Conditiile Climatice din Timisoara

CUPRINS

Pag.

Capitolul 1: INTRODUCERE ………………………………………………………

1.1. Importanța culturii inului pentru ulei …………………………………….

1.2. Dezvoltarea culturii inului pentru ulei în lume și în România ………….

Capitolul 2: DESCRIEREA SPECIEI ……………………………………………….

Capitolul 3: TEHNOLOGIA DE CULTURA……………………………………….

Capitolul 4: CONDITIILE CLIMATICE DIN TIMISOARA……………………….

Capitolul 1:

INTRODUCERE

Importanța culturii inului pentru ulei

Inul pentru ulei este una din cele mai vechi culturi cunoscute de om, cultivate pentru ulei și fibre.

Cu toată competiția generată în industria lacurilor și vopselelor de constituenții petro-chimici, pentru uleiul de in, din ultimii 30 de ani, totuși cererile de sămânță de in pe piața mondială au rămas la cea 2,5 mii. t/an. Tot mai multe cercetări pe plan mondial, au fost direcționate spre găsirea de noi posibilități de utilizare ale inului pentru ulei, ceea ce a făcut ca în ultimii 10 ani în cercetările pe plan mondial din țările mari cultivatoare de in (SUA, Canada, Argentina, India, China,) și țări ale Uniunii Europene, să crească interesul pentru această cultură.

Reluarea in considerare a acestei vechi și tradiționale culturi, reiese din marile perspective pe care le are inul, prin diversificarea modului de utilizare a producției principale (semințele) cât și a subproduselor rezultate( tulpini, pleavă, șroturi, câlți).

Sămânța de in (anhidră) conține ulei între 32-47%. Proprietatea principala a uleiului de in, sicativitatea, este dată de acidul linolenic, care, în prezența aerului oxidează puternic, formând o peliculă, conferind calitatea lacurilor și vopselelor.

Făina de in este un excelent nutreț pentru vacile de lapte, deoarece are o palatabilitate bună, efecte laxative și un conținut ridicat în proteină de calitate (Bhatty, 1990).

Cele mai noi tendințe de utilizare a inului de ulei în țări puternic industrializate cum sunt SUA, Canada, Germania, Australia și chiar unele țări din Europa de Est precum Cehia, Polonia, Ungaria sunt:

• pentru consum în diverse domenii ale industriei alimentare, în special în panificație (semințe împrăștiate deasupra produselor sau adaos de făină de in la făina de grâu, sporind valoarea nutritivă a diferitelor sortimente de pâine) și industria cărnii,datorită conținutului ridicat de proteine, (cea 28%), acid Omega-3 (20%), fibră digestibilă solubilă(22%), lignani(80 mg/100 g sămânță) și vitamine din grupul A, B și E (5 mg/100 g), (Stitt, 1990, Romans, Johnson, Costello, Libal, 1990);

• în scopuri medicale, în prevenirea și tratarea unor boli cardiovasculare, (tromboză coronariană, scleroza multiplă, hipertensiune arterială) și de natură malignă ( cancerul de colon și sân), (Thompson, 1987,1994, Maja Seidi, 1994) ;

• pentru hrana animalelor (vaci de lapte, păsări) prin utilizarea șrotului rămas prin extragerea uleiului, precum și a amestecului făinii de in în rația de concentrate,ceea ce conferă o valoare nutritivă deosebită laptelui, cărnii, ouălelor, cu rol benefic pentru organismul uman .

• în explorarea de noi posibilități de utilizare industrială sau alimentară a uleiului de in (Proiectul BIODIESEL al Uniunii Europene sau programele Australian sau Canadian de realizare a uleiului de in comestibil – soiurile de tip Linola, cu un conținut cât mai redus de acid linolenic);

• în industria textilă, prin utilizarea fibrelor de in (textile nețesute), în industria lemnului, la fabricarea plăcilor aglomerate și alte industrii( hârtie, materiale izolante folosite în construcții, celuloză).

Datorită utilizărilor tradiționale cât și a celor noi, cererea de sămânță de in crește mai rapid decât producția realizată, în acest sens este necesară găsirea unor modalități de crestere a producției pe hectar. Aceasta se poate realiza prin două căi: prin îmbunătățirea tehnologiilor de cultură și prin cultivarea unor soiuri îmbunătățite, cu potențial genetic de producție superior, cu rezistență mai bună la boli și toleranță mai mare la condițiile nefavorabile ale mediului.

1.2. Dezvoltarea culturii inului în lume și în România

Inul a fost cultivat încă din preistorie (în neolitic). In Egipt, s-au descoperit indicii că se cultiva chiar cu peste 4000 de ani î.e.n. Inul este originar din regiunea Mării Mediterane și sud-vestul Asiei . Predecesorii inului actual sunt Linum angustifolium și Linum perene.

Inul pentru ulei aparține speciei Linum usitatissimum ssp. Transitorium mediterraneum (Vav. et Elladi), iar inul pentru fibre face parte din Linum usitatissimum ssp. eurasiaticum proles elongata (Bâlteanu, 2001).

Cercetările pe plan mondial în domeniul creării de noi soiuri de in pentru ulei au trei țeluri prioritare:

(l) cresterea potențialului de producție în condiții optime de cultură,

(2) îmbunătățirea rezistenței și toleranței la factorii biotici și abiotici care limitează în mod frecvent producția,

(3) îmbunătățirea parametrilor calitativi ai recoltelor (conținutul ridicat de ulei și de calitate superioară) cu randamente de extracție sporite, potrivit cerințelor industriei lacurilor și vopselelor.

Există în lume centre de ameliorare a inului pentru ulei preocupate de crearea de soiuri de in cu sămânță galbenă, care au o producție de sămânță mai mică dar cu un conținut de ulei mare și de calitate bună, folosite cu succes în realizarea lacurilor incolore precum și pentru utilizarea în panificație și patiserie, în industria farmaceutică și a săpunurilor.

Pentru folosirea uleiului de in direct în alimentația umană, care înlocuiește uleiul de floarea-soarelui, au fost create soiuri de tip „Linola", toate cu sămânță galbenă (obținute prin mutageneză), care au un procent scăzut de acid linolenic (sub 3%), concomitent cu creșterea proporției celorlalți acizi grași nesaturați (linoleic , oleic) și saturați (palmitic ,stearic), (Green și Marshall, 1984).

Aproape toate centrele de ameliorare a inului pentru ulei, utilizează principiile clasice de recombinare a genelor și selecției, care au dus la progrese genetice importante.

Deși inul a fost printre primele plante la care a fost descoperit fenomenul de androsterilitate, pe plan mondial s-a utilizat mai puțin fenomenul heterozis în crearea de soiuri.

Prin cercetările de inginerie genetică, transformarea genetică, s-a reușit transferarea în genomul inului a genelor de rezistență la erbicidul Roundup pe bază sulfonil-uree, (Mc Hughen și Holm, 1994), obținându-se linii transgenice din soiul canadian Norlin, rezistente la erbicid.

Obiectivul principal al lucrărilor de ameliorare a inului pe plan mondial este realizarea unor progrese genetice semnificative pentru caractere agronomice importante cum sunt: capacitatea de producție, rezistența la condițiile nefavorabile de mediu și la bolile cele mai păgubitoare pentru zona respectivă, în paralel cu obținerea unor indici de calitate superiori ai producției, în scopul creșterii rentabilității exploatațiilor agricole cultivatoare de in.

Au fost create soiuri de in pentru ulei cu sămânță galbenă care au un conținut de ulei de peste 45% cu un potențial ceva mai redus de sămânță decât al soiurilor cu sămânță castanie, dar care, prin conținutul mare de ulei realizează o producție de ulei egală cu acestea. Uleiul obținut de la aceste soiuri cu sămânță galbenă poate fi utilizat, datorită lipsei pigmenților în realizarea de lacuri incolore cerute tot mai mult în industrie în ultimul timp.

De altfel, acest tip de in se poate preta foarte bine la utilizarea în procesul de panificație – patiserii, în industria farmaceutică și a săpunului, precum și la prepararea unor produse alimentare dietetice și produse energizante pentru sportivi.

Pe plan mondial, în activitatea de creare de noi soiuri de in pentru ulei sunt implicate instituții de cercetare de stat (INRA în Franța, Universitatea din Saskatchewan, Stațiunile de Cercetare Agricolă din Saskatchewan, Alberta și Morden Manitoba în Canada, Institutul Național al inului din SUA în statul Dakota de Nord, Academia de Științe Agricole Gansu, în China, CRI A – Szeged în Ungaria, DSL- Giessen în Germania, Institutul de Cercetare al Inului în Rusia).

Menționăm că în țara noastră nu au fost înregistate soiuri străine, cultivânduse numai creațiile românești în proporție de 100%. Totuși, în România, piața semințelor de in s-a diminuat considerabil, datorită în mare măsură sistării activității fabricilor de uleiuri tehnice vegetale prin amplificarea importurilor de lacuri și vopsele sintetice.

Până în 1989 România a fost a doua țară europeană cultivatoare de in pentru ulei (după fosta URSS) și una din primele 10 țări mari cultivatoare de in pentru ulei pe plan mondial, (FAO STAT 2004). Suprafața ocupată cu in pentru ulei a fost de cea 80000 ha. Datorită marilor schimbări survenite în structura modului de proprietate a pământului și lipsei de mijloace mecanizate și a fondurilor bănești (pentru îngrășăminte, erbicide), suprafețele cultivate cu această plantă au scăzut continuu, de la 49900 ha cultivate în 1990 s-a ajuns în 1999 la cea 5000 ha, iar în anul 2002 suprafața cultivată la nivelul țării noastre a fost de 1300 ha și, respectiv, 1200 ha în prezent. în lume se cultivă cu in pentru ulei aproximativ 3,5 milioane hectare. Se produc în lume circa 750 mii tone ulei de in (Bâlteanu, 2001). Producția medie de sămânță de in /ha a fost între 400-1115 kg/ha în perioada 1990-2002 în marea producție, aceasta neasigurând în totalitate producția internă de in pentru ulei, apelându-se și la unele importuri mai ales din fosta URSS. Cauza acestor producții scăzute s-a datorat faptului că cultura inului pentru ulei a avut un caracter extensiv, aceasta ocupând în general terenuri mai puțin fertile în cadrul unor unități cu posibilități economice foarte reduse.

In unitățile de cercetare au fost create soiuri care au un potențial biologic de producție de până la 2800 kg/ha și un conținut mediu de ulei între 41.5-46% iar producția medie de sămânță realizată în aceste unități a fost între 1800-2000 kg/ha,aceasta datorându-se respectării tehnologiei de cultură și folosirii seminței cu valoare biologică ridicată.

Lucrările de ameliorare pentru crearea de soiuri de in pentru ulei, de Ia I.C.D.A. Fundulea, au avut ca finalizare înscrierea în Lista Oficială a Soiurilor de Plante de Cultură din România în perioada 1990-2004, a 13 soiuri adaptate condițiilor din țara noastră și cu o plasticitate ecologică bună, rezistente la cea mai păgubitoare boală -fuzarioza inului- și cu un conținut ridicat de ulei în sămânță 43,5% la soiurile cu sămânță castanie: Alexin, Floriana, Fluin, Geria, Iulia, Lirina, Raluca, Cristina, Janina și 45 – 47% la soiurile cu sămânță galbenă: Gențiana, Florinda, Iunia-'96, Oliana.

Capitolul 2:

DESCRIEREA SPECIEI

Inul

Linum usitatissimum L.

Fr. : Lin ; G.: Echter Lein ; M. : Hâzi len ;R.: Len abîknavennîi

Caractere de recunoaștere :

Planta: Specie ierboasă de cultură cu perioada de vegetație cuprinsă între 85-115 zile , înaltă de 30-80 (100) cm ramificată numai la partea superioară (la inul de fuior) sau chiar de la bază (la inul de ulei); rădăcina: pivotantă,cu ramificații dese dar scurte, lungă aproape cit înălțimea plantei; tulpina: cilindrică, groasă de 1-2 mm; frunze: alterne, lanceolate, lungi de 2-3 cm, late doar de 2-4 mm, cu 3 nervuri paralele; Frunzele sunt dispuse în cime bipare, cu 15-40 ramificații (mai multe la inul pentru ulei).flori: grupate în dichazii terminale cu puține flori (de obicei 10-15), lung pedicelate, pe tipul 5 cu elemente neunite, lungi de 1,2-1,5 cm, corola albastră-azurie; Fructul este o capsulă, care nu se deschide la maturitate, cu caliciu persistent, având 5 loji împărțite fiecare printr-un perete fals în două compartimente. În fiecare compartiment ar trebui să fie o sămânță, dar, de regulă, într-o capsulă se formează 7-9 semințe, rareori 10

Fructele sunt mai mari și mai numeroase pe plantă la inul pentru ulei comparativ cu inul pentru fibre. La maturitate deplină, pedunculul fructului se rupe ușor, cauzând pierderi prin scuturarea capsulelor.

Sămânța este castanie-roșietică (galbenă la soiul Gențiana), netedă, lucioasă, nepătată, ovalalungită, turtită, terminată cu un rostru în zona embrionului. MMB la inul pentru ulei este 7-8,5 g și 9-13 g la inul mediteranean, față de numai 3-4 g la inul pentru fibre (Gh. Bîlteanu, 2001).

Înflorire :

Lunile: VII-VIII.

Înflorirea durează 15-40 de zile în funcție de soi și de condițiile climatice. Deschiderea florilor se petrece dimineața și ele rămân deschise 3-4 ore pe timp frumos și 6-7 ore pe timp răcoros.

Polenizarea este, de regulă, autogamă, dar alogamia este totuși prezentă pe timp secetos. Polenul își menține viabilitatea 48 ore, iar stigmatul este receptiv 70-80 ore, ceea ce determină un anume procent de polenizare liberă. Temperaturile ridicate scurtează viabilitatea polenului, determinând reducerea numărului de semințe în capsule, iar timpul ploios prelungește înflorirea și stânjenește polenizarea, cu consecințe negative asupra producției.

La 3-4 ore de la polenizare, are loc fecundarea, potrivit datelor publicate în lucrarea „Tehnologii de cultură ecologică”, realizată de conf.dr. Costel Samuil, de la Facultatea de Agricultură din cadrul USAMV Iași.

Materia primă:

Semen Lini – semințe ovale, comprimate lateral, rotunde la un capăt, ascuțite la celălalt, lungi de 4-6 mm, late de 2-4 mm și groase de 1-1,5 mm, lucioase, de culoare galbenă-brună. Tegumentele sînt puțin rezistente și acoperă un albumen uleios, destul de îngust care înconjură cele două cotiledoane. Introduse în apă caldă se acoperă cu un strat mucilaginos. Întregi sînt fără miros, cu gust dulceag, mucilaginos.

Ecologie și zonare în cultură:

Inul pentru ulei este planta regiunilor de stepă și silvostepă, caracterizate prin multă căldură, umiditate moderată și durată lungă de strălucire a soarelui, având o arie largă de cultură pe glob. Inul pentru ulei este pretențios la căldură, mai ales în perioada de formare a semințelor și spre maturitate. La începutul vegetației are cerințe reduse față de căldură. Temperatura minimă de germinație a semințelor este de 1-3°C, dar durata germinației se reduce mult la temperatura de 5-6°C. La încolțire, inul pentru ulei rezistă la –7°C, dar, în faza de cotiledoane, plăntuțele sunt sensibile la ger. Rezistența la ger crește până în faza de brădișor (8-10 cm), când plantele suportă, pentru o durată scurtă, temperaturi de până la -4°C. Pe măsură ce avansează în vegetație, pretențiile plantelor față de căldură cresc. În perioada creșterii rapide a tulpinii, de la brădișor la înflorire, plantele au nevoie de temperaturi de l8-20°C, iar în faza maturizării semințelor necesită temperaturi medii zilnice de peste 20°C (21-22°C).

Oscilațiile prea mari de temperatură în timpul înfloririi și formării semințelor sunt dăunătoare, iar arșițele puternice diminuează producția de semințe și conținutul în acizi grași nesaturați (în special acid linolenic), reducând sicativitatea uleiului.

Suma temperaturilor medii zilnice pe întreaga perioadă de vegetație este cuprinsă între 1.600-1.800°C la inul pentru ulei.

Inul pentru ulei poate suporta mai ușor perioadele de secetă. Pe întreaga perioadă de vegetație are nevoie de circa 150 mm precipitații. În perioada creșterii rapide până la înflorire, cerințele față de umiditate sunt maxime, plantele utilizând circa 50% din cantitatea totală de apă necesară în cursul vegetației. Insuficiența apei la apriția bobocilor florali poate duce la pierderi de 15-20 % din recoltă. Totodată, ploile abundente din perioada înfloritului împiedică fecundarea, reduc numărul de flori legate, prelungesc perioada de înflorire, eșalonează maturizarea în detrimentul producției de semințe.

Zilele însorite, cu lumină intensă și durată mare de iluminare scurtează perioada de vegetație, reduc înălțimea plantelor și măresc gradul de ramificare a tulpinii, favorizează formarea unui număr mare de capsule și de semințe pe plantă și acumularea uleiului în capsule.

Cerințele ecologice sunt moderate, fiind o cultură care găsește condiții bune în cea mai mare parte a țării, înaintînd spre nordul țării și spre munte.

În cursul perioadei de vegetație îi priesc temperaturile moderate, cu veri fără temperaturi excesive. Față de umiditate prezintă cerințe destul de ridicate, necesitînd precipitații destul de uniform repartizate pe întreaga perioadă de vegetație. La secete de lungă durată se usucă printre primele plante.

Față de sol prezintă pretenții ridicate, dat fiind sistemul radicular puțin ramificat, avînd cerințe deosebite față de structura și textura solului, dezvoltîndu-se bine pe cele mijlocii spre ușoare (luto-nisipoase și nisipo-lutoase), afînate, aerisite, profunde, permeabile, bine structurate, bogate în humus; sunt contraindicate solurile prea grele, cu apă stagnantă și care fac crustă, cele prea ușoare, nisipoase sau solurile cu exces de calciu (căci reacția optimă a solului pentru in este ușor acidă).

Compoziție chimică: Semințele conțin 4-10% mucilagii formate din acid galacturonic, ramnoză, galactoză, xiloză și arabinoză, 30-40% lipide formate din trigliceride ale acidului oleic, linolenic, stearic, miristic și în special linoleic; 20% protide, un heterozid cianogenetic linamarozidul care se dedublează în acid cianhidric, glucoza și acetonă. De menționat este faptul că acidul cianhidric este prezent în cantități atît de mici încît nu prezintă o toxicitate periculoasă. Linamarozidul este prezent în toată planta.

Acțiune farmacodinamică – utilizări terapeutice:

Datorită mucilagiilor pe care le conțin, semințele de in au acțiune laxativ purgativă (o linguriță pînă la 2 linguri semințe la un pahar apă). Acțiunea purgativă este de natură mecanică, ca urmare a inhibiției mucilagiilor cu lichide care, mărind bolul fecal, cresc peristaltismul intestinal și favorizează eliminarea. Local sub formă de cataplasme; făina de in asociată cu cea de muștar este revulsivă. Ca atare, neasociată cu muștar, tot sub formă de cataplasme, are acțiune emolientă, antiinflamatorie.

Uleiul de in a fost utilizat și la prepararea linimentului oleocalcaros pentru arsuri. Uleiul de in este utilizat în unele țări pentru proprietățile de vitamina F, acțiune imprimată de prezența acizilor grași nesaturați.

Capitolul 3:

TEHNOLOGIA DE CULTURA

Cultura Inului pentru ulei

Rotatia culturilor

La amplasarea culturii de in este importa sa se tina cont de insusirile solului cat si la plantele premergatoare acestei culturi.

Cele mai bune plante premergatoare pentru inul pentru ulei sunt cerealele paioase si leguminoasele anuale care parasesc terenul devreme si lasandu-l curat de buruieni.

Bune plante premergatoare sunt prasitoarele care au fost fertilizate cu doi ani in urma cu gunoi de grajd, dar acestea trebuie recoltate toamna mai timpuriu.

O buna premergatoare poate devein chiar si porumbul cand este erbicidat cu atrazine in doze mici si daca resturile vegetale sunt maruntite si incorporate in adancimea solului. Sfecla de zahar si cartoful sunt bune premergatoare atata timp cat nu sunt atacate de Rhizoctonia si Botrytis.

Este contraindicat sa se cultive ca planta premergatoare gulia furajera si sorgul.

Din cauza aparitiei fenomenului de ”oboseala a solului” si a dezvoltarii agentilor de patogeni, inul pentru ulei poate reveni pe acelasi teren doar dupa 6-7 ani. De acea dupa cultura inului pentru ulei se recomanda cultivarea orzului sau a graului de toamna, inul fiind o buna premergatoare pentru aceste culturi datorita faptului ca lasa solul curat de buruieni si intr-o stare buna de fertilitate.

Lucrarile solului

Cele mai potrivite soluri pentru cultivarea inului sunt solurile fertile, bine structurate, cu textură mijlocie, permeabile, cu o bună capacitate de reținere a apei, profunde, cu pH 6-7,2. Nu se recomanda cultivarea inului pe soluri extreme, argiloase sau nisipoase, prea acide sau prea alcaline, erodate, cu exces de umiditate etc.

Cele mai bune condiții de cultivare a inului pentru ulei se întâlnesc în silvostepă, respectiv jumătatea de vest a Banatului, partea sudică a Munteniei, centrul și sudul Olteniei, partea de sud-est a Dobrogei.

Inul pentru ulei necesita un sol curat de buruieni, bine mărunțit, așezat și nivelat. Pregătirea terenului pentru semănat se execută în funcție de planta premergătoare. După cultura de cereale păioase, leguminoase pentru boabe sau alte plante premergătoare care eliberează terenul devreme se executa arătura de vară la 20-25 cm adâncime în agregat cu grapa stelată, aratura se menține curată de buruieni și afânată până la intrarea în iarnă prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți reglabili. După cultura de porumb sau alte culturi recoltate în toamnă, arătura se va efectua la o adancime mai mare (25-30 cm) pentru a încorpora în sol cât mai bine resturile vegetale. Arătura trebuie ținută curată de buruieni și nivelată până la venirea iernii.

În primăvară, după zvântarea solului, se pregătește patul germinativ cu combinatorul printr-o singură lucrare la 4-5 cm adâncime pentru ca apa din sol acumulata peste iarna din precipitatii si din topirea zapezi sa nu se evapore. Dacă arătura este tasată și denivelată, imediat după ce solul s-a zvântat, se va efectua o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți, iar în ziua semănatului,se va realiza o lucrare cu combinatorul pentru a obține un pat germinativ bine pregătit care să asigure răsărirea uniformă și rapidă a plantelor de in. Se vor efectua cât mai puține lucrări în primăvară pentru a nu distruge structura solului și a evita tasarea exagerată în adâncime a solului încă umed și formarea crustei care împiedică răsărirea.

După semanare, daca terenul nu prezintă prea multă umiditate, se va tăvălugi ușor în agregat cu o grapă de mărăcini. În cazul cînd după semănat este frig sau terenul este bătătorit din cauza ploilor iar răsăritul întîrzie, se recomandă o lucrare de grăpat cu grapa stelată. După răsărire, plantele de in sunt mult stingherite în creștere și dezvoltare de prezența buruienilor de acea este foarte important ca lucrarile solului sa fie foarte bine executate iar terenul sa fie mentinul curat de buruieni.

Pregatirea patului germinativ trebuie facuta in asa fel incat la semanat sa se asigure uniformitatea adancimii de incorporare a semintelor, si prin aceasta o rasarire uniforma.

Fertilizarea culturilor

Inul este o specie pretentioasa fata de aplicarea ingrasamintelor, datorita sistemului radicular foarte slab dezvoltat are o capacitate redusa de a absorbi formele mai greu solubile de ingrasamant din sol si perioadei scurte de crestere intense, cand consumul de elemente nutritive este mare.

Azotul are rol in nutritia plantelor inca din primele faze de vegetatie si pana la inflorire. Azotul fvorizeaza cresterea plantelor in inaltime si ramificarea tulpinilor. Insuficienta azotului reduce ramificatia tulpinilor cea ce se transmite direct la micsorarea productiei.

In cuzul unui exces de azot palantele sunt afectate prin cresterea excesiva a tulpinilor care devin sensibile la cadere si boli, prelungeste perioada de vegetatie si creaza dificultati la recoltare si inrautateste calitatea uleiului.

Fosforul este esential pe toata perioada de vegetatie influentand favorabil continutul in ulei al semintelor. Insuficienta fosforului se manifesta prin dezvoltare slaba a plantelor si reducerea productiei, frunzele sunt mic, stranse pe tulpina, inflorirea este slaba la fel ca si fructificarea.

Potasiul este indispensabil pentru dezvoltarea normala a plantelor de in si acumularea de ulei. Carenta de potasiu se poate observa prin aparitia pe marginea frunzelor a unor dungi brune.

Borul reduce atacul de boli (bacterioza), stimulează înflorirea și fructificarea și sporește producția de semințe.

Gunoiul de grajd nu se aplica direct culturii de in deoarece contine foarte mult azot si gradul de imburuienare a culturii este foarte ridicat.

Dupa mai multi autori, pentru o productie de 2000 kg/ha, este necesara aplicarea a 60-70 kg Azot s.a./ha; 60-90 kg Fosfor s.a./ha; 60-70 kg Potasiu s.a./ha.

Ingasamintele simple cu potasiu si fosfor se incorporeaza sub aratura. Iar cele cu azot sau sub forma ingrasamintelor complexe se aplica in primavera la pregatirea patului germinativ.

Samanta si semanatul

Sămânța admisă pentru semănat trebuie să fie proaspătă, mare, sănătoasă, netedă, de culoare specifică soiului, lucioasă, nepătată, fără miros de mucegai, liberă de cuscută, cu puritatea de minimum 97% și capacitatea de germinație peste 80 %.

Semănatul inului pentru ulei se realizeaza la o adâncime de 2-3 cm și poate începe de la temperatura solului de 2°C și poate continua până la 5°C temperatura solului (ultima decadă a lunii martie, primele zile ale lunii aprilie, în funcție de zonă), diferențele de producție fiind nesemnificative între cele două epoci. În condiții de secetă, semănatul se realizeaza mai timpuriu pentru a permite o mai bună valorificare a rezervei de apă acumulată în sol pe parcursul iernii din precipitatii si topirea zapezilor și, în același timp, reduce pagubele provocate de insectele dăunătoare, întrucât în momentul apariției în masă a dăunătorilor, plantele de in pentru ulei sunt într-o biofază mai avansată.

Intarzierea semanatului prezinta o serie de dezavantaje cum ar fi:

Rasariea neuniforma care afecteaza densitatea culturii

Atac masiv de pureci

Se reduce cresterea si ramificarea plantelor

Se reduce continutul de ulei din seminte

Scade productia si calitatea acestea.

Densitatea la semămat a inului trebuie să fie de 800-900 boabe germinabile/m2 (chiar 1.000 boabe germinabile/m2, când se pot valorifica și tulpinile). Cantitățile de sămânță necesare pentru realizarea acestor densități sunt de 60-80 kg/ha la inul pentru ulei și 80-100 kg/ha la inul mixt.

Semănatul se realizeaza la distanța de 8-12,5 cm între rânduri. Semănatul la distanțe mici asigură o distribuire mai uniformă a plantelor pe teren și o dezvoltare mai echilibrată a acestora.

Pentru a asigura protejarea fata de purecii de sol, se efectueaza o tratare a semintelor cu SEEDOPRID 600 FS intre 1-5 litri/tona, ce confera o protectie sigura si de lunga durata culturilor rasarite pe o perioada mai indelungata de la semanat. KINTO® DUO se aplica la tratamentul semintelor inainte de insamantarea contra bolilor. Se folosesc echipamente de tratat pe cale umeda cu flux continuu sau discontinuu. Se va utiliza in mod uzual, 8-12 litri/tona.

În România se cultivă mai multe soiuri de in pentru ulei. Programul de ameliorarea inului din cadrul I.N.C.D.A. Fundulea a avut o contribuție importantă și îndelungată la crearea de soiuri de in de ulei prin diversificarea bazei genetice la această specie. Pe parcursul programului de ameliorare au fost create 26 de soiuri, dintre care 16 soiuri după anul 1990, și anume: Geria (1991), Raluca, Gențiana (1993), Iulia (1994), Floriana (1998), Lirina (1998), Oliana (1998), Alexin (1999), Florinda (1999), Janina (1999), Iunia-’96 (2000), Fluin (2000) și Cristina (2003). Aceste soiuri au asigurat un progres genetic pentru potențialul de producție, cu o influență pozitivă în stabilitatea și calitatea recoltelor

Specialiștii recomandă ca inul pentru ulei să fie cultivat pe terenuri lipsite de specii de buruieni cum sunt Sorghum halepense, Echinochloa crus-galli, Setaria sp. ale căror semințe sunt greu de separat din semințele de in.

Soiurile recomandate pentru culturile de in pentru fibra si ulei sunt: Codruta, Cosmin, Elan FD, Ferdinand, Lirina, Luncavat, Paula, Star FD, Vasilelin. Aceste soiuri pot fi cultivate cu bune rezultate in toate zonele de cultura, si in special in zonele colinare si submontane din Transilvania, Muntenia si Moldova.

Intretinerea culturilor:

Inul este o planta care lupta slab cu buruienile si este usor invadata de buruieni, pe toata perioada de vegetatie de acea este foarte imprtanta combaterea acestora.

Combaterea buruienilor: combaterea celor mono si dicotiledonate cu Dual Gold (preemergent) 1-1,5 l/ha, Pantera 40 EC 40 g/l, Dual 500 EC 3-6 l/ha aplicate inainte de semanat si incorporate in sol; combatere buruieni dicotilenodate cu Basagran Forte 2 l/ha sau Dicotex 2,0 l/ha (postemergent) administrate cand inul este in faza de ‘bradisor’ 14-16 cm inaltime,iar buruienile sunt in faza de cotiledoane sau rozeta. Trebuie respectata cu strictete perioada de erbicidare deoarece dupa trecerea acestea inul devine sensibil la erbicid; combatere buruieni monocotiledonate si a solelor infestate cu rizomi de costrei se administreaza Agil 1-1,5 l/ha sau Galant Super 1,5 l/ha (postemergent) cand costreiul are 10-20 cm inaltime.

Combaterea bolilor si daunatorilor: combaterea fuzariozei cu Fundazol 0,6l/ha sau Bayleton 0,5 kg/ha; combaterea purecilor, tripsilor cu Decis 0,5l/ha, Fastac 0,1 l/ha;

Irigarea: 2-3 udari cu norma de 1400-1500 m.c. apa/ha, ianainte de inflorit si in timpul umplarii boabelor.

Bolile, dăunătorii și mijloacele de combatere:

Culturile de in sunt atacate cu predilecție de cuscută. Aceasta se combate prin delimitarea vetrelor cu șănțulețe bine curățate și arderea plantelor din vetre. De asemenea, sunt necesare decuscutarea materialului de înmulțire și lucrări de igienă culturală. Dintre dăunătorii cei mai periculoși pentru inul de ulei s-au dovedit a fi purecii inului, care au o lungime de 1-2 mm și o culoare verde-închis cu luciu metalic. Acestia apar de obicei in lunile aprilie și mai în regiunile mai secetoase. Purecii inului înțeapă tulpinile și frunzele, iar acestea se îngălbenesc și cad.

Combaterea preventivă se face prin însămînțări timpurii, iar curativ prin prăfuiri cu Lindatox-3 sau Pinetox 10-15 kg/ha.

Cele mai imporante micoze patogene ale inului sunt:antracnoza, bacterioza si fuzarioza.

Prevenirea de boli la in se face prin respectarea cu strictete a unei rotatii de 6 ani, utilizarea de samanta sanatoasa, cultivarea de soiuri rezistente, tratarea preventive a semintelor. Aparitia bolilor in cursul vegetatiei la in sunt foarte greu de combatut.(V. Tabara, 2005).

Recoltarea:

Recoltarea și păstrarea. Momentul optim de recoltare a inului pentru ulei este de la faza de maturitate galbenă târzie până la maturitatea deplină când tulpinile sunt îngălbenite, fără frunze, circa 90 % din capsule sunt brune, iar semințele au culoarea specifică soiului, cu luciu caracteristic și sună în capsule dacă sunt scuturate. Întârzierea recoltării atrage după sine pierderi însemnate de producție prin ruperea capsulelor din inflorescență și prin frângerea tulpinilor. De Asemenea, arșița poate conduce la plesnirea capsulelor, ceea ce determină pierderi de producție.

Recoltarea inului pentru ulei se realizează cu combina de cereale, când umiditatea semințelor este de 11-12%. Semințele de in pentru ulei se condiționează imediat după treierat pentru a evita alterarea lor, eliminându-se impuritățile, iar, în vederea depozitării, se usucă la sub 9% umiditate.

Capacitatea de producție a inului pentru ulei este redusă, situându-se, la soiurile actuale, între 2.500-3.000 kg semințe/ha.

Pregătirea produsului în vederea prelucrării: După recoltat, treierat și condiționat, semințele se lopătează 1-2 zile, după care se păstrează în saci de iută, în încăperi bine uscate și aerisite, ferite de umiditate,deoarece sînt higroscopice. Se pastreaza la inaltimea de 1,5-2 m in vrac sau in saci stivuiti de 4-5 saci inaltime; Condițiile tehnice de recepție pentru ca semințele de in să poată fi utilizate în scopuri medicinale prevăd ca acestea să fie sănătoase, fără miros de încins, rînced, mucegai sau cu alte mirosuri străine. Se admit max. 4% impurități (semințe sparte, strivite și atacate de insecte), corpuri străine organice – max. 1% și minerale – max. 3%, umiditate – max. 10%.

Capitolul 4:

Conditiile climatice din Timisoara

Regimul termic.

Timisoara se incadreaza in climatul temperat continental moderat, caracteristic partii de sud-est a Depresiunii Panonice, cu unele influente submediteraneene (varianta adriatica).

Temperatura medie anuala in Timisoara este de 10,6º C, luna cea mai calda fiind iulie 21,1ºC, rezultand o amplitudine termica medie de 22,7ºC, sub cea a Campiei Romane, ceea ce atesta influenta benefica a maselor de aer oceanic. Din punct de vedere practic, numarul zilelor cu temperaturi favorabile dezvoltarii optime a culturilor, adica cele care au medii de peste 15ºC, este de143/an, cuprinse intre 7 mai si 26 septembrie. Temperatura activa, insumand 2761ºC, asigura conditii foarte bune pentru maturizarea plantelor de cultura, inclusiv a unora de provenienta mediteraneana.

Aflandu-se predominant sub influenta maselor de aer maritim dinspre nord-vest, Timisoara primeste o cantitate de precipitatii mai mare decat orasele din CampiaRomana.

Media anuala de precipitatii variaza de la 500 mm in zona de campie , pana la 1000-1200 mm in zona muntoasa din estul spatiului hidrografic Banat.

Precipitatiile sub forma de zapada cad frecvent pana la jumatatea lunii martie , grosimea decadica a stratului in luna ianuarie variind intre 4-8cm.

Frecventa ploilor torentiale este in deplina concordanta cu deplasarea maselor de aer mediteranean care strabat zona de campie si se racesc prin ridicarea deasupra versantilor vestici ai muntilor Semenic si Poiana Rusca.

Durata ploilor torentiale variaza intre 40-50 minute , fiind mult mai mare decat media multianuala nationala cuprinsa intre 20-30 minute.

Viteza medie anuala a vantului depaseste 10 m/s in zona de munte , iarna si scade spre sfarsitul verii. Viteza maxima a vantului a atins , in zona de campie , 23-27 m/s , iar in zonele montane a depasit 30 m/s.

Numarul anual de zile senine , depaseste 130 in zona de campie , scazand treptat cu cresterea altitudinii si nebulozitatii.

Inghetul este un fenomen care apare la munte , incepand din luna septembrie , iarna fiind fenomene frecvente ce se perpetueaza pana in luna aprilie. In zona de campie fenomenul apare spre sfarsitul lunii octombrie si se mai poate intalni pana in luna aprilie.

Timisoara suporta, din directia nord-vest si vest, o miscare a maselor de aer putin diferita de circulatia generala a aerului deasupra partii de vest a Romaniei. Canalizarile locale ale circulatiei aerului si echilibrele instabile dintre centrii barici impun o mare variabilitate a frecventei vanturilor pe principalele directii.

In Timisoara cele mai frecvente sunt vanturile de nord-vest si cele de vest, reflex al activitatii anticiclonului Azorelor, cu extensiune maxima in lunile de vara. an aprilie-mai, o frecventa mare o au si vanturile de sud. Celelalte directii inregistreaza frecvente reduse. Ca intensitate, vanturile ating uneori gradul 10 pe scara Beaufort, furtunile cu caracter ciclonal venind totdeauna dinspre vest, sud-vest.

Hidrografie

Teritoriul județului este străbătut de la est la sud-vest de râurile Bega și Timiș, cu afluenții săi Timișana, Pogăniș și Bârzava, iar în nord își urmează cursul de la est spre vest, Aranca, un vechi braț al Mureșului.

Teritoriul zonei Timișoara dispune de o bogată rețea hidrografică, formată din râuri, lacuri și mlaștini. Cu excepția râurilor Bega și Timiș, celelalte râuri seacă adesea în timpul verii.

Principalul curs de apă este cel mai sudic afluent al Tisei. Izvorând din Munții Poiana Ruscă , Bega este canalizată, iar de la Timișoara până la vărsare a fost amenajată pentru navigație (115 km). Canalul Bega a fost construit între anii 1728 și 1760, dar amenajarea lui definitivă s-a făcut mai târziu. Pentru regularizarea debitului în limite care să-i permită satisfacerea funcțiilor pentru care a fost concepută lucrarea, la Coștei a fost construit un nod hidrotehnic, a cărui principală funcție este cea de regularizare a debitului, respectiv asigurarea transferului cantității de apă, din Timiș în Bega, în funcție de necesități și de volumul de precipitații preluat de cele două râuri în amonte. Canalul Bega a fost conceput pentru accesul șlepurilor de 600-700 tone și o capacitate anuală de transport de 3.000.000 vagoane. Pentru a înlătura pericolul inundațiilor, atât de frecvente altădată, lucrarea a fost completată ulterior cu sistemul hidrotehnic de la Topolovățul Mic, prin care, în perioadele de ape mari, surplusul de debit înregistrat de Bega este dirijat spre râul Timiș.

Din punct de vedere al apelor subterane, se poate constata că pânza freatică a Timișoarei se găsește la o adâncime ce variază între 0,5 – 4 m. Pânzele de adâncime cresc numeric, de la nord la sud, de la 4 la 9 m – până la 80 m adâncime – și conțin apă potabilă, asigurând astfel o parte din cerințele necesare consumului urban.

Solurile și resursele de subsol

Solurile

Învelișul de sol din zona Timișoara este de o mare diversitate, numeroasele tipuri și subtipuri încadrându-se în clasele: cernisoluri, luvisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri, hidrisoluri, pelisoluri, vertisoluri și protisoluri. Capacitatea generală de susținere a producției agricole este mijlocie, ca urmare a ponderii ridicate a unor tipuri de soluri cu fertilitate naturală scăzută ori afectate de umezeală în exces (entricambosoluri, gleiosoluri, stagnosoluri, vertisoluri, etc), compensată însă de prezența cernoziomurilor și a preluvosolurilor molice , cu pondere notabilă în arealul comunelor Săcălaz, Dumbrăvița și Sânmihaiu Român.

Pe ansamblul Câmpiei Banatului însă, dominante sunt solurile cu fertilitate ridicată (cernoziomuri, calcarice cambice și argice, preluvosoluri molice, etc), fără limitări semnificative în exploatare, constituindu-se astfel într-o importantă resursă naturală pentru dezvoltarea producției agricole intensive.

Resursele de subsol

În mod tradițional sunt valorificate, de asemenea, resursele de apă termominerală de la Timișoara și împrejurimi (Calacea, Buziaș, Ciacova, Ivanda, etc). În perioada postbelică au fost puse în valoare și resursele de hidrocarburi, petrol și gaze asociate, cu centre de exploatare dispersate spre nord-vest și vest, în Câmpia Vingăi și Câmpia Arancăi.

Suprafața agricolă și structura acesteia

Județul Timiș ocupa la 31 decembrie 2010 locul întâi pe țară atât în ceea ce privește suprafața agricolă (693 417 ha), cât și cea arabilă (531 037 ha).

Structura suprafeței agricole a județului, la finele anului 2010, este prezentată în graficul 5.1.

Din totalul suprafeței agricole, sectorul privat deținea 669 683 ha, respectiv 96,58 la sută.

Producția agricolă și structura acesteia

Producția agricolă a județului Timiș a înregistrat o evoluție ascendentă în perioada 2006-2008,după care nivelul acesteia s-a redus în anul 2009 datorită scăderii producției agricole vegetale.

În schimb, în anul 2010, producția agricolă vegetală a înregistrat o creștere deosebită față de perioadele anterioare, contribuind semnificativ la majorarea producției agricole totale a județului Timiș.

Bibliografia:

Alternativă la rapiță și floarea soarelui: inul pentru ulei, cultivat în regim ecologic

https://www.gazetadeagricultura.info/plante/plante-tehnice/472-inul/764-cultura-inului-pentru-ulei.html

https://www.gazetadeagricultura.info/inul.html

http://www.selene.ro/articole/inul

http://www.tourismguide.ro/html/orase/Timis/Timisoara/clima.php

file:///C:/Users/Rozalia/Downloads/Monografie_Timis_2012

Gh. Bilteanu V. Birnaure Filtotehnie Editura Ceres Bucuresti, 1989

Simona Nita Fitotehnie Editura Eurobit Timisoara, 2004