Conditiile de Valabilitate ale Contractului Consimtamantul

Condițiile actului juridic civil sunt acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil. În concuzie, sunt elementele ce intra în compoziția actului juridic civil.

Cuvantul “condiție” este susceptibil de mai multe acceptiuni. În primul rând este un fapt sau o împrejurare de care depinde aparitia unui fenomen sau care influențeaza desfășurarea unei acțiuni, putând-o opri sau stimula. În al doilea rând cuvântul “condiție” se refera la o clauză a unei convenții, a unor negocieri (condiție a tratatului de aderare). În domeniul juridic are de asemenea mai multe acceptiuni: pe lângă cea menționată mai sus” acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil”, “condiție” este și o modalitate a actului juridic civil, adică un eveniment viitor si nesigur de care depinde nașterea sau stingerea unui drept sau a unei obligații.

Vechiul Cod civil avea tema condițiilor esențiale pentru validitatea unei convenții reglementată în art. 94, iar pe cea a consimțământului si viciile acestuia în articolele 953-961.

În Noul Cod civil se tratează această problematică in art. 1179 folosind chiar expresia “condițiile esențiale pentru valabilitatea contractului”

Regăsim această reglementată in cartile de studiu al dreptului civil ale multor extraodinari autori cum ar fi Donmul Prof. Univ. Doc. Gabriel Boroi,

Condițiile de valabilitate ale contractului

Conform Noului Cod civil, art. 1179 alin (1), condițiile de valabilitate ale contractului sunt:

Capacitatea parților de a contracta;

Consimțămantul parților;

Un obiect determinant și licit;

O cauză licită și morală.

Conform art. 1180 C.civ., este capabila de a contracta orice persoana care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să incheie anumite contacte.

Consimțământul reprerintă incuviințarea, exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. Conform art. 1204 C.civ., acesta trebuie să fie serios, liber și exprimat in cunostință de cauză. Vom dezvolta ulterior subiectul pe larg de asemenea și viciile acestuia.

Obiectul contractului, in art. 1225 alin. (1) C.civ. este reprezentat de “operaținea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și alte asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale". Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul conform art.1235 C.civ.

Consimțământul

După cum am spus anterior, consimțământul este încuviințarea, manifestarea de voință exteriorizată expres de a participa și de a încheia actul juridic civil.

Consimțământul poate fi manifestat verbal sau în scris ori mai poate fi exprimat și printr-un comportament care, potrivit legii sau convenției părților, nu lasă nicio îndoială în legătură cu intenția de a produce efecte juridice corespunzătoare. Articolul 1240 C.civ. reglementeză formele de exprimare ale consimtamântului. De aici rezultă 3 modalități de exteriorizare ale consimtamântului: verbal, în scris, sau prin gesturi și fapte concludente. De menționat este faptul că în unele cazuri, izolate, și tăcerea are valoare de consimțământ, în cele expres prevăzute de lege (exp. art.1810 C.civ. în care este reglementată tacita relocațiune când, după împlinirea termenului, locatarul continuă să dețină bunul și să îndeplinească obligațiile fără vreo împotrivire din partea locatorului iar, în acest caz, se consideră că fiind încheiată o nouă locațiune în aceleași condiții ca cea veche), sau dacă prin convenție, părțile atribuie tăcerii o anume semnificație juridică, ori, când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului.

Consimțământul si voința juridică. Principiile voinței juridice.

Actul juridic civil este manifestarea de voință a uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice, săvârșită în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile.

Pornind de la această definiție ne vom da seama că manifestarea de voință exteriorizată expres sau, în unele cazuri izolate, tacit, are valoare de consimțământ.

Voința este un element complex atât din punct de vedere juridic cât și din punct de vedere psihologic. Sub aspect juridic aceasta reunește două elemente: consimțământul și scopul(cauza).

În Codul civil sunt consacrate două principii care o guvernează:

-principiul libertății actelor juridice civile (principiul autonomiei de voință);

-principiul voinței reale (principiul voinței interne).

Principiul libertății actelor juridice civile este consacrat în art. 1169 C.civ. "părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de moravuri". Este consacrat indirect și în art. 1270 alin. (1) C.civ. "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante". Din aceste dispoziții rezultă, pe scrut, dacă se respectă legea și bunele moravuri, subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenții ori să facă acte juridice unilaterale.

Din art.11 și art. 1169 C.civ. rezultă de asemenea și limitele acestui principiu. Aceste limite sunt trasate de normele imperative și de morală. În cazul în care actul juridic este încheiat cu depășirea acetor limite, intervine sancțiunea nulității absolute sau relative a actului in cauză.

Principiul voinței reale cuprinde un element psihologic (intern) și un element social (extern). Când există identitate între voință externă și cea internă, adică avem concordanță între cele două elemente, nu se ridică nici o întrebare asupra principiului aplicabil pentru că avem o singură voință.

Principiul voinței reale este consacrat în Codul civil, dar nu în mod expres, în art. 1266 alin. (1) care prevede că interpretarea contractelor se realizează după "voință concordantă a părților, iar nu după sensul literar al termenilor", art. 1289 alin(1) C.civ. "contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natură contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal".

Codul civil stabileste de asemenea si existent unor exceptii de la principiul realitatii. În cazul stipulatiei, terților de bună credință nu le poate fi opus actul juridic sectet, ci numai actul juridic aparent pentru că numai pe acesta puteau să îl cunoască terții.

Valabilitatea consimțământului

Condițiile de valabilitate ale consimțământului sunt enumerate în art. 1204 C. civ. acesta trebuie să fie serios, liber, și exprimat în cunostință de cauză.

Pentru ca acesta să fie exprimat în cunoștință de cauza este necesar ca el să provină de la o persoană cu discernământ. Subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia ce se va întâmpla în urma manifestării sale de voință. Deși este o strânsă legătură între această condiție a consimtamântului și condiția capacității, acestea nu trebuie confundate, prima fiind o stare de fapt iar cea din urmă fiind o stare de drept.

Art. 1205 alin (1) C. civ. precizează faptul că actul juridic civil încheiat de o persoană fără discernământ este anulabil, chiar dacă lipsa de discernământ a fost doar temporară.

Consimțământul trebuie de asemenea să fie exprimat în mod serios, cu intenția de a produce efecte juridice, acestea neproducându-se dacă manifestarea de voință a fost făcută în glumă sau dacă a fost făcută prea vag, cu o rezervă mentală sau sub condiție suspensivă pur potestativă din partea celui ce se obligă ( art. 1043 C. civ.). În cazul în care consimțământul a fost acordat în unul dintre aceste cazuri atunci condiția nu este îndeplinită și rezultă că a fost o simplă declarație fără intenția de a produce efecte juridice.

Ultima condiție a valabilității consimțământului este aceea de a fi liber, să nu fie afectat de vicii.

Viciile de consimțământ

Viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care modifică în sens negativ caracterul liber și conștient al dorinței de a încheia actul juridic civil a uneia dintre părți.

Viciile de consimtamant sunt enumerate in noul cod civil la art. 1206, acestea fiind: eroarea, dolul și violență. Legiuitorul noului Cod civil a ținut să adauge, față de vechiul Cod, și leziunea ca fiind unul din viciile de consimțământ.

Eroarea

Eroarea este falsa reprezentare a unor împrejurări la incherea unui act juridic, cu privire la unul din elementele acelui contract.

Aceasta se clasifică în functie de consecințele ce intervin în:

-eroare esentială;

-eroare neesențială.

Articolul 1207 alin. (1) C.civ. prevede că "partea care la momentul încheierii contractului se află într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia". Pentru a putea cere anularea contractului "cealaltă parte știa, sau trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului"

Conform aceluiași art. 1207 dar de această dată alin. (2) eroarea este esențială în următoarele cazuri:

„când poartă asupra naturii sau obiectului contractului” (error in negotium)

„când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esentiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.” (error in corpore, error in substantiam)

„când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat” (error in personam)

Atunci când eroarea este în legătură cu valoarea economică a contraprestatiei, ieșim de pe tărâmul erorii efective pentru că această este o eroare lezionară și este reglementată de regulile leziunii că viciu de consimțământ și nu este supusă regulilor ce țin de error in substantiam.

Eroarea este neesențială atunci când falsa reprezentare cade asupra unor elemente mai puțin importante ale contractului, ceea ce înseamnă că partea afectată ar fi încheiat oricum actul și dacă ar fi avut reprezentarea corectă a respectivelor împrejurări. Nu afectează valabilitatea contractului eroarea neesențială, cel mult atrage o majorare sau o diminuare valorică a prestației, dar poate rămâne și fără consecințe juridice.

Eroarea neesențială este reglementată de Codul civil în două articole. Conform art. 1207 alin. (4) "eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voință părților asemenea motiveau fost considerate hotărâtoare." iar la art. 1210 "simpla eroare de calcul nu atrage nulitatea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, cencretizandu-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți".

În funcție de natura realității fals reprezentate, eroarea este:

-eroare de fapt;

-eroare de drept.

Eroarea de fapt există atunci când falsă reprezentare a realității cade asupra unei stări sau situații faptice când se încheie actul juridic civil.

Falsa reprezentare a realtitatii la încheierea contractului asupra existenței sau conținutului unei norme juridice reprezintă eroarea de drept. Aceasta este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului. Conform art. 1208 alin. (2) "eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile".

O altă clasificare a erorii este făcută în funcție de condiția imputabilității părții aflată în eroare, deosebim:

-eroare scuzabilă;

-eroare nescuzabilă.

Eroarea este scuzabilă atunci când nu poate fi reproșată părții care a avut o falsă reprezentare a realității la încheierea actului juridic, aceasta nu există deci în urma neinformării sau neglijenței părții viciate. În schimb eroarea care este imputabilă părții, este eroarea nescuzabila. Conform art. 1208 alin. (1), "contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile".

Eroarea esențială. Structura. Cerințe. Sancțiune

Eroarea esențială are un singur element, de natură psihologică, și anume falsa reprezentarea a realității. Fiind vorba despre un fapt juridic stricto sensu, proba erorii poate fi făcută prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori. Dar totuși dovada erorii nu poate fi făcută direct, ci prin probarea unor elemente din care să reiasă starea subiectivă a celui care pretinde că a avut o falsă reprezentare a realității atunci când a încheiat actul juridi, deci dovadă se face într-un mod indirect.

Condițiile pentru că falsă reprezentare a realității la încheierea actului juridic să fie viciu de consimțământ sunt:

eroarea să fie esențială, elementul asupra căruia cade falsa reprezentare trebuie să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic, dacă realitatea ar fi fost cunoscută să nu se fi încheiat actul juridic.

eroarea să fie scuzabilă;

partea cocontractantă trebuie să fi știut ori să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este unul esențial pentru încheierea actului juridic civil respectiv. Această condiție este valabilă pentru contractele bilaterale sau multilaterale.

Articolul 1207 alin. (1) din Codul civil precizează că sancțiunea erorii esențiale și scuzabile este nulitataa relativă a actului juridic civil.

Dolul

Potrivit art. 1214 alin. (1) C.civ., „consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.

Dolul este o eroare provocată. Conform art. 1214 alin. (2) C.civ. „partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială”. Astfel, dolul da naștere la o acțiune în răspundere civilă delictuală, însă această nu este consecință reglementării dolului că un viciu de consimțământ distinct, ci a aplicării regulilor de la răspunderea civilă pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii. (C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU)

Structura dolului

Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente:

–un element obiectiv (material)

–un element subiectiv (intențional)

Elementul obiectiv constă în folosirea de mijloace viclene, precum manopere frauduloase, șiretenii etc. pentru a induce în eroare. Elementul obiectiv poate constă atât într-un fapt comisiv (acțiune), dar și într-un fapt omisiv (inacțiune). Noțiunea de "dol prin reticență" se folosește atunci când elementul obiectiv constă într-o fapta omisivă, acesta concretizându-se în ascunderea sau necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări esențiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască.

Elementul subiectiv constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Art. 1214 alin. (2) C.civ. permite anularea actului juridic pentru dol și atunci când eroarea provocată nu a fost esențială. Astfel cerința dolului se desprinde din interpretarea art. 1214 și 1215 C.Civ. Acesta presupune că dolul să provină de la cealaltă parte de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți sau de la un terț, însă în cazul terțului numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența dolului.

Sancțiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic. Art. 1257 C.civ. dispune că „în caz de violență sau dol, cel al cărui consimțământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a solicită numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit.” De aici reiese că victima dolului are la îndemână două acțiuni, și anume: acțiunea în declararea nulității relative a actului juridic și acțiunea în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuințarea de mijloace frauduloase în scopul inducerii sale în eroare. Aceste acțiuni pot fi cumulate, astfel poate cere atât anularea contractului, cât și despăgubiri.

Potrivit art. 1265 alin. (3) C.civ., poate interveni confirmarea, adică renunțarea expresă sau tacită la dreptul de a invocă nulitatea relativă, în cazul contractului anulabil pentru vicierea consimtamântului prin dol sau violență. Însă această confirmare nu implică și renunțarea la dreptul de a cere daune-interese. Conform art. 1214 alin.(4) C.civ, dolul nu se prezumă, astfel cel care solicită anularea contractului, invocând vicierea consimtamântului prin dol, trebuie să facă dovadă acestuia. Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi probat prin orice mijloc de proba.

Violenta

Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Clasificare

După natura răului cu care se amenință, violența poate fi :

– fizică

– morală

Violență fizică (vis) apare atunci când amenințarea cu un rău privește integritatea fizică a persoanei ori bunurile sale.

Violență morală (metus) există atunci când amenințarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.

În raport de caracterul amenințării, există :

– amenințarea legitimă

– amenințarea nelegitimă.

Amenințarea legitimă nu constituie viciu de consimțământ.

Amenințarea nelegitimă constituie viciu de consimțământ, deoarece urmărește să inducă o temere fără drept. Potrivit art 1217 C.civ.„constituie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje injuste.”

Ca viciu de consimțământ, violență este alcătuită din două elemente:

-un element obiectiv (exterior);

–un element subiectiv (intern).

Elementul obiectiv constă în amenințarea cu un rău, rău care potrivit art 1216 alin (2) și (3) poate fi de natură patrimonială, fizică sau morală.

Elementul subiectiv constă în insuflarea unei temeri persoanei amenințate. Și amenințarea cu un rău viitor poate constitui violență, dacă se induce o temere considerabilă și prezența la încheierea actului juridic.

Este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele cerințe, pentru că violența să constituie viciu de consimțământ :

– temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil. Art. 1216 alin. (4) C.civ. stabilește că „în toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârstă, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violență, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influență starea acestuia la momentul încheierii contractului”.

– amenințarea să fie injustă . Art 1219 C.Civ reglementează temerea reverentiata, care subliniază că pentru a există violență că viciu de consimțământ această trebuie să fie nelegitimă. Potrivit acestui articol "simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violență, nu atrage anularea contractului."

– în actele juridice bilaterale sau plurilaterale, amenințarea să provină de la cealaltă parte contractantă sau, dacă provine de la un terț, cocontractantul cunoștea ori ar fi trebuit să cunoască violență săvârșită de către terț. Această cerință rezultă din art.1216 alin.(1) și din art.1220 alin. (1).

Conform art 1216 alin. (1) C.civ, sancțiunea care intervine în cazul violenței este nulitatea relativă a actului juridic.

Existența unui element obiectiv în structura violenței justifică exercitarea unei acțiuni în răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1257 C.civ. Cele două acțiuni pot fi cumulate, astfel se poate cere atât anularea contractului,dar și despăgubiri. De asemenea art. 1257 C.civ. permite victimei violenței să opteze pentru menținerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor.

Asemănător dolului, renunțarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă pentru violență, nu implică și renunțarea la dreptul de a cere daune-interese, dispoziție reglementată de art. 1265 alin. (3) C.civ.

6.4.Leziunea

Prin leziune se înțelege prejudiciul material suferit de una dintre părți că urmare a încheierii unui contract. Leziunea constă în existența în momentul încheierii contractului a unei disproporții vădite de valoare între prestații. Noul Cod civil distinge între leziunea în cazul majorului și leziunea în cazul minorului. În cazul minorului, leziunea este tot un viciu de consimțământ, anularea actului juridic și resituirea sau, după caz, adaptarea contractului intervin nu numai pentru minoritate, cât și pentru pagubă materială suferită de cel cu capacitate restrânsă de exercițiu, adică pentru leziune – minor restituitur non tanquam minor, sed tanquam laesus.

Structura leziunii. Această diferă în raport de concepția care stă la baza reglementării ei. Astfel există :

– concepția subiectivă, unde leziunea presupune două elemente:

un element obiectiv, ce constă în disproporția de valoare între contraprestatii;

un element subiectiv, constând în profitarea de situația specială în care se găsește cocontractantul.

– concepția obiectivă, în cadrul căruia leziunea are un singur element, și anume prejudiciul material egal cu disproporția de valoare între contraprestatii.

În lelgislatia noastră sunt reglementate ambele concepții. Astfel, leziunea în cazul minorului are la baza concepția obiectivă. Cel ce invocă leziunea trebuie să dovedească pagubă suferită de minor. Pe când leziunea în cazul majorului beneficiază de o reglementare fundamentată pe concepția subiectivă, fiind necesar că în acest caz să existe și disproporția de valoare dintre contraprestatii, dar este necesar și să se profite de situația specială, de neglijență, în care se află cocontractantul.

Cerințele necesare actului juridic pentru a putea fi invocată leziunea în cazul minorului :

– să fie un act juridic civil de administrare . Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1985/1975, în C.D. 1975, p. 74. dispune că actele juridice încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă fără încuviințare prealabilă, deși o asemenea încuviințare ar fi fost necesară potrivit legii, sunt anulabile fără a mai trebui să se dovedească leziunea.

– să fie act juridic bilateral, cu titlu oneros și comutativ;

– să fie încheiat de minorul între 14 și 18 ani singur, fără încuviințarea ocrotitorului legal;

– să fie păgubitor pentru minor.Conform art. 1221 alin. (3) C.civ. "minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea să patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor”. Caracterul excesiv se determina prin raportare la momentul încheierii contractului.

În cazul majorului, conform art. 1222 alin. (2) C.civ. acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată, iar disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare. Din interpretarea per a contrario a acestui text de lege, s-ar putea trage concluzia că dacă partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune solicită reducerea obligației sale sau mărirea prestației celeilalte părți, nu ar mai fi necesar că disproporția de valoare între prestații să depășească limita fixată de acest text de lege. De reținut că potrivit art. 1224 C.civ., nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege, acestea vizând aplicabilitatea atât în cazul majorului, cât și în cazul minorului.

Art. 1222 alin. (1) C.civ. dispune că „partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită”. Astfel, în cazul leziunii pot exista două sancțiuni alternative:

– nulitatea relativă sau

– reducerea ori, după caz, mărirea uneia dintre prestații.

Potrivit art. 1222 alin. (3) C.civ., „în toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații”.

În cazul leziunii, art. 1223 alin. (1) C.civ. instituie un termen special de prescripție extinctivă, anume un an de la dată încheierii contractului, indiferent dacă s-ar solicită anularea sau reducerea (majorarea) uneia dintre obligații. Art. 1223 alin. (2) C.civ. prevede că anulabilitatea contractului pentru leziune „nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris”.

Referințe bibliografice

1. F.A. Baias și alții:"Noul Cod Civil comentat";

2. L. Pop și alții: "Tratat elementar de drept civil. Obligațiile", Universul Juridic 2012;

3. Stănciulescu și G. Boroi: "Instituții de drept civil";

4. G. Boroi și C.A. Anghelescu: "Curs de drept civil. Partea generală", Hamangiu 2012;

5. D. Chircă: "Contracte speciale civile", Rosetti.