Conditiile DE Valabilitate ALE Casatoriei

CONDIȚIILE DE VALABILITATE ALE CĂSĂTORIEI

INTRODUCERE

Încă din cele mai vechi timpuri, familia și tot ceea ce aceasta implică, au constituit un subiect de o importanță deosebită și o problemă destul de delicată, atinsă de mai multe discipline științifice dintre care amintim: științe juridice (dreptul familiei), sociologia, psihiatria, economia, demografia, etc. Însă, la oricare dintre științele amintite mai sus ne-am opri, vom vedea că instituația care consfințește familia, care o ridică la rang de taină, este instituția căsătoriei.

Din punct de vedere juridic, instituția căsătoriei este de o importantă covârșitoare. Starea de căsătorie, care se dobândește prin încheierea căsătoriei și care implică un întreg bagaj de drepturi și obligații, completează șirul atributelor de identificare a persoanei fizice și însoțește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile. Pentru încheierea unei astfel de căsătorii este nevoie de a fi îndeplinite atât condiții de fond cât și condiții de formă.

În lucrarea de față, ne-am propus să analizăm fiecare condiție ce trebuie îndeplinită pentru a fi întemeiată o căsătorie sănătoasă și trainică, importanța lor, precum și să arătăm care sunt urmările juridice ce intervin în cazul în care aceste condiții ope legis sunt încălcate. Motivul pentru care am ales această tema spre analiză este acela de a mă informa atât pe mine, cât și pe cititorii acestei lucrări asupra unor elemente ce trebuiesc căutate, analizate, îndeplinite pentru ca finalitatea lor să ducă la construirea unui puzzle prefect care este, în cazul de față, o căsătorie sănătoasă, trainică atât din punct de vedere fizic cât și moral ,precum și de a asigura o forma a recunoașterii publice a căsătoriei.

Așadar, în primul capitol am încercat să fac o scurtă incursiune în istoria căsătoriei, să amintesc natură sa juridică și caracterele acesteia. Cel de-al doilea capitol, care este însoți de șase subcapitole, prezintă condițiile de fond ale căsătoriei, respectiv vârstă legală la căsătorie, consimțământul la căsătorie însoțit de viciile care ar putea să afecteze consimțământul, scopul pe care îl are încheierea unei căsătorii, diferența de sexe. În ultimul subcapitol din această parte, am analizat pe scurt și impedimentele sau condițiile de fond negative care ar putea să afecteze încheierea unei căsătorii valabile și anume: existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre cei doi viitori soți, adopția, rudenia, precum și alienația sau debilitatea mintală a unuia dintre cei doi viitori soți.

În ultimul capitol, care poartă deminirea de “Condiții de formă ale căsătoriei”, am încercat să analizăm în cele zece subcapitole formalitățile pe care le prevede legiuitorul pentru încheierea sănătoasă a unei căsătorii. Astfel că vorbim despre formalități ce trebuiesc îndeplinite înainte de oficializarea căsătoriei și aici amintim declarația de căsătorie și înregistrarea ei precum și instituția opoziției la căsătorie. Pe lângă formalitățile premergătoare încheierii căsătoriei, legea prevede și formalități concomitente cu inchierea căsătoriei cum sunt locul și localitatea unde se oficializează căsătoria, competența ofițerului de stare civilă, momentul încheierii căsătoriei și înregistrarea ei, solemnitatea, publicitatea și proba închieierii căsătoriei.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE DESPRE CĂSĂTORIE

I.1. SCURT ISTORIC DESPRE CĂSĂTORIE

Căsătoria, așa cum o știm în civilizația europeană de astăzi, are o istorie lungă, aparținând unor culturi și popoare foarte vechi. Făcând o privire de retrospectivă în trecutul Europei vom vedea că majoritatea căsătoriilor au avut la baza un acord economic, o legătură de afacere între cele două familii; căsătoria nereprezentand o chestiune personală cu privire la soț și soție bazată pe iubire și afecțiune.

În Grecia Antică căsătoria era văzută ca o instituție socială fundamentală. Cu toate acestea, căsătoria a fost tratată ca o problemă practică, fără prea multe semnificații romantice. Tatăl, capul familiei, aranja căsătoria cea mai avantajoasă pentru fiii săi având un contract semnat înainte de martori. După ce petrecerea era gata, cuplul de tineri erau escortartați până la patul nupțial. Toate căsătoriile erau monogame. Ca regulă generală, mirele avea vârsta de treizeci de ani și mireasă era de cele mai multe ori adolescentă. În plus, față de această diferența de vârstă a existat de asemenea, și o inegalitate în domeniul educației și a drepturilor politice. Femeile au fost considerate inferioare bărbaților. Funcția care le revenea soțiilor era aceea de a gestiona gospodăria și de a procrea , în timp ce soții lor se dedicau treburilor publice.

În ceea ce privește legile căsătoriei în Roma Antică nu sunt ușor de rezumat, acestea fiind destul de variate și suferind schimbări semnificative în decursul timpului. Cu toate acestea, se poate spune că, atât căsătoria, cât și divorțul au fost întotdeauna personale, contractele civile între participanți nu aveau nevoie de ștampila de aprobare guvernamentală sau religioasă.

Încă de la începutul istoriei române, soțul avea o putere considerabilă asupra soției și a copiilor. Cu toate acestea, în cele din urmă, femeile aveau să se bucure de un cadru legal, o poziție socială mai bună și aveau să câștige mai mult control asupra vieții lor și a bunurilor. Astfel, în timpurile imperiale soțul și soția abordau problema căsătoriei ca egali. Totuși, se pare că a existat, de asemenea, un declin al căsătoriei și al ratei natalității, deoarece împăratul Augustus a găsit necesar să adopte legi drastice. Au existat mai multe forme de căsătorie, însă toate au fost căsătorii monogame. Atât bărbații, cât și femeile intrau în prima căsătorie la sfârșitul adolescenței.

În timp ce romanii au tolerat prostituția și concubinajul și nu au avut rețineri în legătură cu relațiile homosexuale, casatoriiile se desfășurau după legi deosebit de corecte pentru femei, contribuind foarte mult la emanciparea lor.

După cum putem învață din Biblie, evreii antici aveau o structura de familie patriarhală. Femeile au fost considerate ca o proprietate a părinților lor sau a soților și nu puteau face nimic fără consimțământul lor. Scopul principal al căsătoriei a fost procrearea și perpetuarea numelui. Fiecare persoană sănătoasă era de așteptat să se căsătorească. Bărbații singuri și femeile singure erau tratați cu dispreț. Un om putea avea mai multe soții și concubine ( Iacov s-a căsătorit cu două surori, Lea și Rahela, și Solomon a avut 700 neveste și 300 de concubine). Biblia indică faptul că legile căsătoriei evreiești s-au schimbat oarecum în cursul timpului.

Apariția creștinismului a produs o schimbare profundă în ceea ce privește căsătoria în Europa medievală, dar cu toate că aceastea schimbarea a venit numai treptat. Astfel, căsătoria a ajuns din ce în ce mai mult sub influența bisericii, care a rafinat practicile cu privire la condițiile de însoțire. În conformitate cu legea română și credință creștină, căsătoria se putea realiza doar prin consimțământul liber al ambilor parteneri, iar această doctrina a obligat societatea să ridice statutul femeilor. În același timp, biserica a creat două probleme noi: a anulat divorțul prin declararea căsătoriei că fiind indisolubilă (excepție făcând cazul decesului) și a crescut foarte mult numărul de interdicții de căsătorie. Au existat câteva impedimente de baza pentru căsătorie cea mai importantă fiind cosangvinitatea (relația de sânge între soți). Azi ar putea fi tentant pentru a vedea căsătoria medievală în lumina anumitor doctrine religioase nobile și a poeziei trubadurilor. Cu toate acestea, în cea mai mare din Evul Mediu, precum și pentru cea mai mare parte a populației, căsătoria a rămas o afacere practică. În plus, statutul juridic și social al femeilor a continuat să fie foarte scăzut.

Reforma protestantă a secolului al XVI-lea a respins noțiunea de căsătorie în vigoare, împreună cu multe alte doctrine catolice. Martin Luther a declarat căsătoria că fiind "un lucru lumesc’’ o opinie similară a fost exprimată de Jean Calvin. Puritanii englezi din secolul al XVII-lea au trecut chiar un act al Parlamentului pentru afirmarea căsătoriei fără conotații sacramentale.

Biserica Catolică, în Conciliul de la Trent din 1563 a reconfirmat doctrina despre valoarea sacramentală a căsătoriei. A cerut ca toate căsătoriile să aibă loc înaintea unui preot și a doi martori.

Revoluția Franceză din 1792 a introdus căsătoria civilă obligatorie. Germania a urmat exemplul în secolul al XIX-lea, atunci când Bismarck a diminuat influența bisericii catolice. În cele din urmă, nunțile religioase erau permise numai după oficierea ceremoniei civile, practică ce se păstrează până în zilele noastre.

I.2. DEFINIREA NOȚIUNII

Primele scriituri în limba română cercetează căsătoria, oferind primele definiții în limba română ale acesteia, definiții de drept canonic. Cu titlu de exemplu amintim definiția dată în Îndreptarea legii, tipărită în 1652 la porunca domnitorului Matei Basarab , care spunea că „nunta este împreunarea bărbatului și a muerii, adecă amestecare, sau amestecare și moștenire întru toată viață lor, și omului celui drept apropiiare de Dumnezeu”. O altă definiție ne este dată la începutul secolului al XIX- lea de Codul Calimach în art. 63, definiție mult mai explicită și mai completă și anume căsătoria este ”tocmeala prin care parte bărbătească și parte femeiască, arată cu un chip legiuit a lor voință și hotărâre, de a viețui într-o legiuită însoțire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu și cu cinste într-o tovărășie nedespărțită, de a naște prunci, a-i crește, a se agiuta antre ei” .

În cadrul vechiului Cod al familiei abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul civil nu există o definiție a căsătoriei. Cu toate acestea, în doctrină, ca de altfel și în jurisprudența, căsătoria a fost definită drept uniunea liber consimțită dintre bărbat și femeie încheiată în scopul întemeierii unei familii.

Potrivit art 259 alin (1) din Noul Cod civil, „căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată încondițiile legii”. Accepțiunea dată de noul Cod Civil termenului de căsătorie are două sensuri, după cum legiuitorul se referă la actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească sau la situația juridică a celor căsătoriți. Căsătoria este în primul rând un act juridic pentru încheierea căruia este necesar acordul de voință al viitorilor soți, dar odată încheiată, ea devine independentă de acest acord de voință pentru a fi cârmuită în întregime de normele legale. Noul Cod civil folosește, de exemplu, termenul de căsătorie în sens de act juridic în art. 259 alin.(1) ”căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femei”, sau în art. 293 alin. (1) care dispune că „este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor…”

După ce căsătoria a fost încheiată, soții au un statut legal de persoane căsătorite în tot timpul cât durează aceasta. Mai exact, starea de căsătorie este efectul pe care îl generează încheierea căsătoriei ca act juridic. Această situație juridică este determinată de reglementarea legală privind căsătoria, care devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei, și există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie. În acest sens, Noul Cod civil folosește noțiunea de căsătorie în art.311 alin. (1) potrivit căruia „soții sunt obligați să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei”.

Literatură de specialitate, pe lângă aceste două sensuri date termenului de „căsătorie”, adaugă și un al treilea care desemnează „instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statututl juridic al soților”

I.3. NATURA JURIDICĂ A CĂSĂTORIE

În perioda romană, căsătoria avea un caracter civil, pe care și l-a păstrat până spre sfârșitul Imperiul Roman.

După căderea Imperiului Roman, autoritatea statelor europene a scăzut în favoarea creșterii influenței Bisericii Creștine și astfel reglementarea căsătoriei a ieșit complet din domeniul dreptului civil, mai bine de 600 de ani, fiind sub autoritatea exclusiv religioasă.

Procesul de laicizare a căsătoriei în Țările Române s-a realizat odată cu adoptarea Codului Civil de la 1864. În accepțiunea vechiului Cod Civil, căsătoria avea un caracter prin esență contractualist, fiind acordul de voință al viitorilor soți, acord exprimat într-o formă solemnă în față ofițerului de stare civilă. Caracterul de contract civil al căsătoriei a fost contestat și la aceea vreme, unii doctrinari susținând caracterul de instituție care nu poate fi catalogată în domeniul juridic al contractelor întrucât părțile nu pot stipula, în privința uniunii lor, întocmai că părțile unui contract . La fel că și la aceea vreme, caracterul contractualist al căsătoriei este refuzat corect și de actuală literatură de specialitate.

În ceea ce ne privește, considerăm că actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract datorită mai multor deosebiri dintre cele două. Un prim aspect important care trebuie amintit aici este că, în timp ce scopul uirmarit în cazul contractului este diferit în ambele părți, în cazul căsătoriei ambele părți urmăresc un scop comun și anume acela de a-și întemeia o familie. Vorbind despre contract, dacă o parte nu-și execută obligațiile, celalaltă parte poate cere rezolutiunea lui, pe când căsătoria poate fi desfăcută prin divorț. Un alt element esențial prin care nu putem spune de actul prin care se încheie căsătoria că este un contract este acela că efectele juridice ale contractului sunt determinate de ambele părți în anumite limite pe când la căsătorie sunt prestabilite de lege, voință părților având decât rolul de a determina aplicarea statutului legal al căsătoriei,, fără posibilitatea de a-l modifică în vreun fel. Pe de altă parte în cazul contractului care este stabilit prin voință părților mutuus consensus, acesta poate înceta prin simplul acord de voință al părților mutuus dissensus sau poate fi modificat de către părți, prin acordul lor, pe când căsătoria nu poate lua sfârșit prin simplul acord de voință și nici nu poate fi modificată de către părți. Nu în ultimul rând se cuvine să amintim că, în ceea ce privește contractual, acesta poate fi susceptibil de modalități ( termenul și condiția), nu același lucru se întâmplă și în cazul căsătoriei care nu poate fi afectată de astfel de modalități.

I.4. CARACTERELE CĂSĂTORIEI

Pornind de la definiția căsătoriei așa cum ne este redată acesată în art 259 alin (1) din noul Cod civil, „căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată încondițiile legii”, rezultă de aici că acesată are mai multe caractere:

1. Căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie, uniune care se întemeiază prin consimțământul celor care se căsătoresc și, odată încheiată ea este reglemantată de normele legale.

2. Căsătoria este liber consimțită. Expimarea consimțământului liber al celor ce se căsătoresc este garantat prin dispozițiile legale, care permit încheierea căsătoriei bazată pe dragoste și afecțiune reciprocă.

3. Căsătoria este monogamă. În România, pe lângă reglementarea expres prevăzută de lege, principiul monogamiei este respectat atât din pricini religioase cât și tradiționale.

4. Căsătoria este un act juridic solemn. Pentru că o căsătorie să fie valabil încheiată este necesare îndeplinirea mai multor condiții de formas și de fond. Având un caracter solemn, căsătoria se încheie numai într-un anumit loc, în față unei autorități de stat, într-o zi dinainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor viitori soți, în prezența a cel puțin doi martori „Viitorii soți sunt obligați să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a 2 martori, în față ofițerului de stare civilă”.( art 287 alin (1) Noul Cod Civil). Dacă toate aceste formalități nu sunt îndeplinite, căsătoria va fi lovită de nulitate absolută.

5. Căsătoria are un caracter laic. Închierera și înregistrarea căsătoriei este de competența autorităților de stat. Textul de lege prevede în mod expres „căsătoria se celebrează de către ofițerul de stare civilă” (art 279 alin (1) Noul Cod Civil). Uniunea încheiată religios nu produce efecte juridice și are loc întotdeauna după încheierea căsătoriei civile în față ofițerului de stare civilă. Căsătoria religioasă nu produce niciun efect juridic , iar o căsătorie efectuată doar religios nu are nici aparență unei căsătorii.

6. Căsătoria se încheie pe viață. După cum am spus și când am vorbit despre natură juridică a căsătoriei, și mai concret când am arătat motivele pentru care actul juridic al căsătoriei nu poate fi considerat un contract, căsătoria nu poate fi condiționată de termen. Ea se încheie pe tot restul vieții soților. Desigur, realitatea este cu totul alta, constatându-se un număr îngrijorător de divorțuri pe rolul instanțelor. „Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii”(art 259, alin (6) Noul Cod Civil)

7. Scopul căsătoriei este întemeierea unei familii. Actul juridic al căsătoriei are la baza un motiv, o cauza determinantă – întemeierea unei familii. Noțiunea de „întemeiere a unei familii” poate fi privită din mai multe persepective. Lato sensu prin acesată de înțelege dorința femeii și a bărbatului de a-și unii destinele, de a se uni pentru a-și duce în comun viață, incusiv dorința de a avea copii, de a procrea.

Există însă și situații în care intemeirea unei familii se oprește doar la ideea de a-și duce în comun viață, fără a procrea, fără a avea copii. La o prima vedere am spune că este cazul oamenilor înaintați în vârstă care nu pot avea copii sau, de ce nu, la cupurile tinere care din probleme de ordin medical nu pot procrea. Însă de cele mai multe ori întâlnim și cupluri tinere și apte din punct de vedere medical de a da naștere la copii, care pur și simplu nu și-i doresc. Cu toate acestea, ideea de procreare nu este o obligație în sensul că simplul fapt la lipsei de copii rezultați din căsătorie nu poate să invalideze o căsătorie. Prezența scopului căsătoriei este o problema de fapt”o situație juridică ce poate fi infirmată sau probată prin orice mijloc de proba. Dacă scopul lipsește căsătorie este fictivă și va fi sancționată cu nulitatea absolută”.

CAPITOLUL II

CONDIȚIILE DE FOND ALE CĂSĂTORIEI

II.1. PRECIZĂRI DE ORDIN TERMINOLOGIC

„Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii”.

Exprimarea consimțământului liber al persoanelor ce se căsătoresc este asigurată prin dispoziții legale care permit încheierea căsătoriei bazată pe afecțiunea reciprocă a celor doi viitorilor soți.

Pornind de la obiceiurile tradiționale și până la dispozițiile constituționale, familia se întemeiază pe „căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora ” .

Căsătoria se încheie întotdeauna în formele pe care legea le cere , de unde rezultă caracterul solemn al căsătoriei. Acest caracter se exprimă, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în fața autorității de stat, într-o zi dinainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor soți, cu posibilitatea pentru public de a asista la celebrarea căsătoriei. În ceea ce privește încheierea și înregistrarea căsătoriei, autoritățile de stat au competența exclusivă.

Pentru încheierea unei căsătorii valabile și sănătoase este nevoie de a fi îndeplinite atât condiții de fond, cât și condiții de formă. Se amintește, în literatura juridică, de condiții de fond și de formă, pe de-o parte, și de impedimente pe de altă parte.

Condițiile de fond se înfățișează sub forma pozitivă, adică trebuie să  existe și să fie dovedite pentru a se putea încheia căsătoria. Condițiile de fond necesare pentru încheierea căsătoriei sunt: vârsta legală pentru căsătorie, diferența de sex, consimțământul la căsătorie, comunicarea reciprocă a stării sănătății a viitorilor soți.

Impedimentele la căsătorie sunt acele împrejurările de fapt sau de drept care nu trebuie să existe la încheierea căsătoriei. Ele nu trebuiesc dovedite, fiind suficient ca cei doi viitori soți să declare pe propria răspundere că ele nu intervin în situația lor. Impedimentele la căsătorie, pot fi considerate condiții de fond negative, deoarece căsătoria se poate încheia dacă ele nu există. Impedimentele, sau piedicile legale la căsătorie sunt neîndeplinirea vârstei matrimoniale, lipsa consimțământului, rudenia, existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți. Existența impedimentelor la căsătorie se invocă de către o terță persoană, împotriva celor ce vor să se căsătorească, pe calea opoziției la căsătorie sau de către delegatul de stare civilă prin întocmirea unui proces verbal în care se arată cauzele constatate de el personal care se opun la încheierea căsătoriei.

Pe lângă condițiile de fond prezentate, mai trebuie avute în vedere și condițiile de formă ce sunt necesare pentru încheierea unei căsătorii valabile și sănătoase.

Clasificarea condițiilor necesare pentru încheierea căsătoriei în condiții de fond și condiții de formă ale căsătoriei prezintă interes și din punct de vedere al dreptului internațional privat,deoarece condițiile de fond, în sens larg, sunt cârmuite de legea națională a viitorilor soți, iar condițiile de formă sunt supuse locului unde se încheie căsătoria potrivit regulii locus regitactum.

Lucrarea își propune un studiu amănunțit al condițiilor de fond și de formă necesare pentruîncheierea căsătoriei, încercând să evidențiem necesitatea, rolul și scopul îndeplinirii lor. Finalitatea urmărită de Noul Cod Civil prin edictarea condițiilor de fond și de formă este aceea de a asigura încheierea unei căsătorii potrivit cerințelor legale, în scopul întemeierii unei familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere fizic cât și moral ,de a asigura forma recunoașterii publice a căsătoriei .

II.2. VÂRSTA LEGALĂ LA CĂSĂTORIE (VÂRSTA MATRIMONIALĂ)

Referindu-ne la reglementarile pe care Noul Cod Civil le face„Căsătoria se poate încheia dacă viitori soți au împlinit vârsta de 18 ani”

Cu toate acestea, în cazul minorului care a împlinit vârsta de șaisprezece ani, acesta se poate căsători pentru motive temeinice, pe baza unui aviz medical, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui și a instanței de tutela în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. Dacă unul dintre parinți refuză să își dea încuviințarea pentru căsătoria minorului, instanței de tutela îi revine sarcina de a hotărâ asupra acestei divergențe, cu respectarea principilui interesului superior al copilului.

În situația în care unul dintre părinți este decedat sau nu își poate manifesta voința, este suficientă încuviințarea părintelui aflat în viață. Dacă nu există nici parinte și nici tutore care să fie îndreptățiți să încuviințeze căsătoria, va fi necesară încuviințarea persoanei sau autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.

Vechiul Cod al familiei reglementa vârsta legală în cazul bărbatului la 18 ani, la fel ca și al femeii. Pentru motive temeinice, se putea încuviința căsătoria femeii care a împlinit 15 ani. Încuviințarea era dată de președintele consiliului județean sau, după caz, a primarului general al Municipiului București”

Modificat prin Legea nr 288/2007, prevederile Vechiul Cod al familiei erau într-un sens aproape identic cu prevederile din Noul Cod civil, mai puțin în ceea ce privește competențele instanței de tutelă.

Stabilirea vârstei minime la care se poate încheia căsătoria este determinată de rațiuni de ordin biologic, social și moral. Prin aceasta se urmărește să se asigure încheierea căsătoriei între persoane apte de a înțelege însemnatatea actului pe care-l realizează si de a întreține relații sexuale normale.

Referindu-ne la rațiunile biologice pe care s-a bazat legiuitorul când a stabilit vărsta matrimonială, s-a considerat că în această perioada cei doi ajung la vâsta pubertății. Așadar, pentru a nu fii afectați din punct de medical și de a permite acestora de a procrea copii normali și sănătoși, legea permite doar persoanelor pubere să se căsătorească. „Bazăndu-se pe date de ordin medical, legiuitorul a stabilit o vârstă minimă pentru căsătorie, superioară vârstei pubertății”.

Vorbind despre vârsta minimă legală pentru căsătorie din perspectivă psihică, morală, viitorii soți trebuie să fie în măsură să înțeleagă însemnătatea unei căsătorii și să-și asume într-un mod conștient drepturile și obligațiile pe care aceasta le implică.

Vărsta matrimonială marchează momentul dobândirii capacității juridice de a se căsători, ceea ce aduce în discuție o abatere de la regula de drept comun, după care capacitatea de exercițiu deplină se dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani.

În materia căsătoriei, capacitatea de a încheia actul juridic al căsătoriei se dobăndește mai înainte de dobăndirea capacității de exercițiu depline de drept comn. De altfel, ca efect al căsătoriei, minorul care se căsătorește dobândește capacitate de exrcițiu deplină.

DISPENSA DE VÂRSTĂ

Noul Cod Civil reglemenează, ca regulă, vârstă matrimonială ca fiind accea de 18 ani „Căsătoria se poate încheia dacă viitori soți au împlinit vârstă de 18 ani” .

Cu toate acestea, în anumite împrejurări, pentru motive temeinice, legea reglementează posibilitatea încheierii căsătoriei și de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui și a instanței de tutela în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. Dacă unul dintre părinți refuză să își de încuviințarea pentru căsătoria minorului, instanței de tutela îi revine sarcina de a hotărâ asupra acestei divergențe, cu respectarea principilui interesului superior al copilului.

Legea este foarte ambiguă și nu definește ce înseamnă motive temeinice în cazul minorului care a împlinit vârstă de 16 ani, desprinzându-se de aici ideea că aprecierea lor rămâne la dispoziția celui pe care legea îl investește să își dea încuviințarea. Cele mai verosimile motive sunt starea de graviditate a femeii, ori starea de boală.

În cele ce urmează vom reda pe scurt o speță în care, se cere încheierea căsătoriei persoanei minore, caz în care însă, instanța a hotărât că nu există motive temeinice pentru a o încuviința :

Pe rolul Judecătoriei Brăila s-a înregistrat la data de 25.11.2011 o cerere prin care petenta TH, în calitate de reprezentant legal al minorei VH, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună autorizarea încheierii căsătoriei fiicei sale VH cu numitul BG.

Pentru a-și motiva cererea, petenta TH a arătat că la începutul lunii februarie 2011, fiica sa l-a cunoscut pe BG și au construit o relație bazată pe iubire. Atât petenta, cât și soțul acesteia sunt de acord cu căsătoria fiicei lor cu numitul BG.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 272 NCC. Potrivit acestui articol din NCC “pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul”. În cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.

În dovedirea cererii au fost depuse la dosar inscrisuri.

În cauza a fost citat și BG, care a arătat că intenționează să se căsătorească cu VH. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța deduce că VH, născută la dată de 1.06.1994 nu a împlinit vârstă matrimonială, astfel că, pentru a se căsători la vârstă de 17 ani și 6 luni, este nevoie de obținerea unei autorizații din partea instanței de tutela în temeiul art. 272 NCC.

Invocând prevederile articolului 272 noul Cod Civil, minorul care a împlinit vârstă de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutela în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. Astfel, instanța reține că cei doi partinti ai minorei și-au dat încuviințarea pentru că fiica lor să se căsătorească, atât prin declarații notariale, cât și în față instanței.

De asemnea, înaintea instanței s-a depus la dosar examenul medical cerut pentru încheierea căsătoriei, însă pentru obținerea avizului instanței de tutela, nu este suficientă cunoașterea stării medicale ale celor doi viitori soți, ci este imperios necesar a se dovedi motive temeinice care să conducă la căsătoria unui minor, precum starea de graviditate a viitoarei soții, sau chiar existența unui copil.

Din aceste considerente, și mai exact din lipsa motivelor temeinice pentru a încuviința căsătoria persoanei minore care a împlinit vârsta de 16, instanța a respins cererea.”

Dacă în speță care am prezentat-o mai sus, instanța nu a acordat dispensa de vârstă și nu a încuviințat căsătoria deoarece nu existau motive temeinice, într-o altă speță pe care o vor redă mai jos, situația s-a schimbat și instant a decis că să admită căsătoria minorei pentru motive bine întemeiate:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Arad în data de 28 mai 2013, petenta D a solicitat să se dispună autorizarea căsătoriei acesteia, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani cu numitul G născut la data de 09.06.1988.

Pentru a motiva cererea sa, petenta a arătat că, solicită autorizarea căsătoriei cu toate că nu a împlinit vârsta de 18 ani, datorită faptului că, în prezent ea este însărcinată în luna a-II-a cu G. Tot pentru a motiva cererea sa, minora D a aratat că părinții ei sunt de accord cu această căsătorie și își dau încuviințarea pentru a se încheia.

Analizând cele depuse la dosar, instanța reține următoarele:

Petenta A s-a născut la data de 14.11.1995, în localitatea X, în prezent având vârstă de 17 ani. Potrivit dispozițiilor art. 272 alin. 1 din Codul civil, vârsta matrimonială este de 18 ani împliniți. Cu toate acestea în alineatul al doilea al art. 272 legiuitorul reglementează o excepție de la regula instituită mai sus, stabilind că în anumite împrejurări femeia sau bărbatul pot obține dispensă de vârstă la încheierea căsătoriei însă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: minorul are împlinită vârsta de 16 ani, există motive temeinice care justifică încheierea căsătoriei, există un aviz medical și totodată încuviințarea părinților.

Raportând situația de fapt dedusă judecății la dispozițiile legale aplicabile în cauză, instanța constată că minora D este în vârstă de 17 ani, fiind îndeplinită astfel condiția vârstei minime pentru acordarea dispensei.

Potrivit adeverinței medicale eliberată la data de – minora D este clinic sănătoasă, fiind suspectă de sarcină și totodată este aptă din punct de vedere fizic și psihic pentru încheierea căsătoriei.

Instanța constată că părinții minorei, și-au dat acordul la încheierea căsătoriei fiicei lor D cu numitul G.

Fiind îndeplinite condițiile acordării dispensei la încheierea căsătoriei înainte de a atinge vârsta majoratului și existând totodată motive temeinice pentru celebrarea căsătoriei în condițiile în care minora este suspectă de sarcină, instanța constată că acțiunea promovată este întemeiată motiv pentru care o va admite și în consecință va autoriza pe minora A să se căsătorească înaintea împlinirii vârstei de 18 ani cu numitul B”.

II.3. CONSIMȚĂMÂNTUL LA CĂSĂTORIE

Atât Constituția României cât și Noul Cod Civil consfințește faptul că o căsătorie se încheie pe liberul consimțământ al celor doi viitori soți ”Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor” , respectiv ”Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora” . Această condiție de fond imperativă pentru încheierea căsătoriei este sancționată cu nulitatea absolută în cazul în care ea nu este respectată.

Definind termenul de consimțământ la căsătorie, prin el înțelegem aceea manifestare de voință prin care viitorii soți își exprimă acordul în vederea încheierii căsătoriei.

În ceea ce privește caracterele consimțământului, acestea sunt trei la numar și anume: să fie actual, să fie exprimat personal și simultan de către cei doi viitori soți și să se exprime în mod public. Le vom lua pe rând și le vom analiză pe fiecare în parte.

Consimțământul să fie actual. Prin aceasta se înțelege că actul căsătoriei se face într-o anumită zi și într-un anumit loc unde cei doi soți vor trebui să își exprime dorința de a se căsători. După cum bine știm, între momentul depunerii declarației de căsătorie și momentul luării efective a consimțământului de către ofițerul de stare civilă, există un interval de timp în care, cei doi soți au timp să reflecteze și, în cazul în care se răzgândesc, ei pot să renunțe la căsătorie. Însă, odată ce manifestarea de voință a fost exprimată în ziua și locul stabilit, în față delegatului de stare civilă, actul căsătoriei a fost săvârșit.

Vorbind despre cel de-al doilea caracter al consimțământului, și anume că el să fie exprimat personal și simultan de cei doi soți, legea îi obligă că ei să fie prezenți personal în momentul încheierii căsătoriei și nu se poate realiza luarea consimțământului prin reprezentare, fiind un act juridic strict personal. Această prevdere a fost consfințită și de Convenția din 10 decembrie 1962 a Adunării Generale a ONU la New York, convenție care prevedea că „Nici o căsătorie nu se va putea încheia legal fără liberul și deplinul consimțământ al ambelor părți, acest consimțământ trebuie să fie exprimat între ele însele personal, în prezența autorității competențe să oficieze căsătoria și a martorilor, în urmă unei publicități suficiente, potrivit legii” . Cu toate acestea, Convenția a permis și o excepție de la acest principiu și anume „prezența uneia dintre părți nu se va cere dacă autoritatea competentă deține dovada că împrejurările sunt excepționale și că partea și-a exprimat consimțământul său înaintea autorității competențe, potrivit legii” .

În cazul în care unul dintre soți se află în imposibilitatea de a vorbi, consimțământul se poate da prin orice mod, cu condiția ca acesta să fie neîndoielnic. Spre exemplu, în cazul surdo-muților sau a persoanelor străine care nu cunosc limba română, se folosește un interpret, încheindu-se un proces verbal prin care se va consemna acest lucru.

De asemena, consimțământul viitorilor soți trebuie să fie simultan, adică în prezența concomitentă în față ofițerului de stare civilă, prin răspunsul afirmativ sau negativ la întrebările pe care delegatul stării civile le va adresa pe rând fiecăruia dintre soți.

Pe lângă caracterele mai sus enumerate, și anume actualitatea consimțământului, să fie exprimat personal și simultan, nu în ultinul rând el se exprimă în mod public. Prezenți în față ofițerului de stare civilă, cei doi soți vor fi întrebați pe rând dacă vor să se căsătorească unul cu celălalt. Una dintre atribuțiile ce îi revin personei oficiale este aceea de a constata în mod direct consimțământul soților, constatare finalizată într-o formă cerută de lege. Pe lângă ofițerul stării civile și cei doi soți, la oficierea căsătoriei trebuie să fie prezenți și un număr de cel puțin doi martori, care să constate că a fost luat consimțământul în mod public.” Viitorii soți sunt obligați să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a 2 martori, în față ofițerului de stare civilă.”

Încheierea unei căsătorii de către delegatul de stare civilă în absența consimtamântului viitorilor soți este destul de greu de imaginat, căci asta ar însemna că ofițeru de stare civilă să încheie căsătoria, deși una sau amândouă persoanele aflate în față acestuia declara că nu doresc să se căsătorească sau nu răspund la întrebare deoarece „tăcerea nu valorează consimțământ la actul juridic al căsătoriei” .

Cu toate acestea, doctrina a acceptat unele situații care dacă s-ar transpune în practică, căsătoria ar fi lovită de nulitate absluta pentru lipsa totală a consimtamântului și anume:

Când cei doi viitori soți își exprimă consimțământul în glumă jocandi causa și nu cu scopul de a întemeia o familie

În situația în care delegatul de stare civilă declara căsătoria încheiată, însă soții, amândoi sau doar unul dintre ei, nu răspund afirmativ la întrebarea pusă de delegatul de stare civilă.

Dacă vorbim despre cazul unei căsătorii fictive, adică dacă consimțământul a fost liber și personal exprimat de cei doi soți însă nu cu scopul de a-și întemeia o familie ci cu alte scopuri ”Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.”

O altă situație teoretică este aceea al persoanelor debile sau alienate mintal. Conform prevederilor legale alienații și debili mintali nu se pot căsători nici în momente de luciditate dovedită, căci legiuitorul împiedică aceea casatoie nu numai pentru faptul că ei nu exprimă în general un consimțământ valabil, ci și din rațiuni de natură biologică, încercând să se înlăture pericolul unei descendente nesănătoase.

Nu în ultimul rând, o situație aparte este și cazul erorii conținutului obiectiv al consimțământului, care apare în momentul în care unul dintre soți nu știe că se căsătorește.

În toate aceste cazuri, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută a căsătoriei. Însă solemnitatea actului căsătoriei face ca în viață de zi cu zi, lipsa totală a consimțământului să nu se întâlnească foarte des.

II.4. VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT

Fiind vorba despre un act juridic, act care se încheie prin cordul de voință al ambilor viitori soți, consimțământul este valabil doar dacă va fi lipsit de viciile de consimțământ. Viciile de consimțământ sunt „acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic” .

Noul Cod Civil, vorbind despre viciile de consimțământ în art 1206 alin (1) spune că acesta este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență. Reglementarea viciilor de consimțământ în ceea ce privește căsătoria, perzintă anumite particularități, derogatorii de la dreptul comun, datorită importanței sociale și juridice a căsătoriei

EROAREA DE DREPT COMUN

Eroarea, primul viciu de consimțământ a cărui institute este reglementată de Noul Cod Civil, este amintit în materia căsătoriei în art 298, alin (2) unde se precizează că „eroarea constituie viciu de consimțământ numai atunci când privește identitatea fizică a viitorului soț”. Așadar, de aici rezultă că nu intervine nulitatea în cazul în care eroarea cade asupra persoanei cu care s-a contractat, „afară numai când considerația persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenția.” .

În ceea ce privește eroarea care se ivește asupra stării civile a unuia dintre soți, acesta nu este definit că viciu de consimțământ în matria căsătoriei. Cu titlu de exmplu amintim aici cazul în care unul dintre soț este divorțat, celălalt neștiind acest lucru, crezând că el este celibatar, sau se crede că unul dintre soți aparține unei anumite familii, el făcând parte dintr-o altă familie ori că se crede că unul dintre soți are o anumită vârstă, ea nefiind cea reală. Aceste exemple mai sus-amintite nu atrag nulitatea căsătoriei. În schimb eroarea asupra identității fizice a celuilalt soț, constituie o cauza nulitate, căsătoria fiind un act juridic „intuitio personae” și se face în considerarea unei anumite persoane în raport cu care celălalt soț să își exprime dorința de a se căsători cu această persoană și nu cu altă care se pretinde a fii.

Această normă ce reglementează eroarea în materia căsătoriei este una imperativă, adică de la ea nu se poate derogă. Nu va interveni sancțiunea nulității căsătoriei pentru eroarea ce intervine asupra însușirilor fizice, asupra vârstei, rasei, stării materiale sau a statutului civil al celuilalt soț.

DOLUL

Dolul sau viclenia, este un alt viciu de consimțământ, care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene ori dolosive, cu scopul de a o determina să încheie un act juridic (în cazul de față căsătoria) pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Portrivit prevederilor Noului Cod Civil din art 1214, alin (1) „Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când această din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.

În materia căsătoriei, dolul este amintit în art 298 alin (1) din Noul Cod Civil, unde legiuitorul se limitează prin a-l enumeră că viciu de consimțământ, fără a da mai mult detalii sau condiții despre el.

Domeniul de aplicare al dolului este mult mai întins decât în ceea ce privește eroarea. El poate interveni și asupra unor alte elemente decât identitatea fizică a celuilalt soț, cum ar fi unele calități ale soțului pe care dacă le cunoștea dinainte de a se încheia căsătoria, nu și-ar fi dat consimțământul. În cazul în care unul dintre soți a fos indus în eroare prin mijloace viclene ori dolosive de către celălalt soț referitor la starea să materială, se consideră că nu este un viciu de consimțământ la încheierea căsătoriei, deoarece această trebuie să se bazeze pe dragoste și afecțiune reciprocă, ori nu pe elemente de ordin financiar.

Va fi cauza de anulare a căsătoriei pentru dol, situația în care unuia dintre soți i se ascunde unele stări sau situații ale celuilalt soț, pe care trebuia să le cunoască din capul locului. Printre aceste stituații amintim cu titlu de exemplu, ascunderea de către femeie a stării de graviditate rezultată dintr-o relație intimă cu un alt bărbat, ori ascunderea de către unul dintre cei doi soți a unei boli de care suferă. În cazul femeii care ascunde starea de graviditate rezultată dintr-o altă relație, căsătoia va atrage nulitatea pentru dol nu datorită faptului că femeia a avut relații cu alt bărbat, diferit de soțul ei, deoarece în acest caz intervine divorțul dacă soțul înșelat consideră că așa dorește să procedeze. Dolul intrevine aici pentru faptul că o căsătorie trebuie bazată și fundamentată pe dragoste, ori ascunderea stării de graviditate a femeii este o situație incompatibilă cu scopul pentru care se încheie căsătoria. Această ar însemna că de la începutul ei, căsătoria să fie construită pe o bază imorală, care ar duce în timp la destrămarea ei și a relațiilor de familie.

Referitor la cea de-a doua situație și anume aceea în care unul dintre soți își ascunde o boală gravă de care suferă față de celălalt partener, căsătoria trebuie desființată, deorece ,portrivit legii, înainte de căsătorie cei doi viitori soți trebuie să își comunice stare de sănătate unul altuia. Ba mai mult, soțul care suferă de o anumită boală gravă terbuie să o comunice, deoarece legiuitorul interzice căsătoria unor persoane care suferă de anumite boli. Per a contrario, dacă unul din cei doi soți nu știa că suferă de vreo boală, acest lucru nu va face că mai apoi căsătoria să fie anulată pe motiv de omisiune voită a declarării stării de sănătate, deoarece persoană în cauza nu știe nici ea că suferă de vreo boală. Această situație apare destul de rar în viață reală, deoarece comunicarea stării de sănătate se face prin certificatul medical, care trebuiește să fie anexat la declarația de căsătorie. “Necesitatea prezentării certificatelor medicale care să ateste starea desanatate a aviitorilor soți este reglementată în cuprinsul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.”.

Pentru a înțelege mai bine cum operează această condiție de fond a căsătoriei, în cele ce urmează vom prezența o speță întâlnită la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă, prin care se cere constatarea nulității absolute a căsătoriei pntru necomunicarea stării de sănătate.

“Reclamantul C.L. a chemat în judecată pe pârâtă A.V. solicitând instanței să anuleze căsătoria încheiată între ei la dată de 29 decembrie 1990. Pentru a-și motiva acțiunea, reclamantul arată că: încă de la începutul căsătoriei, pârâtă s-a manifestat ciudat, dar a apreciat că acest fapt este datorat împrejurării că ea este foarte tânăra; după un an de la căsătorie, pârâtă A.V nu a mai putut ascunde boală de care suferea și a început să sufere crize necontrolate și nemotivate, incoerența în gândire și manifestare violent. Înainte cu o săptămâna de a formula acțiunea, reclamantul C.L, a aflat de la niște prieteni că pârâtă a avut un comportament mai ciudat încă de pe vremea liceului, de unde se deduce că era bolnavă, fapt pe care l-a ascuns la încheierea căsătoriei.

În conformitate cu prevederile legale., reclamantului are obligația de a face dovada acțiunii sale; ori, în cazul de față, reclamantul nu a făcut nicio dovadă că pârâtă era bolnavă înainte de încheierea căsătoriei, și nici că a ascuns acest lucru și că el ar fi aflat de această situație cu numai 7 zile înainte de înregistrarea prezenței acțiuni.

Dimpotrivă, din certificatul medical depus de către pârâtă, rezultă că boală a debutat în anul 1992, ori cei doi s-au căsătorit in anul 1990, diagnosticul pus fiind de tulburare schizo-afectivă.

Așadar, motivul de anulare a căsătoriei, urmare a dolului prin reticență nu a fost dovedit și în mod temeinic acțiunea a fost respinsă de către instanța. ‘’

Observăm că, în cazul viciului de consimțământ prin dol, intervin două elemente constitutive și anume elementul subiectiv, intențional și cel obiectiv, material. În primul caz, elementul subiectiv constă în intenția de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic, iar cel de-al doilea element, cel obiectiv constă în utilizarea de mijloace viclene, dolosive pentru a induce în eroare, mijloace care pot constă fie într-o acțiune, fie într-un fapt omisiv.

VIOLENȚA

Un al treilea viciu de consimțământ, violența, constă în amenințarea unei persoane cu un rău, de natură să-i provoace o temere care să o determine să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Reglementarea legală a acestui viciu de consimțământ este consacrată în Noul Cod Civil în art 1216-1220, unde se spune că partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse de cealaltă parte, poate cere anularea contractului.

Referitor la materia căsătoriei, violență constă în constrângerea morală sau fizică care se exercită asupra unuia din viitorii soți, sau chiar asupra amândurora, cu scopul de a le provoca o temere care să îi determine să încheie căsătoria. Așadar, poate inteveni atât o violență de natură fizică în situația în care amenințarea privește integritatea fizică ori bunurile unei persoane, cât și cazul violenței morale/psihice când o persoană este amenințată cu un element moral care privește onoarea, reputația ori sentimentele persoanei.

Datorită condițiilor în care se încheie căsătoria, și anume în față ofițerului de stare civilă, în prezența a cel puțin doi martori, este aproape imposibil să întâlnim cazurile de violență fizică. Mai degrabă am putea să ne lovim de situații în care apare constrângerea morală, în care persoană este amenințată că îi vor fi afectate reputația, onoarea sau cei dragi ai ei vor avea de suferit.

II.5. SCOPUL CĂSĂTORIEI

Ca și condiție imperativă în dreptul comun, oricare act juridic civil pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească anumite condiții. Printre acestea se numără și cauza. Și la căsătorie, care este de fapt tot un act juridic, trebuie să avem o cauza, un scop. Ea trebuie să fie morală și licită, adică să fie în conformitate cu legea și interesul public.

Scopul primoridial și esențial al căsătoriei este întemeierea unei familii. Însăși Constituția României precizează că ”Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor” . Așadar, pe lângă întemeierea unei familii, scopul căsătoriei cuprinde și procrearea, adică funcția de reproducere a familiei.

Asemeni dreptului comun, și în materia căsătoriei, scopul se prezumă că există până la proba contrară, existența să nu trebuind să fie dovedită. În cazul în care există o persoană care să aibă un interes legitim poate face dovadă că există o cauză imorală și falsă.

Căsătoria care este încheiată în alte scopuri decât acela al întemeierii unei familii, poartă numele de căsătorie fictivă.

Noul Cod Civil vorbește despre căsătoria fictivă în art 295 alin (1)” Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.”.Rezultă de aici că cei care au încheiat o căsătorie cu un motiv diferit de cel precizat în articol, vor fi în prezența unei căsătorii fictive care va fi lovită de nulitate absolută, în condițiile legii.

Vorbim despre o căsătoria fictivă dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiții. O prima condiție este că, această căsătorie să nu se fi încheiat cu scopul de a de a crea relații personale și patrimoniale pe care căsătoria le implică, adică de a întemeia o familie. Acest element primordial lipsește căsătoriei fictive, acesta înseamnă că uniunea este încheiata numai de formă fără a corespunde cu realitatea, adică adevăratelor relații care există între cei doi soți.

În situația căsătoriei fictive, consimțământul nu este sincer și nu exprimă voință reală a celor doi. Referindu-ne la această primă condiție, căsătoria fictivă apare ca o formă a simulației, adică este o căsătorie simulată. Cu toate acestea, la căsătoria fictivă nu putem să o privim din perspectiva lipsei consimțământului la căsătorie, deoarece cei doi și-au exteriorizat voința, însă ea nu corespunde cu scopul întemeierii reale a unei căsătorii, a unor raporturi de familie.

A două condiție îndeplinită de căsătoria fictivă este intenția de a obține efecte secundare de pe urmă aceste căsătorii. Părțile se căsătoresc, ceea ce este absolut legal dar cu scopul de a se obține interese care, altfel, nu s-ar fi putut obține și care sunt ilegale câtă vreme nu s-ar fi urmărit și stabilit raporturi specifice căsătoriei. Cu titlu de exemplu amintim aici obținerea unor bunuri, folosință unei locuințe sau scopul de a se eluda anumite dispoziții imperative, diferite decât cele care reglementează căsătoria. Pentru a exemplifică o situație din viață reală unde se invocă căsătoria fictivă, vom enunță următoarea speță:

Reclamantul A.B. a introdus o cerere de chemare în judecată a pârâtei D.E. pentru ca instanța să constate nulitatea absolută a căsătoriei intervenită între părți la 8 decembrie 1982. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că pârâtă D.E. a încheiat căsătoria numai în mod fictiv, urmărind a obține dreptul asupra întregului imobil ce-i fusese atribuit acesteia de la unitatea la care își desfășura activitatea, conform Legii nr.5/1973.

Tribunalul București Secția a IV-a civilă, care a fost investit cu soluționarea cauzei, a respins acțiunea că neîntemeiată, la fel întamplandu-se si prin apelul respins ca fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a făcut recurs, atacând-o pentru nelegalitate și invocând aceleași motive din apel. Pentru a dovedi spusele sale, recurentul a arătat că instanța nu a luat în considerare înscrisurile care se aflau la dosar, și anume actele referitoare la dobândirea apartamentului pe numele său,fiind un accesoriu al contractului de muncă, probele cu care a dovedit că ceea ce a dorit sa obțină pârâtă la încheierea căsătoriei a fost obținerea folosinței asupra apartamentului, ca mai apoi să îl cumpărare. După ce toate acestea au fost îndeplinite , mai sus numita a introdus cerere de divorț și căsătoria a fost desfăcută.

Recursul nu este fondat. În mod corect instanța de apel nu a schimbat decizia pronunțată de instanța de fond, pentru că, nu a fost dovedită cauza de nulitate a căsătoriei pe care reclamantul a invocate-o, și anume fictivitatea căsătorii decurgând din scopul urmărit de pârâtă, și anume acela de a obține doar folosință locuinței, iar nu de a stabili raporturi specifice căsătoriei.

Instanța a apreciat ca fiind lipsita de relevanța împrejurarea că apartamentul a fost obținut de reclamant pe baza de contract de închiriere de la locul de muncă, pentru a decide ca acesta este scopul pe care pârâtă l-a urmarit la încheierea căsătoriei. De asemenea, din împrejurarea că la divorț apartamentul ar fi atribuit soției, care ulterior l-ar putea cumpăra, nu se poate reține că ar dovedi scopul ilicit invocat de reclamant, întrucât atribuirea locuinței unuia dintre soți cu ocazia divorțului este o consecință legală a desfacerii căsătoriei.”

Cu toate acestea, Noul Cod Civil vine cu o excepție în art 295 alin (2) „Cu toate acestea, nulitatea absluta se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei” . Așadar, dacă după încheierea căsatoriei, cei doi soți duc o viață conjugală normală și își întemeiază o familie, iar cauzele care ar fi putut sa clasifice această căsătorie drept una fictivă, au disparut, ea se va transforma într-o căsătorie reală, nulitatea fiind acoperită.

Ținând cont de faptul că legiuitorul dorește să asigure stabilitatea căsătoriei, instanțele judecătorești au puterea să aprecieze dacă cei care au încheiat o căsătorie fictivă, au înțeles, au decis să înlăture elemental de fictivitate și să aibă relații conjugale normale sau în continuare căsătoria lor este falsă și va fi acoperită de nulitate absolută.

Spre exemplu, în cazul în care se încheie o căsătorie între un violator și victima violului cu scopul de a încerca să înlăture răspunderea penală, ceea ce contează pentru instanță și pentru judecătorul care va decide dacă această căsătorie este una fictivă, va fi comportarea ulterioară a celor doi soți, adică dacă între ei se derulează raporturi reale, potrivite unei familii normale. Printr-un caz întâlnit într-o asemenea speță s-a arătat că „Procuratura municipiului București a cerut constatarea nulitatății căsătoriei dintre violator și victima violului, fiind clasată drept o căsătorie fictivă, deoarece aceasta s-a încheiat în urma infracțiuni de viol, cu scopul de a înlătura pedeapsa penală. Pentru a motiva această acțiune, un rol important, mai precis hotărâtor l-a avut faptul că la numai câteva zile după căsătoria, soția, victima violului a fost alungată de la domiciliul conjugal. Soțul femeii, respectiv violatorul, pentru a se apăra, a pus plecarea soției sale de acasă pe seama unor cause ivite dupa căsătorie. Așa cum era de așteptat, decizia instanței a fost aceea prin care a clasat căsătoria drept una fictivă și va fi anulată”.

Așadar, dacă soții au avut la încheierea căsătoriei un alt scop decât cel de a întemeia o familie, adică au incheiat o căsătorie fictivă, această va deveni una reală, dacă soția rămâne însărcinată sau naște, cu explicația că în aceste situații scopul căsătoriei s-a transofrmat dintr-unul illicit și fictiv, într-un scop moral, licit și în concordanță cu bunele moravuri, transformare intervenită după întemeierea căsătoriei.

II.6. DIFERENȚA DE SEX

O altă condiție de fond, esențială pentru încheierea căsătoriei care se impune a o aminti este diferența de sex între viitorii soți. O analiză mai amănunțită a acesteia este necesară, deoarece în ultimii ani au apărut tot mai multe discuții și schimbări referitor la acest subiect, inclusiv în materia legislativă, tot mai multe țări recunoscând căsătoriile între persoane care au același sex.

Luând în considerare mai mulți factori, printre care și elemente de natură socială sau tradițiile poporului nostru creștin, în materia relațiilor de căsătorie și familie, legislația României prevede că o căsătorie nu se poate încheia decât între persoane de sex diferit, respective bărbat și femeie. Noul Cod Civil prevede în articolul 259 că actul căsătoriei „este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii.” și că „Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie” . Prevederile Noului Cod Civil sunt în conformitate cu cele ale altor acte normative importante în legislația noastră, dintre care amintim Declarați Universală a Drepturilor Omului care precizează „Cu începere de la împlinirea vîrstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasă, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie” ..

În opinia noastră, obligația ca cei doi soți să fie de sexe diferite este influențată în cea mai mare parte de Biserica Ortodoxă Română, care se pare că încă are o putere destul de însemnată atât în societate cât și asupra legiuitorului. Diferența de sex între viitori soți apare și ca o consecință a scopului căsătoriei și anume acela de naștere de prunci. Fiind considerată „elementul natural și fundamental al societății” , căsătoria între persoane de același sex împiedică apariția familiei firești, familiei tradiționale. Cu toate acestea, în Europa precum și în alte părți ale lumii, căsătoriile între persoane de același sex au câștigat tot mai mult teren, prima țară care a dat posibilitatea persoanelor de același sex să își oficializeze parteneriatele a fost Danemarca anului 1989, urmând că mai apoi tot mai multe state să recunoască aceaste formă a căsătoriei. În momentul de față, se acceptă căsătorii între persoane de același sex, ba chiar sunt reglementate de norme juridice, țări precum Olanda, Spania, Germania, Belgia, Canada, Luxemburg, Norvegia, Elveția , etc. Chiar și în aceste condiții, căsătoriile între persoane de același sex încheiate în străinătate nu sunt recunoscute în România, fie că vorbim de cetățeni străini, fie de cetățeni români.

II.7. IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE

Impedimentele la căsătorie sau condițiile de fond negative, sunt acele „împrejurări de fapt sau de drept care împiedică încheierea valabilă a unei căsătorii” ori mai simplu spus, condițiile ce nu trebuie să existe pentru a fi posibilă încheierea unei căsătorii.

Legislația țării noastre, respectiv Noul Cod Civil, prevede în art 5 și următoarele, expres și limitativ impedimentele la căsătorie. Amintim în această materie: existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți, rudenia, adopția, tutela, alienația și debilitatea mintală.

A) EXISTENȚA UNEI CĂSĂTORII NEDESFĂCUTE A UNUIA DINTRE VIITORII SOȚI

Potrivit prevederilor Noului Cod Civil, art 273 spune că „Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoană care este căsătorită.” Această condiție prohibitivă își are rădăcinile în tradiția și obiceiurile poprului român, unde stăpânește principiul monogamiei, care semnifică o formă de mariaj și de familie,format din doi indivizi de sex opus.

În ceea ce privește perioada în care o căsătorie se află în ființă, această durează de la momentul încheierii ei în față ofițerului de stare civilă și până în punctul încetării ei. Pentru că o căsătorie să fi încetat este nevoie să apară următoarele situații: în cazul în care unul dintre soți a decedat, fie unul dintre soți a fost declarat mort pe cale judecătorească sau atunci când intervine defacerea căsătoriei prin divorț.

Referitor la încetarea căsătoriei prin decesul fizic al unuia dintre soț, aici problemele nu ridică o dificultate sau o ambiguitate mare, deoarece avem un certificat constatator al decesului unde este însemnată dată morții lui de cujus. Începând cu ziua imediat următoare a celei care apare ca dată a decesului, soțul care a rămas în viață va avea dreptul de a se recăsători.

În cazul în care decesul unuia dintre soți s-a declarat pe cale judecătorească, data morții acestuia va fi aceea pe care judecătorul o va stabili și o va consemna în cuprinsul hotărârii judecătorești. La fel ca și în cazul decesului fizic, soțul care a rămas în viață se va putea căsători cu dată imediat următoare a celei care apare în hotărârea judecatoresca că fiind dată decesului. Până aici, această situație nu ridică nicio dificutate. O problema mai delicată o reprezintă cazul în care soțul care a fost declarat mort, reapare. Această siutație este una foarte verosimilă deoarece atunci când instanța pronunță hotărârea declarativă a morții nu are un cadavru, ci doar probe și dovezi care nu pot asigura în totalitate că persoană nu mai este în viață. În cazul în carea soțul celui declarat mort nu s-a recăsătorit, hotărârea declarativă de moarte se desființează retroactiv, deci căsătoria lor este încă valabilă. O problemă mai delicată este în situația în care, în momentul apariție soțului declarat decedat, constată că soțul/soția lui s-a recăsătorit. În acest caz, va rămâne valabilă cea de-a două căsătorie, iar prima se consideră a fi „desfăcută pe dată încheierii noii căsătorii” , dar numai în cazul în care soțul celui declarat decedat a fost de bună credință. În caz contrar, prima căsătorie va fi valabilă, iar ce de-a două va fi lovită de nulitate absolută pentru motiv de bigamie „Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoană care este căsătorită.”

Momogamia este principiul care dăinuiește în istoria și tradiția poporului român de mai multe secole. Acest principiu este respectat de marea majoritate a statelor moderne, care interzic și sancționează prin legislație bigamia, atât în materia civilă cât și penală. Ba mai mult unele țări au interzis încheierea unui număr mare de căsătorii chiar și în mod legal.

Cu toate acestea, mai există regiuni și țări în lume unde poligamia este acceptată, ba chiar încurajată. Cu titlu de exemplu amintim China, India, Islamul estc.

Poligamia, care reprezintă căsătoria cu mai multe persoane, fie ele bărbați sau femei, o găsim sub trei forme. Poliginia este situația în care un bărbat se căsătorește cu mai multe femei. Poliandria semnifică căsătoria unei femei cu mai mulți bărbați și nu în ultimul rând, cea de-a trei formă, căsătoria de grup, unde mai multe femei se poat căsători cu mai mulți bărbați.

Vorbind despre lumea creștină, la începuturile ei, poligamia a fost inițial acceptată, deoarece Bibila nu interzicea în niciun verset acest lucru. Mai apoi, învățați ai timpului au ajuns la concluzia că acest lucru nu este plăcut lui Dumnezeu, deoarece dacă dorea că omul să fie poligam, crea mai mulți Adami și Eve.

Cea mai conturată formă a poligamiei care există încă în lume, este în dreptul islamului care, „introduce pe european într-o lume cu totul diferită de a sa, diferită prin izoare, prin structura, dar mai ales prin mentalitate” . În timpurile profetului Mohamed, o perioada plină de războaie și lupte, nevoia tot mai mare a femeilor, văduvelor și copiilor de protecția și apărarea unui bărbat a făcut că poligamia să cucerească tot mai mult teren. Însuși Allah spune în Coran că bărbatul poate să aibă mai multe femei, însă fără a depăși numărul de patru, cu condiția ca situația financiară să îi permită. Altfel spus, bărbatul poate să se căsătorească cu mai multe femei obligându-se să le ofere acestora tratament egal. Această permisiune a ploigamiei în statul Islamic a apărut și este încă în ființă și datorită faptului că principalul scop al căsătoriei este procreerea. Ne vom opri doar la cele amintite până aici, deoarece scopul lucrării de față nu este de a trata lumea islamică și nici plogamia, și nu vom intră în profunzimea lucrurilor deoarece, „Nu se poate intră în Islam cum intri într-o moară, e necesară, pentru această, o pregătire” .

Pentru a observă mai bine cum se intervine impedimentul de bigamie în situația practică, vom exemplifică în cele ce urmează o speță întâlnită la judecătoria Craiova, care sună în felul următor: „ Prin acțiunea introdusă la Tribunalului Dolj la data de 25.09.2012, de către reclamantul I.V., acesta a chemat în judecată pe pârâtă F.C., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a căsătoriei încheiată cu pârâtă și înregistrată în orașul Bumbești-Jiu.

Pentru a-și motiva acțiunea, reclamantul I.V. a aratat că s-a căsătorita cu pârâta F.C. la data de 03.03.2008, fără să știe că aceasta era căsătorită din data de 05.10.2002 cu M.C. Reclamantul a mai afirmat în fața instanței că pârâta i-a prezentat o sentință de divorț nr. 9482/03.10.2004, pronunțată în dosarul nr. 8291/2004 având o grefă nereală, potrivit căreia sentința era definitivă și irevocabilă, pârâtă neschimbandu-și actele de stare civilă pe numele soțului, după căsătoria cu acesta.

În drept, a invocat dispozițiile art 273 din noul Cod Civil unde legiuitorul spune că „Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoană care este căsătorită.”

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:

La dată de 03.03.2008, data încheierii căsătoriei cu reclamantul, pârâtă era căsătorită cu numitul CM, întrucât acțiunea de divorț se stinsese prin împăcarea soților în față Tribunalului Dolj la dată de 21.11.2004.

Potrivit 273 NCC„Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoană care este căsătorită.”

Nerespectarea dispozițiilor legale privind încheierea căsătoriei este sancționată cu nulitatea absolută, sanctiune are că scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei, astfel că cea de a două căsătorie este lovită de nulitate.”

ADOPTIA

Pornind de la definiția legală prevăzută în noul Cod Civil „Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătură de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorulu” . Prin această operațiune juridică, se nasc legături, raporturi de filiație între cel adoptat și adoptator, în virtutea cărora, îndatoririle și drepturile părintești, le primesc, le revin părintelui, respectiv părinților adoptator. „Prin operațiune juridică de adopție, legătură de filiație își are fundamentul în voință celor care, potrivit legii, consimt să creeze o legătură de filiație civilă,sociologică”

În ceea ce privește tipurile de adopție, vechea reglementare din Codul Familiei stipula că există două feluiri și anume: adopția cu efecte depline și adopția cu efecte restrânse. În prevederile noului Cod Civil, există o sigură formă a adopției, cea cu efecte depline, adopția cu efecte restrânse fiind abrogată de Legea nr. 273/2004.

Unul dintre inpedimentele la căsătorie pe care atât vechiul cod cât și actuală legislație le prevede că „Este oprită căsătoria: a) între adoptator, ascendenții lui și adoptat or descendenții lui; b) între copii adoptatorului și adoptat și copii acestuia; c) între persoanele adoptate de aceeași persoană” . În cazul în care nu este respectată această regulă intervine nulitatea absolută a căsătoriei.

Se consideră un impediment la căsătorie, deoarece adopția formează legături de rudenie civilă, la fel că și rudenia firească, care însă nu sunt legături de sânge. Astfel că, odată ce a intervenit adopția, vorbim despre legături de rudenie care se formează între adoptat și adoptator, precum și descendenții acestuia din urmă.

Cu toate acestea, art 7, alin (2) din codul Familiei vine și completează permițând ca pentru motive temeinice, în cazurile prevăzute mai sus la lit. b) și c) să fie permisă căsătoria, însă numai cu încuviințarea Primarului General al municipiului București, respectiv președintele Consiliului Județean.

C) RUDENIA

Rudenia este „legătură juridică întemeiată pe legătură de sânge între persoane care, fie descind unele din altele ( părinte- copil- nepot) fie, fără a descinde unele din altele, au un autor comun ( frații între ei)” .

Potrivit reglementărilor legale „este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreapta, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad”

Cu toate acestea, cum orice regulă în drept are și o excepție, legiuitorul a permis că pentru motive temeinice, rudele în linie colaterală de gradul al patrulea se pot căsători, însă numai cu încuviințarea instanței de tutela de la locul celui care cere încuviințarea și numai pe baza unui aviz medical special.

Mai înainte de a trece la analiza problemelor, se impune a clarificat câțiva termeni. În primul rând, am vorbit mai sus depre o rudenie în linie dreapta și una în linie colaterală. Rudenia în linie dreapta este descendența unei persoane, dintr-o altă persoană. Această la rândul ei poate să fie ascendentă, legătură ce se naște între o persoană și cei din care coboară ( spre exemplu fiu-părinte-bunic-străbunic), și în partea opusă, rudenie descendența, legătură care apare între o persoană și cei care descind din ea ( părinți-copii-nepoți). Această formă a rudeniei se mai numește și rudenie în linie drepată și se calculează în funcție de numărul nașterilor dintre persoane; spre exemplu între bunic și nepot există o singură naștere, aceea a tatălui nepotului ori a fiului bunicului, deci bunicul și nepotul sunt rude de gradul ÎI, tată și fiu nu există nicio naștere, deci ei vor fi rude de gradul I

O altă formă pe care am amintit-o este rudenia în linie colaterală. Această este legătură ce se stabilește între persoane care au un numitor comun, fără a descinde unele din altele. Vorbim aici de frați, aceștia nu descind unul din altul ci au un autor comun- părinții, verișori primari, unchii și nepoți etc. În ceea ce privește stabilirea gradului de rudenie, acesta se socotește numărând ,de la una dintre rude, câte persoane intervin pe arborele genealogic până la autorul comun și coborând în cele din urmă la cealaltă rudă. Așadar, între frați avem gradul ÎI de rudenie deoarece se pornește de la unul dintre frați, se trece pe la părinte care este autorul comun și coboram apoi la celălalt frate. Între verișorii primari există gradul IV de rudenie, între unchi și nepot gradul III etc.

Regulă generală în materia dreptului comun, este aceea că legea interzice căsătorie între rudele în linie ascendentă și descendența, indiferent de gradul de rudenie, pe când în ceea ce privește rudenia în linie colaterală, această este interzisă până la gradul al IV- lea inclusiv. „Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreapta, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”

În cazul în care o căsătorie se încheie fără a respectă această condiție prohitibitvă, ea va fi lovită de nulitate absolută, fiind sancționată atât din punct de vedere civil cât și penal. În civil, după cum am văzut căsătoria este nulă, iar sancțiunea în penal este ceea ce numim infracțiunea de incest, adică menținerea relații sexuale între frați, surori sau între rude în linie directă care se pedepsește conform Noul Cod Penal cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Acest impediment la căsătorie își are rădăcinile în sfera morală și biologică, pentru că s-a demonstrat medical că „descendenții rezultați din asemenea căsătorii sunt degenerați” . Ori scopul unei căsătorii este întemeierea unei familii solide, care să procreeze copii sănătoși.

Interdicția căsătoriei între rude este valabilă atât în ceea ce privește rudenia din căsătorie, cât și rudenia din afară căsătoriei. O problemă mai delicată apare atunci când rudele din afară căsătoriei nu cunosc faptul că între ele există rudenie și se căsătoresc. În aces caz, căsătoria va fi lovită de nulitate indiferent dacă soții au fost de bună sau de rea credință.

În ceea ce privește dispensa de rudenie, legiuitorul permite că pentru motive bine întemeiate, rudele în linie colaterală de al IV- lea grad să încheie căsătoria, însă numai pe baza unei autorizații date de instanța de tutelă de la domiciuliul celui care cere încuviințarea căsătoriei și întotdeauna pe baza unui aviz medical. Expresia „motive temeinice” pe care legiuitorul alege să o folosescă este destul de interpretativă, deoarece nu avem nici măcar un exemplu ce ar semnifică aceste motive. Însă, motivele temeinice fiind completate de avizul medical, deducem de aici că această dispunsă nu poate fi dată decât în două cazuri și anume: starea de graviditate a femeii sau stabilirea că din relația celor doi a fost născut un copil.

ALIENAȚIA SAU DEBILITATEA MINTALĂ

Vorbind despre un alt impediment la casatorie, legislația prevde că „este interzis să se căsătoreasca alienatul mintal și debilul mintal”.

Alienația și debilitatea mintală sunt boli de care poate se sufere orice persoană, indiferent că are capacitate deplină de exercițiu, are capacitate restrânsă sau este lipsit de capacitate de exercițiu, care alterează voința omului și care sunt lipsite de discernământul necesar de a se îngriji de nevoile lor

CAPITOLUL III

CONDIȚIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI

III.1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Condițiile de formă prevazute de lege în legatură cu căsătoria, la fel ca și condițiile de fond, au rolul de a asigura o bază solidă a unei faimilii trainice.

Privite în ansamblul lor, condițiile de formă, și în special faptul că se încheie căsătoria în fața ofițerului de stare civilă, îi oferă acesteia o puternică recunoaștere socială și ocrotire din partea statului. Această protecție din partea societății a căsătoriei, se deduce si din formalitățile care trebuiesc îndeplinite înainte de căsătorie cât și în momentul încheierii ei, procedura care este necesară a se efectua, solemnitatea și publicitatea căsătoriei.

În capitolul de față ne-am propus să analizăm, atât fiecare condiție de formă a căsătoriei în parte, cât și rolul și influența pe care acesta o are asupra cetațenilor și societății. Căsătoria, fiind un moment extreme de delicat și important în viața fiecărui om, trebuie să urmeze niște pași, niște metode care să scoată în evidență seminificația lui și, în același timp, să aibă o funcție educativă asupra soților, în primul rând, și mai apoi asupra celor care participă la ceremonie. Pe lângă iubirea și afecțiunea pe care soții își clădesc căsătoria, este nevoie și de un simț al răspunderi pentru obligațiile care rezultă din încheierea unei căsătorii, obligații pe care cei doi, în fața autorității de stat, își iau angajamentul că le vor onora.

Pe de altă parte, condițiile de formă ale căsătoriei asigură o publicitate a acesteia care este necesară atât pentru soți cât și pentru terți. Importanța publicității între soți este aceea că, ea semnifică o masură în plus pentru a-i determina pe soți să își respecte obligațiile pe care statul le cere pentru încheierea căsătoriei, iar față de terți este necesară în cazul în care aceștia cunosc vreun impediment sau vreo opoziție, să o mărturisească. Tot prin măsura publicității, persoanele interesate sunt înștiințate și de consecințele juridice ale acesteia.

Reglementările prezente în Noul Cod Civil cu privire la solemnitatea încheierii căsătoriei, constituie “numai un cadru legal, un punct de plecare pentru o desfășurare largă a solemnității și a cadrului sărbătoresc în care aceasta trebuie să se desfășoare, pentru a-și exercita întreaga sa influență educativă, în condiții de o deosebită emotivitate”. Reglementarea formalităților care necesită a fi îndeplinite pentru încheierii căsătoriei au ca scop asigurarea consimțământul liber viitorilor soți, care sunt chemați să își exprime în fața ofițerului voința lor de a se căsători. Totodată aceste formalități sunt făcute pentru a informa delegatul de stare civilă asupra statutului civil al viitorilor soți, care pe baza informațiilor primite, va avea posibilitatea să verifice dacă aceea căsătorie este lipsită de impedimente, și dacă îndeplinește condițiile necesare pentru a fi încheiată conform legii.

Așadar, condițiile de fond și impedimentele la căsătorie, toate sunt prevăzute imperativ și expres de legiuitor tocmai cu scopul de a se evita încheierea unei căsătorii nevalabile/nesănătoase. O oarecare calsificare a acestor condiții pe care le vom analiza fiecare în parte în cele ce urmează, privind succesiunea lor în timp arată în felul următor: formalități ce trebuiesc îndeplinite înainte de încheierea căsătoriei, după care în termenul prevzut de lege, respectiv 10 zile se poate face opoziție la căsătorie, și formalități concomitente sau care trebuiesc îndeplinite în momentul celebrării căsătorieI.

FORMALITĂȚI PREMERGĂTOARE ÎNCHIERII CĂSĂTORIEI

Condițiile de formă ale căsătoriei se clasifică în formalități anterioare sau premergatoare încheierii căsătoriei și formalități care trebuiesc îndeplinite în momentul încheierii căsătoriei. Toate aceste formalitățile pe care legea le prevede cu caracter imperativ pentru a se putea încheia căsătoria, la fel și opozițiile la căsătorie, sunt impuse cu scopul de a preveni încheierea unei căsătorii nevalabile.

Reglementarea formalităților care trebuiesc îndeplinesc în vederea încheierii căsătoriei are ca scop asigurarea consimțământul liber la căsătorie al celor doi viitorilor soți, fiind necesar ca aceștia să-și exprime intenția de a se căsători în fața autorității de stat competente. Totodată, îndeplinirea aceste formalități au menirea să informeze pe ofițerul de stare civilă asupra statutului civil al soți, care, pe baza datelor primate, va putea verifica dacă se îndeplinesc condițiile de fond ale căsătoriei.

III.2. COMUNICAREA STĂRII DE SĂNĂTATE

Cea dintâi formalitate premergătoare încheierii căsătoriei o constituie comunicarea reciprocă asupra stării de sănătate a celor doi viitori soți ,”căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat, reciproc, starea de sănătate. Aceste considerente nu sunt numai obligații de protecție a soților,ci și unele de ordin medical”. În cazul în care, unul dintre cei doi viitori soți nu aduce la cunoștința celuilalt viitor soț boala de care suferă, iar aceasta se realizează prin omisiune voită, în acest caz avem un motiv de anulare a căsătoriei. Per a contrario, dacă unul din cei doi soți nu știa că suferă de vreo boală, acest lucru nu va face ca mai apoi căsătoria să fie anulată pe motiv de omisiune voită a declărării stării de sănătate, deoarece persoana în cauză nu știe nici ea că suferă de vreo boală. Această situație apare destul de rar în viața reală, deoarece comunicarea stării de sănătate se face prin certificatul medical, care trebuiește să fie anexat la declarația de căsătorie. “Necesitatea prezentării certificatelor medicale care să ateste starea desănătate a aviitorilor soți este reglementată în cuprinsul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.”.

Pentru a intelege mai bine cum opereaza aceasta conditie de fond a casatoriei, in cele ce urmeaza vom prezenta o speta intalnita la Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia civila, prin care se cere constatarea nulitatii absolute a casatoriei pntru necomunicarea starii de sanatate.

‘’Reclamantul L.C. a chemat in judecata pe parata V.A. solicitand instantei sa anuleze casatoria incheiata intre parti la data de 29 decembrie 1990. In motivarea actiunii reclamantul arata ca : inca de la inceputul casatoriei, parata s-a manifestat ciudat, dar a apreciat ca acest fapt este datorat imprejurarii ca aceasta este foarte tanara; dupa aproximativ un an, parata nu a mai putut ascunde boala de care suferea si a inceput sa aiba iesiri necontrolate si nemotivate, incoerenta in gandire si se manifesta violent; ca inaintea formularii actiunii, cu o saptamana, a aflat de la niste colegi ca parata a avut un comportament mai aparte inca din timpul liceului, ceea ce denota ca era bolnava, imprejurare pe care a ascuns-o la incheierea casatoriei. Reclamantul a precizat ca in anul 1995, a formulat o actiune de divort care a fost admisa si s-a desfacut casatoria din vina ambilor soti, prin sentinta civila nr. 6254/1995 a Judecatoriei Drobeta Turnu-Severin.  Tribunalul Mehedinti, prin sentinta civila nr. 70 din 10 mai 2001, a respins actiunea.  Apelul formulat de catre reclamant a fost respins prin decizia nr. 213 din 13 decembrie 2001 a Curtii de Apel Craiova, sectia civila. Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul sustinand ca instanta a interpretat gresit actul dedus judecatii, in sensul ca a retinut ca, in timpul casatoriei, el ar fi constatat ca parata era bolnava; or, ceea ce trebuia de analizat, era daca parata era bolnava inainte de incheierea casatoriei și a ascuns acest fapt.

Recursul este nefondat. In conformitate cu prevederile art. 1169 C.civ., reclamantului ii revine obligatia sa faca dovada actiunii sale; or, in cazul in speta, reclamantul nu a facut nici o dovada ca parata era bolnava inainte de incheierea casatoriei, nici ca a ascuns acest lucru in ipoteza ca ar fi fost bolnava si nici ca el ar fi aflat de aceasta imprejurare cu numai 7 zile inainte de inregistrarea prezentei actiuni. Dimpotriva, din hotararea prin care s-a pronuntat divortul, rezulta ca motivul destramarii relatiilor de familie a fost determinat de boala de care sufera parata, ale carei simptome au devenit tot mai frecvente in ultimii doi ani. In actul nou depus de catre parata, respectiv un certificat medical, se arata ca boala a debutat in anul 1992, in timpul casatoriei diagnosticul fiind de tulburare schizo-afectiva. Aceeasi imprejurare, respectiv ca boala s-a declansat in timpul casatoriei, este atestata implicit prin sentinta civila 9500 din 19 noiembrie 1998 a Judecatoriei Drobeta Turnu-Severin, prin care reclamantul, din aceasta cauza, a fost obligat la plata unei pensii de intretinere pentru parata, pentru acest motiv. In atare situatie, rezulta ca parata s-a imbolnavit in timpul casatoriei, iar reclamantul a cunoscut acest fapt. In consecinta, motivul de anulare a casatoriei, urmare a dolului prin reticenta nu a fost dovedit si in mod temeinic actiunea a fost respinsa de catre instanta. ‘’

Așadar, “căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declara că și-au comunicat starea de sănătate. Aceste considerente nu sunt numai obligații de protecție a soților,ci și unele de ordin medical”. În cazul în care, unul dintre cei doi viitori soți nu aduce la cunoștință celuilalt viitor soț boala de care suferă, iar aceasta se realizează prin omisiune voită, în acest caz avem un motiv de anulare a căsptoriei. Per a contrario, dacă unul din cei doi soți nu știa că suferă de vreo boală, acest lucru nu va face ca mai apoi căsătoria să fie anulată pe motiv de omisiune voită a declărării stării de sănătate deoarece persoana în cauză nu știe nici ea că suferă de vreo boală

III.3. DECLARAȚIA DE CĂSĂTORIE

Prima formalitate ce se cere a fi îndeplinită înainte de celebrarea și oficializarea căsătoriei o reprezintă declarația de căsătorie, declarație prin care cei doi viitori soți își exprimă dorința de a se căsători, de a întemeia o familie în mod legal.

Declarația de căsătorie se face întotdeauna intuitu personae, adică personal, nu prin procură, la oficiul de stare civilă unde urmează a se oficializa căsătoria. în cazul în care viitori soți locuiesc în aceeași localitate sau în același oraș, această formalitate nu va implica greutăți, declarația făcându-se la sediul stării civile din acel oraș, respectiv localitate. O situație mai delicată apare în cazul în care unul dintre cei doi viitori soți nu se află sau nu locuiește în localitatea unde se va încheia căsătoria. În această situație trebuie să distingem după cum soțul se află în țară, într-o altă localitate sau oraș, sau se află în străinatate. În prima situație, soțul care nu se află în circumscripția autorității administrației publice locale sau orășenești unde se va oficializa căsătoria, dar se afla în țară, are posibilitatea de a depune declarația de căsătorie la oficiul de stare civilă în a cărei rază teritorială își are locuința sau domiciliul, oficiu de stare civilă căruia îi incubă obligația de a trimite imediat și fără întârzâiere declarația, în termen de până la 48 ore, la administrația publică locală unde urmează a se oficializa căsătoria “ Dacă unul dintre viitorii soți, părinții sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declarația la primăria în a cărei rază teritorială își au domiciliul sau reședința, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.”. în cea de-a doua situație, dacă unul dintre viitorii soți nu se află în țară, însă căsătoria se va încheia în aici, declarația de căsătorie se face personal de către soț la reprezentanța consulară ori diplomatică a României în țara respectivă.

Pe lângă consimțământul scris, personal și expres a soților de a se căsători, declarația de căsătorie va mai cuprinde numele pe care cei doi soți doresc să îl poarte după căsătorie.

În ceea ce privește numele pe care cei doi aleg să îl poarte după căsătorie, cea mai frecventă situație întâlnită, o reminiscență de pe timpurile în care femeile se aflau sub autoritatea bărbatului, este aceea ca soția să poarte numele soțului, renunțând la numele ei de fată. Dacă în vremuri mai îndepartate femeia era supusă și inferioară bărbatului, odată cu trecerea timpului, aceăsta s-a luptat pentru drepturile ei, vorbind astăzi de o egalitate în drepturi a femeii cu bărbatul. De aceea privind numele pe care cei doi îl aleg, soția poate alege să poarte numele ei de fată și după căsătorie, să poarte amândoi după încheierea căsătoriei, fie numele femeii, fie numele bărbatului, pot alege să poarte numele lor reunite ori cea din urmă situație, unul dintre soți poate să poarte numele lui dinaintea căsătoriei iar celalalt soț numele lor reunite. “Viitorii soți pot conveni să își păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite”.

Făcând o comparație între diferite țări în ceea ce priveste schimbarea numelui de familie, observăm că in Franța, țara a cărei legislație a fost o sursă importantă de inspirație pentru codul civil român, la fel ca și în cazul Greciei și a Italiei, femeile optează din ce în ce mai mult pentru a-și păstra numele avut înainte de căsătorie, numele tatălui purtându-l doar copiii. Nici în cazul Spaniei se pare ca femeile nu prea aderă la numele soțului, diferența fiind aici că numele purtat de copiii lor va fi numele lor reunite. Aceeași situație o întâlnim și în Portugalia și Brazilia. La poulul opus se situează Rusia și celelalte țări slave, unde femeia preia după căsătorie numele soțului, însă transformându-l în varianta feminină ( spre exemplu soția premierului rus Vladimir Putin poartă numele soțului feminizat și anume Putina, soția fostului președinte al Rusiei poartă numele de Gorbaciova). Cazurile în care soțul preia numele soției sunt destul de rar întâlnite și cu ele ne confruntăm mai ales în America.

Este exclusă posibilitatea ca unul sau ambii soți să poarte un nume pe care niciunul dintre ei nu l-au avut. În situația în care, la încheierea căsătoriei, soți nu își exprimă dorițta de a purta un nume sau altul, adică nu declară ce nume doresc să poarte, se prezumă că fiecare dorește să își păstreze numele pe care îl au dinainte de căsătorie.

Pe lângă consimțământul scris personal și expres, declararea numelui pe care cei doi viitori soți aleg să îl poarte după căsătorie, declarația de căsătorie trebuie să cuprindă și certificatul medical din care să reiasă că cei doi soți sunt apți din punct de vedere medical de a se căsători, “căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declara că și-au comunicat starea de sănătate. Aceste considerente nu sunt numai obligații de protecție a soților,ci și unele de ordin medical”. În cazul în care, unul dintre cei doi viitori soți nu aduce la cunoștință celuilalt viitor soț boala de care suferă, iar aceasta se realizează prin omisiune voită, în acest caz avem un motiv de anulare a căsptoriei. Per a contrario, dacă unul din cei doi soți nu știa că suferă de vreo boală, acest lucru nu va face ca mai apoi căsătoria să fie anulată pe motiv de omisiune voită a declărării stării de sănătate deoarece persoana în cauză nu știe nici ea că suferă de vreo boală. Această situație apare destul de rar în viața reală, deoarece comunicarea stării de sanatate se face prin certificatul medical, care trebuiește să fie anexat la declarația de căsătorie. “Necesitatea prezentării certificatelor medicale care să ateste starea de sănătate a aviitorilor soți este reglementată în cuprinsul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.”.

Nu în ultimul rând, cei doi viitori soți trebuie să declare ân mod expres și neechivoc că îndeplinesc condițiile de fond și că nu cunosc niciun impediment la căsătoria ce urmează a se încheia.

Pe lângă cele aratate mai sus, declarația de căsătorie trebuie să arate și locul unde urmează a se oficializa ceremonia, însă acest lucru este necesar numai dacă declarația a fost facută la oficii de stare civilă diferită.

După ce au făcut toate aceste precizări în forma scrisă, declarația de căsătorie trebuie semnată de viitori soți, fiecare va semna în nume propriu și personal, urmând ca mai apoi să o transmită ofițerului de stare civilă. În cazul în care unul dintre declaranți se afla în imposibilitatea fizică de a semna (caz foarte rar întalnit), acest lucru va fi menționat în declarație. Primind declarația de căsătorie, ofițerul de stare civilă, pe baza actelor de identitate precum și a dovezilor cerute de lege că nu există niciun impediment la căsătorie, va verifica dacă datele cuprinse acolo corespund realității, și mai apoi va semna și el declarația “Ofițerul de stare civilă, care primește declarația de căsătorie, solicită viitorilor soți să prezinte actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele medicale privind starea sănătăți precum și : a) autorizarea instanței de tutela pentru încuviințarea căsătoriei în cazul unor impedimente rezultate din condițiile de rudenie firească sau adopție; b) avizul medical, dovada încuviințării părinților, a tutorelui și instanței de tutelă în caz de impedimente legate de vârsta matrimonială.”

Așadar, primind declarația de căsătorie, ofițerul de stare civilă o va înregistra în registrul de stare civilă, fiind semnată atât de delegatul stării civile cât și de cei doi viitori soți, dar și de martori.

O instituție esențială a căsătoriei este aceea a publicității declarației. După ce va primi declarația de căsătorie semnată și conform reglementărilor cerute de lege, ofițerul de stare civilă, are obligația de a o afișa în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei unde urmează a se oficializa căsătoria, “precum și pe pagina de internet a acestuia, acesteia. După caz, declarația de căsătorie se afișează și la sediul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau al primăriei unde celălalt soș își are domiciliul sau reședința”

În ceea ce privește cuprinsul extrasului din declarația de căsătorie, trebuie să cuprindă în mod imperativ “data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și, după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afișării”.

După cum observăm, legiuitorul prevede în textul de lege mai sus amintit și un termen care trebuie să treacă între data depunerii dosarului și data oficializării căsătoriei. Termenul minim prevăzut de legislatie este de 10 zile socotite împreună cu data depunerii declarației și data închierii căsătoriei. În acest termen, oricare dintre persoanele care a luat cunoștință de existența unui impediment, poate să facă opoziție la căsătorie. Totodată, termenul de 10 zile le dă posibilitatea viitorilor soți să reflecte mai bine asupra pasului pe care urmează să îl facă și să se gândească bine la semnificația lui. Termenul maxim care trebuie să curgă între momentul depunerii declarației și momentul oficializării căsătoriei nu trebuie să depașească 30 de zile. În cazul în care unul dintre viitorii soți a depus declarația de căsătorie la un oficiu de stare civilă diferit de cel în care urmează a se încheia căsătoria, termenul de 10 zile se calculează din momentul în care oficiul de stare civilă competent să încheie căsătoria primește declarațiile ambilor soți.

Cu toate că, legiuitorul respectând concepția că orice regulă are și excepție, există posibilitatea ca în cazuri speciale, în situații de urgență, să fie redus termenul de trecere între cele două momente, adică să avem o dispensă de termen “Primarul municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviințeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (3)”.

Nu în ultimul rând se impune a clarifica, cine poate să fie, potrivit legii, ofițer de stare civilă. Pornind de la definiția acceptată în materie, ofițerul de stare civilă este un funcționar public, o persoană care întocmește actele de stare civilă și ei sunt reprezentanți a consiliilor județene și a serviciilor publice comunitare de evidență a populației locale, ale muncipiilor, orașelor și comunelor. Legea nr 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prezintă enumerative persoanele care pot deține calitatea de ofițer de stare civilă și anume: “a) primarii municipiilor, sectoarelor municipiului București, orașelor și comunelor; b) șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României; c) comandanții de nave și aeronave. Primarii și șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României pot delega sau retrage, după caz, exercitarea atribuțiilor de ofiter de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcționari cu competență în acest domeniu, respectiv unuia dintre agenții diplomatici sau unuia dintre funcționarii consulari.”

III.4. INSTITUȚIA OPOZIȚIEI LA CĂSĂTORIE

Preocuparea foarte mare din partea legiuitorului român de a impune respectarea condițiilor de fond ale căsătoriei, precum și pentru închierea unei căsătorii valabile și trainice, a făcut să apară ceea ce se numește instituția opoziției la căsătorie.

Pentru a defini opoziția la căsătorie spunem că ea este “actul prin care o persoană aduce la cunoștința delegatului de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept, care nu permite încheierea căsătoriei”

Cu toate că, în mod practic, opoziția la căsătorie se întălnește în cazuri extreme de rare, trebuie să cunoaștem faptul că ea există, și are drept scop prevenirea situației de anulare a căsătoriei cu toate consecințele pe care aceasta le implică. Legea prevede că între momentul depunerii declarației de căsătorie la oficiul de stare civilă și momentul închiererii, celebrării căsătoriei, există un termen de cel puțin 10 zile în care terțele persoane pot să ia la cunoștință dorința celor doi viitori soți de a-și uni destinele în mod legal, iar în cazul în care cunosc un oarecare motiv care îi impiedică pe cei doi să se căsătorească să îl dezvăluie și să împiedice încheierea unei căsătorii nule.

Cum orice regulă cunoaște și excepții, căsătoria se poate încheia și într-un termen mai mic de 10 zile pentru situații excepționale și numai pentru motive temeinice, însă numai cu încuviințarea ofițerului de stare civilă unde urmează a se oficializa căsătoria. Cazurile în care se acorda o dispensă de vârsta sunt: viitorul soț este militar și i s-a acordat o dispensă mai mică de 10 zile după care urmează să se întoarcă înapoi în misiune, viitoarea soție se afla în stare de graviditate, iar ea urmează să nască în cele 10 zile, unul dintre viitorii soți urmează a se deplasa în străinătate fie la studii, fie într-o misiune.

Referitor la obiectul opoziției la căsătorie, acesta îl constituie un impediment care nu poate fi înlăturat sub nicio formă. Amintim ca impediment la căsătorie bigamia, starea de rudenie, tutela, persoana care sufera de debilitate mintala etc. Oricine cunoaște că există unul sau mai multe dintre aceste neregularități, trebuie să înștiințeze oficiul de stare civilă. Opoziția la căsătorie nu se face oricum, ci este necesară îndeplinirea unor condiții pentru ca aceasta să fie valabilă. În primul rând, ea trebuie să se facă în formă scrisă. Cel care cunoaște că există un motiv pentru care căsătoria dintre cei doi viitori soți nu trebuie să se înfaptuiască, trebuie să depună la ofițerul de stare civilă, în formă scrisă, această opoziție. În cazul în care terța persoană informează ofițerul de stare civilă că există un impediment la încheirea acesteia, fără însă a îndeplini condiția formei scrise, aceasta este considerată doar o informare a delegatului stării civile care poate să o ia în considerare sau poate să o treacă cu vederea. Obligația lui profesională ar trebui să îl mane pe ofițer să facă cercetări pentru a vedea dacă cel care a facut opoziția, cu toate că în forma verbală, avea sau nu avea dreptate. Însă, neexistând o dovadă scrisă că acesta a fost informat de neconcordanța aparută, va fi mai greu să se facă dovada ca ofițerul de stare civilă a fost informat însă el nu a luat nicio masură. Tocmai de aceea se cere forma scrisă a opoziției la căsătorie.

Pe lângă forma scrisă, alte condiții care se cer a fi îndeplinite atunci când se face opoziția la căsătorie sunt: aratarea stării de fapt și de drept pentru care nu se poate oficializa, precum și dovezile care susțin cele relatate de terți. Așadar persoana care dorește sa facă opoziție solidă la o viitoare căsătorie trebuei să vină și să susțină motivele pe care se bazează, precum și probe, care trebuie să fie clare și să se refere la faptele pe care își întemeiază opoziția.

Ca efect al opoziției la căsătorie, ofițerul de stare civilă poate să amâne data stabilită ca fiind cea la care se va oficializa căsătoria, doar în situația în care verificarea că există într-adevăr un impediment necesită o durată de timp mai îndelungată decât cea care a rămas, sau poate renunța să încheie căsătoria. În situația în care, delegatul stării civile refuză să încheie căsătoria, cei doi viitori soți au o cale legală de a clarifica problema și anume “în cazul refuzului ofițerului de stare civilă de a încheia căsătoria, persoana nemulțumită poate sesiza instanța de tutelă în raza căreia domiciliază”.

FORMALITĂȚI CONCOMITENTE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI

Pe lângă condițiile de formă ce se cer a fi respectate înainte de încheierea căsătoriei, avem și condiții pe care legea le prevede ca fiind în mod obligatoriu necesare a se îndeplini în momentul căsătoriei propriu-zise .

Vorbind despre condițiile de fond necesare încheiereii căsătoriei, ne vom referi la: locul încheierii acesteia, procedura prevăzută pentru încheierea ei, competența ofițerului de stare civilă precum și solemnitatea încheierii căsătoriei. În cele ce urmează, vom lua fiecare condiție în parte și o vom analiza în cele mai mici detalii.

III.5. LOCUL ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI

După cum am observant din cele relatate până în momentul de față, locul în care urmează a se încheia căsătoria depinde de domiciliul sau reședința celor doi viitori soți. Astfel, legiuitorul, atât în vechea reglementare, cât și în cea actuală, menționează “căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă de la domiciliul sau reședința viitorilor soți”.

Regula în materie este aceea care spune că se încheie căsătoria la oficiul de stare civilă din localitatea unde își au domiciliu sau reședinta cei doi. Cu toate acestea, cum orice regulă cunoaște și excepții, căsătoria poate fi oficializată și de un ofițer al stării civile care aparține unui alt oficiu de stare civilă, diferit de cel în raza căruia își au domiciliul cei doi soți, însă numai cu acordul prealabil al primarului și cu înștiințarea consiliului local care ar fi de competență să încheie căsătoria. Așadar, dacă cei doi viitori soți își au domiciliul în Oradea și doresc să se căsătorească civil în Constanța, ei pot face acest lucru însă numai cu aprobarea primarului din Oradea și cu înștiințare Consiliului Local Oradea în vederea publicării.

Revenind la regula după care căsătoria se oficializează în fața delegatului de stare civilă la oficiul de stare civilă în raza căruia își au domiciuliul cei doi viitori soți, în aproape toate cazurile locul acesta corespunde cu sediul consiliului local, excepție fiind unele orașe care, de regulă, au amenajat sedii special destinate ceremoniilor civile. Există situații unde, cei doi viitori soți se afla în imposibilitatea de a se deplasa la oficiul de stare civilă. Legea prevede în acest caz ca, încheierea căsătoriei să se poată face și în afara sediului de stare civilă, însă cu respectarea unor condiții și numai în situatii excepționale. “Motivele temeinice la care face referire doctrina sunt: starea de graviditate avansată a femeii, stări de boală, infirmitatea unuia dintre soți”.

O situație mai aparte o întâlnim în cazul în care cei doi viitori soți cu cetățenie română, se află pe o nava sub pavilionul român, navă care se află într-o călătorie în afara granițelor țării noastre. După cum am precizat în capitolul în care ne-am referit la declarația de căsătorie, subiect pe care îl vom mai aborda în cele ce urmează, printre persoanele care pot deține calitatea de ofițer de stare civilă se numără și comandantul unei nave “Comandantul unei nave poate încheia căsătorii numai între persoane de cetațenie română. El este obligat ca în momentul în care sosește în țară să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea făcută, , la organul local al administrației de stat competent, care este cel al sectorului1 din municipiul Bucureșt”. Trebuie sa fim atenți după cum legea menționează că este admisă căsătoria pe o navă aflată sub pavilionul român, însă nu și pe aeronava.

Concluzionând, putem spune că de regulă locul unde se încheie căsătoria este locul unde se depune declarația, respectiv oficiul de stare civilă finală unde trebuie să ajungă declarația de căsătorie a celor doi soți, adică cel de la domiciliul celor doi, cu excepțiile prevăzute de lege.

III.6. COMPETENȚA OFIȚERULUI DE STARE CIVILĂ

O condiție de formă sine qua non la încheirea căsătoriei este oficializarea ei în fața ofițerului de stare civilă. Acesta deține o multitudine de atribuiții legale care formează așa numita competență a ofițerului de stare civilă. La fel ca în orice domeniu legal, când vorbim de competență, trebuie să o analizăm prin trei componente: competența materială, ori rationae materiae, competența personală, ori rationae personae si competența teritorială sau rationae loci.

În cele ce urmează vom face o analiză a celor trei componente ale competenței generale și vom arăta semnificația și importanța lor.

COMPETENȚA MATERIALĂ

“Această competență este determinată de calitatea pe care o are cel ce instrumentează și de atribuțiile ce i-au fost delegate”. Altfel spus, prin competența materială se întelege cine are calitatea de ofițer de stare civilă, calitate dobandită prin decizie de împuternicire.

Legea nr 119/1996 privind actele se stare civilă enumeră în art 3, alin (1), persoanele care pot avea această calitate. În primul rând, pot avea această calitate primarii municipiilor, sectoarelor municipiului București, orașelor și comunelor.. Așadar, competența materială este dată în primul rând lor, urmând ca mai apoi aceasta să o mai poată fi deținută și șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României, comandanții de nave și aeronave așa cum rezultă și din subiectul tratat anterior și nu în ultimul rând ofițeri de stare civilă care au fost desemnați de ministrul apărării naționale sau de ministrul administrației și internelor în situații excepționale.

La rândul lor, primarii, șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare ale României, au puterea de a delega sau de a retrage exercitarea atribuțiilor de ofițer de stare civilă unor alte persoane cum sunt: viceprimarului, unui alt funcționar public din aparatul de specialitate cu competență în acest domeniu, secretarului unității administrativ-teritoriale, unui agent diplomatic ori unui funcționar consular.

Problema care se ridică și care necesită o analiză mai atentă este ce se întâmplă în cazul în care s-a încheiat o căsătorie de către o persoană care nu avea atribuții de delegat de stare civilă cu toate că el pretindea acest lucru. La o primă analiză am fi poate tentați să spunem că această căsătorie este nulă. Cu toate acestea, legiuitorul vine și face și aici o distincție. În cazul în care persoana care a încheiat căsătoria, adică le-a luat celor doi viitori soți consimțământul și a întregistrat căsătoria fără să fi avut calitatea necesară, însă soții au îndeplinit toate condițiile pe care legea le impune în legatură cu oficializarea căsătoriei, iar aceasta s-a făcut în mod public, atunci ea va ramane valabilă. Așadar, dacă există convingerea absolută că persoana care a oficializat căsătoria este investită cu atribuții de ofițer de stare civilă, lipsa acesteia nu împedică valabilitatea acelei căsătorii.

În concluzie, cei doi viitori soți nu pot fi prejudiciați de lipsa calității materiale a celui care se pretinde a fi ofițer de stare civilă, dacă ea, căsătoria, s-a oficializat la sediul serviciului de stare civila iar toate celelalte cerințe legale au fost îndeplinite. În aceasta situație cel care va suferi de pe urma aceste fapte va fi cel care s-a pretins ofițer de stare civilă, acesta fiind sancționat civil.

COMPEȚENA PERSONALĂ

În ceea ce privește competența personală a delegatului de stare civilă ea este în legătură indispensabilă cu domiciliul sau reședinta viitorilor soți

Regula în această materie este accea că, rationae personae sau competența personală este delimitată, stabilită de limitele teritoriale ale orașului, localității unde funcționează autoritatea respectivă. Astfel că ofițerul de stare civilă poate să încheie căsătoria persoanelor care au domiciliul în localitatea respectivă. Nu este nevoie ca ambii viitori soți să locuiască în localitatea respectivă, ci este nevoie că măcar unul dintre ei să îndeplinească această cerință, ca mai apoi competența să se extindă și asupra celuilalt soț.

În cazul în care ofițerul de stare civilă nu îndeplinește această condiție, nu ține seama de competența personală, nu se va consideră căsătoria ca anulată sau nevalidă, ci acest lucru va atrage doar sancțiuni asupra celui care a încheiat căsătoria, a cărui îndatorire era să fi cunoscut faptul că lui îi este interzis să își lărgească rationae personae.

COMPETENȚA TERITORIALĂ

Participarea delegatului de stare civilă la celebrarea căsătoriei nu are numai sopul de a constata consimțământul liber al celor doi viitori soți, prin prezența lui acolo, el reprezintă autoritatea de stat care veghează respectarea și îndeplinirea condițiilor prevăzute prin lege pentru închierea sănătoasă a unei căsătorii.

În ceea ce privește competența teritorială sau rationae loci, ofițerul de stare civilă este delimitat în ceea ce privește exercitarea acestei competențe de limitele teritoriale ale comunei, orașului, municipiului unde se află primăria a cărui subordonat este.

Așadar, ofițerul de stare civilă nu poate să își extindă competența teritorială decât în locul unde se află serviciul de stare civilă, excepție de la această regulă o fac “situațiile excepționale, când unul din soți nu se poate deplasa la sediul din motive de ordin medical, ori în situația de forță majoră”. În toate celelalte cazuri, dacă delegatul de stare civilă nu respectă această îndatorire a lui, va fi sancționat, iar căsătoria va ramâne valabilă.

III.7. PROCEDURA ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI

După ce viitorii soți au îndeplinit toate condițiile premergătoare încheierii căsătoriei și nu a intervenit niciun impediment la oficializarea acesteia. În ziua stabilită ca fiind data marelui eveniment, cei doi tineri trebuie să se prezinte personal și concomitent la oficiul de stare civilă pentru a se căsători civil.

Fiind o operațiune juridică cu o însemnatate deosebită, încheierea căsătoriei trebuie să urmeze o anumită procedură.

În primul rând delegatul stării civile trebuie să îi identifice pe cei doi soți pe baza actelor lor de identitate. După ce acest pas a fost respectat, va verifica dacă au fost îndeplinite condițiile de fond și va cerceta dacă nu există vreun impediment la oficializarea căsătoriei. Aceste cerințe trebuiesc îndeplinite tocmai cu scopul de a întemeia o familie trainică, sănatoasă, atât moral cât și legal. Urmează apoi cel de-al treilea pas ce îi revine ofițerului de stare civilă și anume verificarea prezenței celor doi martori precum și identificarea lor pe baza cărților de identitate a acestora.

Ultimul pas, după ce se constată că au fost îndeplinite condițiile atât de fond cât si de formă pentru închierea legală a căsătoriei și că nu există niciun impediment, autoritatea de stat va lua consimțământul celor doi viitori soți. Conform legiuitorului “Căsătoria se încheie prin consimțământul liber și actual al viitorilor soți”. Prin libertatea consimțământului trebuie să înțelegem faptul că nu există nicio limită rasială, religioasa și ca viciile de consimțământ, eroarea, dolul și violența lipsesc. De obicei, soții își exprimă voința liberă la înfaptuirea căsătoriei prin răspunsul afirmativ la întrebările ofițerului de stare civilă: “Cetățene x, de bună voie și nesilit de nimeni o iei în căsătorie pe cetațeana Y?”. Există și situația în care unul dintre cei doi se află în imposibilitatea de a-și exprima consimtământul verbal. În aceste situații mai aparte, acordul va fi dat în alte moduri, de regulă cu ajutorul unui interpret, și se va încheia un process verbal în acest sens. Prin caracter actual al consimțământului se înțelege faptul că acesta trebuie să fie dat personal și simultan de către fiecare soț în parte, și că nu sunt valabile promisiunile de căsătorie făcute anterior de către soți. În acest moment ei pot să răzgândească sau nu dacă mai doresc să își unească destinele.

Ulterior momentului în care cei doi soți își dau consimțământul, ofițerul de stare civilă le va citi dispozițiile noului Cod Civil care se referă la drepturile și îndatoririle soților “ Constatând că astefel au fost îndeplinite condițiile legale pentru încheierea căsătoriei, doresc să vă aduc la cunoștință câteva dintre dispozițiile legale:

– Statul ocrotește familia;

– La baza căsătoriei se află acordul dat de bună voie al soților;

– În relațiile dintre soț și soție, precum și în exercitarea drepturilor față de copii, soțul și soția au drepturi egale

– Relațiile de familie se bazează pe prietenie și înțelegere reciprocă, iar membrii ei trebuie să se susțină moral și reciproc

-Soțul și soția decid împreună în toate chestiunile care privesc căsătoria

În urma consimțământului liber exprimat vă declar căsătoriți!”

Ceremonia de încheiere a căsătoriei se face în totalitate în limba română iar “ofițerul de stare civilă trebuie să aibă o ținută vestimentară corespunzătoare, obligat fiind să poarte o eșarfă în culorile drapelului național, așezat pe umărul stâng, cu partea albastră în sus”.

După momentul închiereii căsătoriei, care este practic momentul în care cei doi soți își exprimă consimțământul, ofițerului stării civile îi mai revin câteva atribuțiuni care trebuiesc duse până la capăt.

În primul rând, acesta trebuie să întocmească actul de căsătorie în registrul de stare civilă. Actul de căsătorie trebuie semnat de soți, de cei doi martori și de ofițerul stării civile. În ceea ce privește semnătura soților, aceștia sunt obligați prin lege să semneze cu numele pe care au ales să-l poarte după închierea căsătoriei. Referitor la actul de căsătorie, acesta se întocmește în 2 exemplare, dintre care unul dintre exemplare va fi înmânat soților (la cerere poate fi dat fiecărui soț câte un exemplar), iar unul va rămâne în registrul de stare civilă. Cele două exemplare se completează ambele în original, în mod manual și cerneala cu care trebuiește să fie completate este necesar să fie de culoare neagră. Tot în atribuțiile delegatului stării civile intră și obligația de a face mențiune pe actul de identitate al soțului care în momentul căsătoriei își schimbă numele. Această mențiune se va face și pe actul de naștere al soților care a rămas la oficiul de stare civilă, fie că acesta se află în locul unde a fost încheiată căsătoria, fie că se află într-un alt oficiu. În situația în care “actul de naștere se află în arhiva altui serviciu de stare civilă, se comunică acelui serviciu mențiunea privitoare la încheierea căsătoriei, pentru a fi facută pe marginea actului de naștere al soților”.

III.8. SOLEMNITATEA ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI

Căsătoria este un act juridic solemn și de o complexitate destul de mare, ea luând naștere prin consimțământul actual și personal al celor doi soți, cât și prin acordul,manifestarea de voință a autorității de stat, reprezentată de ofițerul de stare civilă, care ulterior momentului în care verifică dacă sunt îndeplinite prevederile legale pentru închierea căsătoriei, îi va declara căsătoriți pe cei doi și va întocmi actul de căsătorie.

Caracterul solemn al acesteia rezultă și din examinarea condițiilor de formă prevăzute de legislație, de la care nu se poate face abatere sub nicio formă. Rațiunea îndeplinirii tuturor acestor formalități redă pe de-o parte, importanța deosebită a căsătoriei ca temelie pentru familie, și mai apoi are rolul de a apăra interesele societăți, care recunoaște numai căsătoria încheiată în mod legal, precum și de a apăra interesele personale ale cetățenilor prin liberul și actualul consimțământ.

Potrivit reglementărilor prezente în noul Cod Civil, căsătoria se consideră a fi un act solemn din mai multe considerente. În primul rând este necesară prezența personală și simultană a soților pentru a se putea oficializa. Prezenți aici, soții trebuie să își exprime acordul de voință în fața ofițerului stării civile și a martorilor, urmând ca după îndeplinirea acestor pași, să fie declarați căsătoriți, moment care exprimă actul final al solemnității încheierii căsătoriei.

Pe lângă solemnitatea care îmbracă actul juridic al căsătoriei, un alt element pe care trebuie să îl amintim este publicitatea acesteia. Modalitățile prin care se asigură publicitatea căsătoriei sunt următoarele: în primul rând localitatea în care urmează a se oficializa căsătoria este localitatea în care unul dintre soți își are domiciliul sau reședința. În cazul în care aceasta se încheie într-o altă localitate, autoritatea de stat de acolo este obligată să înștiințeze serviciul de stare civilă de la domiciliul soților. O altă modalitate prin care se asigură publicitatea căsătoriei este faptul că, dupa ce a primit declarația de căsătorie semnată și în conformitate cu reglementările cerute de lege, ofițerul de stare civilă, are obligația de a o afișa în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei unde urmează a se oficializa căsătoria, “precum și pe pagina de internet a acestuia, acesteia. După caz, declarația de căsătorie se afișează și la sediul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau al primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința”. În timpul care rămâne între depunerea declarației de căsătorie și data stabilită pentru incheierea acesteia, care nu poate sa fie mai mic de 10 zile, cei care cunosc vreun impediment la căsătorie pot să îl dezvaluie. Așadar, în categoria elementelor care asigură publicitatea căsătoriei intra și cunoașterea datei în care se va ține ceremonia precum și faptul că la încheierea acesteia poate să asiste oricine.

III.9. MOMENTUL ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI

În ceea ce privește momentul închiereii căsătoriei, legiuitorul spune “Căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți. Aceștia sunt obligați să fie prezenți împreună, însoțiți de doi martori, la sediul primăriei, pentru a- și da consimțământul personal și în mod public în fața ofițerului de stare civilă”. Așadar, momentul încheierii căsătoriei corespunde cu momentul luării consimțântului de către ofițerul de stare civila care are obligația de a “întocmi de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soți, de cei doi martori și de către ofițerul de stare civilă”.

Întrebarea care se ivește din cele spuse mai sus este daca momentul încheierii căsătoriei este cel in care viitori soti isi exprima voința de a se căsători în fața autorității de stat sau este cel în care se întocmește actul de căsătorie.

Încercând să dăm un răspuns la această chestiune, ne alaturam opriniei împărtășite în lieratura juridică în sensul în care momentul închierii căsătoriei este acela în care cei doi tineri își dau acordul de a-și uni destinele, respectând condițiile și formele pe care legea le prevede în acest sens. Si totuși se ridică întrebarea ce se întamplă în situația în care unul dintre cei doi soți moare după ce și-a exprimat consimțământul însă nu a mai apucat să semneze actul de căsătorie sau ofițerul de stare civilă nu a înregistrat căsătoria în registrul de stare civilă.

O chestiune destul de delicată, am putea spune pentru cei care nu cunosc legislația sau nu au nicio cunoștință de drept. Studiind însă acest domeniu, vom cunoaște ca întocmirea actului de căsătorie în registrul de stare civilă este doar un elemen ad probationem și nu unul ad validitatem.

În legislația țării noastre, înregistrarea căsătoriei poate fi facută și ulterior datei încheierii căsătoriei, de unde rezultă faptul că neîndeplinirea acesteia nu afectează în niciun fel valabilitatea ei, iar în cazul în care s-a facut o înregistare incompletă sau au fost omise unele prevederi, competările pot fi efectuate și după momentul celebrării căsătoriei. Așadar, căsătoria este valabilă chiar în lipsa înregistrării ei, numai dacă a fost exprimat consimțământul și dacă au fost respectate formele și condițiile cerute de lege.

III.10. PROBA ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI

Ținând cont de importanța deosebită a legiuitorului pentru modul în care este reglementată instituția încheierii căsătorieie, acesta prevede in noul Cod Civil „Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă”.

Foarte important în această materie este să subliniem faptul că dovada căsătoriei se accepta numai cu certificatul de căsătorie, fiind exclusa dovada prin alte mijloace, numai în cazul în care se pretind efectele acesteia ( de explmplu în cazul în care unul dintre soți pretinde o pensie de întreținere. În toate celelalte cazuri, când instituția căsătoriei este privită drept un fapt juridic, se acceptă ca proba acesteia să se facă prin orice mijloc juridic de probă.

În cazul în care căsătoria nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă în ziua în care s-a luat consimțământul celor doi soți, adică în ziua încheierii căsătoriei, înregistrarea se poate face și ulterior acest lucru neafectând valabilitatea căsătoriei.

Referitor la reconstituirea actului de căsătorie, Legea nr 119/1996 referitoare la actele de stare civilă, republicată, prevede că nu se poate face decât dacă: „Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:

a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;

b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act”

Persoana care se află în una dintre situațiile enumerate mai sus, va trebui să depună o cerere de reconstituire la serviciul public comunitar de evidență a populației ori la ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei din zona în care persoana interesată își are domiciliul, cerere însoțită de acte doveditoare ca persoana în cauză se află într-o situație excepțională. Termenul în care este în drept a se soluționa cererea este de 30 de zile, soluție dată prin dispoziție a primarului, și se va comunica celui aflat în cauză în termen de maxim 10 zile de la emitere. În situația în care cererea este respinsă ori soluția dată prin dispoziția primarului, nu îl mulțumește pe solicitant, acesta poate să recurgă la calea justiției. Doctrina ne arată că în situația practica, se recurge tot mai des la instanțele de judecată deoarece, hotărârea acesteia în sensul recunoașterii existenței unei căsătorii, împreună cu trecerea ei în registrul de stare civilă, are aceeași valoare juridică la fel ca si cea a unui act de căsătorie.

În concluzie, în legislația țării noastre, înregistrarea căsătoriei poate fi facută și ulterior datei încheierii căsătoriei, de unde rezultă faptul că neîndeplinirea acesteia nu afectează în niciun fel valabilitatea ei, iar în cazul în care s-a facut o înregistare incompletă sau au fost omise unele prevederi, competările pot fi efectuate și după momentul celebrării căsătoriei. Nu trebuie însă să fie confundată încheierea ulterioară datei căsătoriei a actului de stare civilă, cu reconstituirea acestuia. Pe când prima se face în situația în care nu au existat registre de stare civilă pentru aceea căsătorie sau a intervenit omiterea întocmirii actului , reconstituirea se face doar în cazurile expres prevazute de lege, și anume registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, sau actul a fost înregistrat în străinătate și nu se poate face rost de El

CONCLUZII

În ceea ce privește finalitatea urmărită de Noul Cod Civil prin implementarea condițiilor de fond si de formă referitoare la încheierea căsătoriei, este aceea de a asigura încheierea unei căsătorii legale, în asentimentul legiuitorului, având ca principal scop întemeierii unei familii sănătoase și trainice din toate punctele de vedere.

Pentru încheierea unei astfel de căsătorii este nevoie de a fi îndeplinite atât condiții de fond cât și condiții de formă. Se amintește, în literatura juridică, de condiții de fond și de formă, pe de-o parte, și de impedimente pe de alta parte.

Condițiile de fond se înfățișează sub forma pozitivă, adică trebuie să  existe și să fie dovedite pentru a se putea încheia căsătoria.Condițiile de fond necesare pentru încheierea căsătoriei sunt: vârsta legală pentru căsătorie, diferența de sex, consimțământul la căsătorie, comunicarea reciprocă a stării sănătățiiviitorilor soți.

Referitor la vârsta la care se poate încheia căsătoria, Noul Cod Civil, art 272 precizează „Căsătoria se poate încheia dacă viitori soți au împlinit vârsta de 18 ani”. Cu toate acestea, în cazul minorului care a împlinit vârsta de saisprezece ani, acesta se poate căsători pentru motive temeinice, pe baza unui aviz medical, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui și a instanței de tutela în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. Dacă unul dintre parinți refuză să își de încuviințarea pentru căsătoria minorului, instanței de tutela îi revine sarcina de a hotărâ asupra acestei divergențe, cu respectarea principilui interesului superior al copilului. Stabilirea vârstei minime la care se poate încheia căsătoria este determinată de rațiuni de ordin biologic, social și moral. Prin aceasta se urmărește sa se asigure încheierea căsătoriei între persoane apte de a înțelege însemnatatea actului pe care-l realizează si de a întreține relații sexuale normale.

Vorbind despre consimțământul la căsătorie, adica aceea manifestare de voință prin care viitorii soți își exprimă acordul în vederea încheierii căsătoriei, legiuitorul a stabilit ca pentru a fi valabil exprima el trebuie sa indeplineasca anumite conditii si anume.: să fie actual, să fie exprimat personal și simultan de către cei doi viitori soți și să se exprime în mod public. Fiind vorba despre un act juridic, act care se încheie prin cordul de voință al ambilor viitori soți, consimțământul este valabil doar dacă va fi lipsit de viciile de consimțământ. Viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic si ele sunt trei la numar in aceasta materie: eroarea, dolul si violenta.

Scopul primoridial și esențial al căsătoriei este întemeierea unei familii. Însăși Constituția României precizează în art. 40 că ”Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor” . Așadar, pe lângă întemeierea unei familii, scopul căsătoriei cuprinde și procrearea, adică funcția de reproducere a familiei.

O altă condiție de fond, esențială pentru încheierea căsătoriei care se impune a fi amintita este diferența de sex între viitorii soți. Noul Cod Civil prevede în articolul 259, alin (1), respective alin (2) că actul căsătoriei „este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii.” și că „Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie”

Pe lângă aceste condiții de fond pozitive pe care le-am anlizat pe scurt în textul de mai sus, se impune să amintim și de impedimentele la căsătorie sau condițiile de fond negative care sunt acele împrejurări de fapt sau de drept care împiedică încheierea valabilă a unei căsătorii ori mai simplu spus condițiile ce nu trebuie să existe pentru a fi posibilă încheierea unei căsătorii. Legislația țării noastre, respectiv Noul Cod Civil, prevede în art 5 și următoarele, expres și limitativ impedimentele la căsătorie: existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți, rudenia, adopția, tutela, alienatia și debilitatea mintală.

A doua mare categorie de condiții de valabilitate a căsătoriei o reprezintă condițiile de formă. Condițiile de formă ale căsătoriei se clasifică în formalități anterioare sau premergatoare încheierii căsătoriei și formalități care trebuiesc îndeplinite în momentul încheierii căsătoriei..

Prima formalitate anterior încheiereii unei căsătorii valabile este declarația de căsătorie pe care cei doi viitori soți trebuie să o depună personal la oficiul de stare civilă unde urmează a se oficializa căsătoria. Urmează un termen de 10 zile în care cei interesati pot să facă opoziție la căsătorie. Pentru a defini opoziția la căsătorie spunem că ea este “actul prin care o persoană aduce la cunoștința delegatului de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept, care nu permite încheierea căsătoriei”

Pe lângă condițiile de formă ce se cer a fi respectate înainte de încheierea căsătoriei, avem și condiții pe care legea le prevede ca fiind în mod obligatoriu necesare a se îndeplini în momentul căsătoriei propriu-zise si anume : încheierii acesteia, procedura prevăzută pentru încheierea ei, competența ofițerului de stare civilă precum și solemnitatea încheierii căsătoriei

În sistemul nostrum de drept roman, căsătoria se încheie în localitatea în care unul dintre cei doi soți își are domiciliul sau reședința, respectiv sediul stării civile unde a fost depusă declarația de căsătorie. Cum oriceă cunoaște și excepții, în situații mai deosebite și excepționale, căsătoria poate fi încheiată și în afara sediului serviciului de stare civilă, însă cu respectarea imperativă a dispozițiilor legale.

O condiție de formă sine qua non la încheirea căsătoriei este oficializarea ei în fața ofițerului de stare civilă. Acesta deține o multitudine de atribuiții legale care formează așa numita competență a ofițerului de stare civilă. La fel ca în orice domeniu legal, când vorbim de competență, trebuie să o analizăm prin trei componente: competența materială, ori rationae materiae, competența personală, ori rationae personae si competența teritorială sau rationae loci.

Rationae materiae “este determinată de calitatea pe care o are cel ce instrumentează și de atribuțiile ce i-au fost delegate”. Altfel spus, prin competența materială se întelege cine are calitatea de ofițer de stare civilă, calitate dobandită prin decizie de împuternicire.

Rationae personae sau competența personală este delimitată, stabilită de limitele teritoriale ale orașului, localității unde funcționează autoritatea respectivă. Astfel că ofițerul de stare civilă poate să încheie căsătoria persoanelor care au domiciliul în localitatea respectivă. Nu este nevoie ca ambii viitori soți să locuiască în localitatea respectivă, ci este nevoie că măcar unul dintre ei să îndeplinească această cerință, ca mai apoi competența să se extindă și asupra celuilalt soț

Rationae loci sau competența teritorială a ofițerului de stare civilă este delimitata în de limitele teritoriale ale comunei, orașului, municipiului unde se află primăria a cărui subordonat este. Așadar, ofițerul de stare civilă nu poate să își extindă competența teritorială decât în locul unde se află serviciul de stare civilă, excepție de la această regulă o fac “situațiile excepționale, când unul din soți nu se poate deplasa la sediul din motive de ordin medical, ori în situația de forță majoră”.

Fiind o operațiune juridică cu o însemnatate deosebită, încheierea căsătoriei trebuie să urmeze o anumită procedură. În primul rând delegatul stării civile trebuie să îi identifice pe cei doi soți pe baza actelor lor de identitate. După ce acest pas a fost respectat, va verifica dacă au fost îndeplinite condițiile de fond și va cerceta dacă nu există vreun impediment la oficializarea căsătoriei. Aceste cerințe trebuiesc îndeplinite tocmai cu scopul de a întemeia o familie trainică, sănatoasă, atât moral cât și legal. Urmează apoi cel de-al treilea pas ce îi revine ofițerului de stare civilă și anume verificarea prezenței celor doi martori precum și identificarea lor pe baza cărților de identitate a acestora. Ultimul pas, după ce se constată că au fost îndeplinite condițiile atât de fond cât si de formă pentru închierea legală a căsătoriei și că nu există niciun impediment, autoritatea de stat va lua consimțământul celor doi viitori soți si ii va declara casatoriti.

În ceea ce privește momentul închiereii căsătoriei, legiuitorul spune “Căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți. Aceștia sunt obligați să fie prezenți împreună, însoțiți de doi martori, la sediul primăriei, pentru a- și da consimțământul personal și în mod public în fața ofițerului de stare civilă”. Așadar, momentul încheierii căsătoriei corespunde cu momentul luării consimțântului de către ofițerul de stare civila care are obligația de a “întocmi de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soți, de cei doi martori și de către ofițerul de stare civilă”. Ținând cont de importanța deosebită a legiuitorului pentru modul în care este reglementată instituția încheierii căsătorieie, acesta prevede in noul Cod Civil „Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă”.

În concluzie, atat condițiile de formă, cât și condițiile de fond ale căsătoriei sunt prevăzute în mod imperative de legiuitor, cu scopul de a asigura închierea unei căsătorii trainice, unei căsătorii pe care societatea să o cunoască și să o respecte și nu în ultimul rând de a forma o civilizație educată, în asentiment cu legea și bunele moravuri.

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

I P. Filipescu, Andrei Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006

V. Terezea, Noul Cod Civil cu jurisprudență și doctrină, vol I, ed Universul Juridic, București, 2011

Emese Florian, Dreptul familiei,ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003

Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol I, Ed. All, București, 1996

I.D. Romosan, Dreptul fmiliei. Casatoria, ed. Imprimeriei de Vest, Oradea 2002

I. Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed Dacia, Cluj-Napoca

G. Boroi, Drept civil.Parte generală, Ed All Beck, București, 1999

Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Hageanu, Dreptul familiei in reglementarea NCC, Ed C.H.Beck, Bucuresti. 2012

Avram, M., Drept civil.Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013

V.D.Zlatescu, Drept privat comparat, Ed Oscar Print, Bucuresti, 1997

I. Filipescu, Tratat de dreptul familie, ed. All Beck, Bucuresti, 2000

Articole/Legi:

Convenția Adunării Generale ONU, New York, 10 decembrie, 1962

Declaratia Universala a Drepturilor Omului

Legea nr.119/1996 cu privire la actele se stare civila, republicata in 2012

Constitutia Romaniei

Noul Cod Civil

Pagini web:

http://www.proz.com/forum/romanian/26903 interpretare_la_oficiul_de_stare_civila.html (accesat la 11.03.2015)

http://www.dreptonline.ro/spete/detaliu_speta.php?cod_speta=228 (accesat la 19.03.2015)

http://www.dreptonline.ro/spete/detaliu_speta.php?cod_speta=205 (accesat la 12.01.2015)

http://legeaz.net/spete-civil-2/autorizare-casatorie-minor-jurisprudenta-minori-3694-2013-(accesat la data de 24.03.2015)

http://legeaz.net/spete-civil-2/autorizare-casatorie-autorizare-9312-2011 (accesat la data de 04.03.2015)