Conditiile de Inregistrare a Marcilor
LUCRARE DE LICENȚĂ
CUPRINSUL LUCRĂRII DE LICENȚĂ
ABREVIERI
Introrducere
SECȚIUNEA I
CONSIDERAȚII GENERALE
1.1 Importanța și funcțiile mărcii
1.2 Semne susceptibile de a constitui mărci
1.3 Acte normative care reglementează regimul juridic al mărcilor
SECȚIUNEA II
CONDIȚIA REPREZENTĂRII GRAFICE
2.1 Semnele sonore
2.2 Semnele olfactive
2.3 Semnele gustative și cele tactile
SECȚIUNEA III
CONDIȚIA DISTINCTIVITĂȚII
3.1 Mărcile notorii
3.2 Mărcile celebre
3.3 Mărcile care se bucură de renume
3.4 Semne lipsite de distinctivitate
3.4.1 Semnele uzuale
3.4.2 Semnele necesare
3.4.3 Semnele generice
3.4.4 Semnele descriptive
3.5 Dobândirea distinctivității prin folosința
3.6 Jurisprudență
Caracter distinctiv dobândit ulterior cererii de înregistrare
SECȚIUNEA IV
CONDIȚIA DISPONIBILITĂȚII
4.1 Aspecte generale
4.2 Indisponibilitatea rezultată din înregistrarea anterioară de către altă persoană ca marcă a semnului respectiv
4.3 Indisponibilitatea rezultată din împrejurarea că semnul reprezintă o marcă notorie
4.4 Indisponibilitatea rezultând din atingerea adusă unui drept al unei personaliăți
4.5 Indisponibilitatea rezultând din înregistrarea anterioară a mărcii ca desen sau model industrial
4.6 Indisponibilitatea rezultată din împrejurarea că marca contituie o indicație geografică protejată
4.7 Indisponibilitatea care rezultă din protecția anterioară a semnului în cadrul dreptului de autor
4.8 Indisponibilitatea rezultând din protecția anterioară a semnului ca alt drept de roprietate industrială
4.9 Indisponibilitatea rezultând din împrejurarea că marca este un semn ce reprezintă însemne oficiale
4.11 Indisponibilitatea rezultând din folosirea unor semne care încalcă ordinea publică sau bunele moravuri
Jurisprudență
SECȚIUNEA V
CONDIȚIA LICEITĂȚII
Jurisprudența
Concluzii
Bibliografie
ABREVIERI
Alin. – alineatul
Art. – articolul
C. civ. – Codul Civil
C. proc. Civ – Codul de Procedură Civilă
Ed. – editura
H. G. – Hotărârea Guvernului
Lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial
OMPI – Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale
OSIM – Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci
Parag. – paragraful
Pct. – punctul
Pag – pagina
Introducere
Lucrarea de față, cu titlul „Condițiile de înregistrare a mărcilor”, reprezintă rezultatul unui efort susținut, pe o temă pe care, personal o consider foarte interesantă. Principalul scop al acestei lucrări este de a stabili care sunt condițiile pe care semnul trebuie să le indeplinească pentru a putea fi înregistrat ca marca și a se bucură de protecție.
Au existat mai multe motive care au determinat alegerea acestui subiect pentru această lucrare. Dintre aceste motive, câteva se detașează în mod clar. Primul motiv pentru care am optat pentru această tema constă în faptul că traim într-o lume guvernată de impact vizual, o lume în care viața noastră cotidiană se bucură de produse și servicii pe care le recunoaștem ori de câte ori le vedem sau le auzim Acest fapt se datorează tocmai mărcilor, care fac produsele și serviciile să se distingă între ele, aducând de fiecare data un element aparte pentru produsele pe care le reprezintă. Prezenta lucrare stabilește care sunt condițiile pe care un semn treuie sa le îndeplinească pentru a putea fi înregistrat ca marcă, explicând în parte fiecare clauză prin noțiuni teoretice și exemple din practica judiciară.
Un al doilea motiv este reprezentat de către importanța pe care o au condițiile de validitate ale mărcilor, pe plan modial. Parcurgerea etapelor în vederea înregistrării ca marcă a unui semn este determinată de anumite condiții de fond, în lipsa cărora semnul nu se va bucura de protecție. Alegerea semnului care urmează a fi înregistrat este o etapa importanta, întrucât, de această alegere depinde impactul pe care marca îl vrea asupra segemntului de public căruia i se adreseaza, și, nu în ultimul rând succesul comerciantului pe o piața dominată de concurență.
Ca și structură, ținând cont de cerințele stabilite pentru această lucrare, am ales să împart lucrarea în 5 secțiuni teoretice, detaliate în subsecțiuni. La sfârșitul fiecărei secțiuni am adăugat unul sau mai multe exemple din practica judiciară, care întăresc ideile teoretice din conținut. Prima secțiune cuprinde considerații generale despre mărci, de la definiție, pana la cadrul legislativ, acest capitol facând deschiderea către conținutul propriu-zis compus din enumerarea, explicarea și exemplificarea celor 4 condiții de înregistare și anune reprezentarea grafică, distinctivitatea, disponibilitatea și liceitatea.
Consider lucrarea de față ca una interesantă, tratând un subiect de interes atât din punct de vedere academic, cât și practic, într-o manieră unitară și structurată, dublată de aplicarea conceptelor prezentate în practica judiciară, din cel puțin motivele expuse mai sus, îl consider foarte interesant; sper doar ca și opinia tertilor părți, cărora lucrarea le este destinată, să fie în aceași direcție.
SECȚIUNEA I
CONSIDERAȚII GENERALE
În definirea mărcii, ca noțiune juridică, se disting mai multe tendințe. Criteriile folosite sunt clasice sau moderne. Definițiile clasice pun accentual pe caracterul distinctiv al mărcii, iar definițiile moderne evidențiaza garanția de calitate pe care marca o oferă consumatorilor.
Indiferent de accepțiune, o definiție exacta și completa a mărcii trebuie să aibă în vedere elementele sale esențiale. Marca este un semn distinctiv, care diferențiază produsele și serviciile unei persoane prin garanția unei calități determinate și constante, formând, în condițiile legii, obiectul unui drept exclusiv.
Dreptul la marcă poate fi dobândit de orice persoana fizică sau juridică. În conformitate cu principiul conexității mărcii, titularul dreptului trebuie să aibă capacitatea de a exercita o activitate industrială sau comercială. 2
Importanța și funcțiile mărcii
Valorificarea, la modul general, înseamnă utilizarea, fără însă a încălca dreptul de proprietate al unei alte persoane, unui obiect (la modul cel mai general), a unei idei, a unei opere etc. pentru obținerea unui profit; în momentul în care acel obiect ne aparține, noi suntem cei îndreptățiți în a valorifica acel obiect.
Un comerciant poate avea cele mai bune produse sau servicii din lume. Este însă necesar să existe pentru clienți posibilitatea de a le distinge și de a le alege dintre produsele și serviciile concurenței. Astăzi este aproape de neimaginat vânzarea, și chiar a celor mai banale produse sau servicii, în lipsa unei mărci. Exemplele care urmează sunt reprezentative pentru ponderea crescândă pe care au căpătat-o mărcile în activitatea comercianților. Astfel, încă din anul 1905, marca americană ‘Roial Baking Powder’ era estimată la 5 milioane de dolari, iar potrivit unor studii publicate în 1992 marca MARLBORO era evaluată la 39,9 miliarde de dolari.
În ultimul timp, marca tinde a-și asuma o funcție simbolică. Funcția ei nu mai este doar de promovare a originii sau calității produselor sau serviciilor, ci de raliere la simboluri, la veritabile semne de recunoaștere pentru diverse categorii socio-profesionale. Parfumurile sunt illustrative pentru acest fenomen: producerea unui flacon de parfum costă o sumă infimă, dar milioane de persoane cheltuiesc de zece ori, dacă nu de o sută de ori mai mult, pentru a cumpăra parfumuri de lux nu pentru produsul în sine, cât pentru a se identifica astfel cu imaginea vehiculată prin marcă. Dar exemplele pot continua cu alte produse calificate “de lux” pentru că sunt fabricate sub mărci celebre, cum este cazul obiectelor de îmbrăcăminte, automobilele etc.
Eficacitatea mărcii în economia modernă, faptul că ea a devenit un instrument indispensabil al creșterii întreprinderilor, este direct legată de două fenomene: dezvoltarea producției și a consumului de masă și dezvoltarea mijloacelor de publicitate.
Dezvoltarea producției și a consumului de masă a permis dezvoltarea a două funcții ale mărcii a căror acțiune era limitată în sistemul corporațiilor. Este vorba de funcția de concurență și funcția de organizare a pieței. Pe măsura dezvoltării acestor funcții a scăzut importanța funcției de garanție a calității, caracteristică mărcii colective a corporațiilor medievale .
Totodată, posibilitățile create prin explozia mijloacelor de publicitate au dus la o denaturare treptată a celor două funcții semnalate mai sus, de concurență și de organizare a pieței, prin reducerea lor la o funcție de monopol. În cele ce urmează vom analiza toate aceste funcții ale mărcii:
a) Funcția de diferențiere a produselor și serviciilor și de indicare a originii acestora, aceasta fiind singura funcție a mărcii căreia legea îi atribuie o sancțiune juridică. Funcția de identificare a originii produselor și serviciilor, poate fi calificată ca fiind funcția juridică a mărcii, în vreme ce celelalte funcții ale mărcii sunt de natură economico-sociale. Diferențiind, la începuturile folosirii sale, subiectele dreptului, marca s-a obiectivat în timp, ajungând să diferențieze obiectele asupra cărora poartă. Funcția de diferențiere a producătorilor s-a transformat într-o funcție de diferențiere a produselor, de indicare a originii acestora, ceea ce nu este indiferent pentru service-ul după vânzare, aprecierea raportului calitate-preț, încrederea consumatorului într-o întreprindere etc. Marca este definită, în art.3 din legea nr. 84/1998 ca fiind “un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane”. În același sens sunt și dispozițiile Directivei comunitare nr.84/104/CEE din 21 decembrie 1998, care, în art. 2 prevede că “pot constitui mărci orice semne susceptibile de reprezentare grafică…cu condiția ca acele semne să fie apte de a diferenția produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi”. Marca se definește deci prin natura sa (un semn) și prin funcția sa (de diferențiere a produselor și serviciilor).
b) Funcția de garanție a calității este legată de funcția de concurență, de competiția pentru promovarea produselor care se impun prin calitate superioară în raport cu produsele concurenților și prin aceasta constituie un factor de progres. Cu ajutorul mărcii, consumatorul ajunge să identifice produsele preferate datorită calității, marca devenind pentru consumatori o garanție a unei calități constante a produsului care poartă acea marcă, în acest sens vorbindu-se chiar de “caracterul moral al legăturii care se stabilește între producător și consumatorii produselor sale” . Afirmarea calității se face prin publicitate, dar neîntrunirea condițiilor de calitate ori nemenținerea calității este sancționată de consumator prin renunțare la produs. În măsura în care se revendică pentru produs o calitate pe care acesta nu o are fapta poate constitui infracțiunea de înșelăciune dacă subiectul activ este producătorul ori de contrafacere dacă fapta este săvârșită de un terț.
c) Funcția de organizare a pieței este rezultatul interacțiunii dintre consum și producție, dintre cerere și ofertă. Pe piață se vor impune și vor supraviețui acele produse care îndeplinesc condițiile de calitate care satisfac consumatorul, iar comercianții vor produce acele bunuri pentru care există vânzare. In același timp distribuitorii constatând că “marca se vinde singură” și-au creeat propriile mărci pe de o parte, iar pe de altă parte aceasta i-a determinat să revendice exclusivitatea mărcii producătorului, a cărui desfacere de produse organizează. Funcția de organizare a pieței s-a manifestat și prin reducerea rolului distribuitorilor la o simplă funcție de aprovizionei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi”. Marca se definește deci prin natura sa (un semn) și prin funcția sa (de diferențiere a produselor și serviciilor).
b) Funcția de garanție a calității este legată de funcția de concurență, de competiția pentru promovarea produselor care se impun prin calitate superioară în raport cu produsele concurenților și prin aceasta constituie un factor de progres. Cu ajutorul mărcii, consumatorul ajunge să identifice produsele preferate datorită calității, marca devenind pentru consumatori o garanție a unei calități constante a produsului care poartă acea marcă, în acest sens vorbindu-se chiar de “caracterul moral al legăturii care se stabilește între producător și consumatorii produselor sale” . Afirmarea calității se face prin publicitate, dar neîntrunirea condițiilor de calitate ori nemenținerea calității este sancționată de consumator prin renunțare la produs. În măsura în care se revendică pentru produs o calitate pe care acesta nu o are fapta poate constitui infracțiunea de înșelăciune dacă subiectul activ este producătorul ori de contrafacere dacă fapta este săvârșită de un terț.
c) Funcția de organizare a pieței este rezultatul interacțiunii dintre consum și producție, dintre cerere și ofertă. Pe piață se vor impune și vor supraviețui acele produse care îndeplinesc condițiile de calitate care satisfac consumatorul, iar comercianții vor produce acele bunuri pentru care există vânzare. In același timp distribuitorii constatând că “marca se vinde singură” și-au creeat propriile mărci pe de o parte, iar pe de altă parte aceasta i-a determinat să revendice exclusivitatea mărcii producătorului, a cărui desfacere de produse organizează. Funcția de organizare a pieței s-a manifestat și prin reducerea rolului distribuitorilor la o simplă funcție de aprovizionare a consumatorilor.
d) Funcția de reclamă ține de impactul pe care marca îl produce prin efectele asupra consumatorilor prin interesul stârnit pentru achiziționarea produsului purtând o anumită marcă. Marca a devenit pentru consumator un simbol legat de repuțația unui produs, astfel că, ceea ce se impune consumatorului este marca și nu proveniența sau calitatea produsului. Marca se detașează de produsul individualizat, devine persuasivă prin ea însăși. Din accesoriu al produsului marca devine un bun independent cu o valoare economică proprie. Doctrina citează cazul uzinelor DODGE care s-au vândut în 1924 cu suma de 146 milioane de dolari din care marca a reprezentat din totalul prețului 74 milioane dolari SUA.
e) Funcția de monopol. Tendința de proliferare artificială a mărcilor, publicitatea excesivă și invadatoare, împreună cu acțiunile de asigurare a exclusivității distribuției transformă concurența stimulatoare în concurență monopolistă. Tendința de monopolizare a pieții este facilitată de posibilitatea ce o are proprietarul produsului “de marcă” de afixa și de a impune prețul acestor produse și de a vinde altora dreptul de a aplica marca sa notorie pe produse diferite, provenite din întreprinderi diferite. Diferențierea mărcilor producătorilor și exclusivitatea distribuției au ca rezultat transformarea concurenței în instrument de monopol cu efecte negative în plan concurențial.
f) Funcția de protecție a consumatorilor. Consumatorul este îndreptățit la corecta informare asupra calității produselor pe care le achiziționează, iar informarea trebuie să fie completă pentru a-i înlesni alegerea. Protecția consumatorilor se realizează nu numai prin corecta informare dar problema este mult mai complexă și în majoritatea țărilor face obiectul unor reglementări specifice, soluție adoptată și în România. Funcția de protecție a consumatorului derivă din funcția de garanție a calității și din cea de proveniență, semnificația fiind că aceeași proveniență implică o calitate constantă a produsului marcat.
1.2 Semne susceptibile de a constitui mărci
Potrivit art.3 lit.a) din legea nr.84/1998 “marca e un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane; pot constitui mărci semene distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special forma produsului sau ambalajului sau combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne.
Conform Legii 84/1998, pentru a putea fi înregistrat ca marcă și a se bucura de protecție, semnul trebui să respecte cumulativ următoarele condiți de fond:
-să fie susceptibilă de reprezentare grafica;
-să fie distinctivă;
-să fie disponibil;
-să fie licit;
1.3 Acte normative care reglementează regimul juridic al mărcilor
În plan intern, regimul juridic al mărcilor este reglementat prin următoarele acte normative:
– Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice;
– Legea nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire;
– Hotărârea Guvernului nr. 833/1998 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice;
În plan internațional, regimul juridic al mărcilor este stabilit prin urmatoarele acte normative:
-Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și servicilor în scopul înregistrării mărcilor, semnat la Nisa la 15 iunie 1957. Acest aranjament a fost revizuit la Stockholm, la 14 iunie 1967 și la Geneva la 13 mai 1997 și modificat la 2 octombrie 1969;
– Aranjamentul de la Viena privind clasificarea internațională a elementelor figurative ale mărcilor, semnat la Viena la 12 iunie 1973 și modificat și modificat la 1 octombrie 1985;
-Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor, adoptat la Madrid la 27 iunie 1989;
– Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale, la care România a aderat in data de 6 octombrie 1920;
SECȚIUNEA II
CONDIȚIA REPREZENTĂRII GRAFICE
Legea 84/1998 prevede în art. 2 că marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică, iar Regulamentul, în regula nr. 9(3), prevede că cererea de înregistrare va fi însoțită de "reproducerea grafică sau fotografică a mărcii". Condiția reprezentării grafice a semnului a cărui apropiere ca marcă se urmărește este impusă în majoritatea sistemelor, iar acolo unde o astfel de condiție nu este expres formulată, condiția trebuie subînțeleasă.
Reprezentarea grafică poate fi înțeleasă în două moduri:
a) În sens restrictiv, presupune că semnul ales ca marcă este susceptibil de reprezentare prin linii, desene, culori, de mărimi și intensități variabile, pe un suport solid. Există totuși limite în acceptarea posibilității de reprezentare grafică a semnelor, acceptate fără rezerve fiind doar reprezentate prin linii, desene, culori.
b) Într-un sens mai larg: "prin semn susceptibil de reprezentare grafică trebuie să înțelegem orice semn pe care suntem capabili să îl descriem prin litere, cifre, cuvinte sau desene", remarcăm că în acest înțeles mai larg și descrierea prin cuvinte este tot o reprezentare grafica; în această ultima interpretare, mirosurile și zgomotele pot fi reprezentate grafic prin cuvintele care le descriu.
2.1 Semnele sonore
Legea nr. 84/1998 nu enumera semnele sonore printre semnele care pot fi înregistrate ca mărci. Mărcile sonore nu sunt însă excluse de la protecție, deoarece enumerarea din art. 2 nu este limitativă, ci doar exemplificativă.
Având în vedere că un semnal sonor sau o bucată muzicală pot fi reproduse pe portativ, deci sunt susceptibile de reprezentare grafică, putem afirma că acestea pot înregistra ca marcă.
Cea mai mare parte a semnelor sonore pot fi reprezentate grafic în mai multe feluri:
prin onomatopee, cum ar fi: „miau”, „bang”, „bum”, „poc” etc.;
prin semnte grafice muzicale formând o partitură muzicală;
printr-o oscilogramă (diagramă obținută cu ajutorul unui oscilograf);
Marca sonoră este un sunet asociat de regulă cu un anumit produs sau serviciu, de exemplu, prima marcă sonoră înregistrată în lume a fost cea a postului NBC, cuprinzând notele muzicale sol, do și mi reproduse de clopote; alte mărci sonore cunoscute sunt urletul leului de la MGM, acordurile muzicale ale mărcii „20th Century Fox”, sau tonul de apel al firmei NOKIA.
Deși privite cu rezerve, asemenea mărci sunt acceptate în tot mai multe țări ale lumii, unele reglementându-le expres. Printre acestea cele mai importante sunt Franța care le reglementează în art. 711-1 CPI și SUA care le reglementează în secțiunea 45 din Lanham Act.
Depozitul unei asemenea mărci trebuie să fie făcut într-o formă reprezentată grafic, adică printr-o partitură muzicală, și nu doar prin discuri fonografice sau de altă natură. În caz contrar, marca va fi considerată numai verbală.
În cazul mărcilor sonore se va analiza de asemenea și o alta condiție de validitate a mărcilor, caracterul distinctiv, care permite publicului să deosebească produsele și serviciile protejate de marcă de alte produse și servicii, prin simpla percepere a semnului sonor.
Problema dacă o marcă sonoră poate fi reprezentată grafic face obiectul analizei Curții de Justiție a Comunitații Europene (CJCE), aceasta fiind sesizată de Tribunalul Suprem din Olanda la data de 13 iulie 2001 cu o întrebare legată de interpretarea art. 2 din Directivă, în sensul că acesta exclude sau nu mărcile sonore de la înregistrare. Litigiul cu pricina se referă la o marcă sonoră înregistrată în Olanda (primele 9 acorduri din melodia „Fur Elise”) care se pretinde că ar fi fost încalcată de un terț într-o campanie publicitară prin asocierea semnului sonor cu niște sisteme de afișaj.
2.2 Semnele olfactive
Mirosul este cunoscut ca fiind una dintre cele mai puternice tipuri de memorie și oamenii de afaceri prezintă un interes tot mai mare în a asocia mirosuri plăcute cu produsele lor. Dar, pentru a obține înregistrarea unei mărci olfactive, aplicantul trebuie să fie capabil să o reprezinte vizual și trebuie să dovedească distictivitatea pentru mirosul în cauză.
Un alt argument ar fi faptul că perceperea unui miros nu se realizează nu se realizează decât în mod subiectiv; lipsa perceperii obiective este un obstacol în plus ca semnul olfactiv să fie considerat marcă.
Cu toate acestea, unele mărci ofactive au trecut testul distinctivității și au fost înregistrate. Cu titlu de exemplu;
-mingi de tenis impregnate cu miros de iarbă proaspăt cosită;
-cauciucuri având o aroma florală (trandafiri);
-joc de darts având un miros puternic de bere amară.
Nu toate semnele olfactive au trecut însă testul distinctivității, și de aceea unele nu au putut fi înregistrate ca mărci. Spre exemplu, mirosul de scorțișoară, pentru o soluție de lustruit mobila, a fost refuzat la înregistrare deoarece nu a fost considerat suficient de clar și precis iar publicul consumator nu ar fi avut o impresie clară a mirosului, doar din cuvântul „scorțișoară”.
2.3 Semnele gustative și cele tactile
Deși ambele tipuri de semne au capacitatea de a distinge un produs de altul în privința provenienței lui, sunt rezerve și în acest caz cu privire la posibilitatea reprezentării lor grafice; chiar și în situația îm care s-ar accepta că reprezentarea grafică se poate face prin cuvinte, discuții ar putea exista dacă nu cumva marca gustativă ar fi prea legată de obiectul pe care este chemată să îl identifice pentru a putea fi marcă.
SECȚIUNEA III
CONDIȚIA DISTINCTIVITĂȚII
Distinctivitatea este o condiție esențială pentru înregistrarea ca marcă a unui semn, care rezultă din chiar definiția data mărcii în art 2 din legea 84/1998: „poate constitui marcă orice semn […] cu condiția ca acesta să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor înterprinderi”.
Un semn este distinctiv dacă se deosebește prin anumite trăsături proprii de alte semne de același fel sau asemănătoare.
Așadar, semnul este distinctiv dacă este diferit, deosebit sau inconfundabil. A fi distinctiv înseamnă că un semn diferă de altul.
Caracterul distinctiv al unui semn trebuie să rezulte, în primul rând, din aptitudinea să intrinsecă de a constitui un reper pentru individualizarea unor produse. Pe de altă parte însă, este necesară și o apreciere concretă a aptitudinilor acelui semn, de a distinge un anumit produs, în cadrul aceleași categorii.
Sunt lipsite de distinctivitate intrinsecă semnele prea simple, precum și cele descriptive. Sunt denumite descriptive, semnele care se referă exclusiv la natura, condițiile fabricării, calitatea, cantitate, prețul, destinația ori greutatea produsului.
Distincivitatea semnului ca marcă nu se confundă cu originalitatea și nu presupune nici nici noutate ori creativitate.
În cazul semnelor distinctive, originalitatea cerută nu este absolută în timp și spațiu, find suficient ca semnul să prezinte o originalitate suficientă pentru a putea îndeplini funcția avută în vedere de lege. Sau, în formula folosiă într-o decizie din 1966 de Tribunalul Comercial din Bruxelles un semn ăentru a putea constitui o marcă valabilă nu trebuie să fie original pentru că dreptul asupra mărcii nu este un drept de creație, ci un drept de apropiere.
Semnul nu trebuie să distingă bunul sau serviciul în esența sa, ci trebuie să îl distingă de alte produse sau servicii în prinvința provenienței sale de la o întreprindere. Este o distincție importanta între aptitudinea de a distinge un produs și altul și aptitudinea de a distinge originea produsului ca provenind de la o întreprindere. „Un semn este dinstinctiv pentru bunurile sale la care urmează să fie aplicat atunci când este recunoscut de cei cărora le este adresat ca identificând bunurile dintr-o anumită sursă comerciala, sau oate fi recunoscut ca atare”.
O marcă ce permite ca bunurile și sericiile pentru care a fost înregistrată să fie distinse în privința originii lor va fi considerată ca având caracter distinctiv. Nu este necesar în acest sens ca marca să transmită informații exacte despre identitatea producătorului, bunului sau furnizorului serviciului. Este suficient ca marca să permită membrilor publicului vizat să distingă bunul sau serviciul pe care îl desemnează de cele care au o origine comerciala diferită și să concluzioneze că toate produsele sau serviciile pe care le desemnează au fost fabricate, comercializate sau furnizate sub controlul titularului mărcii și că titularul este răspunzător pentru calitatea lor.
Caracterul distinctiv al unei mărci nu rezultă din semnul în sine, ci din perceperea lui ca atare de către public. Marca se afla într-o relație triunghiulară, pe de o parte cu produsul (sau serviciul) iar pe de altă parte, cu publicul și această relație determină validitatea mărcii.
Percepția de către public a mărcii ca indicând anumite produse și servicii este esențială. Un semn este distinctiv pentru bunurile la care urmează să fie aplicat atunci când este recunoscut de cei cărora le este adresat ca identificând bunurile dintr-o anumită sursă comercială, sau poate fi recunoscut ca atare.
Este deci necesar ca , văzând semnul, publicul vizat să atribuie produsul sau serviciul respectiv unei întreprinderi determinate.
Este posibil ca un semn să fie distinctiv în raport cu produsul în abstracto, dar modul concret de folosire a semnului să ducăla pierderea puterii sale distinctive.
Astfel, o frunză stilizată poate, a priori, fi aplicată ca marcă pentru îmbrăcăminte; in concreto, în momentul utilizării sale și tocmati datorită modului cum este utilizată, ea poate să nu mai fie percepută de către public ca marcă, ci drept ornamentație având numai un scop decorativ. În acest caz, apreciem că sancțiunea nu va fi nulitatea înregistrării deoarece la înregistrare semnul avea putere distinctivă, ci decăderea titularului din dreptul la marcă deoarece semnul nu a fost folosit ca marcă. Aceasta se va întâmpla numai în situația în care semnul nu poate fi perceput decât ca element decorativ, neputându-și îndeplini funcția de indicație a provenienței bunului.
Distinctivitatea unei mărci nu trebuie înțeleasă ca o calitate invariabilă și constantă. „Caracterul distinctiv al unui semn nu este un factor absolut și imuabil. Este o chestiune pur și simplu circumstanțială. În funcție de pașii urmați de utilizatorul semnului său de terți, poate fi dobândit, accentuat sau chiar pierdut. Circumstanțe ca utilizarea semnului (eventual d elunga durată și intensivă) trebuie avute în vedere atunci când cel care face înregistrarea este de părere că semnului îi lipsește caracterul distinctiv, adică este privit ca nefiind, în mod inert, distinctiv.”
Această concepție modernă despre distinctivitatea mărcii a fost însușită parțial și de legiuitorul român. Astefl, art. 5 alin 2 din Legea 8/1998 consacră concepția potrivit căreia poate fi înregistrat ca marcă un semn care, deși inițial lipsit de caracter distinctiv, ca urmare a folosirii înainte de data cererii de înregistrare , a dobândit caracter distinctiv.
Este posibilă și ipoteza contrară, când, deși la data înregistrării marca avea putere distinctivă, ulterior, prin folorire marca și-a pierdut caracterul distinctiv. Cunoscută sub numele de „degenerarea mărcii” sau „diluarea mărcii”, ipoteza este consacrată de art. 45 lit. b) al aceleași legi, sancțiunea fiind decăderea din dreptul la marcă.
Problema degenerării mărcilor ca urmare a transformării unui semn inițial distinctiv, în denumire uzuală este o transformare care se întalnește în special la produsele noi, pentru care nu există în limbă un substantiv comun și care ajung să fie desemnate prin marca verbală corespunzătoare.
Doctrina a degajat doua reguli cu ajutorul cărora se apreciază caracterul uzual al unui semn:
-momentul în care se apreciază validitatea mărcii din acest punct de vedere este acela al apropierii ei;
-un semn nu poate deveni uzual sau generic decât prin faptul unui terț și cu condiția ca titularul mărcii să fi toleral folosirea de către terț, în mod echivoc.
3.1 Mărcile notorii
Mărcile notorii au fost recunoscute prin Convenția de la Paris, în urma revizuirii acesteia în cadrul Conferinței de la Haga din 1925.
În România, Legea nr. 84/1998 definește marca notorie în art. 3 lit d) astfel: „marca notorie este marca larg cunoscută în România la data depunderii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data prioritații revendicate în cerere; pentru a determina dacă o marcă este larg cunoscută se va avea în vedere notorietatea acestei mărci în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora marca respectivă se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România”.
Concepute inițial pentru protecția produselor și serviciilor identice sau similare, reglementarea cuprinsă în art. 6 bis al Convenției de la Paris privind marca notorie a fost extinsă ulterior, prin acordul TRIPS, și pentru produsele și serviciile diferite, în urmatoarele condiții:
-condiția ca marca notorie să fie marcă înregistrata;
-folosința mărcii notorii pentru aceste produse și servicii să indice o legătura între ele și titularul mărcii înregistrate;
-folosința mărcii să riște a dăuna titularului mărcii înregistrate.
Elementul care joacă un rol foarte important în privința notorietății unei mărci îl reprezintă caracterul distinctiv al acesteia. O marcă trebuie concepută într-o asemenea manieră încât să aibă caracter de distinctivitate ridicat. Un astefel de caracter îl au mărcile arbitrare care sunt alcătuite din cuvinte al căror înțeles este lipsit de legătură cu produsul căruia îi fac reclamă.
Notorietatea ar putea fi privită ca un mod originar de dobândire a unui drept real-dreptul la marcă și are aceleași efecte ca și înregistrarea acestuia: titularul mărcii este protejat de ceea ce privește folosirea sau înregistrarea semnului său de către alții. Pentru aceasta însa, semnul trebuie să poată îndeplini toate condițiile pentru a fi marcă: să fie susceptibil de reprezentare grafică, licit, distinctiv și disponibil. În anumite condiții, distinctivitatea este dobândita chiar prin notorietate.
Pentru aprecierea notorietății, Legea nr. 84/1998 formuleaza în art. 24 următoarele criterii:
gradul de distinctivitate, inițialăsau dobândită, a mărcii notorii în România;
durata și extinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu produsele și serviciile pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată;
durata și întinderea publicității mărcii notorii în România;
aria geografică de utilizare a mărcii notori în România;
gradul de cunoaștere a mărcii notorii pe piața românească de către segmentul de public căruia i se adresează;
existența unor mărci identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare, aparținând altei persoane decât aceea care pretinde că marca sa este notorie.
3.2 Mărcile celebre
Mărcile celebre sau de mare renume nu sunt consacrate legislativ, dar în practica judiciară protecția lor este realizată prin aplicarea discpozițiilor art. 6 bis al Convenției de la Paris.
Doctrina franceză numește mărci celebre mărcile care „sunt cunoscute de o foarte mare majoritate a marelui public nu numai în Franța, ci și în străinătate și care au dobândit o valoare autonomă indepentent de produsul sau serviciul pe care ele le desemnează în mod curent, în măsura în care funcția de reclamă a acestor mărci a trecut înaintea funcției de indicare a provenienței.” Cunoașterea acestor mărci trebuie să fie mondială.
Consacrarea lor doctrinară și jurisprudențială s-a făcut ca urmare a nevoii de a proteja mărcile foarte bine cunoscute dincolo de principiul specialității mărcii.
„În Germania o marcă nu este celebră decât dacă rezultă din sondaje că este cunoscută de mai mult de 80% din persoanele alese arbitrar din public…Tribunalele cer ca sondajul să poarte asupra a cel puțin 2000 de persoane. Astfel, constituie o marcă celebra marca de țigări Camel care este cunoscută de 86% din public; în schimb marca Pirelli nu este o marcă celebra, deoarece nu este cunoscută decât de 70 până la 80% din public. O marcă cunoscută de numai 30% din public chiar dacă nu a dobândit o anume reputație>> nu este totuși <<faimoasă>>.”
Considerăm că dacă marca notorie este protejată fară a fi înregistrată, cu atât mai mult o atare protecție trebuie recunoscută mărcii celebre.
Mărcile care se bucură de renume
Conform art. 36 „titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților , în activitatea loc comercială, fără consimțământul titularului:…un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată , când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.”
Spre deosebire de marca notorie, a cărei definiție se gaseste în lege, marca ce a dobândit un renume nu are definiție legală în dreptul român.
În textul legal se poate deduce intenția legiuitorului de a proteja două categorii de mărci cunoscute: marca notorie și marca ce a dobândit un renume, cerând în cazul celei de a doua o condiție în plus, aceea a înregistrării.
Semne lipsite de distinctivitate
Categoria semnelor lipsite de distinctivitate cuprinde semnele uzuale, necesare, generice și descriptive la care se referă art. 5 din Legea 84/1998 când prevede că nu pot fi înregistrate ca mărci „semnele care cuprind numai denumiri care sunt sau au devenit uzuale, necesare sau generice pentru acele produse, lucrări sau servicii…”.
Semnele uzuale
Este uzual semnul care printr-o întrebuințare generalizată a devenit curent, uzual. „Un semn este uzual atunci când este de obicei folosit pentru a desemna obiectul însuși, datorită naturii sau proprietății sale”.
Doctrina și jurisprudența nu sunt de acord dacă noțiunea de termen „necesar” și cea de termen „uzual” au aceași semnificație; dacă nu au aceași semnificație, ea este fara doar și poate, foarte uțin diferită, la nivelul nuanțelor teoretice.
Un semn poate fi uzual din trei motive diferite:
-Caracterul uzual prin „folosire și funcție”:
Toți termenii laudativi: mai bun, ultra, super, extra, maxi, etc., deoarece prin natura lor trebuie lăsați la libera dispoziție a tuturor comercianților;
Cunvintele sau combinațiile de cuvinte din limbajul curent folosite în contextul lor obișnuit – „apa de voiaj” – pentru produsele de parfumerie destinate pentru a fi utilizate cu ocazia călătoriilor; sau „Afacerile” pentru un jurnal economic;
-Caracterul uzual prin „aport lingvistic”: un termen nou asociat în spiritul publicului sau al profesioniștilor unui produs sau serviciu constituie o denumire uzuală pentru acest produs sau serviciu: bikini sau minitel
-Caracterul uzual prin folosire generalizată: „mărcile care sunt compuse exclusiv prin semne sau din indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante”
3.4.2 Semnele necesare
Se consideră necesar semnul care este impus de natura sau de funcția produsului pe care este chemat să îl individualizeze, fiind ca atare singurul semn susceptibil de a-l desemna. În același sens A. Bertrand consideră că, în ceea ce privește caracterul necesar, acesta „decurge din lipsa unei alternative, absența de dihotomie între cuvânt și produsul său serviciul pe care îl desemneaza”, autorul francez făcând urmatoarele nuanțări:
-existența unei alternative nu duce neapărat la lipsa caracterului necesar, în situația în care această alternativă obligă pe concurenți să folosească termeni mai puțin conciși sau preciși, depunând astfel eforturi publicitare suplimentare; rezultă ca alternativa trebuie să fie una viabilă.
-o denumire care nu este exclusiv necesară poate fi uzuală, deci nedistinctivă din această cauză;
„O denumire este necesară, atunci când folosirea sa este cerută pentru desemnarea obiectului în cauză, sau este impusă de natura sau de funcția acestui obiect.”
Deci considerăm că este necesar un semn în momentul în care nu există niciun altul pentru a desemna de o manieră la fel de precisă sau concisă produsul sau serviciul pentru care se cere înregistrarea sa ca marcă. De exemplu, „tickets restaurant”, „bikini”, „Calor” etc.
Semnele generice
Deși sunt considerate de către unii autori ca însemnând același lucru cu cele necesare, credem că sunt generice semnele care desemnează nu un anume produs sau serviciu, ci „categoria, specia, genul căruia îi aparțin”. Termenul este generic nu numai prin folosire generalizată, ci mai ales deoarece desemnează o familie sau un tip de produse sau servicii fără ca publicul să asocieze aceste produse sau servicii unei anume origini; astfel, vom considera generice termenul de „vin” pentru produsele vinicole; sau „apă” pentru produsele de parumerie; „cola” pentru produsele pe bază de cola.
Pentru mărcile figurative, protecția privește forma în sine, astfel că ea nu se va extinde asupra „genului”. De exemplu, dacă într-o marcă un animal este reprezentat într-o anumită postură, aceasta nu înseamna că nu mai pot exista mărci care să conțină imaginea aceluiași animal, dar reprezentat altfel, așa încât să nu existe risc de confuzie. Putem considera că specia careia aparține animalul respectiv ar putea fi, în anumite circumstanțe, genul, astfel ca marca respectivă să fie generică.
Semnele descriptive
Definiția lor este dată de art. 5 lit. d) din legea noastră: „mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând servi în comerț pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora”.
Pentru a constitui motiv de refuz al înregistrării mărcii, atât legea cât și jurisprudența cer ca semnul să fie format excusiv din termeni descriptivi; dacă un termen descriptiv este alăturat altor termeni, chiar și aceștia descriptivi, ansamblul ar putea fi o marcă valabilă.
Ca exemple de termeni care au fost considerați descriptivi sunt dați în literatura de specialitate: „Sante Magazine” pentru o revistă privind sănătatea; „Superglue” pentru lipici de calitate superioară; bun, extra, ideal; „rezistent” pentru îmbrăcăminte de muncă; „practic incasabil” pentru pahare, „Afacerile” entru un ziar economic, „Carat” pentru o revistă de bijuterii etc.
O foarte importantă problemă este cea a termenilor care sunt necesari sau descriptivi într-o limba străină – de exemplu „Ice cream” pentru înghețată; în rezolvarea acestei probleme terbuie avut în vedere caracterul astăzi eminamente internațional al comerțului; trăim într-o lume în care se pune din ce în ce mai mult accentul pe libera circulație a bunurilor, România fiind deja legată prin tratate internaționale care o obligă să protejeze acest principiu (acordul GATT) .
3.5 Dobândirea distinctivității prin folosința
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 84/1998 nu pot fi înregistrate mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv, cu toate acestea marca poate fi înregistrată dacă înainte de data cererii de înregistrare, urmare a folosirii intensive a acesteia, marca a dobândit un caracter distinctiv.
Trebuie subliniat însă că simpla folosire a mărci nu are nicio relevanța; important este ca în urma acestei folosiri semnul respectiv să fi dobândit caracter distinctiv, adică publicul să fie capabil să distingă în baza sa produsele și serviciile pe care este aplicat semnul de alte produse și servicii de pe piața în privința provenienței acestora de la o întreprindere determinată. „Semnul sau denumirea nu poate dobândi un caracter distinctiv prin folosire decât dacă publicul ajunge sa-i recunoască efectiv capacitatea de a identifica originea unui produs sau serviciu. Pentru aceasta trebuie deci în mod imperativ ca termenul sau semnul să fi dobândit prin folsire o semnificație secundară care permite distingerea produselor sau serviciilor e care le desemnează de cele ale concurenților. Ca regulă generală, se poate spune că un termen distinctiv este specific pentru bunurile avute în vedere dacă a dobândit un sens secundar, cu alte cuvinte, dacă cei cărora le este adresat au ajuns să-l recunoască drept indicând faptul că bunurile pentru care este utilizat provin dintr-o anumităsursă comercială”.
Indiferent cât de mult timp a folosit un comerciant o marcă, dacă aceasta nu a căpătat caracter distinctiv, semnul va rămâne tot descriptiv sau sugestiv; important este ca pe lângă înțelesul său vechi entru o fracțiune importantă din publicul vizat, semnul respectiv să fie capabil să indice proveniența produsului. De aceea, nu numai simpla folosire trebuie probată, ci chiar dobândirea caracterului distinctiv.
Chiar dacă semnul și-a dobândit caracterul distinctiv, faptul că titularul l-a înregistrat ca marcă nu înseamnă că el se va putea opune utilizării generale și curente a semnului în limbajul comun. Dreptul la marcă nu este un drept de autor, astefel încât orice reproducere identică a semnului în orice condiții să fie sancționabilă.
3.6 Jurisprudență
Companyline. Termeni generici. Îmbinarea lor fără o modificare de natură a le insufla o caracteristică suplimentară
(…)23. Conform art. 4 al Regulamentului nr. 40/49, factorul decisiv petru ca un semn capabil de a fi reprezentat grafic să poată fi înregistrat ca Marcă Comunitară, este capacitatea sa de a distinge bunurile unei întreprinderi de cele ale altei întreprinderi (cauza T-163/98, Procter and Gamble vs. OHIM (1999), ECR II-0000, paragraful 20).
24. Una din implicațiile acestui lucru este aceea că evaluarea caracterului distinctiv se poate face numai în legătura cu produsele sau serviciile pentru care s-a cerut înregistrarea.
25. Conform art. 7 (1) (b) al Regulamentului nr. 40/94, mărcile care sunt lipsite de orice caracter distinctiv nu trebuie să fie înregistrate.
26. În acest caz, semnul este compus exclusiv din cuvintele „company” și „line”, care sunt, ambele, obișnuite în ariile de limbă engleză. Cuvântul „company” sugerează ca este vorba despre produse sau servicii destinate companiilor sau firmelor. Cuvântul „line” are înțelesuri variate. În sectorul asigurărilor și în cel financiar denotă printre alte lucruri, o ramură de asigurări sau o linie de produse. Sunt, prin urmare, cuvinte generic care pur și simplu denotă o linie de produse sau servicii pentru întreprinderi. Îmbinarea lor, fără nicio modificare grafică sau semantică, nu le insuflă nicio caracteristică suplimentară, astfel încât să facă semnul, ca întreg, capabil să distingă serviciile deponentului de cele ale altor întreprinzători. Faptul că termenul „Companyline” nu apare el însuși în dicționare nu afectează în niciun fel acest raționament.
27. În consecință, semnul „Companyline” este lipsit de orice caracter distinctiv.
Tribunalul de Primă Instanță al Comunității Europene, Hotărâre dată în primă instanță (a patra cameră), 12 ianuarie 2000, cauza T-19/99,
Deutsche Krankenversicherung AG (DKV) vs. OHIM
Caracter distinctiv dobândit ulterior cererii de înregistrare
Legea nr. 84/1998, art. 5
Marca este un semn distinctiv care permite unui fabricant sau unui comerciant,
în raporturile sale cu clientela, să-și identifice produsele sau serviciile față de cele ale
concurenților săi.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 84/1998 nu pot fi înregistrate mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv, cu toate acestea marca poate fi înregistrată dacă înainte de data cererii de înregistrare, urmare a folosirii intensive a acesteia, marca a dobândit un caracter distinctiv.
Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 3313 din 24 aprilie 2007
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1141 din 18 octombrie 2005, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta SC T.C. SA prin care a solicitat anularea mărcii combinate „salam săsesc”, înregistrată sub numărul 57384/2002 pe toate clasele de produse și servicii, aparținând pârâtei SC C.P. SRL.
În motivarea hotărârii se arată că datorită folosirii intensive, a campaniei publicitare și a calității produselor, marca a dobândit prin folosință caracter distinctiv, consumatorii asociind produsul „salam săsesc” cu societatea pârâtă, denumirea devenind aptă de a identifica produsele pârâtei în raport cu ale concurenței, aplicabile fiind dispozițiile art. 5 alin. ultim din Legea nr. 84/1998. Referitor la susținerea reclamantei potrivit căreia produsul ar fi existat pe piața mezelurilor încă din anul 1997, nu se poate justifica admiterea acțiunii, deoarece în România rețetele culinare nu sunt protejate prin eliberarea unui titlu de protecție, ele putând fi protejate doar pe căi de fapt, ca secret de serviciu.
Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietat ea intelectuală, prin decizia nr. 170/A din 14 septembrie 2006, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis cererea, a dispus anularea mărcii combinate „salam săsesc” înregistrată sub nr. 57384/2002 în favoarea intimatei SC C.P. SRL pe clasele de produse/servicii 29, 35 și 39; a obligat pârâta să publice pe cheltuiala sa într-o publicație cu acoperire națională decizia pronunțată.
Prin considerentele deciziei se arată următoarele :
Comisia de reexaminare mărci din cadrul OSIM, reținând îndeplinirea condițiilor de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, a apreciat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 5 lit. b) din lege, ce exclud de la înregistrare mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv.
Probatoriul administrat în cauză relevă utilizarea semnului începând cu luna octombrie 2000, astfel încât dobândirea caracterului distinctiv prin utilizare se situează între această dată și 13 mai 2002, data depunerii cererii de înregistrare.
Volumul vânzărilor atestă cantități reduse vândute, o situație similară fiind și în anul 2001, astfel încât să se permită o identificare a produsului vândut sub marca în discuție ca provenind de la C.P. Situația statistică prezentată de pârâtă nu este dovedită și nici specificată.
Data de referință a aprecierii sub aspectul dobândirii caracterului distinctiv al mărcii este 13 mai 2002, data depunerii cererii de înregistrare, astfel încât probele ulterioare sunt irelevante.
Cererea de anulare a înregistrării mărcii a fost întemeiată și pe dispozițiile art. 5 lit. d) din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora sunt excluse de la protecție și nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse din semne sau indicații putând servi în comerț pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau tipul fabricării produsului.
Marca în litigiu este o marcă combinată, individuală, verbală și figurativă, fără elemente deosebite, de natură să îi confere distinctivitate. Elementele verbale folosite sunt generice, desemnând un sortiment de salam, și descriptive, termenul „săsesc” fiind menit să atribuie produsului la care se referă calitățile legate de modul de fabricare atribuit unei comunități locale cu un anume specific.
Consumatorul mediu va considera că produsul este fabricat printr-o rețetă tradițională a comunității săsești, în mod similar cu percepția asupra altor produse cum ar fi „șunca de Praga”, „salamul italian” ori „salamul bănățean”, percepție care provine dintr-o lungă perioadă de utilizare a unor asemenea denumiri.
Din perspectiva art. 5 alin. (1) lit. c) din lege, analiza privește exclusiv stabilirea dacă și în ce măsură marca aflată în discuție se compune exclusiv din semne sau din indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante. Practicile comerciale constante în privința produselor preparate din carne sunt în sensul trimiterilor la anumite rețete prin indicarea unor zone sociale (mușchi țigănesc) sau socio-geografice cu un anumit specific, astfel cum deja s-a arătat.
Se reține totodată că apelanta nu a dat declarația cerută de lege în sensul de a nu invoca un drept exclusiv asupra acelor elemente lipsite de caracter distinctiv, ceea ce ar fi condus la respingerea cererii de înregistrare, în măsura în care nu ar fi fost invocate dispozițiile art. 5 alin. (2) din lege, avute în vedere în cadrul cererii de reexaminare.
Odată înlăturat argumentul pentru care marca a fost admisă la înregistrare, acela ținând de dobândirea unui caracter distinctiv anterior depunerii cererii de înregistrare, se constată că înregistrarea mărcii nu putea să se dispună în absența îndeplinirii cerinței anterior menționate.
În raport de cele reținute, Curtea a constatat că în mod nelegal și prin ignorarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (2) și art. 5 alin. (1) lit. b), c) și d) din Legea nr. 84/1998, precum și a probelor administrate de către reclamantă, instanța de fond a respins cererea în anularea mărcii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.P. SRL, susținând în esență următoarele:
Judecătorii apelului s-au pronunțat asupra unei cereri care nu a fost formulată în apel și pe care nu au pus-o în discuția părților, publicarea hotărârii, fiind reținute și două motive de anulare care nu au fost invocate de reclamantă, nerespectarea Regulii 17 (4) din H.G. nr. 833/1998 și a pretinsei înregistrări cu rea-credință a mărcii.
Nepunând în discuție împrejurările amintite, instanța a încălcat principiul contradictorialității și pe cel al dreptului la apărare, fiind astfel incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut și ce nu s-a cerut, motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ., deoarece în apel nu s-a cerut publicarea hotărârii, dispunându-se anularea înregistrării, pentru motive care nu au fost invocate de către reclamantă, respectiv încălcarea Regulii 17 (4) din H.G. nr. 833/1998.
Instanța de apel a dat decizia recurată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 5 alin. (2), art. 48 din Legea nr. 84/1998 coroborat cu Regula 17 (4) din H.G. nr. 833/1998.
Instanța a considerat că dispozițiile art. 5 alin. (2) din lege nu se aplică, deși reclamanta nu a administrat nicio probă din care să rezulte că marca „salam săsesc” ar fi lipsită de caracter distinctiv, sarcina probei în această materie nefiind răsturnată.
Ceea ce protejează legea în aceste cazuri este investiția făcută în promovarea unei mărci lipsite inițial de caracter distinctiv, sancționând totodată și concurența parazitară prin conferirea celui care a investit drept exclusiv de utilizare.
Pe de altă parte, reclamanta are o poziție duplicitară, deoarece a depus o cerere de înregistrare a denumirii „salam secuiesc”.
Instanța aplică și interpretează greșit și dispozițiile art. 5 lit. c) și d) deoarece, dacă ar fi observat că textul se referă la „semne compuse exclusiv din (…)”, ar trebui să respingă cererea, deoarece marca nu este compusă exclusiv din semnele la care se referă textele menționate.
Instanța reține că marca „salam săsesc” este deceptivă pentru că ar fi indicat o calitate legată de modul de fabricare a produsului, dar dacă este folosită de reclamantă și de ceilalți concurenți, ea nu mai este deceptivă.
Cu privire la inexistența motivului de anulare a înregistrării, dedus din Regula 17 (4) din H.G. nr. 833/1998, se arată de către recurentă că încălcarea acestei reguli are o singură sancțiune și care poate fi aplicată exclusiv de OSIM în procedura de înregistrare: refuzul de a înregistra. Cauzele de anulare a înregistrării sunt limitativ prevăzute de art. 48 din Legea nr. 84/1998, între acestea neregăsindu-se și cea întemeiată pe încălcarea Regulii 17 (4) din H.G. nr. 833/1998.
Reclamanta nu a cerut anularea înregistrării mărcii pentru rea-credință în temeiul dispozițiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, motiv pentru care hotărârea instanței de apel este nelegală și sub acest aspect.
Instanța a considerat că dispozițiile art. 5 alin. (2) din lege nu se aplică, deși reclamanta nu a administrat nicio probă din care să rezulte că marca „salam săsesc” ar fi lipsită de caracter distinctiv.
Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate și a probatoriilor administrate, Înalta Curte reține următoarele:
Marca, parte integrantă a oricărei strategii comerciale, este un semn distinctiv care permite unui fabricant sau unui comerciant, în raporturile sale cu clientela, să-și identifice produsele sau serviciile în raport de cele ale concurenților săi.
Creșterea rolului publicității în activitatea de marketing, în scopul atragerii și păstrării clientelei, a determinat ca noțiunea de distinctivitate, condiție esențială a registrabilității mărcii, să fie mai nuanțată.
Astfel, aplicarea dispozițiilor alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, privind mărcile și indicațiile geografice, potrivit cărora mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv sunt excluse de la protecție și nu pot fi înregistrate, este înlăturată dacă înainte de data cererii de înregistrare a mărcii și ca urmare a folosirii acesteia, marca a dobândit caracter distinctiv [art. 5 alin. (2) din Lege].
Această dispoziție semnifică împrejurarea că, urmare a folosirii mărcii, în speța de față „salam săsesc”, aceasta a dobândit caracter distinctiv în sensul ca publicul să fie capabil să distingă produsul în baza sa, ca provenind de la o anume societate comercială.
Din probele depuse la dosar, respectiv facturi fiscale, contracte de publicitate anterioare datei de depozit a mărcii în litigiu, extrase din ziarele depuse de reclamant studiului de piață, precum și explozia vânzărilor produsului din carne marca „salam săsesc” sub emblema Cristim., urmare a publicității agresive efectuate, s-a dovedit că marca combinată, având o scriere deosebită, cu litere conturate, a dobândit distinctivitate. Astfel, sloganul „zi și tu: salam săsesc” a determinat ca 69% dintre respondenții studiului de piață „să menționeze spontan «Cristim» ca producător al sortimentului respectiv”, iar 51% dintre cei care au văzut campania publicitară au
declarat că au cumpărat salam săsesc datorită influenței reclamei.
Se concluzionează, că, per total, 32% din eșantionul studiat și-a amintit campania publicitară „Cristim” și au cumpărat produsul (salam săsesc) și au recunoscut că reclama i-a influențat în cumpărare.
Rezultă astfel că pentru o fracțiune importantă din publicul vizat, marca „salam săsesc” a devenit capabilă să indice proveniența bunului ca fiind de la societatea „Cristim”.
Acceptând raționamentul instanței de apel, în sensul de a verifica doar probatoriile ce vizează perioada anterioară datei de 13 mai 2002, data depunerii cererii de înregistrare, cu înlăturarea deplină a dovezilor privind consecințele campaniei de promovare a societății prin produs, înseamnă înfrângerea unei cerințe determinate a comerțului, concurența loială în sensul ca de efortul financiar, de concepție, să profite doar comerciantul investitor în marketing și nu și celorlalți comercianți concurenți pe piața acelorași produse.
Așadar, caracterul distinctiv al mărcii, deși existent la momentul depozitului doar în fază germinală, a fost dobândit ulterior prin folosirea sa intensivă.
Interpretarea dată a fost necesară întrucât legea română nu acoperă situația de fapt prezentată, dobândirea caracterului distinctiv prin folosire, ulterior datei cererii de înregistrare.
Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 Noul C.proc.civ., Curtea a admis recursul, a modificat în tot decizia apelată în sensul că apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului a fost respins.
Față de soluția pronunțată din perspectiva pct. 9 al art. 304 C.proc.civ., instanța nu s-a mai pronunțat asupra criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. Noul C.proc.civ. referitoare la acordarea a ceea ce nu s-a cerut, respectiv publicarea hotărârii, precum și a criticilor privind încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.
SECȚIUNEA IV
CONDIȚIA DISPONIBILITĂȚII
Aspecte generale
Semnul este disponibil în situația în care nu aduce atingere unui drept anterior protejat.
Potrivit regulii nr. 15 din Regulament, alin. (2), semnul nu este disponibil în următoarele situații:
a fost înregistrat anterior ca marcă (lit. a);
reprezintă o marcă notorie (lit. b);
aduce atingere unui drept al unei personalități cu privire la imaginea sau la numele său patronimic (lit.c);
reprezintă o indicație geografică protejată (lit. d);
reprezintă un desen sau mod industrial (lit. e);
este protejat în cadrul dreptului de autor (lit. f);
reprezintă orice alt drept de proprietate industrială ocrotit anterior datei depozitului național reglementar al unei mărci (lit.g).
4.2 Indisponibilitatea rezultată din înregistrarea anterioară de către altă persoană ca marcă a semnului respectiv
Această indisponibilitate este operantă , potrivit regulii nr. 15 alin. (3), dacă semnul este similar cu un semn înregistrat anterior. Similitudinea, pentru a determina indisponibilitatea semnului, trebuie să fie de natură să genereze riscul de confuzie sau de asociere pentru public. De fapt, indisponibilitatea întemeiată pe acest motiv este prevăzută și de art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea 84/1998. Într-adevar, potrivit acestui text, mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau serviciului nu pot fi înregistrate și nu se bucură de protecție .
Această indisponibilitate este prevăzută, și de art. 6 alin (4) lit a) și c) din Legea 84/1998. Astefl o marcă este refuzată la înregistrare în următoarele situații:
– este identică cu o marcă anterioară, iar produsul sau serviciile pentru care înregistrarea mărcii a fost cerută sunt identice cu cele pentru care marca anterioară a fost protejată;
– dacă din motive de similitudine sau identitate în raport cu marca anterioară și din motive de similitudine sau identitate a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desmenează, se poate crea, în perceptția publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară.
Indisponibilitatea rezultată din împrejurarea că semnul reprezintă o marcă notorie
Potrivit lui P. Roubier „notorietatea este o dovadă elocvontă a utilității economice a mărcii, pentru că demonstrează că marca a avut un mare succes și a fost apreciată de clientelă”. Or această notorietate și acest succes, pentru care solicitantul înregistrării nu are niciun merit, ar aduce acestuia beneficii nemeritate pe de o parte, iar pe de altă parte, o astfel de marcă, dacă ar fi folosită de terți, ar fi înșelătoare pentru consumatori. A Chavanne arată că atunci „când o marcă este notorie într-o țara există o prezumție irefragabilă că fiecare știe că marca aparține altuia și deci nu constituie res nullis care poate fi apropiat”.
Potrivit art. 6 bis al Convenției de la Paris mărcile notorii sunt protejate fără a fi necesară condiția înregistrării. Conform textului Convenției țările membre ale Uniunii de la Paris s-au angajat să refuze ori să invalideze înregistrarea ori folosirea unei mărci care reprezintă reproducerea, imitarea sau traducerea, susceptibilă de a provoca vreo confuzie, a unei mărci notorii cunoscute și utilizte pentru produse identice sau similare.
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 prevede în regula 15 că o marcă este considerată ca fiind în conflict cu o marcă notorie atunci când această marcă sau unul din elementele sale esențiale constituie:
o reproducere, o imitație, o traducere sau o transliterare care poate crea confuzie cu o marcă notorie și când marca sau unul din elementele sale esențiale face obiectul unei cereri de înregistrare ori al unei înregistrări pentru produse sau servicii identice sau similare față de produsele sau serviciile la care marca notorie se aplică;
o reproducere, o imitație, o traducere sau o transliterare, care pot crea confuzie cu marca notorie și atunci când marca sau unul din elementele sale esențiale face obiectul unei cereri de înregistrare ori al unei înregistrări pentru produse sau servicii diferite față de produsele sau serviciile la care marca notorie se aplică, dacă cel puțin una din condițiile de mai jos sunt îndeplinite:
– utilizarea mărcii indică o legătura între proprietarul mărcii notorii și produsele sau sericiile pentru care marca face obiectul unei cereri de înregistrare sau este înregistrata, utilizare care ar risca să cauzeze prejudicii proprietarului mărcii notorii;
-utilizarea mărcii riscă să aducă atingere caracterului distinctiv al mărcii notorii.
Potrivit regulii nr. 16 din Regulament, pentru a aprecia dacă o marcă este notorie, este suficient ca aceasta să fie larg cunoscută pe teritoriul României pentru segmentul de public căruia i se adresează produsele la care se referă marca. Segmentul de public va fi stabilit pe baza următoarelor elemente:
– categoria de potențiali consumatori, pe grupe sau servicii, în legătură cu care marca este utilizată;
– circuitele de distribuire a produselor sau serviciilor la care se referă marca, în funcție de natura produselor și serviciilor.
Indisponibilitatea rezultând din atingerea adusă unui drept al unei personaliăți
Această indisponibilitate este prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. j) din Legea nr 8/1998. Astfel, potrivit art. 5 alin (1) lit j) sunt excluse de la protecție și nu pot fi înregistrate mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în România.
Aparțin dreptului personalității numele patrimonice, pseudonimele, blazoanele, imaginea persoanei, dar ele nu fac obiectul unui drept de proprietate. În consecință, indisponibilitatea acestora nu se datorează semnelor în sine, interzicerea folosirii lor ca marcă justificându-se numai în acele cazuri și în măsura în care utilizarea aduce atingere personalității titularului.
Nerespectarea acestei indisponibilități îndreptățește orice persoană interesată să ceară, în temeiul art. 47 alin. (1), lit. d), anularea înregistrării mărcii.
Interpretând per a contrario prevederile art. 5 alin (1) lit. j), se deuce că pot fi înregistrate și se vor bucura de protecție, mărcile care, deși conțin imaginea sau numele patronimic al unei persoane, există consimțământul expres al acelei persoane. De asemenea, chiar și în lipsa consimțământului, marca înregistrată se va bucura de protecție atât timp cât persoana interesată nu va cere anularea înregistrării.
4.4 Indisponibilitatea rezultând din înregistrarea anterioară a mărcii ca desen sau model industrial
Această indisponibilitate se deduce, pe cale de consecință, din prevederile art. 47 alin (1) lit. e) și este prevăzută explicit de regula nr. 15 alin (2) lit. e). Îmtr-adevăr, acestor texte, anularea înregistrării mărcii se poate cere și pentru motivul că marca reprezintă un desen sau model industrial protejat. Regula nr 15 alin (2) lit. e) consideră drept anterior protejat un desen sau un model industrial protejat.
4.5 Indisponibilitatea rezultată din împrejurarea că marca contituie o indicație geografică protejată
Indicația geografică este denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o țară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care, o calitate, o reputație sau alte caracteristici determinate pot fi, în mod esențial, atribuite acestei regiuni geografice.
Potrivit art. 5 lit. d) din Legea 84/1998, nu pot fi înregistrate „mărcile care conțin o indicație geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicație, pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea unei astfel de indicații este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la locul de origine;” art. 5 lit h) interzice înregistrarea mărcilor „care sunt constituite sau conțin o indicație geografică identificând vinuri sau produse spirtoase care nu sunt originare din locul indicat”.
Indicațiile geografice sunt protejate prin înregistrare, iar dreptul de folosință al acestora aparține asociațiilor de producători sau comercianți. Folosirea indicației înregistrate de către altă persoană ( neautorizată de asociație) este interzisă, iar înregistrarea unei astfel de indicații ca marcă dă dreptul părții interesate să introducă o acțiune în anulare.
4.6 Indisponibilitatea care rezultă din protecția anterioară a semnului în cadrul dreptului de autor
Semnul care constituie o creație literară sau artistică, apropiat ca drept de autor pe temeiul Legii 8/1996, este indisponibil ca marcă. Sigur că, într-un sistem cum este cel continental în general, în care protecția operei ca drept de autor este indepententă de orice formă de publicitate, această indisponibilitate este greu de stabilit înainte de înregistrarea semnului ca marcă, iar după înregistrare este și mai greu de dovedit culpa titularului, chiar atunci când există.
Potrivit art. 22 din lege, în cadrul examenului de fond pe care îl efectuează în legătură cu cererea de înregistrare a unei mărci, OSIM trebuie să verifice următoarele aspecte, enumerate în mod limitativ:
„a) calitatea solicitantului conform alin. 3 lit. a)
b) condițiile prevăzute la art. 13 alin (1) și (2) dacă în cerere se invocă o prioritate;
c) motivele de refuz prevăzute la art. 5 alin. (1) și art. 6.”
Pentru a impiedica însă înregistrarea unei mărci ce încalcă acste drepturi, calea legală pe care se poate acționa este cea a opoziției. Astefel, dupa publicarea mărcii, titularul unui asemena drept poate face opoziție la înregistrare, iar OSIM va fi abilitat să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței respectivei antoriorități în souționarea opoziției. În caz contrar, titularul dreptului de autor poate autoriza, utilizarea semnului ce reprezintă cesiune îndeplinind condițiile legii. În acest caz se recunoaște, practic, semnului o dublă protecție ca drept de autor pentru autorul semnului și ca marcă pentru cesionarul semnului.
4.7 Indisponibilitatea rezultând din protecția anterioară a semnului ca alt drept de roprietate industrială
Această indisponibilitate se deduce, e cale de consecința din conținutul art. 47 alin. (1) lit. e) și este prevăzută expres de regula 15 alin. (2) lit. g).
4.8 Indisponibilitatea rezultând din împrejurarea că marca este un semn ce reprezintă însemne oficiale
Această indisponibilitate este prevăzută expres de art. 5 alin. (1) lit. k) și, implicit, de art. 47 alin. (1) lit. a)
Astfel, sunt excluse de la protecție și nu pot fi înregistrate mărcile care cuprind, fără autorizarea organelor competente, reproduceri sau imitații de semne, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de contro și garanție, blazoane, aparținând țărilor Uniunii și care intră sub incidența art. 6 din Convenția de la Paris. De asemenea, nu sunt protejate mărcile care cuprind, fără autorizarea organelor competente, reproduceri sau imitații de steme, drapele, alte embleme, sigle, inițiale sau denumiri care intră sub incidența art. 6 din Convenția de la Paris și care aparțin organizațiilor internaționale interguvernamentale din care face parte una sau mai multe țări ale Uniunii. Folosirea ca mărci a acestor însemne poate atrage anularea înregistrării mărcii. Evident, pentru că, după caz, să se refuze înregistrarea unei astfel de mărci sau să se anuleze înregistrarea mărcii, este necesar să fie îndeplinite cumulativ urmatoarele condiții:
– marca să fie, să constituie, sau să conțină unul sau mai unele dintre însemnele enumerate în art. 5 alin (1) lit. k) sau l);
– folosirea acestor însemne să se facă fără autorizarea organelor competente;
– însemnele respective să aparțină, dupa caz, țărilor Uniunii sau organizațiilor interguvernamentale din care face parte una sau mai multe țări ale Uniunii.
4.9 Indisponibilitatea rezultând din folosirea unor semne care încalcă ordinea publică sau bunele moravuri
Această indisponibilitate este prevăzută expres de art. 5 alin (1) lit. i) și se deduce, pe cale de consecința, din prevederile art. 47 alin (1), lit. a).
Așa după cum rezultă din textele legale invocate mai sus, este necesar ca semnul, ca atare, să fie conform cu ordinea publică și bunele moravuri și nu produsul sau serviciul căruia se aplică.
Jurisprudență
Mărci identice. Produse identice sau similare. Respingerea cererii de înregistrare
Solicitantul „H.B.S.V.KG” a depus cerere de înregistrare a mărcii verbale LAURA pentru clasa de produse 16, cerere care a fost respinsă de către OSIM pe considerentul că se opune marca internațională LAURA 639904, înregistrată anterior tot pentru clasa 16.
Împotriva deciziei a formulat contestație solicitantul, contestație care a fost respinsă de către comisia de reexaminare cu următoarea motivare:
Marca opusă LAURA cu element figurativ este identică din punct de vedere verbal cu marca solicitantului, iar produsele pentru care s-a crut înregistrarea sunt identic sau similare, riscul de confuzie pentru consumatorul mediu neputând fi astfel evitat.
Având în vedere faptul că marca pentru care s-a cerut protecția este identică cu marca opusă, iar produsele pentru care se cere înregistrarea mărcii verbale LAURA sunt identice sau similare cu cele ale mărcii opuse, ca și faptul că solicitantul nu a obținut consimțământul din partea titularului mărcii opuse, comisia respinge contestația și menține decizia de respingere a înregistrării mărcii. (hotărârea nr. 210/2000)
Nota: Din modul cum a fost motivată hotărârea comisiei rezultă că riscul de confuzie nu poate fi evitat, pentru simplul fapt că mărcile sunt identice, iar produsele identice sau similare.
În cazul în care mărcile sunt identice, iar produsele tot identice, într-adevăr riscul de confuzie trebuie subînțeles, motiv pentru care , motiv pentru care nici legea nu îl mai prevede, ca pe o condiție de refuz al înregistrării mărcii [art. 6 lit. a)].
În schimb, în cazul în care mărcile sunt identice, iar produsele similare, legea prevede refuzul de înregistrare a mărcii ulterioare sub condiția existenței riscului de confuzie (art. 6 lit. b). Într-o atare situație, reținerea riscului de confuzie trebuie justificată cu argumente suplimentare față de cele ale identității mărcilor și similarității produselor, care alcătuiesc de fapt ipoteza de lucru.
SECȚIUNEA V
CONDIȚIA LICEITĂȚII
Pentru a constitui o marcă, un semn trebuie să nu cuprindă indicații false sau înșelătoare, ori să nu fie contrar ordinii publice sau bunelor moravuri. Exigențele relațiilor comerciale axclud de la protecție mărcile deceptive, ilegale sau imorale.
Mărcile deceptive sau frauduloase nu pot fi validate deoarece urmăresc să inducă îm eroare pe consumatori. Prin sancționarea mărcilr deceptive, se asigură menținerea unei anumite calități a produselor marcate.
În practică, se consideră ca fiind deceptive mărcile care înșeală pe cumparatori asupra calității produsului, provenienței sale geografice sau situației comerciale a titularului semnului distinctiv. De exemplu, a fost refuzată la înregistrare marca Yankee pentru produse care nu erau originare din S.U.A., sau marca Menthol pentru țigări ce nu conțineau mentol.
În dreptul român art. 5 lit. f) al Legii 84/1998 dispune că nu pot fi înregistrate mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau serviciului. De exemplu, indicația mătase naturală, atunci când produsul este un amestec de mătase naturală cu mătase sintetică.
Mărcile ilegale sau imorale nu pot fi protejate întrucât aduc atingere ordinii sociale și publice.
Semnele contrare moralei și ordinii publice sunt prevăzute de art. 6 alin (1) lit. a) și b) din Convenția de la Paris, în forma revizuită la Haga, în 1925. Astfel, țările Uniunii convin să refuze sau să invalideze înregistrarea și să interzică rin măsuri corespunzătoare folosirea, fără autorizația organelor competente, fie ca mărci, fie ca elemente ale acesot mărci, a stemelor, drapelelor și altor embleme de stat ale țărilor Uniunii, a semnelor și sigiliilor oficiale de control și de garanție adoptate de către ele, precum și a oricăror imitații de blazoane. Aceste dispoziții se aplică și stemelor, drapelelor și altor embleme , inițialelor sau denumirilor oranizațiilor internaționale interguvenamentale din care fac parte una sua mai multe țări ale Uniunii.
Pentru aplicarea acestor dispoziții țările Uniunii de la Paris convin să-și comunice reciproc, prin intermediul Biroului Internațional, lista semnelor care nu pot fi înregistrate ca mărci. Fiecare țară a Uniunii va pune în timp util la dispoziția publicului listele care i-au fost notificate.
În dreptul nostru, art. 5 lit. i) al Legii 84/1998 prevede că nu pot fi înregistrate mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri. De exemplu, mărcile care au conținut imoral sau mărcile care ar putea aduce prejudicii organelor sau insituțiilor de stat.
Tot dispozițiile legii române prevăd, în mod expres, și interdicțiile stabilite din considerente internaționale. Astfel, lit. k) și l) ale art. 5 enumeră semnele care nu sunt susceptibile de apropiere ca mărci, întrucât intră sub incidența art. 6 din Convenția de la Paris.
În literatura jridică s-a pus problema caracterului ilicit sau imoral al produsului pe care se aplică sau atașează marca. Întrucât marca formează obiectul unui drept exclusiv și distinct, iliceitatea sau imoralitatea nu se răsfrânge asupra mărcii.
Jurisprudența
Marca ilicită. Art. 6 ter al Convenției de la Paris. Organizație internațională. Risc de confuzie indirectă
Organizația internațională de poliție criminală (numită în contunuare Interpol) este o organizație internațională al cărei scop este de a asigura și dezvolta cooperarea polițistă internațională vizând represiunea și prevenirea infracțiunilor de drept comun.
Ea a adoptat această denumire prin statut în 1956. Sigla Interpol este în special reluată în Decretul nr. 84-172 din 6 martie 1984 asupra publicării acordului între Guvernul Republicii Franceze și Organizația Internațională a Poiției referitoare la sediul Interpol (…) semnată la Paris pe 3 noiembrie 1982.
În data de 8 mai 1980, Interpolul a cerut OMPI să declanseze procedura destinată asigurării protecției juridice a denumirii, a siglelor, a embelmei și a drapelului care îi aparțin, în aplicarea art. 6 ter al Convenției de la Paris, ceea ce s-a făcut în ianuarie 1981.
Interpolul este, de altfel, titularul unui site internet cu adresa „interpol-pr.com”.
Pe 29 decembrie 1995, societatea A. W. S. a depus la INPI marca complexă „Inter Pôle Informatique” nr. 95 603 803, pentru produse și servicii aparținând din clasele 9, 16, 37, 38, 41.
Apoi, cu mare publicitate, a deschis un magazin cu emblema „ Inter Pôle Informatique” pentru vânzarea materialelor și servicilr de informatică, propunând clienților săi un card Interpol barat cu tricoorul francez, în maniera unui card de poliție.
(…)
Având în vedere că se cuvine să arătăm, cu titlu preliminar, că Interpol nu acționează decât în vederea anulării mărcii 95 630803;
Că o asemenea cerere trebuie apreciată având în vedere marca așa cum este depusă și nu așa cum este sau a fost exploatată; că exploatarea mărcii cu desenul unui girofar sau simultan cu livrarea cardurilr barate tricolore, dacă este de natură să edifice tribunalul asupra intențiilor avute de societatea A. W. S., este fără incidența în privința textelor invocate sau aplicabile;
Având în vedere că este stabilit că termenul de „Interpol” constituie sigla reclamantei care este o organizație internațională consacrată cooperării polițiste internaționale în materie de infracțiuni de drept comun;
Că sigla „Interpol”, cunoscută pe plan mondial, beneficiază de dispozițiile art. 6 ter al Convenției Uniunii de la Paris; (…)
Că art. 714-3 dispune în sfârșit că „este declarată nulă prin hotărâre judecătorească înregistrarea unei mărci care nu este conformă dispozițiilor articolelor 711-1 la 711-4”;
Având în vedere că marca atacată servește să distingă, în clasele 9, 16, 37, 38, 41 și 42, diverse produse și servicii ținând în principal de domeniul informaticii;
Având în vedere că ea trebuie considerată în ansamblu; că este vorba despre o marcă complexă constituită din denumirea ” Inter Pôle Informatique” prezentată în maniera urmatoare:
INTER
PÔLE
Informatique
Într-un cartuș galben și negru sub formă de ecuson;
Având în vedere că termenii „Inter Pôle” constituie elementul atractiv al denumirii „ Inter Pôle Informatique”, termenul „informatique”, prezentat, mai mult în caractere mici fiind pur și simplu descriptiv;
Că termenii „Inter Pôle” se pronunță „interpol” și sunt susceptibili ca, citiți, să fie luați drept această siglă „e”-ul final de la „pôle” fiind fără o reală incidență și despărțirea în două părți părând a fi dictată de lărgimea cartușului;
Având în vedere că puterea evocatoare a semnelor de față este identică;
Că argumentele societății A. W. S., conform cărora termenul „ pôle” ar trebui înțeles ca semnificând ficare dintre extremitățile unui generator sau receptor electric utilizat pentru conexiunile sau circuitul exterior este greu de acceptat ; că într-adevăr, ea nu se poate baza decât pe ortografie greșită a cuvântului „ pôle”, eroare pe care nimic, la vederea denumirii de „Inter Pôle”, nu o poate stabili;
Având în vedere că identitatea puterii evocatoare a denumirii este întărită de prezentarea termenilor „ Inter Pôle” într-un ecuson;
Că forma acestui ecuson , ca și culorile sale, galben și negru, nu amintesc nici de o priză electrică de material informatic, nici de „electricitate, transmiterea datelor, rapiditate și energie”, ci evocă un ecuson al Poliției americane;
Că argumentul pârâtei privind imposibilitatea apropierii unui gen este irelevant în măsura în care nu este vorba despre faptul că Interpol îșî apropriază toate reprezentările de ecusoane, ci despre faptul că ecusonul în cauză amintește despre un ecuson de poliție;
Având în vedere că ansamblul asemănărilor arătate face ca marca atacată să fie de natură să sugereze în mintea publicului o legătură cu organizația internațională de poliție reclamantă și cu sigla acesteia, „Interpol”;
Că ea pare, de altminteri, de natură a induce în eroare clientela asupra existenței unei legături între reclamantă și exploatatorul mărcii, a cărei înregistrare lasăsă se creadă că este susceptibilă de a beneficia de competența și metodele de cercetare ale Interpolului, aplicate în domeniul informatic;
Având în vedere că societatea A. W. S. nu se poate prevala de dispozițiile art. 6 ter 1 c) sau de absența de concurență între ea însăși și organizația internațională Interpol.
Admite acțiunea. (Tribunalul de Mare Instanță Paris, a-3-a cameră, prima secțiune Senința din 5 iulie 2000)
Concluzii
În această lucrare de licență am încercat să tratez succint ideile teoretice pe care se bazează fundamentul condițiilor de înregistrare a mărcilor. Pe baza bibliografiei selectate, și cu ajutorul legii si regulamentulului care reglementează această tema, am prezentat și explicat fiecare condiție de validitate, pentru o înțelegere mai aprofundată a conceptului de marca. Problemele pe care le-am ridicat în analizarea acestor condiții sunt de natură să prezinte toate aspectele, care, prin nerespectarea lor duc la imposibilitatea solicitantului de a înregistra semnul ca marcă, sau, în cazul în care marca a fost înregistrată, prin opoziția terților, la anularea acesteia.
Importanța aspectelor detaliate în prezenta lucrare este de necontestat, întrucât mărcile prezintă un interes crescând pentru oamenii de afaceri care doresc promovarea cu succes a produselor și serviciilor pe care le realizează. Această importanță este scoasă în vedere și prin prin faptul că mărcile fac parte din viața noastră cotidiană, și de aceea am încercat să detaliez drumul parcurs de un semn pentru a putea fi înregistrat ca marcă.
Consider că am acoperit toate punctele esențiale, într-o manieră teoretică, dar și practică ale temei alese pentru a prezenta grad de interes ridicat penru destinatarii cititori.
Bibliografie
1. Bodoașcă, Teodor- Dreptul proprietății Intelectuale, Editura Universul Juridic, București, 2010
2. Căpățână, Octavian – Dreptul concurenței comerciale. Concurența neloială pe piața internă și internațională., Editura „Lumina Lex”, București, 1994
3. Cocoș , Ștefan – A, b, c- ul protecției și valorificării proprietății industriale , Editura „Rosetti” , București, 2004
4. Eminescu, Yolanda- Regimul juridic al mărcilor, Editura LUMINA LEX, București, 1996
5. Macovei, Ioan – Tratat de Drept al Proprietății Intelectuale, Editura C. H. Beck. București. 2010
6. Roș, Viorel, Spineanu-Matei Octavia, Bogdan Dragoș, Mărcile și indicațiile geografice, editura ALL BECK, București 2003
7. Legea nr. 84/1998, republicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 337, din 8 mai 2014
8. Regulamentul de aplicare al Legi nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice publicat în Monitorul Oficial nr. 809/03.12.2010
9. Noul Cod de Procedură Civilă actualizat în octombrie 2013
Bibliografie
1. Bodoașcă, Teodor- Dreptul proprietății Intelectuale, Editura Universul Juridic, București, 2010
2. Căpățână, Octavian – Dreptul concurenței comerciale. Concurența neloială pe piața internă și internațională., Editura „Lumina Lex”, București, 1994
3. Cocoș , Ștefan – A, b, c- ul protecției și valorificării proprietății industriale , Editura „Rosetti” , București, 2004
4. Eminescu, Yolanda- Regimul juridic al mărcilor, Editura LUMINA LEX, București, 1996
5. Macovei, Ioan – Tratat de Drept al Proprietății Intelectuale, Editura C. H. Beck. București. 2010
6. Roș, Viorel, Spineanu-Matei Octavia, Bogdan Dragoș, Mărcile și indicațiile geografice, editura ALL BECK, București 2003
7. Legea nr. 84/1998, republicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 337, din 8 mai 2014
8. Regulamentul de aplicare al Legi nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice publicat în Monitorul Oficial nr. 809/03.12.2010
9. Noul Cod de Procedură Civilă actualizat în octombrie 2013
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conditiile de Inregistrare a Marcilor (ID: 126871)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.