Conditii Generale Pentru a Mosteni Capacitatea Si Vocatia Succesorala
CUPRINS:
TITLUL I – Introducere
Capitolul I – Preliminarii
Capitolul II – Condițiile generale pentru a moșteni în dreptul roman
Capitolul III – Condițiile generale pentru a moșteni în vechiul drept românesc
TITLUL II – Condițiile generale pentru a moșteni
Capitolul I – Generalități
Capitolul II – Capacitatea succesorală
Secțiunea 1. – Noțiune
2.1.1. Sediul materiei
2.1.2. Definiție
2.1.3. Discuții privind noțiunea de capacitate succesorală
2.1.4. Natura juridică a capacității succesorale
2.1.5. Probleme privind capacitatea succesorală în cazul moștenirii prin reprezentare și prin retransmitere
Secțiunea 2. – Persoanele care au capacitate succesorală
2.2.1. Persoanele fizice în viață
2.2.2. Persoanele dispărute
2.2.3. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii
Secțiunea 3. – Persoanele care nu au capacitate succesorală
2.3.1. Persoanele fizice predecedate
2.3.2. Comorienții
2.3.3. Persoanele fizice decedate în același timp – codecedații –
2.3.4. Incapacități speciale – cetățenii străini și apatrizi
Capitolul III – Vocația la moștenire
Secțiunea 1. – Noțiune
Secțiunea 2. – Vocația succesorală generală și concretă
TITLUL III – Aspecte privind condițiile dreptului de moștenire legală
Capitolul I – Noțiune. Moștenire legală
Capitolul II – Enumerarea condițiilor
Capitolul III – Trăsături ale vocației succesorale legale
Secțiunea 1. – Vocația legală generală
Secțiunea 2. – Principiul reciprocității vocației legale generale la moștenire
Secțiunea 3. – Vocația legală concretă
TITLUL IV – Aspecte privind condițiile dreptului de moștenire testamentară
Capitolul I – Generalități cu privire la testament
Capitolul II – Privire generală asupra condițiilor de a moșteni prin testament
I. Condiții de fond
II. Condiții de formă
Capitolul III – Trăsături ale capacității în materia testamentară
Secțiunea 1. – Noțiune
Secțiunea 2. – Incapacități de a dispune prin testament
3.2.1. Minorul sub 16 ani nu poate dispune prin testament
3.2.2. Minorii între 16-18 ani pot dispune de 1/2 din masa succesorală, prin testament
3.2.3. Minorii între 16-18 nu pot dispune în favoarea tutorelui lor, prin testament
3.2.4. Incapacitatea interzișilor judecătorești și a persoanelor lipsite de discernământ
3.2.5. Concluzii
Secțiunea 3. – Incapacități de a primi prin testament
3.3.1. Incapacități de folosință
3.3.1.1. Incapacități de folosință absolute
3.3.1.2. Incapacități de folosință relative
3.3.2. Incapacități de exercițiu
TITLUL V – Condițiile dreptului de moștenire contractuală
TITLUL VI – Condițiile generale pentru a moșteni. Trăsături speciale.
Capitolul I – Statul. Drepturile sale asupra moștenirilor vacante
Secțiunea 1. – Reglementare legală
Secțiunea 2. – Natura juridică
Capitolul II – Statul. Moștenire testamentară
Capitolul III – Persoana juridică. Moștenire testamentară
Capitolul IV – Condiții generale pentru a moșteni. Elemente de extraneitate în lumina Legii nr. 105/1992
BIBLIOGRAFIE
=== VOCATIA SUCCESORALA ===
TITLUL I
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
PRELIMINARII
Dreptul civil în evoluția milenară pe care a cunoscut-o se caracterizează printr-un dinamism aparte, trăsătură ce rezultă din complexitatea raporturilor juridice care cad sub incidența acestuia. Acest lucru a fost subliniat de disputele atât pe tărâm teoretic cât și practic, care i-au fascinat de-a lungul vremii pe teoreticienii și practicienii dreptului, lucru benefic pentru existența în sine a dreptului civil nu doar ca ramură de drept, ci și ca știință.
Din multitudinea raporturilor de drept civil un loc aparte îl reprezintă cele referitoare la dreptul succesoral. Deși considerat ca fiind una dintre cale mai aride părți ale dreptului civil, dreptul succesoral în ciuda stabilității instituțiilor sale, din punct de vedere reglementar, teoretic și practic este și acum izvorul unor dispute la nivel teoretic.
În această materie se conturează ca o problemă primordială condițiile generale care duc la dobândirea calității de moștenitor.
În cele ce urmează vom face o scurtă incursiune în trecut, oprindu-ne asupra dreptului roman și asupra vechiului drept românesc.
Instituția succesiunilor este strâns legată de cea a proprietății private, căci a apărut și s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producție și a produselor de către minoritatea dominată, constituind principalul instrument juridic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste; de-a lungul istoriei diversele curente filozofice și-au reflectat ideile în principiile generale de drept, care în forma actuală promovează egalitatea în fața legii. Aceasta, cu privire la raporturile de drept civil creionează caracterul de drept privat a acestei ramuri de drept.
Privită în lumina semnificației sale istorice, moștenirea nu apare ca un sistem juridic prin acre se înlocuiește o persoană printr-o altă persoană, aparținând aceleiași clase, iar cel mai adesea aceleiași familii.
CAPITOLUL II
CONDIȚIILE GENERALE PENTRU A MOȘTENI ÎN DREPTUL ROMAN
În dreptul roman succesiunea cunoștea mai multe forme: succesiunea ab intestat, succesiunea testamentară și succesiunea deferită contra testamentului.
În ceea ce privește condițiile generale pentru a moșteni, capacitatea succesorală și vocația succesorală, indiferent de forma succesiunii au același conținut ca și în perioada modernă și contemporană, cu deosebiri însă importante în ceea ce privește statutul juridic al persoanei. Spre exemplu, sclavii nu-i puteau moșteni pe stăpânii lor, cu precizarea că ipoteza contrară era posibilă. O altă situație întâlnită în această materie este cea care îi opune pe libert (dezrobit) și stăpânul său; în această ipoteză, în cazul în care libertul murea fără moștenitori legali, se năștea dreptul patronului (stăpânului) – bona de a dispune de bunurile dezrobitului. Inițial, patronul putea exercita acest drept chiar în timpul vieții dezrobitului, iar mai târziu numai în momentul morții dezrobitului, cu condiția ca acesta (dezrobitul – n.n.) să nu aibă moștenitori direcți.
În ceea ce privește situația oamenilor liberi, pentru aceștia sunt valabile în linii generale condițiile generale pentru a moșteni. De la această regulă derogă pe cale de excepție, situația latinilor iuniani, care erau sclavii dezrobiți fără respectarea normelor solemne. Ei trăiau liberi dar mureau sclavi, în sensul că nu puteau dispune de bunurile lor prin testament. Conform statutului lor juridic, moștenitorii lor nu puteau fi chemați la moștenire, nici prin lege deoarece normele de ius civile se aplicau în exclusivitate quiritilor și nici prin testament așa cum am precizat, bunurile lor revenind stăpânilor. Observăm deci că dobândirea calității de moștenitor prin cumularea vocației succesorale și a capacității succesorale, indiferent de forma succesiunii, legală sau testamentară, aparținea în exclusivitate unor anumite categorii sociale. În ceea ce-i privește pe sclavi, conform statutului lor juridic ei nu puteau dobândi prin intermediul succesiunii drepturi deoarece, la rândul lor erau considerați drept “bunuri”.
Spre deosebire de sclavi, latinii iuniani puteau îndeplini cumulativ condițiile generale pentru a moșteni doar în ce privește succesiunea legală nu și cea testamentară; în acest sens, ei se bucurau de ius comercii – dreptul de a încheia acte juridice într-un sens restrâns.
Odată cu dezvoltarea societății romane precum era firesc, dinamismul vieții sociale a dus la actualizarea conținutului normelor juridice care reglementează această materie.
CAPITOLUL III
CONDIȚIILE GENERALE PENTRU A MOȘTENI ÎN VECHIUL DREPT ROMÂNESC
În vechiul drept geto-dac, ca urmare a dezvoltării relațiilor având ca obiect dreptul de proprietate, s-a pus problema dobândirii dreptului de proprietate prin intermediul succesiunii, însă conform cadrului de reglementare al societății antice, statutul persoanelor era diferit, între anumite categorii de persoane existând pe scară largă o inegalitate de statut juridic. Conform caracterului exclusivist al dreptului antic, unele categorii de persoane erau excluse de la viața juridică, lucru ce s-a concretizat în generalizarea statutului juridic al sclavilor care nu aveau aceleași drepturi ca și oamenii liberi, în special pătura bogată a societății; așa cum am amintit, sclavii erau asimilați bunurilor, iar legile promovate atunci cu ajutorul autorității religioase veneau să consolideze privilegiile dobândite de unele clase sociale. De aici, putem trage concluzia că dreptul la moștenire aparținea în exclusivitate oamenilor liberi, care se identificau în tarabostes și comatii.
În ce privește normele de drept aplicabile în perioada stăpânirii romane în Dacia, acestea se identifică cu cele aplicabile în Imperiu, cu unele particularități.
În perioada obștii sătești se menționează că descendenții aveau egală vocație la moștenirea moșiei familiei. De asemenea și soțul supraviețuitor avea vocație succesorală.
În Țara Românească și în Moldova dreptul de proprietate putea fi dobândit prin moștenire; deci pentru a dobândi dreptul de proprietate pe această cale, în condițiile stratificării sociale, trebuiau îndeplinite condițiile generale pentru a moșteni. Tot în ceea ce privește Legea Țării – ius valahicum – era posibilă transmiterea dreptului de proprietate atât pe cale legală cât și pe cale testamentară. Potrivit moștenirii legale, copiii legiuiți și adoptivi (de suflet), atât băieți cât și fete, aveau o egală vocație a bunurilor de baștină (ocine, dedine) sau de cumpărătură ale părinților lor decedați. Copii naturali succed numai la moștenirea mamei lor. Se admitea reprezentarea succesibililor decedați înainte de deschiderea succesiunii de către urmașii acestora. Copilul vitreg (hiastru) are aceleași drepturi de moștenire ca și cel legiuit, dar numai la succesiunea părintelui bun (propriu) nu și la aceea a soțului sau soției acestuia.
De la egala îndreptățire a fetelor în concurs cu frații la moștenirea pământului se constată în Țara Românească o influență a privilegiului masculinității, păstrat și în Statutele Țării Făgărașului. Țăranii au evitat însă îndepărtarea fetelor de la moștenirea pământului prin procedura înfrățirii care, în mod simbolic, considera fetele ca băieți.
Legea țării recunoștea și soțului supraviețuitor un drept de moștenire, în concurs cu copii.
Moștenirea testamentară se deschidea pe baza testamentului oral sau scris (diata).
În Evul Mediu, în Transilvania, reglementările din domeniul dreptului succesoral sunt identice sau similare cu cele din Țara Românească și Moldova. Se menționează în acest sens că pământul boierului mort fără descendenți revenea seniorului feudal. Nici fetele înzestrate de către părinți nu aveau vocație succesorală la succesiunea părinților lor. În fine, Statutele admiteau schimbarea ordinei succesorale prin intermediul înfrățirii. Tot prin intermediul înfrățirii putea fi înlăturat și privilegiul masculinității.
În regimul fanariot, în special în cea de-a doua fază a sa, succesiunea era deferită fără testament (ab intestat) sau prin testament (testamentară). Vocația succesorală aparținea celor trei categorii de rude de sânge. Soțul supraviețuitor primea o parte virilă în uzufruct (egală cu a unui copil), dar numai în folosință când venea în concurs cu copiii, sau cu o cotă cuprinsă între 1/6 și 1/3 în plină proprietate, când nu existau copii sau venea în concurs cu copiii din altă căsătorie ai soțului defunct. În lipsa unor rude succesibile, soțul supraviețuitor dobândea întreaga moștenire, iar în lipsa și a lui, moștenirea devenea vacantă și era culeasă de către stat.
Sunt de asemenea consacrate, rezerva succesorală și trimiria – o treime destinată cheltuielilor de înmormântare și de pomenire a celui decedat.
Fetele căsătorite și deci înzestrate, nu puteau cere efectuarea raportului bunurilor sau sinisfora – adăugarea bunurilor dotale la masa succesorală – pentru a dobândi pe această cale vocația succesorală. Potrivit Codului Calimah, copiii naturali veneau la moștenire chiar în concurs cu cei legitimi, pe când potrivit Codului Caragea, veneau numai la succesiunea mamei.
În ce privește sistemul succesoral al Transilvaniei anilor 1691-1848, acesta nu a suferit modificări importante cu privire la pătura înaltă a societății formată din nobili, cler și la nivelul orășenilor. Unele noutăți au intervenit în privința dreptului iobagilor de a dispune de bunurile lor, fie prin acte între vii, fie prin testament – Patenta lui Iosif al II-lea, din 22 august 1785.
În districtele de graniță se putea dispune prin testament numai de bunuri imobile. Cât privește pământul, acesta revenea, potrivit principiilor masculinității, primului născut bărbat, iar în lipsa descendenților celei mai apropiate rude de sex masculin, cu condiția ca acesta să figureze în sânul familiei. Femeile veneau la moștenirea pământului în lipsa unui bărbat conscris.
TITLUL II
CONDIȚIILE GENERALE PENTRU A MOȘTENI
CAPITOLUL I
GENERALITĂȚI
În Codul civil în capitolul al doilea intitulat “Despre calitățile cerute pentru a succede” cuprins în titlul I “Despre succesiuni” sunt reglementate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a moșteni.
Potrivit Codului civil pentru ca o persoană să poată moșteni trebuie să se îndeplinească 2 condiții: prima ar fi aceea de a avea capacitate succesorală, iar a doua este aceea de a nu fi nedemnă pentru a moșteni.
Trebuie precizat, din capul locului, că cea de-a doua condiție – aceea de a nu fi nedemnă, este specifică numai moștenirii legale, după cum ingratitudinea este singura “nedemnitate” ce duce la revocarea legatelor pe cale judecătorească.
Cu alte cuvinte, singura condiție generală pentru a succede este capacitatea succesorală, nedemnitatea în moștenirea legală și ingratitudinea în moștenirea testamentară, fiind condiții cu caracter specific, aplicabile distinct în cadrul celor două feluri de moștenire.
Este și motivul pentru care nedemnitatea succesorală va fi tratată în materia moștenirii legale, iar revocarea legatelor pentru ingratitudine va face parte din sfera moștenirii testamentare.
O altă precizare prealabilă care trebuie făcută este aceea că, deși premisele dreptului de a moșteni sunt în sistemul legii noastre civile diferite, în unele privințe rezultat al unei revoluții istorice a instituțiilor dreptului succesoral, ele prefigurează și determină în ultimă instanță întreaga reglementare a moștenirii.
În ce privește premisele dreptului de a moșteni acestea sunt:
– prima premisă, la baza dreptului de a moșteni stă rudenia de sânge;
– a doua premisă, dreptul de a moșteni decurge și din consacrarea faptului că afecțiunea existentă între soți, care constituie baza edificiului căsătoriei și al familiei, trebuie să conducă în mod necesar la consacrarea unui drept reciproc de moștenire între aceștia;
– a treia premisă, dreptul de a moșteni se întemeiază pe principiul egalității între sexe, pe principiul egalității în drepturi al copiilor din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție, precum și pe principiul reciprocității vocației succesorale legale;
– a patra premisă, dreptul de a moșteni rezultă nu numai din lege, ci și din efectele juridice pe care legea civilă le recunoaște actului unilateral de voință – testamentul;
– a cincia premisă, dreptul de a moșteni trebuie consacrat cu necesitate în favoarea unui ultim moștenitor – statul în drept să culeagă moștenirile vacante, în lipsa oricăror alți moștenitori.
Dacă vom analiza cu atenție aceste premise vom constata că în afara capacității succesorale – care este o condiție generală a dreptului de a moșteni – mai este necesar ca persoana în cauză să aibă vocația necesară pentru a moșteni, chiar dacă în raporturile dintre ei unii dintre moștenitori îi exclud pe alții, deoarece se supun unei anumite ordii instituite de lege.
Vocația succesorală nu este in terminis prevăzută de lege, însă ea rezultă din principiile generale și din natura lucrurilor. Această condiție generală pentru a moșteni este o creație a doctrinei. Într-adevăr, dreptul la moștenire se analizează în cadrul dreptului succesoral nu în sensul aptitudinii generale a persoanei fizice ori juridice de a avea drept în conținutul capacității sale de folosință, dreptul de moștenire al persoanei fizice fiind un drept constituțional, ci în sensul dreptului asupra unei moșteniri deschise. Iar pentru ca o persoană să aibă un asemenea drept ea trebuie să fie chemată la moștenire prin lege sau prin testament. Deci vocația succesorală este o condiție a dreptului la moștenire cu precizarea că această chemare își are temeiul fie în lege, fie în testamentul lăsat de către de cujus.
CAPITOLUL II
CAPACITATEA SUCCESORALĂ
Secțiunea I. Noțiune
2.1.1. Sediul materiei
În dreptul civil român sediul materiei se regăsește în art. 654 din Codul civil.
În Codul civil francez acesta se regăsește în art. 725. În Codul civil austriac de la 1810 întâlnim sediul materiei în art. 538 alin. 1, în Codul civil portughez de la 1877 în art. 17, în Codul civil spaniol de la 1889 în art. 744-745, în Codul civil german de la 1900 în art. 1923, în Codul civil elvețian de la 1907 în art. 539 alin. 1, art. 544 și 742 alin. 1, în proiectul de Cod civil maghiar de la 1901 în art. 1794 alin. 1și 2, în Codul civil italian de la 1866 în art. 723-724, iar în actualul Cod civil italian în art. 462.
2.1.2. Definiție
Așa cum am văzut, potrivit dispozițiilor art. 654 C. civ. român “Pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana care succede să existe la momentul deschiderii succesiunii”. Cu alte cuvinte, prin capacitate succesorală înțelegem aptitudinea, capacitatea de a culege o succesiune, de către orice persoană care există în momentul deschiderii moștenirii.
2.1.3. Discuții privind noțiunea de capacitate succesorală
Dovada existenței în momentul deschiderii moștenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii (art. 1169 Cod civil) și care poate să fie moștenitorul în cauză (prin reprezentanții legali, dacă este cazul), dar și succesorii săi în drepturi, în cazul în care moștenitorul a fost în viață la data deschiderii moștenirii (un timp cât de scurt), dar ulterior a decedat, drepturile lui asupra moștenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi (moștenire prin retransmitere).
Întrucât dovada vizează “existența” în raport cu momentul deschiderii succesiunii, ea se poate referi fie la dovada existenței persoanei în momentul deschiderii moșteniri, fie la dovada momentului deschiderii succesiunii în perioada existenței persoanei cu vocație succesorală. Cu alte cuvinte, dovada vizează nu numai și nu atât existența persoanei, ci mai ales corelația ei cu momentul morții celui care lasă moștenirea.
2.1.4. Natura juridică a capacității succesorale
Referitor la natura juridică a capacității succesorale există vii controverse în doctrină.
Într-o primă opinie capacitatea succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea de folosință și nici cu capacitatea de exercițiu, ea definindu-se separat de aceste două noțiuni.
Într-o altă opinie, în contra celor afirmate anterior de doctrină, conform cărora s-a afirmat că noțiunea de capacitate succesorală se referă la existența în viață la momentul deschiderii succesiunii a persoanei chemate la moștenirea celui decedat, fiind socotită ca distinctă de capacitatea de folosință și de exercițiu a persoanei s-a considerat că noțiunea de capacitate succesorală se include în cea de capacitate de folosință a persoanei. În favoarea acestor afirmații se aduc argumente dispozițiile art. 5 alin. 2 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.
Achiesăm la cea de a doua opinie, aceasta deoarece capacitatea civilă a persoanei fizice este specifică dreptului civil, implicit dreptului succesoral. Capacitatea civilă trebuie privită prin prisma elementelor sale constitutive – capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Deoarece conform dispozițiilor art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 capacitatea de folosință este aptitudinea generală de a avea drepturi și obligații, conform celor afirmate în paragrafele anterioare, putem trage concluzia că, capacitatea succesorală este o aptitudine de a dobândi drepturi și obligații specifice care se referă la o succesiune.
Ca un ultim și hotărâtor argument în ce privește includerea capacității succesorale în capacitatea de folosință aducem dispozițiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 conform căruia capacitatea de folosință există în timpul vieții unei persoane fizice.
2.1.5. Probleme privind capacitatea succesorală în cazul moștenirii prin reprezentare și prin retransmitere
În cazul moștenirii prin reprezentare, specifică numai moștenirii legale, moștenitorul (unul sau mai mulți) cu vocație succesorală legală – reprezentant – pretinde drepturile succesorale ale ascendentului său – reprezentat – decedat la data deschiderii moștenirii, urcând în locul, gradul și drepturile acestuia (art. 664 Cod civil). În acest caz, reprezentantul trebuie să dovedească că el personal are capacitate succesorală (adică “existența” la data deschiderii moștenirii), iar cel reprezentat era decedat la acea dată, pentru că potrivit art. 668 din Codul civil “nu se reprezintă decât persoanele moarte”.
În caz de retransmitere a moștenirii, moștenitorul legal, (în nume propriu sau prin reprezentare) ori testamentar – supraviețuind un timp cât de scurt defunctului – dobândește el succesiune acestuia (chiar dacă nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o) și – confundată cu a sa proprietate – o lasă propriilor săi moștenitori, legali sau testamentari, fiind denumită în doctrină ca moștenire succesivă, subsecventă. Astfel, persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere trebuie să dovedească “existența” moștenitorului în momentul deschiderii primei succesiuni și, bineînțeles, propriile drepturi succesorale asupra moștenirii lăsată de acesta, inclusiv “existența” la data deschiderii acestei din urmă moșteniri. Retransmiterea moștenirii poate fi succesivă.
Trebuie menționat faptul că retransmiterea moștenirii operează chiar dacă moștenitorul – decedat înlăuntrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală de 6 luni – nu a exercitat acest drept (nici nu a acceptat dar nici nu a repudiat-o), fiindcă din patrimoniul retransmis face parte și acest drept de opțiune, care poate fi exercitat de beneficiarul retransmiterii în perioada rămasă până la împlinirea termenului de prescripție. Dacă însă termenul de opțiune este expirat, beneficiarul retransmiterii trebuie să dovedească că moștenitorul a acceptat moștenirea în termen sau că a murit înainte de expirarea termenului și acceptarea a fost făcută de el, în caz contrar stingându-se prin o prescripție titlul său de moștenitor.
Potrivit celor precizate mai sus, statuarea instanței supreme în sensul că “instanțele aveau îndatorirea să stabilească pe bază de probe dacă D.P. (fiul)” a acceptat succesiunea este corectă întrucât, în speță, moartea bunicilor (de cujus) a avut loc în februarie și septembrie 1981, iar moartea fiului lor în octombrie 1982. Prin urmare, copiii și soția supraviețuitoare puteau beneficia – alături de alți moștenitori – de retransmiterea părții din moștenirea bunicilor numai dacă fiul ar fi acceptat în termen moștenirea.
Moștenirea prin reprezentare se impune a fi deosebită de moștenirea prin retransmitere și pentru faptul că, în primul caz, există o singură moștenire dobândită de mai mulți succesori în nume propriu sau prin reprezentare și își exercită drepturile succesorale o singură dată. În cel de-al doilea caz, există două, posibil chiar mai multe, moșteniri succesive; prima moștenire este culeasă, în tot sau în parte, de cel de-al doilea de cujus, în viață la deschiderea primei moșteniri, și pe care o transmite la moartea sa propriilor moștenitori. Fiind vorba de două sau mai multe moșteniri, ele trebuie analizate separat, pentru a vedea componența lor separată, acceptarea în termen, cotele părți ce se cuvin moștenitorilor, cota moștenită din prima moștenire intrând în patrimoniul celui de-al doilea de cujus, iar apoi prin retransmitere, în cadrul celei de-a doua moșteniri, în patrimoniul propriilor moștenitori.
În sfârșit, trebuie precizat că în cazul moștenirii prin retransmitere (succesive, dar care se dezbat deodată, cele anterioare nefiind “culese”) competența teritorială a birourilor notariale (și a altor organe) se determină după domiciliul defunctului care a decedat cel din urmă, potrivit art. 10 lit. b) din Legea 36/1995, și se întocmește un singur certificat de moștenitor, stabilindu-se pentru fiecare dintre autorii succesiunilor în mod corespunzător calitatea și drepturile fiecărui moștenitor sau legatar, precum și bunurile și datoriile succesiunii (art. 83 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii 36/1995).
Secțiunea II. Persoanele care au capacitate succesorală
2.2.1. Persoanele fizice în viață
Acestea la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială. Dovada se face cu actele de stare civilă, iar în caz de deces al moștenitorului care a fost în viață la data deschiderii moștenirii cu certificatul (actul) de deces sau hotărârea judecătorească definitivă declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moștenitorului a intervenit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace admise de lege.
Trebuie precizat că legea nu condiționează capacitatea succesorală de durata vieții moștenitorului după data deschiderii moștenirii. Dacă moștenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale succesorale (inclusiv dreptul de opțiune succesorală) vor trece la proprii săi moștenitori ca parte componentă a patrimoniului lăsat de el. În acest mod se explică posibilitatea unei persoane de a beneficia, până la urmă, de bunurile lăsate de o altă persoană, față de care nu avea vocație succesorală, nici legală, nici testamentară. Spre exemplu, la moartea părintelui unuia dintre soți, urmată de decesul soțului moștenitor, partea acestuia din moștenirea părintelui va fi culesă – în tot sau în parte, după caz – de soțul lui supraviețuitor, ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de soțul decedat, deși soțul supraviețuitor nu avea vocație succesorală la moștenirea lăsată de socrii lui.
2.2.2.Persoanele dispărute
Persoanele dispărute ca și persoanele fizice în viață au, de asemenea, capacitate succesorală. În acest sens, art. 19 din Decretul nr. 31/1954 prevede că “cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de morte rămasă definitivă”.
Înseamnă că persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumat de lege a fi în viață, indiferent că a intervenit sau nu o hotărâre judecătorească declarativă a dispariției și indiferent de timpul care ar fi trecut de la dispariția persoanei.
Pentru ca o persoană să poată fi declarată dispărută trebuie îndeplinită o condiție care rezultă din articolul 16 alin. 1 din Decretul 31/1954. Astfel, cel care lipsește de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor știri din care rezultă că era în viață. Trebuie precizat că în ipoteza acestei prevederi este vorba de o lipsă calificată de la domiciliu, sub dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de un an și pe de altă parte, această lipsă să facă să existe incertitudine asupra existenței în viață a persoanei.
În ce privește termenul de un an, acesta se calculează după caz de la:
a) data stabilită prin probe ca fiind ziua ultimelor știri din care rezultă că persoana era în viață;
b) ultima zi a lunii;
c) ultima zi a anului calendaristic în care se plasează știrile din care rezultă că persoana era în viață.
Mai menționăm că această condiție – de la data ultimelor știri din care rezultă că persoana era în viață să fi trecut un an – trebuie îndeplinită nu numai pentru pronunțarea hotărârii declarative de dispariție ci și pentru intentarea acțiunii pentru constatarea dispariției.
După ce această condiție a fost îndeplinită se trece la procedura declarării dispariției. Această procedură are patru etape, al căror conținut este stabilit în art. 36-39 din Decretul nr. 32/1954.
În prima etapă, cea a formulării cererii de declarare a dispariției, conform art. 36 din Decretul nr. 32/1954 cererea se introduce la instanța judecătorească în circumscripția căreia această persoană și-a avut ultimul domiciliu.
În a doua etapă potrivit art. 37 din Decretul nr. 32/1954 se culeg informații prin organele primăriei și poliției referitoare la persoana a cărei dispariție se cere declarată. Tot în această etapă se dispune afișarea cererii la ultimul domiciliu al persoanei a cărei dispariție se cere declarată sau președintele instanței poate sesiza autoritatea tutelară de la domiciliul celui a cărui dispariție se cere declarată pentru a face aplicația art. 152 din Codul familiei referitoare la numirea curatorului.
În cea de a treia etapă conform art. 38 din Decretul nr. 32/1954 se desfășoară faza judecății propriu-zise, iar ultima etapă prevăzută în același Decret nr. 32/1954 se realizează acte ulterioare judecății.
Odată pronunțată hotărârea declarativă a dispariției are ca efect constatarea unei condiții prevăzute de art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, de aici rezultă că hotărârea declarativă a dispariției conform art. 19 din Decretul nr. 31/1954 nu are nici un efect asupra capacității de folosință a persoanei fizice.
Capacitatea succesorală a dispărutului este numai “provizorie”, definitivându-se prin repartiția lui sau prin constatarea fizică a morții lui, intervenită după deschiderea moștenirii, ori declararea prin hotărâre judecătorească a morții lui, stabilindu-se ca dată a morții o dată ulterioară deschiderii moștenirii la care are vocație succesorală. În toate aceste cazuri, el (și prin intermediul patrimoniului său succesorii lui în drepturi, prin retransmitere) vor putea culege, respectiv păstra drepturile moștenite.
În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se desființează cu efect retroactiv dacă se constată fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai există la data morții celui care lasă moștenirea. În acest caz, tot ce s-a primit din moștenire în numele dispărutului va trebui restituit moștenitorilor care au fost înlăturați de la moștenire prin prezumția dispărutului sau ale căror cote-părți din moștenire au fost astfel micșorate. Desigur, urmașii lui care au dreptul de a-l reprezenta succesoral vor păstra cota lui parte din moștenire, dar nu ca parte componentă a patrimoniului moștenit de la dispărutul declarat mort cu efect retroactiv (moștenire prin retransmitere), ci în calitate de moștenitori cu vocație proprie (prin reprezentare).
2.2.3. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii
Cu toate că existența persoanei fizice începe din ziua nașterii, Codul civil recunoaște existența copilului (qui iu utero est) din ziua concepției cu singura condiție de a se naște viu (art. 645 Cod civil). Această regulă prevăzută de Codul civil în materie de moștenire , avându-și rădăcinile în dreptul roman – infans conceptus pro natur habetur, quoties de commodis eius agitur – este consacrată cu caracter general în dispozițiile legislației civile.
Rezultă că legea, în interesul copilului, consacră expres capacitatea lui succesorală de la concepțiune, cu condiția să se nască viu (nu și viabil). Rațiunea care a stat la baza acestui principiu constă în motive de ordin umanitar, protejându-se în acest fel interesele celui conceput.
În această situație fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde moștenirea trebuie să dovedească cu orice mijloace de probe admise de lege, data concepției copilului, situarea acestei date înainte de momentul deschiderii succesiunii și faptul că el s-a născut viu. Dacă aceste dovezi au fost făcute copilul se va putea bucura de “dreptul” la moștenire, fiindcă acest drept, cu toate că are ca obiect o universalitate cuprinzând și pasivul – nu poate vătăma interesele lui, deoarece “acceptarea moștenirii cuvenită unui minor, indiferent de vârsta unei persoane puse sub interdicție, va fi socotită întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar” (art. 19 din Decretul nr. 32/1954), astfel încât el va răspunde de datoriile moștenirii numai în limita activului – intra vires hereditates – putând abandona și bunurile succesorale dacă administrarea și lichidarea moștenirii ar fi împovărătoare, potrivit art. 713 punctul 1 Cod civil.
Privitor la persoana care trebuie să dovedească valabilitatea persoanei concepute dar nenăscute s-a admis că legea nu dispune în această materie; de asemenea este un subiect controversat al doctrinei. Conform unor autori este vorba de o prezumție ce operează în favoarea copilului conceput dar nenăscut în sensul că acesta se naște viu. În concluzie, promotorii acestei opinii, opinează că trebuie să probeze acea persoană care reclamă faptul că, copilul nu este viabil. Însă, într-o altă opinie, se susține că nu există o prezumție legală în acest sens și că proba trebuie făcută conform regulilor generale de către cel care reclamă succesiunea.
Există și un sistem intermediar care susține că, dacă nu este prezumată viața se prezumă speranța de viață. Acest sistem se bazează pe dispozițiile art. 725 Cod civil francez și art. 654 Cod civil român în baza cărora neviabilitatea este asimilată unei incapacități și în virtutea principiului conform căruia capacitatea este regula, incapacitatea este excepția. Jurisprudența franceză a acceptat această opinie.
S-a mai dispus în doctrină o delimitare care s-a dovedit lipsită de interes. Astfel, dacă un copil se naște normal sau dacă a fost înregistrat la oficiul de stare civilă se bucură de prezumția conform căreia la nașterea sa există speranță de viață. Aceasta este exact situația de fapt pe care trebuie să o înlăture cu ajutorul mijloacelor de probă adversarii celui care acceptă moștenirea în numele copilului.
Dacă copilul s-a născut prematur sau anormal ori dacă nu a fost înregistrat la oficiul de stare civilă nu se va bucura de nici o prezumție, este tocmai ce moștenitorii copilului decedat trebuie să dovedească: viața sau viabilitatea.
Într-o altă opinie, se preferă contrariul adică cel care ridică o pretenție are obligația de a demonstra afirmațiile sale în conformitate cu legea, în limitele existenței capacității succesorale, demnității și vocației succesorale. Tocmai acest lucru trebuie dovedit de către moștenitorii copilului decedat, că în momentul nașterii acesta se bucura de speranță de viață.
Ne raliem la cea de a doua opinie, deoarece în dreptul românesc copilul trebuie să se nască viu și nu viabil, nefiind vorba în acest caz de o prezumție legală.
În ce privește proba faptului vieții, atât faptul că se află în viață cât și nașterea se face prin actul de stare civilă.
În legătura cu dovada concepției, nefiind posibilă stabilirea cu exactitate a momentului concepției, art. 61 din Codul familiei stabilește o prezumție legală cu privire la perioada concepției. Numai că această prezumție este prevăzută de lege în materia stabilirii filiației față de tată. În dreptul comparat în această materie, în funcție de cum era vorba despre copii legitimi sau naturali proba concepției se făcea diferit, în materia probei concepției copiilor legitimi cunoscându-se patru sisteme. Astfel, s-a pus problema dacă prezumția în materia stabilirii filiației față de tată, poate fi extinsă și în materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacității succesorale a copilului.
În situația în care problema stabilirii capacității succesorale se confundă cu aceea a stabilirii filiației față de tată nu se pun mari probleme, întrucât prin stabilirea paternității implicit și în mod necesar s-a stabilit și capacitatea succesorală a copilului născut după moartea tatălui, pe care urmează să-l moștenească. Dăm ca exemplu cazul copilului născut cel mult la 300 de zile după moartea soțului mamei. Dar dacă se stabilește că de cujus nu putea fi tatăl copilului, pentru că acesta s-a născut după data decesului, copilul nu va putea moșteni nici măcar pe cale testamentară deoarece, la data deschiderii succesiunii nu avea capacitate succesorală.
Doctrina a ajuns la concluzia că prezumția legală irefragrabilă cu privire la perioada concepției are ca atare o aplicabilitate generală.
Ca atare, se impune a fi luată în considerare și în ce privește stabilirea capacității succesorale, chiar dacă aceasta nu se suprapune problemei stabilirii filiației. Cităm cu titlu de exemplu situația moștenirii unui frate decedat, cu mai puțin sau mai mult de 300 de zile înainte de nașterea copilului care pretinde drepturi asupra moștenirii în calitate de frate sau soră. În lipsa unui text legal pentru a se evita situațiile semnalate de doctrină și practica judiciară se impune în mod imperios aplicarea dispozițiilor art. 61 din Codul familiei, mai ales că rațiunile care stau la baza acestuia justifică pe deplin extinderea prezumției cu privire la perioada concepției și în materia stabilirii capacității succesorale, chiar dacă această problemă se pune independent de problema stabilirii filiației față de tată.
Secțiunea III. Persoane care nu au capacitate succesorală
2.3.1. Persoane fizice predecedate
Potrivit dispozițiilor art. 654 Cod civil român și 725 Cod civil francez numai persoanele aflate în viață la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală. De aici rezultă că nu au capacitate succesorală persoanele fizice care nu mai sunt în viață – predecedate -, lucru constatat ori prin faptul juridic al morții sau prin hotărâre judecătorească declarativă a morții, în momentul deschiderii succesiunii, deoarece ne mai fiind subiecte de drept nu vor mai putea moșteni.
Deși predecedatul este exclus de la moștenire, în cadrul moștenirii legale descendenții săi vor putea veni la moștenire în condițiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală. Cităm cu titlu de exemplu, situația copiilor unui predecedat la momentul morții bunicului lor – tatăl predecedatului, care vor putea totuși veni la moștenirea deschisă, urcând, prin intermediul reprezentării succesorale, în locul ascendentului lor.
Dacă însă descendenții nu îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru reprezentarea succesorală, nu vor avea drepturi asupra părții din moștenirea lui de cujus, care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate dacă ea ar fi existat la data deschiderii moștenirii; în această situație patrimoniul succesoral va fi cules de moștenitorii în viață.
O altă situație specifică acestei materii este aceea a copilului conceput înaintea deschiderii succesiunii dar născut mort după aceasta, situație când se consideră că acesta nu ar fi existat. Moartea copilului conceput la naștere face ca această situație să nu mai prezinte interes în materie.
2.3.2. Comorienții
Conform prevederilor art. 21 din Decretul nr. 31/1954 “în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.
Această instituție este reglementată și în legislațiile străine, precum cea germană sau cea spaniolă.
Ceea ce reglementează art. 21 este denumit în doctrină comorienți adică comuritori sau persoane care au murit în aceeași împrejurare, fără a se putea stabili dacă a supraviețuit una alteia. Acest concept prezintă utilitate practică în materie succesorală.
Din interpretarea gramaticală a textului articolului 21 din Decretul nr.31/1954 prin conceptul de comorienți se înțelege:
a) două sau mai multe persoane;
b) aceste persoane să fi decedat în aceeași împrejurare
c) decesul s-a produs în astfel de condiții încât nu se poate stabili dacă una a supraviețuit alteia.
Doctrina a adăugat la aceste condiții și aceea conform căreia se presupune că între persoanele în cauză să existe vocație succesorală reciprocă, deoarece numai într-o asemenea situație prezintă interes faptul stabilirii cu precizie a momentului morții fiecăruia. În cazul în care nu există o astfel de relație nu poate fi vorba despre comorienți. În acest fel doctrina a remediat omisiunea legiuitorului de a preciza aceasta , omisiune pe care am sesizat-o și în legislația germană nu și în cea spaniolă.
S-a afirmat că problema comorienților apare în special în cazul persoanelor cu vocație succesorală reciprocă. Însă s-a observat că ea prezintă interes chiar dacă între comorienți există vocație succesorală unilaterală, iar nu reciprocă. S-a considerat că într-o viitoare reglementare ar urma să se renunța și la una dintre condițiile prevăzute în prezent de lege , iar nici de cum să se adauge la ele.
În dreptul roman în cazul comorienților (commorientes sau simul periunt) se prezumă că persoanele socotite mai puternice după sex și vârstă au supraviețuit și, aflându-se în viață în momentul deschiderii succesiunii puteau moșteni, în alte cazuri, spre exemplu, dacă între comorienți nu exista legătură de sânge – de rudenie – se considera că ei au murit deodată.
Având drept temei soluțiile care au fost cunoscute de dreptul roman și legislațiile ulterioare, prin dispozițiile Decretului nr. 31/1954 s-a consacrat prezumția morții concomitente. Pe teren juridic această opinie s-a dovedit a fi mai justă , deoarece prezumția supraviețuirii pe în funcție de vârstă și sex a fost criticată chiar în doctrina țărilor în care este prevăzută expres aceasta, pe motiv că este arbitrară. Însă, în cazul în care moartea se produce ca urmare a unei catastrofe feroviară sau aeriană sau ca urmare a prăbușirii unei construcții din cauza unui cutremur de pământ, ce importanță ar mai prezenta rezistența fizică – în funcție de vârstă sau sex a persoanelor în cauză? În plus prezumția morții concomitente apare de cel mai multe ori ca fiind cea mai echitabilă. Spre exemplu, în situația în care soții decedează în aceeași împrejurare fără a se putea stabili care dintre ei a supraviețuit celuilalt, în virtutea prezumției concomitente nici unul dintre ei nu va putea moșteni în urma celuilalt. Aceasta deoarece nu se poate dovedi existența – capacitatea succesorală a vreunuia dintre ei; înseamnă că moștenirile lăsate de soți vor fi culese ca două moșteniri distincte de către părinți, dacă la succesiunea fiecăruia dintre soți au caracter de succesor privilegiat, ascendenții privilegiați. Dacă însă, în ipoteza anterioară s-ar putea aplica prezumția, că soțul a supraviețuit soției – prevăzută în legislația franceză de art. 720 din Codul civil francez – el ar moșteni în concurs cu părinții soției, jumătate din moștenirea ei, inclusiv obiectele gospodăriei casnice și darurile de nuntă, prin urmare aceste bunuri s-ar transmite în cadrul moștenirii lăsate de soț părinților lui. Un alt exemplu, în acest sens este și cazul în care comorienții ar fi doi frați sau un unchi și un nepot de frate, care lasă moștenitori diferiți (de exemplu, soți supraviețuitori). În cazul în care comorienții ar lăsa aceiași moștenire (de exemplu, soții pe copii, frații pe părinți) problema nu ar ridica interes practic, moștenitorul comun este cel care va culege ambele moșteniri.
O situație aparte se întâlnește atunci când comorienții au moștenitori diferiți, problema se ridică chiar dacă – așa cum am precizat mai înainte – ei nu au vocație succesorală reciprocă, ci vocație succesorală unilaterală. Aceasta poate fi situația în cazul în care nefiind rude sau soți, unul dintre comorienți a făcut testament în favoarea celuilalt. Prezumându-se moartea lor concomitentă, cu toate că nu au vocație succesorală reciprocă, deci nu este îndeplinită condiția adăugată de doctrină la cele prevăzute de lege, legatul devine caduc din lipsa capacității succesorale a legatarului, iar bunurile care formau obiectul legatului vor reveni persoanelor cu vocație succesorală din a căror parte urma să se execute legatul, adică, după caz, moștenitorilor legali, legatarilor universali, legatarilor cu titlu universal, și în mod excepțional, legatarilor particulari cărora executarea legatului le-a fost impusă ca sarcină de către testator.
În ceea ce privește domeniul devoluțiunii legale a moștenirii legale dacă comorienții au fost căsătoriți, dar căsătoria se declară nulă sau se anulează după decesul soților, constatându-se că unul dintre ei a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei – căsătorie putativă – acesta, soțul de bună-credință care ar fi avut vocație succesorală unilaterală, potrivit art. 23 Codul familiei, nu va putea totuși moșteni din lipsa capacității succesorale rezultând din prezumția morții concomitente, prevăzută de art. 21 din Decretul nr. 31/1954. În concluzie acest text de lege este aplicabil nu numai în cazul vocației succesorale reciproce, dar și unilaterale, atât în domeniul moștenirii legale, cât și în domeniul moștenirii testamentare.
În concluzie, trebuie menționat faptul că persoanele care au decedat în aceiași împrejurare – comorienți – și aveau vocație succesorală reciprocă, nu se vor putea moșteni, deoarece nesupraviețuind una alteia, nici una nu dobândește capacitate succesorală.
2.3.3. Persoanele fizice decedate în același timp – codecedații
În ultimul timp, în literatura noastră juridică s-a ridicat problema de a ști, ce soluție urmează a fi adoptată în cazul în care una sau mai multe persoane fizice, cu vocație succesorală reciprocă sau unilaterală, legală sau testamentară, decedează în același timp, deci fără a se putea stabili ordinea în care au decedat și fără a fi comorienți în sensul art. 21 din Decretul nr. 31/1954.
Un exemplu în acest sens ar fi acela, dacă moartea a survenit în aceiași zi și oră, dar nu și “în aceiași împrejurare”, ci din cauza bolilor de care suferea persoanele respective, iar momentul morții nu poate fi stabilit. Tot astfel, dacă două sau mai multe persoane au dispărut fără a se putea constata direct moartea lor, și din această cauză nu se poate dovedi că “au murit în aceiași împrejurare”.
Întrebarea care se pune este aceea a soluției ce urmează a fi luată în privința momentului morții, și în consecință a capacității succesorale, de către notarul competent a desfășura procedura succesorală necontencioasă sau de către instanța de judecată a rezolva litigiul succesoral, în condițiile în care s-a stabilit prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte ca dată a morții pentru ambele persoane aceiași zi.
Pentru toate aceste probleme ridicate, singura soluție posibilă este tot aceea prevăzută de art. 21 din Decretul 31/1954, adică prezumția morții concomitente, cu consecința care rezultă de aici și anume aceea a lipsei capacității succesorale reciproce sau unilaterale, legale testamentare.
Trebuie precizat că soluția se impune din două considerente: un considerent este acela că este singura soluție legiferată în dreptul nostru, dar cel mai important considerent că ea decurge din textele Codului civil ce se aplică în această materie. În art. 654 al Codului civil se precizează că și capacitatea succesorală se recunoaște numai persoanelor care “există” la data deschiderii succesiunii, iar potrivit principiului “actori incumbit probatio”, prevăzut de art. 1169 Cod civil, dovada acestei existențe trebuie făcută de cel care reclamă moștenirea, aceasta însemnând că în imposibilitatea dovedirii supraviețuirii, drepturile succesorale nu pot fi recunoscute, din lipsa capacității succesorale. Prin urmare, moștenirile vor fi considerate deschise în același moment pentru toate persoanele în cauză și deferite, separat, moștenitorilor fiecăreia dintre persoanele decedate în același timp, fără ca – în mod reciproc sau una dintre ele – să poată beneficia de moștenirea lăsată de cealaltă persoană sau celelalte persoane.
Din toate cele precizate mai sus, rezultă că, art. 21 din Decretul nr. 31/1954 consacră expres o soluție care s-ar impune nu numai în cazul persoanelor care au murit “în aceiași împrejurare”, ci în toate cazurile în care nu s-ar putea stabili cu certitudine dacă una a supraviețuit celeilalte, adică predecesul uneia față de cealaltă. În concluzie, condiția referitoare la “aceiași împrejurare” este inutilă, și de lege ferenda, ar urma să fie înlăturată soluția morții concomitente fiind logică, echitabilă și legală în toate ipotezele.
Este posibilă și păstrarea textului actual al art. 21 din Decretul nr. 31/1954, arătându-se însă că dispoziția se aplică și în cazul în care nu se poate dovedi identitatea de cauză a morții.
O asemenea reglementare, consacrând o soluție ce se impune și în lipsa acestei reglementări, ar prezenta și avantajul prevenirii oricăror controverse în literatura juridică sau soluții neuniforme în practica judecătorească.
2.3.4. Incapacități speciale – cetățenii străini și apatrizii
În legislația noastră actuală există unele dispoziții cu caracter de excepție care limitează, străinilor, apatrizilor sau a cetățenilor români cu domiciliul în străinătate capacitatea de a dobândi anumite bunuri prin succesiune, și anume este vorba de terenuri, certificate de proprietate, cupoane nominative de privatizare emise în cadrul procesului de privatizare din România.
În Constituția României este prevăzut în cadrul art. 41 alin. 2, următorul fapt: “Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenului”. Analizând textul rezultă că acesta vizează orice “dobândire”, deci nu numai prin acte “inter vivos”, ci și prin moștenire “mortis causa”. Astfel, moștenitorul, indiferent că este moștenitor legal sau testamentar, dacă nu are cetățenia română și indiferent dacă domiciliază în țară sau în străinătate, nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra terenului care face parte din moștenire. În literatura de specialitate se consideră însă, că moștenitorul străin poate beneficia de echivalentul valoric al terenului al terenului, în bani sau în alte bunuri , iar în cazul construcțiilor de dreptul de superficie asupra construcției dobândite prin moștenire, adică de dreptul de proprietate asupra construcției și de dreptul de folosință asupra terenului. Trebuie precizat faptul că dispoziția constituțională interzice numai dreptul de proprietate asupra “terenului” privit în materialitatea lui.
Dispoziția din art. 41 alin. 2 din Constituție seamănă cu cea din art. 7 alin. 5 al vechii Constituții (modificată în 1879) cu deosebirea că în prezent sunt vizate terenurile , iar în trecut imobilele rurale: “numai români sau cei naturalizați români pot dobândi imobile rurale în România”, prin dobândire avându-se în vedere dobândirea proprietății ca și în prezent.
Cu privire la această problemă a moștenirii cetățenilor străini sau a apatrizilor asupra imobilelor rurale, trebuie avută în vedere opinia a doi iluștri “civiliști” și anume D. Alexandresco și M. B. Cantacuzino.
D. Alexandresco a susținut că “succesiunea ab intestat sau testamentară fiind, după cum arată art. 644 Cod civil un mod de a dobândi proprietatea, se înțelege că străinii sunt incapabili de a moșteni asemenea imobile în natură, neavând, după părerea noastră, nici dreptul la valoarea lor în bani, pentru că dreptul la valoarea unui bun, presupune un drept asupra însuși acestui bun, drept pe care Constituția nu-l oferă străinului”.
Într-o altă opinie, aceea susținută de M. B. Cantacuzino se afirmă contrariul și anume că: “această prohibițiune, care privește exclusiv numai natura juridică a bunurilor succesorale, nu constituie o incapacitate pentru străini de a culege o moștenire în România, fie chiar în ipoteza în acre moștenirea ar cuprinde exclusiv numai imobile rurale situate în România. Moștenitorul străin având o vocație la patrimoniu privit ca o universalitate va avea drept la valoarea bunurilor imobiliare rurale pe care nu le poate dobândi în natură.
Aceasta în puterea subrogațiunei reale inerentă transmisiunei patrimoniului ca atare”.
În ceea ce privește practica judecătorească, chiar D. Alexandresco – principalul adversar al drepturilor străinilor la valoarea în bani a imobilelor rurale – a recunoscut că există o “o jurisprudență constantă care a recunoscut dreptul la valoarea acestor imobile”.
Constituția din 1923, arată expres în art. 18 dreptul străinilor la echivalentul în bani a imobilelor rurale: “Străinii vor avea dreptul numai la valoarea acestor imobile”.
Constituția din 1991 a României, spre deosebire de Constituția din 1923, nu precizează expres dreptul străinului sau apatridului la echivalentul valoric al terenului. Cu toate acestea, soluția poate fi aceeași, pentru că legiuitorul constituant din 1991 a avut în vedere, în principal, actele juridice între vii, care sunt unele absolute și problema echivalentului nu se poate pune. În ceea ce privește moștenirea, legiuitorul a urmărit nu stabilirea unei interdicții valorice, ci a uneia care vizează proprietatea terenurilor privite în materialitatea lor. În acest mod se poate explica dreptul străinilor de a dobândi proprietate asupra unei construcții, chiar și asupra uneia industriale prin moștenire, deși ea are o valoare mult mai mare decât valoarea terenului aferent, asupra căruia nu poate dobândi decât un drept de folosință, acesta fiind cazul dreptului de superficie.
În cazul morții unui investitor străin poate dobândi dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra unor bunuri mobile sau imobile, dar nu și dreptul de proprietate asupra terenurilor, iar moștenitorii săi străini pot beneficia de toate drepturile care formează investiția și care au aparținut autorului lor.
Soluția acordării prin echivalent în bani sau alte bunuri, a terenurilor din România moștenitorilor cetățeni străini sau apatrizi, nu se poate face decât până la limita prevăzută de Legea nr. 18/1991 de 10 ha, această regulă aplicându-se și pentru persoanele cu cetățenie română care moștenesc terenuri.
Textul constituțional la care se face referire – art. 41 alin. 2 – a abrogat implicit parțial art. 47 din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar, care permitea cetățenilor străini și apatrizilor să dobândească terenuri pe cale succesorală, obligându-i doar să le înstrăineze în termen de un an de la data dobândirii.
O altă incapacitate a persoanelor străine se ridică în legătura cu privatizarea și anume problema certificatelor de proprietate. În conformitate cu art. 22 din Legea nr. 58/1991 privind privatizarea “certificatele de proprietate nu pot fi înstrăinate către persoane fizice sau persoane juridice străine”.
Se consideră prin “înstrăinare” nu numai înstrăinarea prin acte între vii, dar și dobândirea prin moștenire. Aceeași concluzie rezultă și din art. 15 alin. 2 din Legea nr. 58/1991, care prevede că certificatele de proprietate reprezintă “participarea indiviză a cetățenilor români la Fondurile Proprietății Private”. Prin urmare, certificatele de proprietate constituie și ele o categorie specială de bunuri în cadrul masei succesorale, care nu pot fi dobândite prin moștenire de către succesorii fără cetățenie română. Nu este exclusă însă posibilitatea ca moștenitorul străin să beneficieze, ca și în cazul terenurilor, de echivalentul valoric al certificatelor.
În schimb, cetățenii români pot dobândi certificatele de proprietate nu numai prin moștenire legală dar și prin moștenire testamentară. Totuși în art. 17 litera e) din Metodologia de distribuire a carnetelor cu certificate de proprietate, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 154/1992, s-a prevăzut eliberarea carnetelor “moștenitorilor legali”. În schimb se consideră că această noțiune nu a fost utilizată în sensul tehnic al cuvântului, ci în sens de moștenire potrivit legii. De altfel, regimul juridic general poate fi reglementat numai prin legi organice (regimul juridic general al moștenirii) – art. 72 litera k) din Constituție – și moștenirea testamentară nu poate fi înlăturată prin hotărâri guvernamentală.
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 4 din Legea nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare, “cupoanele nominative de privatizare nu pot fi înstrăinare nu pot fi înstrăinate prin acte juridice între vii”, de unde s-ar putea trage concluzia că transmisiunea acestor bunuri către străini pe cale succesorală ar fi posibilă. Dar o astfel de concluzie nu poate fi reținută în final, întrucât art. 4 din Legea nr. 55/1995 precizează că “schimbul de acțiuni contra carnete de proprietate și/sau cupoane nominative de privatizare se efectuează numai către cetățenii români cu domiciliul în România”. Aceasta înseamnă că folosul economic care rezultă din privatizare – transferul cu titlu gratuit a unei părți din capitalul întreprinderilor cu capital de stat în patrimoniul particularilor – nu poate fi dobândit decât de cetățenii românii cu domiciliul în România.
În concluzie, certificatele de proprietate emise în baza Legii nr. 58/1991 și cupoanele nominative de privatizare emise în baza Legii nr. 55/1995 nu pot fi transmise prin moștenire legală sau testamentară decât cetățenilor români cu domiciliul în România, iar nu și străinilor, apatrizilor și cetățenilor români cu domiciliul în străinătate, toți aceștia fiind loviți de incapacitatea de a dobândi asemenea bunuri.
capitolul III
Vocația SUCCESORALĂ
Secțiunea I. Noțiune
Pentru ca o persoană fizică sau persoană juridică ori statul, să aibă dreptul de a culege, în tot sau în parte, moștenire lăsată de o persoană fizică, trebuie să îndeplinească încă o condiție pozitivă și anume aceea a chemării sau vocației la succesiune, alături de îndeplinirea condiției pozitive analizate mai înainte și anume aceea de a avea capacitate succesorală.
Deci, o persoană poate avea capacitate succesorală și să îndeplinească condiția negativă impusă aceea de a nu fi nedemnă, dar nu va putea moșteni o altă persoană decât dacă are vocație la succesiunea acesteia.
Vocația succesorală sau chemarea la moștenire este conferită fie de lege, fie de voința lui de cujus prin testament sau contract de donație de bunuri viitoare.
Legea conferă vocație – chemare – la moștenire rudelor defunctului în anumite limite, inclusiv persoanelor a căror rudenie rezultă din adopție, soțului supraviețuitor al defunctului și statului.
Vocația succesorală testamentară poate să aparțină, în principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite limitări, ca temei al vocației la moștenire.
Secțiunea I. Vocația generală și concretă
Noțiunea de vocație – chemare – la moștenire are un dublu înțeles în sensul ei general, vocația desemnează chemare potențială a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană. În acest sens se analizează, spre exemplu, vocația succesorală legală a rudelor în linie directă fără limită în grad sau limitarea vocației succesorale a rudelor pe linie colaterală la gradul IV inclusiv ori principiul reciprocității vocației succesorale legale.
Alături de sensul ei general, vocația succesorală mai are și un sens concret, ce reprezintă vocația efectivă, utilă, determinată prin devoluțiunea succesorală, cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu vocație succesorală generală, acele persoane care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct. În consecință, vocația succesorală concretă presupune două condiții ce trebuie îndeplinite, și anume o condiție pozitivă aceea a existenței în persoana respectivă a vocației succesorale generale, și a doua condiție, de data aceasta negativă, aceea ca persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moștenire de un alt succesibil chemat de lege în rang preferabil sau de un legatar în favoarea căruia a testat de cujus.
Nu trebuie făcută o confuzie între vocația succesorală generală și nici cea concretă cu aptitudinea general-abstractă a unei persoane de a se bucura, în capacitatea sa de folosință, de dreptul de moștenire, garantat în cadrul art. 42 din Constituția României. Acest drept de moștenire, ca o aptitudine abstractă, devine potențial prin intermediul vocației succesorale generale și efectiv, util prin vocația concretă la moștenire.
În privința legatarilor desemnați prin testament dreptul de moștenire se înfățișează numai ca aptitudine general-abstractă și ca vocație succesorală concretă. În schimb noțiunea de vocație succesorală generală este inaplicabilă în materia
moștenirii testamentare, căci legea nu conferă nimănui o asemenea vocație dar nici nu limitează – în afara condiției generale a capacității succesorale – cercul persoanelor care pot deveni legatari prin testament.
TITLUL III
ASPECTE PRIVIND CONDIȚIILE DREPTULUI DE MOȘTENIRE LEGALĂ
CAPITOLUL I
NOȚIUNE – MOȘTENIRE LEGALĂ
Moștenirea este legală în cazul în care transmiterea moștenirii are loc în temeiul legii la persoanele îndreptățite, în ordinea și în cotele determinate de lege.
Ca regulă generală, moștenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul nu a lăsat testament. Însă, moștenirea legală poate interveni și în cazul în care a fost lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, prevăzând numai alte dispoziții de ultimă voință a testatorului, spre exemplu, dispoziții cu privire la funaralii, recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, desemnarea unui executor testamentar. Mai mult decât atât, moștenirea va fi legală și în acele cazuri în care testamentul cuprinde dezmoșteniri – exheredări – adică înlăturare de la moștenire a unui sau a mai multor moștenitori legali, dar fără ca testamentul să cuprindă legate, astfel încât la moștenire vor fi chemați tot moștenitorii legali, care – în lipsa acestei dispoziții – ar fi venit la moștenire împreună cu cei exheredați sau pe care prezența moștenitorului sau moștenitorilor exheredați i-ar fi înlăturat de la moștenire. Un exemplu în acest sens ar fi cazul în care defunctul are doi frați și dezmoștenește pe unul dintre ei. Astfel, fratele care nu a fost exheredat va culege întreaga moștenire în temeiul legii, întrucât el invocă testamentul numai pentru a justifica înlăturarea de la moștenire a fratelui, dar apoi justifică chemarea sa la moștenire prin lege.
Moștenirea legală poate și exista cu moștenirea testamentară împreună, dacă defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moștenirii lăsate, sau dacă a dispus de întreg, există moștenitori rezervatari care dobândesc rezerva întotdeauna în virtutea legii, deci ca moștenitori legali.
Persoanele care dobândesc moștenirea în temeiul legii sunt moștenitori universali, cu vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct, chiar dacă, în concret, există o pluralitate de moștenitori, ei vor beneficia doar de o fracțiune din patrimoniu. Rezerva succesorală se culege în toate cazurile cu titlu universal. Moștenitorii legali pot avea vocație numai la bunuri singulare, privite izolat – ut singuli -, deci nu pot exista moștenitori legali cu titlu particular.
Mai trebuie precizat faptul că moștenirea testamentară înlătură moștenirea legală numai în cazul în care nu există moștenitori rezervatari și testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali sau doi ori mai mulți legatari cu titlu universal, care au împreună, cumulativ, vocație la întreaga moștenire.
CAPITOLUL II
ENUMERAREA CONDIȚIILOR
Pentru ca o persoană să poată veni la moștenire trebuie să îndeplinească o condiție generală și anume să aibă capacitate succesorală. Nu este însă suficientă îndeplinirea acestei condiții. Pentru ca o persoană să poată moșteni mai trebuie îndeplinite și alte trei condiții și anume o condiție pozitivă și două condiții negative. Condiția pozitivă ce trebuie îndeplinită este aceea de a avea vocație succesorală legală, iar condițiile negative sunt, pe de o parte nedemnitatea persoanei care urmează moșteni, iar pe de altă parte această persoană să nu fie dezmoștenită (exheredată) de cel care urmează a fi moștenit, deci de cujus.
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite transmiterea moștenirii operează pe deplin drept în virtutea legii, din momentul deschiderii moștenirii, adică momentul morții lui de cujus. Acest lucru – îndeplinirea condițiilor – nu înseamnă, bineînțeles, că moștenitorii legali (aceeași situație se întâlnește și în cazul legatarilor) sunt siliți să primească moștenirea. Astfel, potrivit art. 686 din Codul civil “nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce I se cuvine”, după principiul latin “nemo invitus heres”. Dacă moștenitorul, bazându-se pe acest text, renunță la moștenire, prin aceasta desființează cu efect retroactiv titlul de moștenire, devenind o persoană străină de moștenire, în conformitate cu art. 696 din Codul civil.
Concluzia care se trage de aici este aceea că în cazul în care sunt îndeplinite acestei trei condiții transmisiunea moștenirii se face în virtutea legii, fără a se înțelege că, în această situație, moștenitorii sunt obligați să primească moștenirea.
CAPITOLUL III
TRĂSĂTURI ALE VOCAȚIEI SUCCESORALE LEGALE
Secțiunea I. Vocația legală generală
În cadrul devoluțiunii legale, instituția moștenirii este concepută ca o moștenire de familie și numai în cazul moștenirii vacante masa succesorală este culeasă de către stat.
În cazul dreptului nostru sunt chemate la moștenire în temeiul legii – deci cu vocație succesorală legală – persoanele care sunt în legătură de familie cu defunctul, adică sunt rudele defunctului care pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei și în unele condiții din adopție – și lături de acestea, mai vine la moștenirea legală și soțul supraviețuitor al defunctului.
Potrivit legii, rudenia este legătura bazată pe descendența unei persoane din altă persoană, este vorba de rudenie în linie dreaptă sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, aici fiind vorba de rudenie în linie colaterală. La rândul ei, rudenia în linie dreaptă poate fi de două feluri: ascendentă sau descendentă (art. 659-663 Cod civil și art. 45 din Codul familiei).
Pe linie colaterală, întrucât legăturile de rudenie pot fi foarte îndepărtate, astfel încât chemarea la moștenire nu ar mai avea acoperire în sentimente reale de afecțiune reciprocă între aceste rude și defunct, legea a limitat vocația succesorală până la gradul IV inclusiv.
În schimb în linie dreaptă, indiferent dacă este ascendentă sau ascendentă, legea nu a prevăzut nici o limitare, deoarece potrivit lui M. Eliescu “căci aici legile firii impun, fără ajutorul legilor omului, limitarea necesară”. Ca urmare, rudele în linie dreaptă, descendentă – fiu, nepot de fiu, strănepot de fiu – și ascendentă – părinți bunici, străbunici, etc. – au vocație succesorală în mod nelimitat în grad.
Cum am văzut însă, rudele colaterale au vocație succesorală doar până la gradul IV inclusiv. În concluzie, au vocație succesorală în linie colaterală, frații și surorile defunctului, rude cu el de gradul al II-lea, descendenții lor până la gradul IV, adică nepoți și strănepoți de frate sau soră, care sunt rude de gradul III, respectiv gradul al IV-lea cu defunctul, unchii și mătușile defunctului care sunt rude colaterale de gradul III și copiii lor, adică veri primari ai defunctului, care sunt rude colaterale de gradul al IV-lea și frații sau surorile bunicilor defunctului, care sunt rude colaterale tort de gradul al IV-lea.
Trebuie precizat faptul că vocația succesorală a acestor rude, care sunt chemate la moștenire alături de soțul supraviețuitor al defunctului, nu vor putea culege toată moștenirea lăsată de defunct, împreună și deodată, căci vocația lor la moștenire este numai generală, potențială, vizând numai posibilitatea de principiu a acestor persoane de a moșteni patrimoniul lui de cujus, prin efectul legii. Vocația concretă a acestor persoane de a culege moștenirea lui de cujus este determinată prin devoluțiunea succesorală legală, legea instituind o anumită ordine de chemare legală la succesiune, pe baza a trei principii generale.
Primul principiu este acela al priorității clasei de moștenitori în ordinea stabilită de lege între moștenitori din clase diferite, al doilea principiu ar fi acela al proximității gradului de rudenie între moștenitori din aceeași clasă, iar al treilea principiu este cel al împărțirii moștenirii în părți egale (pe capete) între rudele din aceeași clasă și de același grad.
Secțiunea II. Principiul reciprocității vocației legale generale la moștenire
Cunoscând faptul că transmiterea moștenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte – mortis causa -, este clar că principiul reciprocității vocației succesorale nu poate viza statul și nici persoanele juridice, pentru că deși statul are – iar persoanele juridice în anumite condiții – vocație succesorală, aceștia nu pot transmite o moștenire. Trebuie precizat că acest principiu nu este aplicabil nici în domeniul moștenirii testamentare, chiar dacă, concret două persoane și-au conferit prin actele lor separate de ultimă voință, vocație testamentară reciprocă. Principiul nu poate fi aplicat pentru cele două testamente, deoarece acestea sunt acte juridice unilaterale independente, iar vocația succesorală a legatarilor nu este interdependentă. De altfel, vocația testamentară succesorală este, în majoritatea cazurilor unilaterală. Numai în cazul soților se obișnuiește conferirea reciprocă a vocației succesorale prin testamente distincte.
Acest principiu, care nu este prevăzut expres de lege, este cel care guvernează materia moștenirii legale între persoanele fizice. În virtutea acestui principiu, dacă o persoană are vocație succesorală legală generală la moștenirea altei persoane și aceasta din urmă are aceeași vocație în raport cu prima, acesta fiind sensul pozitiv al principiului. În concret, vocația acestor persoane cu chemare reciprocă la moștenirea unu-altuia, va depinde de ordinea în care va interveni decesul lor și bineînțeles, de concursul celorlalți moștenitori. Un exemplu în acest sens este cazul în care copilul are vocație la moștenirea lăsată de părinți, vocația succesorală operând și în sens invers. Același lucru întâmplându-se și în raporturile dintre frați și surori, dintre nepoți de frate și unchi ori mătuși, etc.
Principiul reciprocității vocației legale generale la moștenire are și un sens negativ, și anume acela al cazului unei persoane care nu are vocație la moștenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu poate avea vocație la moștenirea primeia. De exemplu, copilul încredințat unei familii sau unei persoane ori aflat în plasament la o familie sau persoană și membrii familiei la care se află, ginerele ori nora și socrii, etc.
Conform doctrinei acest principiu al reciprocității vocației succesorale legale cunoaște o singură excepție: cazul căsătoriei nule sau a anulării ei prin hotărâre judecătorească intervenită după decesul soților sau a unuia dintre ei, constatându-se că unul dintre ei a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată (căsătoria putativă). În acest caz, dacă soțul de bună-credință este cel supraviețuitor el va avea vocație succesorală, în schimb dacă supraviețuiește cel de rea-credință celui de bună-credință, acesta nu îl va putea moșteni pe cel de bună-credință, neavând vocație succesorală (art. 23 din Codul familiei). Dacă ambii soți au fost de bună-credință sau de rea-credință, principiul reciprocității vocației succesorale, în sens pozitiv sau negativ se restabilește.
Totuși în literatura de specialitate se mai amintește de încă o excepție de la acest principiu al reciprocității vocației succesorale legale. Este vorba de ipoteza în care o persoană – adoptatorul – a adoptat doi sau mai mulți copii, dintre care pe unul cu efecte depline, pe ceilalți cu efecte restrânse și pune problema vocației succesorale reciproce dintre ei în calitate de colaterali privilegiați (frați sau surori) și nu în raport cu adoptatorul.
Francisc Deak consideră însă că operează din plin principiul reciprocității vocației succesorale în sensul său negativ, adoptatul cu efecte restrânse neavând vocație la moștenirea lăsată de adoptatul cu efecte depline, așa cum nici acesta din urmă nu are vocație la moștenirea lăsată de primul. La concluzia aceasta se ajunge prin textul art. 77 din Codul familiei, care precizează că adoptatul cu efecte restrânse nu devine rudă cu rudele adoptatorului, inclusiv cu copiii lui dintr-o filiație firească.
În schimb dacă toate adopțiile au fost cu efecte depline, respectiv cu efecte restrânse, operează, fără nici o discuție, principiul reciprocității vocației succesorale legale generale, în sensul lui pozitiv în primul caz, și în sens negativ în cel de al doilea caz.
Secțiunea III. Vocația legală concretă
Această vocație legală concretă mai este cunoscută în literatura de specialitate ca vocație legală efectivă sau ca vocație legală utilă.
După cum se știe, rudele cu vocație succesorală generală nu sunt chemate toate deodată și împreună la moștenire. Această soluție a chemării tuturor rudelor cu vocație succesorală legală generală nu ar fi viabilă deoarece, așa cum spune M. Eliescu “averile succesorale s-ar fărâmița în părți de o valoare neînsemnată, iar instituția moștenirii nu și-ar mai îndeplini rosturile ei social-economice” iar pe de altă parte, așa cum spune St. Cărpenaru “nu s-ar ține seama de caracterul diferit al legăturilor de afecțiune dintre cel care lasă moștenirea și rudele sale”.
În scopul de a evita asemenea situații, în cadrul devoluțiunii legale a moștenirii legiuitorul a instituit o anumită ordine de chemare concretă la moștenire a rudelor defunctului. Prin urmare, pentru ca o persoană să fie chemată efectiv la moștenire în temeiul legii, deci să aibă vocație legală concretă, nu este suficient să
facă parte din categoria moștenitorilor legali, cu vocație generală, ci trebuie să mai fie îndeplinită și o condiție negativă și anume, să nu fie înlăturată de la moștenire de o altă persoană, cu vocație generală, dar chemată de lege în rang preferabil, deci care are și vocație concretă, utilă.
Legea folosește două criterii tehnico-juridice, pentru stabilirea ordinii de preferință între rudele defunctului cu vocație generală, și anume criteriul clasei de moștenitori și criteriul gradului.
TITLUL IV
ASPECTE PRIVIND CONDIȚIILE DREPTULUI DE MOȘTENIRE TESTAMENTARĂ
CAPITOLUL I
GENERALITĂȚI CU PRIVIRE LA TESTAMENT
Se știe că în cazul în care de cujus nu și-a exprimat în vreun mod voința privind soarta patrimoniului său, după moartea sa, adică atunci când a murit ab intestat, fără a lăsa testament, moștenirea se deferă celor îndreptățiți, potrivit legii. Se știu, de asemenea, care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a moșteni. De aici nu decurge concluzia că moștenirea legală este subsidiară, în sensul că persoana fizică trebuie să rânduiască prin testament modul cum se va transmite, în caz de moarte, averea sa, așa cum se întâmpla în dreptul roman, ci că regulile moștenirii legale pot fi înlăturate de o manieră mai radicală sau mai puțin radicală prin testamentul făcut de defunct în timpul vieții.
Cu alte cuvinte, legea rânduiește succesiunea, dar de cujus o poate face el însuși, prin acte mortis causa, situație în care prevalează actul de ultimă voință, prin care patrimoniul poate fi transmis altor persoane decât moștenitorilor legali sau într-o altă ordine de preferință decât cea legală.
Deci, potrivit art. 650 din Codul civil, patrimoniul succesoral se poate transmite numai în temeiul legii, la persoanele, în ordinea și cotele determinate de lege, dar și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament, caz în care devoluțiunea succesorală este testamentară. Ca atare, este posibilă coexistența moștenirii legale cu moștenirea testamentară.
Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilității moșteniri testamentare cu cea legală, “nemo partine testatus partim intestatus decedere potest”, permițând – impunând chiar dacă există moștenitori legali rezervatari – coexistența moștenirii testamentare cu cea legală.
Așadar se poate afirma că în dreptul nostru moștenirea legală este regula și constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, însă ea poate fi înlăturată, în tot sau în parte în condițiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de de cujus.
Legea română consacră principiul libertății testamentare, libertate la care nu se poate renunța, în sensul că orice persoană capabilă este liberă de a lăsa sau nu lăsa un testament și de a dispune pe această cale, de patrimoniul său pentru cauză de moarte. Totuși, în dreptul nostru libertatea testamentară nu este absolută, în lege fiind prevăzute chiar imperativ anumite îngrădiri, printre acestea numărându-se instituția rezervei succesorale, prevăzută în favoarea unor moștenitori legali. Această instituție prevede că persoana care lasă moștenirea nu are voie să facă acte liberare peste o anumită cotitate disponibilă nici în timpul vieții (donații) și nici pentru cauze de moarte (legate).
În ceea ce privește definiția testamentului aceasta este prevăzută în art. 802 din Codul civil care spune că “testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau parte din avutul său”. Mai trebuie precizat faptul că, așa cum se spune în literatura de specialitate “testamentul nu este decât un tipar juridic, o formă în care trebuie să fie îmbrăcate unele acte de ultimă voință, cum sunt legatul sau execuțiunea testamentară…” și că “în unitatea înscrisului testamentar, sunt cuprinse din punct de vedere intelectual, o pluralitate de acte juridice deosebite, supuse fiecare, cât privește fondul, regimul său juridic propriu”.
Se constată că nu toate dispozițiile testamentare vizează transmiterea patrimoniului precum sunt: recunoașterea unui copil sau desemnarea unui executor testamentar. În aceste condiții se admite că nulitatea unei dispoziții testamentare nu atrage după sine și nulitatea altor dispoziții testamentare.
Legatele sunt principalele dispoziții cuprinse în testament care se referă la bunurile testatorului. Legatele constituie, în esență, dispoziții de ultimă voință ale testatorului prin care acesta desemnează persoana sau persoanele care la moartea sa urmează să primească universalitatea întregului patrimoniu, universalitatea unei fracțiuni din acesta sau anumite bunuri determinate din moștenire. Cum prin legate se realizează transferul de drepturi cu conținut patrimonial de la testator la legatar, se impune ca manifestarea de voință a testatorului să fie astfel concepută încât chiar din cuprinsul ei să rezulte cui anume a dorit acesta să lase bunurile sale.
CAPITOLUL II
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA CONDIȚIILOR DE A MOȘTENI PRIN TESTAMENT
Pentru a putea fi valabil un testament, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă.
I. În ceea ce privește condițiile de fond ale testamentului, acesta trebuie să întrunească condițiile de validitate ale actului juridic în general, prevăzute de art. 948-968 din Codul civil, precum și unele condiții specifice.
Aceasta înseamnă că testamentul trebuie să exprime un consimțământ valabil al testatorului, testatorul să aibă capacitate de a primi prin testament iar beneficiarul de a primi prin testament, obiectul testamentului să fie licit și posibil și, în sfârșit, cauza acestuia să fie licită și morală. Sunt și condiții de fond specifice și anume, legea oprind testamentul conjunctiv, precum și interzicând ca testamentul să conțină substituții fideicomisare.
Aceste condiții au în vedere în mod preponderent legatele, care sunt principalele acte de dispoziții testamentare, însă mutatis mutandis , ele se aplică și celorlalte acte juridice susceptibile a fi conținute în testamente.
Despre capacitatea unei persoane de a dispune sau de a primi prin testament vom vorbi într-un capitol separat, în cadrul acestui capitol vom trata separat celelalte condiții de valabilitate ale unui testament.
O primă condiție este aceea a consimțământului, care este unul din elementele esențiale ale oricărui act juridic în general, deci inclusiv și al testamentului, întrucât exprimă voința autorului la încheierea actului juridic respectiv. Lipsa consimțământului, adică a manifestării unilaterale de voință în cazul testamentului, este sancționată cu nulitatea absolută. Este posibil ca în anumite situații să existe consimțământ dar acesta să nu fie valabil. În acest sens, textul art. 953 din Codul civil care se referă la convenții, este unanim admis de doctrină și jurisprudență, că el se aplică și în ceea ce privește testamentele. Astfel, potrivit acestui articol “consimțământul nu este valabil când este dat din eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol”. Trebuie precizat faptul că în afară de dol, viciile de consimțământ nu prezintă elemente specifice în materie de testamente. În ceea ce privește dolul, acesta se înfățișează în materie de testamente sub formele specifice ale captației și sugestiei, iar spre deosebire de actele juridice bilaterale și unilaterale, dolul poate emana și de la o terță persoană, iar nu numai de la cel gratificat. Aceste vicii de consimțământ, deci inclusiv dolul sub forma captației și sugestiei, atrag după ele nulitatea relativă a testamentului.
O a doua condiție este cea a obiectului, care așa cum este pentru orice act juridic trebuie să fie determinat, licit și posibil. Testamentul fiind un tipar, condițiile legalității obiectului trebuie analizate în raport cu fiecare act juridic pe care acesta îl cuprinde, nevalabilitatea obiectului unuia dintre actele juridice cuprinse în testament atrage după sine nulitatea absolută a acelui act juridic, iar nu a testamentului în întregul său, dacă acesta mai conține și alte cate juridice care sunt valabile. Datorită faptului că testamentul produce efecte doar de la data deschiderii, înseamnă că valabilitatea obiectului testamentului se apreciază în raport cu acest moment și nu cu acela al întocmirii testamentului.
A treia condiție ce trebuie îndeplinită este cauza, care, după cum s-a menționat în doctrină, constituie motivul impulsiv și determinant al testamentului, care diferă de la caz la caz prin reprezentarea mintală a unui scop anume. Pentru ca testamentul să fie valabil este necesar ca el să aibă o cauză licită și morală. Validitatea cauzei, întrucât vizează formarea actului de liberalitate, se apreciază în raport de data redactării testamentului cu toate că efectele se produc la data deschiderii moștenirii. În toate cazurile, nevaliditatea cauzei trebuie să fie dovedită de cel care o invocă, el poate administra orice fel de probe, inclusiv cele extrinseci testamentului. Sunt trei astfel de cauze care duc la nevaliditatea testamentului și anume: cauza falsă este reprezentarea mintală a unui scop care nu corespunde cu realitatea; cauza ilicită este cea în care scopul urmărit este potrivnic legii, iar cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri. Deci, cauza unui testament este valabilă dacă are la bază intenția liberală, animus doandi, de a da fără a urmări să primească ceva în schimb. Nevaliditatea unei cauze a unui testament atrage după sine nulitatea absolută a acelui act juridic.
Alături de aceste condiții de fond necesare oricăror acte juridice, mai sunt două condiții specifice testamentului.
Prima condiție specifică este aceea a prohibirii substituțiilor fideicomisare de către lege. Art. 803 din Codul civil interzice în mod expres substituțiilor fideicomisare atât în cazul liberalităților făcute prin donații, cât și în cazul celor făcute prin testamente.
Substituția fideicomisară constă, în esență, în instituirea ca legatar a unei persoane, numită instituit, care are obligația de a păstra și remite la moartea sa unei alte persoane desemnate tot de testator numită substituit, obiectul legatului.
Legea prohibește doar substituția fideicomisară, iar nu și fideicomisul simplu sau substituția vulgară. Este îngăduită dispoziția testamentară prin care uzufructul se lasă la o persoană, iar nuda proprietate la o altă persoană, această situație neavând nimic comun cu substituția fideicomisară, obiectul celor două legate fiind diferit, această situație este prevăzută de art. 805 din Codul civil.
Sancțiunea încălcării prohibiției substituției fideicomisare este nulitatea absolută a dispoziției testamentare care o conține, atât în raport cu instituitul, cât și cu substituitul.
A doua condiție specifică este aceea a prohibirii testamentului conjunctiv de către lege. Art. 857 din Codul civil prevede că “două sau mai multe persoane nu pot testa prin același act, una în favoarea alteia celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”. Dacă ar fi întrunite mai multe manifestări de voință într-un singur testament ar conferi acestuia un caracter bilateral sau unilateral, deci contractual, situație în care nici unul din testatori nu și-ar putea revoca testamentul fără acordul celuilalt sau al celorlalți. Deci această dispoziție a fost adoptată tocmai în scopul de a asigura testamentului atât caracter unilateral cât și revocabil.
În ceea ce privește această prohibiție a testamentului conjunctiv, doctrina și jurisprudența o analizează în mod neunitar; într-o opinie a lui M.B. Cantacuzino, C. Hamangiu, M. Eliescu este privită ca o simplă condiție de formă, iar într-o altă opinie a lui D. Alexandresco, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu este privită ca o condiție de fond. Această regulă este una de fond, iar nu de formă, dat fiind că ea are menirea de a asigura caracterul unilateral și caracterul revocabil al testamentului, ambele elemente ținând de esența testamentului și nu de forma acestuia.
II. Referindu-ne la condițiile de formă a testamentului, trebuie precizat faptul că acestea sunt cerute ad validitatem și nu ad probationem, aceasta având menirea de a înlătura, pe de o parte, echivocurile iar pe de altă parte de a asigura autonomia de voință a celui care dispune pentru cauză de moarte.
Astfel pentru acest motiv, în principiu lipsa formei atrage nulitatea absolută a testamentului, lucru prevăzut în art. 886 din Codul civil. Prin excepție se admite însă, că un anumit fel de testament nul pentru lipsă de formă poate fi valabil ca un alt fel de testament dacă întrunește condițiile de formă ale acestuia.
Și în cazul nulității testamentului pentru lipsă de formă se admite că executarea lui voluntară de către moștenitori, în cunoștință de cauză, constituie o confirmare care face ca nulitatea testamentului și restituirea prestațiilor să nu mai poată fi cerute ulterior.
În legislația română sunt cunoscute mai multe forme de testamente – autentice, olografe, mistice sau secrete – dar oricare dintre acestea este aleasă de testator, trebuie să îmbrace forma scrisă, testamentul verbal sau nuncupativ nu este admis.
Fr. Deak consideră că alături de forma scrisă obligatorie, mai este necesară și forma actului separat, aspect despre care am discutat în cadrul condițiilor de fond specifice și anume a prohibiției testamentului conjunctiv, unde am observat două opinii cu privire la categoria condițiilor unde aceasta se încadrează.
În afara condițiilor generale de formă care afectează validitate oricărui testament, legea, permițând testatorului să aleagă, în funcție de împrejurări între mai multe feluri de testamente, prevede pentru fiecare în parte anumite reguli speciale de formă, a căror nerespectare atrage după sine, în condițiile și limitele arătate, nulitatea absolută a dispozițiilor testamentare.
Astfel, felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii: testamente ordinare sau obișnuite, încheiate în condiții normale – testamentul olograf, autentic, mistic; testamente privilegiate sau extraordinare care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări excepționale – testamentul unilateral, făcut în timp de boală contagioasă, maritim; alte forme de testamente, special permise de lege pentru legatele având ca obiect anumite sume de bani sau pentru dispozițiile testamentare ale cetățenilor români aflați în străinătate.
Toate aceste testamente, luate în parte, pentru a fi valabile mai trebuie să îndeplinească alături de condițiile de formă generale și anumite condiții de formă specificefiecăruia dintre ele.
CAPITOLUL III
TRĂSĂTURI ALE CAPACITĂȚII ÎN MATERIA TESTAMENTARĂ
Secțiunea I. Noțiune
Potrivit legii civile române este posibil ca o manifestare de voință – consimțământul – să fie valabilă, adică neafectată de vicii, obiectul și cauza să fie licite și morale, dar aceste lucruri nu sunt suficiente pentru a asigura validitatea testamentului, impunându-se ca această manifestare de voință, pe de o parte să emane de la o persoană cu capacitate de a dispune prin liberalități, iar pe de altă parte persoana în favoarea căreia este făcut testamentul să aibă capacitatea de a primi liberalități.
În condițiile principiului general în materie de acte juridice regula este și în materia testamentelor capacitatea, iar incapacitatea este doar excepția. Astfel, art. 856 din Codul civil instituie regula potrivit căreia orice persoană are capacitatea de a dispune prin testament, dacă acest lucru nu îi este oprit prin lege. Tot astfel, simetric opus conform art. 808 alin. 2 din Codul civil “este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la data morții testatorului”. Prin urmare, incapacitățile de a dispune sau de a primi prin testament, ca excepție de la regula capacității, trebuie să fie expres prevăzute de lege și aceste texte de excepție sunt de strictă interpretare, conform adagiului latin exceptio est strictissimae interpretationis.
Așadar există, pe de o parte, incapacități de a dispune prin testament, iar pe de altă parte incapacități de a primi prin testament. Așa cum s-a reținut pe bună dreptate în doctrină, aceste incapacități intră în categoria celor care îngrădesc capacitatea de folosință a persoanei.
Nici o persoană nu ar putea renunța în tot sau în parte la capacitatea de a dispune prin testament sau de a primi prin testament, lucru statuat de art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954. În acest sens, în practica judiciară s-a hotărât că este licită convenția prin care o persoană s-a obligat să nu dispună prin testament de bunurile sale.
Secțiunea II. Incapacități de dispune prin testament
Potrivit legii, sunt patru astfel de incapacități de a dispune prin testament și anume cele prevăzute pentru unele categorii de minori și pentru interzișii judecătorește sau pentru persoanele lipsite de discernământ în momentul încheierii actului de dispoziție testamentară.
3.2.1. Minorul sub 16 ani nu poate dispune în nici un fel prin testament
Potrivit art. 806 din Codul civil minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate dispune în nici un mod prin testament, incapacitatea lui fiind totală.
Chiar dacă a împlinit vârsta de 14 ani, deci are capacitate de exercițiu restrânsă, minorul nu poate dispune nici prin reprezentant legal sau cu încuviințarea ocrotitorilor legali, deoarece dispoziția testamentară este după cum știm, esențialmente personală.
3.2.2. Minorii între 16-18 ani nu pot dispune decât de jumătate din ceea ce ar putea dispune ca majori
Așa cum este statuat în art. 807 din Codul civil, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune prin testament, dar numai de jumătate din ceea ce ar putea dispune dacă ar fi o persoană majoră.
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 31/1954 minorul care se căsătorește, capătă capacitate deplină de exercițiu, în aceste condiții el poate să dispună prin testament ca și persoanele majore.
Așa cum am văzut, minorul necăsătorit, cu vârstă între 16 și 18 ani are capacitate parțială de a dispune prin testament, el poate dispune de o jumătate din averea sa, dacă nu are moștenitori rezervatari, iar în cazul în care are astfel de moștenitori poate dispune prin testament numai de o jumătate din cotitatea disponibilă. Un exemplu în acest sens, ar fi acela al unui părinte care este rezervatar pe 1/4 din moștenire, astfel încât majorul nu poate dispune decât de 3/4 din moștenire, deci de cotitatea disponibilă, iar minorul va dispune de jumătate din aceasta, adică de 3/8 din moștenire.
3.2.3. Minorii între 16-18 ani nu pot dispune prin testament în favoarea tutorelui lor
În dispozițiile art. 809 din Codul civil se arată că, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, deși are capacitatea parțială de a dispune prin testament, nu poate dispune în favoarea tutorelui său. Această interdicție subzistă și după ce el a ajuns la majorat, cât timp socotelile definitive ale tutelei nu au fost date și primite, adică până în momentul când autoritatea tutelară a dat descărcare pentru gestiunea tutorelui. Până în acest moment orice dispoziție testamentară nu este valabilă, chiar dacă testatorul moare după încuviințarea socotelilor.
De la aceste dispoziții este exceptat tutorele care este, în același timp, și ascendentul minorului. În favoarea acestui tutore, care este, spre exemplu, bunic sau străbunic, minorul poate dispune în limita prevăzută de art. 807 din Codul civil.
Așa cum vom vedea, în cadrul secțiunii ce privește incapacitățile de a primi prin testament, tutorele sau fostul tutore pentru persoana care a împlinit vârsta de 18 ani este lovit de incapacitate de a primi prin testament de la cel ocrotit.
3.2.4. Incapacitatea interzișilor judecătorești și a persoanelor care fără a fi puse sub interdicție, sunt lipsite de discernământ în momentul încheierii actului de dispoziție testamentară
Pentru persoana pusă sub interdicție judecătorească, situația este identică cu aceea a unui minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani, aspect prevăzut de art. 147 din Codul familiei, și deci această persoană are incapacitate totală și permanentă de a dispune prin testament.
Având în vedere asimilarea acestei persoane cu minorul sub 14 ani, atâta timp cât interdicția nu a fost ridicată interzisul nu are capacitate de a testa nici în intervalele lucide, adică de întrerupere vremelnică a boli mintale.
În toate cazurile de incapacități, văzute până acum în cele de mai sus, acestea sunt prevăzute expres de lege. Există și cazuri de incapacitate naturală când persoana deplin capabilă sau cu capacitate parțială de a dispune prin testament potrivit legii, în fapt să fie lipsită temporar de discernământul necesar pentru a dispune prin testament.
În ce privește această incapacitate de a dispune prin testament a persoanelor lipsite de discernământ, în lipsa unui text expres de lege, din orice punct de vedere ar fi observată problema este discutabilă.
Într-o opinie aparținând practicii judiciare s-a susținut că lipsa discernământului ar echivala cu lipsa consimțământului, ceea ce ar atrage după sine nulitatea absolută a testamentului pentru lipsa unui element esențial al acestuia .
Într-o altă opinie la care se raliază aproape toată doctrina și jurisprudența, pornindu-se de la faptul că în cazul examinat interesul ocrotit este cel al dispunătorului și că acest interes ar putea fi direct lezat de sancțiunea nulității absolute, se consideră că testamentul este doar anulabil, deci lovit de nulitate relativă, care este sancțiunea firească în cazul nulităților de protecție.
Această soluție a nulității relative se impune și din considerentul că actele juridice încheiate personal de cei puși sub interdicție pentru alienație sau debilitate mintală nu sunt sancționate cu nulitate absolută, ci cu nulitate relativă, de protecție.
Soluția anulabilității testamentului în cazul încheierii sale de către o persoană lipsită de discernământ este împărtășită în genere de doctrină și jurisprudență, dar se manifestă o oarecare inconsecvență în legătură cu fundamentarea ei. Astfel, în timp ce uneori se vorbește de o “incapacitate naturală” asimilată incapacităților de protecția expres prevăzute de lege, alteori se vorbește despre lipsa discernământului ca despre un viciu de consimțământ.
În orice caz, lipsa discernământului, din cauza alienației sau debilității mintale ori datorită unor cauze vremelnice ca starea de boală, hipnoza, somnambulismul, beție alcoolică, folosirea de stupefiante, trebuie să fie dovedită în mod neechivoc prin probe concludente, deoarece ea determină o incapacitate naturală, care nu rezultă din lege, în contradicție cu incapacitatea alienatului sau debilului mintal pus sub interdicție, a cărui incapacitate este legală și permanentă, chiar dacă ar avea momente de luciditate. Testamentul întocmit sub influența urii sau mâniei – ab irato – după cum s-a susținut în doctrină este valabil, afară numai de cazul în care se dovedește că ura a fost atât de puternică încât a tulburat facultățile mintale ale testatorului. Anterior abrogării sale, prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954 – pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice – art. 449 din Codul civil nu permitea atacarea testamentului pentru alienație sau debilitate mintală decât dacă interdicția testatorului era pronunțată sau cel puțin cerută în timpul vieții sale ori dacă starea de demență rezulta chiar din cuprinsul testamentului.
3.2.5. Concluzii
Trebuie să precizăm faptul că persoana fizică, comerciant, aflat în stare de reorganizare și lichidare comercială, deci în faliment, nu este incapabil de a testa. În cazul decesului comerciantului, legatele se vor putea executa numai după ce creditorii vor fi plătiți conform adagiului latin “nemo liberalis nisi liberatus”.
În ceea ce privește momentul în raport cu care se apreciază capacitatea de a dispune prin testament, cu toate că testamentul produce efecte la data deschiderii moștenirii, cu excepția clauzei de recunoaștere a copilului din afara căsătoriei, și până la această dată testatorul îl poate revoca în totalitate sau doar parțial, se admite unanim de către doctrină și practica judecătorească că el trebuie să aibă capacitatea de a testa atunci când își manifestă voința, deci la data întocmirii actului, modificările ce urează acestui moment ale statutului său juridic sau a stării sănătății sale mentale fiind fără relevanță. Deci, testamentul unui incapabil nu poate fi recunoscut ca valabil, chiar dacă ulterior momentului întocmirii actului juridic acesta a devenit capabil.
În concluzie, capacitatea de a încheia un act juridic trebuie să fie apreciată la momentul când se săvârșește aceasta (încheierea), chiar dacă efectele sau executarea actului este amânată până la o dată ulterioară, chiar și incertă cum este moartea testatorului. Dacă această capacitate a testatorului s-ar aprecia în raport de datele dinaintea morții, majoritatea testamentelor nu ar putea fi recunoscute ca valabile, în special datorită incapacității naturale. Într-o speță se precizează că, dacă testatorul avea discernământ în momentul autentificării testamentului la spital, acest fapt rezultând din acte medico-legale, actul încheiat este valabil chiar dacă în ultimele zile de viață de cujus ar fi avut perioade de inconștiență.
Întrucât scopul incapacităților legale sau naturale de a dispune prin testament este acela de protecție a voinței incapabilului și de ocrotire a intereselor familiei sale, și nicidecum nefiind dictate de interese de ordine publică, sancțiunea aplicabilă este aceea de nulitate relativă, conform dreptului comun.
Într-un mod special se sancționează incapacitatea minorului între 16-18 ani, cu nulitatea parțială a efectelor actelor de dispoziție până la limita prevăzută de lege. Soluția se impune și pe motivul că numai la deschiderea moștenirii se poate aprecia în mod concret, măsura în care minorul putea dispune de patrimoniul succesoral lăsat, adică are sau nu are moștenitori rezervatari. Dacă minorul a depășit cotitatea disponibilă (a testat pentru mai mult de atât în cazul în care există moștenitori rezervatari) se aplică o reducțiune, calificată drept nulitate relativă, de natură specială, care nu se confundă cu reducțiunea liberalităților excesive care încalcă rezerva succesorală, guvernată de alte reguli. Jumătatea de care minorul între 16-18 ani nu poate dispune nu reprezintă o rezervă succesorală în favoarea unor moștenitori, ci va fi atribuită moștenitorilor legali, potrivit regulilor generale.
Dacă minorul care a împlinit vârsta de 16 ani a dispus în favoarea tutorelui său, care am văzut că nu trebuie să-i fie ascendent pentru a se aplica această regulă, numai această dispoziție va fi anulabilă, restul dispozițiilor testamentare cuprinse în acest act juridic vor fi valabile și vor produce efecte în limita capacității parțiale a minorului.
Secțiunea III. Incapacități de a primi prin testament
Literatura de specialitate analizează, în primul rând, printre incapacitățile de a
primi prin testamente, incapacitatea persoanelor fizice neconcepute și a persoanelor juridice care nu au luat ființă, precum și incapacitatea persoanelor juridice de a primi testamente, legate care nu corespund scopului lor stabilit prin lege, actul de înființare sau statut, conform principiului specialității capacității de folosință.
Potrivit părerii lui Francisc Deak și a altor specialiști în domeniu, în aceste ipoteze este vorba de problema capacității succesorale, ca o condiție generală a dreptului la moștenire, fie că este vorba despre cea legală sau despre cea testamentară, iar nu despre incapacități de a primi prin testament. Dacă se analizează “incapacitatea” persoanei neconcepute și a persoanei juridice care nu a luat ființă, conform acelorași doctrinari, ar trebui să se analizeze și incapacitatea persoanei care nu mai există la data deschiderii moștenirii și anume a predecedaților, comorienților, codecedaților și a persoanelor juridice care au încetat să aibă ființă.
În ce privește împărțirea acestor incapacități de a primi prin testament se poate face după două reguli și anume incapacități de folosință și incapacități de exercițiu.
3.3.1. Incapacități de folosință
La rândul lor aceste incapacități de folosință se subdivid în două ramuri și anume incapacități de folosință absolută și incapacități de folosință relative.
3.3.1.1. Incapacități absolute de folosință se referă în primul rând la incapacitatea persoanelor fizice neconcepute până la data deschiderii succesiunii și a persoanelor juridice care nu au luat ființă. Incapacitatea persoanei fizice neconcepute de a primi prin testament rezultă din interpretarea per a contrario a art. 808 alin. 2 din Codul civil care statuează că “este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca morții testatorului”. În ceea ce privește persoanele juridice care nu au luat ființă, art. 33 alin. 1 și 2 din Decretul 31/1954 precizează că acestea nu au capacitatea de a dobândi drepturi, deci nici legate, decât din momentul îndeplinirii formalităților anume cerute de lege și anume actul de înființare și statutul persoanei juridice respective. Există totuși și o excepție de la această regulă, prevăzută de art. 33 alin. 3 din același Decret nr. 31/1954, conform căruia persoanele juridice care nu au îndeplinit formalitățile legale au capacitate de a primi prin legate limitată de la data actului de înființare, dar numai cu condiția ca aceste drepturi să fie cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.
Mai este și o a doua incapacitate absolută de folosință care se referă tot la persoana juridică, în care se prevede că aceste persoane sunt incapabile de a primi prin testament liberalități care nu corespund scopului lor, determinat prin lege, actul de înființare sau statut, acest aspect fiind reglementat în Decretul nr. 31/1954 în art. 34.
Aceste incapacități de folosință sunt absolute pentru că nimeni nu poate dispune în favoarea celor la care ele se referă.
3.3.1.2. În ce privește incapacitatea relativă de folosință, aceasta se referă la unele interdicții asupra unor categorii de persoane care se află lângă testator cu puțin timp înainte ca acesta să treacă în neființă, și-l pot influența.
Astfel, potrivit art. 810 alin. 1 din Codul civil medicii și farmaciștii, inclusiv persoanele care practică ilegal medicina, care l-au tratat pe testator în boala din care moare nu pot primi liberalitatea testamentară ce bolnavul a făcut în favoarea lor în cursul acestei boli. Personalul medical ajutător, spre exemplu, persoana care a fost o “permanentă și devotată infirmieră” nu intră sub incidența textului, decât dacă își depășește abilitările legale și acordă ea însăși tratament medical. Întrucât prohibiția se întemeiază pe o prezumție absolută de captație și sugestie nu se admite dovada că liberalitatea este opera unei voințe libere, spre exemplu medicul curant nu ar putea dovedi că nu a abuzat de influența pe care o avea asupra bolnavului.
Sunt exceptate de la această regulă liberalitățile cu caracter remuneratoriu, legate cu titlu particular dacă sunt potrivite cu starea materială a testatorului pe de o parte, iar pe de altă parte cu serviciile făcute de legatar. De asemenea sunt exceptate și legatele făcute în favoarea unei rude până la gradul al IV-lea inclusiv, cu condiția ca testatorul să nu aibă erezi în linie dreaptă, excepție făcând cazul când legatarul este chiar el un asemenea erede. Aceste excepții de la incapacitatea de a primi a medicilor și a farmaciștilor sunt prevăzute în art. 810 alin. 2 din Codul civil. În doctrină și în practica judiciară s-a admis că dispozițiile art. 810 alin. 1 din Codul civil nu i se aplică nici soțului supraviețuitor medic sau farmacist, deși nu este prevăzut printre excepțiile enumerate de art. 810 alin. 2 din Codul civil.
Pentru a opera această incapacitate a medicilor și farmaciștilor trebuie îndeplinite trei condiții și anume: liberalitatea să fi fost făcută în cursul noii de care dispunătorul a murit, dacă a fost făcută înainte de boala care a cauzat moartea, dispoziția testamentară trebuie menținută; o a doua condiție este aceea ca moartea să fi fost cauzată de boala pentru care a fost îngrijit; ultima condiție fiind aceea ca donatarul sau legatarul să fi tratat pe bolnav, iar tratamentul să fi fost continuu, neîntrerupt.
A doua incapacitate relativă de folosință este aceea a preoților care nu pot primi legate de la cei pe care i-au asistat religios în cursul ultimei boli, aspect prevăzut de art. 810 alin. 3 din Codul civil. Cu privire la rațiunea acestei instituiri, trebuie precizat faptul că ea este identică cu aceea a instituirii incapacității medicilor și farmaciștilor și, mutatis mutandis, operează în aceleași condiții ca aceasta.
A treia incapacitate relativă de folosință este prevăzută de art. 883 din Codul civil, care instituie regula că, testamentul făcut în cursul călătoriei pe mare nu va pitea cuprinde nici o dispoziție în favoarea ofițerilor de marină, cu excepția cazului când aceștia sunt rude cu testatorul. Această prohibiție are la bază și ea o prezumție legală absolută de viciere a manifestării de ultimă voință a testatorului.
Trebuie avut în vedere faptul că legea nu precizează că ar fi vorba de testamentul maritim – așa cum o face în altă ordine de idei în art. 882 din Codul civil – și se consideră că incapacitatea de a primi operează și în privința altor testamente făcute pe mare – testamentul ordinar olograf -, iar rudenia care înlătură incapacitatea de a primi a ofițerilor de marină prin testament nu este limitată la al IV-lea grad și poate fi atât în linie directă cât și pe linie colaterală.
În lucrările de specialitate se enumeră ca incapacitate de a primi prin testament și incapacitatea prevăzută de art. 809 din Codul civil, aceea a tutorilor de la cei care sunt sub ocrotirea lor. Însă nu toți doctrinarii sunt de acord cu această opinie, întrucât textul este formulat într-o așa manieră din care rezultă că are în vedere incapacitatea minorului de a dispune prin testament, iar dacă este așa, incapacitatea tutorelui de a primi apare ca inutilă. Deci, cu alte cuvinte interesul minorului, singurul care prezintă relevanță, este în mod suficient protejat prin nulitatea relativă de protecție pe care i-o conferă legea pentru propria incapacitate.
Așa cum am precizat mai înainte, există încă o incapacitate relativă de a primi prevăzută de art. 41 alin. 2 din Constituție și anume aceea a cetățenilor străini și a apatrizilor ce nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Întrucât textul constituțional se referă la orice fel de dobândire, ei nu au capacitatea de a primi proprietatea terenurilor nici printr-o dispoziție testamentară, indiferent dacă aceasta este cu titlu universal, cu titlu particular sau universală și indiferent dacă au domiciliul în țară sau în străinătate.
În ce privește momentul în raport de care se apreciază capacitatea de a primi prin testament, deoarece testamentul produce efecte la data deschiderii moștenirii, aceasta se apreciază în funcție de această dată. Pentru aprecierea calității de medic curant, farmacist, preot sau ofițer de marină, tutore sau cetățean străin se are în vedere situația existentă la data redactării testamentului.
Potrivit art. 812 din Codul civil, dispozițiile testamentare în favoarea unor persoane incapabile de a primi sunt sancționate cu nulitatea dacă sunt simulate prin acte oneroase sau prin interpunere de persoane. Alineatul 2 al aceluiași articol, datorită dificultăților de dovadă a simulației prin interpunere de persoane, prezumă că sunt absolut astfel de persoane, părinții, descendenții și soțul persoanei incapabile, care devine prin intermediul prezumției, persoane incapabile de a primi prin testament.
Sancțiunea incapacității este, potrivit dreptului comun, nulitatea relativă a dispoziției testamentare, cu toate că formularea art. 812 din Codul civil sugerează sancțiunea nulității absolute, ce poate fi invocată de către moștenitori legali sau chiar legatari obligați la predare sau executare.
Dacă incapacitatea este dictată de interese de ordine publică, sancțiunea este nulitatea absolută a dispoziției testamentare. În doctrină se consideră că nulitatea este absolută și în cazul dispozițiilor testamentare făcute în favoarea medicilor, farmaciștilor sau preoților. Art. 810 din Codul civil concepe interdicția nu numai ca o dispoziție prohibitivă de ocrotire, ci și ca o regulă generală de apărare a prestigiului profesiilor respective. În cazul persoanelor care practică ilegal medicina, sancțiunea nulității absolute se impune în orice caz, deoarece fapta constituie infracțiune.
Dispoziția testamentară va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă testatorul a recurs la interpunere de persoane, pentru a ocoli dispozițiile privind incapacitățile de a primi prin testament, căci aceasta (dispoziția testamentară) care sincer stipulată ar fi nulă, rămâne nulă și dacă a fost simulată.
3.3.2. Incapacități de exercițiu
Pentru a putea primi prin testament este necesar a avea capacitate de exercițiu. Deoarece acceptarea unei liberalități este un act ce depășește sfera actelor de administrare, minorii și interzișii judecătorești lipsiți de capacitate de exercițiu nu pot exercita acest drept decât prin reprezentanții lor legali, aspect reglementat în art. 11 din Decretul ne. 31/1954 și în art. 147 din Codul familiei. În ce privește minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă, aceștia pot accepta personal liberalitățile testamentare dar numai cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorilor legali, fie că aceștia sunt părinți, fie că sunt tutori, aspect statuat de art. 9 din Decretul nr. 31/1954. Atât în cazul persoanelor sub 14 ani sau interzise judecătorește, lipsite de capacitate de exercițiu, cât și în cazul persoanelor între 14 și 18 ani cu capacitate restrânsă de exercițiu, conform dispozițiilor art. 129 alin. 2, art. 133 alin. 2 și art. 147 din Codul familiei este necesară și încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.
În materie de liberalități făcute minorilor, deși art. 815 din Codul civil se referă la litera lui doar la donații, în doctrină se admite că el se aplică tuturor liberalităților, acesta conține o dispoziție specială conform căreia acceptarea poate fi făcută nu numai de către reprezentanții lor legali, adică de părinți sau tutori, ci și de orice ascendent al lor.
Pentru ocrotirea minorilor și a persoanelor puse sub interdicție, art. 19 din Decretul nr. 31/1954 prevede că acceptarea moștenirii cuvenite lor “va fi socotită totdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar” adică a însușirii titlului de moștenitor cu întocmirea unui inventar exact al bunurilor succesorale, ce asigură o separație de patrimonii.
Există și o sancțiune aplicabilă în cazul în care se acceptă liberalitățile testamentare, fără respectarea normelor legale amintite în rândurile precedente ți anume nulitatea relativă. Această nulitate fiind instituită pentru protecția minorilor și interzișilor judecătorești poate fi invocată doar de către cei ocrotiți.
TITLUL V
ASPECTE PRIVIND CONDIȚIILE DREPTULUI DE MOȘTENIRE CONTRACTUALĂ
S-a precizat că succesiunea convențională se realizează prin intermediul donației de bunuri viitoare, sau cum a mai fost numită în doctrină, donația pentru cauză de morte.
Actualmente, donația de bunuri viitoare nu mai prezintă interes, fiind foarte rar întâlnită în practică; deoarece această instituție putea opera împreună cu reglementările privind contractul de căsătorie, în dreptul nostru, anterior de intrarea în vigoare a Codului familiei, era cea mai uzitată aplicație a acestei instituții, valabilitatea unei asemenea succesiuni a fost pusă nu fără temei sub semnul întrebării în cadrul doctrinei.
În dreptul francez, această instituție există și în cele ce urmează vom face câteva precizări cu privire la aceasta.
Astfel, donația de bunuri viitoare, instituția contractuală așa cum este prevăzută în doctrina franceză și în doctrina clasică română este o donație care are ca obiect bunurile – în totalitate sau o parte din ele – pe care le lasă donatarul în momentul decesului său.
Așa cum rezultă din definiție, putem trage concluzia că această instituție juridică îmbină trăsăturile unei donații, act care de regulă se încheie între vii și o liberalitate de ultimă voință, cu alte cuvinte un legat.
La întrebarea cum poate fi făcută această donație de bunuri viitoare, doctrina franceză ne răspunde în sensul că această donație se face ori în cadrul contractului de căsătorie sau în cuprinsul unui act adițional la acest contract, și nu într-un mod izolat, în acest sens s-a adus ca argument dispozițiile art. 1082 alin. 1 din Codul civil francez.
Această donație de bunuri viitoare poate fi făcută de către o persoană oarecare, de către un ascendent – privilegiat sau ordinar ori de către o rudă pe linie colaterală. Se pune însă o problemă în materia capacității și anume care reguli se aplică, cele din materia donațiilor sau cele din materia testamentelor. Doctrina a precizat că se aplică regulile din materia donației, deoarece este vorba de o donație, fiind plasată în acest domeniu în cod de legiuitorul francez.
Mai trebuie precizat faptul că doctrina franceză mai veche considera că acest tip de donație nu putea fi realizat de femei sau de minorul ce nu are capacitate de exercițiu.
Beneficiari ai acestei instituții de donații de bunuri viitoare s-a apreciat a fi printre alții soții, copiii din căsătorie ai soților, copiii din afara căsătoriei ai soților, iar în ce privește obiectul donației de bunuri viitoare, acesta poate consta într-o universalitate de bunuri, o fracțiune dintr-o universalitate de bunuri, bunuri determinate, sau o sumă de bani ce făcea parte din masa succesorală.
Împreună cu condițiile referitoare la cel ce donează bunurile viitoare, la cel gratificat, precum și cele referitoare la obiect, condițiile de formă întregesc condițiile cerute pentru validitatea instituției contractuale.
TITLUL VI
TRĂSĂTURI SPECIALE ALE CONDIȚIILOR GENERALE PENTRU A MOȘTENI.
CAPITOLUL I
STATUL. DREPTURILE SALE ASUPRA MOȘTENIRILOR VACANTE
Secțiunea I. Reglementare legală
Art. 680 din Codul civil este cel care reglementează această instituție, în sensul că precizează: “în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”.
Plecând de la acest text al articolului, în literatura de specialitate se arată că “în lipsă de rude în grad succesibil și de soț supraviețuitor și întrucât nu există legatari, bunurile moștenirii trec în proprietatea statului” conform adagiului latin “fiscus past omnes”.
Conform unor doctrinari, o asemenea definiție de principiu nu este pe deplin edificatoare. Este adevărat că în lipsa totală a moștenitorilor legali și a legatarilor, statul are vocație succesorală concretă. Numai că el are vocație succesorală și în alte cazuri. Un exemplu în acest sens, ar fi acela al cazului în care nu există moștenitori legali, iar defunctul prin testamentul lăsat a instituit unul sau mai mulți legatari cu titlu particular care acceptă legatul, totuși statul are vocație succesorală concretă, deoarece legatarii particulari nu au vocație asupra patrimoniului succesoral ci numai asupra bunurilor determinate care fac obiectul legatului, restul patrimoniului defunctului revenind statului. Aceeași situație se petrece și în cazul în care nu ar exista moștenitori legali, dar ar exista legatari cu titlu universal, cu condiția ca aceste legate să nu epuizeze întreaga masă succesorală. Concluzia la care se ajunge este aceea că în lipsă de moștenitori legali, iar defunctul a dispus prin testament numai de o parte a averii sale, restul masei succesorale va trece în patrimoniul statului.
Totuși, nici formula lui M. Eliescu care spune că “nefiind moștenitori legali sau legatari universali, moștenirea este vacantă”, nu acoperă toate ipotezele în care se naște dreptul statului asupra moștenirii. O astfel de ipoteză este aceea în care prin testamentul lăsat, defunctul nu a desemnat nici un legatar, în schimb a prevăzut exheredarea moștenitorilor legali. Astfel, dacă unul sau mai mulți dintre moștenitorii exheredați sunt rezervatari, ei vor culege din moștenire, ca moștenitori legali, cota corespunzătoare rezervei lor, iar cotitatea disponibilă va reveni statului. În concluzie vocația concretă a statului poate coexista și cu drepturile moștenitorilor legali.
În cele din urmă se ajunge la adoptarea unui principiu, conform căruia patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului, în totul sau în parte, în cazurile în care fie că nu există moștenitori legali sau testamentari, fie, chiar dacă aceștia există, vocația lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale.
În mod uniform, prin “lipsă” trebuie să înțelegem nu numai absența fizică a moștenitorilor, ci și absența lor în sens juridic, determinată de renunțarea lor la moștenire ca urmare a exheredării, nedemnității ori revocării pe cale judecătorească a legatului, cu condiția de a nu opera dreptul de acrescământ în
favoarea altor comoștenitori.
Legea nr. 18/1991 cuprinde unele reguli speciale referitoare la terenurile care alcătuiesc obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea fostului proprietar sau moștenitorilor lui. Art. 26 din această lege precizează că terenurile situate în intravilanul localității, care nu au proprietar sau moștenitor, trec în proprietatea unității administrativ-teritoriale unde ele se găsesc și nu în proprietatea statului. Potrivit art. 18 terenurile din extravilan care nu au fost revendicate de proprietari sau de moștenitori, rămân la dispoziția comisiei constituite pentru aplicarea legii în vederea atribuirii altor persoane îndreptățite, iar cele neatribuite trec în proprietatea, în domeniul privat al comunei sau orașului respectiv.
Secțiunea II. Natura juridică
În literatura de specialitate probleme naturii juridice a dreptului statului asupra moștenirilor vacante este foarte controversată mai ales pentru că textele legale nu sunt lămuritoare în acest domeniu, două opinii fiind cele mai disputate.
Potrivit primei opinii, cunoscută și ca teorie a desherenței, statul culege bunurile moștenirii vacante, ut singuli, în virtutea dreptului său de suveranitate, iure imperii, după cum culege orice bun care nu are stăpân după teritoriul său.
În favoarea acestei teorii a suveranității se aduc următoarele argumente: un prim argument ar fi acela că art. 477 din Codul civil și Decretul nr. 111/1951 supun unui regim identic atât moștenirile vacante cât și bunurile fără stăpân, adică aceluiași mod de dobândire, dar nu prin moștenire.
Un alt argument ce pledează în favoarea teoriei suveranității este acela ce rezultă din dispozițiile art. 85 din 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială, și anume că notarul public nu eliberează organului financiar un certificat de moștenitor așa cum se întâmplă în cazul celorlalți moștenitori ci un certificat de vacanță a moștenirii.
Un al treilea argument în acest sens este cel referitor la lipsa dreptului de opțiune succesorală a statului.
Potrivit celei de-a doua opinii, la care anchiesează marea majoritate a specialiștilor, cunoscută și ca teoria dreptului de moștenire, statul dobândește moștenirea vacantă ca pe o universalitate în baza unui drept de moștenire legală, iure hereditas.
Argumentele aduse în favoarea acestei teorii a dreptului de moștenire își găsesc susținere atât în cadrul doctrinei cât și în cadrul practicii judecătorești.
Cei care susțin această opinie au în vedere prevederile art. 652 alin 2 din Codul civil care arată în mod expres că “statul devine moștenitor”, și ale art. 680 din Codul civil care deși prevede doar “trecerea în proprietatea statutului”, este situat în secțiunea “Despre succesiunea soțului supraviețuitor și despre a statului”.
Mai trebuie precizat că și susținătorii acestei teorii invocă prevederile art. 85 din Legea nr. 36/1995, arătând că eliberarea certificatului de vacanță a moștenirii ar fi incompatibilă cu dobândirea bunurilor succesorale prin exercițiul unui drept de suveranitate.
Un alt argument în sprijinul acestei opinii ar fi acela că statul dobândește moștenirea vacantă nu cu titlu particular, cum se întâmplă în cazul bunurilor abandonate sau părăsite, ci cu caracter universal, bunurile fiind privite ca elemente ale unui patrimoniu, deci cuprinzând nu numai componente active dar și pasive, ceea ce este specific transmisiunii succesorale.
Soluția adoptată de către practica judiciară este aceea a dobândirii de către stat a succesiunii vacante în calitate de moștenitori. În acest sens, Secția civilă a Tribunalului Suprem s-a pronunțat, în mod neechivoc, că “în cazul succesiunilor vacante statul are calitatea de moștenitor potrivit art. 651 din Codul civil”.
Faptul că aceste drept al statului este menționat și în textele legale care reglementează situația juridică a bunurilor fără stăpân, după cum am văzut în art. 477 din Codul civil și în Decretul nr. 111/1951, nu infirmă această teorie a dreptului de moștenire, întrucât legiuitorul a voit prin aceste texte, să excludă orice situație în care vreun bun ar rămâne fără stăpân. Denumirea actului care se eliberează de către notar, certificat de vacanță succesorală, exprimă într-un mod potrivit situația care urmează a fi recunoscută, adică aceea a lipsei altor persoane capabile de a culege, total sau parțial, masa succesorală. În concluzie, dacă în cazul celorlalți moștenitori notarul face o constatare pozitivă, în ipoteza moștenirii vacante ce urmează în proprietatea statului el trebuie să facă o constatare negativă.
Un ultim argument în favoarea acestei teorii a dreptului de moștenire a statului este acela al necontravenției ei cu interesele statului român.
Conform părerii unor autori, în dreptul nostru intern când în cadrul devoluțiunii succesorale nu intervine nici un element de extraneitate, problema calificării naturii juridice a dreptului statului asupra moștenirii nu prezintă nici o importanță.
Alți autori, în schimb, fundamentează o teză contrară plecând de la ipoteza în care, prin testamentul lăsat, de cujus a prevăzut o clauză de exheredare a tuturor moștenitorilor, cu condiția de a nu fi desemnat nici un legatar. Se consideră că o asemenea ipoteză nu ar afecta cu nimic drepturile statului asupra moștenirii vacante, cu condiția de a se recunoaște că el devine succesor în calitate de putere suverană, deoarece voința testatorului este neputincioasă față de drepturile suverane ale statului asupra bunurilor fără stăpân. Nu astfel ar sta situația, dacă privim statul ca pe un moștenitor, clauza de exheredare ar urma să i se aplice și lui, ceea ce ar însemna scoaterea din circuitul juridic al bunurilor moștenirii. Prin urmare, într-o asemenea ipoteză, o atare exheredare ar fi nulă și s-ar deschide succesiunea ab intestat în ordinea chemării legale.
Totuși, este evident că motivele care l-au determinat pe testator să prevadă exheredarea tuturor moștenitorilor săi nu pot fi valabile și pentru stat, deoarece voința lui nu poate fi scoaterea din circuitul juridic al bunurilor lăsate după moarte, ci doar înlăturarea de la moștenire a rudelor sale și a soțului supraviețuitor. Dacă testatorul ar fi voit ca statul să nu moștenească putea lăsa vreun moștenitor legal neexheredat sau putea desemna vreun legatar cu titlu universal. Concluzia care trebuie trasă este aceea că, reînvierea vocației succesorale a moștenitorilor legali, prin nevaliditatea clauzei de exheredare, contravine în mod flagrant voinței testatorului, conform adagiului latin “in conditionibus testamenti primum lacum voluntas defuncti abtinet”.
Chiar dacă s-ar admite interpretarea testamentului în sensul exheredării statului, această clauză nu ar trebui socotită nulă, ci valabilă, cu efectul culegerii de către stat a bunurilor din moștenire, dar nu ca succesor în condițiile art. 680 din Codul civil, ci ca bunuri fără stăpân în condițiile art. 646 din același cod și a Decretului nr. 111/1951.
Concluzia la care se ajunge este aceea că, oricare dintre cele două variante ar fi preferate, statul urmează a culege, în totul sau în parte, dacă există moștenitori rezervatari, bunurile vacante din cauza clauzei de exheredare totală, problema calificării dreptului statului neprezentând importanță practică din acest unghi de vedere.
Există o singură ipoteză în care calificarea dreptului asupra moștenirii vacante prezintă importanță practică și anume în domeniul dreptului internațional privat, adică atunci când în cazul devoluțiunii succesorale legale, intervine un raport cu element străin.
Sunt două situații în acest sens, prima, când un cetățean român decedează fără a avea moștenitori și lasă bunuri mobile în străinătate, iar a doua, când un cetățean străin, domiciliat în România sau în străinătate, decedează fără moștenitori și lasă bunuri mobile pe teritoriul țării noastre. Problema prezintă importanță numai în situația bunurilor mobile, în ce privește bunurile imobile se admite că, în succesiunea vacantă, ele se cuvin statului pe al cărui teritoriu sunt situate, soluție consacrată și în tratate de asistență juridică încheiate de România cu diferite țări. În aceste două situații, bunurile mobile sunt culese de statul al cărui cetățean a fost defunctul, dacă se acceptă teoria statului moștenitor, sau statului pe teritoriul căruia se află bunurile, dacă se aplică teoria suveranității.
După majoritatea părerilor, pentru rezolvarea acestei probleme, este preferabilă teoria statului moștenitor, deoarece interesul pozitiv al statului de a putea moșteni bunurile mobile vacante lăsate de cetățenii săi în străinătate este mai mare decât cel negativ, ca alt stat să nu poată moșteni bunurile mobile aflate pe teritoriul țării noastre, lăsate de cetățenii străini decedați fără moștenitori.
Totuși adoptarea teoriei statului moștenitor prezintă inconvenientul că, în relațiile cu statele care își întemeiază vocația asupra succesiunii pe teoria suveranității, poate duce la unele consecințe neconvenabile. Deși este posibilă această situație, reciprocitatea este asigurată și în raport cu astfel de state, deoarece acestea nu recunosc drepturile statului român asupra bunurilor mobile ale cetățenilor români decedați fără moștenitori aflate pe teritoriul statelor respective, nu pot pretinde în schimb nici ele recunoașterea vocației succesorale întemeiate pe suveranitate, deoarece aceasta nu poate produce efecte extrateritoriale.
În tratatele de asistență juridică încheiate de România cu diferite țări se consacră teoria statului moștenitor în privința bunurilor mobile succesoral vacante și nu este cunoscută nici o convenție internațională prin care statul român ar fi acceptat o reglementare contrară.
CAPITOLUL II
STATUL. MOȘTENIRE TESTAMENTARĂ
Așa cum am văzut în capitolul anterior dedicat drepturilor statului asupra moștenirilor vacante, acesta are vocație concretă de a veni la succesiune și de a dobândi bunurile ce după moartea lui de cujus, nu revin nici unui moștenitor legal sau legatar instituit de acesta ori nu sunt astfel de moștenitori legali sau legatari.
Bineînțeles însă, că în cazul în care de cujus dispune prin testament în favoarea statului nimic nu se poate opune unei astfel de opțiuni a lui. El poate lăsa moștenirea sa statului printr-un legat universal, legat cu titlu universal sau legat cu titlu particular cu condiția de a nu depăși cotitatea disponibilă, deci a respecta rezerva moștenitorilor legali.
Fiind un succesor în drepturi al defunctului, statul va fi obligat față de creditorii acestuia în condițiile în care ar fi obligat orice moștenitor (bineînțeles cu titlu universal sau legatar universal) persoană fizică, acceptant al moștenirii sub beneficiu de inventar. Se admite unanim că statul răspunde de pasivul moștenirii dobândite numai în limita activului, căci nu ar fi admisibil ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane fizice.
Spre deosebire de cazul moștenirilor vacante unde statul nu are drept de opțiune succesorală, în acest caz există și acest drept, în sensul că, statul poate renunța la moștenire, care revine astfel moștenitorilor legali sau legatarilor, iar dacă aceștia nu există, succesiunea va reveni tot statului în virtutea dreptului său de moștenire asupra bunurilor fără stăpân.
Din moment ce are drept de opțiune succesorală este necesar a se întocmi și un inventar al bunurilor succesorale, potrivit art. 705 din Codul civil, cu consecința răspunderii nelimitate a statului pentru pasivul moștenirii în lipsa unui asemenea inventar.
Această necesitate a întocmirii unui inventar al bunurilor succesorale nu există, în unele opinii, în care în statul își exercită dreptul asupra moștenirilor vacante. La această soluție se ajunge pentru că, legea prevede necesitatea inventarului în cazul în care succesibilul, exercitându-și dreptul de opțiune succesorală, face declarație de acceptare sub beneficiu de inventar. Or, după cum am văzut mai înainte, statul în cazul dreptului său asupra moștenirilor vacante, nu are un drept de opțiune succesorală.
În literatura de specialitate, în legătură cu aceeași situație, s-a susținut contrariul și anume că “restrângerea răspunderii statului în marginile activului succesoral nu va fi operantă decât dacă s-a oprit confuziunea patrimoniilor prin întocmirea unui inventar”.
Totuși restrângerea răspunderii statului pentru pasiv în limitele activului dobândit nu depinde de întocmirea acestui inventar, răspunderea limitată a statului fiind principal exclusă în toate cazurile, inclusiv cazul în care statul este gratificat prin testament.
CAPITOLUL III
PEROANA JURIDICĂ. MOȘTENIRE TESTAMENTARĂ
Din punct de vedere a capacității persoanei juridice de a moșteni nu există nici o îndoială în privința faptului că, acesta poate veni la moștenirea testamentară a lui de cujus (bineînțeles cu condiția de a fi trecută în legat) și în nici un caz la moștenirea legală a lui, nefiind inclusă în nici o categorie de astfel de erezi.
Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi bunurile moștenirii, în virtutea testamentului lăsat de defunct, de la data dobândirii personalității juridice în condițiile legii. Această dată diferă în funcție de modul în care, în condițiile legii, aceste persoane juridice iau ființă. Dacă ele sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor. Dacă ele sunt supuse înscrierii au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit art. 28 din Decretul nr. 31/1954, de la data actului de dispoziție care le înființează, de la data recunoașterii ori a autorizării înființării lor, sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege. Aceste două dispoziții cu privire la momentul dobândirii capacității de folosință a persoanei juridice sunt prevăzute de art. 33, alin. 1și 2 din Decretul nr. 31/1954.
La fel ca în cazul persoanelor fizice concepute dar nenăscute, legiuitorul recunoaște și persoanelor juridice o capacitate de folosință anticipată, anterioară dobândirii personalității juridice în condițiile văzute anterior. Astfel, art. 33 alin. 3 din Decretul 31/1954 recunoaște persoanei juridice, înainte de data înregistrării, de data actului de recunoaștere ori de data îndeplinirii celorlalte cerințe prevăzute de lege, capacitatea de folosință, deci și cea de a dobândi bunuri printr-o succesiune, în ce privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor și a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai cu condiția ca acestea să fie cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.
Mai trebuie adăugat faptul că, în toate cazurile, trebuie să fie respectat principiul specialității capacității de folosință. În acest mod, art. 34 din același Decret 31/1954statuează că “persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilite prin lege, actul de înființare sau statut”, iar “orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”. Pentru a putea lăsa o liberalitate, tocmai în acest scop al gratificării unei persoane juridice pentru a lua ființă în mod valabil, este necesar ca obiectului legatului să corespundă finalității pentru care persoana juridică va fi înființată.
Concluzia la care se ajunge este aceea că persoana juridică are o capacitate succesorală îngrădită de scopul pentru care a fost înființată, astfel încât legatul care nu corespunde scopului, va fi nul sau caduc, în funcție de momentul în care a existat incapacitatea, cel al întocmirii testamentului sau ulterior, prin schimbarea scopului de către organele competente dar înainte de deschiderea succesiunii. Acest principiu al specialității aplicabil practic doar în cazul asociațiilor și fundațiilor de utilitate, este calificat de Ph. Malaurie drept o regulă de oportunitate care nu atrage neapărat nulitatea legatului, ci prin interpretarea voinței testatorului poate fi substituit legatarului o altă persoană juridică calificată.
O altă precizare ce mai trebuie făcută este aceea că nici în cazul persoanelor juridice, ca nici în cazul persoanelor fizice, capacitatea succesorală nu depinde de durata existenței persoanei juridice după data deschiderii succesiunii. Dacă încetarea persoanei juridice a intervenit după data deschiderii succesiunii, drepturile sale succesorale vor trece asupra persoanelor juridice dobânditoare a patrimoniului persoanei juridice legatare aflate în reorganizare, respectiv vor intra în masa patrimonială supusă lichidării, în caz de dizolvare.
CAPITOLUL IV
CONDIȚII GENERALE PENTRU A MOȘTENI.
ELEMENTE DE EXTRANEITATE ÎN LUMINA LEGII NR.105/1992
În țara noastră se recunoaște străinilor dreptul de moștenire în condițiile legii. De asemenea, sumele care rezultă din lichidarea bunurilor succesorale în țara noastră a străinilor, se pot transfera în străinătate, dacă există reciprocitate cu statul străin respectiv.
Potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992, moștenirea privind bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, este supusă legii naționale, pe care persoana decedată o avea la data morții, iar moștenirea privind bunurile imobile și fondul de comerț este supusă legii locului unde fiecare dintre aceste bunuri este situat.
În ceea ce privește capacitatea succesorală, care așa cum am văzut înseamnă existența calității de subiect de drept la data deschiderii succesiunii, aceasta este supusă legii succesorale, și nu legii personale, deoarece nu este o problemă de capacitate de exercițiu. Legea personală se aplică în schimb în ceea ce privește prezumția timpului legal al concepțiunii copilului, pentru a se stabili că acesta a fost a fost conceput înainte de deschiderea succesiunii. Problema dacă cel declarat judecătorește mort sau dispărut înainte de deschiderea succesiunii are sau nu are capacitate succesorală se rezolvă potrivit legii aplicabile succesiunii. Această problemă nu trebuie confundată cu aceea de a ști potrivit cărei legi trebuie îndeplinite condițiile de fond și de formă pentru a se declara cineva judecătorește mort sau dispărut. De asemenea, trebuie precizat faptul că regulile de procedură în acest sens sunt supuse legii forului. Legea succesorală se aplică și în ce privește situația comorienților, deoarece interesează capacitatea succesorală.
Legea succesiunii este cea care se aplică și în ce privește vocația succesorală, ea arată persoanele care sunt chemate la moștenire și ordinea chemării lor. Sunt unele aspecte interesând vocația succesorală care nu sunt reglementate de legea succesiunii. Un exemplu în acest sens este stabilirea filiației din căsătorie sau din afara acesteia, în vederea chemării la moștenire este supusă legii personale. Legea succesiunii nu poate fi aplicată în ceea ce privește vocația succesorală dacă contravine ordinii publice în dreptul internațional privat. Un astfel de caz ar fi acela când legea străină ar înlătura de la moștenire pe copilul din afara căsătoriei, de exemplu pe cel adulterin sau incestuos.
În ceea ce privește moștenirile vacante, dreptul statului de a culege aceste moșteniri așa după cum am văzut în secțiunea dedicată naturii juridice a dreptului acestuia, poate fi calificat în mod diferit ca fiind un drept de moștenire sau ca fiind un drept originar de a culege bunurile fără stăpân aflate pe teritoriul pe teritoriul său, așa numitul drept de desherență. Tratatele de asistență juridică dintre state au prevederi în ceea ce privește bunurile succesorale vacante. Acestea se cuvin statului, care este însă diferit după cum bunurile sunt mobile sau imobile.
În cazul devoluțiunii testamentare a moștenirii, testamentul pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și formă. În cele ce urmează ne vom ocupa de capacitatea unei persoane de a dispune sau de a primi prin testament unde există și un raport cu un element străin.
Incapacitățile de a dispune prin testament își găsesc justificarea în considerarea persoanei. De aceea, din punctul de vedere al dreptului internațional privat, ele urmează a fi cârmuite de legea personală, dar ele interesează și succesiunea. Din acest motiv, într-o oarecare măsură, urmează a se aplica legea succesiunii. Cerința legală privitoare la concepțiunea gratificatului este un element al succesiunii și de aceea e supusă legii succesiunii.
Capacitatea persoanei juridice de a dobândi prin legat este cârmuită de legea sa națională.
Incapacitățile relative de folosință de a primi prin testament, sunt instituite pentru ocrotirea testatorului împotriva celui gratificat, față de care se află într-o stare de dependență, dar ele interesează și succesiunea, acesta fiind și motivul pentru care sunt supuse legii succesiunii. Sancțiunea nesocotirii incapacității speciale de folosință este reglementată de legea care se aplică acestei incapacități.
BIBLIOGRAFIE
1. Francisc Deak, – “Drept civil. Moștenire legală”, Editura Actami, București 1994;
2. Francisc Deak, – “Drept civil. Moștenire testamentară”, Editura Actami, București 1995;
3. Dan Chirică – “Drept civil. Succesiuni”, Editura Lumina Lex, București 1998;
4. Valeriu Ciucă – “Procedura partajului succesoral”, Editura Polirom, Iași 1997;
5. Ion Zinveliu – “Dreptul la moștenire în Republica Socialistă România”, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1997;
6. Gheorghe Beleiu – “Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L. București 1995;
7. Emil Molcuț, Dan Oancea – “Drept roman”, Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L., București 1993;
8. Emil Cernea, Emil Molcuț – “Istoria statului și dreptului românesc”, Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L., București 1994;
9. “Codul civil român”, Ministerul Justiției, București 1996;
10. C. Nacu, – “Drept civil român”, volumul II, București 1902;
11. J. Manoliu, Ștefan Rauschi, – “Drept civil. Succesiuni”, Universitatea Alexandru Ioan Cuza;
12 C. Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, Valeriu Stoica – “Moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii”, București, 1993;
13. M. Popa – “Drept civil. Succesiuni”, Editura Oscar Print, București, 1995;
14. Traian Ionașcu – “Curs de drept civil. Succesiuni și liberalități”, Iași 1928.
15. D. Cărpenaru, Francisc Deak – “Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moștenire”, București 1983;
16. D. Macovei – “Drept civil. Succesiuni”, Editura Fundației “Chemarea” , Iași 1993;
17. I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – “Drept civil român. Regimuri matrimoniale. Succesiuni. Donațiuni. Testamente”, volumul III, Editura Socer, București 1948;
18. M. Mureșan – “Drept civil. Persoanele”, Editura “Cordial” 1992;
19. E. Chelaru – “Unele aspecte în legătură cu circulația juridică a terenurilor proprietate privată”, revista “Dreptul”, nr. 9 din 1993;
20. E. Lupan, D. A. Popescu – “Drept civil. Persoana fizică”, Editura Lumina Lex, București 1993;
21. M. B. Cantacuzino – “Elementele dreptului civil”, 1921;
22. I. P. Filipescu – “Tratat de dreptul familiei”, Editura All, București 1998;
23. I. P. Filipescu – “Drept internațional privat”, București 1970;
24. Traian Ionașcu – “Drept civil. Persoanele”, Litografia și tipografia învățământului, București 1957;
25. T. R. Popescu – “Drept”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970;
26. “Jurisprudența generală”, 1924, Editura Tipografiei “Curierul judiciar” S.A. București;
27. V. Neagu – “Curs de drept civil. Partea generală, persoane și bunuri”, Litografia învățământului, unitatea Iași, 1957;
28. T. R. Popescu – “Dreptul familiei. Tratat”, volumul I, Editura Didactică și Pedagogică, București 1960;
29. T. R. Popescu – “Dreptul familiei. Tratat”, volumul II, Editura Didactică și Pedagogică, București 1965;
30. Ioan Mihuță, Al. Lesviodax – “Repertoriu de practică juridică în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1952-1969”, Editura Științifică, București 1970;
31. Ioan Mihuță – “Repertoriu de practică juridică în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976;
32. Ioan Mihuță – “Repertoriu de practică juridică în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1975-1980”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1982;
33. S. Șerbănescu – “Codul familiei comentat și adnotat”, Editura Științifică, București 1969;
34. M. Eliescu – “Tratat de drept succesoral”, Editura Humanitas, București;
35. M. Eliescu – “Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România”, Editura Academiei, București 1966;
36. “Culegere de decizii a Tribunalului Suprem pe 1980”.
37. “Culegere de decizii a Tribunalului Suprem pe 1985”.
38. “Culegere de decizii a Curții Supreme de Justiție pe anii 1990-1992”;
39. Emese Florian – “Dreptul familiei”, Editura Lumina Lex, București 1996;
40. Ion Giurculescu, Ion Antonescu – “Drept internațional privat”, 1906;
41. “Legiuirea Caragea”, Editura Academiei Republicii Populare România, 1995;
42. Ion Peretz – “Curs de istoria statului și dreptului românesc”, volumul II, București 1928;
43. Teodor Sâmbrian – “Drept roman. Principii, instituții și texte celebre”, Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L., București 1994;
44. C. Hamangiu, N. Georgean – “Codul civil adnotat”, Editura Librăriei “Universala”, volumul II, București 1925;
45. C. Hamangiu, N. Georgean – “Codul civil adnotat”, Editura Librăriei “Universala”, volumul VI, București 1930;
46. D. Alexandresco – “Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român”, volumul III-2, Tipografia națională, Iași 1912;
47. D. Alexandresco – “Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român”, volumul IV-1, Tipografia națională, Iași 1912;
48. D. Alexandresco – “Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român”, volumul IV-2, Tipografia națională, Iași 1912;
49. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – “Tratat de drept civil român” volumul III, București 1928;
50. Valeriu Ciucă – “Procedura partajului succesoral”, Editura Polirom, Iași 1997;
51. D. Ciobanu, I. Ivescu, I. Mitrofan – “Moștenirea” Editura Consult, București, 1990;
52. Code civil, Editura Dalloz, 1988- 1989;
53. Codul civil italian 1998;
54. Paul Viollet – “Historie du droit civil francais”, Librairie de la Societé du Recueil General des Lois et des avrets, Paris 1905;
55. Henri Leon, Jean Mazeaud – “Leçons de droit civil” volume quatriem, Editions Montchrestien, 1963;
56. A. Colin, H. Capitant – “Cours elemenetaire de droit civil francais”, cinquieme edition, Libraerie Dalloz, Paris 1992, volume III;
57. M. Planiol – “Traité élementaire de droit civil”, tome troisieme, Librairie General de Droit et Jurisprudence, Paris 1905;
58. W. Fildermann – “La nature juridique de la transmision par deces”
59. Francisc Deak – “Tratat de drept succesoral”, EdituraActami, București 1999.
60. Tripier – “Codes francais” 1870;
61. “Principii de drept”, Editura Științifică, București 1959;
62. “Tratat de drept civil. Partea generală”, volumul I, Editura Academiei, București 1989;
63. Aubry & Rau – “Cours de droit civil francais”, tome sixiéme, Imprerie et Librairie Gènèrale de jurisprudence, Paris 1873;
64. “Corpus juris civilis”, Lipsiae, Sumtibus, Baumgaertneri, 1872, volumul I;
65 “Corpus juris civilis”, Lipsiae, Sumtibus, Baumgaertneri, 1872, volumul III;
66. Liviu Stănciulescu – “Drept civil. Dreptul la moștenire”, Editura Atlas Lex, București 1996;
67. M. F. Mourlau – “Rèpètitions ecrites sur le Code civil”, tome deuxieme, Garnier – Treres, Librairies – Editeurs, Paris 1881;
68. V. M. Ciobanu – “Tratat teoretic și practic de Procedură Civilă”, volumul II, Editura Național, București 1997;
69. D. Cimpoieru – “Moștenirea prin retransmitere” în revista dreptul nr. 4/1995;
70. Florea Măgureanu – “Drept procesual civil român”, volumul I, Editura Lumina Lex, București 1997;
71. E. Safta-Romano, – “Dreptul la moștenire”, Editura Grafix, Iași 1992;
72. M. Vilaghy, Gh. Eösi, – “Magyar polgari jog” (drept civil ungar), volumul I Budapesta, 1962;
73. H. Gabor, – “Prezumțiile referitoare la comorienți în dreptul roman”, tomus XVIII, Budapest 1976;
74. Ph. Malaurie – “Cours de droit civil. Les succesions. Les libéralités”, Paris 1989;
75. D. Alexandresco – “Principiile dreptului civil român”, volumul I-II, București 1926;
76. M. B. Cantacuzino – “Curs de drept civil”, Editura Ramuri, Craiova;
77. Alexandru Bacaci – “Nulitatea testamentului pentru lipsa voinței ori pentru viciile ei”, în RRD nr. 7/1983;
78. “Culegere de decizii a Tribunalului Suprem pe 1956”;
79. “Culegere de decizii a Tribunalului Suprem pe 1974”;
80. “Culegere de decizii a Tribunalului Suprem pe 1977”;
81. Louis Josserand – “Cours de droit civil positif francais”, Librairie du Recueil Sirey, Paris 1933;
82. Dan Chirică – “Drept civil. Contracte speciale”, Editura Lumina Lex, București1997;
83. T. R. Popescu – “Curs de drept internațional privat”, Universitatea București 1954;
84. M. Jacotă – “Drept internațional privat”, Editura Didactică și Pedagogică București 1976;
85. D. A. Sitaru – “Drept internațional privat”, vol I, Editura Holding Reporter București 1996.
CUPRINS:
TITLUL I – Introducere
Capitolul I – Preliminarii
Capitolul II – Condițiile generale pentru a moșteni în dreptul roman
Capitolul III – Condițiile generale pentru a moșteni în vechiul drept românesc
TITLUL II – Condițiile generale pentru a moșteni
Capitolul I – Generalități
Capitolul II – Capacitatea succesorală
Secțiunea 1. – Noțiune
2.1.1. Sediul materiei
2.1.2. Definiție
2.1.3. Discuții privind noțiunea de capacitate succesorală
2.1.4. Natura juridică a capacității succesorale
2.1.5. Probleme privind capacitatea succesorală în cazul moștenirii prin reprezentare și prin retransmitere
Secțiunea 2. – Persoanele care au capacitate succesorală
2.2.1. Persoanele fizice în viață
2.2.2. Persoanele dispărute
2.2.3. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii
Secțiunea 3. – Persoanele care nu au capacitate succesorală
2.3.1. Persoanele fizice predecedate
2.3.2. Comorienții
2.3.3. Persoanele fizice decedate în același timp – codecedații –
2.3.4. Incapacități speciale – cetățenii străini și apatrizi
Capitolul III – Vocația la moștenire
Secțiunea 1. – Noțiune
Secțiunea 2. – Vocația succesorală generală și concretă
TITLUL III – Aspecte privind condițiile dreptului de moștenire legală
Capitolul I – Noțiune. Moștenire legală
Capitolul II – Enumerarea condițiilor
Capitolul III – Trăsături ale vocației succesorale legale
Secțiunea 1. – Vocația legală generală
Secțiunea 2. – Principiul reciprocității vocației legale generale la moștenire
Secțiunea 3. – Vocația legală concretă
TITLUL IV – Aspecte privind condițiile dreptului de moștenire testamentară
Capitolul I – Generalități cu privire la testament
Capitolul II – Privire generală asupra condițiilor de a moșteni prin testament
I. Condiții de fond
II. Condiții de formă
Capitolul III – Trăsături ale capacității în materia testamentară
Secțiunea 1. – Noțiune
Secțiunea 2. – Incapacități de a dispune prin testament
3.2.1. Minorul sub 16 ani nu poate dispune prin testament
3.2.2. Minorii între 16-18 ani pot dispune de 1/2 din masa succesorală, prin testament
3.2.3. Minorii între 16-18 nu pot dispune în favoarea tutorelui lor, prin testament
3.2.4. Incapacitatea interzișilor judecătorești și a persoanelor lipsite de discernământ
3.2.5. Concluzii
Secțiunea 3. – Incapacități de a primi prin testament
3.3.1. Incapacități de folosință
3.3.1.1. Incapacități de folosință absolute
3.3.1.2. Incapacități de folosință relative
3.3.2. Incapacități de exercițiu
TITLUL V – Condițiile dreptului de moștenire contractuală
TITLUL VI – Condițiile generale pentru a moșteni. Trăsături speciale.
Capitolul I – Statul. Drepturile sale asupra moștenirilor vacante
Secțiunea 1. – Reglementare legală
Secțiunea 2. – Natura juridică
Capitolul II – Statul. Moștenire testamentară
Capitolul III – Persoana juridică. Moștenire testamentară
Capitolul IV – Condiții generale pentru a moșteni. Elemente de extraneitate în lumina Legii nr. 105/1992
BIBLIOGRAFIE
CUPRINS
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conditii Generale Pentru a Mosteni Capacitatea Si Vocatia Succesorala (ID: 125267)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.