Conditii Pentru Incheierea Casatoriei
INTRODUCERE
CAP 1 INSTITUȚIA JURIDICĂ A CĂSĂTORIEI
1.1.Noțiune și reglementare a căsătoriei
1.2.Principiile căsătoriei
CAP 2 LOGODNA
2.1.Natura juridică
2.2.Încheierea logodnei
2.3.Ruperea logodnei
CAP 3 CONDIȚII DE FOND PENTRU ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
3.1.Condiții de fond pozitive
3.1.1.Consimțământul la căsătorie
3.1.2.Vârsta matrimonială
3.2. Impedimente la căsătorie
3.2.1.Lipsa stării de persoană căsătorită
3.2.2.Rudenia
3.2.3. Diferența de sexe a soților
3.2.4. Alienația și debilitatea mintală
3.2.5. Tutela
3.3. Dovada îndeplinirii condițiilor de fond și a inexistenței impedimentelor la căsătorie
CAP 4 CONDIȚII DE FORMĂ PENTRU ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
4.1 Formalități premergătoare închierii căsătoriei
4.1.1 Comunicarea reciprocă a stării de sănătate
4.1.2 Declarația de căsătorie
4.1.3.Opoziția la căsătorie
4.2 Procedura încheierii căsătoriei
4.2.1.Atribuțiile ofițerului de stare civilă în legătură cu declarația de căsătorie
4.2.2.Celebrarea căsătoriei
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Familia, ca formă specifică de comunitate umană, constituie obiectul de cercetare a numeroase științe, fiind o realitate socială prin care se realizează o comunitate de viață între cei ce o compun.
Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimțită la baza căreia se află încrederea și dragostea reciprocă dintre soți, deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie și unitatea dintre interesele personale și cele sociale. Constituind o uniune liber consimțită între bărbat și o femeie, căsătoria are ca scop întemeierea unei familii.
Nașterea, dezvoltarea și consolidarea raporturilor de familie constituie conținutul căsătoriei, motivul determinant și necesar încheierii acesteia.
Familia dă naștere la o serie de relații patrimoniale între membrii ei, care constituie bază materială a existenței și consolidării familiei, consecința raporturilor personale dintre ei.
Regimul matrimonial, regulile ce conduc raporturile patrimoniale dintre soți, precum și relațiile dintre ei și terțele persoane, reflectă noile principii ce stau la baza familiei și anume egalitatea bărbatului și a femeii precum și creșterea și educarea copiilor minori în bune condiții.
Astfel, Constituția României în articolul 4 și articolul 16 consacră egalitatea în drepturi dintre femeie și bărbat în toate relațiile sociale înlăturând, în acest mod, supremația bărbatului și poziția sa juridică de veritabil „pater familias”.
Munca femeii depusă în gospodărie și pentru creșterea și educarea copiilor a fost ridicată la nivelul oricărei alte prestații considerându-se a fi o contribuție importantă în aportul adus la consolidarea familiei.
Întrucât familia stă la baza societății, statul trebuie să participe în mod activ la legalizarea, normalizarea și controlul efectiv al aspectelor umane, sociale și patrimoniale prin determinarea de principii care, traduse în legi, să asigure buna dezvoltare a relațiilor de familie. Apărarea drepturilor personale și respectarea lor face ca și în cadrul căsătoriei, principalul drept, cel de proprietate, să fie acordată o atenție deosebită, susținută normativ.
Deoarece forma de proprietate specifică căsătoriei este proprietatea în devălmășie, stingerea drepturilor în cauză se face prin procesul de partaj, doar prin câteva căi și nu în orice moment, acesta fiind determinat de situația matrimonială a soților: în timpul căsătoriei și numai pentru motive temeinice.
CAPITOLUL 1
INSTITUȚIA JURIDICĂ A CĂSĂTORIEI
Noțiune și reglementare a căsătoriei
Termenul „căsătorie” poate fi analizat sub cel puțin cinci aspecte, și anume: drept fundamental de natură civilă al bărbatului și femeii ajunși la vârsta nubilă; act juridic civil sui-generis; ceremonie laică sau religioasă, care însoțește și, respectiv, succede actul juridic al căsătoriei; starea juridică a soților în timpul căsătoriei; instituție juridică fudamentală a dreptului familiei.
Căsătoria ca drept fundamental de natură civilă
Unele acte normative internaționale se referă explicit la dreptul bărbatului și al femeii de a se căsători și de a întemeia, astfel o familie. Evocăm, și în acest context, următoarele:
– Art. 16 paragr. 1 teza I din Declarația universală a drepturilor omului, potrivit căruia, cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul și femeia, fară nicio restricție în privința rasei, cetățeniei sau religiei, au dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie (s.n.);
– Art. 23 paragr. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în: temeiul cărora dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului și femeii, începând de la vârsta nubilă (s.n.);
– Art. 12 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora, începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept (s.n.);
– Paragr. 1 teza I din preambulul la Convenția O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor, în conformitate cu care, începând cu vârsta nubilă pentru căsătorie, bărbatul și femeia, fară nici o restricție în privința rasei, cetățeniei, sau religiei, au dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie (s.n.).
Constituția României nu prevede acest drept fundamental al bărbatului și al femeii. În schimb, art. 259 alin. (2) C. civ. Stipulează expressis verbis că bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.
Fiind un drept fundamental, căsătoria se prezintă ca o posibilitate legală pentru persoana fizică. Drept urmare, persoană are libertatea să se căsătorească sau nu și, dacă s-a căsătorit, poate pune capăt oricând căsătoriei pe calea divorțului.
Acest drept este fundamental, nepatrimonial, absolut (opozabil erga omnes), inalienabil și imprescriptibil extinctiv.
Ca oricare alt drept fundamental, dreptul persoanei fizice de a se căsători se bucură de ocrotirea generală prevăzută de Constituție pentru toate drepturile, dar și de o ocrotirea specială prin numeroase dispoziții legale speciale.
Dreptul persoanei de a se căsători este de natură civilă, chiar dacă, pentru exercitarea lui, legea impune respectarea unor solemnități desfășurate în fața ofițerului de stare civilă, care este un reprezentant al autorității administrației publice locale. Pledează pentru natura civilă a căsătoriei, mai ales, împrejurarea că dreptul persoanei de a se căsători este înscris în art. 23 paragr. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Evident, acest pact reglementează două categorii de drepturi, adică drepturi civile și drepturi politice. Neîndoielnic, fiind exclus că dreptul persoanei de a se căsători să fie un drept de natură politică, rezultă cu certitudine că este de natură civilă.
B. Căsătoria ca act juridic sui generis de natură civilă
Actul juridic al căsătoriei reprezintă acordul de voință dintre un bărbat și o femeie cu scopul de a da naștere, între ei, la raporturi juridice de familie, adică de a deveni soți unul față de celălalt. Actul juridic al căsătoriei presupune, în primul rând, consimțământul valabil al viitorilor soți.
Actul juridic al căsătoriei este consecința exercitării de către bărbat și femeie, ajunși la vârsta nubilă, a dreptului lor fundamental de a se căsători.
Acordul de voință al viitorilor soți de a întemeia o familie nu înseamnă că aceștia au libertatea discreționară de a stabili, pe cale convențională, conținutul raporturilor morale și patrimoniale dintre ei, ci, dimpotrivă, faptul că au convenit să supună aceste raporturi dispozițiilor legale ce incumbă calității de soț. Altfel spus, actul juridic al căsătoriei este un act juridic-condiție.
Teza actului juridic-condiție este fundamentată pe împrejurarea că numeroase acte normative internaționale, de importanță capitală pentru omenire, evocate anterior în cuprinsul lucrării, califică familia, adică scopul căsătoriei, drept elementul natural și fundamental al societății și afirmă dreptul acesteia la ocrotire din partea statului și a societăți. Neîndoielnic, față de rolul fundamental al familiei pentru societate, statul nu se poate plasa într-o postură de spectator în legătură cu nașterea, modificarea, încetarea și, în general, derularea raporturilor de familie, deoarece aceste aspecte au, direct sau indirect, impact asupra societății însăși.
Art. 308 C. civ., conform căruia soții hotărăsc de comun acord în tot ce privește căsătoria, nu are semnificația că raporturile de familie sunt supuse unui statut convențional, stabilit de soți, ci împrejurarea că, în derularea lor concretă, principiul de bază este acordul soților sau, altfel spus, egalitatea lor juridică.
Chiar dacă suntem în prezența unui act juridic-condiție, și în legislația română se constată o tendință de liberalizare a raporturilor de familie. Susțin această concluzie, spre exemplu, dispozițiile Codului civil referitoare la posibilitatea soților de a alege regimul matrimonial (art. 329 și urm.) și cele privind divorțul prin acordul ambilor soți (art. 374 și urm. C. civ.).
Fiind un act juridic de natură civilă, căsătoria trebuie să întrunească atât condițiile esențiale pentru validitatea oricărui act juridic civil, cât și cerințele speciale stipulate de art. 271-277 C. civ. și de art. 27-34 din Legea nr. 119/1996.
Mai mult, spre deosebire de celelalte categorii de acte juridice civile, pentru care legea cere doar condiția unei cauze licite și morale, pentru căsătorie cauza este nominalizată de lege.
Astfel potrivit art. 48 alin. (1) din Constituție și art. 258 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. civ., scopul căsătoriei (ca negotium) este întemeierea unei familii. În context, facem precizarea că ut. 295 C. civ. Sancționează expres cu nulitate absolută căsătoria fictivă, adică acea căsătorie încheiată în alt scop decât întemeierea unei familii.
Cauza căsătoriei este stipulată explicit sau implicit și în numeroase reglementări naționale, dintre care, cu titlu de exemplificare, evocăm art. 16 paragr. 1 din Declarația «universală a drepturilor omului și art. 23 paragr. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
C. Căsătoria ca ceremonie
Prin căsătorie se mai desemnează și ceremonia ce are loc cu prilejul încheierii actului juridic al căsătoriei, adică formalitățile statice și religioase la care aceasta este supusă ca negotium.
D. Căsătoria ca stare juridică a persoanei căsătorite
Starea de persoană căsătorită este efectul generat de actul juridic al căsătoriei. În acest sens prevederile art. 307-311 și art. 312-372 C. civ., care reglementează drepturile și îndatoririle personale ale soților, respectiv drepturile și obligațiile patrimoniale ale acestora.
Statutul de persoană căsătorită dă naștere la drepturi și obligații specifice reglementate juridic, de regulă, prin norme speciale și imperative. De asemenea, acest statut circumscrie anumite calități juridice, cum ar fi cea de soț, afin sau de persoană obligată ori îndreptățită la întreținere etc.
E. Căsătoria ca instituție juridică
Ca instituție juridică, căsătoria cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează, deopotrivă, dreptul persoanei de a se căsători, actul juridic al căsătoriei și starea legală de persoană căsătorită. În concret, potrivit Codului civil, instituția juridică a căsătoriei este alcătuită din norme juridice ce au ca obiect următoarele: logodna (art. 266-270); încheierea căsătoriei (art. 271-289); formalități ulterioare încheierii căsătoriei (art. 290-292); drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soților (art. 307-311); drepturile și îndatoririle patrimoniale ale soților (art. 312-372); desfacerea căsătoriei (art. 373-404) și familia în dreptul internațional privat (art. 2585-2612).
Normele juridice care sunt consacrate căsătoriei cuprind și alte acte normative interne și internaționale. Exempli grația, evocăm următoarele: art. 27-34 din Legea nr. 119/1996; art. 1-10 din Convenția ONU privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor.
În doctrină, ca de altfel și în jurisprudență, căsătoria a fost definită drept uniunea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiată în condițiile prevăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii.
Literatura de specialitate s-a exprimat în sensul că, prin această formulare, cu totul generală, se evocă doar elementele conținutului noțiunii de căsătorie, adică actul juridic al căsătoriei, starea legală de persoană căsătorită și scopul căsătoriei, fiindcă o definiție propriu-zisă ar necesita individualizarea fiecărui element în parte. Se mai susține că individualizarea fiecărui element în parte ar genera o definiție prea lungă, greu de reținut.
În consens cu această definiție doctrinară, potrivit art. 259 alin. (1) C. civ., căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii (s.n.). Această definiție legală, comportă unele observații particulare. În primul rând, definirea căsătoriei cu ajutorul termenului „uniune” este imprecisă și de natură să creeze confuzie între actul juridic al căsătoriei și cauza acestuia. Într-adevăr, acest termen poate sugera atât o legătură juridică între două sau mai multe persoane fizice sau/și juridice în vederea realizării unor interese comune, cât și rezultatul legăturii respective. Altfel spus, sub aspectul analizat, „uniunea” are atât semnificația „actului juridic al căsătoriei”, cât și cea a „familiei”. Fiindcă consimțământul viitorilor soți reprezintă elementul esențial al actului juridic al căsătoriei, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, considerăm că, de lege ferendă, în definiția legală a căsătoriei, se impune înlocuirea termenului „uniune” cu expresia „acord de voințe”.
În al doilea rând, pentru a fi completă, definiția legală sau doctrinară a căsătoriei trebuie să evoce și scopul acesteia, care este întemeierea unei familii. Probabil, constrâns fiind de folosirea termenului „uniune” în definiția căsătoriei, legiuitorul a prevăzut scopul acesteia în art. 259 alin. (2) C. civ.
În al treilea rând, textul art. 259 alin. (1) este pleonastic formulat, deoarece „condiția consimțământului liber” este prevăzută atât expres, cât și implicit, prin evocarea cerinței încheierii căsătoriei în „condițiile legii”. Într-adevăr, după cum s-a mai precizat, libertatea consimțământului este prevăzută expressis verbis de art. 258 alin. (1) și art. 271 C. civ. De asemenea, această cerință rezultă și din dispozițiile art. 298 C. civ., care sancționează cu nulitatea relativă căsătoria atunci când consimțământul unuia dintre soți a fost viciat, printre altele, prin violență.
În al patrulea rând, după cum s-a mai precizat, actul juridic al căsătoriei trebuie încheiat cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, ca limite generale ale exercitării drepturilor și libertăților recunoscute persoanei fizice, conform art. 14 C. civ.
În al cincilea rând, referirea textului la „un bărbat și o femeie”, alături de alte dispoziții ale Codului civil, materializează decizia legiuitorului român de a acoperi lacuna din vechea reglementare în legătură cu condiția că viitorii soți să fie de sex diferit.
Față de aceste considerente, căsătoria este definită ca fiind acordul de voințe dintre un bărbat și o femeie, încheiat cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, în scopul de a întemeia o familie.
1.2 Principiile căsătoriei
1. Caracterul laic al actului juridic al căsătoriei
În dreptul român, căsătoria este un act juridic laic, opus caracterului religios pe care aceasta l-a avut până în secolul al XIX-lea. Caracterul laic al căsătoriei derivă din împrejurarea cel pentru a produce efecte juridice, este suficient să se încheie cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, în fața ofițerului sau delegatului de stare civilă. În alți termeni, factorul religios nu are nicio relevanță juridică asupra validității căsătoriei.
Constituția consacră caracterul laic al căsătoriei în art. 48 alin. (2) teza I. Astfel, după cum s-a mai precizat, în temeiul acestui text, condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin lege. Evident, Codul civil, la care face trimitere textul constituțional, instituie caracterul laic al căsătoriei prin obligativitatea respectării unor condiții de fond și de formă, precum și prin cerința încheierii acesteia în fața ofițerului sau delegatului de stare civilă, care este un reprezentant al autorității administrației publice locale.
Mai mult, potrivit art. 48 alin. (2) teza a II-a din Constituție, căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. În opinia noastră, față de problema pusă în discuție, acest text din Constituție comportă unele precizări particulare.
În al doilea rând, căsătoria religioasă are caracter facultativ și subsecvent în raport cu căsătoria civilă deoarece, în temeiul textului constituțional analizat, poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Altfel spus, pentru dobândirea calității de soț, nu este necesară căsătoria religioasă, fiind suficientă cea civilă.
În al treilea rând, posibilitatea oferită soților de a se căsători și religios constituie o implicație concretă a cerințelor libertății conștiinței, prevăzută de art. 29 din Constituție.
În al patrulea rând, referindu-se la căsătoria religioasă, art. 48 alin. (2) teza a II-a din Constituție folosește termenul „celebrare”, împrejurare care denotă că aceasta se încheie după ritualele bisericești și, nicidecum după reguli stabilite prin norme juridice.
Caracterul laic al căsătoriei este prevăzut și de art. 259 alin. (4) C. civ. Astfel, potrivit acestui text, condițiile de încheiere și cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin prezentul cod. Caracterul laic este evocat chiar și de art. 259 alin. (3) C. civ., care reproduce art. 48 alin. (2) teza a II-a din Constituție.
În context, facem precizarea că, în dreptul comparat, sunt instituite soluții legislative asemănătoare celor din dreptul român. Spre exemplu, Codul civil elvețian dispune că nu poate avea loc căsătoria religioasă dacă soții nu prezintă certificatul de căsătorie civilă.
2. Caracterul solemn al căsătoriei
Caracterul solemn al căsătoriei este în strânsă legătură cu cel laic și derivă din regulile imperative impuse de Codul civil (art. 278-289) și Legea nr. 119/1996 (art. 24-31) pentru procedura de încheiere a căsătoriei, și anume: obligativitatea declarației de căsătorie pentru viitorii soți; afișarea declarației de căsătorie în extras la sediul autorității administrației publice locale unde aceasta a fost depusă; prezența împreună a viitorilor soți în fața ofițerului de stare civilă; oficierea căsătoriei la sediul serviciului de stare civilă; exprimarea consimțământului la căsătorie de către viitorii soți în prezența a cel puțin doi martori; căsătoria este declarată încheiată de către ofițerul de stare civilă în mod public și în prezența martorilor; întocmirea actului căsătoriei în registrul actelor de stare civilă etc.
De asemenea, numeroase reglementări internaționale prevăd caracterul solemn al căsătoriei. Cu titlu de exemplificare, art. 1 paragr. 1 și art. 3 din Convenția O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor. Astfel, potrivit acestui text, pentru ca o căsătorie să fie considerată legal încheiată, este necesar, printre altele, ca soții să-și exprime liberul și deplinul consimțământ în prezența autorității competente să oficieze căsătoria și a martorilor, iar căsătoria să fie înscrisă de autoritatea competentă într-un registru oficial.
În opinia noastră, solemnitățile la care este supus actul juridic al căsătoriei sunt fundamentate și sub următoarele aspecte:
– Atrag atenția viitorilor soți asupra importanței covârșitoare pentru ei și societate a actului juridic al căsătoriei. Sub acest aspect, dacă s-ar proceda la o ierarhizare a actelor juridice civile, căsătoria ar trebui plasată printre actele juridice aflate în vârful acestei ierarhii;
– Asigură cadrul juridic necesar verificării de către autoritățile abilitate ale statului dacă viitorii soți îndeplinesc condițiile de fond prevăzute de lege pentru validitatea căsătoriei;
– Asigură mijloacele de dovadă ale căsătoriei;
– Determină opozabilitatea erga omnes a actului juridic al căsătoriei.
În literatura de specialitate sunt evocate și alte caractere juridice ale căsătoriei, cum ar fi. Spre exemplu, următoarele: căsătoria este o uniune între un bărbat și o femeie; căsătoria este liber consimțită; căsătoria este monogamă; căsătoria se încheie în formele cerute de lege: căsătoria are caracter civil; căsătoria se încheie pe viață; căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate între bărbat și femeie.
Unele dintre aceste aspecte sunt, de fapt, principii generale ale dreptului familiei (căsătoria liber consimțită, monogamia și egalitatea în drepturi a soților), iar altele se regăsesc în caracterul laic ori solemn al căsătoriei (încheierea căsătoriei în formele cerute de lege).
1.3 Natura juridică a căsătoriei
Întrucât căsătoria este un drept fundamental de natură civilă, care poate fi exercitat numai de consimțământul viitorilor soți, putem desprinde concluzia că suntem în prezența unui act juridic civil bilateral sui-generis.
Obligativitatea încheierii căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă, prevăzută de art. 279 C. civ. și evocată de art. 48 alin. (2) din Constituție, precum și supunerea acesteia unor condiții legale de fond și de formă evocă caracterul solemn al căsătoriei și, nicidecum împrejurarea că actul juridic al căsătoriei și-ar fi diminuat natura civilă.
Nici împrejurarea că drepturile și obligațiile ce se nasc din căsătorie sunt, în principiu, instituite prin norme juridice imperative nu estompează caracterul de act juridic civil al căsătoriei.
Pe de altă parte, chiar dacă drepturile și obligațiile soților sunt prevăzute de lege, modalitățile concrete de exercitare, respectiv de îndeplinire sunt lăsate, de regulă, la acordul soților. Intervenția autorității de stat are caracter de excepție, întrucât are loc numai în cazurile prevăzute de lege și numai în situația în care soții nu ajung la un acord în legătură cu modul lor ie exercitare, respectiv de îndeplinire.
Egalitatea juridică a soților la încheierea, pe timpul și la desfacerea căsătoriei, prevăzută sau evocată de numeroase acte normative interne ori internaționale, este, de asemenea, un argument irefutabil în susținerea tezei naturii civile a căsătoriei.
Posibilitatea conferită soților de a pune capăt căsătoriei prin acordul lor, în condițiile art. 5 "4 și urm. C. civ., susține, de asemenea, teza căsătoriei act juridic de natură civilă.
Un puternic argument de text în susținerea acestei teze îl oferă chiar dispozițiile art. 48 alin. (2) teza a II-a din Constituție, potrivit cărora căsătoria religioasă poate fi celebrată după căsătoria civilă (s.n.). Evident, sintagma căsătorie civilă evocă natura ei civilă. Facem precizarea că dispozițiile art. 48 alin. (2) teza a II-a din Constituție sunt preluate ad litteram de art. 259 alin. (3) C. civ.
În același sens sunt și alte dispoziții ale Codului civil, cum ar fi, spre exemplu, cele referitoare la consimțământul la căsătorie (art. 271), vârsta matrimonială (art. 272) și nulitatea căsătoriei (art. 293-306). De fapt, chiar reglementarea raporturilor de familie de Codul civil constituie un puternic argument.
În sfârșit, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 23, prevede dreptul fundamental al bărbatului și al femeii, ajunși la vârsta nubilă, de a se căsători. Fiind în prezența unui drept prevăzut în acest pact, apare mai mult decât evident faptul că este un drept de natură civilă, iar exercitarea lui dă naștere unui act juridic tot de natură civilă.
Față de aceste argumente, orice contestare a naturii civile a actului juridic al căsătoriei apare ca un demers neștiințific și lipsit de temei legal.
Pe de altă parte, deși suntem în prezența unui act juridic bilateral de natură civilă, căsătoria nu poate fi asemănată cu contractul civil.
Într-adevăr, în doctrina mai veche, pomindu-se de la art. 61 vechiul Cod civil, abrogat prin art. 124 din Legea din 25 februarie 1928 privitoare la actele de stare civilă, s-a acreditat teza naturii contractuale a actului juridic al căsătoriei. Paradoxal, această teză este reluată în recente lucrări de specialitate.
Din punct de vedere juridic, această teză este inacceptabilă. Într-adevăr, între actul juridic al căsătoriei și contractul civil, chiar dacă ambele sunt acte juridice civile bilaterale, există deosebiri esențiale, și anume:
– Contractul poate fi încheiat atât între persoane fizice, cât și între persoane juridice. În schimb, căsătoria poate fi încheiată numai între persoane fizice, adică între un bărbat și o femeie. Altfel spus, dreptul de a contracta este recunoscut, deopotrivă, persoanelor fizice și persoanelor juridice, iar dreptul de a se căsători exclusiv persoanelor fizice;
– În cazul contractului, fiecare parte poate fi alcătuită din una sau mai multe persoane fizice sau juridice. În schimb, la încheierea actului juridic al căsătoriei participă doar un singur bărbat și o singură femeie;
– Contractul se încheie, potrivit art. 1166 C. civ., prin acordul de voințe al părților.
În schimb, căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți, conform art. 48 alin. (1) din Constituție și art. 258 alin. (1) și urm. C. civ. Deci, în cazul contractului, părțile au libertatea de a urmări orice scop care este în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. În schimb, scopul căsătoriei este stabilit de legiuitor și constă în întemeierea unei familii;
– În cazul contractului, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ și să fie liber, adică neviciat. În schimb, consimțământul la căsătorie, pentru a fi valabil, pe lângă cele două cerințe, trebuie să fie deplin exprimat, actual, dat personal de către viitorii soți, exprimat public, la sediul primăriei, în fața ofițerului de stare civilă și în prezența a doi martori. Altfel spus, contractul este, în principiu, un act juridic consensual, iar căsătoria, dimpotrivă, este un act juridic esențialmente solemn;
– Prin contract, părțile urmăresc, de regulă, scopuri simetric opuse. În schimb, prin căsătorie soții au un scop comun, adică întemeierea unei familii;
– În cazul contractelor, sferă și conținutul drepturilor și a obligațiilor sunt determinate, de regulă, de părțile contractante. De fapt, limitele generale ale libertății de a contracta sunt, potrivit art. 1169 C. civ., ordinea publică și bunele moravuri. În schimb, în cazul căsătoriei, statutul juridic de persoană căsătorită este stabilit de legiuitor, de regulă, prin norme imperative, de la care soții nu pot deroga prin acordul lor de voință;
– Spre deosebire de contracte, căsătoria nu poate fi afectată de termene sau condiții deoarece, după cum s-a evocat deja, consimțământul la căsătorie trebuie să fie liber și deplin exprimat. Altfel spus, căsătoria este un act juridic esențialmente pur și simplu, iar contractul poate fi pur și simplu sau afectat de modalități;
– Contractul poate fi încheiat personal sau prin reprezentare, iar consimțământul la căsătorie poate fi exprimat numai personal de către viitorii soți;
– Contractul poate fi desfăcut prin acordul părților și fară intervenția instanței de judecată, adică mutuus dissensus, iar căsătoria, chiar dacă există acordul soților, poate fi desfăcută numai prin mijlocirea instanței de judecată, a ofițerului de stare civilă sau notarului public, după caz.
CAPITOLUL 2
LOGODNA
2.1 Natura juridică
Până la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil logodna nu era reglementată de nicio lege dre drept comun sau vreo lege specială, este adevărat că producea efecte din punct de vedere social și religios, dar nu si din punct de vedere juridic.
Dacă privim în urmă la legislațiile vechi, regăsim instituția logodnei în Codurile Calimach, Caragea și Donici, care au privit logodna ca pe un antecontract, care obliga la căsătorie pe cei ce o încheiau. Ulterior Codul Civil din 1864, dar și Codul Familiei nu au mai reglementat în niciun mod logodna din rațiuni ce privesc libertatea matrimonială.
Actualmente logodna este reglemtată de Noul Cod Civil în Cartea II-Despre familie, astfel potrivit art.266 (1) „Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”.
Logodna reprezintă o promisiune reciproca de încheiere a căsătoriei, între două persoane de sex opus care de cele mai multe ori se realizează într-un cadru festiv, concubinajul fiind de cele mai multe ori precedat de logodnă, cei doi concubini făcându-și promisiunea de a se căsători la o dată ulterioară. Logodna produce efecte mai mult la nivel economic, social, religios, în ceea ce priveste efectele logodnei din punct de vedere juridic ne putem raporta la ruperea logodnei unilaterală în mod abuziv.
În ceea ce privește natura juridică a logodnei aceasta este controversată, deoarece intituția logodnei este privită din două puncte de vedere diferite de doctrină și anume:logodna privita ca un contract sau logodna ca fapt juridic.
În mare parte doctrina de specialitate consideră logodna ca fiind un fapt juridic si nu un contract datorită faptului că efectele juridice produse de această instituție sunt limitate și privesc ruperea logodnei unilaterală și abuzivă cum am menționat mai sus.
Totuși există în doctrină și păreri care incurajează ideea conform căreia natura juridică a logodnei este una contractuală.Această natură contractuală nu coincide cu conceptul de logodna ca antecontract al căsătoriei, ci este privit ca un acord al părților de a încerca pe cât posibil să își țină promisiunea și ulterior să încheie căsătoria.Încercarea de a se ține de cuvant nu coincide cu obligația de a încheia căsătoria, cei doi logodnici putând rupe în orice moment logodna fără ca răspunderea lor să fie antrenată, asta numai în cazul în care denuțatrea nu este una abuzivă.
La fel ca și căsătoria, termenul de logodna poate fi privit din două accepțiuni:de act juridic și de statut juridic.
Logodna ca act juridic- logodnicii își promit realizarea reciprocă a aceluiași scop acela fiind cel de a încheia o căsătorie ulterior, această promisiune are natura unei convenții între cei doi. Mai mult decât atât natura de act juridic a logodnei este susținută de faptul că dovada promisiunii se poate face prin orice mijloc de probă.
Logodna ca statut juridic-logodna este o stare juridică facultativă, dar odată adoptată din ea derivă un statut juridic specific persoanelor care își fac promisiunea de a se căsători și anume de persoană logodită care conform promisiunii urmează să încheie o căsătorie.
Instituția logodnei prezintă următoarele caractere juridice :
a) Logodna este o uniune între două persoane.
Actul logodnei presupune o legătură între cele două persoane pentru realizarea unui scop comun și anume: încheierea căsătoriei.
b) Logodna se încheie între un bărbat și o femeie.
Fiind o stare juridică premergătoare căsătoriei, logodna împrumută această trăsătură esențială, fiind interzisă logodna între persoane de același sex.
După cum căsătoria este dominată de principiul monogamiei, ca o consecință a caracterului exclusiv al sentimentului de dragoste, tot astfel cei logodiți nu pot încheia o altă logodnă, câtă vreme cea anterioară nu a încetat (lato sensu).
c) Logodna este liber consimțită. Astfel, nimic nu împiedică persoanele respective de a-și promite reciproc încheierea căsătoriei.
d) Logodna este consensuală. Potrivit art. 266 alin. (3) teza I NCC, „încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități (…)”.
Prin urmare, nu este necesară intervenția vreunei autorități pentru constatarea încheierii logodnei, părțile având libertatea deplină de a alege modalitatea concretă de exprimare a consimțământului.
Spre deosebire de căsătorie, unde însăși legea fundamentală prevede posibilitatea celebrării religioase, însă numai după încheierea căsătoriei civile [art. 48 alin. (2) teza I din Constituție, republicată], la logodnă nu există o asemenea reglementare.
Totuși, în mod tradițional, logodna este o instituție civilă, care, ulterior, poate fi celebrată și religios.
e) Logodna se încheie până la căsătorie.
Părțile pot să convină, cu ocazia logodnei lor, asupra datei încheierii căsătoriei (în condițiile legii), după cum au libertatea să nu stabilească nimic în acest sens.
Durata logodnei nu poate depăși momentul încheierii căsătoriei.
f) Logodna se întemeiază pe egalitatea în drepturi și obligații a persoanelor logodite. Această egalitate se referă atât la condițiile încheierii, cât și la relațiile dintre cei logodiți.
g) Logodna se încheie în scopul căsătoriei. Promisiunea reciprocă pe care și-o fac părțile vizează încheierea căsătoriei, al cărui scop este întemeierea unei familii.
Cu alte cuvinte, prin încheierea logodnei nu se creează o familie, ci doar o eventuală premisă a nașterii sale.
În vechiul drept francez, logodna era considerată un contract care genera „obligația de a face”, adică de a încheia căsătoria.
Neîndeplinirea acestei obligații atrăgea răspunderea logodnicului vinovat, care era dator să plătească despăgubiri.
În Codul Calimach, logodna era obligatorie, ea trebuind să fie urmată, în termen de 2-4 ani, de căsătorie.
În cazuri determinate era admisă desfacerea logodnei. Logodna era astfel o stare juridică premergătoare căsătoriei.
Legislațiile modeme, cu unele excepții, nu mai acordă valoare juridică logodnei, ceea ce înseamnă că aceasta este doar o stare de fapt, un „proiect de căsătorie”, susceptibil de a fi dovedit cu orice mijloc de probă.
Din punct de vedere sociologic, logodna are semnificația trecerii de la celibat la căsătorie.
2.2 Încheierea logodnei
În legislația română actuală, logodna este reglementată legal în art. 266-270 NCC.
Logodna este supusă acelorași condiții de fond cu cele cerute pentru încheierea valabilă a căsătoriei, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă (este vorba de următoarele cerințe: consimțământul părților; vârsta matrimonială se cere ca fiecare dintre părți să fi împlinit cel puțin 16 ani; lipsa impedimentelor ca: existența unei căsătorii nedesfăcute, calitatea de mde a părților în linie dreaptă sau până la gradul III inclusiv; alienația sau debilitatea mintală; existența între părți a raportului tutore-minor; identitatea de sex).
Condițiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la data încheierii promisiunii.
Condițiile de fond prevăzute de legislația română pentru încheierea valabilă a logodnei sunt vârsta de 18 ani pentru ambii viitori soți, voința de a se logodi exprimată prin consimțământul lor liber, viitorii soți să nu fie rude (firești sau din adopție) în linie dreaptă sau in linie colaterala pana la al patrulea grad inclusiv. sa nu fie casatoriti, sa nu fie alienati sau debili mintali și să nu existe un raport de tutele între ei. De altfel, tutela este exclusă între persoanele majore și nepuse sub interdictie.
Referitor la condițiile de fond se mai impun următoarele precizări:
– minorii cu vârsta cuprinsă 16 si 18 ani se pot logodi cu încuviințarea părinților, căsătoria urmând să se încheie cu respectarea tuturor cerințelor de fond sau de formă și doar dacă există motive temeinice care să o justufice sau după ce viitori soți împlinesc 18 ani;
– în ceea ce privește existența unei căsatorii anterioare, logodna s-ar putea încheia și în timpul procesului de divorț, căsatoria subsecventa logodnei urmând să se incheie după rămanerea definitivă a hotărârii de desfacere a căsătoriei.
Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Logodna nu obligă la încheierea căsătoriei.
Cu toate acestea, se admite că logodnicii sunt obligați la curtoazie și respect reciproc.
Încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei.
Logodnă, odată încheiată poate fi ruptă oricând, de oricare dintre logodnici, situație în care cel care rupe logodna nu poate fi obligat să încheie căsătoria.
Ruperea logodnei
Ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, făcându-se distincție între mai multe cazuri:
-darurile manuale- care are o valoare medie în raport cu veniturile celui care le oferă nu sunt supuse restituirii
-cadourile cu valoare mare- făcute în sensul încheierii unei viitoare căsători, ele se restituie, totuși în cazul în care logodna este ruptă în mod abuziv acestea pot fi păstrate cu titlu compensatoriu considerându-se a fi direct proporționale cu despăgubirile la care soțul are dreptul. Dacă cel care rupe logodna este însuși donatarul, acesta va fi obligat să restituie donatorului darurile primite în vederea viitoarei căsători
-bijuteriile de familie- în ceea ce privește situația darurilor ce au ca obiect bijuterii de familie se presupune că odată cu oferirea acestor bijuterii se transmite doar dreptul de folosință ele trebuie restituite ulterior pentru a rămâne în familia respectivă, având valoare nu atât materiala, cât valoare sentimentală.
Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate.
Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate.
Pot fi acordate atât despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat, cât și despăgubiri morale pentru atingerea adusă demnității unui logodnic, sănătății fizice sau psihice a acestuia etc.
Răspunderea materială pentru ruperea culpabilă a logodnei poate fi angajată atât la cererea logodnicului vătămat, cât și la solicitarea terților care au achitat sau contractat anumite cheltuieli în vederea căsătoriei.
Acțiunea în răspundere pentru prejudiciul moral cauzat aparține numai logodnicului vătămat într-un drept al său nepatrimonial.
Dreptul la acțiunea în despăgubiri se prescrie într-un an, termen care începe să curgă din momentul ruperii logodnei.
Efectele promisiunii de căsătorie, precum și consecințele încălcării ei sunt guvernate de una dintre următoarele legi, în ordine:
a) legea reședinței obișnuite comune a viitorilor soți la data promisiunii de căsătorie;
b) legea națională comună a viitorilor soți, când aceștia nu au reședința obișnuită în același stat;
c) legea română, în lipsa legii naționale comune.
CAPITOLUL 3
CONDIȚII DE FOND PENTRU ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
Condiții de fond pozitive
Pentru încheierea valabilă a căsătoriei, potrivit legislației în vigoare, se impune respectarea următoarelor cerințe: îndeplinirea de către viitorii soți a condițiilor de fond prevăzute de lege; respectarea de către viitorii soți și autoritățile abilitate ale statului a condițiilor de formă cuplate de lege; inexistența unor împrejurări de fapt care contravin condițiilor impuse de lege, uimite și impedimente la căsătorie.
În sensul celor evocate mai sus sunt, spre exemplu, următoarele texte legale: art. 48 alin. I din Constituție, evocat anterior; art. 271-277 C. civ. referitoare la condițiile de fond pentru reînceperea căsătoriei; art. 278-289 C. civ. consacrate formalităților pentru încheierea acesteia; art. 24-31 din Legea nr. 119/1996 referitoare la întocmirea actului de căsătorie; art. 41-53 înregistrarea căsătoriei din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011 pentru aprobarea Metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă.
Pentru căsătoriile cu elemente de extraneitate, Codul civil cuprinde dispoziții în ceea ce privește legea aplicabilă pentru determinarea condițiilor de fond (art. 2586) și de formă( art. 2587).
Condițiile de fond și de formă pentru încheierea căsătoriei sunt prevăzute și de unele texte din acte normative internaționale, astfel: art. 16 din Declarația universală a drepturilor omului; art. 23 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ; preambulul și art. 1-3 din Convenția O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor.
Potrivit doctrinei clasice , în raport cu modul lor de formulare în conținutul textelor legale, condițiile de fond sunt grupate în condiții de fond în sens restrâns, dacă sunt formulate pozitiv și în impedimente la căsătorie, dacă sunt exprimate negativ.
Pe cale de consecință, potrivit distincției doctrinei clasice , sunt considerate „condiții fond în sens restrâns” următoarele cerințe: împlinirea de către viitorii soți a vârstei matrimoi sau nubile; comunicarea reciprocă de către viitorii soți a stării lor de sănătate; exprimarea către viitorii soți a consimțământului la căsătorie; existența diferențierii sexuale a viitorilor soți în schimb, „impedimentele” sau „condițiile de fond negative” sunt, potrivit doctrinei, următoarele: existența calității de persoană căsătorită a unuia sau a ambilor soți: existența legăturii de rudenie naturală sau civilă în linia și gradul prohibit de lege viitorilor soți; existența stării de tutelă dintre viitorii soți; existența stării de alienație sau debilitate mintală a unuia sau a ambilor soți ori lipsa vremelnică a facultăților lor mintale.
Se susține că această distincție prezintă importanță practică sub aspectul distribuirii sarcinii probei. Astfel, îndeplinirea „condițiilor de fond în sens restrâns” trebuie dovedită de viitorii și este verificată de ofițerul de stare civilă. În schimb, impedimentele la căsătorie pot fi invocat de orice persoană care are cunoștință despre existența vreunei piedici legale sau despre faptul că alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite pentru încheierea valabilă a căsătoriei. În legătură cu impedimentele la căsătorie, viitorii soți au doar obligația să declare că acestea nu există.
În opinia noastră, distincția doctrinară, deși tradițională, este didacticistă, fără suportul legii și, mai ales, fără consecințe practice în plan juridic.
Astfel, cu titlu general, orice normă juridică poate fi formulată pozitiv sau negativ deoarece în principiu, fiecare este susceptibilă și de o interpretare per a contrario.
Astfel, acesta ar putea fi redactat în sensul că se poate căsători numai persoana care nu este căsătorită.
De principiu, formularea pozitivă sau negativă a cerințelor legale are rolul de a facilita exprimarea tezelor normative și, nicidecum de a le determina consecințe juridice specifice.
Finalmente, formularea pozitivă sau negativă a normelor juridice nu schimbă consecințele practice ce le produc.
Mai mult, în sprijinul tezei ce o promovăm poate fi invocat art. 48 alin. (2) din Constituție Astfel, în temeiul acestuia, condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate ale căsătoriei se stabilesc de lege (s.n.).
Deci, Constituția se referă la numai la „condiții” și fără să facă vreo distincție.
Nerealizarea așa-ziselor condiții de fond în sens restrâns și existența așa-ziselor impedimente la căsătorie produc, în principiu, același efect, adică determină nulitatea absolută a căsătoriei.
Astfel, spre exemplu, potrivit Codului civil, lipsa consimțământului la căsătorie (art. 271) și existența legăturii de rudenie în gradul prohibit de lege (art. 274) determină nulitatea absolută a căsătoriei, deoarece art. 293, stabilind cauzele de nulitate absolută ale căsătoriei, enumeră atât nerespectarea art. 271, cât și a art. 274 C. civ. Evident, potrivit doctrinei clasice, consimțământul este o condiție de fond în sens restrâns, iar existența legăturii de rudenie un impediment la căsătorie.
În privința sarcinii probei, în materie de căsătorie, este incident principiul general prevăzut de art. 249 C. pr. civ.
Astfel, potrivit acestui text, cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege (onus probandi incumbit actori).
Astfel, în temeiul art. 281 alin. (2) C. civ., o dată cu declarația de căsătorie, soții vor prezenta și dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.
Dovezile cerute de lege sunt cele stipulate de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 și vizează, deopotrivă, atât dovedirea îndeplinirii așa-ziselor condiții de fond în sens restrâns, cât și inexistența așa-ziselor impedimente.
Astfel, ofițerul de stare civilă care primește declarația de căsătorie este obligat să solicite viitorilor soți să prezinte actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele medicale privind starea sănătății acestora, precum și: autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente rezultate din condițiile de rudenie firească sau adopție, în condițiile prevăzute de lege [lit. a)]; avizul medical, dovada încuviințării părinților ori, după caz, a tutorelui și autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente legate de vârsta matrimonială [lit. b)].
Deci, spre exemplu, cu certificatele de naștere, cerute de acest text, viitorii soți dovedesc atât respectarea vârstei nubile care, conform doctrinei clasice, este o condiție de fond în sens restrâns, cât și inexistența legăturii de rudenie, adică a unui impediment la căsătorie.
La rândul lor, terțele persoane, care formulează opuneri la căsătorie, ori ofițerul de stare civilă, care refuză încheierea căsătoriei, sunt obligați, în temeiul art. 285, respectiv art. 286 C. civ., să facă dovada opunerilor, respectiv a refuzului, adică, de fapt, să se supună principiului prevăzut de art. 249 C. pr. civ.
Se poate concluziona că, în sistemul român de drept, condițiile de fond la căsătorie sunt cerințe ale legii care trebuie îndeplinite de cei ce vor să se căsătorească, indiferent că sunt formulate pozitiv sau negativ în textele legale. În schimb, impedimentele sunt împrejurări de fapt în care se află aceste persoane, împrejurări care contravin cerințelor legii.
Altfel spus, condițiile de fond sunt situații de drept, iar impedimentele la căsătorie situații de fapt.
Pentru a sintetiza, potrivit Codului civil, sunt condiții de fond pentru încheierea valabilă a căsătoriei, în ordine cronologică, următoarele: existența consimțământului valabil la căsătorie a viitorilor soți (art. 271); împlinirea vârstei matrimoniale de către viitorii soți (art. 272); lipsa stării de persoană căsătorită a viitorilor soți (art. 273); lipsa legăturii de rudenie între viitorii soți ( art. 274); lipsa stării de tutelă între viitorii soți (art. 275); existența discernământului viitorilor soți (art. 276); existența diferențierii sexuale a viitorilor soți (art. 277).
Pe de altă parte, după cum s-a mai evocat, sub aspectul condițiilor de fond, noutatea majoră adusă de Codul civil este instituirea cerinței că viitorii soți să fie de sex diferit (art. 277).
Din motive exclusiv didactice, în doctrină, condițiile de fond la căsătorie au fost grupate în următoarele categorii: condiții care asigură liberul și deplinul consimțământ al viitorilor soți, adică vârsta matrimonială, comunicarea reciprocă a stării de sănătate și consimțământul la căsătorie; condiții privitoare la aptitudinea fizică a viitorilor soți de a întemeia o familie, adică diferențierea sexuală și vârsta nubilă; condiții privitoare la aptitudinea morală a viitorilor soți de a încheia o căsătorie, adică starea de persoană căsătorită, rudenia, adopția și tutela.
În schimb, impedimentele sunt grupate după criterii, precum următoarele: sancțiunea care o antrenează; sfera persoanelor față de care interzic căsătoria; natura lor.
În raport cu criteriul sancțiunii juridice ce o determină, se face distincție între impedimente dirimante și impedimente prohibitive. Impedimentele dirimante atrag nulitatea absolută a căsătoriei și acestea sunt: neîndeplinirea condițiilor de vârstă cerute de lege; existența une: căsătorii anterioare nedesfăcute, neanulate sau neîncetate; existența legăturii de rudenie naturală sau civilă în gradul prohibit de lege; existența legăturii de rudenie rezultată din adopție; starea de alienație mintală; lipsa consimțământului la căsătorie. În schimb, impedimentele prohibitive nu atrag nulitatea căsătoriei, ci numai sancțiuni de natură administrativă, aplicabile ofițerului de stare civilă care a încheiat căsătoria fără respectarea unor cerințe prevăzute de lege.
Sunt impedimente prohibitive starea de tutelă și lipsa temporară a discernământului.
În raport cu sfera persoanelor față de care opresc căsătoria, impedimentele sunt absolute sau relative.
Sunt absolute impedimentele care opresc căsătoria unei persoane cu oricare altă persoană, și anume: starea de persoană căsătorită; starea de alienație sau debilitate mintală; lipsa temporară a discernământului.
Sunt relative impedimentele care opresc anumite persoane să se căsătorească între ele, adică: rudenia naturală; legătura de rudenie din adopție; starea de tutelă.
În raport cu natura lor, impedimentele sunt grupate în impedimente de ordin fizic, psihic sau moral.
Consimțământul la căsătorie
Consimțământul la căsătorie reprezintă manifestarea de voință concordantă a viitorilor soți, care își exprimă decizia de a se căsători unul cu celălalt și de a întemeia, astfel, o familie.
Cerința consimțământului este prevăzută de numeroase acte normative interne și internaționale, precum următoarele: art. 48 alin. (1) din Constituție; art. 258 alin. (1), art. 271 și în 287 C. civ.; art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996; art. 16 paragr. 2 din Declarația universală a drepturilor omului; art. 23 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și Politice; art. 1-3 din Convenția O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor.
Condiția consimțământului la căsătorie, impusă de actele normative enumerate mai sus, imită, pe de o parte, libertatea căsătoriei și, pe de altă parte, faptul că suntem în prezența unui act juridic de natură civilă.
Potrivit actelor normative interne și internaționale evocate, consimțământul la căsătorie trebuie să întrunească cumulativ următoarele cerințe: să existe; să provină de la o persoană cu discernământ; să fie liber; să fie deplin; să fie exprimat personal de viitorii soți; să fie exprimat în fața ofițerului sau delegatului de stare civilă și a doi martori; să fie exprimat public; să fie exprimat de viitorii soți în aceeași împrejurare; să fie actual.
Deci, înainte de toate, pentru încheierea valabilă a căsătoriei, consimțământul viitorilor soți trebuie să existe. Consimțământul la căsătorie nu există atunci când, pur și simplu, nu a fost oprimat.
Lipsa consimțământului poate fi determinată de factori obiectivi sau subiectivi, care afectează capacitatea intelectivă sau volitivă a persoanei.
Persoană poate ajunge în situația de a-și da seama de realitatea înconjurătoare sau de a nu-și dirija faptele datorită unor împrejurări create chiar de ea ori de fapta unui terț, cum ar fi, spre exemplu, starea de beție completă involuntară sau voluntară ori starea de hipnoză.
În doctrină și practica judiciară s-a considerat că nu există consimțământ la căsătorie în următoarele situații:
– persoană are convingerea că își exprimă decizia de a încheia un alt act juridic, cum ar fi, o logodnă. În acest caz, persoana se află în eroare obstacol, distructivă de voință, chiar asupra naturii actului juridic (error în negotium);
– persoană are convingerea că își dă consimțământul pentru a se căsători cu o altă persoană, adică se află în eroare asupra identității persoanei cu care se căsătorește
– persoana exprimă consimțământul în alt scop decât întemeierea unei familii, adică în cazul în căsătoria este fictivă. Spre exemplu, este o asemenea căsătorie căsătoria de conveniență, că aceea care este încheiată în singurul scop de a eluda condițiile de intrare și ședere a străinilor și de a obține dreptul de ședere în România;
– ofițerul de stare civilă declară persoana căsătorită fără ca aceasta să-și fi exprim consimțământul la căsătorie în condițiile legii.
Pentru vicierea consimțământului la căsătorie, este absolut necesară existența capacității intelective a persoanei, capacitate care, din cauza necunoașterii sau cunoașterii false a realității a fost deturnată de la această realitate.
Altfel spus, deși capacitatea intelectivă este deplină, fața de informațiile primite de persoană sau influențele la care este supusă, este deturnată de la realitate.
Consimțământul este deplin atunci când este pur și simplu, adică nu este afectat de modalități (termene, condiții ori sarcini).
Potrivit art. 271 C. civ., căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora.
Acest text exprimă, pe de o parte, cerința că viitorii soți să fie de sex diferit și, pe de altă parte, două condiții ce trebuie să le întrunească consimțământul viitorilor soți, adică de a fi personal și liber.
La rândul lui, art. 287 alin. (1) C. civ. instituie cerința exprimării consimțământului în mod public, în prezența a doi martori și în fața ofițerului de stare civilă.
Consimțământul se exprimă prin răspunsuri succesive și afirmative, date de fiecare viitor soț, la întrebarea ofițerului de stare civilă dacă vrea să se căsătorească cu celălalt.
Facem precizarea că tăcerea viitorilor soți nu valorează consimțământ.
Această concluzie rezultă, mai ales, din prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 11Ș/1996, conform cărora ofițerul de stare civilă, la încheierea căsătoriei, ia consimțământul soților liber și deplin exprimat.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 119/1996, în cazul persoanelor care nu aud ori nu pot vorbi. consimțământul va fi luat prin interpret, iar în cazul persoanelor care nu cunosc limba oficială în care se desfășoară solemnitatea încheierii căsătoriei, se va folosi un traducător, încheindu-se.
În acest sens, un proces-verbal.
Consimțământul la căsătorie trebuie să fie actual, întrucât trebuie exprimat în fața ofițerul de stare chiar în momentul celebrării căsătoriei ca negotium, conform art. 287 alin. (1) C. civ.
De asemenea, potrivit art. 287 alin. (1) C. civ., consimțământul la căsătorie trebuie exprimat personal și împreună de către viitorii soți.
Drept urmare, consimțământul nu este valabil dacă este dat prin reprezentant ori soții nu sunt în același loc în momentul exprimării lui.
Facem precizarea că art. 287 alin. (2) C. civ. oferă doar posibilitatea încheierii căsătoriei în afara sediului serviciului de stare civilă și, nicidecum că viitorii soți să fie, în acest moment, în locuri diferite.
De fapt, în textul respectiv, pentru această situație, se pune expres condiția respectării condițiilor prevăzute de alin. (1), ceea ce înseamnă și respectarea cerinței referitoare la prezența ambilor soți în fața ofițerului de stare civilă.
Consimțământul trebuie constatat nemijlocit de către ofițerul de stare civilă,conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, să vegheze ca acesta să fie liber exprimat.
Consimțământul mai trebuie exprimat în prezența a doi martori, cerință, de asemenea, stipulată de art. 287 alin. (1) C. civ. și de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.
În sfârșit, consimțământul nu se exprimă în general, ci trebuie să privească căsătoria unui bărbat cu o anumită femeie.
În dreptul comparat, legislația unor state oferă unele soluții particulare în ceea ce privește consimțământul la căsătorie.
Astfel, în dreptul francez, potrivit art. 171 C. civ. fr., este permisă, în mod excepțional, încheierea căsătoriei și după decesul unuia dintre soți, adică așa-zisa „căsătorie postumă”.
Pentru încheierea acesteia se cer a fi întrunite două condiții, și anume: să existe motive temeinice, astfel din derularea formalităților premergătoare încheierii căsătoriei să rezulte neechivoc că defunctul și-ar fi exprimat consimțământul.
O astfel de căsătorie este supusă, însă aprobării președintelui Franței. În exemplul dat, contrar cerințelor din unele reglementări internaționale, se realizează condiția exprimării publice, personale și în fața autorității competente a consimțământului.
Evident, se dă eficiență așa-zisei promisiuni de căsătorie, adică unui : consimțământ anterior.
În legislația civilă portugheză este prevăzută obligativitatea consimțământului părinților la căsătoria copiilor lor minori.
În sistemele de drept de natură islamică, căsătoria, fiind concepută ca un contract, se încheie, de fapt, între părinții viitorilor soți.
În sfârșit, în dreptul ebraic, căsătoria încheiată înainte de vârsta majoratului nu se realizează că urmare a consimțământului viitorilor soți, ci prin contractarea acesteia de către părinții lor.
3.1.2 Vârsta matrimonială
Stabilirea vârstei matrimoniale sau nubile este în strânsă legătură cu dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală a viitorilor soți, dezvoltare care trebuie să permită încheierea căsătoriei de către persoane capabile să exprime un consimțământ valabil, dar și să poată face față, din punct de vedere psihic, intelectual și fizic, inclusiv sexual, obligațiilor căsătoriei.
În vechea reglementare, inițial, art. 4 din Codul familiei a stabilit ca vârstă minimă pentru căsătorie vârsta de 18 ani pentru bărbați și 16 pentru femei [alin. (1)]. Prin excepție, în anumite condiții, femeia se putea căsători începând cu vârsta de 15 ani [alin. (2)].
Legea nr. 288/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 4/1953 – Codul familiei, prin art. I, a modificat și completat, printre altele, și dispozițiile din Codul familiei referitoare la vârsta matrimonială (art. 4). Ulterior, dispozițiile art. 4 din Codul familiei, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 288/2007, au fost preluate de art. 272 C. civ.
Noile reglementări referitoare la vârsta matrimonială asigură respectarea principiului egalității de tratament juridic dintre bărbat și femeie sub aspectul vârstei lor nubile, adică la
În temeiul art. 272 alin. (1) C. civ., căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani. Evident, acest text instituie principiul în materie de vârstă nubilă, în opinia noastră, noua soluție legislativă este triplu fundamentată.
În primul rând, s-a urmărit respectarea, în planul dreptului intern al României, al principiului instituit prin unele acte normative internaționale, conform căruia bărbatul și femeia au drepturi egale cu privire la căsătorie, în timpul acesteia și la desfacerea ei.
Reiterăm că acest principiu este stipulat expressis verbis de art. 16 paragr. 1 teza a II-a din I Declarația universală a drepturilor omului, art. 23 paragr. 4 teza I din Pactul internațional cui privire la drepturile civile și politice și de paragr. 1 teza a II-a din preambulul Convenției O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor .
În vechea reglementare, fiindcă vârsta minimă la căsătorie a bărbatului era de optsprezece ani și a femeii de șaisprezece, respectiv cincisprezece ani, era nesocotită egalitatea lor „cu privire la căsătorie”, adică în legătură cu momentul încheierii căsătoriei.
În al doilea rând, egalitatea de tratament juridic a bărbatului și femeii în legătură cu vârsta lor nubilă a fost impusă și de cerințele principiului egalității cetățenilor în fața legii, stipulat de art. 16 alin. (1) din Constituție .
Reiterăm că, în temeiul principalelor reglementări internaționale din domeniul drepturilor omului , căsătoria reprezintă un drept fundamental, recunoscut bărbatului și femeii care au ajuns la vârsta nubilă, împrejurarea ce impune instituirea, prin legislația internă a statelor, a unor condiții legale egale de exercitare. De fapt, importante acte normative internaționale obligă expressis verbis statele să respecte și să garanteze, prin legislația lor internă, tuturor persoanelor fizice drepturile fundamentale, fără nicio deosebire, printre altele, de sex .
În vechea reglementare, împrejurarea că, potrivit art. 4 din Codul familiei, bărbatul se putea căsători începând cu vârsta de optsprezece ani [alin. (1) teza I], iar femeia, de regulă, de la vârsta de șaisprezece ani [alin. (1) teza a II-a] și, prin excepție, de la vârsta de cincisprezece ani , constituia, contrar cerințelor dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție și actelor formative internaționale enumerate, un privilegiu pentru femeie și o discriminare pentru bărbat.
În al treilea rând, considerăm că noua opțiune a legiuitorului este fundamentată și pe preocuparea acestuia că viitorii soți să aibă, în momentul încheierii căsătoriei, capacitate deplină de exercițiu. Într-adevăr, în temeiul art. 38 C. civ., de principiu, capacitatea deplină de exercițiu se dobândește la data când persoana devine majoră [alin. (1)], iar persoana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani [alin. (2)].
Capacitatea deplină de exercițiu este reclamată și de împrejurarea că exercitarea de către bărbat și femeie a dreptului lor de a se căsători se realizează pe calea actului juridic al căsătoriei, încheiat, în condițiile legii, prin consimțământul liber și deplin al acestora.Față de numeroasele și importantele consecințele ce se produc în planul raporturilor nepatrimoniale și patrimoniale dintre bărbat și femeie urmarea actului juridic al căsătoriei, apare nerațional ca, de regulă, la data încheierii căsătoriei unul dintre ei să aibă capacitate deplină de exercițiu, iar celălalt numai capacitate restrânsă de exercițiu.
Finalmente, s-a dorit ca, de principiu, viitorii soți să aibă capacitate deplină de exercițiu înainte de încheierea căsătoriei și numai prin excepție aceștia s-o dobândească urmare a actului juridic al căsătoriei, în condițiile art. 39 C. civ.
Într-o interpretare a fortiori, în temeiul art. 272 alin. (1) C. civ., persoana se poate căsători oricând după împlinirea vârstei de optsprezece ani.
De asemenea, ca și în vechea reglementare, legiuitorul nu a fost preocupat de stabilirea unei diferențe minime sau maxime de vârstă între soți.
Excepția de la principiul privind vârsta matrimonială
Aspecte generale
Art. 272 alin. (2)-(5) C. civ. instituie condițiile în care minorul se poate căsători înainte de împlinirea vârstei de optsprezece ani.
În concret, potrivit art. 272 alin. (2) C. civ., pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei rază teritorială minorul își are domiciliul (teza I). în cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului (teza a II-a).
În vechea reglementare, art. 4 alin. (2) din Codul familiei dispunea că, pentru motive temeinice, se poate încuviința căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani. Încuviințarea putea fi dată de primarul general al municipiului București sau președintele consiliului județean în cuprinsul căruia se afla domiciliul femeii și numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial.
Diferențele dintre cele două texte sunt multiple și de esență.
În prezent, art. 272 C. civ., referindu-se fără distincție la „minorul care a împlinit vârsta de 16 ani”, este incident atât în cazul celui de sex masculin, cât și a celui de sex feminin.
Deci, și sub aspectul excepției de la regulă, este realizată egalitatea de tratament juridic între bărbat și femeie, egalitate reclamată de reglementările internaționale evocate anterior și de art. 16j alin. (1) din Constituție.
Din analiza actualului conținut al art. 272 alin. (2) teza I C. civ. se desprinde concluzia că minorul, indiferent de sex, se poate căsători dacă întrunește cumulativ următoarele cerințe: a împlinit vârsta de șaisprezece ani; se află într-o împrejurare care justifică încheierea căsătoriei adică există motive temeinice; a obținut avizul medical favorabil în acest sens; are încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui; a obținut autorizarea instanței de tutelă în a cărei rază teritorială își are domiciliul.
Cerința ca minorul să aibă împlinită vârsta de șaisprezece ani
În opinia noastră, legiuitorul a optat pentru vârsta de 16 ani, deoarece această vârstă potrivit art. 41 C. civ., chiar dacă, de principiu, îl plasează pe minor în categoria persoanelor cu o capacitate restrânsă de exercițiu, marchează un grad mai mare de maturizare a acestuia, întrucât este situată după momentul în care este depășită jumătatea intervalului de timp dintre vârsta la care minorul este lipsit de capacitatea de exercițiu [art. 43 alin. (1) lit. a)] și vârsta la care persoana dobândește capacitatea deplină de exercițiu (art. 38). Altfel spus, după vârsta de șaisprezece ani, minorul este mai departe de starea de incapacitate (sub 14 ani) și mai aproape de cea a capacității depline de exercițiu (peste 18 ani).
În context, subliniem că, sub aspect strict juridic, de regulă, la vârsta de șaisprezece am minorul este „copil”. Astfel, după cum s-a mai precizat, potrivit art. 4 lit. a) din Legea nr. 272/2004, termenul „copil” are semnificația de persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu.
Prin combinarea și raportarea acestor cerințe la dispozițiile art. 38 C. civ., se desprinde concluzia că este „copil” minorul fără capacitate deplină de exercițiu, adică minorul necăsătorit . Per a contrario, nu mai este copil persoana majoră și persoana minoră căsătorită.
Pe de altă parte, referirea generică din textul art. 272 alin. (2) teza I C. civ. la „minorul care a împlinit vârsta de 16 ani” îl are în vedere, deopotrivă, pe minorul fără capacitate civilă deplină de exercițiu și pe cel cu capacitate deplină. Facem precizarea că nu avem în vedere situația în care un asemenea minor, fiind căsătorit, are capacitate deplină de exercițiu, conform art. 39 C.civ. Evident, în acest caz, căsătoria nu poate fi încheiată pe motiv de bigamie, conform art. 273 C. civ.
Astfel, spre exemplu, este posibil ca un minor, după ce s-a căsătorit în condițiile art. 272 alin. (2)-(5) și a dobândit, astfel, capacitate deplină de exercițiu, conform art. 39, să devină văduv ori persoană divorțată înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. În acest caz, fostul soț, chiar dacă este încă minor, nu pierde capacitatea deplină de exercițiu dobândită urmare precedentei căsătorii.
Astfel, potrivit 39 alin. (2) C. civ., în cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exercițiu.
De asemenea, reglementările din domeniu referitoare la încetarea și desfacerea căsătoriei, nu prevăd, printre efectele juridice ce se produc, și pierderea capacității depline de exercițiu.
Mai mult, spre deosebire de nulitate, desfacerea căsătoriei prin divorț și încetarea acesteia prin decesul unuia dintre soți produc efecte numai pentru viitor.
Finalmente, fiindcă un asemenea minor are capacitate deplină de exercițiu, nu se mai justifică, pentru a se căsători, incidența dispozițiilor art. 272 alin. (2)-(5) C. civ.
Pentru evitarea interpretărilor diverse pe tema capacității civile de exercițiu a „minorului care a împlinit vârsta de 16 ani”, exprimăm opinia că, de lege ferenda, textul art. 272 alin. (2) C. civ. ar trebui reformulat, în sensul de a se referi expressis verbis și exclusiv la „minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu”.
Condiția avizului medical
Spre deosebire de vechea reglementare, în cadrul căreia era necesar un „aviz dat de un medic oficial”, în prezent este necesar un „aviz medical”.
Sub imperiul Codului familiei, am exprimat opinia că, în raport cu rolul avizului medical, numai cerința ca acesta să fie dat de un „medic oficial” era insuficientă.
Astfel, este evident că acest aviz are ca rațiune stabilirea de către persoane cu pregătire profesională adecvată împrejurarea că minorul are sau nu capacitatea intelectuală, psihică și fizică reclamată de calitatea de soț.
Altfel spus, avizul are caracter calificat.
Drept urmare, medicii, pe lângă faptul că trebuie să fie oficiali, adică abilitați de lege, ar trebui să aibă și pregătirea profesională corespunzătoare.
Pentru aceste motive, s-ar fi impus ca acest aviz să fie dat în competența unei comisii medicale oficiale”.
Pe de altă parte, actuala reglementare, referindu-se generic la „aviz medical”, lasă pe seama autorității centrale din domeniul asistenței de sănătate publică să stabilească competența și condițiile pentru eliberarea acestuia.
Facem precizarea că Legea nr. 95/2006 nu cuprinde norme care să stabilească competența și condițiile eliberării unui asemenea avizul medical.
Pe de altă parte, sub aspect formal, față de împrejurarea că, în conținutul art. 272 alin. (2) :eză I C. civ., „avizul medical” este enumerat, pur și simplu, alături de celelalte condiții, în prezent, această cerință are caracter distinct pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani.
În schimb, în vechea reglementare, „avizul medicului oficial”, alături de „motivele temeinice”, constituia o cerință pentru încuviințarea căsătoriei de către președintele consiliului județean sau primarul general al municipiului București, după caz.
În ipoteza în care avizul medical este nefavorabil ori autoritatea din domeniul sănătății publice refuză nejustificat eliberarea lui , fiind vorba despre un act administrativ, minorul nemulțumit se poate adresa instanței de contencios administrativ competentă, în condițiile art. 1 și urm. din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Facem precizarea că, în prezent, nu poate fi identificată instanța de contencios administrativ competentă să soluționeze eventualele litigii în legătură cu netemeinicia sau nelegalitatea avizului medical ori refuzul nejustificat de eliberare a acestuia, deoarece Legea nr. 95/2006 sau alt act normativ nu cuprinde o dispoziție care să stabilească competența și condițiile eliberării acestuia.
Drept urmare, de lege ferenda, se impune ca Ministerul Sănătății Publice. în calitate de autoritate centrală în domeniul asistenței de sănătate publică, în temeiul art. 16 lit. b) din Legea nr. 95/2006, să reglementeze competența autorității medicale și condițiile în care poate fi eliberat acest aviz medical.
Oricum, luând în considerare motivele deduse din nevoia soluționării cu celeritate a cererilor respective și pentru evitarea cheltuielilor mari de timp și resurse pentru obținerea acestui aviz, considerăm că această competență ar trebui dată autorităților locale la nivel de județ din domeniul asistenței de sănătate publică. Această împrejurare ar atrage, în temeiul art. 96 pct. 1 C. pr. civ., competența materială a curții de apel.
Cerința încuviințării părinților sau a tutorelui
În limbajul comun, ca de altfel și în cel juridic, termenul „încuviințare” are semnificația de permisiune sau aprobare ori consimțire.
În opinia noastră, din punct de vedere juridic, încuviințarea părinților nu poate fi analizată ca un aspect al consimțământului la căsătorie deoarece, potrivit numeroaselor reglementări interne și internaționale, căsătoria se încheie exclusiv prin consimțământul soților.
În realitate, încuviințarea părinților are rolul de a atesta existența motivelor temeinice și chiar a faptului că minorul este capabil să facă față sarcinilor căsătoriei.
Cerința „încuviințării părinților sau, după caz, a tutorelui”, chiar dacă are caracter de noutate, constituie o aplicație în concretă a principiului înscris în art. 41 alin. (2) teza I C. civ.. conform căruia, actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu se încheie de către acesta, cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui. Se poate susține că cerința în cauză este fundamentată juridic pe împrejurarea că ne aflăm în prezența unui act juridic de natură civilă.
Această cerință este și rațională întrucât, datorită autorității părintești exercitate asupra minorului, aceștia ar trebui să cunoască dacă motivele invocate de el sunt sau nu temeinice ori dacă are sau nu capacitatea de a face față sarcinilor căsătoriei.
Pe de altă parte, fiindcă textul se referă generic la „părinți”, aceștia pot fi, după caz. naturali (firești) sau din adopție (civili). De fapt, potrivit art. 470 alin. (1) C. civ., prin adopție se stabilesc filiația dintre adoptat și cel care adoptă, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.
În situația în care unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitate de a-și manifesta voința, în temeiul art. 272 alin. (3) C. civ., este suficientă încuviințarea celuilalt părinte.
Pentru identitate de rațiune, este suficientă încuviințarea unui părinte în situațiile stipulate de art. 40 alin. (2) teza I din Legea nr. 272/2004 și art. 210 C. civ., iar dacă s-ar afla ambii părinți, ar trebui instituită tutela copilului. În concret, este suficientă încuvințarea unui părinte și atunci când celălalt este necunoscut, decăzut din exercițiul drepturilor părintești ori i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, este pus sub interdicție, declarat judecătorește mort sau dispărut. De fapt, aceste împrejurări pot fi încadrate în situația generică stipulată de art. 272 alin. (3) C. civ., adică atunci când unul dintre părinți se află în imposibilitate de a-și manifesta voința.
Evident, imposibilitatea de manifestare a voinței nu trebuie privită numai ca o imposibilitate fizică (cazul când părintele este necunoscut, decedat, declarat judecătorește mort sau dispărut), ci și ca una legală (cazul în care părintele e decăzut din drepturile părintești, i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești ori e pus sub interdicție judecătorească).
Atunci când unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă, în temeiul art. 272 alin. (2) teza a II-a C. civ., hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului. Astfel, pe de o parte, este chemată să „autorizeze căsătoria” (teza I) și, pe de altă parte, să hotărască asupra divergenței dintre părinți”.
De asemenea, observăm că legiuitorul nu a reglementat situația în care ambii părinți refuză neîntemeiat ori abuziv să încuviințeze căsătoria minorului. În acest caz, în lipsa unor dispoziții egale speciale, singura posibilitate legală pe care minorul o poate folosi este cea oferită de principiul accesului liber la justiție.
Soluția propusă este susținută de faptul că încuviințarea părinților, chiar dacă privește un aspect derogator de la principiul de drept comun în materie de vârsta matrimonială, este instituită în legătură cu modul de exercitare a dreptului fundamental al bărbatului și femeii de a se căsători.
Altfel spus, încuviințarea părinților nu poate acționa, pentru ca un liber arbitru și, drept urmare, aceștia nu pot avea puterea discreționară de a o da sau, împotrivă, de a o refuza. În realitate, dacă există motive temeinice și minorul poate face față sarcinilor căsătoriei, părinții nu pot refuza încuviințarea căsătoriei acestuia.
Se poate susține că încuviințarea părinților este o măsură de protecție a dreptului minorului de a se căsători și, nicidecum un drept al părinților. Aceeași soluție se impune și atunci când încuviințarea, fiind dată în competența tutorelui sau a altor persoane, acestea refuză neîntemeiat sau abuziv să o dea.
Deci, în situația analizată, minorul, întemeindu-și acțiunea, în fapt, pe refuzul nejustificat sau abuziv al părinților de a încuviința căsătoria și, în drept, pe toate dispozițiile legale care proclamă căsătoria ca drept fundamental al persoanei, precum și pe cele ale art. 21 din Constituție, se poate adresa instanței de judecată pentru a constata caracterul neîntemeiat sau abuziv al refuzului și să dea o hotărâre care să țină loc de încuviințare.
Cât privește instanța competentă, sub aspect material, este instanța de tutelă, conform art. 265 C. civ. și, sub aspect teritorial, instanța de tutelă în a cărei rază teritorială se află domiciliul minorului.
De asemenea, dacă refuzul neîntemeiat sau abuziv al părinților denotă exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești contrar interesului copilului, în temeiul art. 39 și urm. din Legea nr. 272/2004, se poate dispune instituirea tutelei ori luarea altei măsuri de protecție alternativă, care să dea posibilitatea altor persoane sau autorități să dea această încuviințare.
Aceeași soluție se impune și atunci când încuviințarea, fiind în competența tutorelui sau a altor persoane, acestea refuză neîntemeiat sau abuziv să o dea.
Deci, în situația analizată, minorul, întemeindu-și acțiunea, în fapt, pe refuzul nejustificat abuziv al părinților de a încuviința căsătoria și, în drept, pe toate dispozițiile legale care aclamă căsătoria ca drept fundamental al persoanei, precum și pe cele ale art. 21 din Constituție, se poate adresa instanței de judecată pentru a constata caracterul neîntemeiat sau abraziv al refuzului și să dea o hotărâre care să țină loc de încuviințare.
Cât privește instanța competentă, sub aspect material, este instanța de tutelă, conform în 265 C. civ. și, sub aspect teritorial, instanța de tutelă în a cărei rază teritorială se află domiciliul minorului.
Referitor la tutore, facem precizarea că, alături de situațiile enumerate de art. 40 alin. (2) în Legea nr. 272/2004 și art. 110 C. civ., tutela copilului poate fi instituită și în situația în care, în temeiul art. 482 alin. (1) C. civ., urmare declarării nulității adopției, instanța de judecată decide că părinții firești ai copilului nu redobândesc drepturile și îndatoririle părintești. Evident în acest caz, chiar dacă părinții nu se află în vreuna din situațiile enumerate de art. 40 alin. (21 din Legea nr. 272/2004 și art. 110 C. civ., instituirea tutelei este impusă de faptul că autoritate părintească este contrară interesului copilului.
În situația în care, în condițiile art. 41 din Legea nr. 272/2004, tutela este exercitată către soț și soție, pentru încheierea căsătoriei, în condițiile art. 272 alin. (2) C. civ., este necesar ca ambii tutori să dea încuviințarea.
În acest caz, dacă tutorii nu se înțeleg în legătură încuviințarea căsătoriei, exprimăm opinia că, în temeiul art. 158 C. civ., tutorii pot fi îndepărtat din tutelă și poate fi numit un nou tutore. într-adevăr, în temeiul acestui text, tutorele poate îndepărtat din tutelă dacă săvârșește, printre altele, un abuz față de copil. Aceeași soluție impune și atunci când tutorii refuză neîntemeiat încuviințarea căsătoriei deoarece, în fond refuzul lor neîntemeiat este un abuz în exercitarea tutelei.
În ambele situații, dacă înlocuirea tutorilor nu este indicată, întocmai ca și în cazul refuzului neîntemeiat al părinților, minorul se poate adresa instanței de judecată competent pentru a da o hotărâre care să țină loc de încuviințare.
În temeiul art. 272 alin. (4) C. civ., dacă autoritatea părintească este exercitată de un singur părinte, este suficientă încuviințarea acestui părinte.
În sfârșit, potrivit art. 272 alin. (5), dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată și exercite drepturile părintești. Se încadrează în ipoteza stipulată de acest text, spre exemplu următoarele situații:
– cea prevăzută de art. 43 alin. (2) teza I din Legea nr. 273/2004. Astfel, în temeiul acestui text, dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice sau, după caz, de a încuviința actele pe care acesta le încheie, precum și dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către președintele consiliului județean sau primarul sectorului municipiului București în a cărui caz teritorială domiciliază persoană sau familia căreia i-a fost încredințat copilul în vederea adopției ;
– cea în cazul căreia, potrivit art. 62 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, drepturile obligațiile părintești ale copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela și pentru care instanta a dispus măsura plasamentului sunt exercitate de către președintele consiliului județean, respectiv de către primarul sectorului municipiului București;
– cea în cazul căreia, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, fiind dispusa măsura plasamentului în regim de urgență a copilului, iar instanța a dispus suspendare exercițiului drepturilor și obligațiilor părintești cu privire la persoana copilului, acestea se exercită, respectiv, se îndeplinesc de către persoana, familia, asistentul maternal sau șefa serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament.
Atunci când încuviințarea, potrivit textelor evocate mai sus, este dată în competența unei autorități publice, în caz de refuz neîntemeiat, fiind vorba despre un act administrativ, minora are deschisă calea acțiunii în contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004.
Chiar dacă legea nu prevede, în opinia noastră, încuviințarea, indiferent de persoana de la care provine, trebuie să îmbrace forma scrisă. Pledează pentru această concluzie, pe de o parte, caracterul solemn al căsătoriei și, pe de altă parte, nevoia eliminării oricărei surse de echivoc în legătură cu existența acesteia. Drept urmare, înscrisul respectiv va fi anexat la declarația de căsătorie și va face parte din dosarul căsătoriei, conform art. 39 din Legea nr. 119/1996.
3.2. Impedimente la căsătorie
3.2.1 Lipsa stării de persoană căsătorită
Această condiție are drept rațiune de ordin moral realizarea principiului monogamiei.
Art. 273 C. civ., sub titlul marginal „bigamia”, stipulează că este interzisă încheierea unei căsătorii de către persoana care este căsătorită.
În același sens au fost, în reglementarea interioară, dispozițiile art. 5 din Codul familiei. Astfel, în temeiul acestora, era oprit să se căsătorească bărbatul care era căsătorit sau femeia care era căsătorită.
Deci, cei ce urmează să se căsătorească trebuie să fie celibatari, divorțați sau văduvi.
Este irelevant că, după încheierea celei de a două căsătorii, prima căsătorie a fost desfăcută prin divorț ori a încetat urmare decesului unuia dintre soți, deoarece starea de persoană căsătorită interesează la data încheierii celei de a două căsătorii.
În schimb, în situația în care o persoană a încheiat o nouă căsătorie, iar precedenta sau ulterioară a fost declarată nulă, nu există bigamie, datorită efectului retroactiv și distructiv al nulității.
Art. 293 alin. (2) C. civ. dispune că, în cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință (teza I). Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii (teza a II a).
Astfel, respectarea principiului retroactivității nulității și al bunei-credințe impuneau anularea căsătoriei subsecvente și menținerea primei căsătorii.
3.2.2 Rudenia
Potrivit art. 274 alin. (1) C. civ., este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
În același sens au fost anterior dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul familiei.
Această condiție este fondată pe rațiuni de ordin moral și biologic.
Rudenia firească este, potrivit art. 405 C. civ., legătura de sânge bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun [alin. (1)]. În schimb, rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege [alin. (2)].
În temeiul art. 406 C. civ., rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenței unei persoane dintr-o altă persoană și poate fi ascendentă sau descendentă [alin. (1)].
În schimb, rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun [alin. (2)].
Potrivit art. 406 alin. (3) C. civ., gradul de rudenie se stabilește astfel:
– În linie dreaptă, după numărul nașterilor: astfel, copiii și părinții sunt rude de gradul întâi nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea [lit. a)];
– În linie colaterală, după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul său mătușa și nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea [lit. b)].
Deci, în linie dreaptă, atât ascendentă cât și descendentă, este oprită căsătoria în orice grad de rudenie, adică la infinit, iar în linie colaterală numai până la gradul patru inclusiv.
În concret în linie dreaptă este oprită căsătoria, spre exemplu, între părinți și copii, între bunici și nepoți sau între străbunici și strănepoți, iar în linie colaterală numai între frați și surori, între unchi și nepoții de frați și între verișorii primari.
În lipsa vreunei distincții legale, condiția se impune indiferent că rudenia este din căsătorie, din afara acesteia, în linie maternă sau paternă.
Potrivit art. 274 alin. (2) C. civ., pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea.
Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.
Anterior, aproximativ la fel au fost dispozițiile art. 6 alin. (2) din Codul familiei.
De fapt. în vechea reglementare, deosebirea consta în faptul că încuviințarea putea fi dată de președintele consiliul județean în a cărei rază teritorială își avea domiciliul cel ce formula cererea sau primarul general al municipiului București, după caz.
În sfârșit, în temeiul art. 273 alin. (3) C. civ., în cazul adopției, dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopție, cât și între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopției.
În doctrină, sub imperiul Codului familiei, s-a pus problema dacă rudenia, pentru a fi considerată impediment la căsătorie, trebuie să fie constatată în formele prevăzute de lege, adică prin acte și certificate de stare civilă sau hotărâri judecătorești definitive, ori este suficient ca aceasta să existe în fapt .
Sunt suficiente argumentele legale care să îndreptățească ofițerul de stare civilă să refuze căsătoria în cazul în care rudenia, în gradul prohibit de lege, există în fapt, dar nu este stabilită în condițiile stipulate de lege.
Astfel, chiar art. 274 C. civ. nu face distincție după cum rudenia există în fapt ori este stabilită legal.
De asemenea, art. 286 C. civ. abilitează ofițerul de stare civilă să refuze contatarea încheierii căsătoriei dacă, în temeiul verificărilor ce este dator să le facă, al răspunsurilor primite sau al informațiilor pe care le are, găsește că cerințele legii nu sunt îndeplinite.
În același sens sunt și prevederile art. 30 din Legea nr. 119/1996.
Astfel spus, ofițerul de stare civilă este învestit cu dreptul de a aprecia dacă sunt sau nu îndeplinite cerințele egale, nu numai pe baza actelor ce se anexează declarației de căsătorie, dar și a informațiilor ce le are și a verificărilor pe care le poate face.
Oricum, dreptul ofițerului de stare civilă de a refuza constatarea încheierii căsătoriei nu este absolut, deoarece, în temeiul art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, persoana nemulțumită poate sesiza instanța de tutelă în raza căreia domiciliază pentru a decide, cu putere de lucru judecat, dacă refuzul este sau nu întemeiat.
Evident, o altă soluție ar fi nejudicioasă, deoarece ar deschide calea nesocotirii unei norme operative pe motive de ordin formal.
Cu toate acestea, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 99 și ale art. 103 C. civ., precum ȘI ale art. 12-13 din Legea nr. 119/1996 referitoare la dovada stării civile.
În cazul în care căsătoria a intervenit între rude în linie dreaptă sau între frați și surori, fapta realizează și conținutul infracțiunii de incest, pedepsită cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani, conform art. 203 C. penal.
Evident, pentru existența acestei infracțiuni, se pune condiția ca persoanele respective să fi întreținut raporturi sexuale între ele.
Diferența de sexe a soților
Noul Cod Civil consacră în mod expres la articolul 259 alin.(2) dreptul bărbatului și al femeii de a se căsători în scopul întemeierii unei familii.Sexul viitorilor soți urmînd a fi dovedit prin certicifcatul de naștere al celor doi.
Legislația română interzice în mod categoric echivalarea unor forme de conviețuire atât între persoane de același sex cât și între persoane de sex diferit cu intenția căsătoriei.
De altfel România nu recunoaște indiferent dacă au fost încheiate in mod valabil în străinătate nici căsătoriile între persoane de acelși sex încheiate în străinătate, fie între cetățeni străini, fi între cetățeni de naționalitate română; dar nici parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate intre cetățeni români sau străini.
Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește la art. 2 privind discriminarea, ca orice persoana trebuie să beneficieze de drepturile și libertățile oferite de DUDO, indiferent de rasă, naționalitate, sex, opinii politice etc., astfel prevede ca: ”Toți indivizii sunt egali în fața legii și fără discriminare au dreptul în mod egal la protecție din partea legii. Orice individ are dreptul, în mod egal , la protecție față de orice discriminare, orice acțiune care încalcă prevederile prezentei Decfarații și față de orice incitare la astfel de discriminări”.
Pe de altă parte Convenția Europeană a Drepturilor Omului la art. 12 prevede dreptul bărbatului și al femeii ajunși la vârsta legal stabilit pentru a se căsători, dreptul de a-și întemeia o familie în conformitate cu legea națională care reglementează acest drept. Curtea Europeană a extins aplicabilitatea acestui articol si la persoanele de același sex care doresc să încheie o căsătorie, asta fiind posibil în cadrul statelor care recunosc persoanelor de același sex acest drept, spre exemplu țări precum Olanda, Belgia, Spania, Suedia, Norvegia reglementează căsătoria între astfel de persoane.
Deși acest tip de căsătorie este acceptat și recunoscut atât de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, acestea nu obligă statele membre să reglementeze în legislația internă o astfel de căsătorie, lăsând la aprecierea lor acest lucru.
Curtea Europeană a stabilit că uniunea homesexuală nu intră sub protecția art. 12 din Convenția Eurponenă a Drepturilor Omului, dar beneficiază de protecția art. 8, care prevede dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel orice persoana are dreptul la respect din partea autorităților statului în ceea ce privește viața sa privată, de familie, corespondența, dar și domiciliul acesteia; dar și de protecția provenită în baza art. 14 privind discriminare. Astfel practic statele sunt obligate sa instituie măsuri de protejare a vieții de familie a cuplului format din persoane de același sex , dar și să se abțină de la orice amestec în viața lor privată.
În acest context, art. 277 din NCC este oarecum în contradicție cu art.8 și art. 14 prin faptul că interzice recunoașterea căsătoriei între persoane de același sex sau a parteneriatelor valabil încheiate în străinătate. Statul român în comparație cu celălalte state europene a fost mereu reticent la ideea de căsătorie între persoane de același sex și nu numai în această privință ci și la relațiile în sine de tip homosexual. Nu numai că nu erau recunoscute de lege aceste relații, dar erau chiar interzise și sancționate de Codul Penal, astfel vechiul Cod Penal prevedea la art. 200 alin.(1) că „relațiile sexuale între persoane de același sex se pedepsesc cu închisoarea de la unu la cinci ani”. La aliniatul 2 din același articol se făcea referire la relațiile cu un minor sau prin forță, iar pedepsele pentru aceste infracțiune erau mai severe decât cele prevăzute pentru relațiile heterosexuale cu un minor sau săvârșite cu forța. Tot art. 200 dar de această dată la alin. (4) prevedea pedepsirea tot cu închisoarea de la unu la cinci ani pentru „ademenirea și îndemnarea unei persoane la săvârșirea faptei prevăzute la alin. (1)”. Abia in 2000, prin Legea nr 197 elementul material al infracțiunii de viol a fost înlocuit, respectiv „raportul sexual cu o persoană de tip feminin” a fost înlocuit cu „actul sexual de orice natură cu o altă persoană”, ulterior în 2002 fiind iarăși înlocuit cu „o persoana de același sex sau de sex diferit”. În ceea ce privește vârsta consimțământului sexual, exista discriminare, deoarece contactul sexual homesexual era permis doar cu majori, iar contactul sexual heterosexual era permis persoanelor cu vărsta de peste 14 ani. Noul Cod Penal a înlăturat această discriminare, reducănd vârsta consimțământului sexual la 13 ani, atât în ceea ce privește relațiile heterosexuale, cât si pe cele homosexuale.
Respingerea acestei idei se mai regăsește și în afara Europei, în SUA spre exemplu există state care sunt deschise spre abordarea acceptării căsătoriilor între persoane de același sex, dar pe de altă parte sunt și state care resping in mod categoric acest timp de căsătorii.
Astfel, jurisprudența amintește cazuri:
Baker vs. Nelson, în care reclamanții cereau recunoașterea dreptului de a închia o căsătorie între parteneri de același sex, având la bază ideea conform căreia legea nu prevede niciunde in cod concret interdicția în ceea ce privește o astfel de căsătorie. Curtea a respins această cerere, considerând că familia are la bază procearea și creșterea copiilor, luând în considerare definiția căsătoriei ca fiind uniunea între un bărbat și o femeie. Același motiv al scopului și definiției căsătoriei a constituit fundamentul respingerii și altor cereri de legiferare a căsătoriei între persoane de același sex.
Exemplu: Thomas vs Timmers, Jones vs Hallahan, Brause vs State of Alaska, Loving vs Virginia.
Goodridge vs Dept. Of Public Health, cupluri din Massachusetts care erau împreună de perioade diferite cuprinse între 5 si 30 de ani, au solicitat Curții Supreme dreptul de a se căsători. Patru din șapte cupluri au copii, iar restul au trecut prin situații dificile de sănătate acordându-și ajutor reciproc.Cererea având la bază caracteristicile căsătoriei, conform cărora soții trebuie să își acorde srijin și ajutor reciproc. Curtea a respins cererea acestor cupluri.
În 2002 Africa de Sud recunoaște dreptul minorităților sexuale de a adopta copii. Problema a fost ridicata de doua lesbiene, una dintre ele dorind să adopte copiii celeilalte.
Schalk si Kopf c. Austriei, în 2002, reclamanții au cerut autorităților permisiunea de a se căsători. În conformitate cu legislația în vigoare la acea dată, cererea lor a fost respinsă, deoarece căsătoria putea fi încheiată doar între persoane de sex diferit. Contextul juridic însă a fost modificat in 2010 atunci când a intrat în vigoare Legea privind parteneriatul înregistrat, mecanism prin care urmau a fi recunoscute și relațiile dintre persoane cu același sex.
Karner c. Austriaîn speță se discută refuzul Austriei de a recunoaște dreptul reclamantului la contractul de închiriere a locuinței comune după decesul partenerului său homosexual, care era titularul contractului, punându-se sub întrebarea dacă a fost încălcat art. 14 si art. 8 din CEDO. Curtea a susținut că diferența de tratament între cuplurile heterosexuale si homosexuale trebuie sa fie justificată, având la bază motive grave. Statul austriac a folosit ca argument justificativ protecția familiei tradiționale, dar Înalta Curte nu a considerat a fi un motiv suficient de grav, astfel Austria a fost condamnată pentru încălcarea Convenției.
Jurgen Romer c. Germania, domnul Jurgen Romer a lucrat ca angajat administrativ al orașului Hamburg timp de 40 de ani, până în momentul în care a intervenit incapacitatea sa de muncă, pe toată această perioadă el a conviețuit cu partenerul său M.U., cu care ulterior a încheiat o uniune consensuală potrivit legii.Ulterior domnul Romer a cerut recalcularea cuantumului pensiei complementare pentru limita de vârstă prin aplicarea unei clase de impozit mai avantajoase apicabile persoanelor căsătorite.
Orașul Hamburg a refuzat sa îi aplice această clasă de impozite pe motive că numai beneficiarii căsătoriți si nedespărțiți au dreptul la aceste avantaje. Reclamantul s-a adresat Tribunalului pentru litigii de muncă din Hamburg , iar aceasta a adresat mai multe întrebări Curții de Justiție în ceea ce privește discriminarea pe baza orientării sexuale și în ceea ce privește încadrarea în muncă. Curtea constată că pensiile complementare sunt de compentența Directivei 2000/78, iar pe de altă parte spune că pentru constatarea unei discriminări pe motiv de orientare sexuală se impune ca situațiile în cauză să fie comparabile având în vedere prestația în cauză. În speță, legea germană presupune ca în cadrul uniunii consensuale cei doi să își asigure ajutor reciproc și asistențaă și de a contribui la nevoile uniunii prin muncă și patrimoniu, la fel ca și în cazul soților, de aici rezultând că cele două situații sunt comparabile.
Natura juridica a transsexualismului
Independent de situația relațiilor și căsătoriei între persoane de același sex există si problema transsexualismului care este una de actualitate în sistemul legislativ atât european, cât si român. Deși unele state europene sunt deschise căsătoriei între persoane de același sex, nu putem spune același lucru și despre reacția lor în ceea ce privește situația transsexualilor, această retincență si reacție adversă își are rădăcinile în conceptele morale si etice implementate în conștiința națiunilor.
O definiție a transsexualismului ar fii aceea de o convingere personală a unei anumite persoane că aparține sexului opus, există posibilitatea ca această convingere să fie materializată printr-o operație de schimbare de sex, efectele se răsfrâng atât asupra statutului social al persoanei, cât și asupra situației persoanei din punct de vedere al problemelor de ordine publică. Legea română recunoaște efectele schimbării de sex, atât în ceea ce privește starea civilă, dar și cu privire la nume. Astfel, în baza hotărârii judecătorești definitvă și irevocabilă se înscriu mențiuni cu privire la modificarea sexului persoanei in actele de naștere, de căsătorie, de deces; tot în baza acestei hotărâri persoana poate opta pentru modificarea pe cale administrativa a numele, schimbându-și prenumele în concordanță cu sexul dobândit prin intermediul operației făcute.
Dacă legislația română prevede interdicții clare in privința căsătoriilor homesexuale, în cazul în care o persoană care a suferit anterior căsătoriei o operație medicala de schimbare de sex hotărăște să se căsătorească cu o persoană care are sexul ei de origine, legea nu impune nicio restricție, o astfel de căsătorie fiind acceptată, deoarece este îndeplinită condiția diferenței de sex dintre cei doi viitori soți.
În concret este diferențiată expres căsătoria transsexuală si procrearea, faptul ca viitorul cuplu nu poate procrea nu are nicio relevanță, deoarece există dreptul de a adopta care este în strânsă legatură cu dreptul de a întemeia o familie.
Pentru încheierea valabilă a unei astfel de căsătorii trebuie îndeplinită obligația de comunicare a acestei situații viitorului soț, în caz contrar căsătoria fiind anulabilă pentru ambii soți. O altă problemă ce poate surveni din punct de vedere juridic în urma operației de schimbare a sexului este atunci cînd persoana este deja căsătorită; astfel se face distincție între două cazuri și anume: prima situație este atunci cănd celălalt soț nu își dă acordul expres la o asemenea intervenție medicală, în acest caz poate cere divorțul din culpa soțului carea suferit intervenția și o a doua situație, atunci cand celălalt soț a consimțit la săvârșirea intervenției medicale, acesta nu poate cere divorțul, dar nici căsătoria nu mai poate continua, deoarece este între persoane de același sex.
Jurisprudența CEDO prezintă cazul P.V c. Spaniei, unde reclamantul în speță era un transsexual bărbat care urma să devină femeie în urma operației, care anterior fusese căsătorit, iar în urma căsătoriei a rezultat și existența unui copil. În urma divorțului s-a hotărât că răspunderea părintească se va exercita de ambii părinți în comun, iar angajamentele contractuale reveneau soțului. Doi ani mai târziu fosta soție solicită instanței ca tatăl să fie lipsit de responsabilitatea părintească, deoarece se afla în proces de schimbare a sexului. Decizia instanței nu l-a privat de responsabilitățile parintești așa cum ceruse fosta lui soție, dar în schimb au efectuat noi aranjamente contractuale.Motivarea instanței are la baza interesul suprem al copilului și sub nicio forma transsexualitatea reclamantului, instanța a ales un aranjament mai restrictiv, doar din rațiunea conform căreia copilul trebuie să se obișnuiască treptat cu schimbarea de sex a tatălui său. Astfel, Curtea a hotărât că drepturile reclamantului cu au fost încălcate.
Un alt litigiu care are la bază problema transsexualității este Christine Goodwin c. Regatul Unit, Christine este un bărbat care în urma operației a devenit femeie.Înainte de a fi supus unor tratamente hormonale se căsătorește cu o femeie cu care face 4 copii, care va divorța de „ea” ulterior. Femeia se plânge ca nu îi este recunoscută noua identitate sexuală, că întâmpina dificultăți în ceea ce privește angajarea, acordarea de pensii, dar și de faptul că se află în imposibilitate de a se căsători, astfel ea susține că îi sunt incălcate drepturile prevăzute la art.8, art.12, art. 13 și art.14 ale Convenției. Curtea a stabilit că i s-au încălcat doar art. 8- dreptul la viață privată și art.12- dreptul la căsătorie.
Tot în Regatul Unit al Marii Britanii a existat litigiul K.B c. Agenția Națională pentru Serviciile de Sănătate și Secretarul de Stat pentru Sănătate, Marea Britanie. În speță K.B este infiermieră de 20 de ani în cadrul Serviciului Național de Sănătate, de-a lungul vremii a contribuit la regimul de pensii al acestei instituții, regim ce instituie posibilitatea acordării de pensii soțului supraviețuitor. Problema este aceea că K.B transsexual fiind, in urma unei operati trecând de la sexul feminin la cel masculin are o relație de lungă duratî cu R., dorind ca aceasta să beneficieze de pensia de urmaș. Cei doi nu au putut să se căsătorească, deoarece legislația Marii Britanii nu recunoaște căsătoria între persoane de același sex, nici cea a unui transsexual in conformitate cu noul său sex, deoarece este interzisă modificarea actului de naștere care menționează sexul de origine al persoanei în cauză. Curtea consideră că a fost instituită o inegalitate de tratament raportată la capacitatea de a încheia o căsătorie valabilă care reprezintă condiția obligatorie acordării pensiei de urmaș, ori K.B si R nu vor putea îndeplini niciodată această condiție conform legislației în vigoare în Marea Britanie. Astfel Curtea a constat că imposibilitatea transsexualului de a se căsători conform noii sale identități sexuale este o violare a art. 12 din CEDO, cu alte cuvinte legislația britanică este incompatibilă cu dreptul comunitar, pe de altă parte statele membre au dreptul de a stabile ele însele condițiile de recunoaștere juridica a schimbării de sex. Coroborând toate aceste aspecte, Curtea a lăsat în sarcina judecătorului național să verifice dacă o persoană aflată în situația lui K.B poate să se fondeze pe dreptul comunitar, iar dacă R partenera sa poate să se bucure de pensia de urmaș.
Alte două cazuri sunt R și F c. Regatului Unit și Parry c. Regatul Unit unde reclamații cereau admiterea unei excepții de la principiul conform căruia căsătoria este uniunea între un bărbat și o femeie, excepție ce priveste transsexualismul. În ambele cazuri, unul dintre soți a suferit pe parcursul căsătorie o intervenție medicală de schimbare a sexului, astfel dorind ca această modificarea să fie prevăzută în actele de stare civilă făra a divorța, reclamanții s-au bazat pe faptul că le-ar fi fost încălcat art. 8 și art. 12 din CEDO, dar Curtea a respins cererile, considerând că își puteau continua relația sub forma unuei uniuni civile unde drepturile și obligațile sunt similare cu cele ale soților dintr-o căsătorie.
3.2.4 Alienația și debilitatea mintală
Potrivit art. 276 C. civ., este interzis să se căsătorească alienatul mintal și debilul mintal în vechea reglementare, art. 9 din Codul familiei prevedea că este oprit să se căsătorească alienatul mintal (teza I), debilul mintal (teza a ÎI a).), precum și cel care este lipsit vremelnic cu facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale (teza a III-a).
Explicația este simplă întrucât, cu ocazia celebrării căsătoriei, printre atribuțiile ofițerului de stare civilă este și aceea de a verifica dacă viitorii soți exprimă un consimțământ valabil, împrejurare care presupune să constate că viitor soți au discernământ sau, altfel spus, că se află în „facultățile mintale”.
Evident, dacă, din diverse motive, altele decât alienația mintală, viitorii soți nu au discernământ, ofițerul de stare civilă va amâna încheierea căsătoriei (spre exemplu, unul sau amândoi soții se află în stare de beție completă sau de somnambulism ori de comă).
Fundamentul acestei condiții este evident și rezidă din împrejurarea că cel ce se căsătorește trebuie să exprime un consimțământ valabil, iar lipsa discernământului exclude valabilitatea, acestuia.
Întrucât, pentru alienatul mintal și debilul mintal, art. 276 C. civ. nu face nicio distincție, interdicția operează indiferent dacă acesta este sau nu pus sub interdicție judecătorească sau încheie căsătoria într-un moment de luciditate.
Deci, o asemenea persoană, chiar dacă nu este pusă sub interdicție judecătorească și încheie căsătoria într-un moment de luciditate, căsătoria ei va fi nulă absolut.
Altfel spus, pentru a interveni nulitatea căsătoriei este suficient ca persoană să sufere de alienație mintală la data încheierii acesteia.
Dacă alienația apare ulterior momentului încheierii căsătoriei, aceasta rămâne valabil încheiată. în acest caz, soțul bolnav va putea cere desfacerea căsătoriei prin divorț motivându-și cererea pe împrejurarea că, din cauza bolii de care suferă, se află în imposibilitate de a continua căsătoria, conform art. 373 lit. d) C. civ. .
Evident, în acest caz, cererea de divorț. poate fi promovată personal, dar numai în momente de luciditate, sau prin reprezentantul legal ori chiar prin procuror, dacă este pus sub interdicție judecătorească.
Alienația mintală și debilitatea mintală interzic căsătoria în mod absolut, adică și în situația în care persoană bolnavă ar avea momente de luciditate, deoarece, potrivit poziției unanime a doctrinei, o asemenea persoană poate da naștere la descendenți care să sufere de aceleași direcțiuni.
3.2.5 Tutela
Potrivit art. 275 C. Civ., este interzisă căsătoria între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa, impedimentul are aplicapibilitate în ceea ce proivește întinderea în timp doar atâta timp cât este instituită tutela. Ulterior încetării tutelei, căsătoria între persoana aflată sub tutelă și tutorele ei devine posibilă.
Acest impediment este dirimant și relativ.
3.3 Dovada îndeplinirii condițiilor de fond și a inexistenței impedimentelor la căsătorie
După cum s-a mai evocat în cuprinsul lucrării, în privința sarcinii probei, în materie este ideabil principiul general stipulat, în prezent, de art. 249 C. pr. civ.
Altfel spus, viitorii soți, care susțin că îndeplinesc cerințele legii pentru încheierea valabilă a căsătoriei, trebuie să facă dovadă în acest sens, iar ofițerul de stare civilă, care refuză încheierea căsătoriei, sau terțele persoane, ce invocă existența unor impedimente la căsătorie, au obligația să dovedească temeinicia, după caz, a susținerilor, refuzului, respectiv a impedimentelor.
În concret, potrivit art. 281 C. civ., în declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorie [alin. (1) teza I] și vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei [alin. (2)].
De asemenea, în temeiul art. 285 C. civ., opoziția la căsătorie se face în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază. În context, facem precizarea că expresia „impediment legal” folosită în construcția art. 281 C. civ., are înțelesul de împrejurare de fapt ce contravine unei cerințe impuse de lege pentru încheierea valabilă a căsătoriei.
În același sens sunt și prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 și ale art. 42 din hotărârea Guvernului nr. 64/2011. De fapt, în temeiul acestor texte, ofițerul de stare civilă, care primește declarația de căsătorie, este obligat să solicite viitorilor soți să prezinte următoare înscrisuri: actele de identitate; certificatele de naștere; certificatele medicale privind starea sănătății lor și, dacă este cazul, dovezi privind desfacerea sau încetarea căsătoriei; autoriză necesare pentru încheierea căsătoriei în cazul existenței unor impedimente rezultate condițiile de vârstă, rudenie firească sau adopție; alte documente.
În sfârșit, în temeiul art. 286 C. civ., art. 31 din Legea nr. 119/1996 și art. 52 din Hotărâre. Guvernului nr. 64/2011, ofițerul de stare civilă este obligat să refuze celebrarea căsătoriei daci în temeiul verificărilor ce este dator să le facă, al opunerilor primite sau al informațiilor pe care le deține, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că cerințele legii nu suc îndeplinite.
CAPITOLUL 4
CONDIȚII DE FORMĂ PENTRU ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
Condițiile de formă pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de caracterul ei solemn fiind alcătuite din totalitatea formalităților la care legea supune actul juridic al căsătoriei.
În opinia noastră, cerințele de formă ale căsătoriei vizează realizarea următoarele obiective: de a atrage atenția viitorilor soți asupra importanței actului juridic al căsătoriei; de a obliga viitorii soți să facă publică decizia lor de a se căsători; de a asigura stabilirea pe bază unor probe a stării de fapt în care se află viitorii soți și concordanța acesteia cu cerințele legii.
4.1.1 Comunicarea reciprocă a stării de sănătate
Formalitățile sunt specifice celor trei etape, adică premergătoare încheierii căsătorie, încheierii propriu-zise a căsătoriei și ulterioară momentului încheierii căsătoriei.
Facem precizarea că, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, căsătoria se încheie de către ofițerul de stare civilă, la serviciu public comunitar local de evidență al persoanelor sau, după caz, al primăriei în a cărei rază de competență teritorială are reședința unul dintre viitorii soți. în același sens este și art. 279 C. civ.
Astfel, potrivit acestuia, viitorii soți sunt obligați să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a 2 martori, în fața ofițerului de stare civilă [alin. (1)].
Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofițerul de stare civilă; celebra căsătoria și în afara sediului serviciului public comunitar local de evidență al persoanelor, cu respectarea celorlalte condiții menționate la alin. (1) [alin. (2)].
Oricum, indiferent de situație, căsătoria se celebrează la sediul primăriei și, la sediul serviciului public comunitar de evidență a persoanei.
Art. 278 C. civ., sub titlul marginal „comunicarea stării de sănătate”, preluând ad litteram expozițiile art. 10 din Codul familiei, obligă soții să-și comunice reciproc starea de sănătate
Potrivit acestui text, căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor (teza I). Dispozițiile legale prin care este oprită căsătoria care suferă de diferite boli rămân aplicabile (teza a II a).
Facem precizarea că, spre deosebire de vechea reglementare, în prezent, comunicarea stării de sănătate este reglementată în contextul formalităților pentru încheierea căsătoriei.
Comunicarea stării de sănătate se realizează cu certificatul medical, eliberat în condițiile legii nr. 95/2006. Certificatul medical se anexează la declarația de căsătorie.
Obligativitatea certificatului medical este prevăzută și de art. 25 alin. (3) lit. b) din Legea 119/1996, precum și de art. 42 lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011.
Încheierea căsătoriei fără ca la dosarul căsătoriei să existe certificatele medicale ori dacă din conținutul lor rezultă starea de boală a viitorilor soți este imputabilă ofițerului de stare civilă deoarece, în temeiul art. 25 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 119/1996, acesta este obligat expres să solicite viitorilor soți, printre altele, certificatele medicale privind starea sănătății lor, iar art. 28 din aceeași lege și art. 286 C. civ. îi dau dreptul să refuze încheierea căsătoriei dacă nu sunt îndeplinite cerințele legii.
Necomunicarea stării de sănătate nu este prevăzută sub sancțiunea nulității căsătoriei.
Cu toate acestea, necomunicarea sănătății de către viitorii soți poate constitui eroare privire la identitatea fizică a celuilalt soț, dacă soțul bolnav nu și-a cunoscut starea de boală și prin reticență, dacă soțul bolnav și-a cunoscut boala de care suferă și nu a comunicata celuilalt soț.
Ambele situații se încadrează în prevederile art. 298 C. civ., constituind motive de nulitate relativă a căsătoriei.
Necunoașterea stării de boală, dacă ulterior încheierii căsătoriei boala respectivă face imposibilă continuarea căsătoriei, îl îndreptățește pe soțul bolnav să ceară desfacerea căsătorie prin divorț, conform art. 373 lit. d) C. civ., iar pe soțul sănătos în condițiile art. 373 lit. b) același cod.
4.1.2 Declarația de căsătorie
Potrivit art. 280 alin. (1) C. civ., art. 25 alin. (1) teza I din Legea nr. 119/1996 și art. 41 și urm. din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011, declarația de căsătorie se face personal de către viitorii soți, în scris, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după cu primăria competentă, misiunea diplomatică ori oficiul consular unde urmează a se încheia viitoarea căsătoria.
Pentru motive temeinice, dacă unul dintre viitorii soți se află în imposibilitatea de a se deplasa la sediul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, declarația de căsătorie se poate face și în afara sediului acestuia/acesteia, în fața ofițerului de stare civilă, conform art. 280 alin. (2) C. civ., art. 25 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 și art. art. 41 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011.
Atunci când viitorul soț este minor, potrivit art. 280 alin. (3) C. civ., părinții sau, după caz, fac personal o declarație prin care încuviințează încheierea căsătoriei.
Facem precizarea că declarația părinților sau a tutorelui nu suplinește declarația de căsătorie a viitorilor soți, ci are doar rolul de încuviințare a căsătoriei viitorului soț minor.
În temeiul art. 280 alin. (4) C. civ. și art. 25 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, dacă unul dintre viitorii soți, părinții sau tutorele nu se află în unitatea administrativ teritorială unde urmează să se încheie căsătoria, ei pot face declarația la primăria în a cărei rază teritorială își au domiciliul sau reședința, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează să se încheie căsătoria.
Declarația de căsătorie se semnează de viitorii soți în prezența ofițerului de stare civilă.
Declarația de căsătorie trebuie să cuprindă, potrivit art. 281 C. civ., următoarele elemente: manifestarea de voință a viitorilor soți că vor să se căsătorească împreună; datele de identitate ale viitorilor soți; afirmația viitorilor soți că nu există nicio piedică legală la încheierea căsătoriei, înțelegerea viitorilor soți privind numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei. În declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorie și vor menționa numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum și regimul matrimonial ales, conform art. 25 alin. (1) teza a ÎI a). din Legea nr. 119/1996.
Odată cu declarația de căsătorie, viitorii soți sunt obligați să prezinte dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.
Potrivit art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, ofițerul de stare civilă care primește declarația de căsătorie solicită viitorilor soți să prezinte actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele medicale privind starea sănătății acestora, precum și următoarele înscrisuri:
– autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente rezultate din condițiile de rudenie firească sau adopție, în condițiile prevăzute de lege [lit. a)];
– avizul medical, dovada încuviințării părinților ori, după caz, a tutorelui și autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente legate de vârsta matrimonială [lit. b)].
În temeiul art. 31 din Legea nr. 119/1996, ofițerul de stare civilă poate încheia căsătoria intre cetățeni străini sau între aceștia și cetățeni români numai dacă, pe lângă actele prevăzute de art. 25, viitorii soți cetățeni străini prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale țărilor ai căror cetățeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile de fond, cerute de legea lor națională, pentru încheierea căsătoriei.
Cetățenii statelor cu care România a încheiat tratate/convenții/acorduri de asistență juridică în materie civilă sau de drept al familiei, precum și cetățenii statelor care nu au misiune diplomatică acreditată în România fac dovada îndeplinirii condițiilor de fond cerute de legea lor națională pentru încheierea căsătoriei cu documente justificative eliberate de autoritățile competente ale statului de cetățenie.
Documentele prezentate de cetățenii străini trebuie să fie însoțite de declarații notariale ale viitorilor soți din care să rezulte că îndeplinesc condițiile necesare încheierii căsătoriei în România.
Dosarul căsătoriei mai poate cuprinde, după caz, următoarele documente: aprobarea primarului pentru încheierea căsătoriei în afara sediului primăriei, la cererea persoanei interesate; încuviințarea primarului sau a comandantului navei pentru încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile de la data înregistrării declarației de căsătorie, procesul-verbal încheiat împreună cu interpretul autorizat, în cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu cunosc limba română sau între surdomuți.
Opoziția la căsătorie
În temeiul art. 285 C. civ., orice persoană poate face opoziție la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite.
Chiar dacă legea nu prevede, opozițiile la căsătorie se fac în termenul de 10 zile stipulat de art. 283 alin. (3) C. civ.
De fapt, înainte de a începe să curgă acest termen terțele persoane nu cunosc intenția viitorilor soți de a se căsători, iar după împlinirea termenului, căsătoria fiind încheiată, opozițiile devin tardive.
După cum am relevat anterior, în temeiul art. 285 alin. (2) C. civ., opozițiile se fac numa în scris și trebuie să cuprindă dovezile pe care se întemeiază.
În opinia doctrinei, opozițiile la căsătorie trebuie să cuprindă datele de identitate semnătura autorului lor sau, altfel spus, acestea nu pot fi anonime. într-adevăr, dacă sun anonime, opozițiile nu sunt luate în considerare.
Astfel, potrivit art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 privind activitatea de soluționare a petițiilor , petițiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identitate ale petiționarului nu se iau în considerare și vor fi clasate.
După primirea opozițiilor, ofițerul de stare civilă verifică temeinicia acestora, procedeze după caz, la celebrarea sau la refuzul celebrării căsătoriei, conform art. 28 din Legea nr 119/1996.
În cazul în care ofițerul de stare civilă, ca urmare admiterii opoziției, refuză celebrarea căsătoriei, la cererea părții interesate, în temeiul art. 9 și art. 28 din Legea nr. 119/1996, va înainta actele instanței de tutelă pentru a se pronunța asupra temeiniciei și legalității refuzului.
Competentă să soluționeze astfel de litigii este judecătoria în a cărei rază teritorială se afli domiciliul persoanei nemulțumite.
Jecătoria nu este abilitată să constate încheierea căsătoriei, ci numai și confirme ori să infirme temeinicia și legalitatea refuzului ofițerului de stare civilă.
Pe cale de consecință, dacă plângerea este admisă, ofițerul de stare civilă va fi obligat să procedeze la celebrarea căsătoriei. În schimb, dacă plângerea este respinsă, căsătoria va fi celebrată numai după dispariția impedimentului.
4.2 Procedura încheierii căsătoriei
4.2.1. Atribuțiile ofițerului de stare civilă în legătură cu declarația de căsătorie
După primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă procedează la verificarea conținutului acesteia și a actelor ce o însoțesc, fiind obligat să confrunte datele înscrise în declarație cu actele prezentate și să dispună, dacă este cazul, completarea sau refacerea lor.
Prin grija ofițerului de stare civilă, declarația de căsătorie va fi publicată, prin afișare ir extras, în ziua în care a fost primită, la locul special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria și, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința, conform art. 283 C. civ. și art. 26 alin. (1) din Legii nr. 119/1996.
Extrasul din declarația de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și, după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie în termen de 10 zile de la data afișării.
După cum am mai evocat, în temeiul art. 286 C. civ. și art. 28 din Legea nr. 119/1996 ofițerul de stare civilă nu încheie căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le efectueze, a opozițiilor primite și a informațiilor pe care le deține, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite cerințele legii.
Refuzul ofițerului de stare civilă se consemnează într-un proces-verbal. Împotriva refuzului, persoana nemulțumită poate promova acțiune în justiție în condițiile art. 9 din Legii nr. 119/1996. în concret, în temeiul acestui text, în cazul în care ofițerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale, persoana nemulțumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază .
Instanța, sesizată cu o asemenea cerere, atunci când constată că refuzul ofițerului de stare civilă este neîntemeiat, nu este în drept să se substituie atribuțiilor acestuia și, pe cale de consecință, să declare căsătoria încheiată. Într-adevăr, astfel ar fi încălcat flagrant principiul separației puterilor în stat, stipulat de art. 1 alin. (4) din Constituție.
Drept urmare, în acest caz instanța va constata că refuzul este neîntemeiat și va obliga ofițerul de stare civilă să celebreze căsătoria.
Declarația de căsătorie are rolul de a contura cadrul faptic în care urmează să se încheie căsătoria și de a stabili dacă se circumscrie sau nu cerințelor legii pentru validitatea căsătoriei.
Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, căsătoria se încheie după 10 zile de la declarației de căsătorie, termen în care se cuprinde atât data afișării, cât și data căsătoriei. Primarul municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviințeze, pentru motive temeinice.
În situația în care viitorii soți sunt în localități diferite și depun declarațiile separat.Termenul de 10 zile curge de la data la care a fost afișat ultimul extras al declarației de căsătorie.
Termenul de 10 zile este un termen prohibitiv și are rolul de a da posibilitatea terților să formuleze opoziții la căsătorie.
Nerespectarea acestui termen, în sensul încheierii căsătoriei înainte de scurgerea lui, nu atrage nulitatea căsătoriei, ci eventuale sancțiuni împotriva ofițerului de stare civilă culpabil. Se pune această concluzie deoarece, după cum s-a precizat deja, chiar legea oferă posibilitatea încheierii căsătoriei înainte de împlinirea lui.
Dacă de la data depunerii declarației de căsătorie au trecut 30 de zile și căsătoria nu a fost încheiată ori dacă viitorii soți doresc să modifice declarația inițială, aceștia vor face o nouă declarație de căsătorie, conform art. 284 C. civ. și art. 27 alin. (3) din Legea nr. 119/1996.
4.2.2.Celebrarea căsătoriei
După cum s-a mai evocat, căsătoria se celebrează în fața ofițerului de stare civilă sau a unei persoane delegate de acesta.
Această cerință este prevăzută imperativ și fără alternativă de art. 287 alin. (1) C. civ., deducându-se și din alte dispoziții legale.
În temeiul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, primarii și șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare ale României pot delega sau retrage, după caz, exercițiul atribuțiilor de ofițer de stare civilă secretarului unității administrativ teritoriale sau altor funcționari publici din aparatul propriu cu competență în acest domeniu, respectiv agentului diplomatic care îndeplinește funcții consulare sau unuia dintre funcționarii consulari.Atribuțiile de ofițer de stare civilă nu pot fi delegate de către comandanții de nave sau aeronave, care sunt obligați să le exercite personal.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, căsătoria se încheie de ofițerul de stare civilă la sediul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor, al primăriei în a cărei rază de competență teritorială își are domiciliul ori reședința unul dintre viitorii soți sau, după caz, la un sediu destinat acestui scop, stabilit de primarul unității administrativ teritoriale respective.
În temeiul art. 279 C. civ., căsătoria se celebrează de către ofițerul de stare civilă la sediul primăriei.
Prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, cu obligativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți, în vederea publicării.
Art. 287 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 24 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 oferă posibilitatea celebrării căsătoriei și în afara sediului primăriei sau a serviciului public comunitar de evidență a persoanelor, cu respectarea condițiilor referitoare la prezența viitorilor soți împreună în fața ofițerului de stare civilă și a celor doi martori.
De asemenea, pentru celebrarea căsătoriei în afara sediului primăriei sau a serviciului public comunitar de evidență a persoanelor este necesară existența unor motive temeinice și aprobarea primarului.
Art. 287 alin. (1) C. civ. prevede obligativitatea viitorilor soți de a se prezenta împreună în fața ofițerului de stare civilă, însoțiți de doi martori.
Martorii la căsătorie au rolul de a atesta că soții și-au exprimat consimțământul în conformitate cu dispozițiile art. 287 C. civ.
Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum și cei care din cauza unei deficiențe psihice sau fizice nu pot să ateste că soții și-au dat consimțământul în condițiile art. 287 C. civ. Spre exemplu, nu pot fi martori surdo-muții și orbii. În schimb, prin excepție de la dreptul comun, martorii pot fi rude sau afini în orice grad cu oricare dintre viitorii soți.
În temeiul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, dacă viitorii soți au cetățenia română, căsătoria poate fi încheiată și la bordul navei sub pavilion român, aflată, însă în afara granițelor teritoriului statului român.
Pe cale de consecință, în condițiile arătate mai sus, nu se poate încheia căsătoria la bordul unei aeronave, deoarece timpul scurt al călătoriei determină lipsa urgenței.
De asemenea, este exclusă încheierea căsătoriei, în astfel de condiții, dacă unul sau ambii viitori soți nu au cetățenia română. În sfârșit, este interzisă încheierea căsătoriei la bordul navelor sub pavilion român aflate în apele naționale ale României.
Celebrarea căsătoriei are loc în limba română.
Cu toate acestea, persoanele care aparțin minorităților naționale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiția ca ofițerul de stare civilă sau cel care celebrează căsătoria să cunoască această limbă.
În situația în care căsătoria s-a încheiat pe o navă, în temeiul art. 7 alin. (6) din Legea nr. 119/1996, la sosirea în țară, căpitanul navei este obligat să transmită o copie certificată de pe înregistrarea făcută primăriei care ar fi fost competentă să încheie căsătoria.
La data fixată pentru încheierea căsătoriei, potrivit art. 29 din Legea nr. 119/1996, ofițerul de stare civilă sau delegatul acestuia procedează la următoarele: identifică, pe baza actelor de identitate, viitorii soți; constată că sunt îndeplinite condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea valabilă a căsătoriei; stabilește că nu sunt opoziții la căsătorie sau că cele existent sunt neîntemeiate; verifică prezența a cel puțin doi martori; solicită viitorilor soți, consimțământul la căsătorie; dacă viitorii soți consimt să se căsătorească, declară căsătoria încheiată; citește soților dispozițiile Codului civil privind drepturile și obligațiile ce revin în calitate de soți; întocmește de îndată actul căsătoriei în registrul de stare civile; semnează împreună cu soții și cu cei doi martori în registrul de stare civilă; face mențiunea ii actul de identitate al soțului care și-a schimbat numele; eliberează soților certificatul căsătorie.
Art. 289 C. civ. precizează că momentul încheierii căsătoriei este momentul în care, după ce ia consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți. În vechea reglementare, în lipsa unui text asemănător, unanim s-a considerat că momentul încheierii căsătoriei era chiar momentul exprimării consimțământului de către viitorii soți.
O parte din doctrină, consideră greșită soluția din noua reglementare deoarece, fiind un act juridic de natură civilă, esențial pentru încheierea lui este consimțământul viitorilor soți și, nicidecum formalitatea declarării încheierii acestuia de către ofițerul de stare civilă.
Practic, prin actuala soluție legală, se deschide calea arbitrajului.
Astfel, ofițerul de stare civilă, din diverse motive, inclusiv subiective, are posibilitatea de a bloca încheierea căsătorie atunci când, după îndeplinirea cerințelor legale și exprimarea consimțământului de către viitori soți, nu-i declară căsătoriți.
După încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă întocmește, de îndată, în registrul actele de stare civilă, actul de căsătorie care se semnează de către soți, de cei doi martori și de către ofițerul de stare civilă, conform art. 290 C. civ.
Înregistrarea căsătoriei în registrul stării civile nu face parte din solemnitatea încheierii actului juridic al căsătoriei ca negotium. Într-adevăr, potrivit art. 289 C. civ. și art. 29 alin. 2 din Legea nr. 119/1996, înregistrarea și semnarea actului căsătoriei, ca instrument, constituie o procedură ulterioară încheierii căsătoriei.
Așa fiind, neînregistrarea actului în strictă conformitate cu art. 290 C. civ. nu atrage nulitatea căsătoriei.
De asemenea, art. 103 C. civ. și art. 13 din Legea nr. 119/1996 prevăd unele cazuri în care starea civilă poate fi dovedită prin alte mijloace de probă decât actele sau certificatele de stare civilă.
Altfel spus, înregistrarea căsătoriei nu reprezintă un element constitutiv al acesteia, adică o condiție de validitate, ci o cerință pentru dovedirea ei.
Drept urmare, neînregistrarea ori strecurarea unor date necorespunzătoare realității, în ceea ce privește înregistrarea căsătoriei, nu afectează validitatea acesteia.
După înregistrarea căsătoriei, potrivit art. 291 C. civ., ofițerul de stare civilă este obligat să mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales și să comunice, din oficiu , la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1) C. civ., precum și, după caz, notarului public care a autentificat convenția matrimonială, o copie de pe actul de căsătorie.
Potrivit art. 292 alin. (1) C. civ., căsătoria se dovedește cu actul de căsătorie și prin actul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
Facem precizarea că, în reglementarea anterioară, potrivit art. 18 din Codul familiei, teoria nu putea fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă. Într-o interpretare a fortiori, se putea desprinde , și sub imperiul Codului familiei, căsătoria putea fi dovedită prin actul căsătoriei, în schimb, în temeiul art. 292 alin. (2) C. civ., în situațiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.
Condițiile de fond în cazul căsătoriilor cu elemente de extraneitate în temeiul art. 2586 alin. (1) C. civ., condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt terminate de legea națională a fiecăruia dintre soți la momentul celebrării căsătoriei.
Implicit, în același sens sunt și dispozițiile art. 31 din Legea nr. 119/1996.
Astfel, după cum s-a mai evocat, potrivit acestora, ofițerul de stare civilă român poate încheia căsătoria între cetățeni străini numai dacă viitorii soți prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice consulare ale țărilor ai căror cetățeni sunt din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile de fond cerute de legea lor națională, pentru încheierea căsătoriei.
Facem precizarea că normele juridice evocate mai sus sunt aplicabile și în situația în care elementul de extraneitate constă în împrejurarea că unul dintre viitorii soți sau ambii sunt persoane fără cetățenie cu domiciliul sau reședința în străinătate și încheie căsătoria în fața interului de stare civilă român.
Astfel, sub aspectul statutului lor civil, aceste persoane sunt supuse, conform art. 2568 alin.1 C. civ., legii statului de domiciliu sau de reședință.
Deci, legea lor națională nu este legea română, ci legea străină, adică legea statului în care își au domiciliul ori reședința.
În cazul căsătoriilor cu elemente de extraneitate, în temeiul art. 2586 alin. (2) Cod civ. , dacă legea națională a unuia dintre viitorii soți prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia căsătoria, acel impediment este înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se încheie în România.
Textul citat comportă unele sublinieri particulare.
În primul rând, „impedimentele incompatibile cu libertatea de a încheia căsătoria" sunt împrejurări de fapt legate, după caz, de „rasă, cetățenia sau religia” persoanei, ce se opun dispoziții din legea națională a viitorului soț cetățean străin, lege ce contravine, sub acest aspect reglementărilor internaționale. Într-adevăr, potrivit art. 16 paragr. 1 din Declarația universală drepturilor omului, dreptul fundamental al bărbatului și al femeii de a se căsători și de a întemeia, astfel, o familie nu poate fi restricționat pe criterii de rasă, cetățenie sau religie.
Finalmente, în cazul acestor căsători, autoritatea română este în drept și obligată să înlăture aplicarea normelor prevăzute de legea străină, adică de legea națională a soțului străin dacă acestea restricționează căsătoria pe criterii de rasă, cetățenie sau religie.Evident, în asemenea cazuri este incidență legea română.
Concluzia se impune deoarece, sub aspectul statutului e civil, persoană apatridă este supusă tratamentului juridic aplicabil străinilor, dacă are domiciliul sau reședința în străinătate, sau celui aplicabil cetățenilor români, dacă domiciliază ori are reședința în România.
În al treilea rând, textul analizat se referă impropriu la „dreptul român”, deoarece restricționările incompatibile cu dreptul său libertatea persoanei de a se căsători nu sunt stipulate în vreo lege internă a României, ci de art. 16 paragr. 1 din Declarația universală a drepturilor omului și paragr.1 al preambulului Convenției O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor. Evident, aceste texte au eficiență și pe teritoriul României, în temeiul principiului înscris în art. 11 alin. (2) din Constituție. Cu toate acestea, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă acuratețea normării, de lege ferenda, se impune fie eliminarea din cuprinsul art. 2586 alin. (21 C. civ. a referirii la „dreptul intern”, fie introducerea în Codul civil sau chiar în Constituție a unui text prin care să se interzică restricționarea dreptului persoanei de a se căsători pe criterii de rasă, cetățenie sau religie.
În al patrulea rând, prevederile art. 2586 alin. (2) C. civ., interpretate per a contrario, nu sunt aplicabile în situația în care căsătoria se încheie în România, în fața ofițerului de stare civilă român, dar între persoane cetățeni străini ori apatride cu domiciliul sau reședința în străinătate și nici în situația în care căsătoria se încheie în străinătate, în fața reprezentanților misiunilor diplomatice sau ai oficiilor consulare ale României, indiferent de cetățenia viitorilor soți.
CONCLUZII
Căsătoria și familia prezintă o importanță foarte mare. Ele pot fi primite ori cercetate de diferite discipline, cum ar fi Dreptul și Sociologia.
Lucrarea de față, deși are caracter juridic și deci prezintă aspectele privind căsătoria care interesează pe jurist ori pe orice persoană, dar din punct de vedere al Dreptului nu ignoră și aspectele nejuridice referitoare la căsătorie și familie, care se prezintă ca o monografie privind căsătoria și familia, cu un caracter pluridisciplinar.
Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și uneori alte persoane între care există relații de rudenie, de asemenea, soții singuri, fără copii, formează o familie.
Noțiunea de familie comportă discuții, putând fi privită atât din punct de vedere sociologic, cât și juridic. În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese sau într-ajutorare, relațiile de familie având caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii de relații sociale.
În mod obișnuit familia dă naștere, mai multor raporturi: de căsătorie ce constituie baza familiei, cele dintre soți ce constituie efectele căsătoriei; cele dintre părinți și copii ce sunt rezultatul raporturilor dintre soți, cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie.
Familia este o instituție multifuncțională. Dacă în această privință există un acord anonim, părerile diferă atunci când este vorba de a stabili care sunt aceste funcții, în general specialiștii oprindu-se asupra celor actuale, evident mult reduse. În trecut, funcțiile familiei au fost însă mult mai numeroase și mai ample și pentru a se putea face o comparație și o analiză cantitativă s-a propus un model ideal, cu zece funcții: biologică, demografică, economică, politică, juridică, etică, religioasă, educativă, psihologică, individuală și psihologică socială, model ce poate lua forma unei diagrame polare funcționale.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie, familia fiind o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.
Noțiunile sociologică și juridică de familie în mod obișnuit coincid și se suprapun. Sunt însă situații în care această corespondență nu există. Așa de pildă, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți, deoarece nu mai există între ei comunitate de viață și interese, dar unele drepturi și obligații, deci relații de familie în sens juridic, continuă să existe. Tot astfel, când copilul este încredințat unei instituții de ocrotire încetează relațiile de fapt între acesta și părinții lui, nu însă și relațiile juridice care se exprimă în obligația de a plăti contribuția la întreținerea copilului.
Statul sprijină dezvoltarea și consolidarea familiei prin măsuri economico-sociale.
Ocrotirea căsătoriei și familiei se realizează nu numai cu ajutorul normelor dreptului familiei, ci și cu ajutorul altor norme juridice, ceea ce le conferă statutul de instituție. Codul reglementează condițiile încheierii, drepturile și obligațiile personale și patrimoniale ale soților și desfacerea acesteia prin divorț.
Ocrotirea căsătoriei se realizează totodată prin egalitatea dintre soți și raporturile prezentei lucrări, încheierea căsătoriei este supusă acestor cerințe legale în scopul întemeierii unei familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere fizic, cât și moral, care să-și poată îndeplini funcțiile ce-i revin în cadrul societății noastre. De aceea, legea permite încheierea căsătoriei numai acelor persoane care au aptitudinea, fizică și morală, de a întemeia o familie. Cerințele legale pentru încheierea căsătoriei mai sunt menite să asigure exprimarea unui consimțământ liber și conștient al viitorilor soți.
Dreptul nostru a suprimat condițiile de fond sau impedimentele la căsătorie cunoscute anterioarelor reglementări și anume: consimțământul părinților sau al ascendenților pentru cei care nu aveau vârsta de 21 ani; impedimentul la căsătorie dintre naș și fină sau dintre nașă și fin; impedimentul rezultând din extinderea incestului de la rudenie la afinitate; termenul de viduitate, adică interzicerea căsătoriei femeii văduve sau divorțate înainte de trecerea unui termen de 300 de zile de la încetarea căsătoriei anterioare; impedimentul pe criterii discriminatorii de rasă. De lege ferenda, este indicat că femeia minoră să se poată căsători numai cu încuviințarea părinților, ori a tutorelui, după caz. Există de asemenea propuneri de lege ferenda pentru acordarea dispensei de vârstă bărbatului care nu are 18 ani și există un copil.
În concluzie legea română a implementat toate aceste condiții de fond și formă și a impus îndeplinirea formalitățiilor premergătoare încheierii căsătoriei cât și îndeplinirea formalitățiilor privind însăși încheierea căsătoriei pentru atingerea a trei scopuri și anume: pentru îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie, recunoașterea publică a căsătoriei și nu în ultimul rând pentru a asigura mijlocul de probă al căsătoriei.
BIBLIOGRAFIE
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruta Hageanu, Dreptul familiei. Ediția a VII-a, Ed. C.H. Beck, 2012;
Cristian Mareș, Dreptul familiei, Ed C.H Beck, 2013;
E. Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2011;
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a Vll-a, Ed. Universul Juridic, București, 2001;
I.P. Filipescu, I.A. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006;
Ioan Dorel Romosan, Dreptul familiei Ediția a II-a revăzuta și adăugita, Ed Universul Juridic , 2014;
Nadia-Cerasela Anitei, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, 2012;
T. Bodoașcă, Unele aspecte critice sau controversate în legislația și doctrina românească din domeniul dreptului familiei, în „Dreptul” nr. 3/2004;
T. Bodoașcă, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, 2012.
Veaceslav Pânzari, Dreptul familiei, Ed Universul Juridic, 2015, pg 204.
Marieta Avram, Drept Civil. Familia, Ed. Hamangiu 2013
Ioan Chelaru,Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparatat, Ed. A92 Acteon
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conditii Pentru Incheierea Casatoriei (ID: 126867)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.