.conditiile de Valabilitate ale Actului Juridic Civil

Introducere

„Binefacerea cea mai mare pentru oameni este să dea și să trăiască sub legi civile bune, ele îmblânzesc puterea și o ajută să se facă respectată ca și cum ar fi înseși justiția. Ele au o influență asupra fiecărui individ, sunt implicate în principalele acte ale vieții, îl însoțesc peste tot; sunt uneori unica morală a unui popor și sunt întotdeauna parte componentă a libertății sale.”

Jean-Etienne Marie Portalis

În zilele noastre, viața oricărui om reclamă, aproape la orice pas cunoașterea dreptului, înțeles ca îndreptar al convețuirii sociale. Prin urmare a cunoaște dreptul nu este un lux, ci o necesitate socială din ce în ce mai resimțită. Pentru aceasta se cere în primul rând cunoașterea legilor, adică a regulilor de drept stabilite de puterea legiuitoare.

Am elaborat tema „Condițille de validitate ale actului juridic civil” conștienți fiind de dificultatea acesteia. Am considerat necesară studierea acestei teme, într-o actualitate în care abundența legilor și schimbarea lor rapidă nu au răgazul de a fi reținute în comportamentul cotidian al individului, simțim tot mai mult nevoia certitunii și a siguranței marilor instituții ale dreptului civil.

În cuprinsul lucrării am sfolosit ca material bibliografic de referință în materie, atât Codul civil român în vigoare, cît și Proiectul de Cod civil, intenționând o raportare la legislația care va domina în curând acest domeniu.

Esențiale pentru structura actului juridic, condițiile de valabilitate ale acestuia, prin urmare caracterele din care este alcătuit, impun o studiere laborioasă a acestui domeniu. Susținem această afirmație deoarece aceste elemente sunt indispensabile pentru ca actul juridic să fie valabil și să producă efecte juridice.

În cuprinsul lucrării am considerat necesară dezbaterea în parte a fiecărei condiții de validitate a actului juridic civil; în special am acordat o atenție deosebită formei actului juridic civil, prin raportare la Proiectul de Cod civil.

Pentru punerea în practică a dezbaterilor din prima parte a lucrării am soluționat prin studierea condițiilor de validitate ale „Contractului civil de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare, nr. 562/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Analiza acestui act bilateral a necesitat o dezbatere inițială a itinerariului pe care l-a parcurs obiectul studiului de caz „unele locuința de serviciu”; iar pe parcursul analizei concrete consider că am supus dezbaterii toate elementele indispensabile pentru ca actul juridic să producă efecte în sfera Ministerului Apărării.

Prin analiza acestui act juridic consider că am contribuit la rezolvarea și îmbunătățirea problemelor pe care acesta le ridica.

Capitolul I

Teoria generală a actului juridic civil

Conturarea raporturilor juridice civile are loc în cele mai multe cazuri prin actul juridic. Sub acest aspect, actul juridic se diferențiază net de alte conduite (acțiuni) umane. Cel ce săvârșește un act juridic civil este legat prin voința sa exteriorizată față de ceilalți ale căror situații juridice se află într-o dependență în raport cu această atitudine manifestă.

Dacă motivația externă a recunoașterii valabilității actului juridic civil se află în lege, o motivație internă se află fără îndoială și în ideea de încredere: cei din jur trebuie să se poată baza că, ceea ce s-a declarat cu prilejul încheierii unui act juridic civil, se va respecta (excepție: de pildă, testamentul este valabil chiar dacă nimeni în afară de testator nu știe de existența sa). Trebuie să reținem că recunoașterea validității actului juridic civil trebuie căutată în primul rând în principiul autonomiei de voință care, simplu spus, stabilește că orice persoană poate decide liber dacă încheie un anumit act juridic, cu cine îl încheie și ce conținut va avea un asemenea act.

1.1Conceptul de act juridic civil și sensurile sintagmei de act juridic civil

Un complex de împrejurări relevante juridic și cel puțin o voință exteriorizată de care legea leagă anumite consecințe juridice alcătuiesc actul juridic. Voința exteriorizată reprezintă „sâmburele” actului juridic civil, cea care pune în mișcare crearea actului juridic, deci când lipsește această voință nu avem de-a face cu un act juridic.

Codul civil îl definește prin speciile actului juridic civil (contracte speciale): contractul de donație, de vânzare-cumpărare, schimb, locațiune, societate, mandat, comodat, împrumut, depozit, rentă-viageră și tranzacție. De exemplu contractul de vânzare-cumpărare este definit astfel: „Vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui”.

Doctrina definește actul juridic civil în termeni esențiali pentru toate categoriile de acte juridice civile.

Astfel, într-o definiție unanim acceptată actul juridic civil este: „manifestarea de voință săvârșită cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica și stinge un raport juridic civil concret”

Din această definiție putem conchide că elementele caracteristice actului juridic civil sunt următoarele:

-prezența unei manifestări de voință, care poate să provină de la una sau mai multe persoane fizice sau juridice;

-manifestarea de voință este exprimată cu intenția de a produce efecte juridice civile;

-efectele juridice urmărite pot consta în a da naștere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret ( prin acest element, actul juridic civil se delimitează de actele juridice din alte ramuri de drept);

1.2.Terminologie

Termenul de „act” sau de „act juridic civil” are următoarele accepțiuni:

-prima accepțiune este aceea de manifestare de voință în scopul de a produce efecte juridice, adică de operațiune juridică încheiată (negotium juris, negotium), de exemplu, vânzare-cumpărare, împrumut, schimb, donație;

-a doua accepțiune frecvent întâlnită în doctrină și practică este aceea de înscris constatator al manifestării de voință, a operațiunii juridice încheiate (instrumentum probationis, instrumentum)sau de suport material al manifestării de voință a subiectului de drept;

Folosirea termenului de înscris, în cea de-a doua accepțiune, a termenului de act juridic civil se apreciază ca fiind în sprijinul acurateței exprimării juridice.

Uneori legiuitorul folosește în aceeași normă juridică ambele accepțiuni ale termenului de act juridic civil. De exemplu, în art.1191 Cod civil: „Dovada actelor juridice (negotium) al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată” (instrumentum).

Astfel Codul Civil prevede în art.1171 că: „Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege,de un funcționar public,care are dreptul de a funcționa în locul unde actul s-a făcut.”

Din contextul acestor articole putem deduce că legiuitorul a înțeles să distingă ambele sensuri ale actului juridic civil; această distincție fiind obligatorie, deoarece în lipsa lui negotium iuris, existența actului juridic este de neconceput, nu același lucru se poate spune și despre inexistența lui instrumentum probationis, în lipsa căruia actul juridic există, dar nu poate fi dovedit.

1.3.Clasificarea actelor juridice civile

Actul juridic este privit ca un concept general, alcătuit dintr-un proces de generalizare și abstractizare a caracterelor comune diferitelor acte pe care acesta le subsumează. Importanța clasificării actelor juridice contribuie la o mai bună întelegere și la o mai temeinică aprofundare a instituției. Desigur această clasificare în funcție de diferite rațiuni de discriminare prezintă un deosebit interes atât teoretic, cât și practic.

Din punct de vedere teoretic, acest concept cuprinde o varietate de acte juridice și se cuvine să fie analizat și privit, și sub aspectul categoriilor de elemente care, în totalitatea lor, îi dau conținut.

Din punct de vedere practic, clasificarea prezintă interes în ceea ce privește diferitele categorii de acte juridice cărora li se aplică regimuri juridice distincte.

Deci putem conchide că, termenul de act juridic cuprinde o mare varietate de acte pe care le putem înțelege numai funcție de clasificarea acestora.

Clasificarea actelor juridice civile se poate face după mai multe criterii astfel:

după numărul părților participante la încheierea actelor juridice distingem:

-actul unilateral, este acel act juridic care este „rezultatul manifestării de voință al unei singure părți”.Sunt acte unilaterale: testamentul, promisiunea unilaterală de recompensă, acceptarea succesiunii, renunțarea la succesiune, confirmarea unui act anulabil.

Acest tip de acte își va produce efectele în momentul în care autorul acestuia își manifestă, în mod valabil, voința, fără ca acceptarea sau neacceptarea celeilalte părți să aibă vreo influență asupra valabilității actului.

-actul bilateral, este acel act încheiat prin realizarea acordului de voință a două părți diferite (fiecare parte putând fi constituită din una sau mai multe persoane). Manifestarea de voință a fiecarei din părți poartă numele de consimțământ. Actele juridice bilaterale se numesc contracte sau convenții. Caracteristica pentru actele bilaterale este faptul că fiecare parte urmărește un interes propriu distinct de cel al celeilalte părți. Sunt acte juridice bilaterale: contractul de vânzare–cumpărare, contractul de schimb, contractul de donație, contractul de locațiune, contractul de mandat.

-actul juridic multilateral (plurilateral, colectiv) este actul juridic prin care se manifestă „acordul de voință a trei sau mai multe părți”.Un asemenea act este contractul de societate civilă, dacă a fost încheiat de cel puțin trei asociați. În acest caz „fiecare asociat se obligă la un aport și la desfășurarea unei anumite activități, cu specificația că obligațiile părților sunt convergente (și nu concurente, diferite), iar scopul urmărit de părți este comun”.

după scopul urmărit la încheierea actelor deosebim:

-actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte altei părți, se urmărește obținerea altui folos patrimonial. În art.945 din Codul civil se definește contractul oneros, specie a actului juridic civil: „contractul oneros este acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj”.

Doctrina a extins definiția la actele juridice cu titlul oneros astfel: actele juridice cu titlu oneros sunt acele acte în care fiecare parte urmărește la încheierea lui obținerea unui folos patrimonial, în schimbul folosului patrimonial pe care l-a procurat celeilalte părți (de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, de locațiune etc.

-act juridic cu titlu gratui: este actul juridic încheiat, în care „o parte dorește să procure un folos patrimonial celorlalte părți, fără să urmărească în schimb obținerea unui folos patrimonial”.

În art.946 Cod civil se definește contractul gratuit: „(…) este acela în care una din părți voiește a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”. Sunt acte juridice cu titlu gratuit contractul de donație, comodat, mandatul gratuit, etc.

după timpul, momentul în care își produc efectele, actele juridice civile se împart în acte juridice între vii și acte juridice pentru cauză de moarte:

-acte juridice între vii (inter vivos) sunt actele juridice care-și produc efectele pe timpul vieții celor care le încheie (chiar dacă uneori efectele lor se pot prelungi și după moartea părților prin transmisiune succesorală activă sau pasivă).

-acte juridice pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt acte juridice încheiate pentru a produce efecte după moarentru a produce efecte după moartea autorului. Ele se mai numesc acte de ultimă voință (de exemplu: testamentul, contractul de asigurare de viață etc.).

după efectele produse actele juridice sunt: constitutive, translative și declarative:

-acte juridice constitutive: sunt actele juridice încheiate în scopul nașterii de drepturi și obligații noi, inexistente.

Într-o definiție frecventă în doctrină, actele juridice constitutive „au în conținut drepturi și obligații corelative care iau astfel naștere.” Este definiția optimă, deoarece când ne referim la nașterea unui drept, cel puțin sub aspect didactic, trebuie să menționăm și nașterea unei obligații, deși acest lucru este subînțeles, întotdeauna dreptul subiectiv presupunând obligația civilă corelativă.

-acte juridice translative de drepturi: sunt acte juridice prin care are loc strămutarea unui drept subiectiv civil din patrimoniul unei părți, în patrimoniul celeilalte părți (de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, donația, cesiunea de creanță etc).

-acte juridice declarative sunt actele juridice prin care părțile își recunosc, definitivează drepturi existente anterior încheierii acestora (de exemplu, contractul de partaj, tranzacția).

după importanța pe care o prezintă actele juridice în raport cu patrimoniul persoanei, distingem: acte juridice de conservare, acte juridice de administrare și acte juridice de dispoziție:

-actul juridic de conservare este actul juridic încheiat care are drept cauză păstrarea unui drept subiectiv civil în patrimoniu, preîntâmpinarea pierderii lui (de exemplu, întreruperea unei prescripții, somația, punerea de peceți, înscrierea unei ipoteci etc).

-actul juridic de administrare este actul juridic prin care părțile urmăresc să realizeze punerea în valoare a unui bun sau patrimoniu (de exemplu, locațiunea unui bun, închirierea unui apartament etc.

Actele de administrare privesc:

-administrarea unui bun singular (ut singuli) prin care se pune în valoare bunul, fără înstrăinarea lui;

-administrarea unui patrimoniu. În această ipoteză, actul de administrare referitor la un bun este o înstrăinare (act de dispoziție), dar raportat la întregul patrimoniu este un act de administrare, de normală folosire, exploatare a întregului patrimoniu;

-actul juridic de dispoziție este actul încheiat prin care părțile doresc înstrăinarea unui bun (adică scoaterea unui bun din patrimoniu), a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală (de pildă: vânzarea, cesiunea de creanță sau încheierea unui contract de ipotecă sau gaj).

după modul de formare, actele juridice sunt: consensuale, solemne și acte juridice reale.

-actul juridic consensual este valabil încheiat prin simplul acord de voință realizat între părți, fără nicio formalitate. Trebuie de subliniat că, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele juridice, actul juridic consensual „reprezintă regula, vorbindu-se astfel despre principiul consensualismului”.

-actul juridic solemn (formal) pentru a fi valabil încheiat este necesar ca acordul de voință al părților să îmbrace formă solemnă cerută de lege. Legea prescrie forma solemnă pentru valabilitatea actului juridic încheiat (ad validitatem sau ad solemnitatem). De exemplu, contractul de donație sau de ipotecă este valabil încheiat numai dacă manifestarea de voință se materializează într-un înscris autentic.

-actul juridic real este actul care pentru a fi valabil încheiat, în afara acordului de voință al părților se cere și remiterea (predarea) efectivă a bunului (traditio rei). De exemplu, contractul de împrumut, atât cel de folosință (comodatul), cât și cel de cosumație (mutuum), de depozit, contractul de gaj cu deposedare etc.

după rolul pe care-l au voințele juridice ale părților în stabilirea drepturilor și obligațiilor ce le revin, se deosebesc acte juridice subiective și acte juridice condiție

-actul juridic subiectiv este actul juridic în care subiecții de drept stabilesc de comun acord drepturile și obligațiile ce le revin. Majoritatea actelor juridice sunt subiective. Actele juridice subiective încheiate de părți se supun unui regim juridic flexibil, părțile prin acordul de voință derogă de la normele juridice dispozitive ce le reglementează.

-actul juridic condiție, este actul încheiat de al cărui conținut (drepturile și obligațiile părților) este dinainte stabilit de lege, fără posibilitatea că părțile să deroge de la acesta (de exemplu : căsătoria, adopțiunea, etc.). Legea civilă reglementează un număr limitat de acte juridice condiție impunând reguli stricte în privința încheierii lor valabile sau a desfacerii lor.

după corelațiile existente între ele, avem acte juridice principale și acte juridice accesorii:

-actul juridic principal este actul juridic care are o existență de sine stătătoare, o soartă juridică ce nu depinde de soarta juridică a unui un alt act juridic. În circuitul civil majoritatea actelor juridice sunt acte juridice principale.

-actul juridic accesoriu este actul care nu are o existență de sine stătătoare, regimul lui juridic fiind dependent de cel al actului juridic principal (de pildă : clauza penală, fidejusiunea, contractul de gaj, contractul de ipotecă etc.). Actul juridic accesoriu poate sau nu fi inclus în actul juridic principal. El poate fi încheiat concomitent cu actul juridic principal sau ulterior acestuia.

după legătura cu cauza (scopul) pentru care s-a încheiat actul juridic, distingem actul juridic cauzal și actul juridic abstract (acauzal):

-actul juridic cauzal este actul pentru validitatea căruia trebuie analizată valabilitatea cauzei (scopului) acestuia. El este valabil încheiat când are o cauză (un scop) licită și morală; în cazul în care lipsește, este falsă, ilicită sau imorală, însuși actul juridic este lovit de nulitate. Cele mai multe acte juridice civile sunt acte cauzale.

-actul juridic acauzal (abstract) este actul valabil încheiat fără analiza valabilității cauzei. Ele se mai numesc și titluri de valoare a căror valabilitate nu se analizează în raport de valabilitatea cauzei, ci în raport de unele elemente formale: textul menționat pe înscris,semnăturile persoanelor îndrituite, data emiterii,etc. (de exemplu : obligațiile CEC, acțiunile la societățile comerciale, biletele de ordin etc.). Proba actului juridic acauzal se face după reguli diferite față de proba actului juridic cauzal. Condițiile de valabilitate privind încheierea acestor acte juridice sunt diferite.

În doctrina juridică sunt cunoscute și alte clasificări ale actelor juridice.

după posibilitatea încheierii lor prin reprezentare distingem actul juridic obișnuit și actul juridic strict personal.

-actul juridic obișnuit este actul încheiat valabil fie personal, de partea interesată, fie prin reprezentantul persoanei interesate (mandatar). Majoritatea actelor juridice sunt acte obișnuite.

-actul juridic strict personal este actul încheiat valabil numai personal de către persoana interesată (de exemplu : căsătoria, testamentul, recunoașterea paternității copilului născut din afara căsătoriei etc.).

Regula o constituie actul juridic obișnuit. Excepția o reprezintă actele juridice strict personale.

după legătura actelor juridice cu modalitățile (termen, condiție, sarcină) deosebim acte juridice pure și simple și acte juridice afectate de modalități.

-actul juridic pur și simplu este actul neafectat de modalități. De regulă, potrivit principiului libertății contractuale părțile pot stabili ca actul încheiat să fie sau nu afectat de modalități. Există acte juridice ce nu pot fi decât pure și simple. (de exemplu : căsătoria, adopțiunea, opțiunea succesorală, etc.).

-actul juridic afectat de modalități este actul în conținutul căruia părțile au convenit o modalitate (condiție, termen, sarcină). Există acte juridice ce nu pot fi decât afectate de modalități (de exemplu, contractul de rentă viageră, unde plata rentei se face pe un termen extinctiv, până la moartea credirentierului).

după cum sunt sau nu reglementate de lege se deosebesc actele juridice numite (tipice) de actele juridice nenumite (atipice).

-actul juridic tipic (numit) este actul care are o denumire stabilită prin legea civilă și o reglementare proprie (de exemplu : contractul de locație, de închiriere, de mandat etc.

-actul juridic netipic (nenumit) este actul juridic care nu se bucură de o denumire legală și o reglementare proprie (de exemplu : contractul de întreținere, contractul de publicitate TV,etc.).

Contractelor nenumite li se aplică regulile juridice generale din teoria contractelor, alături de regulile stabilite de părți.

după rolul diferit al voințelor părților la încheierea actului juridic se disting acte juridice negociabile, de adeziune și impuse (forțate).

-actul juridic negociabil este actul juridic pe care părțile de comun acord îl încheie în deplină libertate, după discuții prealabile (negocieri), cu stabilirea liberă a drepturilor și obligațiilor ce le revin.

-actul juridic de adeziune este actul „la care toate clauzele contractuale sunt stabilite de către una din părți, cealaltă parte având doar opțiunea de a accepta sau de a refuza încheierea lor.” (de exemplu: contractele de utilități publice: apă, energie electrică, gaze naturale, telefon, cablu TV, contractele de studii, burse, etc.), deoarece satisfac trebuințe materiale și spirituale firești, obligă pe beneficiarul acestora să accepte încheierea contractului.

-actul juridic impus (forțat) este impus de lege (de exemplu : contractele de asigurare obligatorie în caz de accident pentru automobiliști).

după executarea în timp a obligațiilor, deosebim acte juridice cu executare instantanee și cu executare succesivă în timp.

-actul juridic cu executare instantanee (imediată, dintr-odată, uno ictu) este actul în care executarea prestațiilor are loc imediat și o singură dată (de exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a bunului cert, obligația vânzătorului de a transfera proprietatea bunului vândut este de drept executată în momentul încheierii contractului.

-actul juridic cu executare succesivă în timp este actul în care executarea prestațiilor are loc într-o perioadă de timp ; de exemplu, în contractul de rentă viageră debirentierul plătește renta periodic, într-o perioadă de timp.

Uneori părțile actului juridic cu executare uno ictu pot conveni să execute obligațiile eșalonat. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare părțile stabilesc ca plata prețului să se facă în 10 rate lunare.

Capitolul II

Condițiile de validitate a actului juridic civil

2.1.Definiție

Literatura de specialitate nu definește actul juridic civil în general, ci numai speciile actului juridic civil (actele juridice numite). O specie a actului juridic civil este contractul (convenția).

Condițiile actului juridic civil sunt acele componente care pot sau trebuie să intre în structura actului juridic civil, prin urmare, elementele din care este alcătuit actul juridic civil.Aceste elemente sunt indispensabile pentru ca actul juridic să fie valabil și să producă efecte juridice.

2.2.Terminologie

Codul civil român stabilște în art.948 condițiile esențiale pentru valabilitatea unei convenții(contract), adică prototipul actului juridic civil, și nu a actului juridic civil în general. Astfel cuprinsul art.948 din Codul civil este următorul: „Condiții esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită.”

În doctrină și jurisprudență aceste condiții au fost extinse la toate actele juridice.

De reținut este faptul că „nu trebuie să confundăm condițiile de validitate ale actului juridic civil cu elementele raportului juridic și, evident, nici cu condițiile obiectului actului juridic civil”.

Cu privire la sintagma „condiții esențiale pentru valabilitatea” actului juridic civil, în doctrină sunt folosite și alte formulări: “elementele actului juridic civil”, „condițiile de eficacitate ale actului juridic civil”, „elementele componente esențiale ale unui raport juridic de obligații”.

Codul civil, referindu-se la contracte, utilizează în art.948, expresia “condiții esențiale pentru validitatea unei convenții”, iar în Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat se întrebuințează noțiunile de “condiții de fond” și “condiții de formă”.

În teoria generală a actului juridic civil, cuvântul “condiție” are și alte accepțiuni. Astfel, acest cuvânt mai desemnează „o modalitate a actului juridic civil”, un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde însăși existența actului juridic civil. În alte circumstanțe, cuvântul „condiție are sensul de clauză a actului juridic civil”.

Faptul că sunt utilizate o multitudine de expresii pentru definirea condițiilor de valabilitate, aceasta nu ne împiedică să folosim atât terminologia codului, cât și celelalte expresii uzitate de doctrină ca fiind sinonime.

2.3.Clasificarea condițiilor actului juridic civil

Codul civil se referă numai la convenții sau contracte, dar în literatura de specialitate este admisă aplicarea prevederilor art.948 și actelor juridice civile, indiferent dacă sunt unilaterale (cu adaptările specifice acestor acte) sau bilaterale.

Astfel, art.948 din Codul civil dispune: „condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt:

capacitatea de a contracta;

consimțământul valabil al părților ce se obligă;

un obiect determinat;

cauza licită;”

Principala sursă de inspirație a Codului civil român, Codul civil francez, reglementează identic problema condițiilor esențiale de validitate ale convențiilor; astfel în art.1108 acestea (condițiile) sunt: consimțământul părții care se obligă; capacitatea sa de a contracta; un obiect cert; o cauză licită a obligației.

Enumerarea condițiilor esențiale de validitate a actului juridic din art.948 Cod civil nu epuizează sfera condițiilor cerute de lege pentru încheierea valabilă a actului juridic civil. Celor patru condiții, după cum vom observa în cele ce urmează, legea adaugă uneori, în mod expres, și alte condiții de validitate.

Proiectul Codului civil român modifică art.948, adăugând ca o condiție suplimentara de validitate, atunci când legea o cere. Astfel, în art.916, alin.(1) se reglementează următoarele: „Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt: 1.capacitatea de a contracta; 2.consimțământul valabil al părților; 3.un obiect determinat,posibil și ilicit; 4.o cauză valabilă a obligației.”, iar următorul aliniat: alin.(2) „În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile”.

Astfel ,în literatura juridică, diferitele condiții de validitate ale actului juridic sunt împărțite în funcție de diferite criterii:

după criteriul aspectului la care se refera condițiile de valabilitate ale actului juridic civil pot fi:

a) condiții de fond care se referă la conținutul actului juridic(aici sunt cuprinse cele patru condiții reglementate în art.948 din Codul civil, precum și –atunci când este cazul– autorizarea administrativă prealabilă pentru încheierea anumitor acte juridice).

b )condiții de formă care se referă, fie la forma de manifestare a consimțământului părților la încheierea actului (formă cerută de lege ad validitatem pentru actele juridice solemne), fie la forma în care se concretizează sau se materializează actul juridic pentru a putea fi dovedit (formă cerută de lege ad probationem); forma cerută pentru validitatea actului juridic civil se referă la actul privit ca negotium, pe când forma cerută de lege pentru dovedirea existenței și conținutului actului se referă la actul privit ca instrumentum.

c) condiții de publicitate cerute de lege pentru ca anumite acte juridice să devină opozabile față de terțele persoane.

după importanța lor pentru existența actului, condițiile sau elementele structurale ale actelor juridice civile pot fi:

a) condiții esențiale, fără a căror îndeplinire actul juridic (negotium) nu poate fi încheiat valabil (aceasta categorie cuprinde cele patru condiții reglementate de art.948 și forma actelor în cazul actelor solemne);

b) condiții neesențiale (întâmplătoare) care pot fi prezentate în anumite acte juridice fără ca lipsa lor să le afecteze validitatea (de exemplu, forma actelor juridice consensuale: un împrumut de folosință este valabil chiar dacă părțile l-au încheiat verbal sau în scris sub semnătură privată sau chiar autentică. De reținut este faptul că unul și același element poate avea valoarea unei condiții esențiale în anumite acte juridice, dar poate fi neesențial în alte acte juridice; de exemplu: modalitățile actului juridic: termenul, condiția, sarcina;

după criteriul izvorului lor formal, condițiile de valabilitate pot fi:

a) condiții legale, prevăzute anume în texte de lege; de exemplu, art.1772 Cod civil precizează forma contractului de ipotecă: „ipoteca convențională nu poate fi constituită decât prin act autentic”.

b) condiții convenționale sau voluntare care sunt prevăzute ca atare prin voința părților fără a fi impuse de lege;

La rândul lor condițiile legale sunt clasificate de unii autori, în condiții generale ce se cer oricărui act juridic și condiții speciale care se cer numai pentru anumite acte juridice; de exemplu: autorizația C.E.C., pentru înstrăinarea unei construcții este cerută numai cu privire la construcțiile care au fost ridicate cu credit de stat nerambursat integral până la data înstrăinării.

după efectele ce se pot produce în lipsa condițiilor, distingem următoarele condiții de valabilitate:

a) condiții de validitate: sunt condiții în lipsa cărora actul juridic civil încheiat nu este valabil, fiind sancționat cu nulitate absolută (condiții de fond și condițiile de formă ad validitatem).

b) condiții de eficacitate: sunt condițiile în lipsa cărora actul juridic deși valabil încheiat nu mai produce efecte juridice. De exemplu, contractul de gaj prin care se garantează executarea unei obligații, este condiționat de existența unui contract valabil încheiat, cum ar fi contractul de împrumut. În lipsa acestuia, contractul de gaj nu mai produce efectele pentru care s-a încheiat: să garanteze executarea obligației de restiutire a sumei împrumutate.

după criteriul legăturii lor cu actul la care se referă, condițiile de valabilitate pot fi:

a) condiții intrinseci care privesc elementele constitutive, structurale ale actului: consimțământul, obiectul, cauza;

b) condiții extrinseci care privesc situații fapte sau acte exterioare actului, poate fi considerat: autorizația administrativă prealabilă, formele de publicitate, etc.

Aceste clasificări pot prezenta interes nu numai teoretic dar și practic prin consecințele diferite cărora le dă naștere nerespectarea unei condiții dintr-o condiție sau alta. Deci, lipsa capacității, a consimțământului, obiectului sau cauzei atrag nulitatea actului; în timp ce lipsa unei condiții de publicitate, fără a afecta existența actului, atrage însă inopozabilitatea acestuia față de terți.

2.4.Condiții de fond ale actului juridic civil

Condițiile de fond ale actului juridic sunt guvernate de reglemntările Codului civil român, în speță art.948, alături de Proiectul Codului civil cu art.916.

Conținutul art.948 din Codul civil este următorul: “Condițiile esențiale pentru valabilitatea unei convenții sunt :

capacitatea de a contracta;

consimțământul valabil al părților ce se obligă;

un obiect determinat;

cauză licită;

2.4.1. Capacitatea de a încheia acte juridice civile

2.4.1.1.Noțiune

Prin capacitatea de a contracta se înțelege acea „condiție de fond, esențială și generală a actului juridic care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații prin încheierea de acte juridice civile”. Numai subiectul de drept, ca urmare a încheierii actelor juridice, devine titular de drepturi și obligații.

Autorii deosebesc în general capacitatea de a dobândi de aceea de a exercita drepturi. Prima constituie „capacitatea de folosință” și se poate defini ca fiind aptitudinea de a fi titularul unor drepturi; iar cea de-a doua, se numește „capacitatea de exercițiu” și se poate defini ca fiind „aptitudinea de a exercita drepturile al căror titular ești”. Se poate întâmpla ca o pesoană să fie titulara unui drept fără a-l putea exercita ea însăși, fiind obligată să se folosească de el prin intermediul altei persoane.

2.4.1.2.Sediul materiei

În art.948 din Codul civil (iar în art.916 în Proiectul Codului civil) se face referire la „capacitatea de a contracta” ca la o condiție generală, esențială, de validitate a oricărei convenții.

Regula în materia capacității de a încheia acte juridice se deduce din textul art.949 Cod civil: „poate contracta (în planul actului juridic general – poate încheia acte juridice civile) orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, iar Proiectul Codului civil, în art.917, alin.(1), arată că: „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte”. Observăm că Proiectul Codului civil vine cu o delimitare, în sensul că face distincția între incapacități generale, care îi privesc pe cei „declarați incapabili de lege”, dar și incapacități speciale, care se rezumă la incapacitatea de „a încheia anumite contracte”.

Condiția capacității de a contracta (încheia) diverse specii de acte juridice este expres prevăzută în legea civilă. Astfel, în art.806-808 Cod civil se stabilește capacitatea de a dispune sau de a primi donații, în art.856 Cod civil capacitatea de a face testament (de a încheia acest act juridic unilateral), în art.1306 Cod civil capacitatea de a cumpăra sau vinde, în art.1706 Cod civil capacitatea de a încheia contractul de tranzacție, etc.

Definiția legală a capacității de folosință și de exercițiu o regăsim în Decretul nr.31/1954, privind persoanele fizice și persoanele juridice, de asemenea există unele prevederi speciale și în Codul familiei și în alte acte normative.

Ineditul apare în Proiectul Codului civil, care încearcă o sistematizare în legislația de domeniu. În Titlul II-Persoana fizică, Capitolul I este intitulat „Despre capacitatea civilă a persoanei fizice”.Acest capitol detaliază probleme legate de capacitatea de folosință și cea de exercițiu a persoanei fizice, aducând totodată unele modificări în materia capacității prin „introducerea unor instituții noi cum ar fi : instanța tutelară sau consiliul de familie”.

2.4.1.3.Principiul capacității de a încheia acte juridice civile

Legislația instituie ca regulă capacitatea de a încheia acte juridice civile, iar ca excepție incapacitatea. Aceasta din urmă, necesită o abordare destul de sensibilă, în sensul că incapacitățile trebuie să fie expres și limitativ prevăzute de lege.

Decretul 31/1954, în art.6, alin.(1) prevede regula capacității, astfel: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință și nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile stabilite de lege”. Codul civil expune aceeași teorie în art.856, precum și în art.949 și 1306.

De asemenea Proiectul Codului civil prevede în art.16, alin.(1) și (2) următoarele: tuturor persoanelor le este recunoscută capacitatea civilă, atât cea de folosință cât și cea de exercițiu, în afară de cazurile prevăzute de lege; iar în art.17, alin.(1), consacrat limitelor capacității civile, reproduce ad literam art.6, alin.(1) al Decretului nr 31/1954.

În cazul persoanelor juridice capacitatea de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului specialității capacității de folosință consacrat în art.34 din Decretul nr.31/1954 „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut, orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.

Este imperios să facem corelația între capacitate și discernământ: capacitatea este o stare de drept recunoscută de lege oricărei persoane, iar discernământul este o stare de fapt (de facto) a cărei existență poate fi dovedită. O regulă generală a acestui principiu presupune că o persoană care are capacitate de exercițiu, dispune și de discernământul faptelor sale; prezumție relativă, deoarece se poate demonstra și contrariul.

Practica judiciară în această privință a statuat următoarele: „Pot fi anulate pentru lipsă de discernământ, nu numai actele încheiate de minorii sub 14 ani sau de interzișii judecătorești, ci și acelea încheiate de orice altă persoană”.

Din această acțiune reiese faptul că, părțile pentru a încheia un act juridic valabil trebuie să dispună pe lângă capacitatea legală, și de așa zisa capacitate naturală. Aceasta capacitate presupune existența efectivă a discernământului în momentul încheierii actului juridic civil. Art.918 din Proiectul Codului civil este consacrat în totalitate incapacităților naturale. Astfel alin.(1) stipulează următoarele: „Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în imposibilitatea de a-și da seama de urmările faptelor sale. În această situație poate fi vorba de beție, sedare cu medicamente sau droguri, somnambulism, etc.. Este de specificat că inacapacitățile naturale trebuie să fie întotdeauna dovedite în fața instanței, spre deosebire de incapacitățile legale care se prezumă.

2.4.1.4. Exceptia incapacitații de a încheia acte juridice civile

Trebuie să amintim că, în principiu, toate persoanele au capacitatea civilă de exercițiu cu excepția celor pe care legea le declară în mod expes lipsite sau restrânse în această privință.

Excepția în materia încheierii actelor juridice se desprinde din prevederile art.950 Cod civil: „necapabil de a contracta sunt: 1. minorii, 2. interzișii (…) 4. În genere toți acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”. Din formularea textului legii incapacitatea de a încheia acte juridice este expres prevăzută de lege. Excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare.

Incapacitățile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii :

după natura lor, distingem: incapacități de folosință și incapacități de exercițiu.

Incapacitatea de folosință lipsește individul în mod absolut de posibilitatea de a încheia anumite acte juridice; ea atrage întotdeauna și incapacitatea de exercițiu.

Incapacitate de exercițiu se referă în general la persoanele care nu au discernământul necesar pentru a înțelege urmările propriilor acte, și din acest motiv nu-și pot exercita drepturi și asuma obligații. În acest caz chiar dacă persoana nu poate contracta singură, ea poate fi reprezentată la încheierea actului juridic civil (de exemplu, un minor de 14 ani lipsit de capacitate de exercițiu va încheia un contract de vânzare-cumpărare prin reprezentantul său legal și cu autorizarea prealabilă a autorității tutelare)

În raport de conținutul sau întinderea lor, distingem: incapacități generale, (care vizează, în principiu, toate actele juridice), și incapacități speciale (care sunt instituite pentru anumite acte juridice). Pentru persoanele fizice această clasificare se suprapune cu cea anterioară; dar pentru persoanele juridice, incapacitatea de folosință nu vizează, întotdeauna, numai anumite acte juridice, ci, din principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, putem deduce că aceasta nu poate încheia acte juridice (indiferent de felul lor) din care ar izvorî drepturi și obligații ce contravin scopului pentru care a fost înființată.

După izvorul lor, incapacitățile civile pot fi clasificate în: incapacități stabilite de legea civilă (incapacitățile de exercițiu și majoritatea incapacităților de folosință) și incapacități civile stabilite de legea penală:

De exemplu în Codul civil se prevede:

– minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune de bunurile sale prin donație sau testament (art.806) ;

– minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament de mai mult de jumătate din bunurile sale (art.807) ;

– medicii și farmaciștii nu pot primi donații de la persoana pe care au tratat-o în boala de care moare (art.810) etc. ;

În Codul familiei se prevede:

– tutorele și rudele sale apropiate nu pot încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutelă (art.128);

– soții nu pot împărți voluntar bunurile comune în timpul căsătoriei (art.36, alin.2);

În Codul penal se prevede:

– pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, printre care drepturile părintești și dreptul de a fi tutore sau curator (art.64).

– măsura de siguranță prin care se interzice persoanei de a se afla în anumite localități, măsură ce aduce atingere statutului persoanei (art.111 și 112).

În raport de opozabilitatea lor distingem între incapacități absolute și incapacități relative.

Incapacitățile absolute împiedică încheierea de către incapabil a actului cu orice alte persoane (de exemplu, minorul sub 16 ani nu poate dispune în niciun fel prin donații sau testament de bunurile sale – conform art.806 din Codul civil).

Incapacitățile relative împiedică încheierea actului de către incapabil cu anumite persoane (de exemplu, nu se pot încheia acte juridice între minor, pe de o parte, și tutorele, soțul acestuia, o rudă în linie dreaptă, ori frații sau surorile tutorelui, pe de altă parte-precizări consacrate în art.128 din Codul familiei).

După finalitatea lor incapacitățile sunt: incapacități cu caracter de sancțiune (de exemplu,decăderea din beneficiu de inventar – art.712 din Codul civil), și incapacități cu caracter de protecție (de exemplu,interzicerea vânzărilor între soți – art.1307 din Codul civil).

Doctrina franceză folosește același regim juridic pentru a defini capacitatea, dar ne propune să facem distincția între inacapacitate și indisponibilitate reală. Un anumit bun poate fi afectat unui scop special, unui interes general, colectiv, și din aceste motive să fie scos din circuitul civil. Contractele care ar avea ca obiect derivat un asemenea bun vor fi lovite de nulitate, și asta datorită indisponibilității reale a bunului ce constituie obiectul convenției și nu datorită incapacității părților, ci datorită indisponibilității reale a bunului ce constituie obiectul convenției.

De asemenea tot doctrina franceză ne atenționează că nu trebuie să confundăm incapacitatea cu lipsa calității de proprietar, deoarece un contract care privește un bun al altuia va fi inficace deoarece un vânzător, care nu este el însuși proprietar, nu poate transmite proprietatea cumpărătorului, iar un asemenea contract va fi inopozabil adevăratului proprietar.

2.4.2.Consimțământul valabil al părților ce se obligă

2.4.2.1.Corelația dintre consimțământ și voința juridică

În literatura de specialitate, mulți autori consideră ca o condiție esențială sau ca element structural al actului juridic civil voința juridică. Acest element înglobează atât consimțământul cât și cauza actului juridic. Analiza condițiilor de valabilitate ale actului juridic civil se cere a fi explicata prin examinarea ambelor concepte, consimțământul și cauza, fiecare cu problemele sale juridice; dar tot atât de importantă este și analiza noțiunii de voință juridică.

2.4.2.2.Formarea și principiile voinței juridice în dreptul civil

Pornind de la definiția actului juridic ca fiind o manifestare de voință cu intenția de a produce efecte juridice, putem deduce că voința este un element fundamental al actului juridic civil. Ea constituie un „fenomen psihologic de natură subiectivă, un fenomen juridic, și în ambele cazuri are un caracter complex”. Caracterul de fenomen psihologic complex presupune parcurgerea anumitor etape, iar ca fenomen juridic complex necesită reunirea a celor două elemente: cauza și consimțământul.

Punctul de formare al voinței juridice, sub aspect psihologic, îl constituie existența unor nevoi obiective pe care omul tinde să le satisfacă. Acesta constituie primul element ce face parte din faza internă a procesului psihologic. Următoarea fază este reflectarea, ce presupune reprezentarea nevoilor în mintea omului, reprezentare ce duce la la apariția scopului ce trebuie atins. Pe măsură ce reprezentarea se conturează apare o a treia etapa din faza internă: dorința. De obicei o dorință nu rămâne niciodată singură, ea este însoțită de alte tendințe și dorințe. Odată conturate aceste elemente, se trece la deliberarea acestor dorințe, deliberare ce presupune o luptă a motivațiilor, o stabilire a avantajelor și dezavantajelor. Apariția motivului determinat constituie imboldul hotărârii, proces care încheie faza internă. Dar pentru ca acest proces psihologic să devină fapt social el trebuie exteriorizat, adică să fie adus la cunoștința celorlati subiecți de drept.

Știința dreptului constituie ca elemente ale procesului psihologic complex doar hotărârea exteriorizată și motivul determinat, celelalte elemente rămân în planul juridic ca fiind fără relevanță. În limbajul juridic motivul determinat este tradus ca fiind „scopul sau cauza actului juridic, iar hotarârea exteriorizată nu este altceva decât consimțămâtul”. Așadar între voința juridică și consimțământ există o corelație de tipul întreg-parte.

Termenul de consimțământ este folosit când actul juridic are mai multe părți; problemă studiată de un renume francez,din literatura de specialitate, M.Planiol: „câte voințe necesită formarea unui act juridic?” .În principiu pentru formarea unui act juridic este necesar să existe două voințe, majoritatea actelor fiind convenții. În acest caz persoanele care figurează ca autori sunt denumite părți contractante sau părți. Voința unei părți fiind în concordanță cu voința celuilalt autor se va numi consimțământ, termen ce indică similitudinea voințelor concordante la formarea actului juridic.

În situația în care actul juridic este întocmit de o singură persoană (testamentul, oferta de a contracta, aceptarea ofertei, renunțarea la succesiune), voința nu este decât aparentă și temporară. Pentru ca testamentul să producă efecte juridice trebuie ca mai târziu o altă voință să se întâlnească cu prima și, astfel, efectele juridice să se producă prin acceptarea legatului sau a ofertei.

În dreptul nostru civil voința juridică este guvernată de două principii principiul libertății (autonomiei) voinței juridice și principiul priorității voinței interne (reale) față de voința declarată.

Principiul libertății (autonomiei) voinței juridice

Teoria autonomiei de voință a fost elaborată în secolul XVIII de Jean Jaques Rousseau și Immanuel Kant în contextul climatului individualist dominant în epocă.

În esență, teoria privește omul ca fiind liber prin natura sa; trăind în societate omul înțelege să renunțe de bunăvoie la o parte din libertățile dobândite prin naștere ajungându-se astfel la un acord al voințelor libere numit contract social.

Baza întregii construcții a societății umane este individul, voința sa liberă.

Teoria autonomiei de voință a promovat pe plan juridic principiul libertății contractuale (laisser faire, laiser contracter) – lasă să se facă, lasă să se contracteze.

Principiul libertății s-a format și s-a transformat de la o etapă istorică la alta. Astfel în Dreptul roman, nu-i era recunoscută voinței juridice de a fi singură creatoare de efecte juridice. Acest formalism se continuă și în Evul Mediu timpuriu. În practica dreptului canonic, dictonul transpunea jurământul promisoriu.

Trecerea de la jurământul promisoriu la jurământul secular este constatată și teoretizată de Grotius.Următoarea etapă o constituie trecerea de la exigențele canonice la cele laice, și apare ideea de cauză eficientă a contractului, cauză ale căror resorturi se regăsesc în voința exprimată a contractanților.

Principiul libertății contractuale se desprinde din Codul civil care l-a consacrat prin două texte de lege.

-art.969 alin.1 Cod civil: „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” ;

-art.5 Cod civil: „nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.

Cu alte cuvinte, libertatea părților în încheierea actelor juridice se circumscrie în jurul următoarelor idei:

-părțile sunt libere să încheie sau nu actul juridic civil;

-părțile, de comun acord, stabilesc conținutul contractului; drepturile și obligațiile ce le revin;

– părțile pot conveni, dacă doresc, să modifice sau să stingă actul juridic prin care s-au legat;

Această libertate a părților în încheierea actelor juridice cunoaște următoarele limitări: legea, ordinea publică și bunele moravuri.

Ordinea publică sub aspect normativ este alcătuită din normele legale imperative care stabilesc ordinea politică, economică și socială a societății omenești. Contractele încheiate prin nesocotirea normelor legale imperative de ordine publică sunt sancționate cu nulitate absolută.

În legislația română există și norme imperative care nu privesc ordinea politică, economică și socială. De exemplu, textul art.948 Cod civil este o normă imperativă; actele juridice încheiate fără respectarea condițiilor esențiale de validitate sunt lovite de nulitate; textul art.813 Cod civil stabilește imperativ forma actului de donație: act autentic.

Bunele moravuri cuprind regulile morale propriu-zise și regulile de conviețuire socială, termen folosit frecvent în doctrină și practică.

Constituția României folosește expres termenii de bune moravuri și morală publică.

Principiul priorității voinței reale (interne) față de voința declarată

În structura voinței juridice se reunesc: elementul psihologic, voința internă a părții actului juridic, adică hotărârea subiectului actului juridic de a-l încheia și elementul social, voința declarată, materializată, exteriorizată a hotărârii de a încheia actul juridic.

De regulă, voința internă coincide cu voința externă, subiectul exprimând, materializând în actul juridic ad probationem exact ce a dorit atunci când a luat hotărârea de a se lega juridic de o altă persoană.

Uneori, între cele două voințe pot să apară neconcordanțe datorate fie dificultăților de exprimare în limbaj juridic, fie nivelului intelectual modest.

În aceste situații se pune întrebarea cărei voințe i se acordă prioritate: celei reale, interne care a călăuzit subiectul de drept să încheie actul juridic, sau celei externe, sociale, declarate, exteriorizate în momentul încheierii actului juridic.

Răspunsul la întrebare este dat în funcție de concepția adoptată de legiuitor în privința raportului dintre voința internă și voința externă.

Concepția obiectivă îmbrățișată de Codul civil german în 1900 acordă importanță exclusivă voinței declarate. Valabilitatea actului juridic încheiat depinde numai de declarația de voință. Se ignoră astfel voința reală a subiectului de drept exprimată în actul juridic. În această concepție se asigură securitatea deplină a dobânditorilor, securitatea dinamică a circuitului civil. Judecătorul este obligat să verifice numai manifestarea de voință, să-i acorde protecție, chiar dacă în realitate voința externă se face în scopul încălcării legii.

Concepția subiectivă adoptată de Codul civil francez în 1804 pune accentul pe voința internă, reală a subiectului de drept. Valabilitatea actului juridic se cercetează numai în raport de voința internă. Se asigură astfel securitatea statică a circuitului civil, a celui ce înstrăinează, ignorându-se securitatea dinamică, a celor ce vor să dobândească. Practic valabilitatea actului de dobândire atârnă exclusiv de elemente ale voinței interne, ce nu au fost exprimate în voința materializată, exteriorizată, elemente necunoscute dobânditorului.

Dreptul civil român a ales calea de mijloc.

În principiu, s-a consacrat concepția subiectivă, acordându-se prioritate voinței interne în raport cu voința externă. În art.977 din Codul civil se prevede: „interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, (după voința internă) iar nu după sensul literal al termenilor” (voința externă, materializată în actul juridic ad probationem).

În Codul civil există aplicații practice ale principiului priorității voinței reale (interne) față de voința declarată:

– în materia consimțământului: art.953 din Cod civil prevede: „consimțământul (aici în sensul de manifestare a voinței interne de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violență, sau surprins prin dol”; în art.960 din Cod civil: „dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți, sunt astfel încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte, n-ar fi contractat” (nu și-ar fi manifestat voința internă de a contracta).

– în materia simulației: art.1175: „actul secret, (rezultat al voințelor interne al părților) care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante ( este rezultatul voințelor interne exprimate de părți) și succesorilor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane”. Așadar actul real este cel secret, rezultat al voințelor interne, în timp ce actul public este rezultatul voințelor externe, a celor declarate de părți.

Argumentele ce impun principiul priorității voinței interne (reale) față de voința declarată sunt următoarele:

– principiul libertății contractuale imprimă voinței juridice libertatea de a încheia sau nu orice fel de act juridic, de a-l modifica, transmite sau stinge. Voința internă, fiind rezultatul unui proces psihologic complex, determină în final nașterea legăturii juridice, implicit a actului juridic civil;

– atunci când voința externă exprimată la încheierea actului juridic este susceptibilă de mai multe înțelesuri, părțile sau judecătorul stabilește adevăratul înțeles după un criteriu unic, voința internă a părților. Textul art.960 Cod civil afirmă expres: „interpretarea contractelor (aflarea adevăratului înțeles al voinței părților) se face după intenția comună a părților contractante” (voința internă);

– voința internă se poate retrage pe cale amiabilă sau judecătorească când se dovedește că a fost dată din eroare, obținută prin dol sau smulsă prin violență, fapt ce nu se întâmplă în concepția obiectivă, cu voință externă.

Consecințele specifice concepției obiective se regăsesc și în dreptul nostru întemeiat pe principiul priorității voinței interne în raport cu voința externă, declarată.

Astfel, în materia probațiunii se acordă prioritate voinței externe, materializate. În art.1191 Cod civil se dispune: „Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul (înscrisul) (nu se admite combaterea voinței externe, materializată în actul juridic) nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depășește 250 lei.”

Interesele securității statice și dinamice a circuitului civil impun îmbinarea dispozițiilor normative care dau satisfacție atât concepției subiective cât și concepției obiective. Încrederea în actele juridice încheiate și securitatea dinamică a circuitului civil justifică poziția legiuitorului român.

2.4.2.3.Definiția consimțământului

Consimțământul reprezintă „exteriorizarea hotărârii de a încheia acte juridice civile”.El reprezintă o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.

Etimologic cuvântul „consimțământ” este folosit în două sensuri: într-un prim sens el exprimă o manifestare unilaterală de voință. În această situație suntem în prezența actului unilateral și voința fiecărei părți în cazul actelor bilaterale și multilaterale. Codul nostru civil folosește în acest înțeles cuvântul consimțământ în art.953: „Consimțământul nu este valabil cănd este dat din eroare,smuls prin violență sau surprins prin dol”. Un alt sens este acela de acord de voință al părților la încheierea actelor bilaterale sau multilaterale. Codul civil reglementează în acest sens în art.969,alin.(2): „Convențiile pot fi revocate prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.”

Doctrina este adepta utilizării primului sens al termenului, iar pentru al doilea de preferat este folosirea sintagmei „acord de voință”.

2.4.2.4.Condițiile de valabilitate ale consimțământului

Cu privire la numărul condițiilor de valabilitate, doctrina a adoptat diferite opinii.

Majoritatea autorilor consideră că aceste condiții sunt următoarele: „să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ”

Un alt autor adaugă la condițiile de mai sus: „voința trebuie să fie liberă, voința trebuie să fie conștientă”.

Într-o altă opinie, la cele patru condiții prezentate la început se enumeră și: „consimțământul trebuie să fie serios; consimțământul trebuie să fie precis”.

De asemenea un alt autor susține că sunt condiții următoarele: " voința să fie declarată sau manifestată în exterior, declarația de voință trebuie să fie serioasă, făcută cu intenția de a produce efecte juridice; consimțământul trebuie să fie liber și neviciat”.

În analiza condițiilor de valabilitate ale consimțământului am pledat pentru argumentul ad populum; deci pentru a-și produce efectele în mod valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească cumulativ urmatoarele condiții:

a) să emane de la o persoană cu discernământ

Această cerință este impusă de necesitatea ca subiectul de drept să își dea consimțământul în încheierea unui act juridic, în plină cunoștință de cauză, având posibilitatea de a discerne efectele actelor sale. Dar așa cum am afirmat mai sus, nu este suficientă starea de drept-capacitatea de exercițiu, ci ea trebuie să aibă și discernământ – stare de fapt. Apariția unei incapacități naturale ca: beția, hipnoza, somnambulismul la o persoană cu capacitate de exercițiu face ca această condiție să fie viciată, atrăgând totodată nulitatea relativă actului juridic civil.

Minorii sub 14 ani și interzișii judecătorești sunt prezumați a fi fără discernământ. În cazul persoanelor capabile care încheie actul juridic în stare de incapacitate naturală, lipsa temporară a discernământului la data contractării trebuie să fie dovedită în fața instanțelor judecătorești

Problema discernământului nu se discută în cazul persoanelor juridice, deoarece reprezentanții acestora sunt întotdeauna persoane fizce cu capacitate de exercițiu deplină.

Practica judiciară a îmbrățișat opinia potrivit căreia consimțământul dat la încheierea actului juridic trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.

b) consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii).

Manifestarea de voință se face cu intenția specială de a încheia un act juridic, cu intenția de a produce efecte juridice și în final executarea acestuia (să fie garantată) prin forța coercitivă a statului.

Există situații când consimțământul nu este considerat a fi exprimat cu intenția de a produce efecte juridice în următoarele cazuri:

-cănd manifestarea de voință a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curiozitate sau pură complezență);

-când s-a făcut sub condiție suspensivă pur potestivă din partea celui care se obligă – mă oblig dacă vreau (art.1010 Codul civil);

-dacă manifestarea de voință este prea vagă;

-dacă manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia;

c) consimțământul să fie exteriorizat

Voința de a încheia actul juridic născută dintr-un proces psihologic complex, dobândește valoare juridică numai atunci când este exprimată, pentru ca astfel întâlnindu-se cu o altă manifestare de voință, să se realizeze acordul de voință. Acest lucru se întâmplă, prin manifestarea voinței interne în exterior.

Subiectul de drept este liber să exteriorizeze voința internă în forma dorită ca urmare a principiului consensualismului. De la acest principiu există și excepții, cum este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială.

Voința internă se poate exterioriza expres prin:

-cuvinte : fiecare parte își declară astfel consimțământul și împreună realizează acordul de voință. De exemplu, vânzătorul și cumpărătorul prin cuvinte, cad la învoială cu privire la bunul cumpărat și prețul plătit. Învoiala la care s-a ajuns este consimțământul dat la nașterea contractului de vânzare-cumpărare.

-înscrisuri: de regulă, părțile grijulii cu soarta actului juridic, îl încheie în formă scrisă. În acest scop, convin ca manifestarea comună de voință să se facă printr-un înscris constatator semnat de ele. Uneori legea impune ca manifestarea consimțământului să se facă în formă scrisă.

Prevederile art.1191 Cod civil impun ca actele juridice al căror obiect are o valoare ce depășește 250 lei, de regulă, să se întocmească în formă autentică sau sub semnătură privată.

Unele acte juridice se încheie potrivit legii numai prin manifestarea expresă a consimțământului. De pildă, potrivit art.814 Cod civil în cazul contractului de donație între absenți, acceptarea (consimțământului) să fie făcută în formă autentică (așadar consimțământul trebuie să fie expres).; în art.1034, 1042 în materie de solidaritate convențională creditorul „cere (consimțământ expres) plata în tot a creanței” sau „se poate adresa (consimțământ expres) la acela care va voi dintre debitori”.

Cu privire la exprimarea consimțământului se pune întrebarea dacă tăcerea are valoare juridică de consimțământ, potrivit adagiului latin conform căruia tăcerea valorează consimțământ (qui tacit consetire videtur).

În principiu, în dreptul civil tăcerea nu valorează consimțământ, dar există situații excepționale în care tăcerea valorează consimțământ:

-când legea prevede expresis verbis: de exemplu, în art.1437 Cod civil, privitor la tacita relocațiune: „După expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune (contract de închiriere prin care se asigură folosința temporară a unui lucru în schimbul chiriei), dacă locatarul rămâne și este lăsat în posesie, atunci se consideră locațiunea ca reînnoită.”; în art.82 alin.2 din Legea 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, se precizează: „consimțământul se socotește dat dacă participarea sau operațiunile (este vorba de participarea asociaților cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate și de operațiuni făcute în contul acestora) fiind anterioare actului constitutiv au fost cunoscute de ceilalți asociați și aceștia nu au interzis continuarea lor”(au tăcut).

– părțile convin să acorde tăcerii valoare de consimțământ. De exemplu, părțile stabilesc modalitate de înnoire a contractului de închiriere a unei locuințe tăcerea locatorului timp de 7 zile de la expirarea termenului de închiriere ;

– când prin obicei (uzanțe) tăcerea valorează consimțământ ;

d) consimțământul să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ

Întru explicarea acestui principiu trebuie să pornim de la faptul că el este impus de caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic civil; caracter ce poate fi afectat de vicii de consimțământ.

Viciile de consimțământ sunt acele împrejurări interne și externe care afectează consimțământul. Viciile de consimțământ „ce constau în împrejurări externe sunt violența și leziunea și cele ce privesc împrejurărî interne, de natură intelectuală sunt eroarea și dolul.”

2.4.2.5.Viciile de consimțământ

2.4.2.5.1.Privire generală

Expresiile „vicii de consimțământ” sau „vicii ale voinței” sunt folosite în doctrină pentru a desemna alterarea manifestării de voință, săvârșită în vederea producerii de efecte juridice.

Autorii care grupează consimțământul și cauza într-o singură condiție esențială de validitate a actului juridic, și anume „voință juridică”, sunt adepții expresiei „vicii ale voinței”.

Sintagma „vicii de consimțământ” este folosită de autorii care consideră consimțământul și cauza, ca fiind, fiecare în mod separat, condiție de validitate a actului juridic.

Totuși majoritatea autorilor preferă expresia uzuală „vicii de consimțământ”.

Potrivit art.953 Cod civil: „Consimțământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violență, sau surprins prin dol.” De asemenea, în art.951 Cod civil se dispune: „Minorul nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate, decât în caz de leziune.” și art.1157 Cod civil: „minorul poate exercita acțiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenții (cu precizarea că în alin.1 și 2 din art.25 din Decretul 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului nr.31/1954 referitor la persoanele fizice și juridice se stabilește că acțiunea în resciziune – în anulare pentru leziune –aparține exclusiv minorului care, având vârsta de 14 ani împliniți, încheie singur acte juridice, fără încuviințarea părinților sau a tutorelui sau încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, când aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare).

Viciile de consimțământ se admit a fi eroarea, violența, dolul și leziunea.

2.4.2.5.2.Eroarea

Definiție și reglementare. Eroare poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realității în conștiința persoanei care deliberează și adoptă hotărârea de a încheia actul juridic civil. O definiție descriptivă spune că eroarea reprezintă „ideea greșită pe care o avem despre un lucru sau, mai precis, credința în existența unei calități sau a unui fapt, relativ la un act juridic, calitate sau fapt care nu există în realitate”. Eroarea asupra naturii actului sau asupra identității obiectului nu constituie un simplu viciu al voinței,ci este distructivă de voință.

Reglementarea erorii o regăsim în art.953 Cod civil care dispune următoarele: „consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare…” și în art.954 Cod civil se reglementează cele două cazuri când eroarea viciază consimțământul:

-„eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției”;

-„eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția”;

Clasificarea erorii. Doctrina se oprește asupra întrebării: „Cum putem distinge eroerea destul de gravă pentru a fi un viciu de voință de eroarea ușoară care nu atinge validitatea actului?” Pentru a răspunde la această întrebare este nececsar să ne oprim asupra criteriilor de clasificre a erorii.

după criteriul consecințelor pe care le atrage eroarea poate fi:

a )eroarea obstacol: este atât de gravă, încât voințele părților actului juridic nu se întâlnesc. În doctrină, se numește eroare distructivă, distrugătoare de voință, deoarece gravitatea erorii împiedică încheierea actului juridic.În cazul acestei erori falsa reprezentare cade fie asupra naturii juridice a actului (error in negotio) ce se încheie; de exemplu, una din părți își manifestă voința să încheie un contract de vânzare-cumpărare în timp ce partea cocontractantă crede și își manifestă voința să încheie un contract de donație; fie asupra identității obiectului actului juridic (error in corpore); un alt exemplu: o parte își dă consimțământul să cumpere un autoturism marca „Peugeot”, în timp ce vânzătorul îi oferă un autoturism „Dacia Nova”.

În cazul erorii obstacol, fiecare manifestare de voință a părților se referă la altceva. În acest caz nu poate fi vorba de realizarea acordului de voință, a consimțământului.

În doctrina de specialitate au existat opinii cu privire la aplicarea nulității relative și în cazul erorii, dar această părere este infirmată de noua reglementare.

b) eroarea viciu de consimțământ. Presupune că falsa reprezentare a calității în momentul încheierii actului juridic cade asupra substanței obiectului (error in substantiam), fie asupra identității persoanei cocontractantului(error in personam). Această ultimă formă nu viciază consimțământul decât în cazul actelor încheiate în considerarea persoanei cu care s-a contractat, adică în cazul contractelor intuituu personae.

Eroarea viciu de consimțământ este cunoscută în doctrina mai veche sub denumirea de eroare gravă. Totuși problema care s-a ridicat atât în doctrina veche cât și în jurisprudență a fost asupra substanței obiectului. Cele două instituții includ în ideea de substanță a obiectului „toate calitățile în lipsa cărora autorul nu ar fi făcut actul dacă ar fi cunoscut această lipsă, fiindcă în redactarea actului, el a avut în vedere tocmai acele calități și le consideră esențiale”

Ea privește așa cum precizează textul legii (art.954 Cod civil):

– calitățile substanțiale ale obiectului actului juridic (error in substantiam). Prin “calități substanțiale” se înțeleg acele calități, fie ale bunului, fie ale prestației care au fost determinante la încheierea actului juridic, și fără de care actul nu s-ar fi încheiat. Subiectul de drept înțelege să încheie actul juridic în considerația obiectului, a bunului pe care dorește să-l cumpere, să-l doneze sau să-l primească ca donație, să-l schimbe, să-l închirieze, respectiv să-l folosească temporar, sau în considerația prestației ce o va executa cocontractantul. Consimțământul părților la încheierea actului juridic a fost determinat de calitatea bunului sau a prestației. Calitatea bunului privește atât compoziția bunului cât și alte calități: de exemplu, cumpăr pulovărul pentru că este din lână, cumpăr dulapul deoarece prin culoare se încadrează între celelalte obiecte de mobilier din birou, etc.. Practica judiciară a statuat că în lipsa calităților substanțiale ale bunului, partea nu ar încheia actul juridic.

– identitatea sau calitățile esențiale ale persoanei (error in personam) în cazul contractelor intuitu personae.

Contractele intuitu personae sunt contractele încheiate de una din părți în considerarea calităților personale, reputației, talentul, gradul de rudenie, gradul științific purtat etc. ale părții contractante.

Considerația persoanei cocontractante a determinat consimțământul la încheierea actului juridic. De exemplu, se încheie un contract de prestări servicii cu un anumit cântăreț, deoarece numai el are acele calități artistice apte să atragă un număr sporit de spectatori; donez primului nepot un autoturism pe considerentul că el îmi va prelua numele,etc..

În concluzie, eroarea asupra calităților substanțiale ale obiectului actului juridic și identității sau calităților esențiale ale persoanei au determinat încheierea actului juridic. În lipsa error in substantiam sau error in personam, actul juridic nu s-ar fi încheiat.

c) eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la încheierea actului juridic, neafectâd însăși valabilitatea acestuia (de exemplu,eroarea asupra stării civile a cumpărătorului, eroare asupra solvabilității cocontractantului, eroare asupra calităților nesubstanțiale ale obiectului actului juridic,etc.). Această eroare este denumită uneori eroare fără efecte asupra validității actului juridic sau chiar eroare ușoară;

Sancțiunea civilă în cazul erorii se diferențiază astfel:

-nulitate absolută a actului juridic încheiat, în cazul erorii obstacol;

-nulitatea relativă a actului juridic încheiat în cazul erorii viciu de consimțământ;

-cel mult o diminuare valorică a prestației în cazul erorii indiferente;

după criteriul realității fals reprezentate distingem între:

a) eroarea de fapt este falsa reprezentare a unei situații de fapt (calitățile substanțiale ale obiectului sau prestațiilor actului juridic sau asupra identității persoanei contractante) cu privire la încheierea actului juridic;

b) eroarea de drept: când privește existența,sau conținutul unor norme juridice.

În doctrină, punctele de vedere privind admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimțământ sunt diferite.

Într-o opinie, se contestă eroarea de drept ca viciu de consimțământ. Principalul argument este acela că legiuitorul prezumă că toată lumea cunoaște legea, de vreme ce aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial (nimeni nu poate invoca necunoașterea legii-adagiu latin-nemo censetur ignorare legem). Apărarea fundamentată pe necunoașterea legii nu se poate admite.

În realitate, prezumția că toată lumea cunoaște legea, de la publicarea ei în Monitorul Oficial este doar un deziderat. Lipsa pregătirii juridice a oamenilor este un fapt incontestabil.

Într-o altă opinie, îmbrățișată și de practica judiciară se susține admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimțământ, invocându-se următoarele argumente:

– în art.953 Cod civil nu se distinge între eroarea de fapt și eroarea de drept. Regulă de interpretare specifică dreptului civil stabilește: acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă;

– art.1206 Cod civil prevede: „ea (mărturisirea judiciară) nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit și nu poate fi revocată de acesta, afară numai de va proba că a făcut-o din eroare de fapt”. Așadar, legiuitorul prevede expres când nu admite eroarea de drept. Prin interpretare per a contrario, înseamnă că în celelalte cazuri, ea este admisă.

– eroarea de fapt și cea de drept reprezintă o percepere falsă a realității, oriunde există aceeași motivație (falsa percepere a realității), acolo trebuie să existe aceeași soluție (nulitate relativă a actului juridic încheiat din eroare, viciu de consimțământ). O spune adagiul latin ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio.

Argumentele de mai sus, exprimate în doctrină și însușite de practica judiciară sunt convingătoare și eroarea de drept viciu de consimțământ este o realitate.

Pe considerente de echitate, în contextul actual, când actul de justiție se exercită și sub impulsul intereselor extrajudiciare, de regulă, la comanda factorului material, apreciem că invocarea erorii de drept ca viciu de consimțământ ar constitui o portiță de manifestare a liberului arbitru.

Proiectul Codului civil reglementează eroarea în articolele 929-933, încercând să ofere soluții pentru problema controversată a erorii de drept. Tot el consacră în aceste articole formele erorii care se regăsesc și în reglementarea altor state, cum ar fi eroarea nescuzabilă.

În dispozițiile art.929, se prevede: „(1)Consimtământul părtilor trebuie să fie liber, exprimat în cunoștință de cauză.(2) Consimțământul este viciat când este dat prin eroare, smuls prin violență ori provocat prin dol. De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune.”

Condițiile în care poate fi invocată eroarea de fapt sunt reglementate prin art.930: „Eroarea de fapt nu atrage anularea decât atunci când poartă asupra substantei obiectului sau a unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți, ori care, potrivit naturii contractului și condițiilor în care a fost încheiat, trebuie privite ca esențiale”.

Rezolvarea erorii de drept își găsește răspunsul în art.931 prin care ni se expun condițiile prin care aceasta e admisibilă: „Eroarea de drept atrage anularea contractului când este singura ori principala sa cauză.”

Eroarea nescuzabilă este reglementată sub dispozițiile art.932: „Eroarea care, după împrejurări, putea fi cunoscută cu diligențe rezonabile nu atrage anularea contractului”.

Prin art.933 ne sunt aduse la cunoștiință cea mai gravă formă a erorii, eroarea obstacol: „Contractul este lovit de nulitate absolută în caz de eroare asupra obiectului contractului sau al obligatiei.”

Eroarea constituie un viciu în cazuri mai puțin grave; dar totuși ea trebuie să aibă o gravitate suficientă mai ales că eroarea ușoară nu este nici măcar un viciu și nu pune în joc soarta actului juridic civil.

Structura și condițiile erorii-viciu de consimțământ

În alcătuirea erorii-viciu de cinsimțământ intră un singur element de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realității. Probarea erorii-viciu de consimțământ ridică dificultăți reale.

Pentru ca eroarea să poată fi considerată viciu de consimțământ, ea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

– „elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a realității trebuie să fie determinat, hotărâtor pentru încheierea actului”, în sensul că, dacă ar fi cunoscută realitatea, actul s-ar fi încheiat. Caracterul determinant al erorii este apreciat după un criteriu subiectiv, însă în mod excepțional putem avea în vedere și un criteriu obiectiv, acela al comportamentului oricărui om într-o situație similară;

– În cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale,cu titlu oneros, „partea cocontractantă să fi știut sau să fi trebuit să fi știut că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a realității este hotărâtor” pentru încheierea actului juridic civil încheiat. Cerință impusă de asigurarea unei certitudini a operațiilor ce au loc în circuitul civil, în caz contrar, partea ar fi expusă abuzurilor cocontractantului care ar putea să ceară oricând anularea contractului. În acest caz suntem doar în prezența contractelor bilaterale, deoarece în actele unilaterale nu există cocontractant. De asemenea, această cerință se poate reduce la contractele cu titlu oneros (deoarece în cazul contractelor cu titlu gratuit trebuie să fie apărat interesul dispunătorului, care se luptă să evite o pagubă în comparație cu interesul gratificatului care urmărește păstrarea unui avantaj).

În cazul actelor juridice bilaterale nu este necesar ca ambele părți să se afle în eroare. Pentru a fi în prezența unui viciu de consimțământ este suficient ca una din părți să se afle în eroare, dar dacă ambele părți sunt în eroare,f iecare poate cere anularea contractului, invocând eroarea a cărei victimă este.

2.4.2.5.3.Dolul

Definiție și reglementare.Prin dol se înțelege inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene în scopul încheierii unui act juridic. Dolul este explicat de doctrină ca fiind tot o eroare, doar că, eroare nu este spontană, ci este provocată de cealaltă parte prin manoperele dolosive (viclene) pe care le folosește el este un viciu de consimțământ. Sfera de aplicare a dolului este mai amplă decât a erorii propriu-zise, iar, în plus, dolul poate fi probat mai ușor decât eroarea, așa încât reglementarea distinctă a dolului este pe deplin justificată.

Codul civil reglementează instituția dolului prin art.960 care prevede: „(1)Dolul este cauza de nulitte a convenției cănd mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți, sunt astfel; încât este evident că, fără aceste mașinațiuni cealaltă parte nu ar fi contractat.(2)Dolul nu se presupune”.

De asemenea Proiectul Codului civil reglementează și el problema dolului în art.943 prin care se aduc completări asupra sferei de aplicare a dolului, asupra probei dolului, iar în alin.(3) se operează problema dolului provenit de la terți.

Clasificare. Luând în considerare deosebirea care se făcea în dreptul roman între dolus malus(dolul grav) și dolus bonus(dolul ușor), putem face o clasificare a dolului după consecințele pe care le are sau nu asupra valabilității actului juridic. Asfel putem deosebi între dolul principal și dolul incident.

Dolul principal este acela care cade asupra unor împrejurări importante la încheierea actului și se sancționează cu nuliatea relativă a actului.

Dolul incident este acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminate, secundare și nu atrage anularea contractului, eventual se poate presupune o reducere a contravalorii prestației, cum este cazul contractelor sinalagmatice în care această contravaloare a prestației reprezintă o modalitate a reparării prejudiciului cauzat, adică o despăgubire.

Structura dolului. În componența dolului întră doua elemente, și anume:

– un element obiectiv(material),care constă în utilizarea de mijloace viclene, (manopere frauduloase, șiretenii) pentru a induce în eroare;

– un element subiectiv(intențional), ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

În ceea ce privește elementul obiectiv, acesta poate fi atât o acțiune (faptă comisivă), cât și o inacțiune (faptă omisivă). În cazul în care suntem în prezența unei inacțiuni vorbim despre dol prin reticență, iar în cazul unei fapte comisive putem vorbi despre formele ei specifice:captația ți sugestia.

Dolul prin reticență se concretizează prin ascunderea sau necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări esențiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască.

Captația constă în folosirea de mijloace viclene pentru a câștiga afecțiunea dispunătorului și a-l determina astfel să facă o libertate în favoarea autorului acestor mijloace viclene pe care altfel nu l-ar fi făcut.

Sugestia constă în folosirea de mijloace viclene în scopul de a câștiga afecțiunea dispunătorului față de rudele sale sau față de cel căruia intenționa să-i facă o liberalitate și a-l determina să dispună în favoarea altei persoane decât cea avută inițial în vedere.

Într-o opinie, celor două elemente ale dolului se adaugă un al treilea element: elementul injust prin care se înțelege dolul grav ce ignoră regulile de morală – dolus malus –, care, spre deosebire de dolus bonus (dolul ușor) admis uneori, de exemplu, în dreptul comercial, lauda unei mărfi, nu este tolerată.

În prezent se pare că distincția nu se justifică, pentru că moralitatea afacerilor impune sancționarea oricărui dol sau pentru că se admite că reclama unor mărfuri și servicii este de regulă exagerată, clientul avizat nu se lasă înșelat de reclamă.

Condițiile dolului. Pentru a fi un viciu de consimțământ dolul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

-să fie determinat pentru manifestarea de voinșă de a încheia actul juridic,conform art.960 din Codul civil;

-să provină de la cealaltă parte sau mai exact spus de la una din părțile contractante;

Dolul nu se limitează doar la „calitățile substanțiale ale obiectului” ori la “calitățile persoanei” cocontractante ca în cazul erorii, ci aria elementelor determinante este mult mai largă. Dolul care a determinat încheierea actului juridic este denumit dol principal (dolul malus) și atrage nulitatea relativă a actului. Dolul incident (dolus bonus) privește împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic. El nu atrage nulitatea relativă a actului juridic, ci doar reducerea contraprestației.

Cea de a doua condiție prevăzută în art.960 Cod civil se referă la „mijloacele viclene întrebuințate de una din părți.”

În doctrină se admite că dolul poate proveni și de la un terț, dacă cocontractantul știe acest lucru, este complice la dol. De asemenea s-a admis că dolul poate proveni și de la reprezentantul cocontractantului”.

Într-o opinie, se susține că această condiție – să provină de la cealaltă parte – „privește numai contractele cu titlu oneros.” Este firesc să fie apărată una din părțile contractului oneros de dolul ce provine de la cealaltă parte, atâta timp cât aceasta „a investit” în contractul oneros (a procurat celeilalte părți un folos patrimonial) și nu este vinovată. În actele juridice cu titlu gratuit, dobânditorul, invocând dolul dispunătorului, urmărește să apere un avantaj obținut fără prestație echivalentă, lucru ce nu trebuie ocrotit de lege.

Dolul nu se cere să provină de la ambele părți ale actului juridic. Când fiecare parte are consimțământul viciat prin dol, fiecare parte poate cere anularea actului.

Sancționarea dolului. Cum am precizat mai sus,sancțiunea care intervine în cazul dolului principal este nulitatea relativă a actului juridic.

Existența elementului material în structura dolului justifică și sancționarea unei acțiuni în temeiul art.998 din Codul civil, utilizarea de mijloace viclene constituind o faptă ilicită.

Victima dolului are la îndemână două acțiuni, pe de o parte o acțiune în declararea nulității relative, iar pe de altă parte, o acțiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuințarea de mijloace viclene în scopul inducerii sale în eroare.

Proba dolului. Dolul fiind un fapt stricto senso, poate fi probat prin orice mijloc de probă, și aceasta datorită elementului său material. Dolul nu se prezumă, conform art.960, alin.(2)din Codul civil, persoana care solicită anularea actului civil pe motiv că a avut consimțământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului.

2.4.2.5.4.Violența

Definiție și reglementare. Violența este un viciu de consimțământ ce constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură a-i provoca o temere care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. S-a statuat în doctrină că teama indusă prin folosirea violenței este aceea care viciază consimțământul și nu constrângerea exterioară care doar declanșează temerea.

Reglementarea violenței o găsim în art. 953 din Codul civil care prevede „consimțământul nu este valabil când este smuls prin violență[…]” și art. 955-958 C.civ., care detaliază condițiile în care violența viciază conimțământul.

Proiectul Codului civil consacră violenței art. 935-937 prin care pune accentul pe caracterul actual sau cel puțin iminent al violenței, probabil și pentru a soluționa o dispută mai veche din literatura de specialitate conform căreia calificarea răului ca fiind actual și prezent nu este tocmai fericită, deoarece în acest caz ar însemna că el s-a produs deja, deci nu mai poate fi evitat prin încheierea actului. Tot Proiectul Codului civil vine cu o lărgire a sferei ce cuprinde persoanele asupra cărora poate fi adresată violența prin art.935, alin.(2) „ Violenta poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva unei alte persoane, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat”. De asemenea, tot în cuprinsul acestui articol în alin.(3) apare o nouă condiție după care se apreciză violența, și anume starea de sănătate. După noua reglementre violența care provine de la un terț viciază consimțământul chiar și atunci când nu există o complicitate din partea celeilalte părți

Clasificare. Putem clasifica violența după natura răului folosit pentru amenințare,cât și după caracterul amenințării.

după natura răului uzitat pentru amenințare, facem distincția între violență fizică și violență morală.

– violența fizică (vis) există atunci când amenințarea cu un rău privește integritatea fizică a persoanei sau bunurile sale. Exemplu: constituie violență fapta unei persoane de a amenința cu bătaia pe o alta pentru ca aceasta din urmă să încheie un anumit act juridic. Legea nu face referire neapărat la o constrângere corporală căreia victima să nu-i poată rezista în niciun fel, deoarece atunci consimțământul ei este inexistent, iar actul va fi lovit de nuliatate absolută.

– violența morală (metus) există atunci când amenințarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.

O altă opinie,susține ideea conform căreia mai există o formă a violenței: de natură patrimonială (distrugerea, sustragerea, degradarea unor bunuri etc).

în raport cu caracterul amenințării distingem între: amenințare legitimă și amenințare nelegitimă.

– amenințarea legitimă (justa) nu constituie viciu de consimțământ. De exemplu, victima unui prejudiciu amenință pe autorul faptei ilicite și prejudiciabile că se va adresa instanței de judecată pentru repararea prejudiciului. Amenințarea cu exercitarea unui drept nu constituie violență.

– amenințarea nelegitimă (in justa) constituie viciul de consimțământ – violență. Amenințarea nu este justă când se folosesc mijloace ilicite pentru crearea unei stări de frică, teamă. De exemplu, cumpărătorul îl amenință pe vecin cu dezvăluirea ce o va face soției lui privind o relație nepotrivită, dacă nu-i vinde televizorul la prețul stabilit de el.

Structura violenței.Violența,ca viciu de consimțământ are în componență două elemente:

– elementul obiectiv(extern),care constă în amenințarea cu un rău;

– elementul subiectiv (intern),care constă în insuflarea unei temeri persoanei amenințate;

Actuala reglementare, în art.954 din Codul civil, dispune că elementul obiectiv trebuie să fie „considerabil și prezent”, în timp ce Proiectul Codului civil, în art.935, alin.(1), vorbește despre „amenințarea unui rău considerabil și actual, sau cel puțin iminent”.

Așa cum susține Constantin Palade amenințarea poate privi un rău de natură patrimonială (de exemplu, amenințarea cu incendierea unei case). Desigur amenințarea poate privi un rău de natură fizică (cum ar fi cauzarea unor suferințe fizice persoanei prin loviri sau alte violențe) sau un rău de natură morală (compromiterea reputației persoanei prin dezvăluirea unor fapte adevărate sau mincinoase).

Violența atrage nulitatea nu numai când ea e îndreptată împotriva persoanei cocontracatante, ci și atunci când ea se exercită, așa cum prevede art.957 din Codul civil „asupra soțului sau a soției, asupra descendenților și ascendenților”, deci, dacă răul privește persoana sau bunurile acestora. Dacă actuala reglementare face o enumerare limitativă a persoanelor asupra cărora se mai poate exercita violența în afara autorului actului, Proiectul Codului civil, prin folosirea sintagmei: „e îndreptată împotriva unei alte persoane, precum[…]” rezolvă probleme controversată atribuind enumerării un caracter enunțiativ.

Cât privește elememtul subiectiv trebuie observat că tocmai temerea indusă prin folosirea mijloacelor de violență este aceea care alterează consimțământul victimei.

Condițiile violenței. Condițiile pe care trebuie să la îndeplinească violența, ca viciu de consimțământ sunt următoarele:

– temerea să fie determinată la încheierea actului juridic. Condiția este prevăzută în art.956 Cod civil: temerea să fie „rezonabilă după dânsa”. Astfel, persoana amenințată consideră temerea atât de gravă încât încheie actul juridic. Aprecierea că temerea inoculată a determinat consimțământul la încheierea actului juridic se face de la caz la caz, ținându-se seama, așa cum dispune legea: „de etate, de sex și de condiția persoanelor”. Desigur, legea a avut în vedere și gradul de cultură, persoana de la care provine violența, mijloacele folosite, locul unde se exercită violența. Starea de teamă provoacă motivul care a determinat încheierea actului juridic.

– pentru evitarea răului se încheie actul juridic. Se impune o precizare: violența este viciu de consimțământ numai când „spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea”. Nu este o cerință a violenței executarea unor acțiuni materiale de violență. Acestea, în măsura în care au produs un prejudiciu pot fi înlăturate printr-o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru faptă proprie (art.998 Cod civil).

– amenințarea să fie injustă. Nu orice amenințare este injustă (ci numai aceea prin care se încalcă legea). Amenințarea cu exercitarea unui drept civil subiectiv nu este violență. De exemplu, amenințarea debitorului cu sesizarea instanței în cazul neexecutării obligației asumate nu este violență, viciu de consimțământ. Dacă însă, creditorul, pentru a-l determina pe debitor să încheie contractul îl amenință cu bătaia, cu moartea, suntem în prezența violenței – viciu de consimțământ.

O aplicație practică a condiției violenței – să fie injustă – este prevederea art.958 Cod civil: „simpla temere reverențiară, fără violență, nu poate anula convenția.” (temere reverențiară = respectul datorat unor persoane față de care există o afinitate specială: părinți, rude, șefi etc.). Temerea reverențiară este o amenințare, dar legitimă. Faptul că vinzi un lucru șefului, profesorului tău, trezește o teamă, dar aceasta este generată de respectul datorat persoanei cocontractante, teama este justă, legitimă. Așadar, actul juridic încheiat sub această temere nu duce la nulitatea lui.

În literatura de specialitate s-a considerat, uneori, că ar trebui să se admită cel puțin de lege ferenda, anularea unui act și în situațiile în care amenințarea cu un rău provine dintr-o împrejurare exterioară – stare de necesitate. Numai legislația penală definește starea de necesitate potrivit art.23 din Codul penal

Sancționarea violenței. Sancțiunea ce se aplică violenței ca viciu de consimțământ este nulitatea relativă actului juridic civil. Dar în mod excepțional,când violența fizică este distructivă de voință ea atrage nulitatea absolută actului datorită lipsei totale a consimțământului. Indiferent ce se urmărește, anularea actului sau obținerea de despăgubiri, victima va trebui să facă dovada violenței, adică dovada existenței acelei împrejurări care pot convinge instanța că i s-a insuflat temerea care a silit-o să încheie actul. Violența fiind un fapt juridic, dovada se poate face cu orice mijloc de probă.

2.4.2.5.5.Leziunea

Definiție și reglementare. Leziunea a fost definită de literatura de specialiate ca reprezentând paguba materială pe care o suferă una din părțile unui contract oneros și comutativ din cauza disproporției vădite de valoare dintre cele două prestații reciproce; adică un dezechilibru economic al contractului.

Așa cum se deduce și din definiție leziunea este aplicabilă doar contractelor cu titlu oneros, deoarece în cazul contractelor cu titlu gratuit se obține un beneficiu, fără a se face un sacrificiu echivalent.

Codul civil cosacră leziunii mai multe articole: art.951, art.1157, art.1160, art.1062-1065. Dar toate aceste articole trebuie să le raportăm mai întâi la art.25, alin.(1) și (2) din Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, articol în care se precizează categoria de minori la care se referă textul art.1157 Cod civil și categoria de acte juridice ce pot fi atacate pentru leziune: „minorii, care, având vârsta de 14 ani împliniți încheie singuri, fără încuviințarea părinților sau tutorilor, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere și încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.”

Proiectul codului civil reglementează leziunea în mod expres prin art.929, alin.(2): „De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune”. Cu toate acestea, leziunea păstrează o sferă de aplicabilitate restrânsă, ea pote duce la anularea anumitor acte, încheiate în anumite condiții de anumite persoane. Art.938 din prezenta lege reglementeză că leziunea poate fi invocată de minori și interziși, însă ea este admisibilă și în cazuri excepționale pentru majori. În alin.(2) al aceluiași articol proiectul îmbrățișează o părere mai puțin răspândită potrivit căreia atunci când o parte exploatează situația de nevoie a celeilalte, suntem în prezența unei leziuni, respectându-se bineînțeles și condițiile referitoare la persoana care o poate invoca. În art 938, alin.(3) ne este consacrată expres teoria obiectivă asupra leziunii, iar în art.938, alin.(4) este prevăzută situația minorului care își asumă o obligăție excesivă raportându-se la situația sa patrimonială la avantajele obținute în urma contractului.

Tot Proiectul Codului civil consacră un articol 939 pentru categoriile de acte care nu pot fi atacate prin leziune: contractele aleatorii, tranzacțiile, precum și contractele prevăzute de lege.

Dar categorisirea leziunii ca viciu de consimțământ a făcut obiectul unei controverse în literatura de specialitate. Cei care contestă caracterul de viciu de consimțământ al leziunii se raportează la Codul civil, care în art.953 enumeră doar dolul,violența și eroarea ca viciu de consimțământ, tratând leziunea distinct.

Literatura juridică veche afirmă că leziunea nu poate fi înclusă în categoria „viciilor de consimțământ” datorită unor aspecte de ordin economic. Pentru a putea ști dacă există sau nu leziune ar trebui să măsurăm gradul de voință al persoanei lezate, ceea ce practic este imposibil. Tot literatura juridică veche afirmă că leziunea consacrată de legiuitor cu privire la actele încheiate de minori nu o transformă într-un viciu de consimțământ, deoarece, în acest caz, „adevăratul motiv al nulității este minoritatea, iar nu leziunea, ea fiind doar un element ce se adaugă minorității pentru a fonda cererea în nulitate”.Una din opiniile juridice este de părere că acești autori văd în leziune nu un viciu de consimțământ, ci o „condiție a anulării contractului”

Structura leziunii.O altă controversă apare legată și de structura leziunii. În literatura de specialitate cât și în legislație s-au conturat două concepții diferite: una care fundamenteză leziunea pe criteriul obiectiv, și alta care o fundamentează pe criteriul subiectiv.

Concepția obiectivă susține ideea conform căreia este suficient să existe între prestații o disproporție considerabilă și manifestă, deci un singur element. Această opinie a câștigat tot mai mult teren.

Concepția subiectivă.Potrivit acestei concepții leziunea are două elemente:

– unul obiectiv, ce constă în disproporția vădită de valoare între prestațiile părților;

– unul subiectiv, ce constă în dorința unei părți de a profita de starea de nevoie în care se află cealaltă parte, scop în care încheie actul juridic;

Codul civil român a îmbrățișat concepția obiectivă privind leziunea.

În ipoteza când una din părți, la încheierea actului juridic, a profitat de starea de nevoie în care se găsea cealaltă parte, actul juridic încheiat este nul absolut pentru cauză imorală.

Condițiile leziunii. Leziunea îsi face simțită prezența atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

– leziunea să fie consecința directă a actului respectiv, (această cerință rezultă din art.1158 C.civ., care dispune că minorul nu poate exercita acțiunea în resciziune, adică acțiunea în declararea nulității relative a actului juridic pentru leziune, atunci când „leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual și neașteptat”);

– leziunea să existe în raport cu momentul încheieri actului juridic. Această cerință rezultă și din Proiectul Codului civil din art.938, alin.(2), care prevede că „valoarea considerabil mai mică a prestației trebuie să existe la data încheierii contractului”;

– dispropoția de valoare între prestații trebuie „să fie vădită”;

Domeniul de aplicare al leziunii. Așa cum am văzut, leziunea are un domeniu de aplicare restrâns atât din punct de vedere al persoanelor la care se aplică, cât și cu privire la actele ce pot fi anulate pentru leziune.

Referitor la persoane, așa cum rezultă din art. 25 din Decretul nr.32/1954, leziunea poate fi invocată doar de minorii între 14-18 ani, deci de minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă. În ceea ce privește majorii aceștia pot invoca leziunea doar în cazuri excepționale (în temeiul art.694 Cod civil, în materia acceptării succesiunii) pe considerentul că ei dispun de discernământ format, își asumă în cunoștință de cauză actele ce le sunt păgubitoare, conform art.1165 C.civ.. Minorii sub 14 ani fiind lipsiți total de capacitate de exercițiu nu pot invoca leziunea, chiar dacă actul le produce o pagubă, deoarece, în cazul lor, actul se va anula pentru incapacitate.

Proiectul Codului civil nu face distincție între minorii cu capacitate restrânsă de exercițiu și cei lipsiți de capacitate de exercițiu, alcătuind clasa celor ce pot invoca leziunea alături de interzișii judecătorești și a celor ce fac parte din cazurile excepționale prevăzute de lege.

Minorul poate încheia singur, fără încuviințarea părinților sau tutorelui, sau încuviințarea autorității tutelare, acte juridice de administrare. Aceste acte sunt acte juridice cu titlu oneros și comutativ.

Leziunea viciu de consimțământ privește actele juridice oneroase (o parte procură un avantaj patrimonial celeilalte părți în scopul obținerii unui avantaj patrimonial, mai mult sau mai puțin echivalent) deoarece în definiția leziunii se precizează: „disproporția vădită de valoare între două prestații.”

Leziunea nu privește actele juridice cu titlu gratuit întrucât în aceste acte numai o parte execută o prestație – procură celeilalte părți un folos patrimonial fără să urmărească o contraprestație.

Leziunea fiind o disproporție vădită de valoare între două prestații poate fi întâlnită numai la actele comutative (unde părțile cunosc din momentul stabilirii raportului juridic existența și întinderea prestațiilor). La actele aleatorii, existența și întinderea prestațiilor nu se cunosc în momentul încheierii contractului, ele depinzând de un eveniment aleatoriu.

Pentru a fi desființate pentru leziune actele juridice de mai sus, încheiate de minor singur, trebuie să fie lezionare (să existe o pagubă materială ca urmare a disproporției vădite dintre prestațiile părților.).

Sancțiune. Leziunea poate admite la două sancțiuni alternative:

– nulitatea relativă (acțiunea în justiție prin care se solicită anularea actului juridic pentru leziune poartă denumirea de acțiune în resciziune, pentru a o deosebi de celelalte acțiuni în nulitate);

– reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestații.

2.4.2.5.6.Comparație între viciile de consimțământ.

Cele patru vicii de consimțământ examinate, prezintă între ele atât asemănări, dar și deosebiri.

Ca puncte de asemănare, viciile se prezintă astfel:

– împrejurarea din realitate percepută fals de una din părți a determinat încheierea actului juridic;

– viciul de consimțământ trebuie dovedit, nu se prezumă;

– sancțiunea juridică pentru actul încheiat printr-un consimțământ viciat este nulitatea relativă a acestuia (anulabilitatea actului);

– viciul de consimțământ trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic;

– în actele juridice bilaterale, viciul de consimțământ trebuie să afecteze consimțământul unei singure părți (nefiind necesar ca viciul să fie comun);

Între viciile de consimțământ există și deosebiri:

– probațiunea judiciară este dificilă la eroare (deoarece se tinde dovedirea unui proces subiectiv) și ușoară la dol, violență, leziune (unde există un element exterior, material);

– eroarea poartă asupra calităților substanțiale ale obiectului material exterior raportului juridic sau prestației uneia din părți sau asupra identității sau calităților speciale ale cocontractantului (la contractele intuitu personae); dolul poartă asupra oricărui element care a determinat încheierea actului juridic;

– la dol și violență elementul exterior, material fiind faptă ilicită, atrage răspunderea civilă delictuală (adică obligarea celui vinovat la plata de despăgubiri;

– leziunea, de regulă, se sancționează cu nulitatea relativă, dar uneori și cu reducerea unei prestații și sporirea celeilalte;

– numai dolul, violența și leziunea pot fi invocate de regulă, în cazul încheierii actelor juridice bilaterale. În actele juridice unilaterale se pot invoca dolul și violența;

2.4.3.Obiectul actului juridic civil

2.4.3.1.Noțiune

Prin obiectul actului juridic civil se înțelege „conduita părților stabilită prin acel act juridic, respectiv, acțiunile sau inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite, de care sunt îndreptățite sau de care sunt ținute”.

Art.962 Cod civil definește obiectul convenției – definiție extinsă la actul juridic în general, astfel: „obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă”. Definiția legală creează confuzii între obiectul obligației și obiectul convenției. Contractul fiind principalul izvor al obligațiilor, după unii autori, el creează obligații. Obligația are și ea un obiect propriu.

Proiectul Codului civil prevede în art.940 că: „obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică convenită de părți, așa cum reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor izvorâte din acesta”.

2.4.3.2.Controversa privind obiectul actului juridic civil

Textul art.962 din Codul civil a dat naștere la numeroase discuții în doctrina de drept civil în legătură cu obiectul actului civil

Într-o opinie, se neagă existența unui obiect distinct al actului juridic, analizându-se doar obiectul obligației ce se naște din actul juridic.

Potrivit unui alt punct de vedere, obiectul actului juridic este „crearea, modificarea,transmiterea sau stingerea unui raport juridic”.S-a opinat că acestea sunt efecte ale actului juridic și nicidecum prestații la care se obligă una sau cealaltă parte la actul juridic.

Apoi s-a spus că obiectul actului juridic civil constă în „interesele reglementate de părți” prin încheierea actului, în limitele și în baza legii. S-a criticat că interesele țin de „cauza” actului juridic și nu de “obiectul” actului juridic.

Opinia îmbrățișată de majoritatea autorilor este aceea potrivit căreia obiectul actului juridic este chiar obiectul raportului juridic născut din actul juridic.

Așadar, prin obiect al actului juridic se înțelege acțiunea sau inacțiunea pe care o pretinde subiectul activ și de care este ținut subiectul pasiv, adică conduita concretă a fiecărei părți, stabilită de comun acord în momentul încheierii actului juridic. Obiectul actului juridic este sinonim cu obiectul raportului juridic civil. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui televizor obiectul îl poate constitui:

-prestația cumpărătorului ce constă în predarea a jumătate din preț la data predării televizorului de către vânzător;

-prestația cumpărătorului ce constă în predarea restul prețului după 10 zile de la predarea televizorului (după expirarea perioadei de probă);

-prestația vânzătorului ce constă în predarea televizorului la data convenită de părți;

-prestația vânzătorului de a preda piesele de schimb la expirarea termenului de probă.

Așadar, conduita concretă a fiecărei părți a actului juridic constituie obiectul actului juridic. Conduita subiecților se referă de regulă la bunuri concrete, ce constituie obiect derivat al raportului juridic. Și în cazul actelor juridice, bunurile, lucrurile asupra cărora poartă conduita subiecților de drept, sunt obiectul derivat al actului juridic.

Conduita concretă a părților poate fi:

-pozitivă, comisivă (a da, a face ceva)

-negativă, omisivă (a nu da, a nu face ceva).

De regulă, obiectul actului juridic conține atât prestațiile pozitive, cât și prestațiile negative.

2.4.3.3.Condițiile de valabilitate ale obiectului actului juridic

Clasificare condițiilor de valabilitate ale obiectului actului juridic civil. Pentru a fi valabil obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească atât condiții generale, cât și condiții speciale, atunci când este cazul.

Condițiile generale ale obiectului actului juridic civil sunt:

-să existe;

-să fie în circuitul civil;

-să fie determinat sau determinabil;

-să fie posibil;

-să fie licit și moral;

Condițiile speciale, necesare pentru valabilitatea anumitor acte juridice sunt următoarele:

– „obiectul să constea într-un fapt personal al celui care se obligă;

– cel care se obligă să fie titularul dreptului subiectiv civil;

– să existe autorizația administrativă sau judiciară prevăzută de lege”;

De asemenea, natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să privească numai anumite bunuri, de exemplu, împrumutul de folosință privește numai bunuri neconsumtibile, împrumutul de consumație nu poate privi decât bunuri fungibile și consumptibile potrivit naturii lor, gajul se referă la un bun mobil, ipoteca nu se poate constitui decât cu privire la un bun imobil.

Reglementarea condițiilor de valabilitate ale obiectului

Codul civil prevede mai multe articole prin care reglementează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească actul juridic civil, pentru ca acesta să fie valabil:

– articolul 948 prevede, alături de celelalte condiții de valabilitate esențiale, de fond ale convențiilor la pct.3, „un obiect determinat”;

– articolul 963 arată că „numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract”;

– articolul 964 reglementează următoarele: „obligația trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puțin în specia sa. (2)Cantitatea obiectului poate fi necertă, dar este posibilă determinarea sa”;

– articolul 965 prevede că: „(1) Lucurile viitoare pot fi obiectul obligației. (2) Nu se poate face renuntare la o succesiune ce nu este deschisã, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimțãmântul celui a cãrui succesiune este în chestiune”.

Proiectul Codului civil reglementeauă în art.941,că: „Obligatia trebuie să aibă un obiect posibil și determinat sau, cel putin, determinabil”, iar în art 942 că: „În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta și asupra bunurilor viitoare”.

Conținutul condițiilor de valabilitate a obiectului

Codiții generale:

a) Obiectul trebuie să existe.

Această cerință nu este prevăzutaă expres de codul civil dar ea se poate deduce din art. 1311 C.Civ care arată că „dacă în momentul vânzării, lucrul vândut este pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă, însă, bunul a pierit numai în parte, cumpărărtorul are alegerea între a se lăsa de contract sau a pretinde reducerea prețului.”

Reglementarea Codului civil stabilește prin acest articol ca bunul să existe în momentul încheierii actului, cu excepția cazurilor în care acesta constă în bunuri viitoare. În schimb nu pot face obiectul unei obligații succesiunile viitoare care, așa cum reiese din art.965 C.civ. nu pot forma obiectul unei convenții, nici chiar atunci când cel despre a cărui succesiune e vorba ar consimți expres.

Neîndeplinirea acestei condiții primordiale atrage nulitatea absolută a actului juridic

b) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil

Această cerință este prevăzută în art.936 C.civ. care stipulează că: „numai lucrurile care sunt în comerț pot fi obiectul unui contract”. Aceeași idee este reluată în art.1310 C.civ. conform căruia toate lucrurile ce sunt în comerț pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”. Iar art.1844 prevede : „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț” (bunurile scoase din comerț, adică bunurile proprietate publică sunt bunuri inalienabile).

Sintagma “sunt în comerț” înseamnă sunt în „circuitul civil”. Este voința expresă a legiuitorului prevăzută în art.5 alin.2 din Legea fondului funciar nr.18/1991 republicată, bunuri “scoase din circuitul civil” și în art.66: “sunt și rămân în circuitul civil”.

„Circuitul civil” se definește ca fiind totalitatea actelor și faptelor juridice susceptibile să ducă la înstrăinarea sau dobândirea valabilă a unui drept ori bun; și cuprinde „bunuri care pot face obiectul unor acte translative sau constitutive, adică pot fi înstrăinate sau dobândite prin acte juridice civile”.

Bunurile aflate în circuitul cuvil pot fi clasificate în: bunuri care pot circula neîngrădit (toate bunurile alienabile), și bunuri care pot circula numai în anumite condiții restrictive, de exemplu, materialele explozibile supuse Legii nr.126/1995 sau armele și munițiile reglementate de Legea nr.17/1996. Încălcarea condițiilor restrictive vor fi anulate de nulitate absolută.

Bunurile scoase din circuitul civil pot forma obiectul anumitor acte juridice (de exemplu, bunurile proprietate publică pot constitui obiectul derivat al unui contract de concesiune sau de închiriere).

c) Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil.

Codul civil prin art.948,pct.3 prevede printre condițiile de valabilitate „un obiect determinat”.De asemenea Proiectul Codului Civil folosește în același context necesitatea existenței unui „obiect determinat,posibil și licit”.Art.964 din Codul civil nuanțează exprimarea cerând ca obligația…să aibă de obiect un lucru determinat cel puțin în specia sa”,iar în alin.(2)al aceluiași articol adaugă că(determinată fiind special),”cantitatea obiectului poate fi necertă (nedeterminată),de este posibilă determinarea ei”.Ignorarea acestei condiții va atrage nulitatea absolută a actului

Interpretarea coroborată a textelor legale conduce spre următoarele concluzii:

– obiectul (bunul) să fie determinat înseamnă să fie particularizat, precizat, individualizat prin însușiri proprii prevăzute în actul juridic încheiat. Bunurile res certa (bunurile certe) se determină astfel: bunul res certa (un televizor) se determină în actul juridic ce se încheie prin însușiri ca: marcă, an de fabricație, culoarea carcasei, a butoanelor, lungimea diagonalei etc. Bunurile generice (res genera), adică acelea care se identifică prin însușirile genului din care fac parte, se determină prin cântărire, măsurare, numărare.

– obiectul (bunul) să fie determinabil înseamnă precizarea în contract a anumitor elemente, suficiente pentru a se ști cu certitudine bunul ce reprezintă obiectul actului juridic. De exemplu, îți închiriez peste o lună unul din apartamentele situate la etajul II al imobilului de pe str. Unirii nr.8, ce va fi recepționat peste 10 zile. Sau îți vând cele 60 de frigidere ce-mi vor fi expediate în data de 31 martie 2002 de la Fabrica de frigidere “Arctic” Găiești, în baza contractului de furnizare încheiat.

– când obiectul (bunul) este o cantitate de bunuri de gen “cantitatea obiectului poate fi și necertă, de este posibilă determinarea sa”. De exemplu, îți vând struguri din via nr.3 a podgoriei 26.

– dacă obiectul actului juridic este format și din preț, acesta trebuie să fie serios și determinat de părți (art.1303 Cod civil).

În ce privește obiectul celeilalte părți ( în contractul de vânzare-cumpărare,)prețul,acesta trebuie să fie serios și determinat de părți(art.1303 C.civ.);”cu toate acestea determinarea prețului poate fi lăsată la arbitrariul unei a treia persoane”. Exemplu: se vinde producția de miere din vara viitoare la prețul mediu al pieții din Râmnicu-Vâlcea din ziua de 13 iunie 2005 sau la prețul practicat de S.R.L „Apicola” în acea zi.Există produse la care prețul este stabilit de către stat.

d) Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil.

În explicarea acestei condiții pornim de la adagiul latin: „ad impossibilum nulla obligatio” potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Această imposibilitate a obiectului atrage nulitatea actului deoarece echivalează cu inexistența obiectului.

În cazul în care obiectul este imposibil pentru oricine suntem în prezența unei imposibilități absolute a obiectului, adică nuliatea absolută. Dacă imposibilitatea este doar relativă, adică obiectul este imposibil de realizat doar pentru debitor, nu și pentru alte persoane, atunci obiectul va fi valabil, iar nerealizarea acestuia va atrage răspunderea sa contractuală.

Dacă imposibilitatea este de ordin material (imposibilitatea obiectului nu poate proveni decât din pieirea lucrului respectiv) sau de ordin juridic(scoaterea lucrului din circuitul civil), ea se apreciază în momentul încheierii actului juridic.

Dacă în momentul încheierii unui contract sinalagmatic obiectul era posibil, iar ulterior executarea lui devine imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forță majoră, atunci se va pune problema riscului contractului, iar dacă executarea devine imposibilă din culpa părții, atunci se va angaja răspunderea sa civilă.

e) Obiectul să fie licit și moral

Să nu încalce normele imperative de ordine publică sau normele de moralitate sau conviețuire socială. Este cerința stabilită de prevederile art.5 Cod civil: „Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”. Este ilicit faptul debitorului care se obligă să mutileze o persoană, să distrugă un bun etc., în schimbul unei sume de bani.

Proiectul Codului civil în art.916, alin.(1) arată expres că obiectul trebuie să fie „determinat, posibil și ilicit”.

Dacă obiectul actului juridic este ilicit sancțiunea care intervine este nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv, după cum norma imperativă încălcată este de ordine publică sau privată. Dacă obiectul actului este imoral, actul juridic va fi sancționat cu nulitate absolută.

Condiții speciale:

a) Obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă

Întru explicarea acestei condiții plecăm de la principiul potrivit căruia „nimeni nu se poate obliga pentru fapta altuia, ci numai pentru propria sa faptă” (cu excepția situației în care promisiunea se face în calitate de reprezentant, dar,și în acest caz tot partea este cea care se obligă,f ăcând-o prin intermediul unui mandatar). Această condiție se cere numai la actele juridice care implică săvârșirea unui fapt a unei acțiuni de a da sau de a face.

Promisiunea faptei altuia nu produce efecte juridice. De exemplu, un student promite colegului său că autorul îi va dona cursul cu autograf.

Alta este situația dacă o persoană, în exemplul dat studentul, „promite că va depune toate diligențele, eforturile pentru a-l determina pe autor să doneze cursul. În acest caz, obligația de a face a studentului este valabilă, pentru că el promite fapta sa proprie – de a-l determina pe autor să doneze. Autorul va dona sau nu cursul cu autograf, potrivit propriei sale manifestări de voință. Acest contact valabil încheiat se numește convenția de porte-fort sau promisiunea pentru altul”.

b) Cel ce se obligă să fie titularul dreptului

Condiția privește numai actele juridice constitutive sau translative de drepturi reale: cel care dă să fie titularul dreptului (de exemplu, cel ce vinde să fie titularul dreptului de proprietate). Este o cerință a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are (nemo dat quod non habet) sau nimeni nu poate da mai mult decât are el însuși (nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet).

Prin aceste acte se transmite dreptul de proprietate și de aceea vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului de proprietate ce se transmite. Este problema contractului de vânzare a lucrului altuia.Astfel spre deosebire de donație și de schimb, în materia cărora lucrul altuia duce întotdeauna la nulitatea absolută a contractului, în materia vânzării se ia în considerare și buna sau reaua-credință a părților la încheierea contractului.Se pot întâlni următoarele situații:

În cazul bunurilor de gen sau a celor viitoare proprietatea nu se transmite în momentul încheierii contractului, ci în momentul numărării, cântăririi, măsurării sau realizării bunului viitor. Lucrurile de gen nu pier niciodată, proprietarul trebuie să procure un altul pentru a onora obligația de predare. Lipsa calității de proprietar în momentul contracarării nu va atrage anulabilitatea actului în cazul bunurilor de gen ,iar în cazul bunurilor viitoare se pune problema suportării riscurilor contractului.

În cazul bunurilor determinate, res certa, se disting două situații:

a) părțile, sau cel puțin cumpărătorul a fost în eroare, (ambele sau cel puțin una a fost de bună-credință) apreciind greșit că vânzătorul este proprietarul lucrului vândut. Doctrina propune următoarele soluții:

vânzarea este valabilă

Totuși, într-o opinie, cumpărătorul poate cere rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligației vânzătorului de a transfera dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.

Deși valabilă, într-o altă opinie, cumpărătorul poate cere rezoluțiune contractului, când consimțământul a fost viciat prin dol. Se precizează că este o nulitate relativă.

vânzarea este anulabilă pentru eroare (viciu de consimțământ) asupra calității esențiale a vânzătorului, care a fost socotit de cumpărător proprietar al lucrului.;

Practica judiciară este contradictorie:

s-au dat soluții de nulitate absolută a contractului, deoarece lipsește cauza vânzării-cumpărării (s-a cumpărat de la vânzătorul neproprietar nu de la un proprietar);

în practica Curții Supreme de justiție se admite soluția nulității relative, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat sub condiție rezolutorie;

b) În cazul când ambele părți ale actului juridic au fost de rea-credință (am cunoscut că lucrul înstrăinat este proprietatea altei persoane), actul juridic este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.

c) Existența autorizației administrative sau judiciare prevăzute de lege

Unele bunuri din considerente de ordine publică, sănătate etc., au o circulație juridică restrânsă. De exemplu, potrivit art.58 din Legea nr.17/1966 privind regimul armelor și munițiilor: “împrumutul sau înstrăinarea armelor și munițiilor se poate face numai persoanelor autorizate să le dețină cu respectarea destinației acestora și a scopului pentru care s-a dat autorizarea.”

În alte cazuri, încheierea valabilă a unor acte juridice este condiționată de existența unor autorizații judiciare. De exemplu, art.40, alin.(1) din Legea nr.64/1995 privind reorganizarea judiciară și falimentul, cu modificările ulterioare prevede că „în afară de cazurile prevăzute de prezenta lege sau de cele autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operațiunile și plățile prestate de debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule față de masa creditorilor”

În sistemul Legii nr.190/1990 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, până la rambursarea integrală a creditului, imobilul ipotecat poate fi înstrăinat de către debitorul care a constituit ipoteca numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar, sub sancțiunea nulității absolute (art.5 din Legea 190/1999).

Alte condiții:

Uneori, natura actului juridic impune ca obiectul actului juridic să fie format din anumite bunuri. Astfel:

-obiectul contractului de ipotecă poate fi numai un imobil;

-obiectul contractului de gaj este un mobil;

-obiect al contractului de împrumut de consumație este un bun consumptibil;

-obiect al contractului de împrumut de folosință este un bun neconsumptibil etc.

2.4.4.Cauza (scopul) actului juridic civil

2.4.4.1.Evoluția noțiunii de cauză

Cauza, o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil, răspunde la întrebarea „pentru ce s-a încheiat actul juridic civil?”.

Această întrebare a dat naștere la multe controverse în literatura de specialitate, mai ales la sfârșitul secolului XIX-lea când mai multe opinii negau existența și utilizarea cauzei; fapt pentru care Codul civil german, precum și alte coduri moderne nu au cuprins cauza ca o condiție de fond. Desigur cauza a avut o evoluție istorică plină de divergențe, astfel: în dreptul roman ea nu era considerată decât o formalitate (verba) ,adică îndeplinirea tuturor formalităților necesare pentru nașterea valabilă a unui contract formal, real sau nenumit. Aceasta reprezanta „cauza eficientă generatoare de contract”. Dreptul pretorian vine cu o schimbare, în sensul că, face trecerea de la aceste soluții riguroase ale dreptului roman la o concepție adoptată prin mijloace indirecte; astfel încât se admitea: „creditorul a comis un dol dacă reclamă în justiție o prestație pe care debitorul și-a asumat-o fără cauză și permitea debitorului să ridice excepția de dol pentru a se apăra”. În dreptul canonic apare o teorie a cauzei conturată: se respinge formalismul dreptului roman și se trece la simplul acord de voință care să dea naștere la obligații juridice, iar nerespectarea obligației asumate atrage răspunderea părții culpabile, deci în dretul canonic cauza era o condiție de existență a obligației.

Cauza este reglementată de codul civil francez prin art.1131-1133, articole preluate ad literam de Codul civil român (art.996-968). Autorii Codului civil francez folosesc expresia de „cauză a obligației” și „cauză a convenției”. Aceste articole au la bază formulele folosite de Domat și Pothier. Din interpretarea acestor texte putem concluziona că nu toate motivele care determină încheierea contractului se vor lua în considerare, menținându-se doar necesitatea existenței cauzei obligației.

2.4.4.2. Noțiune și reglementare.

Așa cum am precizat în subcapitolul anterior, cauza își are reglementarea în art.948, pct.4 din Codul civil, care se referă la o „cauză licită” ca la o condiție de fond esențială a actului juridic civil, dar mai găsim reglementări ale cauzei și în art.966-968 C.civ.

Proiectul Codului civil reglementează definiția cauzei prin art. 943 prin care avansează noțiunea de cauză.

Prin cauză se înțelege condiția esențială de validitate a actului juridic ce constă în scopul urmărit de fiecare parte când și-a dat consimțământul la încheierea acestuia. Este elementul psihologic ce determină consimțământul, este motivul determinant, impulsiv ce conduce la luarea hotărârii de a încheia actul.

Cauza aparține fiecărui consimțământ.

Un autor, la care subscriem, apreciază că este mai corect să se spună că în contracte avem două cauze, câte una pentru fiecare parte care se obligă, și este de preferat formularea „cauza obligației” în loc de „cauza actului juridic”. Obligația fiecărei părți are o cauză proprie, nu există o cauză comună actului juridic.

Cauza (scopul) actului juridic și consimțământul sunt elementele componente ale voinței juridice. Ele nu se confundă. Consimțământul – manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic – este precedat de o cauză prefigurată mental pentru care partea hotărăște să încheie actul juridic. Scopul constituie motivul ce a determinat consimțământul dat la încheierea actului juridic.

Consimțământul răspunde la întrebarea: „Subiectul de drept a voit să încheie actul juridic?” și cauza răspunde la întrebarea:, „De ce subiectul de drept a vrut să încheie actul juridic?”.

De exemplu, doresc să cumpăr un autoturism, deoarece noul loc de muncă mai bine plătit este la o distanță mare de casă. Cauza cumpărării autoturismului (a actului juridic de vânzare-cumpărare) este dorința, element psihologic, de a nu pierde noul loc de muncă mai bine plătit.

2.4.4.3.Elementele cauzei actului juridic civil

Doctrina actuală consideră că în structura cauzei – element structural, esențial și indispensabil, o condiție esențială pentru validitate a oricărui act juridic – intră următoarele elemente: scopul imediat și scopul mediat; două elemente componenete ale noțiunii unice, complexe, de cauză, și nu două elemente autonome.

Scopul imediat (causa proxima). Este un element abstract, obiectiv și invariabil în aceeași categorie de acte juridice, și constă în reprezentare scopului direct și imediat al consimțământului. Scopul imediat este stabilit de principalele acte juridice dupa cum urmează: „în contractele sinalagmatice –reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare parte a contraprestației; în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalități– intenția de a gratifica; în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului; în contractele aleatorii–prefigurarea unei împrejurări viitoare și incerte de care depinde șansa câștigului sau riscul pierderii”.

În actele juridice unilaterale, în principiu, este stabilit pentru fiecare tip de asemenea act: în cazul promisiunii publice de recompensă, scopul obligației promitentului constă în prefigurarea mentală a excutării prestației pentru care urmează a plăti recompensa; în cazul acceptării unei moșteniri, scopul imediat îl constituie consolidarea calității de moștenitor,etc..

Pentru unele acte juridice scopul imediat trebuie apreciat ținându-se cont nu numai de un anumit caracter juridic al actului respectiv, spre exemplu, în cazul contractului de comodat (act juridic real și cu titlu gratuit), scopul imediat constă atât în prefigurarea remiterii lucrului, cât și în intenția comodatului de a procura, gratuit, un folos comodatarului.

Putem conchide că scopul imediat pentru unele categorii de acte juridice este un element abstract (deoarece este rezultatul unui proces de generalizare) și invariabil (întrucât este același, este comun); de exemplu; într-un contract de vânzare-cumpărare scopul imediat al consimțământului cumpărătorului constă în prefigurarea mentală a dobândirii dreptului de proprietate asupra lucrului ce formează obiectul derivat al contractului, iar scopul imediat al vînzătorului constă în reprezentarea mentală a plății prețului.

Scopul mediat(causa remota).Este un element concret, subictiv și variabil de la caz la caz; mai este numit și scopul actului juridic civil și constă în motivul determinat al încheierii actului juridic, referindu-se fie la însușirile unei prestații, fie la calitățile unei persoane. De exemplu,o persoană atunci când face o donație are drept scop mediat dorința de a-și manifesta afecțiunea față de o persoană, alta face o donație pentru a-și manifesta recunoștință.

2.4.4.4.Condițiile de valabilitate ale cauzei.Întru enumerarea condițiilor de valabilitate ale cauzei, trebuie mai întâi să precizăm faptul că nu orice motiv face parte din noțiunea de cauză, este necesar să fie un motiv determinant ce constituie cauza impulsivă și determinantă a voinței.

Opinia majoritară susține ideea că în actele cu titlu oneros mai este necesar ca motivul determinant să fi fost cunoscut de cealaltă parte, căci astfel nu s-ar justifica sancționarea lui cu suportarea consecințelor anulării actului.

Odată cunoscute aceste motive ce constituie cauza actului juridic, putem să vedem ce condiții cere legea pentru ca actul întemeiat pe o asemenea cauză să fie valabil:

a) Cauza trebuie să existe.Această condiție este stipulată de art.966 C.civ. și din art.944 alin.(1) al Proiectului Codului civil care prevăd că: „obligația fără cauză […] nu poate avea niciun efect”. Ea însă este înțeleasă diferit, în doctrină s-au purtat și discuții cu privire la înțelesul noțiunii de lipsă a cauzei, cât și asupra sancțiunii pe care aceasta o atrage.

Potrivit unei opinii, lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care la rândul ei, nu este decât o eroare asupra cauzei, deoarece orice persoană conștientă care încheie un act juridic, urmărește un scop.

Într-o altă opinie ni se precizează că: „despre existența cauzei se poate vorbi cu adevărat doar în ceea ce privește scopul imediat al consimțământului și că, în acest caz, ne aflăm de cele mai multe ori ,în fața unei cauze false sau a unei erori asupra cauzei. În ceea ce privește scopul mediat este greu de conceput absența acestuia la o persoană normală, totuși nu este exclusă falsitatea sau eroarea asupra acesteia.

Una dintre opinii, care este percepută ca fiind cea mai explicită, consideră că rezolvarea problemei „lipsei cauzei” trebuie să se bazeze pe o dublă distincție: pe de o parte trebuie să deosebim scopul imediat de scopul mediat, iar pe de altă parte trebuie deosebite „cauzele lipsei de cauză”. Cu aceste precizări se pot nuanța următoarele soluții:

– dacă lipsa cauzei se datorează lipsei discernământului, rezultă că ambele elemente ale cauzei lipsesc, atât scopul mediat,cât și scopul imediat. În acest caz lipsa cauzei va fi sancționată cu nulitatea relativă, aceasta fiind sancțiunea pentru lipsa discernământului;

– dacă lipsa cauzei se datorează lipsei scopului imediat (lipsa contra prestației în contractele sinalagmatice, lipsei predării bunului în actele juridice reale, lipsa riscului în actele juridice aleatorii), atunci lipsește un element esențial al actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat se răsfrânge și asupra scopului mediat, lăsându-i fără suport juridic, astfel încât sancțiunea va fi nulitatea absolută.

b) Cauza să fie reală

Și această condiție este consacrată expres tot de art.966 C.civ.: „obligația fără cauză[…]nu poate avea niciun efect”.Dacă există eroare asupra motivului determinat, adică asupra scopului mediat, cauza nu este reală, ci falsă. Sanțiunea care intervine în această situație este nulitatea relativă a actului juridic, însă numai dacă sunt îndeplinite cerințele erorii grave, ceea ce evidențiază strânsa legătură ce există între această cerință a cauzei și eroarea-viciu de consimțământ (error in substantiam și error in personam).

În cea ce privește eroarea asupra scopului mediat, ea este greu de conceput în cazul actelor numite, însă, în cazul actelor nenumite, se poate anula un act pentru cauză falsă datorită unei erori asupra scopului mediat.

c) Cauza să fie licită și morală

Cerința este prevăzută tot de art.966 C.civ.( „obligația fără cauză[…]nu poate avea niciun efect”),iar conținutul ei este precizat potrivit art.968 Cod civil: „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice”.

De menționat că cerința privind moralitatea cauzei, deși nu este prevăzută în textele legale, se deduce implicit din cerința cauzei de a fi licită. Legea pune semnul egalității între cauza imorală și cauza ilicită. De exemplu, obligația asumată de o parte a contractului de a produce o vătămare corporală în schimbul unei sume de bani, este ilicită și în același timp imorală.

Sancțiunea care intervine în cazul cauzei ilicite (imorale) este nulitatea absolută a actului juridic respectiv.

În literatura de specialitate s-a observat că dacă obiectul actului juridic civil este ilicit sau imoral, atunci și cauza actului juridic respectiv este ilicită și imorală, în schimb pot exista situații în care cauza actului juridic să fie ilicită și imorală, iar obiectul acelui act să fie ilicit și imoral.

2.4.4.5.Rolul si proba cauzei

Rolul cauzei este dat de importanța practică a acestei condiții esențiale a actului juridic civil. Cauza are drept rol nu numai exprimarea interesului practic al părții sau al părților actului juridic civil, dar și acela de instrument juridic care asigură menținerea sau restabilirea legalității și respectarea bunelor moravuri, precum și concordanța actelor juridice cu ordinea publică.

Proba cauzei este reglementată prin art.967 Cod civil care prevede următoarea regulă: „Convenția este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă”; „Cauza este prezumată până la proba contrarie.”

Textele de lege prevăd două prezumții legale relative (iuris tantum):

-oricare act juridic civil are o cauză;

-cauza actului juridic este valabilă;

Cine invocă inexistența cauzei ori nevalabilitatea ei trebuie să facă dovada. Cauza fiind un fapt juridic, poate fi probată prin orice mijloc de probă.

2.5.Condiții de formă ale actului juridic civil

2.5.1.Noțiunea de formă a actului juridic civil

Sistemul formalist și sistemul consensualist sunt două sisteme care și-au exprimat opiniile cu privire la forma actului juridic astfel: sistemul formalist nu recunoștea validitatea actului juridic decât dacă părțile și-au exprimat voința urmând anumite forme; în astfel de cazuri actul se numește solemn. Acest sistem s-a concretizat în dreptul roman arhaic în care consimțământul trebuia manifestat în forme solemne. Mai târziu dreptul canonic susține ideea că pentru a te obliga este suficient consimțământul. Dar începând cu secolul XVI-lea dreptul modern a tins în permanență spre recunoașterea consensualismului în domeniul actelor juridice, formele chirografice au înlocuit formele solemne?

O personalitate luminată a secolului XX-lea, un mare civilist afirma că: „dreptul a debutat prin a fi solemn, a ajuns consensul, iar mai nou are tendința de a deveni tot mai solemn”.

Astăzi principiul consensualismului rămâne în continuare regula, dar legea impune pentru anumite categorii de acte forma solemnă pentru a preveni fraudarea intereselor celor care le încheie sau ale terților ,dar și pentru garantarea siguranței și echilibrului circuitului civil.

Noțiunea de formă a actului juridic civil a cunoscut în doctrină atât un sens larg,cât și un sens restrâns.

Stricto sensu,forma actului juridic civil reprezintă modalitatea de exteriorizare a voinței juridice ,care este substanța actului civil.

Latto sensu,prin forma actului juridic civil se desemnează cele trei condiții de formă: 1)forma cerută pentru însăși validitatea actului juridic civil, forma ad validitatem; 2)forma cerută pentru probarea actului, forma ad probationem; 3)forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic față de terți.

Prin sintagma „forma actului juridic civil” putem înțelege acea condiție care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

De specificat este faptul că în art 948 C.civ.,atunci când se enumeră condițiile de validitate ale actului juridic civil nu se face referire la formă, însă Proiectul Codului civil, în art.916,după ce enumeră,în alin.(1), condițiile esențiale prevăzute și-n actualul cod civil, în alin.(2) precizează că „În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului aceasta trebuie respectată sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile”. Deci forma este considerată o condiție esențială a actului juridic, atunci când legea o cere.

Forma actului juridic este modalitatea de exteriorizare a voinței juridice. Dreptul modern ne impune principiul conform căruia : „voința odata exprimată are putere obligatorie, indiferent de forma în care a fost exprimată”. Dar acest principiu fundamental are o excepție, conform căreia legiuitorul cere pentru anumite acte juridice o formă numită, în care să se exprime voința; de exemplu, pentru donație, ipotecă, căsătorie, legea impune ca voința juridică să îmbrace forma solemnă, iar dacă această condiție nu e împlinită, voința devine inoperantă.

2.5.2.Principiul consensualismului

Forma actului juridic este guvernată de principiul consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertății actelor juridice civile (principiul autonomiei de voință). Principiul consensualismului este o consecință a principiului libertății contractuale. Pentru valabilitatea actului juridic este suficientă simpla manifestare de voință a părților în scopul de a produce efecte juridice (solo consensu). Această condiție este și suficientă și necesară. Nu interesează forma în care se exteriorizează manifestarea de voință. Actele juridice încheiate astfel sunt acte juridice consensuale.

Principiul nu are consacrare legislativă; el poate fi dedus din textele Codului civil astfel:

– din interpretarea per a contrario a prevederilor art.948 Cod civil unde sunt enumerate condițiile esențiale de valabilitate ale actului juridic;

În tăcerea legii (se enumeră doar capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza) se înțelege că legiuitorului îi este indiferentă forma în care se manifestă consimțământul.

– din interpretarea art.1295 Cod civil, referitor la contractul de vânzare-cumpărare, act juridic special: „vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat;”

– din interpretarea art.971 Cod civil: „în contractele ce au ca obiect translația proprietății sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților și lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradițiunea lucrului”.

Acolo unde legiuitorul a dorit să impună o anumită formă de exteriorizare a consimțământului, a făcut-o în mod expres. De exemplu, în art. 813 din Codul civil: „Toate donațiile se fac prin act autentic”.

Potrivit principiului libertății contractuale, părțile pot stabili de comun acord să îmbrace acordul de voință într-o formă solemnă. De exemplu, pentru a preconstitui un mijloc de probă într-un eventual litigiu, stabilesc ca acordul de voință să îmbrace forma unui înscris.

Proiectul Codului civil consacră expres principiul consensualismului în art.915, unde se stipulează următorele: „Contractul se încheie prin simplu acord de voință al părților capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”. Tot în Proiectul Codului civil, în art.951 se prevăd excepții de la principiul consensualismului astfel că, ori de câte ori legea cere o anumită formă solemnă, pentru încheierea valabilă a actului juridic civil ea trebuie respectată sub sancțiunii nulității absolute. Dacă legea nu cere expres o anumită formă, iar părțile, prin acordul lor de voință, înțeleg ca manifestarea lor de voință să îmbrace o anumită formă, valabilitatea actului va fi apreciată în funcție de exigențele legii și nu în funcție de voința părților. În ultimul aliniat se consară principiul simetriei formelor, potrivit căruia forma cerută de lege, pentru încheierea valabilă a actului, trebuie să fie respectată și în momentul modificării sau desființării actului respsctiv.

2.5.3.Excepții de la principiul consensualismului

Consimțământul părților la actul juridic se poate exterioriza și într-o formă solemnă. Forma solemnă a actului juridic poate fi impusă de lege sau stabilită convențional de părți. De regulă, forma contractelor o aleg părțile contractante. Abaterile de la libertatea alegerii formei contractuale se stabilesc prin lege.

Legea stabilește excepții de la principiul consensualismului pe care le clasifică fie după consecințele nerespectării lor, fie după sursa lor.

După consecințele nerespectării lor,condițiile de formă se împart în:

– forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită și forma ad validatem sau forma ad solemnitatem), a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic civil;

– forma cerută pentru probarea actului juridic (numită și forma ad probationem),a cărei nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil,ci în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă;

– forma cerută pentru opozabilitatea față de terți, a cărei nerespectare, de asemenea nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai sancțiunea inopozabilității față de terți, aceștia din urmă fiind în drept să facă abstracție de actul juridic civil ce trebuia să le fie adus la cunoștință, deci să îl ignore.

Dar la aceste forme prevăzute de lege, un mare civilist român, consideră că se mai poate adăuga forma convenită de părți pentru valabilitatea actului forma voită sau convențională. De pildă, prin convenția părților se poate naște obligativitatea de a încheia actul în formă scrisă sau autentică.

Obligativitatea acestor forme impuse de lege poate să aibă scopuri diferite:

– funcția probatorie, în cazul în care forma garantează conținutul actului și, deci, actul juridic civil poate fi dovedit.

– funcția de avertizare când obligativitatea formei atenționează părțile asupra însemnătății juridice a actului, îndemnându-i la reflecție;

– funcția de consiliere când, de exemplu, cu ocazia unui act îndeplinit în fața notarului public acesta (cunoscător al legii și neutru) sfătuiește și informează juridic părțile;

– funcția de control; obligativitatea formei mai poate avea rolul de a se verifica actul juridic pentru ca el să fie în consonanță cu interesele generale ale societății;

2.5.3.1.Foma ad validitaem

Forma cerută ad validitatem este condiția de formă, esențială și specială, care constă în necesitatea îndeplinirii anumitor formalități impuse de lege în lipsa cărora actul juridic nu se naște în mod valabil.

În doctrina juridică sunt arătate următoarele rațiuni ale formei actului juridic (negotium juris) ad validitatem.

– actul juridic (negotium juris) are importante consecințe patrimoniale pentru cel ce le încheie. De exemplu, actul juridic de donație (art. 813 Cod civil: „Toate donațiile se fac prin act autentic”), actul juridic de ipotecă (art.1772 Cod civil: „ipoteca convențională nu va putea fi constituită decât prin act autentic”); actul juridic de vânzarea-cumpărarea terenurilor (Titlul X, art. 2, alin.(1) din Legea privind privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente, nr.247/2005: „Terenurile cu sau fără construcții, situate în intravilan și extravilan, indiferent de destinația sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute”); testamentul (art.858 Cod civil: „Un testament poate fi olograf, sau făcut prin act autentic, sau în formă mistică”) etc.

– statul poate cunoaște și controla încheierea unor acte juridice cu importanță deosebită pentru părți și pentru stat;

– forma de solemnitate garantează libertatea deplină și conștientă a consimțământului, în acte juridice cu importante consecințe patrimoniale (de exemplu, donația, testamentul) ;

– se asigură protecția intereselor creditorilor și terților, în contra unor eventuale fraude îndreptate împotriva lor (de exemplu, debitorul urmărește provocarea insolvabilității sau agravarea ei, prin donații, pentru a evita plata datorată creditorului său).

Caracterele juridice ale formei cerute “ad validitatem” sunt:

– reprezintă un element esențial, constitutiv a actului juridic, în lipsa căruia actului juridic este lovit de nulitate absolută a actului juridic civil în cauză;

– este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință; în actul juridic încheiat în formă solemnă consimțământul este întotdeauna expres (nu este admisibil consimțământul tacit.)

– este exclusivă (în principiu) actul juridic poate fi încheiat într-o singură formă: solemnă sau consensuală. Când legea precizează forma solemnă, părțile nu pot face o altă alegere. Excepție: în cazul testamentului care poate fi: în formă autentică, în formă olografă (scris în întregime, datat și semnat de către testator), în formă mistică (semnat de testator – poate fi scris și de o altă mână – închis, sigilat și prezentat unei judecătorii ce întocmește un proces-verbal pe înscrisul unde s-a întocmit testamentul sau pe plicul unde s-a introdus testamentul).

Condițiile cerute pentru întocmirea actului juridic în formă solemnă ad validitatem:

– actul juridic se încheie în întregime în formă solemnă (toate clauzele)

– actul juridic accesoriu actului juridic solemn se încheie în formă solemnă. De exemplu, la încheierea unui act juridic solemn prin reprezentare și procura îmbracă forma solemnă.

Sunt acte juridice ce se încheie în formă solemnă ad validitatem următoarele:

contractul de donație (art.813 Cod civil);

testamentul (art.858 Cod civil);

revocarea expresă a unui legat (art.920 Cod civil);

acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar (art.704 Cod civil și art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995;

renunțarea expresă la succesiune (art.74 alin.4 din Legea nr.36/1995);

subrogația în drepturile creditorului plătit, acceptată de debitor (art.1107 pct.2 Cod civil);

contractul de ipotecă (art.1772 Cod civil);

actul juridic între vii având ca obiect înstrăinarea unui teren ;

contractul de arendare (art.6 alin.1 din Legea arendării nr.16/1994);

exprimarea consimțământului părinților (părintelui) la adopția copilului (art.15, alin.(2), Lege privind regimul juridic al adopției, nr.273 din 21 iunie 2004);

exprimarea consimțământului scris cu privire la donarea de țesuturi și organe în scop terapeutic (art.5 alin.1 din Legea privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane nr.2/1998);

contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii trebuie încheiat în formă scrisă (art.40 din Legea nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice);

actul constitutiv al asociațiilor și fundațiilor fără scop patrimonial (art.6 din Ordonanța de Guvern nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații);

actul constitutiv al unor societății comerciale (art.16 din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale, republicată):

2.5.3.2.Forma ad probationem

Forma cerută ad probationem este acea cerință impusă de lege care constă în întocmirea unui înscris a actului juridic cu scopul de a constitui mijloc de probă într-un eventual litigiu.

Forma actului juridic ad probationem se impune din următoarele considerente:

– unele acte juridice sunt importante fie sub aspectul consecințelor patrimoniale, fie sub aspectul producerii unor suspiciuni față de terți. De exemplu, cumpărarea de bijuterii în valoare de câteva sute de milioane este un motiv suficient ca părțile să convină întocmirea în formă scrisă a contractului de vânzare-cumpărare sau, de exemplu, întocmirea în formă scrisă a contractului de vânzare-cumpărare a 100 navete de bere de către cumpărătorul, vecin cu o fabrică de bere proprietate de stat;

– redactarea în formă scrisă asigură eliminarea suspiciunilor privind conținutul și obiectul actului juridic;

– constituie cele mai certe mijloace de probațiune (scripta manent). Legea prevede expres că un înscris nu poate fi combătut decât prin alt înscris (art.1191 alin.2 Cod civil: „nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul”).

Forma cerută ad probationem se caracterizează prin:

– convenită de părți sau impusă de lege, este obligatorie, asemănându-se cu forma cerută ad validitatem;

– în caz de litigiu, dovada actului juridic nu se mai poate face prin alte mijloace de probă. Deși actul juridic negotium juris este valabil încheiat, el nu poate fi dovedit cu alt mijloc de probă. Practic sancțiunea este o decădere din dreptul de a proba.

Unii autori consideră forma cerută ad probationem ca fiind o excepție de la principiul consensualismului.

Forma ad probationem o cer părțile sau legea.

Legea cere această formă în două moduri:

– printr-un text general referitor la toate actele juridice. În art.1191 Cod civil se dispune imperativ: „dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”. Proiectul Codului civil prevede, în art.953, alin.(1), că “Orice contract care are o valoare mai mare de 250 de Euro nu se poate dovedi decât prin înscris autentic.

– precizează actele juridice ce trebuie întocmite ad probationem.

De exemplu:

contractul de locațiune, art. 1416 Cod civil: „Dacă contractul făcut verbal n-a primit nici o punere în lucrare, (în sensul că s-a limitat la forma orală de încheiere) și una din părți îl neagă, nu se poate primi proba prin martori, oricât de mic ar fi prețul și chiar când s-ar zice că s-a dat arvună”);

contractul de depozit voluntar art.1597 Cod civil: „Depozitul voluntar nu se poate face decât prin înscris”; sau înscris sub semnăturâ privată”. Iar în alin.(2), același articol mai specifică faptul că „ În cazul prevăzut de alin.(1),ca și în cazul în care, chiar și pentru contractele a căror valoare nu depășește 250 de Euro legea cere ca un contract să fie făcut în formă scrisă fără să se prevadă sancțiunea nulității, iar înscrisul cerut nu se întocmește, dovada contactului nu se va putea face cu martori, afară de cazul în care prin Codul de procedură civilă sau prin alte legi se dispune altfel”. Din acest text rezultă că în ceea ce privesc actele ce au o valoare de 250 Euro, forma ad probationem este obligatorie, iar în ceea ce privesc actele juridice civile ce au valoare mai mică decât această sumă, forma ad probationem se impune doar dacă legea cere expres;

contractul de tranzacție, art.1705 Cod civil: „Tranzacția trebuie să fie constatată prin act scris.”;

contractul de închiriere a locuințelor art. 21 din Legea nr.114/1996 se face: „prin contract scris, care se va înregistra la organele fiscale teritoriale”;

contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor art. 42 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe: „Existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia.”;

contractul de cesiune a dreptului de adaptare audiovizuală, art.68 alin.2 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe: „Cesiunea dreptului de adaptare audiovizuală se poate face numai în baza unui contract scris între titularul dreptului de autor și producătorul operei audiovizuale.”;

contractul de asigurare art.10 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România: „Contractul de asigurare se încheie în formă scrisă. El nu se poate dovedi prin martori chiar dacă există început de dovadă scrisă.”;

2.5.3.3.Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți

Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți este forma cerută de lege în scopul ca actul juridic să fie opozabil și terților (persoane care nu au participat la încheierea actului juridic). Sunt protejate astfel drepturile și interesele terților. De exemplu, cercetând registrul de carte funciară, o persoană află că proprietarul terenului agricol situat dincolo de gard este vecinul său și deci, când acesta va dori să înstrăineze, poate să-și exercite dreptul de preemțiune.

Forma cerută de lege pentru publicitate este obligatorie. În cazul nerespectării formei de publicitate actul juridic nu este opozabil terților (ei pot ignora actul juridic când una din părți îl invocă împotriva lor. De exemplu, când proprietarul nu și-a intabulat terenul, el nu poate cere vecinului să mute gardul construit pe terenul său, pentru că actul juridic prin care a dobândit terenul produce efecte numai față de părți, el nu produce niciun efect față de terț).

În literatură s-a apreciat că în acest caz suntem în prezența unei excepții de la principiul consensualismului, deoarece actul juridic trebuie făcut cunoscut terților prin împlinirea unor măsuri specifice prevăzute de lege.

Legea impune forma de publicitate ca fiind condiție de opozabilitate față de terți, în principal, în următoarele cazuri:

publicitatea imobiliară prin cărțile funciare (art.21 din Legea nr.7/1966);

publicitatea constituirii gajului (art.1686 Cod civil);

notificarea cesiunii de creanță (art.1393 Cod civil);

data certă a înscrisului sub semnătură privată (art.1182 Cod civil);

publicitatea constituirii societăților comerciale (art.1 Legea 26/1990 privind Registrul comerțului) prin Registrul comerțului;

publicitatea constituirii asociațiilor și fundațiilor (art.5 din Ordonanța de Guvern nr.26/2000) la instanțele judecătorești;

Capitolul III

Studiu de caz

Condițiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

În capitolele expuse anterior am analizat condițiile de validitate ale actului juridic civil în general. Acestă dezbatere reprezintă fundamentul studiului de caz asupra căruia doresc să fac referire. Obiectul studiului de caz îl constituie contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Ministerul Apărării și personalul propriu în care sunt vizate unele locuințe de serviciu pe care Ministerul Apărării le are în administrare.

3.1.Noțiune și reglementare

Dacă legiuitorul a plasat „vânzarea” la începutul studiului contractelor speciale, este pentru că acesta – contractul de vânzare-cumpărare – este cel mai important din viața juridică și istoricește, unul dintre cele mai vechi.Codul civil în art.1294 definește vânzarea-cumpărarea (emptio-vendito) ca fiind: „o convenție prin care două părți se obligã între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui”.

Legea i-a rezervat o reglementare relativ detaliată, comparativ cu alte tipuri de contracte. Astfel Codul civil îi consacră în Cartea a III-a un întreg titlu (Titlul V-Derespre vinderi) prin art.1294-1404.

Alături de aceste prevederi legale mai există și alte reglementări prin care se stipulează expres contractul de vânzare-cumpărare supus studiului:

Legea privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare nr. 562/2004,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.169 din 9 decembrie 2004,modificată prin Legea nr.357/2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 650 din 27/07/2006;

Hotărârea Guvernului pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea de către Ministerul Apărării Naționale a locuințelor de serviciu pe care le are în administrare și trecerea din domeniul public în domeniul privat al statului a unor locuințe din administrarea sa,nr.195/2005,publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I,nr.861 din 4 decembrie 2003;

Ordinul ministrului apărării naționale privind abilitarea centrelor de domenii și infrastructuri de a vinde unele locuințe de serviciu,nr. M.60/2005;

Ordinul ministrului apărării naționale privind aprobarea Normelor metodologice de vânzare a locuințelor de serviciu aflate în administrarea Ministerului Apărării, nr. M.129/2006;

Înainte de a analiza condițiile acestui act juridic civil consider că este imperios o dezbatere a acestor reglementări care constituie fundandamentul legal al studiului de caz.

Conform art.3, alin(2) din Legea nr.213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art.136, alin.(3) din Constituție, din cele prevăzute în anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege”. Importanța clasificării bunurilor – bunuri din domeniul public și bunuri din domeniul privat – rezidă în aceea că bunurile din domeniul public al statului sunt inalienabile (în adevăr art.136, alin.4 din Constituție statuează că „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”; așa fiind, pe cale de consecință, ele sunt insesizabile și imprescriptibile). Totuși, stingerea dreptului de administrare publică apare în mod firesc ca o simetrie a modului de naștere, care acționează ca un principiu în actele și faptele juridice.

În acest sens, art. 478 Cod civil reglementează reintrarea în circuitul civil a unei categorii de bunuri care nu mai servesc uzului public.

În legislația apărută după anul 1990, sunt prevăzute reglementări privind trecerea unor bunuri din domeniu1 public în domeniul privat. Astfel de reglementări sunt cuprinse în:

art. 5 din Legea nr. 18/1991, care prevede că terenurile proprietate publică „nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”;

art. 10 din Legea nr. 213/1998, care de principiu, statuează că ”dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat”.

Modalitatea de trecere a bunurilor în domeniul privat este de natură administrativă, respectiv prin acte juridice de drept administrativ, cum sunt hotărârile guvernului, hotărârile consiliilor județene sau locale, care reprezintă autoritățile administrative titulare, după caz.

Acest itinerariu l-au parcurs și bunurile care fac obiectul studiului de caz – unele locuințe de serviciu .În temeiul pct.I(29) din anexa Legii 213/1998, aceste bunuri au aparținut domeniului public. Dar, așa cum am precizat anterior, trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat este de natură administrativă, și astfel prin Hotărârea Guvernului privind vânzarea de către Ministerul Apărării a locuințelor de serviciu nr.1359/2003 ,în temeiul art.108 din Constituție, republicată, al art.10, alin.(2) din Legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare și al art.53 alin.4 din Legea locuinței 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare; Guvernul României adoptă prezenta hotărâre prin care se aprobă trecerea bunurilor imobile prevăzute în anexa nr.1 din prezenta hotărâre,din domeniul public al statului în domeniul privat al statului. De asemenea găsim datele de identificare a acestor bunuri și în Hotărârea nr. 195/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea de către Ministerul Apărării Naționale a locuințelor de serviciu pe care le are în administrare și trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a unor locuințe din administrarea sa, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 254 din 28/03/2005, date pe care le-am atașat în Anexa nr.1.

Consider că este necesară o explicație a termenilor folosiți în această parte a lucrării: locuință de serviciu și imobil. Dacă facem o trecere în revistă asupra datelor de identificare a acestor locuințe, și mai mult a art.1, alin.3 din prezentul contract – Anexa nr.2, a art.7 alin.(2) din Hotărârea pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea de către Ministerul Apărării a locuințelor de serviciu pe care le are în administrare, nr.195/2005; putem concluziona că dreptul de proprietate se transmite nu numai asupra locuinței, ci și asupra terenului aferent clădirii, pe cote-părți, proporțional cu suprafața construită a locuințelor de serviciu.

Conform art.4, alin.(2) din Legea 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice „Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel”. În concluzie, în cele ce urmează aceste bunuri se vor supune regimului de drept comun, și nu regimului de drept administrativ.

Dreptul de administrare și valorificare a bunurilor aparținând Ministerului Apărării este reglementat de art.52, alin.(1) din Legea privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării,nr.346/2006.

Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat,în temeiul Legii 562/2004, cu modificările și completările ulterioare,între Ministerul Apărării reprezentat de unitățile vânzătoare,Direcția Repezentare Patrimoniu și Asistență socială, ca organ autorizat prin Hotărâre a Guvernului să administreze fondul locativ al Ministerului; și personalul propriu al acestuia.

Prin contractul de vânzare-cumpărare se realizează acordul de voință al părților numite vânzător și cumpărător, între ele stabilindu-se raporturi obligaționale.Desigur aceleași condiții de valabilitate prevăzute în art.948 C.civ.se aplică și contractului de față. În continuare, descriu conținutul contractului și desfășurarea studiului privind importanța condițiilor de valabilitate ce au stat la baza încheierii acestuia, după care am anexat un model de contract,în Anexa nr.2.

3.2.Condiții de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 562/2004 privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare

Ca orice act juridic civil și contractul de vânzare-cumpărare pe care îl am în vedere trebuie să întrunească diferite elemente care, conform regulilor generale în materie de contracte sunt: capacitatea, consimțământul, obiectul(lucru vândut și prețul), o cauză licită și forma.

Capacitatea părților.Conform art.1306 C.civ. pot cumpăra toți cei cărora nu le este oprit prin lege.Deci, regula este capacitatea, iar incapacitatea este excepția.

Cât privește capacitatea de exercițiu, în materia contractului de vânzare-cumpărare se aplică regulile generale.

Dar, raportat la lucrul vândut și la prețul care formează obiectul contractului, vânzarea-cumpărarea este, întotdeauna, un act de dispoziție atât pentru vânzător cât și pentru cumpărător. De aceea părțile trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu o capacitate de exercițiu restrânsă trebuie să încheie contractul prin ocrotitorul legal și, în toate cazurile, cu autorizația autorității tutelare.

Părțile contractului supus studiului de caz sunt: în calitate de vînzător Ministerul Apărării, reprezentat prin unitățile vânzătoare: Direcția Reprezentare Patrimoniu și Asistență socială care administrează fondul locativ al Ministerului Apărării, și sunt delegate de acesta cu competență să efectueze toate demersurile pentru desfășurarea în deplină legalitate a activității de vânzare a locuințelor de serviciu. Iar în calitate de cumpărător personalul propriu al Ministerului Apărării, personalul militar trecut în rezervă sau în retragere, personalul civil pensionat sau disponibilizat, precum și moștenitorii acestora, soți sau copii.

Trebuie să deosebim capacitatea de a dobândi de aceea de a exercita drepturi. Ministerul Apărării,conform art. 3 alin. (1) din Legea privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale, nr.346/2006 are personalitate juridică. Această „capacitate” îi conferă calitatea de a fi titular de drepturi și obligații. Persoanei juridice i se pretează, pe lângă capacitatea de folosință și exercițiu, și capacitatea contractuală care este guvernată de principiul specialității, conform căruia poate avea acele drepturi care corespund scopului ei așa cum este stabilit de lege, actul de înființare sau statut. Acest principiu își găsește reglementarea în art. 26 din Decretul nr. 31/1954 unde sunt enumerate elementele constitutive impuse de lege pentru o persoană juridică, respectiv organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu și un scop determinat.

Deci, capacitatea de folosință nu este generală, ca la persoanele fizice, ci este limitată de acest principiu; de exemplu, Ministerul Apărării deleagă competență Academiei Forțelor Terestre, care poate avea numai acele drepturi și obligații prin care se realizează scopul pentru care a fost înființată.

Legea sancționează nepotrivirea limitării capacității de folosință la scopul pentru care s-a înființat persoana juridică. „Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul” (nulitate absolută – art.31 alin.1 Decretul 31/1954). De exemplu, dacă Academia Forțelor Terestre ar încheia acte juridice pentru construirea de imobile în vederea vânzării, aceste acte juridice ar fi nule.

Ministerul Apărării își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de conducere. Organele acestuia (stabilite sau alese potrivit actului normativ de înființare a persoanei juridice) sunt purtătoarele voinței persoanei juridice.

Actele juridice făcute de organele Ministerului Apărării, în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele acestuia însuși.

Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost săvârșite cu prilejul exercitării funcției. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de victima prejudiciului

În ceea ce privește capacitatea de folosință a cumpărătorului :cadre militare, personalul civil pensionat sau disponibilizat, precum și moștenitori acestora, soți sau copii; este aptitudinea de a fi subiect de drept civil. Legea recunoaște tuturor persoanelor capacitatea civilă, implicit capacitatea de folosință (art.4 Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice) fără nicio discriminare de sex, rasă, naționalitate, religie, grad de cultură sau origine. Dar pentru identitate de rațiune, în ceea ce privește moștenitorii titularului contractului de închiriere decedat, suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate,potrivit căreia aceștia au drept la cumpărarea locuinței în situația în care antecesorul lor și-a manifestat opțiunea cumpărării în timpul vieții, dar nu s-a mai reușit să se perfecteze contractul.

O diferență,în acest context, o reprezintă situația moștenitorilor, de data aceasta reținută expres de legiuitor. Astfel din interpretarea per a contrario a art.6 din lege, ar rezulta că moștenitorii titularului de contract decedat, dacă locuiesc în imobil și dispun de posibilități materiale, pot cumpăra aceste locuințe. Diferența de tratament în privința moștenitorilor nu se justifică, în condițiile în care în Decretul-lege nr.61/1990 nu s-a prevăzut această posibilitate,mai ales că acesta din urmă reglementa posibilitatea vânzării doar locuințelor construite din fondurile statului (legea pe care o analizăm nu face nicio diferențiere a locuințelor ce intră sub incidența ei din perspectiva modului în care a fost constituit titlul de proprietate al vânzătorului, arătând doar că acestea se află în administrarea acestor instituții). Desigur, o altă categorie de persoane care nu pot cumpăra locuințe în temeiul acestei legi sunt cei care au deținut sau dețin în proprietate ei ori soțul/soția sau copiii minori aflați în întreținere, o altă locuință proprietate personală, ce îndeplinesc condițiile minimale prevăzute de Legea nr.114/1996.

Dacă soții îndreptățiți la a cumpăra dețin prin contract de închiriere mai multe locuințe de serviciu, de prevederile legii poate beneficia doar unul dintre ei(art.2, alin.3 din Legea 562/2004,cu modificările ți completările ulterioare) .

Capacitatea de exercițiu a cumpărătorului. Trebuie să acordăm o atenție deosebită moștenitorilor acestora – copii – care nu au dobândit capacitate de exercițiu deplină. Astfel, cadrele militare și personalul civil pensionat sau disponibilizat, în baza contractului individual de muncă încheiat se desprinde rațiunea de a avea capacitatea de exercițiu

Actele juridice nu pot fi încheiate de orice persoană. Persoana care încheie acte juridice trebuie să-și dea seama de efectele juridice pe care le produce actul încheiat, trebuie să aibă voință conștientă.

Nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și în condițiile prevăzute de legi. De exemplu, minorul între 14-18 ani este lipsit în parte de capacitatea de exercițiu, potrivit prevederilor art.9 din Decretul 31/1954, ca măsură de ocrotire. Se consideră că el nu dispune de dezvoltare psihică deplină, nu are o voință conștientă matură. Această reglementare constituie o incapacitate de exercițiu a contractului analizat. Astfel moștenitorii cadrelelor militare și personalului civil pensionat sau disponibilizat – copii – care nu au dobândit capacitate de exercițiu deplină pot, în condițiile Legii 562/2004 modificată prin Legea nr. 357/2006, să inchie contractul de vănzare-cumpărare,în situația în care fac dovada că, la dat intrării în vigoare a Legii 357/2006,ocupau locuința de serviciu și au achitat chiria la zi.

Consimțământul.

Pornind de la definiția consimțământului – hotărârea exteriorizată de a încheia un anumit act juridic – putem preciza că pentru a dobândi valoare juridică, deci pentru a fi valabil, acesta trebuie să îndeplinească următorele condiții: „să emane de la o persoană cu discernământ; să fie exteriorizat; să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice; să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ”.

La persoanele juridice nu se folosește termenul de consimțământ, ci de hotărâre a organului de conducere pentru încheierea actului juridic civil. Hotărârea organului de conducere exprimă acordul de voință al persoanelor fizice care-l alcătuiesc.

Art.10,alin.(2) din Legea 213/1998 privin regimul juridic al proprietății publice: „Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel” constituie punctul de plecare prin care a luat ființă consimțământul vânzătorului.

Această hotărâre a Guvernului prin care se face trecerea din domeniul public în domeniul privat vizează și Ministerul Apărării ca instituție publică care are în administrare aceste locuințe de serviciu.

Tot la formarea consimțământului vânzătorului contribuie Legea 562/2004 modificată prin Legea 357/2006, prin care se autorizează Ministerul Apărării de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acesta le are în administrare.

Conform art.3,alin.(3) din Legea 562/2004, coroborat cu art.5, alin.(1)din Legea 195/2004, vânzarea locuințelor de serviciu se efectuează prin structuri proprii, abilitate prin ordin al conducătorilor instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională denumite în continuare unități vânzătoare. Toate aceste prerogative legale recunoscute acestor structuri – Direcția Reprezentare Patrimoiu și Asistență socială – se denumesc și se definesc sintetic prin instituția „delegării de competență”. De asemenea, este necesar să subliniem prevederile Legii 346/2006, care conferă ministrului apărării naționale dreptul de a emite ordine și instrucțiuni în exercitarea prerogativelor legale. Prin aceste prevederi se justifică legal dreptul acestor strucuri de a fi părți în raporturile juridice.

Orice om este liber sa vândă sau să cumpere. Principiul autonomiei de voință este expresia libertății individului de a încheia sau nu un contract, potrivit intereselor sale. Dar aceasta libertate nu este absolută, ea fiind limitată de normele ordinii publice și de regulile moralei.

Contractul de față are la bază una dintre restricțiile legale ale libertatii de a vinde și de a cumpăra, mai precis vânzarea rezervată unor anumiți cumpărători.

Deși legea nu-l obliga pe vânzător să vândă, dar în cazul în care, totuși, se decide, legiuitorul a rezervat anumitor persoane dreptul de a cumpăra. Astfel art.1 din Hotărârea Guvernului nr.195 din2005 prevede: „Locuințele de serviciu aflate în administrarea Ministerului Apărării Naționale se pot vinde în condițiile legii, personalului propriu, personalului militar trecut în rezervă sau în retragere, personalului civil pensionat sau disponibilizat, precum și moștenitorilor acestora, soți ori copii”.Alături de această limitare se mai precizează în art. 3. alin.(1) că locuințele de serviciu pot fi vândute titularilor contractului de închiriere. Deci contractul stabilește precis care este categoria de cumpărători .

Contractul ia naștere numai prin acordul de voință al ambelor părți, astfel pentru cumpărător, persoană fizică, ni se impun spre analiză cele patru condiții ale consimțământului ce trebuiesc îndeplinite pentru ca acesta să dobândească valoare juridică.

manifestarea de voință trebuie să emane de la o persoană cu discernământ. Discernământul este o stare de fapt pe care legea o recunoaște oricărei persoane. El poate fi dovedit prin mijloace de probă când legea prezumă inexistența lui (la persoanele care nu au împlinit 14 ani), dar poate lipsi, și acest lucru poate fi dovedit când legea prezumă existența lui (la persoanele majore).

Așa cum am precizat cadrele militare și personalul civil pensionat sau disponibilizat, în baza contractului individual de muncă încheiat, au deplină capacitatea de exercițiu, deci sunt prezumate că au discernământ.

Pe de altă parte moștenitorii cadrelelor militare și a personalului civil pensionat sau disponibilizat – copii – care nu au dobândit capacitate de exercițiu deplină, pot, în condițiile Legii 562/2004 modificată prin Legea nr. 357/2006, să închie contractul de vânzare-cumpărare. Astfel minorii între 14-18 ani au capacitate de exercițiu restrânsă, deci sunt considerați că au discernământ, dar neavând experiența vieții juridice actele încheiate de ei trebuie încuviințate în prealabil de ocrotitorul legal.

consimțământul cumpărătorului trebuie să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.Intenția de a produce efecte juridice, nu este îndeplinită când manifestarea de voință este vagă.În acest context trebuie cunoscute rezumativ și noțiunile de ofertă și acceptare.

Contractul de vânzare-cumpărare se înscrie pe linia consensualismului ca parte a conceptului de libertate contractuală (nașterea contractului se face prin simplul acord de voință al părților) art.1295 fiind o dovadă în acest sens.

Oferta precede contractul de vânzare-cumpărare. Ea nu poate fi calificată nici ca act juridic, nu este de natură a crea , modifica sau stinge raporturi juridice.

Oferta, în cazul nostru, s-a realizat prin intrarea în vigoare a Legii 562/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin care s-a adus la cunoștința cumpărătorului posibilitatea de a cumpăra locuința de serviciu pe care o deține în baza unui contract de închiriere valabil încheiat.

Răspunsul la ofertă, acceptarea, s-a îndeplinit prin depunerea de către cumpărător la unitățile vânzătoare, a următoarelor documente:

a) cererea de cumpărare a locuinței de serviciu, formulată de titularul contractului de închiriere;

   b) dovada calității titularului contractului de închiriere, demonstrată prin înscrisuri;

   c) contractul de închiriere în original sau în copie certificată de către unitatea militară care i-a încheiat contractul;

   d) dovada achitării la zi a întreținerii și a chiriei, după caz;

   e) declarații autentificate de la soți și membrii majori aflați în întreținere, din care să rezulte: că nu se încadrează în niciuna dintre situațiile prevăzute la art. 3;existența creditelor și suma ratelor lunare ale acestora;

   f) adeverințe de salariu de la membrii de familie, din care să rezulte veniturile și reținerile lunare;

   g) dovada achitării prețului sau a avansului;

h)actul de identitate și de căsătorie, în copie și original;  

i)certificatele de naștere sau actele de identitate ale copiilor aflați în întreținere, în copie și original.

consimțământul să fie exteriorizat. Persoana fizică își exteriorizează voința de a încheia acest act juridic prin depunerea cererii de cumpărare a locuinței de serviciu la Direcția Reprezentare Patrimoniu și Asistență socială care are în responsabilitate zonele în care se găsesc aceste locuințe de serviciu.

consimțământul să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ. Specific viciilor de consimțământ este faptul că există o manifestatre de voință exteriorizată (consimțământul), dar aceasta este alterată, fie în conținutul său intelectual, conștient (eroarea sau dolul), fie în caracterul său liber (violența sau leziunea). Într-adevăr consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol (art.953 Cod civil).

Contractul de vânzare-cumpărare, ca act juridic civil, nu ridică aspecte deosebite în privința viciilor de consimțământ, care să necesite o tratare detaliată a lor. Aspectele speciale ale viciilor de consimțământ,în materia vânzării-cumpărării, vor fi tratate împreună cu situațiile juridice pe care le afectează,influențează sau determină. Cu privire la această condiție,la Direcția Reprezentare Patrimoniu și Asistență socială-Sibiu nu s-au înregistrat vicii de consimțământ.

Obiectul contractului.

Art.1295 din C.civ.reglementează următoarele: „Vinderea este perfectã între pãrți și proprietatea este de drept strãmutatã la cumpãrãtor, în privința vânzãtorului, îndatã ce pãrțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, desi lucrul încã nu se va fi predat și prețul încã nu se va fi numãrat.”. Dar având în vedere faptul că actul juridic analizat privește un imobil, drepturile ce rezultă din vânzarea perfectă între părți nu pot fi însă opuse, înainte de înscrierea actului în cartea funciară, unei a treia persoane care ar avea și ar fi conservat,în mod egal oarecare drepturi asupra imobilului vândut.Astfel art.1,alin.(1) din prezentul contract,reglementează că imobilulul este înscris în cartea funciară nr….; iar în art.4, alin.(2), lit.e) este reglementată una din obligațiile cumpărătorului ce prevede: „depunerea la Biroul de carte funciară a cererii însoțită de documentația necesară întabulării dreptului de proprietate dobândit”.

Prin urmare vânzarea este perfectă prin simplul acord de voință al părților, iar transferul dreptului de proprietate are loc în temeiul contractului în care se specifică obiectul vânzării.

Vânzarea-cumpărarea fiind un contract sinalagmatic dă naștere la două obligații reciproce: obligația Ministerului Apărării are ca obiect lucrul vândut și obligația cumpărătorului care are ca obiect prețul. În lipsa acestor elemente sau dacă ele nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, acest act juridic nu poate fi considerat valabil încheiat.

Ceea ce surprinde încă din primul articol al legii este precizarea că Ministerul Apărării este autorizat să vândă „unele” dintre locuințele pe care le are în administrare.Această restricție este justificată prin datele de identificare prevăzute în Anexa nr.1.

Prin urmare imobilul este obiectul prestației Ministerului Apărării și trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

lucru să fie în circuitul civil .În temeiul art 108 din Constituție, republicată, al art.10,alin.(2) din Legea nr.213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice, cu modificările și completările ulterioare, și al art.53, alin.(4) din Legea locuinței nr.114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare; Guvernul României adoptă Hotărârea nr.1359 din 18 nov.2003, prin care aprobă trecerea bunurilor din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, și totodată autorizează Ministerul Apărării să valorifice prin vânzare, în condițiile legii, locuințele de serviciu aflate în administrarea sa, având datele de identificare prevăzute în Anexa nr.1. Potrivit acestei reglementări imobilele în cauză nu mai fac parte din domeniul public al statului, ci ele se află în circuitul civil.

lucrul să existe.Această condițe este reglementată prin art.1311 din C.civ.. Despre inexistența imobilului nu poate fi vorba deoarece art.2, alin.(1) din Legea 562/2004 modificată prin Legea 357/2006, desemnează în calitate de posibil cumpărător titularul contractului de închiriere, dacă deține acest imobil în baza unui contract valabil încheiat, precum și pensionarii sau urmașii titularilor contractelor de închiriere decedați, în situația în care fac dovada că, la data intrării în vigoare a prezentei legi, ocupau locuința de serviciu și au achitat chiria la zi.

lucrul să fie determinat sau determinabil,licit sau posibil. Imobilele în cauză sunt lucruri indiviudual determinate (res certa) pe baza elementelor cuprinse în art.1, alin.(1) și alin.(2) din contract : „…locuința de serviciu situată în …, înscrisă în C.F. nr. …. Locuința ce se vinde a fost ocupată de cumpărători în baza contractului de închiriere nr. A, locuința este compusă din … camere de locuit și dependințe, cu o suprafață utilă de … mp și … mp suprafața boxei, garaj….”. Despre subcondiția ca lucrul să fie determinabil nu ne putem pronunța deoarece lucrul este deja determinat și contractul nu necesită criterii stabilite de părți pe baza cărora bunul va putea fi determinat în viitor – determinabil. De asemenea nu putem vorbi nici de imposibilitatea obiectului, vânzarea-cumpărarea locuințelor de serviciu este posibilă. Baza legală prin care s-a luat Hotărârea Guvernului nr.1359/2003 duce la îndeplinirea ultimei subcondiții – lucrul trebuie să fie licit.

vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut. Ministerul Apărării în baza H.G.1359/2003 este autorizat să valorifice prin vânzare, în condițiile legii, locuințele de serviciu aflate în administrarea sa.

Prețul este obiectul prestației cumpărătorului și corespunde valorii lucrului vândut. El trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie fixat în bani; să fie determinat sau determinabil, să fie sincer și serios.

Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, contractul este nul absolut, căci îi lipsește un element esențial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de voință.

prețul să fie stabilit în bani, cerință care este de esența vânzării (deosebind contractul de vânzare-cumpărare de contractul de schimb). Nu orice obligație stabilită în bani ne conduce inevitabil la vânzare, astfel darea în plată, contractele aleatorii, contractele nenumite. Prețul poate fi stabilit în orice monedă. Astfel în art.2, alin.(1) din prezentul contract se prevede: „prețul apartamentului în urma evaluării este de … RON.”

prețul să fie determinat sau determinabil. Prețul este determinat (art.1303 C. civ.) dacă coantumul lui este hotărât de părți în momentul încheierii contractului. Tot din art.2,alin.(1) al actul juridic analizat putem concluziona că imobilul este supus unui preț determinat stabilit pe baza procedurilor de evaluare prevăzute în anexele nr.1 și 2 din Decretul 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, cu modificările și completările ulterioare, și prin indexarea valorii astfel determinate în funcție de indicele de creștere a prețurilor de consum, valabil în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii 357/2006 și data încheierii contractului de vânzare-cumpărare Prețul este determinabil atunci când stabilirea lui este lăsată la aprecierea unui terț ales de comun acord de către părți sau de către persoana desemnată de părți; în situția de față prețul de vânzare a locuințelor care se vând chiriașilor a fost stabilit de lege, în anexele la Decretul-lege 61/1990 și Legea 85/1992, pe bază unor criterii precis determinate și în considerarea protecției sociale a chiriașilor

prețul să fie sincer și perios. Art.4, alin.(1) din Legea 562/2004, cu mofificările și completările ulterioare, reglementează: prețul este stabilit pe baza procedurilor de evaluare prevăzute de anexele nr.1 și 2 din Decretul-lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, cu modificările și completările ulterioare, și prin indexarea valorii astfel determinate în funcție de indicele de creștere a prețurilor de consum, valabil în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a acestui act normativ și data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Considerăm că pe baza acestor reglementări a existat un preț real pe care părțile să-l fi stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut și plătit în realitate, și mai ales un preț serios, adică să nu fie derizoriu (infim), atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut,încât să nu existe preț să nu poată constitui obiectul obligației cumpărătorului și deci o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate.

Legiuitorul a prevăzut facilități și în ceea ce privește calculul prețului (conform Decretului-lege nr.61/1990) și modalitatea de plată a acestuia:integral sau în rate, pe maxim 20 de ani, cu un avans de minim 20% din valoarea locuinței stabilită la data vănzării, și pentru care se percepe o dobândă anuală de 8%.

Revenind la modalitatea de achitare a prețului, în rate, consider că este necesar să fac câteva precizări. Datorită acestei modalități de plată predarea bunului se va face după achitarea integrală a prețului. Garantarea achitării prețului se face atât prin mijloace juridice legale, cât și prin mijloace convenționale, prin care se exercită o presiune asupra cumpărătorului.

Mijloacele convenționale reprezintă pactul de rezervă al proprietății prin care părțile se înțeleg să amâne transferul dreptului de proprietate până la momentul achitării integrale a prețului. Vânzătorul își conservă dreptul său până la acel moment. În cazul nostru bunurile imobile se notează în Registru de publicitate imobiliară(Cartea Funciară) până la data achitării prețului; dată la care, dreptul de proprietate fiind transferat în mod valabil se întabulează în Cartea Funciară.

Mijloacele legale sunt reglementate prin intermediul art.1020 din Codul civil care stipulează că în cazul în care una din părți nu îndeplinește angajamentul său (nu achită prețul vânzării) cealaltă parte poate cere rezoluțiunea vânzării; art.1730 pct.5 și art.1737, pct.1 și 2 ce se referă la privilegiile vânzătorilor pentru vânzarea bunurilor mobile și imobile al căror preț nu este integral achitat.

Potrivit Decretului-lege nr.115/1938 ca lege specială în materia publicității imobiliare,art.67 „Când din înscrisul doveditor al vânzării se învederează că prețul nu a fost plătit, ori n-a fost plătit în întregime, dreptul de ipoteca legală pentru garantarea prețului datorat se înscrie, din oficiu, în folosul vânzătorului. Dacă însa vânzarea a fost rezolvată, acest drept de ipoteca se va radia din oficiu.

Textul menționat acordă dreptul la ipotecă legală ce se înscrie fără a fi necesar un consimțământ al părților exprimat în acest sens

Această facilitate a cumpărătorului, plata în rate, dă curs unor probleme din perimetrul drepturilor reale accesorii. Astfel până la integrala achitare a prețului nu se poate, fără autorizația prealabilă a Ministerului Apărării, restructura sau schimba destinația locuinței. Garantarea plății prețului se face prin constituirea unei ipoteci asupra bunului vândut (art.10. alin(2) din Hotărârea Guvernului nr.195/2005). Tot astfel, art.2, alin.(4) din prezentul contract prevede instituirea unui drept de ipotecă legală cu interdicție de înstrăinare și grevare în favoarea Ministerului Apărării până la achitatrea integrală a acestei sume.

Cauza

Reprezintă un element constitutiv în structura actului juridic și o condiție de validitate a acestuia.

Având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare-cumpărare, putem spune că fiecare dintre obligațiile părților au câte o cauză, deci nu putem vorbi despre o cauză comună. În dreptul nostru cauza cuprinde două elemente distincte; astfel în contractul de vânzare-cumpărare pe care îl am în vedere, scopul imediat al consimțământului Ministerului Apărării este obținerea prețului (un scop abstract, obiectiv și invariabil în aceeași categorie de acte juridice), în schimb, scopul mediat al consimțământului care explică în mod concret de ce anume Ministerul Apărării a consimțit să-și înstrăineze lucrul și să încaseze prețul, este scopul concret urmărit sau destinația concretă pe care Ministerul Apărării dorește să o dea sumei obținute cu titlu de preț, scop concret, subiectiv și variabil

Forma contractului de vânzare-cumpărare.

Sub aspectul formei convenția analizată are caracter solemn; sustin această afirmație deoarece, așa cum am precizat odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra locuinței se transmite și dreptul de proprietate asupra terenului. În concluzie se transmite dreptul de proprietate asupra imobilului.

Prin O.U.G. nr.41/2004, pentru modificarea si completarea Legii cadastrului si a publicitatii imobiliare nr. 7/1996, aprobată prin Legea 499/2004,vânzarea bunurilor imobile –construcții, terenuri sau a oricăror drepturi supuse publicității imobiliare, se face numai prin act autentic. Astfel art.I pct.11 din aceeași ordonanță vine cu o modificare și completare a art.22, alin.1, din Legea nr.7/1996 cu următoarele dispoziții extrem de importante: „Dreptul de proprietate și celelate drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în Cartea funciară pe baza actului prin care s-a constituit ori s-au transmis, numai dacă acel act s-a încheiat în formă autentică”.

Același caracter este susținut și de art.2, alin.(1), Titlul X, din Legea privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente, nr.247 din 19 iulie 2005

Redactarea unui act scris este necesară ca mijloc de probă, având în vedere prevederile art.1191 Cod civil, ce se referă la dovada contractului, prin înscrisuri, pentru situația în care valoarea obiectului vândut este mai mare de 250 lei.

În materia vânzării imobiliare strămutarea lucrului vândut nu este opozabilă teților decât prin transcrierea actului de vânzare (art.1295, alin.2 Cod civil, art.722 Cod de procedură civilă), ceea ce impune încheierea actului în formă scrisă și mai mult chiar autentică.

Conform art.948, alin(2)Cod civil: „În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului aceasta trebuie respectată sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile”. Deci forma este considerată o condiție esențială a actului juridic, atunci când legea o cere. Această reglementare se aplică și contractului de față, deoarece potrivit art.16 din Ordinul ministrului M 31 prezentul contract se întocmește potrivit modelului din anexele Decretului Lege nr.61/1990. Deci contractul va fi întocmit în formă scrisă (chiar autentică), reglementare întărită și prin art.953 alin.(1)Proiectul Codului civil „Orice contract care are o valoare mai mare de 250 de Euro nu se poate dovedi decât prin înscris autentic”. Din acest text rezultă că în ceea ce privește actele ce au o valoare de 250 Euro, forma ad probationem este obligatorie, iar în ceea ce privește actele juridice civile ce au valoare mai mică decât această sumă, forma ad probationem se impune doar dacă legea cere expres.

Forma autentică impusă de O.U.G. nr.41/2004 este mai mult decât o condiție ad probationem, este o condiție a înscrierii în Cartea funciară a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale derivate.

În cadrul studiului de caz, strămutarea lucrului vândut nu este opozabilă terților decât prin transcrierea actului de vânzare (art.1295, alin.2 Cod civil, art.722 Cod de procedură civilă) inter partes, iar locatarul nu poate avea decât jus utendi și jus freudi. Pentru ca locatarul să fie în posesia reală a lucrului, adică să devină un proprietar cu toate prerogativele dreptului său real – plena in re potestas – are nevoie și de jus abutendi, prerogativă pe care o obține în urma acestui contract.

Pe lângă cele trei atribute ale dreptului de proprietate, pentru a fi în mod real proprietar deplin, titular al unui drept exclusiv și absolut, este necesar ca dreptul de proprietate să devină public, doar în acest moment devenind opozabil erga omnes. Aceasta se realizează doar prin publicitatea imobiliară. Indiferent de sistemul de publicitate aplicabil (Legea nr.7/1996) și indiferent de afirmarea expresă sau nu a caracterului constitutiv de drept al înscrisului în Cartea funciară, apreciem că dreptul de proprietate, exclusiv și absolut opozabil erga omnes, se constituie doar dacă există acordul de voință al părților (cuprins în contract), iar acest acord înscris în Carte funciară. În afară de Carte nu putem vorbi decât despre drepturi relative, opozabile inter partes, departe de ceea ce însemnă de fapt plena in re potesta

Conform art.1, alin.(4) din contractul prevăzut în Anexa nr.2, predarea locuinței s-a făcut în baza procesului-verbal de predare-primire încheiat între vânzător și cumpărător, proces-verbal pe care l-am prezentat în Anexa nr.3. Alături de acest document fac parte integrantă din prezentul contract baza de calcul a prețului de vânzare a locuinței și graficul de eșalonare a ratelor,întocmite conform Decretului-lege privind vânzarea de locuinte construite din fondurile statului către populație nr.61/1990,cu modificările și completările ulterioare.

Concluzii

Am elaborat tema „Condițille de validitate ale actului juridic civil” conștienți fiind de dificultatea acesteia și mai ales de problememele pe care le-a ridicat contractul de vânzare-cumpărare, ca specie a actului juridic civil. Trebuie să recunoaștem, însă, că acest „monstru sacru” al contractelor, ne-a depășit orice așteptări.

În tratarea temei, ca mod de eleborare, am avut de ales între posibilitatea de a analiza actele juridice civile prin prisma lucrărilor doctrinare românești și străine, ocolind pe cât posibil problemele mai mult sau mai puțin controversate achiesând la unul sau altul din punctele de vedere deja exprimate, sau calea, mai puțin comodă, de a analiza și de a ne pronunța asupra teoriilor, opiniilor controversate, chiar dacă propriile noastre opinii au limitele lor.

Pentru atingerea scopului propus, și anume, tratarea condițiilor de validitate ale actului juridic civil, în general, și a contractului civil de vânzare-cumpărare,în special a instituțiilor sale generale – vânzatorul în persoana Ministerului Apărării, am studiat un material bibliografic semnificativ, cuprinzând o paletă largă a legislației românești, lucrări doctrinare deosebit de valoroase, aparținând unor distinși autori români, dar și un număr important de lucrări și cursuri universitare, articole, studii.

Am analizat condițiile de validitate ale actului juridic civil, în special ale contractului de vânzare-cumpărare, atât prin prisma Codului civil-obiectul central al analizei, dar și prin prisma Proiectului de Cod civil.

Scopul analizei a fost acela de a observa și de a stabili cât mai aproape de realitate locul Codului civil român și pe cale de consecință al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii 562/2004, cu modificările și comletările ulterioare, care-l reglementează în mod special. De-a lungul studiului am întâlnit un echilibru între teorie și practică, în sensul că legislația și pe cale de consecință izvoarele indirecte , își găsesc reglementarea chiar și în acte juridice civile aplicabile într-o sferă atât de restrânsă

Pe alocuri am încercat să prezint unele imperfecțiuni ale legii în speranța că cei ce doresc să vadă, vor vedea, cei ce doresc să acționeze, vor acționa.

În urma dezbaterii acestei teme doresc să fac câteva propuneri pentru viitoarele reglementări asupra unor probleme pe care le consider imperios necesare:

Propun ca dreptul de proprietate având ca obiect doar „unele locuințe de serviciu” să se transmită numai prin acte autentice, forma fiind o condiție de valabilitate. În prezent doar înscrierea în Carte funciară este condiționată de forma autentică a actului (conform O.U.G.nr.41/2004 aprobată prin Legea 499/2004).

Executare obligațiilor de a da este tratată diferit.Potrivit art.1294 Codul civil român, se deduce că obligația de a transmite proprietatea aparține vânzătorului (pentru lucrul vândut) și cumpărătorului (pentru preț). În sensul art.1295, coroborat cu art.971 Codul civil român, proprietatea „se strămută de drept” de îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului”. Concluzia care s-ar putea desprinde, este aceea potrivit căreia proprietatea strămutându-se de drept, nu poate constitui o obligație a cuiva (în acest sens se poartă și astăzi discuții doctrinare care nici pe de parte nu pot fi considerate încheiate).

Se impune la legiuitorul român să tranșeze în mod clar momentul transferului dreptului, știut fiind că de acest moment depinde și transferul riscului. În opinia mea acest moment ar trebui să coincidă cu realizarea acordului de voință al părților, dublată de tradițiunea reală a lucrului, principiu care există deja în materia lucrurilor mobile, dar care ar trebui extins și în materia celor imobile. Prin excepție, acest moment ar putea fi stabilit la o altă dată (plata prețului, înscrierea în cartea funciară). Doar prin tradițiunea reală, realizată pe baza acordului de voință, cumpărătorul intră în deplinătatea prerogativelor sale, dreptul fiind exclusiv și absolut, opozabil erga omnes.

Fac precizarea că m-am referit la aceste propuneri pe care le-am considerat mai importante. Nu am avut în vedere propuneri s-au modificări deja introduse în Proiectul Codului civil întrucât propunerile prezentate rezultă în mod evident din lucrare.

ANEXE

Anexa nr.1

DATELE DE IDENTIFICARE
a imobilelor care trec din domeniul public al statului si din administrarea Ministerului Apararii Nationale in domeniul privat al statului si in administrarea Ministerului Apararii Nationale

Nr. Adresa imobilului Persoana juridică Codul de clasificare din inventarul

crt. care administrează bunurilor care alcătuiesc domeniul

public al statului aflate în

administrarea M.Ap.N.

1. Municipiul Bârlad, Ministerul – imobil 3415
Str. Republicii nr. 1, Apărării Naționale – cod = 8.29.09
– nr. M.F. = 106898

2. Municipiul Botosani, Ministerul – imobil 3414

str. Blanari,nr.2 Apărării Naționale – cod = 8.29.09
– nr. M.F. = 106878

3. Municipiul Bucuresti, Ministerul – imobil 3211

str. Vanatori Apărării Naționale – cod = 8.29.09

nr. 5, sectorul 5 – nr. M.F. = 103623

4. Orașul Borșa, Ministerul – imobil 1787 (partial)

Str. Libertatii nr. 1, Apărării Naționale locuințe de serviciu
judetul Maramures – cod = 8.29.09
– nr. M.F. = 106652

Comuna Borcea, Ministerul – imobil 2734

judetul Calarasi Apărării Naționale – cod = 8.29.09
– nr. M.F. = 103691

6. Municipiul Buzău, Ministerul – imobil 2817 (partial) –
bd. Mareșal Alexandru Apărării Naționale – cod = 8.29.09

Averescu nr. 2, – nr. M.F. = 106964
județul Buzău

7. Municipiul Caransebeș, Ministerul – imobil 3181
Str. Ardealului nr. 166, Apărării Naționale – cod = 8.29.09
judetul Caraș-Severin – nr. M.F. nr. 104166

8. Municipiul Deva, Ministerul – imobil 340 (partial) –
str. Mihai Eminescu nr. 132, Apararii Nationale – cod = 8.29.09
judetul Hunedoara – nr. M.F. = 104175

9. Municipiul Dej, Ministerul – imobil 2822 (partial) –

Str. Pandurilor nr. 7 Apărării Naționale – cod = 8.29.09

județul Cluj – nr. M.F. = 106689

10. Orasul Ianca, Ministerul – imobil 906 (partial)

judetul Braila Apărării Naționale – cod = 8.29.09
– nr. M.F. = 107010

Comuna Paltinoasa, Ministerul – imobil 1709 (partial)

judetul Suceava – Apărării Naționale – cod = 8.29.09
– nr. M.F. = 106868

12. Orasul Ineu, Ministerul – imobil 911 (partial) –

Str. Dunarii nr. 8, Apărării Naționale – cod = 8.29.09
judetul Arad – nr. M.F. = 103506

13. Orasul Ineu, Ministerul -imobil 2364

str. Mihai Eminescu Apararii Nationale – cod = 8.29.09
nr. 25, judetul Arad – nr. M.F. = 103508

14. Comuna Giarmata, Ministerul – imobil 960 (partial)

judetul Timis Apararii Nationale – cod = 8.29.09
– nr. M.F. nr. 103491

15. Municipiul Lugoj, Ministerul – imobil 2939

str. Andrei Mocioni Apararii Nationale – cod = 8.29.09

nr. 30, judetul Timis – nr. M.F. = 103525

16. Municipiul Lugoj, Ministerul – imobil 3297

Str. Timisorii nr.132 Apararii Nationale – cod = 8.29.09

judetul Timis – nr. M.F. = 103527

17. Municipiul Mangalia, Ministerul – imobil 2430
str. Stefan cel Mare nr. 23, Apărării Naționale – cod = 8.29.09
judetul Constanta – nr. M.F. = 103934

Municipiul Marghita, Ministerul – imobil 3114 (partial)

Str. Eroilor nr. 9, Apararii Nationale – cod = 8.29.09
județul Bihor – nr. M.F. = 106705

Anexa nr.2

Exemplar nr.

CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

CU PLATA ÎN RATE

Nr……………din……………….

Între:

1)Ministerul Apărării,prin U.M.0244,Sibiu

2)Domnul…și doamna…(CNP…)în calitatate de cumpărători

În conformitate cu prevederile:

1.Lege nr. 562/2004 privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare;

2.Lege nr. 357/2006 pentru modificarea Legii nr. 562/2004 privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare;

3.Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.60/2005 privind abilitarea centrelor de domenii și infrastructuri de a vinde locuinștele de serviciu

4.Ordinul ministrului apărării naționale nr.M.129/29.08.2006 privind aprobarea Normelor metodologice de vânzare a locuințelor de serviciu aflate în administrarea Ministerului Apărării;

Ca urmare a cererii de cumpărare nr. …s-a încheiat prezentul contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate.

Art.1-Obiectul contractului

(1)Ministerul Apărării Naționale vinde,și domnul … și doamna … cumpără locuința de serviciu situată în … înscrisă în C.F. nr. … .Locuința ce se vinde a fost ocupată de cumpărători în baza contractului de închiriere nr. A … .

(2)Locuința este compusă din … camere de locuit și dependințe cu o suprafață utilă de … mp și … mp suprafața boxei,garaj,care se transmite în proprietate exclusivă cumpărătorilor,precum și o cotă indiviză de … din părțile de uz comun ale imobilului.

(3)Dreptul de folosință/proprietate se dobândește și asupra terenului pe care este edificată construcția și este în suprafață de … mp,adică cota indiviză de … %.

(4)Predarea locuinței s-a făcut în baza procesului-verbal de predare primire încheiat între cumpărător și vânzător.

Art.2 Prețul contractului

(1)Prețul apartamentului în urma evaluării este de … RON.

(2)La data încheierii prezentului contract,a achitat suma … RON ,sumă care reprezintă plata în avans.

(3)Suma de … RON reprezintă restul de achitat de către cumpărător către vânzător conform desfășurătorului de rate pe o perioadă de … luni,cu o dobândă de 5 % pe an.

(4)Pentru garantarea plății sumei prevăzute la alin.(3)asupra imobilului dobândit de către cumpărător se va institui un drept de ipotecă legală cu interdicție de înstrăinare și grevare în favoarea Ministerului Apărării Naționale până la achitarea integrală a acestei sume.

Art.3 Modalități de plată

(1) Suma prevăzută la art.2 alin(2) se va eșalona pe o perioadă de … luni se va achita de către cumpărători prin virarea sumei lunare de plată stabilite potrivit graficului de eșalonare a ratelor,în contul vânzătorului,până la data de 25 ale lunii curente, pentru luna în curs,astfel: la caseria U.M. 0244 Sibiu prin mandat poștal,virament bancar ori în contul trezoreriei.

(2)Cumpărătorul are dreptul de a plăti rate în avans.prin rate în avans se înțelege suma achitată de cumpărător,reprezentând suma lunară de plată suma lunară de plată multiplicată cu numărul de luni pentru care se dorește plata în avans și care va fi virată în contul vânzătorului.Plata ratelor în avans nu modifică perioada stabilită de restituire a sumei reprezentând restul de achitat.

(3)În cazul plății ratelor în avans cumpărătorul are obligația de a aduce la cunoștința vânzătorului în scris efectuarea operațiunii și anexarea unei copii după dispoziția de plată.În lunile pentru care s-au achitat rate în avans cumpărătorl nu va efectua plăți,cu excepția efectuării de plăți cu anticipație.

(4)Cumpărătorul are dreptul de a efectua plăți cu anticipație.Prin plata cu anticipație se înțelege orice sumă achitată vânzătorului din restul rămas de achitat prevăzut la art.2,alin.(3) eșalonat al cărui cuantum depășește valoarea a minim 3 (trei) sume lunare de plată astfel cum a fost stabilit în graficul de eșalonare al ratelor și care nu reprezintă plata în avans.

(5)În cazul efectuării plății cu anticipație cumpărătorul are obligația de a anunța în scris vânzătorul cu privire la suma pe care urmează să o restituie anticipat precum și dacă solicită reducerea perioadei de rambursare în vederea întocmirii unui act adițional cu un nou grafic de eșalonare privind restul de achitat.

(6)Suma lunară de plată stabilită conform art.3,alin.(5) se vor achita în aceleași condiții contractuale începând cu prima zi a lunii următoare întocmirii actului adițional.

(7)Cumpărătorul are dreptul de a achita integral prețul locuinței.În acest sens,cumpărătorul are obligația de aadresa o cerere scrisă vânzătorului în vederea stabilirii exacte a sumei rămase de rambursat și de a plăti suma lunară de plată aferentă lunii în curs,conform desfășurătorului de rate.

Art.4 Obligațiile părților:

(1)Vânzătorul se obligă:

a)să predea locuința prevăzută la art.1 conform procesului-verbal de predare-primire;

b)să garanteze cumpărătorului folosința liniștită a locuinței împotriva evicțiunii totale sau parțiale;

c)să elibereze cumpărătorului,la cerere,după achitatrea integrală a prețului,ratelor și dobânzilor aferente adeverința necesară radierii ipotecii;

d)să întocmească un nou grafic de eșalonare al ratelor la solicitarea scrisă a cumpărătorului.

(2)Cumpărătorul se obligă:

a)să achite prețul prevăzut la art.2 în condițiile prevăzute la art.3;

c)să nu înstrăineze locuința decât după achitatrea integrală a valorii totale a acestuia (ultima rată plus ultima dobândă)prin acte intre vii.În caz de deces al cumpărătorului moștenitorii au obligația de a înștiința,în mod expres,pe vânzător în termen de 30 de zile de la eveniment ,precum și de aplăti diferența de preț din contract,în aceleași condiții contractuale.

c)să nu schimbe destinația locuinței până la achitarea integrală a valorii contractului,fără autorizarea prealabilă a Ministerului Apărării Naționale;

d)în termen de cel mult de 30 zile de la data semnării prezentului contract să solicite luarea în evidență imobilului la Primăria … – Serviciul de Impozite și Taxe Locale;

e)în termen de cel mult 30 de zile de la data semnării prezentului contract să efectueze pe cheltuiala sa operațiunea de dezmembrare a imobilului și să depună la Biroul de carte funciară cererea însoțită de documentația necesară întabulării dreptului de proprietate dobândit;

f)concomitent,va solicita înscrierea în cartea funciară ca sarcina reală a dreptului de ipotecă legală în favoarea vânzătorului asupra imobilului vândut cu interdicție de înstrăinare și grevare până la achitarea integrală a sumei prevăzute în contract.

Art.5 Majorări de întârziere

Pentru neachitarea la termenul scadent de către cumpărător a ratei lunare,acesta datorează majorări de întârziere care se vor calcula potrivit legislației în vigoare.

Art.6 Rezoluțiunea contractului

(1)Prezentul contract se considera rezolvit de plin drept, fără punere în întârziere sau alte formalități și fără intervenția instanței de judecată:

a) în caz de neplată a 3 (trei) rate consecutiv de către cumpărător;

b)neîndeplinirea culpabilă în termen de trei luni de la semnarea contractului obligației de înscriere în cartea funciară a dreptului de ipotecă legală în favoarea vânzătorului asupra imobilului vândut, cu interdicție de înstrăinare și grevare până la achitarea integrală a sumei prevăzute în contract.

(2)Evacuarea debitorului se va face conform dispozițiilor legale,prezentul act constituind titlu executoriu.

(3)Toate cheltuielile ocazionate de urmărirea debitorului și executarea acestuia vor fi suportate de către acesta.

(4)Restituirea contravalorii achitate de debitor până la data rezoluțiunii contractului se va face în condițiile prevăzute de Codul de procedură fiscală.

(5)Prezentul contract este nul de plin drept dacă a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare privind vânzarea-cumpărarea locuințelor de serviciu aflate în administrarea Ministerului Apărării Naționale.

Art.7 Întabularea imobilului

(1)Vânzătorul consimte la întabularea dreptului de proprietate în cartea funciară asupra imobilului în cartea funciară.

(2)Vânzătorul mandatează cumpărătorul să solicite înscrierea în cartea funciară a dreptului de ipotecă legală cu interdicție de înstrăinare și grevare în favoarea Ministerului Apărării Naționale pentru suma de … până la achitarea integrală a acesteia.

(3)După efectuarea operațiunilor de înscriere în carte funciară a dreptului de proprietate ,respectiv a dreptului de ipotecă și interdicția de înstrăinare,cumpărătorul se obligă ca în termen de 15 zile să comunice vânzătorului un extras din catea funciară.

Art.8 Litigii

Eventualele litigii născute din executarea contractului se vor soluționa pe cale amiabilă.În caz contrar,competența de soluționare revine instanței judecătorești de drept comun, cu excepția situațiilor prevăzute la art.6 când contractul este rezolvit de plin drept.

Art.9 Cheltuieli

Toate cheltuielile (impozit,dezmembrare,întabulare,etc.)legate de încheierea contractului cad în sarcina cumpărătorului.

Art.10 Alte clauze

(1)Orice comunicare între părți,referitoare la îndeplinirea prezentului contract sau modificarea acestuia,trebuie să fie transmisă în scris.Documentul va fi înregistrat și depus la dosarul de vânzare-cumpărare aflat la sediul unității vânzătoare.

(2)Cererile privind achitarea integrală a prețului apartamentului precum și pentru efectuarea de plăți cu anticipație vor fi soluționate în termen de 30 de zile de la înregistrarea acestora la sediul unității vânzătoare.

(3)Modificarea prezentului contract se poate face doar prin acte adiționale încheiate cu acordul ambelor părți cu respectarea dispozițiilor legale.

(4)Prevederile actelor adiționale care cuprind modificări referitoare la recalcularea prețului contractului întră în vigoare începând cu data de întâi alunii următoare încheierii acestora.

Anexele contractului

Fac parte integrantă din prezentul contract următoarele documente:

a)baza de calcul a prețului de vânzare a locuinței;

b)graficul de eșalonare a ratelor;

c)procesul-verbal de predare-primire a locuinței,care se anexează în original exemplarelor nr.1 și nr.3 ale contractului.

Prezentul contract de vânzare-cumpărares-a încheiat în 3(trei) exemplare originale astfel:

-exemplarul nr.1 și 2 la cumpărător;

-exemplarul nr.3 la vânzător

VÂNZĂTOR CUMPĂRĂTOR

MINISTERUL

APĂRĂRII

Anexa nr.3

PRIMARIA ………………….. Nr. ……….. din ……………..

Unitatea contractanta ……………………………………

PROCES-VERBAL

de predare-primire a locuinței

Subsemnatul ………………. din partea unității contractante cu sediul în localitatea ……………….. str. ……………….. nr. …………. în calitate de vânzător și subsemnatul(a) …………………… în calitate de cumpărător, posesorul buletinului de identitate seria ……………..nr. ……… eliberat de …………………….. sub nr. ………….din …………………. domiciliat în sectorul/judetul…………………. localitatea …………………..str. …………… nr. ………. bloc/corp ……… scara ……..etajul ……….. apartament ………, în baza contractului de vânzare-cumparare nr. ………. din ……… am procedat, primul la predarea și secundul la primirea locuinței situată la adresa ……………………..

Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal în 4 exemplare.

VÂNZĂTOR, CUMPĂRĂTOR,

(numele si prenumele) (semnatura) (numele si prenumele) (semnatura)

Bibliografie

I.Acte normative de referință în materie

Constituția României,adoptată la 8 decembrie 1991 și revizuită prin Legea nr.429/2003,republicată.

Codul civil român,adoptat în 1864,intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 cu modificările ulterioare.

Proiectul Codului civil

II.Legislatie națională și regulamente militare

Legea fondului funciar, nr.18 din 19 februarie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 37 din 20/02/1991,republicată în Monitorul Oficial nr.1 din 5 ianuarie 1998.

Legea arendării nr.16/1994, publicată în MonitorulOficial nr. 91 din 7 apr. 1994.

Legea privind statutul cadrelor militare,nr.80/1995,publicată în Monitorul oficial nr.155 din 20 iulie 1995,modificată de O.G.U.nr. 90/2001,publicată în Monitorul Oficial nr. 349/2001.

Legea cadastrului și a publicității imobiliare,nr.7/1996,publicată în Monitorul Oficial al României nr.61/1996,cu modificările ulterioare.

Legea privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane, nr.2 din 8 ianuarie 1998,publicat în Monitorul Oficial nr. 8 din 13 ianuarie 1998

Legea privind mărcile și indicațiile geografice, nr.84/1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 161 din 23 apr. 1998.

Lege privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat,nr.85 din 22 iulie 1992 publicat în Monitorul Oficial nr. 264/15 iulie 1998.

Lege privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,nr.213 din 17 noiembrie 1998,publicat în M.Of. nr. 448/24 noiembrie 1998.

Legea privind creditul ipotecar,nr.190/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 611 din 12 noiembrie 1999.

Lege privind regimul juridic al adopției, nr.273 din 21 iunie 2004
publicat în Monitorul Oficial nr. 557 din 23 iunie 2004.

Lege privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente, nr.247 din 19 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 653 din 22 iulie 2005.

Lege privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare, nr. 562/2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1169 din 09/12/2004.

Lege pentru modificarea Legii nr. 562/2004 privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare, nr. 357/2006 din 25/07/2006,publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 650 din 27/07/2006

Legea privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale,nr.346 din 21 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial,Partea I, nr. 654 din 28 iulie. 2001.

Ordonanța de Urgență a Guvernului pentru modificarea și completarea Legii 7/1996, nr.41/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.1069/2004.

Ordonanța de Guvern cu privire la asociații și fundații, nr.26/2000,publicată în Monitorul Oficial nr. 39 din 31 ianuarie 2000.

Hotărâre privind stabilirea prețurilor de vânzare ale locuințelor construite din fondurile statului, recepționate după 1 ianuarie 1990, nr.608 din 25 mai 1990,publicată în Monitorul Oficial,nr. 78 din 29 mai. 1990.

Hotărâre privind unele măsuri referitoare la încasarea avansului și ratelor la vânzarea-cumpărarea locuințelor construite din fondurile statului, nr.562 din 14 august 1991 publicat în Monitorul Oficial nr. 177/2 sep. 1991.

Hotărâre privind aprobarea normelor metodologice pentru punerea in aplicare a prevederilor legii locuintei nr.114/1996,nr.1.275 din 7 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 690/22 dec. 2000.

Hotărârea Guvernului României privind organizarea structurilor centrale ale Ministerului Apărării Naționale,nr.489 din 15 iunie 2000.

Hotărârea pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea de către Ministerul Apărării Naționale a locuințelor de serviciu pe care le are în administrare și trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a unor locuințe din administrarea sa, nr. 195/2005 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 254 din 28/03/2005.

Decret-lege privind unificarea dispozitiilor privitoare la cărțile funciare, nr.115/1938,publicat în Monitorul Oficial nr. 95 din 27 aprilie 1938,

Decret privitor la persoanele fizice si persoanele juridice,nr.31 din 30 ianuarie 1954 apărut în Buletinul Oficia1 nr. 8 din 30 ianuarie 1954.

Decret pentru punerea în aplicare a codului familiei si a decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice,nr. 32 din 30 ianuarie 1954.

Decret-lege privind vânzarea de locuinte construite din fondurile statului către populație,nr. 61 din 7 februarie 1990 publicat in Monitorul Oficial nr. 22 din 8 februarie 1990

Ordinul ministrului apărării naționale privind abilitarea centrelor de domenii și infrastructuri de a vinde locuinștele de serviciu,nr. M.60/2005.

Ordinul ministrului apărării naționale privind aprobarea Normelor metodologice de vânzare a locuințelor de serviciu aflate în administrarea Ministerului Apărării; nr.M.129/29.08.2006

Cz-50 Instrucțiuni privind evidența, repartizarea, închirierea și folosirea locuințelor de serviciu și locuințelor de intervenție din administrarea Ministerului Apărării, din 01 august 2000, cu modificările și completările ulterioare.

II.Legislație străină

Code civil française,Editions Dalloz,1999.

III.Cursuri, tratate, monografii, lucrări de specialitate

IV.Reviste, buletine periodice

Codrea,R., „Consecințele vânzării lucrului altuia în situația în care cel puțin cumpărătorul ignoră că vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut”, Revista Dreptul, nr.9/1998.

Florin,Anca, „Calitatea sau capacitatea procesuală a unităților militare”, Revista consilierilor juridici din armată, nr. 1/2004.

Kocsis,J, „Unele aspecte teoretice și practice privind eroarea de drept” Revista Dreptul, nr.8/1992

Turuianu,Claudia, „Instantele civile și punerea la dispoziție”, Revista consilierilor juridici din armatã, nr. 2/2006.

V.Alte surse

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_1223/Noul/Cod/Civil.html