă, Dragoș, Cocoșatu, Mădălina, Deontologia funcționarilor publici, Editura Școlii Naționale De Studii Politice Și Administrative, București, 2002;
Prisăcaru, Valentin I., Tratat de drept administrativ român, Editura All, București, 1996;
Prisăcaru, Valentin I., Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Prisăcaru, Valentin I., Funcționarii publici, Editura All Beck, București, 2004;
Păltânea, Corneliu, Apetrei, Ciprian, Deontologia funcționarului public, Editura Universității Ploiești, Ploiești, 2004;
Rusu, Ion, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Santai, Ioan, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2004;
Trăilescu, Anton, Drept administrativ, Editura All Beck, București, 2005;
Vedinaș, Verginia, Statutul funcționarului public, Editura Nemira, București, 1998;
Vedinaș, Verginia, Constanța Călinoiu, Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București, 1999;
Vedinaș, Verginia, Drept administrativ și instituții politico-administrative, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Vedinaș, Verginia, Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici cu modificãrile ulteriore, republicatã: comentatã, Editura Lumina Lex, București, 2004.
Legislație:
Constituția României din 1991, revizută în 2003;
Lege nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată 2007;
Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ;
Lege nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției;
O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor;
H.G. 1210/2003 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină și a
comisiilor paritare din cadrul autorităților și instituțiilor publice;
H.G. nr. 1000/2006 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici;
Alte surse:
www.dreptonline.ro;
www.avocatnet.ro;
www.scj.ro;
www.cdep.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conditiile de Valabilitatea ale Actelor Administrative (ID: 125887)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.