Conditiile Cerute de Lege Pentru a Mosteni

INTRODUCERE

Pentru prezentarea în cadrul examenului de licență, am ales tema, Condițiile cerute de lege pentru a moșteni.

Ansamblul bunurilor, drepturilor și obligațiilor care alcătuiesc patrimoniul lăsat de defunct.  Dreptul de moștenire este ocrotit de lege.

Moștenirea poate fi:

a. – legală, ab intestat, în situația când bunurile revin succesorilor în conformitate cu dispozițiile legale;

b. – testamentara, în ipoteza în care persoana decedată a dispus anterior cu privire la modul de atribuire a patrimoniului sau după deces,printr-un testament ca act unilateral de voință;

c. – convențională, atunci când are loc o așa-numită donație de bunuri viitoare, al cărei obiect îl constituie patrimoniul sau părți din patrimoniul donatorului, aceasta donație își produce efectele numai la moartea donatorului și este posibil să fie revocata.

Moștenirea se deschide prin moarte, constatata prin actul de deces sau hotărârea judecătorească de declarare a morții.

Locul deschiderii moștenirii este locul ultimului domiciliu al celui care lasa moștenirea; dacă ultimul domiciliu nu este cunoscut ori nu se afla în țară, locul deschiderii moștenirii este locul din țară unde sunt situate cele mai importante bunuri ale moștenirii.

Transmiterea moștenirii poate fi:

a. – universală, când se transmite întregul patrimoniu, activul și pasivul, drepturile și obligațiile;

b. – cu titlu universal, când se referă la o parte din patrimoniu, cuprinzând elemente active și elemente pasive, drepturile și obligațiile care alcătuiesc acea parte din patrimoniu;

c. – cu titlu particular, când privește bunuri sau drepturi determinate din patrimoniu.

Primirea moștenirii este totdeauna o facultate pentru persoana care are vocație succesorală; nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire.

În cazul când exercită această opțiune, moștenitorul cu vocație succesorală universala ori cu titlu universal înțelege să vină la succesiune, pentru a beneficia de dreptul său, el trebuie să facă acceptarea în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii; după trecerea acestui termen dreptul său se prescrie.

Din punctul de vedere al modalității de exprimare a voinței moștenitorului, acceptarea poate fi expresa, când este facta printr-un înscris, sau tacita, în cazul când, deși nu exista un asemenea înscris, persoana în cauză a săvârșit acte din care rezultă în mod neîndoios că și-a asumat calitatea de moștenitor, plăti de impozite pentru bunuri succesorale, intrarea în posesia sau folosința acestor bunuri, introducerea unei acțiuni succesorale etc.

Acceptarea este un act care se referă la întreaga moștenire, ea nu poate fi făcută numai în parte sau numai în beneficiul unuia sau unora dintre ceilalți moștenitori.În raport cu efectele pe care le produce acceptarea este:

a. – acceptare pură și simplă, când patrimoniul propriu al moștenitorului și patrimoniul care se dobândește prin succesiune se contopesc, astfel încât succesorul răspunde și cu bunurile proprii pentru datoriile și sarcinile succesiunii;

b. – acceptare sub beneficiu de inventar, când moștenitorul răspunde pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai în limita valorii bunurilor pe care le-a primit.

Acceptarea sub beneficiu de inventar se face printr-o declarație data la notariatul de stat, fiind urmată de un inventar exact al bunurilor succesorale.

Am structurat lucrarea în trei capitole, încercând să cuprind cât mai multe aspecte privind condițiile cerute de lege pentru a moșteni.

În capitolul I – am prezentat câteva noțiuni generale privind capacitatea succesorală, precum și persoanele care au și care nu au capacitate succesorală.

În capitolul II – am abordat câteva noțiuni legate de vocația succesorală, felurile și principiile vocației succesoarle

În capitolul III – am prezentat noțiuni ,caracterele juridice, cauzele și efectele nedemnității succesorale.

Condițiile cerute pentru a moșteni, diferitele categorii de moștenitori și ordinea în care sunt chemați la succesiune, transmiterea moștenirii și procedura succesorală care se îndeplinește de către organele Notariatului de Stat stabilite de lege.

CAPITOLUL I

Capacitatea succesorală

Capacitatea succesorală și vocația de a moșteni sunt condiții care trebuie să fie întrunite atât în cazul moștenirii legale, cât și a celor testamentară și contractuală, în timp ce condiția inexistenței nedemnității este specifică doar moștenirii legale.

O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii succesiunii.

Rezultă că orice persoană care există la momentul deschiderii succesiunii are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moșteni, de a culege o succesiune. 

Capacitatea succesorală reprezintă  aptitudinea unei persoane de a fi subiect de drepturi și obligații pe care le presupune calitatea de moștenitor, ea nu trebuie confundată cu capacitatea de folosință și nici cu capacitatea de exercițiu, ea definindu‐se separat de acestea.

Dovada existenței în momentul deschiderii moștenirii incimbă aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii și care poate să fie moștenitorul în cauză, dar și succesorii săi în drepturi, în cazul în care moștenitorul a fost în viață la data deschiderii moștenirii, dar ulterior a decedat , drepturile lui asupra moștenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi.

Dovada vizează  atât „existența” persoanei în momentul deschiderii moștenirii, cât  și „corelația” ei cu momentul morții celui care lasă moștenirea. În această ordine de idei, urmează să analizăm persoanele care au capacitate succesorală, precum  și pe cele care nu au capacitate succesorală.

Orice persoană care există la momentul deschiderii moștenirii are capacitatea de a moșteni, de a dobândi succesiunea, iar orice persoană care nu există la data deschiderii moștenirii nu are capacitatea de a moșteni.

În cazul moștenirii prin reprezentare specifica numai moștenirii legale, moștenitorul unul sau mai mulți cu vocație succesorală legală pretinde drepturile succesorale ale ascendentului său decedat la data deschiderii moștenirii, urcând în locul, gradul și drepturile acestuia.

Reprezentantul în acest caz trebuie să dovedească că el personal are capacitatea, iar cel reprezentant era decedat la acea dată pentru că nu se reprezintă decât persoanele moarte.

În retransmitere a moștenirii, moștenitorul legal ori testamentar, supraviețuind un timp cât mai scurt defunctului dobândește el succesiunea acestuia din urmă și confundată cu a sa proprie, o lasa propriilor săi moștenitori, legali sau testamentari.

În acest caz, persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere trebuie să dovedească existența moștenitorului în momentul deschiderii primei moșteniri și bineînțeles, propriile drepturi succesorale asupra moștenirii lăsată de acesta. Retransmiterea poate fi și succesiva.

Retransmiterea moștenirii operează chiar dacă moștenitorul decedat înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală de 6 luni, nu a exercitat acest drept, fiindcă din patrimoniul retransmis face parte și acest drept de opțiune, care poate fi exercitat de beneficiarul retransmiterii în perioada rămasă până la împlinirea termenului de prescripție.

Dacă termenul de opțiune a expirat, beneficiarul retransmiterii trebuie să dovedească că moștenitorul a acceptat moștenirea în termen sau a murit înainte de expirarea termenului și acceptarea a fost făcută de el, în caz contrar stingându-se prin prescripție titlul său de moștenitor.

Moștenirea prin reprezentare se impune a fi deosebită de moștenirea prin retransmitere și pentru faptul că în primul caz, exista o singură reprezentare și își exercita drepturile succesorale o singură dată.

În schimb, în al doilea caz, exista două moșteniri succesive; prima moștenire este culeasa-in tot și în parte- de cel de-al doilea de cuius, în viața la deschiderea primei moșteniri și pe care o transmite la moarte propriilor moștenitori.

Această cerință este o ilustrare a concepției potrivit căreia nu poate exista nici un moment un patrimoniu fără titular, specifică și dreptului român.

Indiferent care ar fi temeiul dreptului de moștenire, strict dispozițiilor legale sau testamentul celui despre a cărui moștenire este vorba, pentru ca o persoană să poată moșteni trebuie să îndeplinească două condiții generale pozitive:

Să aibă capacitate succesorală

Să aibă vocație succesorală legală utilă, sau vocație testamentară.

Pe lângă aceste condiții generale, pentru a putea vorbi despre un drept la moștenire în temeiul legii, este nevoie să fie îndeplinite și două condiții speciale negative:

Persoana să nu fie nedemnă

Persoana să nu fie dezmoștenită

Persoanele care au capacitate succesorală

Capacitate succesorală au următoarele categorii de persoane:

-Pesoanele fizice în viață la data deschiderii moștenirii;

-Persoanele dispărute;

-Copilul conceput dar nenăscut la data deschiderii succesiunii;

-Persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii.

1.1.1.  Persoanele fizice în viață la data deschiderii succesiunii

Au capacitate succesorală fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială, orice persoană fizică în viață la data deschiderii moștenirii.

Dovada se face cu actele de stare civilă.

În caz de deces al moștenitorului care a fost în viață la data deschiderii moștenirii, dovada se face cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească definitivă declarativă de moarte.

Din sentința judecătorească trebuie să rezulte că moartea moștenitorului a intervenit după deschiderea succesiunii, iar persoanele interesate pot dovedi contrariul prin orice mijloc de probă admis de lege.

Legea nu condiționează capacitatea succesorală de durata vieții moștenitorului după data deschiderii succesiunii.

Astfel, dacă moștenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, dreptul său succesoral, inclusiv cel de opțiune succesorală, va fi transmis propriilor săi moștenitori ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el.

 Legea nu condiționează capacitatea succesorală  de durata vieții moștenitorului după data deschiderii moștenirii.

1.1.2 Persoanele dispărute  

Există o categorie de persoane a căror existență în viață este îndoielnică, este vorba de persoanele declarate dispărute.

Declararea dispariției unei persoane fizice se face prin hotărâre judecătorească în cazul în care aceasta dispare de la domiciliul său, iar de la data ultimelor știri despre ea a trecutcel puțin un an.

Au capacitate succesorală, cel dispărut este considerat în viață în lipsa unei hotărâri definitive declarative de moarte. Capacitatea succesorală a dispărutului este provizorie.

Aceasta se definitivează prin reapariția să, prin constatarea fizică a morții sau prin declararea decesului său într-o hotărâre judecătorească definitivă, stabilindu-se ca dată a morții o dată ulterioară deschiderii succesiunii.

În schimb, capacitatea succesorală provizorie a dispărutului se desființează cu efect retroactiv dacă se constată fizic ori prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că el nu mai exista la data morții lui de cujus.

În cazul în care  persoană dispărută nu a avut capacitate succesorală  și bunurile ce s‐au primit drept moștenire în numele acesteia trebuie restituite, adică  aduse la masa succesorală sporind cotele celorlalți comoștenitori, dacă este cazul.

1.1.3. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii

Legea reglementează faptul că un copil există din ziua concepției, cu condiția ca el să fie născut viu, el având capacitatea să moștenească încă de la concepție, dacă a fost născut viu.

Cel care pretinde moștenirea în numele copilului trebuie să dovedească data concepției copilului, situarea acestei date înainte de momentul deschiderii succesiunii și că el s-a născut viu, cu orice mijloc legal de probă.

Copilul conceput dar nenăscut are o capacitate de folosință reală, limitată, în principiu, la dobândirea de drepturi.

Atunci când copilul conceput are vocație universală sau cu titlu universal la o moștenire, el dobândește însă nu numai elementele de activ care se află în acel patrimoniu sau cotă parte de patrimoniu, ci și elementele de pasiv, adică obligațiile aferente acelor drepturi, nefiind de conceput doar dobândirea elementelor de activ, fără cele de pasiv.

Copilul conceput este protejat prin faptul că el nu poate răspunde de datoriile succesiunii decât în limita activului primit.

Se recunoaște legal existența copilului din ziua concepției, cu condiția de a se naște viu, deci copilul are capacitate e moștenire încă de la concepție, cu condiția de a se naște viu.

Cel care pretinde moștenirea în numele copilului, trebuie să dovedească cu orice mijloace de probă admise de lege, data concepției copilului, situarea acestei date înainte de momentul deschiderii succesiunii și că el s-a născut viu.

Deoarece stabilirea cu exactitate a momentului concepției nu este posibilă, este stabilită o prezumție legală cu privire la perioada concepției timpul cuprins între a 300-a și a 180-a zi dinaintea dinaintea nașterii copilului .

Atunci când se face dovada că un copil s-a născut viu înainte de a fi trecut 301zile din momentul morții lui de cujus, prin aplicarea prezumției timpului legal al concepțiunii, acesta a dobândit capacitate succesorală, chiar dacă la momentul deschiderii succesiunii, încă nu se născuse.

1.1.4.  Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi dacă sunt în ființă la data deschiderii succesiunii, având capacitate succesorală de la data înregistrării dacă sunt supuse înregistrării, iar celelalte persoane juridice de la data actului de dispoziție care le înființează sau de la data recunoașterii ori a autorizării înființării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.

Caracteristic persoanei juridice este și faptul că poate dobândi moștenirea exclusiv printr-un legat cuprins în testament, întotdeauna moștenire testamentară.

Legea recunoaște persoanelor juridicce o capacitate de folosință anticipată de la data actului de înființare, în măsura în care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.

Ca o condiție ad validitatem, dreptul care formează obiectul legatului trebuie să corespundă scopului pentru care a fost creată persoana juridică. Așadar, trebuie respectat principiul capacității de folosință.

Legatul care nu corespunde scopului este nul dacă incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului și caduc dacă aceasta a survenit ulterior, dar înainte de deschiderea moștenirii.

Persoanele care nu au capacitate succesorală

Capacitate succesorală nu au:

Persoanele fizice care nu sunt în viață și persoanele juridice care nu sunt în ființă la data dechiderii succesiunii;

– Comorienții.

1.2.1. Persoanele fizice care nu sunt în viață și persoanele juridice care nu sunt în ființă la data dechiderii succesiunii

Persoanele fizice care nu sunt în viață la data deschiderii succesiunii nu au capacitate succesorală, indiferent că este vorba de persoane care sunt concepute și se nasc ulterior acestei date sau de persoane care au decedat înaintea deschiderii succesiunii.

Nu pot moșteni decât persoanele care există la data deschiderii succesiunii.

Astfel, nu pot moșteni decât persoanele juridice care au existență legală la data morții lui de cujus, iar nu și acelea care și-au încetat existența înainte sau care au luat ființă după deschiderea succesiunii.

1.2.2. Comorienții

Între persoanele care au vocație succesorală una față de alta este important care dintre acestea a supraviețuit celeilalte întrucât, capacitate succesorală au doar persoanele în viață la data deschiderii moștenirii, dar nu și cele precedente.

Există cazuri în care persoane fizice care au vocație succesorală una față de alta decedează într-o împrejurare în care nu se poate proba în nici un fel care dintre ele a supraviețuit celeilate, cum ar fi : un accident aviatic, auto sau feroviar, un cutremur, inundații, prăbușirea unei clădiri, naufragiu etc.

Atunci când mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată, persoanele decedate în asemenea împrejurări poartă denumirea de comorienți.

În dreptul nostru comorienții pot avea voacție succesorală reciprocă, cum este cazul celor care sunt moștenitori legali, dar, spre deosebire de dreptul francez, și unilaterală, cum este cazul moștenitorilor instituiți prin testament, care este un act juridic unilateral.

Ca urmare practică imediată a aplicării prezumției morții concomitente în cazul comorienților este aceea că aceștia pot moșteni , căci nesupraviețuind unul altuia, sunt lipsiți de capacitate succesorală.

Pe cale de consecință, fiecare va fi moștenit de ceilalți succesibili ai săi.

Doctrina a avansat ideea aplicării prezumției de moarte concomitentă, cu consecința lipsei capacității succesorale, și în cazul persoanelor care având vocație succesoarală reciprocă sau unilaterală decedează în același interval de timp, dar nu și în aceeași împrejurare cum se întâmplă în cazul comorienților, fără a putea dovedi dacă una a supraviețuit celeilalte.

Codul civil conferă capacitate succesorală doar persoanelor care există la data deschiderii moștenirii și de la regula de probațiune conform căreia acela care reclamă moștenirea trebuie să facă dovada întrunirii acestei condiții.

Dacă persoana care reclamă moștenirea unuia dintre decedați nu poate face proba supraviețuirii celui pe care îl moștenește celuilalt decedat, se află în situația de a nu putea face proba capacității succesorale a acestuia în raport cu cel față de care avea vocație succesorală și care a decedat în același interval de timp, astfel încât fiecare din cele două persoane va fi moștenită de ceilalți moștenitori ai săi care întrunesc condițiile legii, fiind astfel exclusă posibilitatea de a se moșteni una pe cealaltă.

Soluția nu rezultă însă din prezumția de deces concomitent care, fiind de excepție este de strictă interpretare, ci din neadministrarea probei uneia din condițiile necesare pentru a putea moșteni, și anume, a capacității succesorale.

În doctrină persoanele care decedează  în același timp sunt cunoscute sub numele de „comorienți” sau „codecedați” .

Comorienții sunt persoane decedate în aceeași împrejurare  și în condiții de natură  a nu se putea stabili dacă  una a supraviețuit alteia.

Codecedații sunt persoane decedate în împrejurări diferite, de natură a nu se putea stabili care a supraviețuit celeilalte.

Astfel, sfera mai largă  a codecedaților cuprinde  și categoria mai restrânsă a comorienților.

Din cele de mai sus rezultă că deosebirea dintre comorienți și codecedați este dictată de împrejurările decesului, care pot fi asemănătoare sau diferite. 

  Asemănarea dintre codecedați sau comorienți constă în impo‐ sibilitatea determinării ordinii în care s‐au produs decesele persoa‐ nelor respective și, deci, a determinării vocației succesorale.

Problema codecedaților sau a comorienților prezintă  importanță  teoretică  și practică  numai în măsura în care există vocație (chemare) succesorală reciprocă .

În dreptul roman, problema comorienților era rezolvată  diferit, astfel se prezuma că  persoanele socotite mai puternice după sex și vârstă au supraviețuit și, deci, fiind în viață la data deschiderii moștenirii, aveau capacitate succesorală.

Dacă  între comorienți nu există legătură  de sânge, se considera că ei au murit deodată.

Soluția adoptată de dreptul nostru, care a consacrat prezumția morții concomitente, este indiscutabil mai justă, prezumția supraviețuirii în funcție de vârstă  și sex fiind criticată  chiar  și în literatura juridică a țărilor unde legislația încă o mai prevede.

Dacă moartea se produce cu ocazia unei catastrofe aeriene sau feroviare ori cu ocazia prăbușirii unei construcții din cauza cutremurului de pământ etc., ce importanță mai prezintă rezistența fizică în funcție de vârstă sau sex a persoanelor în cauză ?

Rezultă că persoanele care au decedat dar nu se poate stabili că  una a supraviețuit alteia indiferent că  sunt codecedați sau comorienții nu se vor putea moșteni deoarece, nesupraviețuind una alteia, niciuna nu dobândește capacitate succesorală chiar dacă  au vocație succesorală  reciprocă.

În concluzie, codecedații (comorienții) sunt:

două sau mai multe persoane cu vocație succesorală  reciprocă:

– decedate în împrejurări asemănătoare (comorienți) sau diferite (codecedați);

– în imposibilitate de a se stabili ordinea deceselor.

CAPITOLUL II

Vocația succesorală

Noțiune

Pe lângă capacitatea succesorală și condiția ca moștenitorul să nu fie nedemn, pentru a putea moșteni este necesară și existența vocației sau chemării la moștenire.

O persoană poate avea capacitate succesorală și să nu fi săvârșit fapte susceptibile să atragă nedemnitatea, dar nu va putea moșteni o persoană decedată decât dacă are vocație la succesiunea acesteia.

Vocația succesorală sau chemarea la moștenire este conferita fie prin voința legii, fie prin voința lui de cujus exprimată prin testament sau donație de bunuri viitoare.

Determinarea persoanelor cu vocație la moștenirea unei persoane decedate poartă denumirea de devoluțiune succesorală.

După cum devoluțiunea se face prin lege, prin testament sau prin contract, aceasta poate fi legală, testamentara sau convențională. 

Dreptul la moștenire nu se analizează în sensul unei aptitudini generale a persoanei, ci în sensul dreptului concret asupra unei moș‐ teniri deschise.  

Pe lângă capacitatea succesorală, vocația chemarea la moștenire este cea de‐a doua condiție pozitivă  pe care trebuie să o îndeplinească o persoană fizică sau juridică ori statul pentru a culege moștenirea lăsată de defunct.

Cel care pretinde moștenirea poate dobândi vocație succesorală fie în virtutea legii dacă nu a fost lăsat testament ori dacă a fost făcut un testament, însă  este ineficace, fie în virtutea testa‐ mentului lăsat de defunct.

Legea conferă vocație la moștenire rudelor defunctului, soțului supraviețuitor iar în cazul moștenirii vacanțe, comunei, orașului, municipiului sau statului .  

Vocația succesorală  testamentară  poate să  aparțină, în prin‐ cipiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite limitări, ca temei al vocației la moștenire.

Vocația la moștenire are un înțeles dublu:

– în sens general, desemnează vocația potențială  a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană în acest sens, se vorbește, de exemplu, despre vocația succesorală  legală a rudelor în linie directă, fără limită în grad;  

– în sens concret (vocație concretă, utilă), desemnează  prin devoluțiunea succesorală  – ca mijloc de selecție – acele persoane care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct.  

Existența vocației succesorale concrete presupune două condiții: – una pozitivă: vocația succesorală generală și – una negativă: persoana în cauză să  nu fie înlăturată  de la moștenire de un alt succesibil.

Nici vocația succesorală  generală  și nici cea concretă  nu se confundă  cu aptitudinea general abstractă  a unei persoane de a se bucura, în conținutul capacității sale de folosință, de dreptul de moștenire.

Dreptul la moștenire, ca o aptitudine abstractă, „devine potențial prin intermediul vocației succesorale generale și efectiv prin vocația concretă la moștenire” .

. Felurile vocației succesorale

2.2.1. Vocația succesorală legală și vocația legală testamentară

Vocația succesorală legală presupune, încadrarea persoanei care pretinde moștenirea într -o anumită categorie de rude și comportă două accepțiuni, de extensii diferite, iar vocația testamentară presupune pur și simplu ca succesibilul să se regăsească ca destinatar în cuprinsul unei manifestări de voință morțiș causa valide a defunctului.

În acest sens pentru a putea moșteni o persoană trebuie să aibe calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnatăde către defunct prin testament, în concepția legiuitorului existența vocației la moștenire persupunând că persoana fizică său persoana juridică care pretinde moștenirea trebuie să fie chemată la aceasta de lege sau de dispozițiile unui testament.

În dreptul nostru sunt chemate la moștenire în temeiul legii persoanele care sunt în legătură de familie cu defunctul.

Acestea pot fi din căsătoie, din afara căsătoriei sau din adopție.

Alături de acestea este chemat la moștenire și soțul supraviețuitor al defunctului, de aici rezultând, că moștenirea legală este concepută ca o moștenire de familie, statul moștenind numai în cazul în care moștenirea este vacantă.

Rudenia este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană(rudenia în linie dreaptă) sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun (rudenia în linie colaterală) și poate fi rudenie firească și rudenie civilă(adopție).

Cele două forme de rudenie sunt definite conform legii astfel:

Rudenia firească este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

Rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.

Rudenia este în linie dreaptă reprezintă legătura de rudenie dintre persoane care coboară unele din altele, fie în sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în sensul că persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar între ele există un șir neîntrerupt de nașteri, un șir neîntrerupt de persoane între care s-au stabilit, prin faptul nașterii, legătura de la părinte la copil.

Rudenia în linie dreaptă este legătura bazată pe descendenta

directă (de exemplu, părinți – copii)

indirectă (de exemplu, bunici – nepoți) a unei persoane din alta.

La rudenia în linie dreaptă, gradul de rudenie se socotește după numărul nașterilor.

Astfel, fiul și tatăl sunt rude de gradul I iar nepotul de fiu și bunicul sunt rude de gradul II.

Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă și descendentă.

a) Rudenia ascendenta este aceea care face legătura dintre o persoană și cei din care coboară (de exemplu, copil din părinți, bunici, străbunici etc)

Exemplu fiind: de la fiu spre tata, bunic străbunic, la infinit.

Rudenia în linie ascendenta poate fi paterna, după cum punctul de plecare spre stabilirea corectă a rudeniei dintre două sau mai multe persoane este mama sau tată.

b) Rudenia descendenta creează legătura dintre o persoană și cei care coboară din ea (de exemplu, parinti-copil, nepot de copil, etc)

Exemplu fiind: de la bunic spre nepot, de la tata spre fiu.

Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe pesoane au un ascendent comun.

Este legătura de rudenie dintre două persoane care, fără a descinde una din alta, au un autor comun,exemplu sunt frații între ei, verii primari între ei.

La rudenia în linie colaterala, gradul de rudenie se stabilește după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă.

Astfel, frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul și nepotul sunt rude de gradul al treilea, verii primari în gradul al patrulea.

Pe linie colaterala nu exista rude de gradul I.

Frații pot fi:

a)- buni: când au aceeași părinți;

b) – cosângeni: când au tata comun;

c) – uterini: când au aceeași mamă.

Rudenia din căsătorie este rudenia întemeiata pe filiația din căsătorie. La rândul ei, filiația din căsătorie definește acea situație în care concepția sau nașterea unei persoane are loc în timpul căsătoriei părinților săi.

Prin căsătorie ia naștere rudenia de sânge dar și rudenia prin alianță sau afinitate și este creată ca urmare a legăturii dintre soț și rudeniile celuilalt soț.

Ca efect al căsătoriei încheiate în condițiile legii, soțul devine ruda prin alianță sau afinitate cu rudele soției și invers.

Aceasta rudenie artificială nu da naștere, de regulă, la efecte juridice, în primul rând, sotii între ei nu sunt considerați de lege ca fiind rude, între aceștia se stabilesc relații de afecțiune și conjugale.

Rudele prin alianță sau afinitate sunt acele persoane care aparțin familiilor diferite și ai căror membri s-au căsătorit între ei.

Unul dintre soți este ruda afina cu rudele celuilalt soț în condițiile în care celălalt soț este ruda de sânge cu persoana respectivă.

Rudenia prin alianță sau afinitate este de două feluri:

a) în linie dreaptă, dacă celălalt soț este ruda de sânge în această linie cu această persoană;

b) în linie colaterala, dacă soțul celălalt este ruda de acest fel cu o anumită persoană cu care un soț prin căsătoria să, se înrudește.

Ca efect al rudeniei prin alianță dintre soț și părinții soției acesta le devine ginere, adică fiu prin alianță.

Prin intermediul căsătoriei și ca efect al acesteia, se creează o legătură între unul dintre soți și copiii celuilalt soț, rezultați dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei acestuia.

Ei vor fi, după caz, fii sau fiice vitrege fata de soția tatălui său soțul mamei lor.

Înrudire spirituală, din botez și cununie, intre nași, fini și rudele lor. Căsătoria cu rude spirituale este oprită până la gradul al treilea inclusiv. Nu se pot căsători nașul cu fină, cu mama sau cu fiica finei.

Nu se pot căsători finul cu fiica nașului și fiul nașului cu fiica finei. Nu se pot căsători religios.

La catolici, după conciliul de la Trento, care a modificat regulile de rudenie, legătura naș-fin se limitează la ei și la părinții finului.

Legea civilă nu este interesată de rudenia spirituală, aceasta modalitate de apropiere voluntară între oameni neavând consecințe juridice reglementate (nași și fini de cununie sau de botez, etc.)

Alianța reprezintă legătura dintre soț și rudele celuilalt soț: legătura dintre cumnați ori cea dintre socrii și ginere sau nora.

Afinitatea nu exista între rudele unui soț și rudele celuilalt soț.

Afinitatea exista numai în cazul căsătoriei și a rudeniei stabilită legal, aceasta ia sfârșit la încetarea căsătoriei sau a adopției.

Concubinajul nu sta la baza afinității.

Afinitatea durează atâta vreme cât exista căsătoria sau rudenia.

Uneori efectele afinității se întind dincolo de limitele existenței acesteia, precum în cazul recuzării judecătorilor – foști soți.

În privința felurilor și gradului afinității, se aplică, prin asemănare, regulile de la rudenia firească.

Dovada afinității se face probând rudenia sau căsătoria.

Efectele afinității sunt evidente, spre exemplu, în materia nedemnitatii succesorale, recuzării judecătorilor, strămutării proceselor, în materia martorilor.

În materia moștenirii legale, afinitatea nu are relevanta întrucât legea civilă recunoaște dreptul de moștenire în baza legii doar rudelor, conform principiului legăturii de sânge între acestea.

Legea civilă româna recunoaște un drept special de moștenire soțului supraviețuitor.

Rudenia din afara căsătoriei este rudenia care are la baza filiația din afara căsătoriei, când concepția sau nașterea unei persoane are loc fără ca părinții acesteia să fie căsătoriți.

Indiferent dacă rudenia este din căsătorie sau din afara căsătoriei, ambele beneficiază de același regim de ocrotire.

Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită are față de părintele și rudele acestuia, aceeași situație legală ca și a copilului din căsătorie. De asemenea, copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie.

În cazul copilului născut în afara căsătoriei acesta este rudă cu mama ce i-a dat naștere și cu rudele ei.

În căsătorie, rudenia de sânge nu exista între soți, ci apare prin nașterea copiilor, dar poate rezulta și din nașterea copiilor în afara căsătoriei.

Frații și surorile care au părinți comuni sunt frați buni iar când părinții acestora sunt vitregi exista două situații:

a) – frați și surori cu tata comun, care se numesc frați consângeni sau consangvini;

b) – frați și surori care au mama comună și tați diferiți (vitregi) și se numesc uterini sau materni.

Rudenia care se bazează pe adopție poartă denumirea de rudenie civilă sau prin adopție.

Între adoptat și adoptator exista același grad de rudenie ca și între părinte și copil (gradul I).

Adoptatul și descendenții săi devin rudă cu adoptatorul și cu rudele acestuia.

Rudenia din adopție se substituie rudeniei firești, care nu mai persista decât pentru a constitui un impediment la căsătorie.

Dovada rudeniei civile existenta între adoptat și adoptator se face prin actul de stare civilă privind încheierea adopției.

În general, relațiile de rudenie sunt relevante doar în măsura în care determină efecte în plan juridic.

Exemple sunt căsătoria între rude până la gradul al patrulea inclusiv este oprită.

Obligația de întreținere exista între părinți și copii, bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, frați și surori; la succesiune sunt chemați, conform legii, descendenții, ascendenții și rudele în linie colaterala, până la gradul al patrulea inclusiv; nu pot fi audiate ca martori, în procesul civil, rudele până la gradul al treilea inclusiv.

Rudenia produce efecte indiferent de grad – de exemplu: curatela poate fi instituită la cererea rudelor; nu pot fi ascultate, ca martori, într-un proces rudele până la gradul al treilea inclusiv sau, în caz de divorț, copiii pot fi încredințați unor rude, nespecificându-se gradul de rudenie al acestora.

Dovada rudeniei

În funcție de interesul urmărit prin dovedirea rudeniei, mijloacele de probă sunt diferite.

Actele de stare civilă constituie mijloace de probă dacă se urmăresc efecte de stare civilă.

Starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă în următoarele cazuri:

a) când dovada filiației fata de mamă nu se poate face prin înscrisul constatator al nașterii sau când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, în privința filiației fata de mama;

b) când reconstituirea sau întocmirea actelor de stare civilă se face, la cerere, pe motiv că registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse.

În cazul în care prin dovedirea rudeniei se urmăresc interese patrimoniale, în practica s-a stabilit că se poate apela și la alte mijloace de probă decât actele de stare civilă, cu condiția ca aceste probe să nu fie contrare certificatelor de stare civilă prezentate.

Atunci când incidenta unor dispoziții legale este condiționata de existența calității de rudă, dovada acesteia poate fi făcută prin orice mijloc de probă

2.2.2. Vocația succesorală generală și vocația succesorală concretă

Principiul reciprocității vocației succesorale generale guvernează însă – fără a fi prevăzut expres de lege – materia moștenirii legale intre persoanele fizice.

În virtutea acestui principiu, dacă o persoană are vocația succesorală legală generală la moștenirea lăsată de o altă persoană, atunci și aceasta din urmă persoană are aceeași vocație în raport cu prima sensul pozitiv al principiului.

În concret vocația lor va depinde de ordinea în care va surveni decesul lor sau al uneia dintre ele și de concursul celorlalți moștenitori.

Principiul reciprocității vocației la moștenire are și un sens negativ: dacă o persoană nu are vocație la moștenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu are vocație la moștenirea primeia.

Principiul cunoaște o singură excepție: cazul constatării nulității căsătoriei sau a anularii ei prin hotărâre judecătorească intervenita după decesul soților sau al unuia dintre ei, constatindu‑se ca unul dintre ei a fost de bună credință la încheierea căsătoriei declarata nula sau anulată , căsătorie putativă.

Aunci când soțul supraviețuitor a fost de rea credință, el nu va moșteni, în schimb, dacă soțul de bună credință a supraviețuit celuilalt, el va avea vocație succesorală .

Dacă ambii soți au fost de bună sau de rea credință, principiul reciprocității vocației succesorale, în sens pozitiv, respectiv negativ se restabilește.

În literatura juridică se mai amintește încă un caz în care vocația succesorală nu ar fi reciproca: ipoteza în care o persoană a adoptat doi sau mai mulți copii, dintre care pe unul cu efecte depline, pe altul cu efecte restrânse și se pune problema vocației lor succesorale reciproce în calitate de frați sau surori, deci problema vocației succesorale între ei .

În această ipoteză operează din plin principiul reciprocității vocației succesorale în sensul lui negativ, adoptatul cu efecte restrânse neavând vocație la moștenirea lăsată de adoptatul cu efecte depline, așa cum nici acesta din urmă nu are vocația la moștenirea lăsată de primul.

Dacă toate adopțiile au fost cu efecte depline, respectiv cu efecte restrânse, operează principiul reciprocității vocației succesorale legale generale, în sensul pozitiv în primul caz, și în sens negativ în cel de‑al doilea.

Rudele cu vocație succesorală legală generală nu sunt chemate toate împreună și deodată la moștenire.

Dacă toate rudele cu vocație generală ar fi chemate împreună și deodată la moștenire, averile succesorale s‑ar fărâmița în părți de o valoare neînsemnată, iar instituția moștenirii nu și‑ar mai putea îndeplini rosturile ei social-economice; pe de altă parte, nu s‑ar ține seama de caracterul diferit al legăturilor de afecțiune dintre cel care lasa moștenirea și rudele sale.

Pentru a se evita asemenea consecințe, în cadrul devoluțiunii legale a moștenirii legiuitorul a instituit o anumită ordine de chemare concretă la moștenire a rudelor defunctului.

Prin urmare, pentru ca o persoană să fie chemata efectiv la moștenire în temeiul legii să aibă vocație legală concretă, nu este suficient să facă parte din categoria moștenitorilor legali cu vocație generală, ci trebuie să mai fie îndeplinită și o condiție negativă, și anume să nu fie înlăturată de la moștenire de o altă persoană cu vocație generală, dar chemată de lege în rang preferabil – deci care are și vocație concretă, utilă.

Principiul reciprocității vocației succesorale legale

În virtutea acestui principiu, dacă o persoană are vocație succesorală legală la moștenirea lăsată de o altă persoană, atunci și această persoană are aceeași vocație în raport cu prima .

Vocația lor concretă va depinde de ordinea în care a survenit decesul lor sau al uneia dintre ele.

Copilul are vocație la moștenirea părinților în concurs cu ceilalți moștenitori, dacă există.

Principiul reciprocității vocației succesorale legale cunoaște o singură excepție: cazul nulității căsătoriei sau anulării ei prin hotărâre judecătorească intervenită după decesul soților sau a unuia dintre ei, constatându-se că unul dintre aceștia a fost de bună credință la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată căsătorie putativă.

În acest caz, dacă soțul de bună credință a supraviețuit celuilalt va avea vocație succesorală .

Principiul reciprocității vocației succesorale nu vizează statul și nici persoanele juridice întrucât aceștia nu pot transmite o moștenire.

De asemenea, acest principiu nu este aplicabil nici în domeniul moștenirii testamentare chiar dacă două persoane și-ar conferi prin testamente separate vocație succesorală reciprocă.

Întrucât testamentul este un act juridic personal irevocabil fiecare persoană trebuie să dispună pentru cauză de moarte numai prin testament separat.

Testamentul conjunctiv prin care două sau mai multe persoane dispun prin același testament este interzis .

Principiul nu este aplicabil întrucât cele două testamente sunt acte juridice unilaterale independente, iar vocația succesorală nu este, în acest caz, interdependentă.

Principiul reciprocității vocației la moștenire are și un sens negativ. Astfel, dacă o persoană nu are vocație la moștenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu are vocație la moștenirea celei dintâi

CAPITOLUL III

Nedemnitatea succesorală

3.1. Noțiune

Pentru ca o persoană să poată veni la moștenire, nu este suficient să aibă vocație succesorală, generală și concretă, fiind necesar să îndeplinească și o condiție negativă, să nu fie nedemnă de a moșteni.

Nedemnitatea succesorala este decăderea de drept a moștenitorului legal din dreptul de a culege o moștenire determinată, inclusiv rezervă la care ar fi avut dreptul din aceasta moștenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă fata de cel care lasa moștenirea sau față de memoria acestuia.

Nedemnitatea nevrednicia succesorală reprezintă  decăderea moștenitorului din dreptul de a‐l moșteni pe defunct, atunci când s‐a făcut vinovat de o faptă gravă față de defunct sau față de libertatea acestuia de a dispune prin testament ori față de un alt succesibil .

Literatura juridică face distincție între nedemnitatea și încapă‐ citatea succesorală între cele două instituții ale dreptului de moștenire existând, evident, asemănări, care însă nu le fac identice.

Nedemnitatea succesorală este sancțiunea civilă care se aplică  nedemnului vinovat de săvârșirea unei fapte față  de cel care lasă  moștenirea sau față de memoria acestuia.  

În concluzie, nedemnitatea succesorală se caracterizează  prin următoarele:

a). Nedemnitatea privește atât moștenirea legală, cât și legatele cu care nedemnul a fost gratificat prin testament.

b). Nedemnitatea operează  de drept sau poate fi judiciară (declarată de instanța judecătorească).

c). Efectele nedemnității de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau prin act autentic notarial de către cel care lasă moștenirea.

d). Nedemnitatea se aplică și produce efecte numai în privința autorului faptei, nu  și față de alte persoane chemate la moștenirea defunctului în nume propriu sau prin reprezentare.

e). Domeniul de aplicare a sancțiunii nu poate fi extins la alte moșteniri, nedemnul fiind înlăturat numai de la moștenirea persoanei față de care a săvârșit faptele sub acest aspect nedemnitatea produ‐ când efecte relative.

f). Sancțiunea nedemnității este prevăzută numai pentru fapte săvârșite cu vinovăție, astfel că moștenitorul trebuie să fi acționat cu discernământ.

Nedemnitatea de drept.

Este de drept nedemnă de a moșteni:

a)- persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea;

b)- persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.

În cazul în care condamnarea este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.

Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea.

Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală constă în decăderea de drept a unui moștenitor legal și a descendenților acestuia care ar veni la succesiune prin reprezentare din dreptul de a culege o anumită moștenire, inclusiv rezervă la care ar fi avut dreptul din această moștenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă față de de cuius sau față de memoria acestuia.

3.2. Caractere juridice

   Nedemnitatea succesorală prezintă o importanță deosebită în materia dreptului succesoral dat fiind efectul ei de a înlătura de la moștenire o persoană care, deși are vocație,având un comportamnet nepotrivit față de persoană de la care ar fi putut moșteni, pierde acest drept.

Este sancțiunea civilă care se aplică nedemnului vinovat de săvârșirea unei fapte față de cel care lasă moștenirea sau față de memoria acestuia.

 Din această definiție rezultă că nedemnitatea succesorală prezintă următoarele caractere juridice:

1. Nedemnitatea operează atât în cazul moștenirii testamentare cât și în cazul moștenirii legale.

2. Operează de drept sau poate fi o nedemnitate judiciară, în situația în care instanța o declară.

Cu privire la operarea de drept a nedemnității, s-a precizat în doctrină că nedemnitatea este doar constatată de către instanța civilă, nu și pronunțată.

Această afirmație era valabilă în noul Cod civil, dar actualmente, instanța se poate pronunța asupra nedemnității judiciare.

3. Spre deosebire de reglementarea anterioară, efectele nedemnității pot fi înlăturate expres prin testament sau prin act autentic întocmit la notarul public de către defunct.

Această idee exista și în reglementarea veche, însă a fost criticată de către unii autori “ în ceea ce ne privește nu putem împărtăși o asemenea opinie, deoarece instituirea ca legatar al nedemnului de către de cuius este de natură de a eluda legea, adică, prin voința unei persoane (testator), s-ar admite să se înlăture sancțiunea legală a nedemnității succesorale”

Nedemnitatea succesorală se caracterizează prin următoarele:

După comiterea faptei, cel care lasă moștenirea ar putea să-l gratifice prin testament pe moștenitorul nedemn.

În literatura de specialitate s-a exprimat și opinia contrară potrivit căreia instituirea ca legatar al moștenitorului nedemn ar fi de natură a eluda legea, adică prin voința testatorului s-ar admite înlăturarea sancțiunii legale a nedemnității succesorale.

În această opinii se susține că, odată ce nedemnitatea succesorală este o sancțiune civilă, aceasta ar trebui să se răsfrângă numai asupra nedemnului, dar cu toate acestea consecințele nedemnității se răsfrâng și asupra descendenților nedemnului, care ar veni la moștenire prin reprezentare.

Cel care lasă moștenirea este în drept să hotărască care dintre persoane să fie instituit moștenitor testamentar, de aceea susținem prima opinie potrivit căreia, dacă ulterior comiterii faptei de către nedemn, cel care lasă moștenirea îl gratifică prin testament, o asemenea dispoziție testamentară ar trebui să fie considerată valabilă, deoarece altă soluție ar fi de natură a prejudicia libertatea de a dispune prin testament;

4. Fiind catalogată drept o sancțiune de drept civil, aceasta produce efecte doar asupra autorului faptei..

În mod excepțional, consecințele nedemnității succesorale se răsfrâng i asupra descendenților nedemnului, când aceștia sunt chemați la moștenirea lui de cuius prin reprezentarea și asupra unor terțe persoane care au contractat cu nedemnul;

5. În ceea ce privește extinderea domeniului de aplicare a acestei sancțiuni, s-a afirmat în doctrină că aceasta nu este posibilă, astfel se face vinovat de o infracțiune de omor față de un părinte va fi nedemn față de acel părinte, însă nu va fi nedemn față de celălalt părinte aflat în viață, putând veni astfel la moștenirea acestuia din urmă, chiar dacă ar dobândi bunuri care provin din succesiunea celuilalt părinte.

6. Existența discernământului în momentul comiterii faptei pentru a exista forma vinovăției cerute de lege, respectiv intenția.

3.3. Cazurile de nedemnitate

Legea prevede trei cazuri de nedemnitate:

atentatul la viața celui care lasă moștenirea;

acuzația capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moștenirea

nedenunțarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă moștenirea.

Pentru ca un moștenitor să fie înlăturat de la moștenire datorită acestui caz de nedemnitate, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

moștenitorul să fi omorât sau să fi pus în executare hotărârea de a omorî pe cel despre a cărui moștenire este vorba (omor sau tentativă de omor). Infracțiunile trebuie săvârșite cu intenție directă sau indirectă.

Astfel, uciderea din culpă sau lovirile ori vătămările cauzatoare de moarte nu atrag sancțiunea nedemnitatii întrucât au fost săvârșite fără intenție.

moștenitorul să fi fost condamnat penal în calitate de autor, coautor, instigator, complice sau chiar favorizator pentru omor sau tentativă de omor, iar hotărârea de condamnare să fi rămas definitivă.

Nedemnitatea nu va opera dacă moștenitorul:

a fost achitat;

a fost scos de sub urmărire penală;

a decedat înainte de condamnare;

fapta săvârșită a fost amnistiată (amnistie antecondamnatorie);

sancțiunea penală s-a prescris.

Nedemnitatea operează de drept, fiind inutil că instanța civilă să pronunțe nedemnitatea.

Dacă totuși se contestă nedemnitatea, instanța civilă va fi chemată să constate că în latura penală condamnarea a intervenit pentru fapta prevăzută de legea civilă și că astfel, în puterea legii, moștenitorul este îndepărtat de la moștenire ca nedemn.

Acuzația capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moștenirea

Este o cauză de nedemnitate care a devenit inaplicabila prin abolirea pedepsei cu moartea. 

Aceasta ar intervini în cazul în care moștenitorul a făcut un denunț, o plângere sau o mărturisire capitală, calomnioasă împotriva celui care lasă moștenirea.

Caracterul calomnios al faptei trebuie să fie constatat printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare a moștenitorului.

Nedenunțarea omorului a cărui victimă a fost de cujus

Este nedemn moștenitorul care, având cunoștință de uciderea celui care lasă moștenirea, nu denunță omorul nu și ucigașul organelor competente.

Această nedenunțare este sancționata de lege prin nedemnitatea moștenitorului, dar numai dacă acesta era major la data faptelor, a cunoscut omorul și nu l-a denunțat.

De asemenea, nedenuntarea omorului nu trebuie să fie, potrivit legii, scuzabila pentru persoanele care, potrivit legii, nu sunt obligate să denunțe omorul, intruct se găsesc în raporturi de rudenie cu ucigașul.

În cazul nedenuntarii omorului nu se cere o condamnare penală prealabilă.

3.4. Felurile nedemnității succesorale

Nedemnitatea succesorală este de două tipuri: nedemnitate de drept și nedemnitate judiciară.

3.4.1.  Nedemnitatea de drept

Este nedemnă de a moșteni de drept:

1. Persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea;

2. Persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la dată săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.

Ar fi eronat, inechitabil și imoral ca cineva să poată fi apt din punct de vedere succesoral de a primi o moștenire de la defunctul pe care el l-a ucis.

Este citată de o mare parte a autorilor consacrați teza potrivit căreia ”Nimeni nu-și poate deschide calea unei moșteniri printr-un omor.

Elementul de distincție este formă de vinovăție, și anume intenția, de aici se înțelege că uciderea din culpă și loviturile cauzatoare de moarte nu atrag efectele nedemnității.

O condiție necesară o reprezintă soluția de condamnare a inculpatului. În acest sens, Noul Cod Civil a introdus o nouă dispoziție în : ”în cazul în care condamnarea este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă”.

Referitor la existența discernământului, nu vom fi într-o situație de nedemnitate dacă moștenitorul, în momentul comiterii faptei, nu avea discernământul necesar pentru a realiza efectul acțiunilor sale sau dacă s-a aflat în legitimă apărare.

În ceea ce privește invocarea nedemnității de drept, aceasta poate fi invocată oricând, de orice persoană care are interes.

Sub aspectul pur teoretic, moștenitorul nedemn își poate invoca propria nedemnitate, cu toate acestea, au fost situații în practica judiciară mai veche, când această cerere a fost respinsă de instanță, soluție criticată de doctrină.

3.4.2. Nedemnitatea judiciară

Potrivit Noului cod civil „poate fi declarată nedemnă de a moșteni”:

– persoana condamnată  penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;

– persoana care, cu rea‐credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;

– persoana care, prin dol sau violență, l‐a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testa‐ mentul.

Sub sancțiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanței judecătorești să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moștenirii1 .  

Dacă  hotărârea de condamnare pentru faptele comise se pronunță ulterior datei deschiderii moștenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Când condamnarea pentru faptele grave de violență (ce au produs moartea victimei) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedem‐ nitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr‐o hotărâre judecătorească civilă definitivă.

În acest caz, termenul de un an curge de la apariția cauzei de împiedicare a condamnării, dacă  aceasta a intervenit după deschiderea moștenirii.

În celelalte cazuri, termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă  această  dată  este ulterioară deschiderii moștenirii .

3.5. Efectele nedemnității

Nedemnul este înlăturat atât de la moștenirea legală, cât și de la cea testamentară.

Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moștenirii este considerată posesie de rea credință, actele de conservare și actele de administrare încheiate între nedemn și terți sunt valabile.

De asemenea se mențin și actele de dispoziție cu titlu oneros încheiate între nedemn și terții dobânditori de bună credință, regulile din materia cărții funciare fiind aplicabile.

Nedemnitatea operează și produce efecte de drept, așa fiind, moștenitorul nedemn este înlăturat, în puterea legii, de la moștenire.

Efectele nedemnității succesorale trebuie analizate din următoarele puncte de vedere:

-efectele nedemnității față de nedemn;

-efectele nedemnității față de copiii nedemnului;

-efectele nedemnității față de terți.

3.5.1.Efectele nedemnității față de nedemn

Constatarea nedemnității face ca persoana nedemnă să devină total străină de moștenire, titlul său de moștenitor fiind retroactiv desființat.

Odată ce se consideră că prin efectul nedemnității, persoana nedemnă nu a avut niciodată calitatea de moștenitor, nedemnul va trebui să restituie tot ce a primit în calitate de moștenitor legal de la persoană față de care s-a făcut vinovat.

Astfel, nedemnul este dator să restituie toate bunurile ce fac parte din moștenire.

Totodată, el este dator să restituie „toate fructele și veniturile a căror folosință a avut-o de la deschiderea succesiunii”.

Nedemnul va fi silit să restituie fructele și veniturile percepute din momentul deschiderii moștenirii și nu de la data constatării nedemnității.

Obligația indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori și nici între moștenitorii acestora.

Fiecare dintre debitori sau dintre moștenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligații și, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moștenitorii acestora poate cere executarea integrală.

Nedemnul, dacă era moștenitor rezervatar, pierde și dreptul la rezerva succesorală, care în alte condiții ar fi primit-o în baza legii.

Astfel, înlăturarea nedemnului de la moștenirea celui față de care s-a făcut va profita comoștenitorilor legali sau moștenitorilor legali subsecvenți.

3.5.2. Efectele nedemnității față de copiii nedemnului

Codul civil distinge două împrejurări și anume:

– dacă copiii nedemnului vin la succesiune în nume propriu, în cazul în care nedemnul ar fi fost unicul moștenitor și a fost înlăturat în puterea legii de la succesiune.

În această situație nedemnitatea produce efect doar asupra nedemnului, care s-a făcut vinovat de săvârșirea unei fapte grave față de de cuius, dar nu și asupra copiilor săi.

Pe drept cuvânt în literă de specialitate s-a arătat că nedemnitatea influențează împărțirea moștenirii în cazul în care există mai mulți moștenitori nedemni, care au un număr inegal de copii.

Într-o astfel de situație împărțirea se va efectua pe capete, pe când dacă copii ar fi venit la moștenire prin reprezentare, aceasta ar fi fost efectuată pe tulpini.

– dacă copiii nedemnului vin la moștenire prin reprezentare.

Reprezentarea, fiind un beneficiu al legii, operează numai atunci când ascendentul predecedat ar fi avut dreptul să culeagă moștenirea dacă ar fi fost în viață la data deschiderii acesteia.

Prin intermediul reprezentării, reprezentantul capătă drepturile celui reprezentant, în vreme ce, în cazul nostru, reprezentatul fiind nedemn el nu a avut nici un drept asupra moștenirii, rezultă că și reprezentantul nu va putea urca în locul părintelui său predecedat, care s-a dovedit a fi nedemn.

Nedemnitatea succesorală, fiind o sancțiune civilă și având un caracter personal, ar trebui să producă efecte doar asupra persoanei nedemne,cu toate acestea, nedemnitatea produce efecte și asupra copiilor nedemnului, împiedicând venirea acestora la moștenire pe calea reprezentării.

2.5.3. Efectele nedemnității față de terți

Privind efectele nedemnității față de terți trebuie să presupunem că în perioada dintre deschiderea succesiunii și cea a constatării nedemnității, nedemnul în calitate de moștenitor ar fi putut încheia diverse acte juridice cu terțele persoane, care s-ar referi la bunurile succesorale.

Două soluții se prezintă posibile, pe de o parte, ținând cont de caracterul personal al sancțiuni nedemnității, ar trebui că efectele acesteia să nu se răsfrângă asupra raporturilor juridice, pe care le-a avut nedemnul cu alte persoane, aceasta însemnând că actele încheiate de către nedemn cu terțele persoane să rămână valabile.

Pe de altă parte, odată cu constatarea nedemnității, se consideră că nedemnul n-a avut niciodată dreptul la moștenirea defunctului și, prin urmare, actele juridice încheiate de nedemn cu terțele persoane, cu privire la bunurile succesorale, ar trebui desființate cu efect retroactiv.

În literatura de specialitate s-a arătat, pe drept cuvânt, că rigoarea principiului desființării retroactive a actelor încheiate de nedemn cu terțele persoane trebuie să fie atenuat prin aplicarea altor principii care ar justifica menținerea acestor acte.

Astfel, actele de conservare și de administrare se vor menține, dacă acestea nu contravin intereselor moștenitorilor și sunt utile.

În ceea ce privește actele de dispoziție asupra bunurilor succesorale, făcute de către nedemn, acestea se vor menține cu următoarea distincție:

-în cazul în care actul de înstrăinare se referă la un bun mobil corporal și terțul dobânditor a fost de bună-credință, actul se va menține

-în ceea ce privește menținerea actelor de dispoziție asupra bunurilor imobile, persoana terță, cu condiția să fie de bună-credință, va trebui să facă dovadă că l-a încheiat în credința că a contractat cu adevăratul proprietar, și a existat o eroare comună și invincibilă asupra calității de moștenitor a nedemnului .

3.6. Invocarea nedemnității succesorale

Nedemnitatea succesorală poate fi constatată de instanță numai după deschiderea succesiunii și poate fi invocată de orice persoană interesată, cum sunt:

-comoștenitorii legali sau subsecvenți;

-legatarii sau donatarii;

-creditorii persoanelor, care urmează să profite de înlăturarea de la moștenire a nedemnului sau a copiilor săi;

-procurorul;

-instanța de judecată.

Invocarea nedemnității succesorale este distinctă, după  cum nedemnitatea este judiciară sau de drept.  

Nedemnitatea judiciară  poate fi invocată, în principiu, numai de persoanele interesate, cum sunt: comoștenitorii legali, moștenitorii legali subsecvenți, legatarii sau donatarii etc.  

Deasemenea ea  poate fi invocată  și de creditorii persoanelor, pe calea acțiunii oblice, dreptul de a invoca nefiind exclusiv personal.

Majoritatea autorilor au opinat că  este admisibilă  invocarea nedemnității de către nedemn, „deoarece aceasta operează de drept, nedemnul referindu‐se doar la faptul consumat al îndepărtării sale de la moștenire prin efectul legii” .

Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viață, iar dacă – după deschiderea succesiunii – a intrat în stăpânirea bunurilor succesiunii și a decedat înainte de constatarea nedemnității, împotriva moștenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri.

Nedemnitatea de drept poate fi invocată  de instanța de judecată numai după  deschiderea moștenirii  și numai dacă  vocația succesorală  legală  a nedemnului este concretă el nefiind înlăturat de la moștenire prin prezența unor moștenitori în rang preferabil .

Propria sa nedemnitate va putea fi invocată și de persoana nedemnă, întrucât nedemnitatea nu se pronunță ci numai se constată de instanța judecătorească, aceasta operând în puterea legii.

Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viață, iar dacă, după deschiderea succesiunii a intrat în stăpânirea bunurilor care compun masa succesorală și a decedat înainte de constatarea nedemnității, împotriva moștenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri.

Nedemnitatea succesorală poate fi invocată și constatată de către instanță numai după data deschiderii moștenirii și numai dacă nedemnul are vocație succesorală concretă la moștenire, adică dacă nu este înlăturat de la moștenire de un succesor în rang preferabil.

3.7. Înlăturarea efectelor nedemnității succesorale.

Efectele nedemnității de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moștenirea.

Fără o declarație expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnității legatul lăsat nedemnului după săvârșirea faptei care atrage nedemnitatea.

Efectele nedemnității nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, grațiere sau prin prescripția executării pedepsei penale.

În lipsa declarației exprese, legatul lăsat nedemnului după  săvârșirea faptei care atrage nedemnitatea nu înlătură efectele acesteia.

Efectele nedemnității nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită  după  condamnare, grațiere sau prin prescripția executării pedepsei penale.

Ca și concluzie, înlăturarea efectelor nedemnitatii ca și prevedere în noul cod civil este de natură să reflecte întreaga concepție a actualei reglementari  care, în materia moștenirii, dă o mai mare importanță voinței autorului acesteia.

Natura juridică a nedemnității este aceea de sancțiune civilă . Sancționate sunt cu precădere faptele succesibilului săvârșite  împotriva celui care lasă  moștenirea sau împotriva voinței acestuia . 

O parte a acestor fapte sunt un atac împotriva legii, moralei, ordinii publice și bunelor moravuri.

În noul cod civil, prin abordarea generală pe care o are, lasă la aprecierea  autorului moștenirii măsură în care respectivele fapte rămân sancționate și prin prisma drepturilor succesorale  ale nedemnului .

Respectarea legii, a ordinii publice și a bunelor moravuri este  asigurată de angajarea răspunderii penale a făptuitorului .

Această regulă statuează că efectele nedemnității nu vor putea fi înlăturate prin  amnistie, grațiere sau prescripția executării pedepsei penale .

Din punct de vedere al dreptului la moștenire, a posibilității efective de a culege bunurile succesorale, soarta nedemnului este lăsată strict la latitudinea de  cujus-ului. 

Reprezentarea succesorala se definește ca fiind acel beneficiu în puterea căruia un moștenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din moștenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn față de defunct sau decedat la data deschiderii moștenirii, si ne ofera conditiile in care acesta poate opera, noul cod civil, traseaza doua tipuri de efecte ale acesteia, respectiv, un prim efect, general al împărțirii moștenirii pe tulpini, iar un al doilea, denumit particular care constă în aceea că copiii nedemnului concepuți înainte de deschiderea moștenirii de la care nedemnul a fost exclus vor raporta la moștenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moștenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moștenirea lui în concurs cu alți copii ai săi, concepuți după deschiderea moștenirii de la care a fost înlăturat nedemnul arătându-se că, raportul se face numai în cazul și în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depășit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării.

Al doilea tip de efect, denumit particular captează atenția prin faptul că introduce o regulă nouă și necunoscută până în prezent a dreptului ori practicii judiciare, și nici nu se circumscrie vreunei cutume care se tinde a fi  fost sancționată.

Acesta este și motivul, pentru care, ne propunem a descoperi misterioasa apariție în viața juridică romanească, căutand a găsi fundamentul regulii, care este filosofia ce justifică această obligație stabilită în sarcina celui ce moștenește prin reprezentare, de a împărți bunurile rămase în urma imputării pasivului, cu alți moștenitori, veniți la o altă succesiune.

Reprezentarea a fost privita în doctrina ca fiind un beneficiu legal acordat unui succesor de a urcă în locul, gradul și drepturile ascendentului său numit reprezentat ce este decedat la data dschiderii succesiunii, ori este nedemn față de defunct, prin aceasta înlaturandu-se unele consecințe injuste ale principiului proximității gradului de rudenie și al principiului egalității între rude de același grad.

În ceea ce privește acest caz clasic al ascendentului predecedat, două sunt ideile care fundamentează reglementarea, cea dintâi fiind strâns legată de afecțiunea presupusă a defunctului care, de vreme ce a existat față de un moștenitor, se presupune ca exista și față de descendentii lui.

În doctrina, prin aceasta se asigură respectul egalitații tulpinilor pornind de la ideea că afecțiunea lui de cujus față de succesibilii săi, ca și sentiment de datorie față de familie nu se apreciază individual ci, față de tulpina pe care fiecare dintre aceștia o formează împreună cu descendentii sai.

Cea de a doua, este echitatea, care dictează că, nu ar fi drept ca hazardul morții luând pe fiu înaintea tatălui, să priveze pe copii fiului, de o succesiune pe care ar fi primit-o împreună cu a tatalui lor.

Prin urmare, într-un astfel de caz, al reprezentării nedemnului în viată, reprezentarea va opera per saltum sau omisso medio, și nu dupa cum se întamplă pana în prezent din grad în grad vacant, ceea ce înseamnă că ne reîntoarcem la concepția romană, unde atât moștenitorii renunțătorilor, cât și ai nedemnului, puteau culege prin reprezentare partea ereditară aferentă tulpinii lor.

Efectul particular al reprezentării, , instituie obligația reprezentantului de a raporta la masa succesorală a reprezentatului, bunurile culese de pe urma lui de cujus, și care sunt rămase în urma scăderii pasivului succesoral al acestuia.

In primul rând, raportul reprezintă operațiunea care precede împărțirii moștenirii, constând în readucerea de către anumiți moștenitori, la masa succesorală, a bunurilor și a sumelor de bani primite cu titlu de donație de la de cujus sau cum chiar legea definește raportul, acesta reprezintă obligația pe care o au între ei soțul supraviețuitor și descendenții defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală de a readuce la moștenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moștenirea” . 

Așadar este o obligatie de a readuce ceva ce s-a primit din patrimoniul celui a cărui moștenire se împarte, însa în cazul de față, bunurile care se cer a fi raportate, nu sunt primite de la cel a cărui moștenire se împarte, întrucât, legea se refera la copiii nedemnului concepuți înainte de deschiderea moștenirii de la care nedemnul a fost exclus si care vor raporta la moștenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moștenit prin reprezentarea nedemnului altfel spus, bunurile nu sunt dobandite de la nedemn ci, de la un ascendent al acestuia.

In al doilea rand, raportul succesoral se refera la bunurile care, au fost dăruite de de cujus în timpul vieții unui moștenitor ținut la raport, și care, se impun, a se reîntoarce la masa succesorala, ori, în cazul de fata, nu poate fi vorba de un bun donat ci, dobândit pe cale succesorală, cele două moduri de dobandire a proprietații neputand fi supuse, în niciun fel, confuziunii.

In al treilea rând, la fundamentul obligației de raport succesoral, vom observa că derivă din voința prezumată a defunctului, întemeiată pe afecțiunea egală față de copii și soțul său, fapt care, justifică prezumția potrivit cu care, defunctul nu a dorit să-i favorizeze pe cei gratificați, în dauna celui negratificat, ci doar că le-a facut un avantaj în contul drepturilor lor de moștenire legala.

Acest fundament al raportului, nu mai subzistă în cazul regulii instituită de lege, de vreme ce, bunurile raportabile, nu au aparținut lui de cujus pentru a fi considerate un “avans în contul drepturilor lor” ci, sunt străine de patrimoniul succesoral al acestuia.

Conchizand, putem afirma ca, desi, legiuitorul se refera la obligatia de a raporta si ca, regulile dupa care se face aceasta raportare sunt cele prevazute de cod pentru “raportul donatiilor” (art. 1.146 -1.154 NCC), totusi, obligatia instituita prin acest articol 969, este diferita de cea a raportului donatiilor, si mai mult, apreciem ca nici “imprumutarea” termenului de raport, nu este potrivita, de vreme ce, acesta induce ideea de a readuce ceva primit de la cineva, ori din ceva, pe cand in cazul de fata, nu poate fi vorba de o readucere ci, dupa cum am opinat deja, de a aduce un bun al sau, pentru a-l imparti cu altii.

5. Pe fond, solutia impusa de art. 969 NCC isi gaseste un solid suport in echitate, si acesta deoarece situeaza pe o pozitie de egalitate (de sanse) pe mostenitorii indrituiti la dobandirea succesiunii lui de cujus (primus) prin reprezentarea lui secundus, fara a avea importanta daca acestia sunt conceputi inainte, ori dupa data deschiderii mostenirii lui de cujus.

Fundamentul reglementarii articolului 969 NCC, si care, in definitiv, confera echitabilitatea acestei solutii, consideram ca rezida, atat in argumentul ca, nu ar fi drept ca hazardul momentului nasterii, sa-i priveze pe descendentii lui de cujus, nascuti dupa momentul deschiderii succesiunii, sa dobandeasca bunuri astfel transmise, cat si acela ca (si poate cel mai important), daca, mostenirea in general se fondeaza pe o prezumtie de afectiune a defunctului fata de rudele sale (“mostenirea legala se intemeiaza pe vointa prezumata a defunctului” – M. Eliescu), si cum, aceasta afectiunea este “gradata” in functie de clase si grad, atunci, continuand acest rationament, se prezuma ca afectiunea trebuie sa fi fost egala, pentru rude, din aceeasi clasa si situate pe aceeasi treapta de grad. Ori, daca afectiunea exista fata de mostenitori veniti prin reprezentare, deja conceputi la data deschiderii succesiunii, atunci, se prezuma, ca aceeasi afectiune ar fi existat si fata de mostenitorii ulterior conceputi, de acelasi grad si clasa.

Asa fiind, solutia impusa art. 969 din Noul Cod Civil, desi echitabila si necesara, totusi, apreciem, ca este criticabila sub aspectul in care a fost conceputa, respectiv sub forma unei “obligatii de raport”cand, in realitate, nu se readuce/restituie ceva primit, ci se aduce, ceva, la care, ar fi putut avea dreptul, si beneficiarii acestei obligatii, daca, ar fi fost coceputi la data transferului proprietatii (deschiderii mostenirii).

6. Ne punem intrebarea insa care este cauza dobandirii acestor bunuri de catre beneficiarii “raportului”? Astfel, daca asa cum legea dispune, este vorba despre un raport, atunci, cauza ar fi succesiunea, insa, survine intrebarea, a cui succesiune? A celui caruia i-au apartinut bunurile raportabile (a lui primus) sau, a celui a carui succesiune se dezbate (secundus)?

Dupa cum am observat, bunurile raportabile provin din mostenirea lui primus, iar beneficiarul raportului (quartus) nu dobandeste mostenirea lui primus, deoarece nu avea capacitate succesorala (nu era conceput), ci de la secundus, din al carui patrimoniu succesoral aceste bunuri nu au facut parte, prin urmare, cauza transmisiunii bunului, nu poate fi succesiunea.

In realitate, bunurile sunt intrate in patrimoniul lui tertius, care, daca vine si la mostenirea luisecundus, va avea obligatia de a imparti bunurile preluate de la primus, cu alte cuvinte transferul patrimoniului se produce de la tertius la quartus in puterea legii. Cauza dobandirii acestor bunuri de catre creditorii “raportului” fiind, apreciem, legea, iar dreptul de a cere raportarea bunurilor apare in patrimoniul lui quartus, ipso iure, din momentul in care, tertius, accepta sucecsiunea lui secundus.

In concluzie, in cazul articolului 969 NCC, desi se instituie o obligatie de raport a bunurilor dobandite prin reprezentare, totusi, nu ne gasim in fata unei veritabile obligatii de raport, ci, a unei obligatii legal impuse, dintr-un rationament de echitate, reprezentantului de a imparti bunurile astfel culese si cu celelalte rude, din aceeasi clasa si de acelasi grad. Dreptul creditorului raportului izvoraste, prin urmare, din lege, iar nu ca urmare a raporturilor succesorale derivate din existenta unui activ succesoral. Se circumscrie acest drept al succesorului nedemnului prevazut de art. 969 NCC ideii ce fundamenteaza juridic intreaga materie a mostenirii ab intestat, idee potrivit careia drepturile succesorilor deriva din “vointa prezumata” a defunctului, care corespunde, la randul sau, echitatii.

CONCLUZII

Una din cele mai importante forme ale succesiunii este succesiunea testamentară care vine să asigure pe deplin dreptul de proprietate privată a defunctului.

Succesiunea testamentară acordă posibilitate persoanelor fizice ca acestea să-și realizeze dreptul de proprietate încă din timpul vieții după voința să.

Moștenirea este practică legală și socială de transmitere a proprietăților, titlurilor, datoriilor, drepturiilor și obligațiilor unei persoane defuncte către moștenitorii săi legali sau testamentari.

Moștenirea a jucat mult timp un rol important în societățile umane și în unele părți ale lumii încă are un rol important.

Prevederile legale cu privire la transmiterea moștenirii diferă între societăți și au fost schimbate de-a lungul timpului.

Juridic, un moștenitor este o persoană care are dreptul la o cotă de moștenire a unei persoane decedate, prin intermediul normelor juridice de transmitere a moștenirilor, valabile în regiunea și în timpul decesului celui care lasă moștenirea.

O persoană are dreptul de a moșteni doar după decesul celui care lasă moștenirea.

Este improprie referirea la o persoană ca fiind moștenitor al unei persoane vii, deoarece identitatea exactă a persoanelor care au dreptul de a moșteni nu este stabilită decât după ce a avut loc decesul.

În cazul în care există asemenea persoane în general descendenții direcți aceștia se numesc moștenitori aparenți.

În limbajul juridic modern, există mai mulți termeni referitoare la beneficiarii unei moșteniri.

Cei care primesc o cotă de moștenire în urma unui testament lăsat de defunct se numesc legatari sau legatari universali și este greșit să fie numiți moștenitori.

Sunt numiți moștenitori cei care primesc o anumită cotă de moștenire prin moștenire legală, fără a exista un testament.

Succesiunea testamentară apare după consolidarea proprietății individuale în cadrul obștilor sătești, iar folosirea testamentului pe scară din ce în ce mai largă merge paralel cu procesul de descompunere a obștii și a disoluției treptate a proprietății devălmașe.

Dreptul la moștenire își are originea încă din comună primitivă, atunci când caracterul cu totul rudimentar al uneltelor i-a constrâns pe oameni să se unească pentru a înfrunta forțele naturii și animalele sălbatice, și pentru a-și procura cele necesare pentru a putea supraviețui.

Istoric au existat mai multe sisteme legale de transmitere a moștenirii, de la sistemul gavelking din Anglia unde doar bărbații puteau moșteni, conform legii salice sau la sisteme de succesiune matrilineală în care femeile sunt în ultima parte a sistemului succesoral.

Alte practici includ că primul născut moștenește toate bunurile, de cele mai multe ori băiatul cel mai mare sau ultima progenitură, caz în care totul este moștenit de cel mai mic copil.

Unele societăți antice și majoritatea statelor moderne folosesc un sistem succesoral în care fiecare copil are dreptul la o cotă de moștenire.

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Bacaci, Gheorghe Comanița, Drept civil. Succesiunile, ed. a II-a, Editura All Beck, 2006

2. Beleiu, Gh., Actul juridic civil în Tratat de drept civil. Vol. I. Partea generală, coord. P. Cosmovici, Editura Academiei, București, 1989;

3. Dan Chirică – Drept civil. Succesiuni și testamente, Editura Roseți, București, 2003

4. Deak Francisc – Tratat de drept succesoral, Editura Actami, București, 1999;

5. Dimitrie Alexandresco, Principiile dreptului civil. vol.2. Tipografia curții regale , București, 1927

6. Dumitru C. Florescu. Drept civil. Succesiuni, Editura Universală Titu Maiorescu, București, 2001

7. Dumitru Macovei, Drept Civil – Succesiuni, Ed. ANKAROM, Iași, 1998

8. Francisk Deak. Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol.II, Editura Universul Juridic, 2013

9. Francisk Deak. Tratat de drept succesoral, Editura Universul Juridic. Ed. a II-a actualizată și completată, București, 2006

10. Francisk Deak. Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol.I, Editura Universul Juridic, 2013

11. I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Editura All Beck, București, 2003

12. Ioan Adam. Adrian Rusu, Drept civil. Succesiuni, Editura ALL. Beck, 2003

13. Ion Dogaru, Drept civil. Succesiunile, Editura All Beak, București, 2003

14. Liviu Stănciulecu, Drept civil. Dreptul la moștenire. Ediția a II-a, editura Rosetti, București, 2001,

15. Mihai Eliescu – Curs de succesiuni, Editura Humanitas, București, 1997

16. Mircea Mureșan – Drept civil. Succesiuni, Editura Cordial Lex, Cluj Napoca,2006

17. Mircea Mureșan, Succesiuni, Ed. ECL Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996;

18. Noul Cod Civil – Editura Hamangiu, 2016

19. Stătescu, Drept civil, Contractul de transport, Drepturile de creație intelectuală, Succesiunile, Ed.Didactică și Pedagogică, București. 1967

20. Toader Camelia, Drept civil. Contracte speciale, Succesiuni, Editura All Beck, 2004