Conditii de Fond la Incheierea Logodnei Si a Casatoriei
CONDIȚII DE FOND LA ÎNCHEIEREA LOGODNEI ȘI A CĂSĂTORIEI
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVITOARE ȘI LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
Noțiunea de logodnă
Definiție și reglementare
Condiții de fond pentru încheierea valabilă a logodnei
Ruperea logodnei și efectele sale
Noțiunea și caracterele căsătoriei
Noțiunea și natura juridică a căsătoriei
Caracterele căsătoriei
Cerințele încheierii căsătoriei
Încheierea căsătoriei cu element de extraneitate
CAPITOLUL II
CONDIȚII DE FOND ÎN SENS RESTRÂNS LA ÎNCHEIEREA LOGODNEI ȘI A CĂSĂTORIEI
2.1 Existența consimțământului personal și liber exprimat
2.1.1 Noțiune și reglementare
2.1.2 Condițiile de validitate ale consimțământului la căsătorie
2.1.3 Viciile de consimțământ
2.2 Vârsta legală la căsătorie (vârsta matrimonială
2.2.1 Noțiune și reglementare
2.2.2 Condiții speciale pentru căsătoria minorului
2.3 Diferența de sex
2.3.1 Aspecte generale privind diferența de sex la căsătorie
2.3.2 Căsătoria încheiată de un transsexual și implicațiile juridice ale transsexualismului
CAPITOLUL III
IMPEDIMENTE LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
3.1 Existența unei căsătorii nedesfăcute
3.2 Rudenia
3.3 Tutela
3.4 Alienația și debilitatea mintală
CAPITOLUL IV
SANCȚIUNEA NERESPECTĂRII CONDIȚIILOR DE FOND LA ÎNCHEIEREA LOGODNEI ȘI A CĂSĂTORIEI
4.1 Reglementare
4.2 Clasificarea nulităților
4.2.1 Nulitatea absolută a căsătoriei
4.2.2 Nulitatea relativă a căsătoriei
4.3 Efectele nulității căsătoriei
4.3.1 Efecte cu privire la relațiile personale dintre soți
4.3.2 Efecte patrimoniale ale nulității căsătoriei
4.3.3 Efecte cu privire la relațiile dintre părinți și copii
4.3.4 Căsătoria putativă
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Lucrarea de față intitulată „Condiții de fond la încheierea logodnei și a căsătoriei” își propune să prezinte o analiză a condițiilor de fond la încheierea logodnei și a căsătorie, dovedindu-se că instituția căsătoriei este de o importanță majoră. Într-o societate aflată în permanentă transformare, căsătoria a dăinuit de-a lungul timpului, păstrându-și menirea de a fi piatră de temelie a societății civile, reprezentând unul dintre pilonii centrali ai societății moderne. Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii, în scopul întemeierii unei familii. Căsătoria este o uniune legalizată prin care două persoane, de obicei de sex diferit, sau mai mult de doi parteneri (în țările care recunosc poligamia) s-au decis să întemeieze o familie, să trăiască și să-și împartă veniturile și bunurile materiale în comun. Prin actul căsătoriei se creează o relație de rudenie între familiile persoanelor implicate. Căsătoria este o instituție în care relațiile interpersonale, de obicei, intime și sexuale, sunt recunoscute într-o varietate de moduri, în funcție de cultura sau subcultura în care se petrece. O astfel de uniune, de multe ori formalizată printr-o ceremonie de nuntă poate fi, de asemenea, numită căsătorie. În anumite țări și persoanele de același sex se pot căsători din punct de vedere legal. Din punct de vedere juridic, căsătoria formează o categorie familială în sine, iar soții nu sunt nici rude și nici afini și formează împreună o familie nouă. Logodna este o instituție nou reglementată în articolele 266-270 ale Codului civil, ce a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011. Conform acestuia, logodna înseamnă promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.
În cadrul acestei lucrări am analizat instituția căsătoriei doar din perspectiva condițiilor de fond impuse de lege pentru încheierea acesteia, încercând totodată să evidențiez care sunt sancțiunile aplicate pentru nerespectarea acestor condiții. Am considerat acest subiect foarte important și demn de interes, deoarece de încheierea căsătoriei depinde întemeierea unei familii trainice și sănătoase, atât din punct de vedere fizic, cât și moral, care să își poată îndeplini funcțiile ce îi revin în cadrul societății. Autoritățile administrative sunt cele care asigură integritatea acestei instituții, deoarece serviciile de stare civilă din fiecare localitate sunt primele care verifică îndeplinirea tuturor condițiilor legale la încheierea căsătoriei.
Cuprinsul lucrării este structurat în 4 capitole. Așadar, primul capitol, cuprinde 5 subcapitole și debutează cu prezentarea noțiunilor introductive privitoare la logodnă și la încheierea căsătoriei, cerințele încheierii acesteia, rolul și scopul îndeplinirii cerințelor de fond la căsătorie, precum și scurtă prezentare a căsătoriei cu element de extraneitate. În capitolul II am prezentat detaliat condițiile de fond în sens restrâns la încheierea logodnei și a căsătoriei, și anume: existența consimțământului personal și liber exprimat, vârsta legală la căsătorie (vârsta matrimonială) și diferența de sex, acest capitol fiind împărțit așadar în 3 subcapitole. Capitolul III cuprinde o expunere a impedimentelor la căsătorie, adică a condițiilor de fond negative, care sunt împrejurări de fapt și de drept care împiedică încheierea căsătoriei (existența unei căsătorii nedesfăcute, rudenia, tutela, alienația și debilitatea mintală). În ultimul capitol am arătat care este sancțiunea nerespectării condițiilor de fond la încheierea logodnei și a căsătoriei, unde am prezentat clasificarea nulităților în nulități absolute și nulități relative, precum și efectele nulității căsătoriei.
Pentru abordarea lucrării s-a avut în vedere legislația existentă care se modifică ori se adaptează transformărilor sociale din România.
Analizând toate cele expuse mai sus, căsătoria este o instituție deosebit de importantă, întrucât la baza constituirii familiei, la majoritatea popoarelor se află actul căsătoriei, influențat de factori sociali, juridici, culturali, psihologici și morali. Totodată, la baza familiei se află încrederea și dragostea reciprocă dintre soți, deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie și unitatea dintre interesele personale și cele sociale. De aceea, nașterea, dezvoltarea și consolidarea raporturilor de familie reprezintă conținutul căsătoriei, motivul determinant și necesar al încheierii acesteia.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVITOARE LA
LOGODNĂ ȘI LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
Noțiunea de logodnă
1.1.1 Definiție și reglementare
Logodna este o instituție nou reglementată în legea română, Codul civil consacrându-i art. 266-270, cuprinse în Capitolul I, Titlul II, „Căsătoria”, din Cartea a II-a, „Despre familie”.
Etimologic, cuvântul provine din limba slavonă, în care lagoditi înseamnă a se înțelege, a trata ceva, iar în dreptul roman era numită sponsalia. După ce romanii și vechiul drept românesc atribuiau logodnei forță obligatorie izvorâtă din stipulația reciprocă a părților de a se căsători, vechiul Cod civil a înlăturat orice caracter obligatoriu al acesteia, păstrându-se doar obligarea la daune-interese a celui din a cărui culpă s-a rupt logodna, cu condiția ca cealaltă parte să dovedească faptul că i s-a cauzat un prejudiciu, iar Codul familiei a ignorat această instituție și nu i-a acordat nicio dispoziție.
Potrivit definiției legale din art. 266 alin. (1) Cod civil, „logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”, ea fiind considerată un acord sentimental și intelectual asupra unei căsătorii viitoare. Din perspectiva căsătoriei promise, între angajamentul reciproc de a încheia căsătoria și încheierea propriu-zisă a căsătoriei nu există vreo relație de condiționare, încheierea căsătoriei nu implică în mod necesar logodna prealabilă a părților [art. 266 alin. (4) Cod civil], iar încheierea logodnei nu asigură certitudinea în ceea ce privește căsătoria părților.
Din punct de vedere religios, logodna este „un eveniment la fel de important ca și cununia religioasă. Exprimă același legământ, sentimente, emoții și se oficiază în același loc, într-un locaș sfânt. Logodna reprezintă o slujbă care se poate săvârși odată cu cea a cununiei sau înainte cu câteva luni, un an. Pentru a conștientiza importanța logodnei religioase, este bine de știut că în cazul în care cei doi au rupt logodna și se vor căsători cu altcineva, preotul va oficia o slujbă ca și cum cei doi ar fi la o a doua căsătorie. În cazul în care nu a avut loc o logodnă religioasă, din slujba religioasă a căsătoriei nu va lipsi și cea a logodnei, cu tot ceea ce simbolizează ea”.
În vechiul drept francez, logodna era considerată un contract care genera “obligația de a face”, și anume de a încheia căsătoria. Neîndeplinirea acestei obligații atrăgea răspunderea logodnicului vinovat, care era dator să plătească despăgubiri. În Codul Calimach, logodna era obligatorie, ea trebuind să fie urmată, în termen de 2-4 ani, de căsătorie, fiind astfel o stare juridică premergătoare căsătoriei. Din punct de vedere sociologic, logodna are semnificația trecerii de la celibat la căsătorie.
Natura juridică a logodnei este controversată. Astfel, s-a considerat că logodna nu este un contract, ci un simplu fapt juridic care nu produce efecte juridice, nu obligă la încheierea căsătoriei, însă naște obligația negativă de a nu rupe logodna în mod abuziv. Aceasta este teza cea mai răspândită.
Există însă și opinii care împărtășesc ideea de contract a logodnei, dar acest contract nu are conținutul unui antecontract de căsătorie, astfel încât părțile nu s-ar obliga să încheie căsătoria, o asemenea obligație fiind imposibilă din punct de vedere juridic, în raport cu dreptul fundamental al persoanei de a nu se căsători. Prin urmare, părțile s-ar obliga doar să încerce în mod loial să stabilească o asemenea relație de natură să conducă la încheierea căsătoriei. Logodna nu devine o necesitate, o formalitate anterioară obligatorie încheierii căsătoriei, ci rămâne o facultate a viitorilor soți, prin care aceștia tind să își garanteze promisiunea viitoarei căsătorii.
Sub aspectul condițiilor cerute pentru încheierea valabilă a logodnei, legea nu impune vreo condiție de formă. Prin urmare, nu este necesar ca odată cu încheierea logodnei să se semneze de către părți un act juridic care să conțină promisiunea reciprocă de încheiere a viitoarei căsătorii, întrucât simpla acceptare a logodnei dovedită cu orice mijloc de probă (cu martori, spre exemplu) produce efecte juridice.
1.1.2 Condiții de fond pentru încheierea valabilă a logodnei
Sub aspectul cerințelor de valabilitate a logodnei, se impun a fi îndeplinite numai condiții de fond, aceleași ca și în vederea încheierii căsătoriei, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă, ambele cerințe interesând căsătoria minorului. [art. 266 alin. (2) și (3) Cod civil].
Pe cale de consecință, logodna presupune îndeplinirea următoarelor cerințe de fond:
diferența de sex între cei ce vor să se logodească;
consimțământul părților, care trebuie să fie liber exprimat, să fie neviciat prin eroare, dol sau violență, trebuie să fie exprimat personal (nu este permisă reprezentarea) și simultan de logodnici;
vârsta minimă de 18 ani, deopotrivă în cazul bărbatului și al femeii, cu mențiunea că, pentru motive temeinice minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate logodi însă numai cu încuviințarea părinților sau a tutorelui. În ceea ce privește vârsta matrimonială, logodna se poate încheia chiar și la o vârstă înaintată și oricare ar fi diferența de vârstă între logodnici.
Pentru valabilitatea logodnei, se cere, de asemenea, lipsa impedimentelor, adică a oricăreia dintre următoarele situații:
în ceea ce privește existența unei căsătorii anterioare, logodna s-ar putea încheia și în timpul procesului de divorț, căsătoria subsecventă logodnei urmând să se încheie după rămânerea definitivă a hotărârii de desfacere a căsătoriei;
rudenia firească sau adoptivă în linie dreaptă, indiferent de grad, precum și în linie colaterală, însă numai până la gradul al patrulea inclusiv, cu precizarea că rudele colaterale până la gradul al patrulea se pot logodi, însă căsătoria lor va trebui autorizată de instanța de tutelă, în baza unor motive temeinice și a unui aviz medical;
starea de tutelă, pe timpul tutelei fiind oprită căsătoria, la fel și logodna, între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa;
alienația sau debilitatea mintală.
Pentru încheierea logodnei nu este necesară îndeplinirea niciunei formalități, dovada putându-se face cu orice mijloc de probă cum ar fi: martori, fotografii, actul de logodnă eliberat de preot, prezumții. Logodna nu presupune în mod necesar conviețuirea faptică, însă nici nu o exclude. În procesele privitoare la raporturile de familie se vor putea asculta ca martori rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, în afară de descendenți.
Logodnicii au drepturi și obligații egale, iar bunurile dobândite împreună pe perioada logodnei constituie bunuri proprietate pe cote-părți. Totodată, copiii născuți dintr-o relație de logodnă au statutul juridic de copii din afara căsătoriei.
1.1.3 Ruperea logodnei și efectele sale
Indiferent de calificarea juridică a logodnei, în literatura juridică și în jurisprudență, s-a admis că ruperea unilaterală a acesteia poate avea loc oricând și nu este supusă niciunei formalități, astfel că poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. În consecință, fiecare dintre logodnici sau aceștia de comun acord sunt liberi să renunțe la căsătorie până în momentul celebrării acesteia, nu fără consecințe însă, de natură patrimonială.
Din punct de vedere al efectelor, se face distincție între efectele logodnei și efectele ruperii acesteia.
În ceea ce privește încheierea logodnei, aceasta nu produce efecte patrimoniale și nici nu obligă la încheierea căsătoriei, în schimb, naște obligația negativă de a nu rupe logodna în mod abuziv.
Efectele ruperii logodnei sunt doar de natură patrimonială și constau în obligația de restituire a darurilor primite de logodnici cu ocazia celebrării logodnei sau pe parcursul acesteia și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin ruperea abuzivă a logodnei (răspundere civilă delictuală). Nu au relevanță motivele pentru care logodna a fost ruptă.
Primul efect pe care ruperea logodnei îl produce este restituirea darurilor pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite [art. 268 alin. (1) Cod civil]. Partea care, înainte de încheierea logodnei sau în timpul acesteia, a făcut celeilate părți daruri poate cere restituirea lor, inclusiv pe calea unei acțiuni formulate la instanța competentă, fiind nevoie să dovedească, prin orice mijloc de probă, încheierea logodnei, ruperea acesteia și existența darului făcut celeilalte părți.
În ceea ce privește restituirea darurilor făcute, se poate face distincție între mai multe situații:
darurile manuale, făcute pentru a respecta un obicei social (ziua de naștere sau sărbătorile de peste an, ocazii cu care se fac de obicei cadouri, chiar și în cazul în care logodna nu ar fi fost încheiată) și care au o valoare modică în raport cu nivelul de trai al donatorului nu se restituie;
cadourile cu valoare mare, făcute în considerarea căsătoriei proiectate sunt supuse restituirii. Cu toate acestea, dacă ruperea logodnei a fost abuzivă, ele pot fi păstrate cu titlu compensatoriu;
în ceea ce privește bijuteriile de familie, s-a considerat că acestea au un regim special: ele nu au fost remise cu titlu de donație (daruri manuale), deci trebuie restituite pentru a fi menținute în familia respectivă.
Articolul 268 alin. (2) Cod civil prevede că “darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putință, în măsura îmbogățirii”, adică se va restitui beneficiul obținut din acel bun. Imposibilitatea restituirii în natură poate rezulta din pieirea, fortuită sau culpabilă, ori din înstrăinarea bunului. De exemplu, dacă logodna se rupe din vina logodnicei care a primit un dar de la logodnicul său, iar aceasta dovedește că bunul primit în dar a pierit, deci nu a cunoscut nicio îmbogățire, va fi exonerată de obligația de restituire.
Restituirea este condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe:
– logodna să înceteze prin voința ambilor sau a unuia dintre logodnici, adică pe motive care depind de voința logodnicilor;
– logodnicii să fi primit daruri fie cu ocazia celebrării logodnei, fie în timpul logodnei, dar în vederea căsătoriei;
– să nu intre în categoria darurilor obișnuite.
Obligația de restituire a darurilor nu există dacă logodna nu a fost desfăcută, ci a încetat prin moartea unuia dintre logodnici. Reglementarea este urmarea firească a caducității logodnei în cazul decesului unuia dintre logodnici. În doctrină s-a afirmat că „în cazul în care decesul a fost provocat, accidental sau intenționat, de un terț, logodnicul rămas în viață are dreptul să ceară de la acesta despăgubiri materiale constând în cheltuielile făcute în vederea căsătoriei și daune morale”.
Cel de-al doilea efect patrimonial al ruperii logodnei este acela că partea care rupe logodna în mod abuziv sau care în mod culpabil l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate. Constituie o chestiune de fapt aprecierea caracterului abuziv al ruperii unilaterale a logodnei, ceea ce se sancționează fiind modalitatea în care s-a produs ruperea logodnei (brutală, incorectă, injurioasă). Nu este relevantă ruptura propriu-zisă, ci împrejurările în care aceasta a intervenit. În aprecierea caracterului abuziv se ține seama, alături de caracterul intențional, de elementul temporal (durata în timp a logodnei) și elementul material (motivele concrete care au justificat ruperea logodnei).
Despăgubirile constau în plata de către partea aflată în culpă a cheltuielilor făcute sau contractate în scopul încheierii în viitor a căsătoriei, în categoria despăgubirilor intrând atât cheltuielile făcute efectiv, până la momentul ruperii logodnei, cât și cheltuielile încă neefectuate, dar contractate în vederea încheierii căsătoriei. Pentru acordarea despăgubirii este necesar a se proba că toate sumele solicitate sunt potrivite cu împrejurările, adică este vorba de cheltuieli care nu s-ar fi efectuat dacă nu exista perspectiva căsătoriei.
Acțiunea poate fi pornită fie de cel care a avut inițiativa ruperii abuzive a logodnei, fie de cel părăsit și se formulează împotriva celuilalt logodnic. În cadrul acestei acțiuni se poate solicita restituirea cheltuielilor făcute în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate. Existența și întinderea cheltuielilor și a celorlalte prejudicii se pot dovedi cu orice mijloc de probă. Ca urmare, partea care formulează cererea de despăgubiri (reclamantul) trebuie să dovedească delictul celeilalte părți și prejudiciul ce i-a fost cauzat, atât prejudicial material, cât și cel moral (atingerea adusă demnității, onoarei unui logodnic, sănătății fizice ori psihice a acestuia). Fapta ilicită a celui obligat la despăgubiri poate consta fie în ruperea abuzivă a logodnei, fie în aceea că l-a determinat pe celălalt, în mod culpabil, să rupă logodna.
Acțiunea în restituirea darurilor pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau pe durata acesteia, precum și acțiunea în despăgubiri sunt supuse unui termen special de prescripție, mai scurt decât cel din dreptul comun. Termenul este de un an și curge de la ruperea logodnei. Fiind un termen de prescripție, acesta este susceptibil de întrerupere, suspendare, repunere în termen. Data la care a fost ruptă logodna se dovedește cu orice mijloc de probă, cel mai adesea folosindu-se dovada cu martori.
Fiind vorba de un litigiu evaluabil în bani, competența în primă instanță a soluționării unei asemenea acțiuni revine judecătoriei, dacă valoarea este sub sau egală cu 500.000 lei, sau tribunalului, dacă valoarea obiectului litigiului depășește 500.000 lei. Sub aspect teritorial, competența este cea de drept comun, ea revenind instanței de la domiciliul pârâtului.
1.2 Noțiunea și caracterele căsătoriei
1.2.1 Noțiunea și natura juridică a căsătoriei
Una dintre cele mai vechi instituții pe care le-a cunoscut societatea umană și care a avut cele mai diverse forme în funcție de religie, teritoriu sau epocă istorică este căsătoria. Ca fundament al familiei, căsătoria a format obiectul a numeroase definiții. Astfel, în concepția populară „cununiile sunt rupte din rai”, Goethe considera a fi „începutul și culmea oricărei culturi”, iar Garabet Ibrăileanu afirma: “Căsătoria își are rădăcinile în profunzimile naturii și vieții sociale, o creație a biologiei naturale și sociale”. Juristul francez J. Portalis definea căsătoria ca fiind “societatea bărbatului și a femeii care se unesc pentru a se perpetua, pentru a se ajuta și sprijini reciproc, pentru a suporta împreună greutățile vieții și pentru a împărtăși destinul lor comun”. Astăzi, legislația română reglementează o formă a căsătoriei care are caracter liber consimțit, laic (civil), bazat pe egalitatea în drepturi a soților, atât între ei, cât și în raporturile față de copii, iar forma în care se încheie este una solemnă, pentru că presupune îndeplinirea unor cerințe și formalități pentru validitatea actului juridic.
Dreptul la căsătorie este un drept fundamental al omului, stipulat și în dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Potrivit art. 12 „începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie, conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept”. Totodată acest drept la căsătorie este reglementat de art. 16 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, text conform căruia “1. Cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul și femeia fără nicio restricție în privința rasei, cetățeniei sau religiei, au dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului”. Dreptul la căsătorie nu pote fi refuzat cu titlu de sancțiune vreunei persoane, cum ar fi, de exemplu, căsătoria unei persoane aflate în stare privativă de libertate.
Legea folosește termenul de căsătorie în două sensuri, și anume:
– prin căsătorie se înțelege actul juridic pe care îl încheie viitorii soți;
– căsătoria desemnează situația juridică a celor căsătoriți, în principu permanentă, situație care se naște ca efect al actului juridic odată încheiat.
Prin conceptul de act juridic al căsătoriei se înțelege un act juridic bilateral și solemn, prin care viitorii soți consimt în mod public, să devină soți, calitate în care li se aplică de drept statutul legal de persoane căsătorite.
În ceea ce privește cel de-al doilea înțeles al termenului de căsătorie, și anume situația juridică de căsătorie, el mai este întâlnit în limbaj juridic și sub denumirea de “stare juridică de căsătorie”, “statut juridic”, “legătură matrimonială”, “uniune dintre soți” etc. Conceptul de căsătorie mai are și înțelesul de “instituție juridică”, adică de totalitatea normelor legale care reglementează căsătoria.
Căsătoria poate fi definită ca fiind uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii și reglementată de normele imperative ale legii. Potrivit art. 259 alin. (1) Cod civil, căsătoria este consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii. Termenul de “uniune” din cuprinsul definiției, sugerează dubla accepțiune legală a căsătoriei, de act juridic și de statut juridic.
Scopul căsătoriei, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, este de a întemeia o familie, o comunitate de trai, în principiu pe viață, pe baza liberului consimțământ, comuniune care are la bază sentimente de afecțiune, încredere și bună înțelegere. Legea prevede că „celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai dupa încheierea căsătoriei civile” [art. 259, alin. (3) Cod civil].
Natura juridică a căsătoriei a fost controversată. În literatura juridică clasică, căsătoria era considerată un fel de contract, deoarece, înainte de încheierea acesteia, între familiile viitorilor soți se încheia o convenție matrimonială ce reglementa atât raporturile patrimoniale dintre soți, cât și dintre aceștia și terți.
Asemănările existente între contract și căsătorie pot fi sintetizate astfel: atât căsătoria, cât și contractul sunt acte juridice bilaterale, iar participanții la raporturile juridice născute din căsătorie sau contract se află într-o poziție de egalitate juridică.
Astăzi, calificarea juridică a căsătoriei drept un contract a fost contestată, existând multiple deosebiri față de acesta, și anume:
– în cadrul contractului fiecare parte urmărește satisfacerea propriilor scopuri, în timp ce, la încheierea căsătoriei, viitori soți urmăresc un scop comun, și anume întemeierea unei familii;
– părțile contractante pot stabili conținutul contractului (întinderea drepturilor și obligațiilor ce le revin), în timp ce, în cazul căsătoriei, viitorii soți nu pot adăuga sau modifica structura și conținutul acestui act juridic. Aceștia se supun unui regim legal și imperativ cu anumite drepturi și obligații;
– în principiu, contractul civil este susceptibil de modalități (termen, condiție), împrejurare care este de neconceput în reglementarea actuală a căsătoriei în dreptul român;
– contractele bilaterale sunt supuse rezoluțiunii sau rezilierii, pentru neexecutare, în timp ce căsătoria, poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii;
– contractul poate fi încheiat prin reprezentare, în timp ce căsătoria este un act juridic personal.
Întrucât, actul căsătoriei nu dă naștere “unui raport juridic”, ci unui statut legal, acesta nu poate fi calificat ca și un contract, chiar dacă presupune un acord de voințe, însă, ca orice act juridic, produce consecințe juridice. Voința fiecăruia din viitorii soți are un rol important în încheierea actului juridic al căsătoriei, adică ea trebuie să existe, trebuie exteriorizată și exprimată în scopul de a produce efecte juridice.
Scopul căsătoriei este cel declarat de art. 259 Cod Civil, acesta fiind întemeierea unei familii. Orice căsătorie încheiată în alte scopuri decât acela al întemeierii unei familii este o căsătorie fictivă, fiind lovită de nulitatea absolută. Este indiferent dacă ambii soți sau numai unul dintre aceștia urmăresc alt scop decât acela al întemeierii unei familii, cum ar fi, spre exemplu, obținerea unor privilegii. Căsătoria are caracter perpetuu, ea se încheie pe viață, putând înceta în cazul morții unuia dintre soți (fie fizic constatată, fie declarată pe cale judecătorească) sau putând fi desfăcută prin divorțul soților.
1.2.2 Caracterele căsătoriei
Din definiția căsătoriei, se pot desprinde caracterele acesteia:
– căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie – uniunea se realizează prin consimțământul celor care se căsătoresc, fiind reglementată de normele legale; în dreptul românesc actual, ea nu se poate încheia decât între un bărbat și o femeie, căsătoria încheiată între persoane de sex diferit fiind în acord cu tradițiile, religia și mentalitățile poporului român;
– căsătoria este un act juridic – actul juridic pe care îl constituie căsătoria este cel prin mijlocirea căruia viitorii soți se supun, prin libera lor voință, statutului legal al căsătoriei; așadar instituția căsătoriei este o uniune liber consimțită și nu un contract;
– căsătoria este liber consimțită – în sensul că viitorii soți își exprimă în mod liber consimțământul nesilit și neviciat (prin eroare, dol sau violență), pe baza afecțiunii reciproce existente între ei;
– căsătoria are caracter civil – încheierea și înregistrarea ei sunt de competența exclusivă a autorității de stat, iar Constituția prevede că numai după încheierea căsătoriei în fața autorității de stat se poate oficia o căsătorie religioasă. Sunt recunoscute doar căsătoriile încheiate în fața ofițerului de stare civilă, dovedite prin certificatul de căsătorie. Căsătoria religioasă nu produce efecte juridice; există, însă legislații în care viitorii soți pot opta între căsătoria religioasă și cea civilă (Finlanda, S.U.A., Brazilia, India, Danemarca) sau legislații în care se recunosc efectele juridice numai căsătoriilor religioase (țări musulmane, Grecia);
– căsătoria este un act solemn – căsătoria se încheie cu respectarea întocmai a formelor cerute de lege, se poate încheia numai personal de către viitori soți. Așadar, căsătoria are caracter solemn, deoarece se încheie într-un anumit loc, în fața unei autorități de stat anume desemnate, într-o zi dinainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți și a doi martori, în condiții de publicitate;
– căsătoria este monogamă – acest caracter decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei și anume, afecțiunea reciprocă a soților; nicio persoană nu poate fi căsătorită în același timp decât cu o singură persoană de sex opus; normele dreptului penal sancționează bigamia și fapta persoanei necăsătorite care se căsătorește cu o persoană pe care o știe căsătorită. Poligamia se întâlnește, în general, în țările de drept musulman;
– căsătoria se încheie pe viață – legătura căsătoriei este menită să dăinuiască tot timpul vieții soților; căsătoria nu se poate desface prin acordul soților și nici prin consimțământul unuia dintre ei, ea încetând prin moartea unuia dintre soți, iar divorțul este singura modalitate legală de desfacere a căsătoriei, nu doar în fața instanței judecătorești, ci și pe cale administrativă sau prin procedura notarială;
– căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii – fiind instituția ocrotită de lege, căsătoria constituie baza familiei, este cauza necesară și determinantă a întemeierii relațiilor de familie; căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie poartă denumirea de căsătorie fictivă, fiind lovită de nulitatea absolută, conform art. 295 Cod Civil. Căsătoria fictivă poate fi probată prin orice mijloc de probă;
– căsătoria se bazează pe egalitatea deplină a soților, bărbat și femeie – această egalitate este prevăzută în Constituție și în Codul Civil, manifestându-se atât în raporturile dintre soți, cât și dintre aceștia și copii; egalitatea dintre bărbat și femeie depășește sfera relațiilor de familie, existând în toate domeniile vieții sociale.
Dreptul la căsătorie implică libertatea de alegere între celibat și căsătorie. Dreptul de a întemeia o familie include în conținutul său dreptul de a avea copii, deci de a procrea (inclusiv prin recurgerea la tehnicile de fertilizare artificială, date fiind progresele înregistrate în domeniul procreației asistate medical) și dreptul de a adopta copii.
1.3 Cerințele încheierii căsătoriei
Căsătoria se încheie întotdeauna în formele cerute de lege, ceea ce denotă caracterul solemn al acesteia. Acest caracter se exprimă prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în fața autorității de stat, într-o zi dinainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor soți, cu posibilitatea pentru public de a asista la celebrarea căsătoriei. Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.
Pentru încheierea unei căsătorii valabile trebuie îndeplinite atât condițiile de fond, cât și condițiile de formă prevăzute de lege. Condițiile de fond, în înțeles restrâns, apar sub forma pozitivă, adică trebuie să existe pentru a se putea încheia căsătoria, în timp ce condițiile de fond, în sens larg, cuprind atât pe cele pozitive, cât și pe cele negative, și anume impedimentele la căsătorie.
Principalele condiții de fond la încheierea căsătoriei sunt:
– diferența de sex – Codul Civil prevede în art. 277 că este interzisă căsătoria între persoane de același sex, în România nefiind recunoscute căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini. Căsătoria încheiată între persoane de același sex este lovită de nulitatea absolută. În principiu, sexul viitorilor soți se stabilește cu ajutorul certificatului de naștere, care conține o rubrică în acest sens, însă în cele mai multe situații sexul viitorilor soți este evident;
– vârsta legală la căsătorie – legiuitorul stabilește vârsta minimă de la care o persoană, indiferent de sex, se poate căsători, la 18 ani. Această regulă cunoaște și o excepție. Astfel, pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători, însă doar cu îndeplinirea cumulativă a unor condiții speciale și anume: să existe motive temeinice care sa justifice încheierea căsătoriei înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, eliberarea unui aviz medical în acest sens, încuviințarea părinților și autorizarea instanței de tutelă în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau reședința minorul. Legea nu prevede o limită maximă pentru căsătorie, ceea ce înseamnă că încheierea căsătoriei este posibilă la orice vârstă, chiar și în extremis vitae, adică în pragul morții. În ceea ce privește sancțiunea încheierii căsătoriei de către un minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, este nulitatea absolută a căsătoriei, nulitate care, însă poate fi acoperită dacă până la râmânerea definitivă a hotărârii judecătorești de constatare a nulității ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a rămas însărcinată ori a născut un copil;
– existența consimțământului personal și liber exprimat al viitorilor soți – pentru ca actul juridic al căsătoriei să fie valabil încheiat, consimțământul trebuie să îndeplinească anumite cerințe: să fie dat personal de viitorii soți în fața ofițerului de stare civilă, trebuie să fie liber, adică neviciat (prin eroare, dol și violență) și să fie dat în mod public, în prezența a doi martori. Căsătoria fiind un act juridic civil ce nu poate fi încheiat decât personal de către părți, consimțământul nu poate fi exprimat prin reprezentant. Dacă unul dintre soți se află în imposibilitatea de a vorbi, de exemplu este surdomut sau nu vorbește limba română, consimțământul se dă prin intermediul unui interpret, încheindu-se un proces verbal în acest sens. Sancțiunea nerespectării dispozițiilor art. 271 Cod Civil este nulitatea absolută a căsătoriei.
Pe lângă condițiile de fond ce trebuie îndeplinite pentru încheierea unei căsătorii valabile, este necesar să se constate lipsa impedimentelor la căsătorie. Acestea sunt împrejurări de fapt sau de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei. Impedimentele la căsătorie sunt considerate condiții de fond negative, deoarece căsătoria nu se poate încheia dacă ele există. Acestea sunt următoarele:
– existența unei căsătorii nedesfăcute – constituie principiul monogamiei, potrivit căruia se poate căsători numai persoana care nu este căsătorită, este divorțată sau văduvă, fiind interzisă poligamia (căsătoria unui bărbat cu mai multe femei) sau poliandria (căsătoria unei femei cu mai mulți bărbați). Codul Civil prevede în acest sens că „este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care este căsătorită” (art. 273). În cazul neîndeplinirii acestei cerințe, sancțiunea este nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii (sancțiune de natură civilă), însă atrage și sancțiuni penale, întrucât fapta constituie infracțiunea de bigamie, prevăzută de art. 376 Noul Cod penal, fiind pedepsită de legea penală;
– rudenia – art. 274 Cod Civil interzice încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală, până la gradul al patrulea inclusiv. Însă și în cazul rudeniei este posibilă dispensa, cu următoarele condiții: existența unor motive temeinice, rudele să fie colaterale de gradul IV, autorizația instanței de tutelă și existența unui aviz medical. Încheierea căsătoriei cu încălcarea acestei interdicții poartă denumirea de incest, infracțiune prevăzută și pedepsită de legea penală;
– tutela – căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa, impedimentul fiind instituit din rațiuni morale și de protecție a minorului pus sub tutelă. Existența tutelei constituie cauză de nulitate relativă a căsătoriei. Interdicția încheierii căsătoriei are caracter limitat, ea durează în timp până la încetarea tutelei sau a funcției tutorelui, moment de la care căsătoria poate avea loc;
– alienația sau debilitatea mintală – alienații și debilii mintali, din motive de ordin biologic și medical, nu pot încheia o căsătorie valabilă. Aceste persoane nu exprimă un consimțământ valabil, pentru că ei nu au discernământ și nu pot atinge scopul pentru care se încheie căsătoria, acela al întemeierii unei familii și există riscul nașterii unor copii cu deficiențe psihice. Spre deosebire de cel lipsit de facultățile mintale, pentru care interdicția operează numai cât timp nu are discernământ, debilul și alienatul mintal nu se poate căsători nici în momentele de luciditate. Încheierea unei căsătorii de către alienatul sau debilul mintal atrage sancțiunea nulității absolute.
Datorită faptului că această clasificare prezintă interes practic, adică îndeplinirea condițiilor de fond în sens restrâns trebuie dovedită de către viitorii soți, iar impedimentele la căsătorie se invocă de un terț, împotriva celor ce vor să se căsătorească (prin opoziția la căsătorie sau de către ofițerul de stare civilă), aceste condiții de fond vor fi analizate în cuprinsul prezentei lucrări.
Pentru încheierea unei căsătorii valabile, se impun a fi îndeplinite nu doar condițiile de fond, ci și condițiile de formă, având ca scop asigurarea îndeplinirii condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie, prin ele asigurându-se întocmirea formelor recunoașterii publice a căsătoriei și, de asemenea, asigurarea mijlocului de dovadă a acesteia. Din punct de vedere al momentului în care intervin, condițiile de formă la încheierea căsătoriei pot fi clasificate în:
• Formalități premergătoare celebrării căsătorie și anume:
– Comunicarea reciprocă a stării de sănătate – conform art. 278 Cod Civil, căsătoria nu se va încheia dacă soții nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor. Această obligație este o condiție cu caracter general care privește informarea numai între cei doi soți, nu și a altor persoane și este prevăzută ca un semnal de alarmă asupra responsabilităților sau a greutăților ce pot surveni între soți ca urmare a bolii unuia dintre ei sau a amândurora. Codul civil se referă la boala celor care intră în categoria alienaților sau a debililor mintali, dar legi speciale se referă și la alte boli care prezintă caracter contagios. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate se realizează prin depunerea ca anexă la declarația de căsătorie, care cuprinde și mențiunea “declarăm că am luat la cunoștință reciproc de starea sănătății noastre în vederea încheierii căsătoriei” a actelor medicale cuprinzând rezultatul examenelor medicale pe care viitorii soți trebuie să le facă în vederea încheierii căsătoriei. Pentru a fi afectată căsătoria ca urmare a necomunicării de către un soț a stării sale de sănătate, se impune ca boala să fi fost cunoscută de soț anterior încheierii căsătoriei, soțul bolnav să fie de rea-credință în sensul că, deși cunoaște boala de care suferă, în mod voit o ascunde de celălalt soț și boala să prezinte o anumită gravitate. În cazul unor afecțiuni minore, obișnuite și vindecabile, care nu afectează viața, sănătatea soțului sau scopul căsătoriei, omisiunea comunicării nu este relevantă.
– Declarația de căsătorie – este una dintre formalitățile anterioare încheierii căsătoriei prin care viitorii soți își exprimă voința în vederea încheiereii căsătoriei. Aceasta se va face personal de către viitorii soți, în scris, la serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria, excepție face situația în care unul dintre viitorii soți este minor, când părinții sau tutorele vor face personal o declarație prin care încuviințează căsătoria. Declarația de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu, următoarele: manifestarea de voință a viitorilor soți, datele personale ce identifică viitorii soți, declarația personală a acestora că nu există niciun impediment legal la căsătorie și numele pe care urmează să îl poarte după încheierea căsătoriei, declarația că au luat cunoștință despre starea de sănătate a fiecăruia dintre ei, regimul matrimonial ales, acte de identitate ale viitorilor soți, avize medicale. După caz, se pot anexa următoarele documente: hotărârea judecătorească de desfacere sau anulare a căsătoriei anterioare, decizia de acordare a dispensei. Declarația se semnează de viitorii soți și de ofițerul de stare civilă, acesta din urmă verificând cărțile de identitate ale viitorilor soți, vârsta legală a acestora și diferența de sex și va dispune totodată publicarea declarației de căsătorie într-un loc special amenajat la sediul primăriei, precum și pe pagina de internet a primăriei. Căsătoria se va încheia în termen de 10 zile de la primirea declarației de căsătorie. În același interval de timp, orice persoană poate face opoziție la căsătorie.
– Opoziția la căsătorie – este actul prin care o persoană aduce la cunoștința ofițerului de stare civilă anumite împrejurări de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei. Trebuie făcută în scris, arătându-se împrejurările de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei, cu indicarea expresă a dovezilor pe care se întemeiază, după care se înregistrează și se vizează de ofițerul de stare civilă. Acesta, la rândul său, este obligat să procedeze la evaluarea dovezilor existente, dacă opoziția este întocmită în formele cerute de lege și să constate veridicitatea motivelor invocate, dacă acestea constituie sau nu impedimente la încheierea căsătoriei. În caz afirmativ, ofițerul de stare civilă poate suspenda încheierea căsătoriei, consemnându-se aceasta motivat, în cuprinsul unui proces-verbal.
• Procedura încheierii căsătoriei (celebrarea căsătoriei) – formalitățile premergătoare au scopul de a asigura consimțământul liber al celor ce vor să se căsătorească, de a informa ofițerul de stare civilă asupra statutului civil al viitorilor soți, de a aduce la cunoștința terților încheierea căsătoriei proiectate și de a pune la îndemâna terților, dacă este cazul, posibilitatea înaintării opoziției. Căsătoria se încheie la oficiul de stare civilă în care domiciliază unul dintre soți ori în care își are reședința. Potrivit art. 279 alin. (2) Cod civil, „prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, cu obligativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de reședință a viitoriilor soți, în vederea publicării”. Locul celebrării căsătoriei este sediul primăriei, însă pentru motive temeinice (boala gravă de care suferă unul dintre soți, starea de detenție, sarcina înaintată a viitoarei soții) ofițerul stării civile poate celebra căsătoria și în alt loc. Solemnitatea încheierii căsătoriei impune următoarele reguli: viitorii soți se prezintă personal la oficiul de stare civilă, însoțiți de doi martori, căsătoria se celebrează doar de ofițerul stării civile, la sediul primăriei și la o dată dinainte stabilită, căsătoria se celebrează în limba oficială, însă persoanele care aparțin minorităților naționale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiția ca ofițerul de stare civilă să cunoască această limbă, căsătoria se celebrează cu posibilitatea publicului de a asista. Ofițerul de stare civilă are o competență deosebită în asigurarea validității actului căsătoriei, astfel, în ziua fixată încheierii căsătoriei, acesta are următoarele competențe obligatorii: identifică viitorii soți, constată că sunt îndeplinite condițiile de fond și nu există impedimente la încheierea căsătoriei, constată că nu sunt opoziții la încheierea căsătoriei, citește viitorilor soți drepturile și îndatoririle viitorilor soți, ia consimțământul acestora în vederea căsătoriei, declară încheiată căsătoria pe baza consimțământului liber exprimat al viitorilor soți, întocmește actul de căsătorie în registrul respectiv, care se semnează de soți, de martori și de ofițerul de stare civilă, face mențiune pe actele de identitate ale soțului sau soților de schimbarea numelui survenită prin căsătorie, eliberează soților certificatul de căsătorie. În privința numelui, viitorii soți au, în virtutea principiului egalității sexelor, următoarele posibilități: să-și păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie, să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun numele unuia dintre ei sau să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite. Momentul încheierii căsătoriei este cel în care ofițerul de stare civilă constată existența consimțământului viitorilor soți și îi declară căsătoriți; funcția de ofițer de stare civilă este îndeplinită de primar sau de un delegat al acestuia. Ofițerul de stare civilă poate proceda la încheierea căsătoriei între cetățeni străini numai dacă aceștia prezintă pe lângă documentele indicate anterior și o dovadă eliberată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale țărilor a căror cetățeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile de fond cerute de legea lor națională. La oficierea căsătoriei între cetățeni străini care nu cunosc limba română, se va folosi un interpret, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Căsătoria încheiată în străinătate între cetățeni români în fața reprezentanților noștri diplomatici sau consulari este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română, iar căsătoria încheiată în străinătate între cetățeni români în fața organelor de stare civilă locale este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea locală. Căsătoria mixtă este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea locului încheierii acesteia.
• Formalități ulterioare încheierii căsătoriei – competențele ofițerului de stare civilă după celebrarea căsătoriei se referă la:
– actul de căsătorie întocmit, act care va fi semnat de către soți, martori și ofițerul stării civile;
– formalitățile privitoare la regimul matrimonial ales (comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională), făcându-se mențiune despre acest aspect pe actul de căsătorie, după care se va comunica o copie a actului de căsătorie notarului care a autentificat convenția matrimonială și Registrului Național Notarial al Regimurilor Matrimoniale;
– certificatul de căsătorie. Căsătoria se va putea dovedi cu actul de căsătorie și cu certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
Clasificarea condițiilor necesare pentru încheierea căsătoriei în condiții de fond și condiții de formă ale căsătoriei prezintă interes și din punct de vedere al dreptului internațional privat, deoarece condițiile de fond, în sens larg, sunt cârmuite de legea națională a viitorilor soți, iar condițiile de formă sunt supuse locului unde se încheie căsătoria.
1.4 Încheierea căsătoriei cu element de extraneitate
Raporturile de familie în dreptul internațional privat rezultă, ca și în dreptul comun, din căsătorie, rudenie firească sau din adopție. Sediul materiei îl reprezintă Legea 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat și Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Elementul de bază al familiei, căsătoria, dezvăluie particularități politice, sociologice și religioase ale fiecărui stat, de aici rezultând o foarte mare diversitate de legislații. Din punct de vedere conflictual, deosebim între condiții de fond și cele de formă. Calificarea sau distincția între condițiile de fond și condițiile de formă se face, în principiu, după legea forului, deci pentru țara noastră, după legea română.
Potrivit art. 2.586 alin. (1) Cod civil “condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea națioanlă a fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării căsătoriei”, ceea ce înseamnă că textul legal impune, pentru valabilitatea căsătoriei, îndeplinirea cumulativă a condițiilor de fond prevăzute de legile naționale (lex patriae) ale fiecărui soț în parte. Astfel că, pentru legea aplicabilă condițiilor de fond ale căsătoriei, există mai multe situații:
– se aplică legea națională a viitorilor soți;
– se aplică legea domiciliului viitorilor soți;
– se aplică legea locului încheierii căsătoriei;
– se aplică legea națională pentru cetățenii proprii care se căsătoresc în străinătate și legea domiciliului pentru străinii care se căsătoresc în țară.
Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea 105/1992, în ceea ce privește condițiile de fond la încheierea căsătoriei, se aplică legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți. Totuși, în dreptul internațional privat sunt cunoscute mai multe sisteme pentru deteminarea legii aplicabile condițiilor de fond în cazul căsătoriilor de fond care conțin un element de extraneitate:
– fiecare dintre soți va trebui să îndeplinească atât condițiile de fond ale căsătoriei prevăzute de legea sa națională, cât și pe cele prevăzute de legea personală a viitorului soț;
– fiecare dintre viitorii soți este supus legii sale naționale sau a domiciliului;
– una dintre cele două legi este înlăturată pentru a se aplica cealaltă pentru amândoi viitorii soți;
– se aplică legea locului încheierii căsătoriei pentru ambii viitori soți.
În dreptul român, condițiile de fond ale căsătoriei sunt supuse legii române sau străine, după cum urmează:
– când căsătoria se încheie în străinătate între cetățeni români, se aplică legea română;
– când căsătoria se încheie în țara noastră între cetățeni străini, cu aceeași cetățenie, se aplică legea lor națională;
– când căsătoria se încheie în străinătate, între un cetățean român și un cetățean străin, fiecare dintre viitorii soți este supus legii lui naționale;
– când căsătoria se încheie în țara noastră între un cetățean român și un cetățean străin, se aplică legea națională a fiecărui soț;
– când căsătoria se încheie în străinătate între un cetățean român și un apatrid, pentru acesta din urmă se aplică legea țării unde își are domiciliul, iar în lipsă, legea țării unde își are reședința, iar cetățeanul român este supus legii române;
– când căsătoria se încheie în țara noastră între un cetățean român și un apatrid, dacă apatridul are domiciliul în România i se aplică legea română, în lipsă de domiciliul i se aplică legea română dacă reședința lui este în țară, iar cetățeanul român este supus legii române;
– când căsătoria se încheie în țara noastră între doi străini de cetățenie străină, fiecăruia i se aplică legea sa națională;
– când căsătoria se încheie în țara noastră între doi apatrizi, fiecare este supus legii unde își are domiciliul, iar în lipsa acestuia, legea reședinței sale; dacă domiciliul sau reședința apatrizilor este în România, se aplică legea română.
Pentru a se putea căsători valabil cu un străin, cetățeanul român trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond prevăzute de legea română, fie că se căsătorește în țară, fie că se căsătorește în străinătate. Dacă cetățeanul român se căsătorește cu un străin în România, nu are nevoie de vreo autorizație prealabilă din partea autorităților române. Cetățeanul străin care se căsătorește în țara noastră are însă nevoie de un act eliberat de autoritățile competente din țara sa, care să probeze îndeplinirea condițiilor de fond ale căsătoriei prevăzute de legea lui națională; de același certificat are nevoie și cetățeanul român care se căsătorește în străinătate.
Dacă viitorii soți sunt străini și au aceeași cetățenie, ei au două posibilități: trebuie să aleagă între a se prezenta în fața autorităților române, respectiv Serviciul de stare civilă român, și se supun legilor după care ofițerul de stare civilă încheie căsătoria sau a se prezenta în fața autorității străine competente, care este agentul diplomatic sau consular al țării de care aparțin.
În privința impedimentelor la căsătorie, art. 2.586 alin. (2) Cod civil arată că “dacă una dintre legile străine…prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul României”.
Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează, potrivit principiului locus regit actum. Potrivit alin. (2) al art. 19 din Legea 105/1992 „căsătoria unui cetățean român aflat în străinătate poate fi încheiată în fața autorității locale de stat competente ori în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular fie al României, fie al statului celuilalt viitor soț”. În situația în care căsătoria se încheie în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României, aceasta va trebui să îndeplinească condițiile de formă ale legii române, potrivit principiului auctor regit actum.
Relațiile personale (nepatrimoniale) și patrimoniale dintre soți sunt supuse următoarelor legi:
– legii naționale comune a soților – în acest caz, este necesar ca ambii soți să fie cetățeni ai aceluiași stat, altfel spus, să aibă aceeași cetățenie;
– legii domiciliului comun al soților – în cazul în care aceștia au cetățenii diferite, indiferent dacă aceștia locuiesc împreună sau separat;
– legii statului pe teritoriul căruia soții au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun legăturile cele mai strânse, însă numai în situația în care soții nu au cetățenie comună sau domiciliu comun.
Proba căsătoriei este supusă tot legii locului încheierii căsătoriei, potrivit principiului locus regit actum, astfel că mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic și puterea doveditoare a înscrisului care îl constată sunt cele prevăzute de legea locului încheierii actului juridic sau de legea aleasă de părți, dacă ele aveau dreptul să o aleagă.
Legea aplicabilă nulității căsătoriei și efectelor acestei nulități, este legea care reglementează cerințele legale pentru încheierea căsătoriei, potrivit art. 2.588 alin. (1) Cod civil. Ca atare, nerespectarea condițiilor de fond ale încheierii căsătoriei se sancționează cu nulitatea, care va fi guvernată de legea națională a fiecăruia dintre soți, iar nerespectarea condițiilor de formă ale acesteia se sancționează cu nulitatea, care va fi guvernată, fie de legea statului pe teritoriul căruia s-a oficiat căsătoria, fie de legea statului a cărui autoritate a instrumentat căsătoria. Nulitatea unei căsătorii încheiată în străinătate cu încălcarea condițiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută și de legea română.
CAPITOLUL II
CONDIȚII DE FOND ÎN SENS RESTRÂNS LA
ÎNCHEIEREA LOGODNEI ȘI A CĂSĂTORIEI
Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale legii. În privința naturii juridice a căsătoriei, aceasta este un act juridic și nu un contract, între cele două noțiuni existând deosebiri evidente. Căsătoria fiind unul dintre actele cele mai importante ce le poate săvârși o persoană și fiind în strânsă legătură cu ordinea socială, legea a precizat în această materie o serie de măsuri destinate controlului căsătoriei, atât în ceea ce privește fondul, cât și forma.
Condițiile de fond, astfel cum sunt reglementate de Codul Civil, sunt menite să asigure că încheierea căsătoriei se face în scopul întemeierii unei familii trainice și sănătoase, de către persoanele care au aptitudinea fizică și morală de a întemeia o familie; aceste condiții au, de asemenea, menirea de a asigura exprimarea unui consimțământ liber și personal al viitorilor soți. Codul civil reglementează condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei în art. 271-277.
În privința cerințelor de valabilitate a logodnei, definită în art. 266 alin. (1) ca fiind „promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”, se impun a fi îndeplinite doar condițiile de fond, aceleași ca și în vederea încheierii căsătoriei, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă, ambele cerințe interesând căsătoria minorului. Legea nu impune vreo condiție de formă. Așadar valabilitatea logodnei presupune îndeplinirea următoarelor cerințe:
– consimțământul părților, care trebuie să fie liber exprimat, să nu fie viciat prin eroare, dol sau violență și să fie exprimat personal și simultan de logodnici;
– vârsta minimă de 18 ani, atât în cazul bărbatului, cât și al femeii, cu mețiunea că, pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate logodi, însă numai cu încuviințarea părinților sau a tutorelui;
– diferența de sex între cei ce vor să se logodească.
Aceste condiții vor fi prezentate detaliat în prezentul capitol, întrucât îndeplinirea lor stă la baza valabilității logodnei și încheierii căsătoriei, cu precizarea că nu se impune cerința avizului medical și a autorizării instanței de tutelă în cazul logodnei.
2.1 Existența consimțământului personal și liber exprimat
2.1.1 Noțiune și reglementare
Conform art. 271 Cod civil, căsătoria se încheie între un bărbat și o femeie prin consimțământul liber exprimat de fiecare soț, cerință care constituie nu numai o condiție de fond la încheierea căsătoriei, ci și un principiu de ordin constituțional [art. 48, alin. (1) din Constituție], care este prevăzut și într-o serie de acte internaționale, ratificate de România. Importanța exprimării libere a consimțământului la căsătorie rezultă și din faptul că această condiție este inserată în cuprinsul Declarației universale a drepturilor omului (art. 16, pct. 2), care stipulează: „căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți”, dar și în Convenția ONU privitoare la consimțământul la căsătorie, vârsta minimă a căsătoriei și înregistrarea căsătoriei, care în art. 1 consacră necesitatea prezenței viitorilor soți în fața ofițerului de stare civilă pentru exprimarea consimțământului. Consimțământul la căsătorie este liber, în sensul că au fost înlăturate limitările referitoare la castă, religie, avere în ceea ce privește libera alegere atât la încheierea căsătoriei, cât și în timpul căsătoriei, precum și la desfacerea acesteia.
Consimțământul reprezintă exprimarea de către viitorii soți a voinței de a se căsători, ca element fundamental pentru legarea căsătoriei și nu poate fi exprimat prin reprezentant, căsătoria fiind un act juridic civil ce nu poate fi încheiat decât personal de către părți, nu prin reprezentare. Așadar, consimțământul se exprimă în fața ofițerului de stare civilă, chiar în momentul încheierii căsătoriei, personal de fiecare dintre soți. Caracterul personal al consimțământului exclude deci posibilitatea exprimării lui prin reprezentant. Promisiunea reciprocă de căsătorie (logodna) ori promisiunea unilaterală de căsătorie nu reprezintă un consimțământ anticipat, care să dea naștere obligației de a încheia căsătoria.
Consimțământul se manifestă prin răspunsul afirmativ pe care îl dau viitorii soți la întrebarea ofițerului de stare civilă sau a celui care oficiază căsătoria, dacă doresc să se căsătorească unul cu celălalt. El se exprimă simultan de soți (ceea ce presupune prezența ambilor soți în fața ofițerului de stare civilă), iar exprimarea sa se constată în mod direct de ofițerul stării civile. Consimțământul surdomuților sau al celor care vorbesc o limbă pe care nu o cunoaște ofițerul de stare civilă se dă în prezența unui interpret, sens în care se va încheia un proces verbal. Persoanele care aparțin minorităților naționale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiția ca ofițerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.
Împrejurarea că încheierea căsătoriei se face în prezența ofițerului de stare civilă, deci consimțămintele viitorilor soți se exprimă în fața acestuia, face ca, în mod practic, cazurile de lipsă de consimțământ la căsătorie să se întâlnească rar. Astfel, cazurile în care se consideră că lipsește consimțământul la căsătorie sunt următoarele:
– când unul dintre soți răspunde negativ sau nu răspunde la întrebarea ofițerului de stare civilă și totuși acesta declară încheiată căsătoria;
– alienatul sau debilul mintal consimte la căsătorie în momentul în care este lipsit de luciditate sau în momentele sale de luciditate pasageră;
– căsătoria fictivă, adică aceea încheiată în alte scopuri decât întemeierea unei familii.
2.1.2 Condițiile de validitate ale consimțământului la căsătorie
Pentru ca actul juridic al căsătoriei să fie valabil încheiat, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– Consimțământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ. Este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ. Aceasta se referă numai la lipsa accidentală a discernământului la încheierea căsătoriei, datorată unor cauze diverse, altele decât cele care se referă la alienație sau debilitate mintală. Astfel de situații de lipsă vremelnică a discernământului ar putea fi determinate de starea de ebrietate totală, hipnoză, starea de boală care afectează discernământul. De asemenea, persoana majoră pusă sub interdicție nu se poate căsători, întrucât nu are discernământ, iar punerea sub interdicție vizează persoanele care nu se pot îngriji de interesele lor din cauza alienației sau a debilității mintale. Sancțiunea aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul sau debilul mintal este nulitatea absolută, avându-se în vedere lipsa totală de discernământ și poate fi invocată de orice persoană interesată pe calea acțiunii în constatarea nulității. Sancțiunea își găsește justificarea în aceea că se apără un interes de ordin social și anume acela de a se preveni procrearea unor copii cu deficiențe psihice.
– Consimțământul trebuie să fie dat personal de viitorii soți în fața ofițerului de stare civilă. Prezența personală a soților la încheierea căsătoriei este obligatorie, nefiind permisă reprezentarea legală sau convențională. Soții trebuie să exprime consimțământul simultan, prin răspunsuri consecutive, la întrebarea ofițerului de stare civilă dacă doresc să se căsătorească.
– Consimțământul trebuie să fie dat în mod public, în prezența a doi martori, în fața ofițerului de stare civilă. Această cerință se referă la formalitățile privind încheierea căsătoriei, întrucât consimțământul constituie în același timp o regulă de fond și una de formă. Momentul în care trebuie dat consimțământul este cel al celebrării căsătoriei, nicio promisiune sau formalitate anterioară, logodnă sau declarație de căsătorie neavând valoare juridică.
– Consimțământul trebuie dat în scopul întemeierii unei familii. Aceasta rezultă din unele texte legale, care prevăd că familia se întemeiază pe căsătorie [art. 48 alin. (1) din Constituție] ori are la bază căsătoria (art. 258 Cod Civil). Lipsa intenției de a întemeia o familie și încheierea căsătoriei în alte scopuri califică o astfel de căsătorie ca fiind fictivă, iar sancțiunea care intervine este nulitatea absolută.
– Consimțământul trebuie să fie liber, adică neviciat. Ca în cazul oricărui act juridic, consimțământul trebuie să nu fie viciat prin eroare, dol sau violență, încheierea unei căsătorii prin nerespectarea acestei condiții fiind lovită de nulitatea relativă.
2.1.3 Viciile de consimțământ
Viciile de consimțământ sunt împrejurări de fapt care afectează libertatea exprimării voinței juridice sau caracterul ei conștient la încheierea unui act juridic și care dau dreptul persoanei în cauză să ceară anularea acestuia. Reglementarea viciilor de consimțământ în materia căsătoriei prezintă anumite particularități față de dreptul comun, datorită naturii juridice și importanței sociale a căsătoriei. Viciile care pot afecta consimțământul la căsătorie sunt: eroarea, dolul și violența. În această materie nu își găsește aplicabilitate leziunea, deoarece căsătoria este un act personal nepatrimonial, de stare civilă, neputând fi vorba, așadar, de o „disproporție” considerabilă între prestații materiale. Leziunea se constituie în domeniul actelor juridice cu caracter economic, acte prin săvârșirea cărora se urmărește realizarea unor interese bănești.
– Potrivit art. 298 alin. (2) Cod Civil, eroarea este viciu de consimțământ numai atunci când privește identitatea fizică a celuilalt soț (spre exempolu două surori gemene), nu și asupra identității civile sau asupra calității ori însușirilor persoanei în cauză (spre exemplu, faptul că unul dintre soți nu a știut că celălalt soț este divorțat sau că este copil din afara căsătoriei, ori a crezut că aparține unei anumite familii, nu constituie eroare viciu de consimțământ care să atragă nevalabilitatea căsătoriei).
– Dolul (viclenia) presupune folosirea unor manopere dolosive de un soț în scopul de a-l determina pe celălalt să încheie căsătoria, ori omisiunea unuia dintre soți, în mod fraudulos, de a-l informa pe celălalt asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie. Fiind o eroare provocată, dolul cuprinde un element subiectiv, anume eroarea, și un element obiectiv, anume mijloacele viclene folosite pentru a provoca eroarea. Manoperele dolosive pot fi realizate prin acțiune (manopere frauduloase) sau prin inacțiune (omisiune), fiind vorba în acest din urmă caz de dol prin reticență (cazul în care una dintre părți a omis să o informeze pe cealaltă asupra unor împrejurări de care trebuia să aibă cunoștință). Atrage anulabilitatea căsătoriei numai dolul principal, adică cel care poartă asupra unor elemente determinante la încheierea căsătoriei, aspecte esențiale pe care, dacă le-ar fi cunoscut, soțul inocent nu ar fi încheiat căsătoria, iar nu și dolul incident (care poartă asupra unor elemente care nu sunt determinante pentru încheierea căsătoriei). Este vorba, de exemplu, de starea de sănătate, care constituie o calitate necesară încheierii căsătoriei; în schimb starea materială nu reprezintă o asemenea calitate. În practică, viciul de consimțământ cel mai des întâlnit este dolul prin omisiune, respectiv ascunderea de către femeie a stării de graviditate rezultată din relațiile intime avute înainte de căsătorie cu alt bărbat decât soțul ei ori ascunderea unei boli grave.
– Violența presupune constrângerea fizică sau psihică exercitată asupra unei persoane (a unui soț) în scopul încheierii căsătoriei. Violența cuprinde un element obiectiv, constrângerea, și un element subiectiv, teama insuflată, care determină lipsa de libertate a consimțământului viitorului soț. Constrângerea poate fi exercitată de către partener, de către părinți sau de alte persoane. Violența fizică este greu de conceput, având în vedere faptul că exprimarea consimțământului se dă în fața ofițerului de stare civilă, care verifică existența și libertatea acestuia. Temerea reverențioasă, adică respectul datorat părinților ori altor ascendenți, nu este viciu de consimțământ la căsătorie, astfel că, pentru a exista constrângere morală, tatăl sau ascendenții unuia dintre soți trebuie să fi exercitat efectiv o amenințare cu un pericol grav și iminent pentru viața, persoana, onoarea sau bunurile soțului respectiv sau ale unor persoane apropiate.
Sancțiunea încălcării normei privitoare la existența consimțământului personal și liber exprimat la căsătorie al viitorilor soți (art. 271 Cod Civil) este nulitatea absolută a căsătoriei, expres reglementată de art. 293 Cod Civil, text cu care trebuie coroborate aceste dispoziții.
2.2 Vârsta legală la căsătorie (vârsta matrimonială)
2.2.1 Noțiune și reglementare
Singura condiție impusă de lege referitor la etatea viitorilor soți este cea a vârstei minime de la care se poate încheia căsătoria. Astfel, potrivit art. 272 alin. (1) Cod Civil „căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani”, deci capacitatea matrimonială se dobândește odată cu împlinirea vârstei majoratului, 18 ani, indiferent de sex. Motivele care au justificat instituirea vârstei minime la căsătorie sunt multiple. În primul rând, din punct de vedere biologic și eugenic, viitorii soți trebuie să aibă aptitudinea fizică necesară pentru a se căsători, adică să fi atins cel puțin vârsta pubertății și, cum aceasta apare diferențiat de la un individ la altul, legea fixează o vârstă minimă, superioară celei a pubertății reale. În al doilea rând, din punct de vedere psihic și moral, viitorii soți trebuie să fi dobândit maturitatea necesară înțelegerii importanței actului juridic al căsătoriei și asumării în deplină cunoștință de cauză a îndatoririlor pe care le implică decizia lor, iar din punct de vedere juridic, căsătoria este un act juridic, ca atare presupune existența discernământului și a consimțământului personal și liber exprimat.
Vârsta matrimonială diferă în funcție de tradiții, condiții economice și climă, religie, etnie etc. În vechiul nostru drept, limita de vârstă era mult mai redusă decât în prezent. De exemplu potrivit Codului Calimach, băieții se puteau căsători începând cu vârsta de 14 ani, iar fetele, de la vârsta de 12 ani. În Nigeria, copiii sunt căsătoriți chiar înainte să se nască, considerându-se că astfel de practici apropie familiile și pe copii îi face să crească împreună, iar în unele țări ca Nepal, India sau Afghanistan, deși legea interzice, există multe căsătorii care implică minori din cauza sărăciei sau a obiceiurilor locului.
Anterior anului 2007, legiuitorul a stabilit vârsta minimă diferențiat pentru bărbat și femeie. Astfel, pentru bărbat era cerută vârsta de 18 ani împliniți, iar pentru femeie cea de 16 ani împliniți. Prin Legea 288/2007 vârsta minimă la căsătorie a fost modificată la 18 ani, atât pentru femei, cât și pentru bărbați și aceeași reglementare este păstrată și după intrarea în vigoare a Codului Civil. Stabilirea unei vârste matrimoniale unice, indiferent de sex, asigură respectarea Constituției care, prin art. 16 alin. (1), instituie principiul egalității cetățenilor în fața legii, înlăturându-se o posibilă discriminare ce ar fi putut fi invocată în această materie.
Legea stabilește vârsta minimă la căsătorie, însă nu precizează vârsta maximă până la care o persoană poate încheia căsătoria, astfel că este posibilă chiar și încheierea unei căsătorii in extremis vitae, adică în pragul morții (în ultimul moment, înainte de moarte), prin care, de regulă, se legalizează o situație preexistentă, anterioară, cum ar fi o relație de concubinaj de lungă durată. Pentru ca o astfel de căsătorie să fie valabilă, este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor legale, inclusiv exprimarea unui consimțământ conștient de către ambii soți, însă scopul acestei căsătorii, întemeierea unei familii, nu mai poate fi îndeplinit.
Doctrina franceză admite și căsătoria postumă, prevăzută în art. 171 Cod civil francez, instituție apărută în Franța, în perioada interbelică, cu scopul legitimării copiilor născuți după decesul tatălui lor în război. Condițiile cerute pentru a se putea încheia căsătoria cu o persoană decedată sunt:
– certitudinea existenței consimțământului dat în vederea căsătoriei de către logodnicul decedat, dovedit prin îndeplinirea formalităților oficiale (spre exemplu, publicarea intenției de a se căsători);
– dispensa acordată de Președintele Republicii, care are scopul de a verifica existența consimțământului, a motivelor temeinice care justifică cererea, precum și inexistența unor condiții familiale care fac inoportună această căsătorie;
– existența unor motive temeinice (de exemplu sarcina logodnicei).
Această căsătorie nu produce efecte patrimoniale între soți, ci doar dreptul de a purta numele soțului decedat. Considerăm că, în dreptul românesc, această instituție este inacceptabilă, deoarece ar fi contrară scopului căsătoriei, acela de a întemeia o familie, și oricărei reguli referitoare la consimțământ, care trebuie să fie personal și actual.
Așa cum legea nu stabilește o vârstă maximă pentru încheierea căsătoriei, nu stabilește nicio diferență de vârstă maximă între viitorii soți, de unde concluzia că încheierea căsătoriei poate avea loc indiferent de diferența de vârstă care există între ei, însă o diferență nefirească poate constitui indiciul (nu și dovada incontestabilă) a fictivității, a caracterului „simulat” al căsătoriei, încheiată în alt scop decât acela al întemeierii unei familii.
Vârsta matrimonială se dovedește prin certificatele de naștere în original sau copii legalizate, care se atașează la declarația de căsătorie, precum și prin actele de identitate ale viitorilor soți.
2.2.2 Condiții speciale pentru căsătoria minorului
Regula care stabilește vârsta matrimonială la 18 ani, atât pentru bărbat, cât și pentru femeie, cunoaște și o excepție. Textul de lege permite căsătoria minorului între 16 și 18 ani, indiferent de sex, cu îndeplinirea cumulativă a unor condiții speciale, care se adaugă condițiilor generale de fond și de formă prevăzute pentru încheierea căsătoriei. Astfel, pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători, însă cu respectarea cumulativă a următoarelor cerințe stabilite prin art. 272 alin. (2) Cod Civil:
– existența unor motive temeinice în vederea încheierii căsătoriei;
– avizul medical favorabil obținut de minorul sau minorii interesați, care să ateste împrejurarea specială în care se află persoana;
– încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, a persoanei ori autorității abilitate să exercite drepturile părintești;
– autorizarea căsătoriei de către instanța de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul sau reședința.
În privința motivelor temeinice care să justifice încheierea căsătoriei înainte de împlinirea vârstei matrimoniale, acestea nu sunt indicate expres de legiuitor, rămânând să le stabilească instanța de tutelă sesizată în vederea autorizării acestor căsătorii. În practica judiciară au fost apreciate ca motive temeinice următoarele situații: sarcina femeii sau nașterea unui copil au fost cele mai des întâlnite, boala gravă a unuia dintre viitorii soți, starea anterioară de concubinaj.
A doua condiție presupune eliberarea unui aviz medical. Legea nu indică ce anume trebuie să conțină acest aviz, el ar trebui să ateste starea generală de sănătate a celui în cauză, gradul de maturizare fiziologică, psihică și intelectuală, care să îi permită asumarea îndatoririlor specifice unei căsătorii și a tuturor consecințelor acesteia (inclusiv aducerea pe lume a copiilor), precum și exprimarea unui consimțământ liber la căsătorie. De asemenea, avizul ar trebui să certifice și existența motivelor temeinice, atunci când este cazul, cum ar fi starea de graviditate a viitoarei soții. Textul Noului Cod Civil nu a mai reluat formularea anterioară a Codului familiei care prevedea că avizul ar trebui să fie un certificat medico-legal, eliberat de un medic specialist sau de o comisie medicală, astfel că se impune concluzia că un aviz eliberat de un medic care are dreptul de a practica și își asumă responsabilitatea concluziilor sale, răspunde exigențelor legii și satisface condiția prevăzută de art. 272 alin. (2) Cod Civil.
Procedura autorizării este una necontencioasă, iar instanța de tutelă urmează să aprecieze dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile legale. În măsura în care există îndoieli cu privire la această condiție, a avizului medical, instanța de tutelă ar putea solicita un certificat medico-legal.
În ceea ce privește raportul dintre condiția referitoare la avizul medical și celelalte condiții prevăzute de lege, avizul medical trebuie să fie prealabil autorizării instanței de tutelă, care presupune atât existența avizului medical, cât și a încuviințării părinților sau tutorelui. Avizul medical are un caracter esențial, în sensul că un aviz negativ împiedică încheierea căsătoriei minorului chiar în condițiile în care există încuviințarea părinților.
Încuviințarea părinților, tutorelui, persoanei sau autorității abilitate să exercite drepturile părintești este cea de-a treia condiție și are ca fundament autoritatea părintească. Dreptul părinților de a încuviința căsătoria copilului minor face parte din ansamblul drepturilor și îndatoririlor părintești, care împreună alcătuiesc autoritatea părintească, fiind o componentă a ocrotirii părintești și un drept cu privire la persoana copilului. Exercitarea acestui drept, încuviințarea părinților exprimată concret, este o manifestare de voință unilaterală, un act juridic unilateral, având semnificația unui act juridic permisiv.
Din punct de vedere istoric, sub imperiul Codului civil din 1864, consimțământul părinților la încheierea căsătoriei minorului avea valoarea unei condiții de fond esențiale cerute pentru validitatea căsătoriei.
În ceea ce privește forma consimțământului dat, în doctrină s-a arătat că exprimarea acestuia de către părinți ori, după caz de către tutore, trebuie să aibă loc prin declarație dată în fața ofițerului de stare civilă .C.L.E.P. (Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a Persoanelor) sau primăria competentă odată cu declarația de căsătorie. Dacă părintele sau persoana chemată să-și exprime consimțământul locuiește în altă localitate decât cea unde se va oficia căsătoria, declarația din care rezultă că este de acord cu încheierea căsătoriei se va depune la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor din localitatea unde domiciliază persoana a cărei încuviințare se solicită, urmând ca aceasta să fie trimisă primăriei din localitatea unde urmează să se încheie căsătoria. După caz, se poate prezenta o declarație pe proprie răspundere, autentificată, din care să rezulte că părintele este de acord cu încheierea căsătoriei de către copilul său minor, care a împlinit vârsta de 16 ani.
Dreptul părinților de a încuviința căsătoria copiilor lor minori nu poate fi exercitat în mod abuziv, astfel că, dacă părinții refuză să încuviințeze căsătoria (se opune acesteia), persoana interesată poate suplini sau înlătura acest refuz prin intermediul instanței de tutelă (judecătoria în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul sau reședința), care hotărăște asupra acestei divergențe având în vedere interesul superior al copilului. Așadar, dacă raportat la acest interes superior al copilului, refuzul încuviințării încheierii căsătoriei este abuziv, instanța de tutelă sesizată va da o hotărâre prin care va suplini consimțământul părintelui care refuză să consimtă benevol la încheierea căsătoriei. Dimpotrivă, ori de câte ori se constată că refuzul este justificat, instanța va respinge cererea de suplinire a consimțământului la căsătorie, astfel că aceasta nu se va putea încheia.
În ceea ce privește forța juridică a încuviințării căsătoriei minorilor, respectiv dacă actul încuviințării părinților este sau nu revocabil, este evident că, după încheierea căsătoriei, încuviințarea nu mai poate fi revocată, orice revenire asupra acordului exprimat este lipsită de eficiență. Problema s-ar putea pune numai pentru perioada cuprinsă între data încuviințării și cea a celebrării căsătoriei, unde părinții pot revoca încuviințarea până cel mai târziu la data celebrării căsătoriei, cu precizarea că revocarea abuzivă, ca și refuzul abuziv pot fi soluționate de instanță.
În raport cu modalitățile de exercitare a autorității părintești, se poate face distincție între mai multe situații:
– Exercitarea autorității părintești în comun și în mod egal de către ambii părinți. În această situație, în care ambii părinți sunt în viață, nu sunt puși sub interdicție judecătorească și își pot manifesta valabil voința, este neîndoielnic că pentru încheierea valabilă a căsătoriei minorului trebuie să existe consimțământul ambilor părinți. Prin noțiunea de “părinți” se înțeleg atât părinții firești din căsătorie, cât și părinții adoptivi. Exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți se regăsește în cazul părinților nedivorțați, dar și în cazul părinților divorțați, când autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți divorțați, afară de cazul în care instanța decide altfel, precum și în cazul părinților necăsătoriți care conviețuiesc și exercită în comun autoritatea părintească. În cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.
– Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte. Potrivit alin. (3) al art. 272 Cod Civil, dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, încuviințarea celuilalt părinte este suficientă. Pe de altă parte, art. 507 Cod Civil prevede că exercitarea autorității părintești de către un singur părinte se realizează dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice alt motiv, nu își poate exprima voința. Textul de lege nu distinge, însă “neputința de a-și manifesta voința” pote fi de orice natură, spre exemplu fizică (alienație sau debilitate mintală, comă etc.) sau socială (absență îndelungată, dispariție, executarea unei pedepse privative de libertate).
– Scindarea ocrotirii părintești. Aceasta presupune că autoritatea părintească se exercită de ambii părinți, însă în mod inegal. Spre exemplu divorțul, în situația în care autoritatea părintească revine unuia dintre părinți, iar celălalt are dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului și de a avea legături personale cu copilul. Și în acest caz este suficientă încuviințarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
În privința încuviințării tutorelui, art. 110 Cod Civil prevede că tutela se instituie în situația în care ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului instituirea tutelei. În situația în care minorul este pus sub tutelă, pentru încheierea valabilă a căsătoriei este necesară încuviințarea prealabilă a tutorelui, datorită rolului pe care acesta îl are, în calitatea sa de înlocuitor al părinților, fiind obligat să crească copilul îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia.
În ceea ce privește încuviințarea persoanei sau a autorității abilitate să exercite drepturile părintești, alin. (5) al art. 272 Cod Civil stipulează că, dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești. Legea prevede unele situații care au caracter excepțional în care, pentru asigurarea respectării interesului superior al copilului, exercitarea autorității părintești se face de către alte persoane decât părinții, precum o rudă, o familie sau o altă pesoană fizică ori de către o instituție de ocrotire. Copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau cel care, în vederea protejării intereselor sale nu poate fi lăsat în grija acestora beneficiază de măsuri de protecție specială, respectiv plasamentul, plasamentul în regim de urgență sau supravegherea specializată, situații în care intervine și o delegare a exercițiului drepturilor părintești.
Autorizarea instanței de tutelă constituie cea de-a patra condiție pentru încheierea valabilă a căsătoriei de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, o condiție specială, general obligatorie ori de câte ori persoana care voiește să se căsătorească este minoră. Autorizarea instanței de tutelă, care se exprimă pentru fiecare minor în parte, în cazul în care ambii viitori soți sunt minori, are rolul de a confirma existența motivelor temeinice ce justifică încheierea căsătoriei, precum și respectarea drepturilor copilului.
Cererea de autorizare se soluționează de instanța de tutelă, adică de judecătoria în cărei rază teritorială se află domiciliul sau reședința minorului care dorește să se căsătorească și este soluționată cu ascultarea obligatorie a acestuia. În vederea autorizării, instanța de tutelă verifică îndeplinirea tuturor celorlalte condiții (existența motivelor întemeiate, avizul medical, încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui ori a persoanei care exercită autoritatea părintească) și poate să administreze orice mijloace de probă, precum și ancheta psihosocială la domiciliul minorului. Cererea necontencioasă se judecă în camera de consiliu, iar încheierea prin care se încuviințează cererea este executorie și este supusă numai apelului, termenul de apel curgând de la data la care cel interesat a luat cunoștință de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data pronunțării. Apelul se judecă în camera de consiliu.
Sancțiunea încheierii căsătoriei fără încuviințarea părinților sau a tutorelui, după caz, respectiv, fără autorizarea instanței de tutelă este nulitatea relativă a căsătoriei, expres reglementată în art. 297 Cod Civil.
În doctrină s-a subliniat faptul că aceste condiții nu trebuie îndeplinite de minorul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu ca efect al unei căsătorii anterioare, desfăcute sau anulate, acesta fiind în situația viitorului soț care a împlinit vârsta de 18 ani. În ceea ce privește minorul căruia i s-a recunoscut capacitatea deplină de exercițiu anticipată, acesta va putea încheia singur o căsătorie, ca de altfel orice act juridic civil, fără a avea nevoie de încuviințările și autorizările prevăzute de lege. Este vorba despre așa-numita instituție a “emancipării” minorului care dobândește capacitate de exercițiu deplină, anticipată, încă de la vârsta de 16 ani și iese de sub autoritatea părintească, astfel că se poate căsători fără încuviințarea părinților și fără autorizarea instanței de tutelă. S-a exprimat însă și opinia în sensul că minorul “emancipat” are nevoie de încuviințările părinților sau, după caz, a tutorelui, a persoanei sau a autorității abilitate să exercite drepturile părintești.
2.3 Diferența de sex
2.3.1 Aspecte generele privind diferența de sex la căsătorie
Legea română interzice în mod categoric mariajul între persoane de același sex prin art. 277 alin. (1); această interdicție privitoare la încheierea căsătoriei reiese fără echivoc și din alte prevederi: art. 259 alin. (1) și (2) Cod Civil – “căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie…”, respectiv “bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie”, art. 271 Cod Civil – “căsătoria se încheie între un bărbat și o femeie…”; de asemenea, potrivit art. 266 alin. (5) Cod Civil, logodna, ca promisiune maritală reciprocă, se poate încheia doar între bărbat și femeie. Nici Codul civil anterior și nici Codul familiei nu cuprindeau o astfel de condiție pentru încheierea căsătoriei, considerând-o evidentă. Căsătoriile civile aduc cu ele o serie de drepturi, inclusiv securitate socială, asigurări de sănătate, beneficii la impozit, moștenire etc.
În trecut nu existau dificultăți cu privire la constatarea existenței acestei cerințe de fond la încheierea căsătoriei, care era verificată de ofițerul de stare civilă la încheierea căsătoriei, în baza mențiunilor din actele de naștere ale viitorilor soți. În prezent, ca efect al progreselor din domeniul medical (care arată că tema determinării sexului ridică, uneori, probleme deosebite) și al impactului mișcărilor pentru drepturile homosexualilor, analiza acestei condiții de fond la încheierea căsătoriei a căpătat noi dimensiuni.
Căsătoria tradițională, încheiată între un bărbat și o femeie, este singura formă de uniune recunoscută de lege: pe de o parte, căsătoria între persoane de același sex este interzisă, iar pe de altă parte, asemenea căsătorii încheiate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini, precum și orice relație de cuplu (parteneriat civil) oficializată în afara țării, de cetățeni români sau străini, de sex opus sau de același sex, în România sunt lipsite de efecte juridice, chiar dacă dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiul Economic European rămân aplicabile.
Și în jurisprudența Curții europene a drepturilor omului este prevăzută condiția diferenței de sex a viitorilor soți, articolul 12 din Convenție consacrând că, începând cu vârsta stabilită de lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie, conform legilor naționale care reglementează exercițiul acestui drept. Textul vizează, așadar, căsătoria între un bărbat și o femeie.
Sfârșitul secolului al XX – lea a fost marcat de o puternică mișcare în favoarea recunoașterii juridice a cuplurilor homosexuale, care s-a materializat prin consacrarea parteneriatelor civile de acest gen în numeroase state precum: Danemarca în fost prima țară care a dat posibilitatea persoanelor de același sex să înregistreze uniunea lor, Norvegia în 1993, Suedia în 1994, Islanda în 1996, Olanda și Belgia în 1998, Franța în 1999. S-a deschis astfel calea spre căsătoriile homosexuale, a căror recunoaștere legală a intervenit în primii ani ai secolului al XXI – lea în Olanda, care a fost prima țară care a reglementat căsătoria între persoane de același sex (2000), Belgia (2003), Canada și Spania (2005).
Conform jurisprudenței „Diferențierea de sex este un impediment esențial pentru ca o căsătorie să aibă loc, iar lipsa lui constituie un impediment absolut la încheierea ei. În consecință, dacă o malformație genitală reprezintă o nedifențiere de sex, soluția care se impune este aceea a nulității absolute a căsătoriei. Dacă însă o atare malformație nu constituie o nediferențiere de sex, ci are caracterul unei maladii care a preexistat căsătoriei și nu a fost cunoscută de celălalt soț, fiindu-i ascunsă, ea constituie o cauză de nulitate relativă a căsătoriei care s-a încheiat ca urmare a dolului săvârșit prin reticență”. În acest caz, nulitatea fiind relativă, acțiunea este supusă prescripției de 6 luni.
2.3.2 Căsătoria încheiată de un transsexual și implicațiile juridice ale transsexualismului
Problema transsexualismului este distinctă de problema căsătoriilor sau uniunilor între persoane de același sex. În actele de naștere și, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu mențiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei, inclusiv în situația schimbării sexului, după rămânerea definitivă și irevocabilă a unei hotărâri judecătorești. Există posibilitatea schimbării numelui pe cale administrativă, a persoanei fizice, însă numai în baza unei hotărâri judecătorești definitive și prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia.
Prin urmare, legea română recunoaște efecte schimbării sexului, prin intervenție medicală, atât în planul stării civile, cât și al numelui. Având în vedere că transsexualitatea este un fenomen care permite individului să-și schimbe sexul, conform sentimentelor sale intime și autentice de apartenență la sexul opus, s-a pus întrebarea dacă această persoană se poate sau nu căsători. În prezent, se admite posibilitatea încheierii unei asemenea căsătorii, cu condiția ca persoana care a pierdut caracterul sexului său de origine să-l informeze pe viitorul soț, omisiunea putând constitui cauză de anulare a căsătoriei pentru dol. Aceasta înseamnă că diferența de sex, ca și condiție de fond esențială pentru validitatea căsătoriei are în vedere nu numai sexul biologic, ci și sexul rezultat ca urmare a unei intervenții medicale. Persoana care a dobândit o nouă identitate sexuală prin efectul unei intervenții medicale se poate, așadar, căsători cu o persoană de sex opus sexului astfel dobândit. În dreptul suedez persoana care dorește să-și schimbe sexul nu are nevoie de consimțământul celuilalt soț, dar acesta din urmă are posibilitatea promovării divorțului.
Eventualele complicații din punct de vedere juridic pot să apară în cazul în care persoana care recurge la o intervenție medicală de schimbare a sexului este deja căsătorită. În aceste condiții, se poate ajunge la situația existenței unei căsătorii între persoane de același sex, caz în care se poate face distincție între două ipoteze:
– dacă nu a existat o diferențiere clară de sex încă de la încheierea căsătoriei, atunci căsătoria respectivă este lovită de nulitate;
– dacă nu se poate identifica o cauză de nulitate încă de la încheierea căsătoriei, atunci se pune în discuție soarta căsătoriei după intervenția medicală de schimbare a sexului unuia dintre soți. Pot fi, de asemenea, identificate 2 situații: a) în ipoteza în care celălalt soț nu a consimțit la o asemenea intervenție medicală, atunci poate cere divorțul pentru imposibilitatea continuării căsătoriei, din culpa soțului care și-a schimbat sexul; b) dacă celălalt soț a consimțit la o asemenea intervenție medicală, atunci el nu mai poate cere divorțul, neputându-se reține culpa soțului transsexual. Pe de altă parte, nici nu mai poate continua căsătoria între două persoane de același sex. Unii autori au considerat că în această situație intervine fie desființarea căsătoriei, cu titlu de sancțiune pentru nerespectarea unor condiții de fond ale actului juridic al căsătoriei, presupunând așadar existența unei cauze de nulitate absolută încheierii căsătoriei (lipsa diferenței de sex al viitorilor soți), fie intervine desfacerea căsătoriei (divorțul) care, datorită unor motive obiective sau subiective, nu mai poate continua. Această opinie este împărtășită și susținută de noi, în timp ce alții autori au optat în acest caz pentru încetarea căsătoriei pe data la care se face mențiune în registrul de stare civilă despre modificarea sexului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în cauzele I. c. Regatului Unit și Goodwin c. Regatului Unit, că nu există niciun motiv care să justifice privarea transsexualilor, în orice circumstanță, de a se căsători. O soluție contrară ar duce la încălcarea dispozițiilor art. 12 din Convenția europeană, care reglementează dreptul la căsătorie. Prin cererea adresată Comisiei Europene, reclamanta Christine Goodwin, o transsexuală operată, care a trecut de la sexul masculin la sexul feminin, s-a plâns de nerecunoașterea juridică a noii sale identități sexuale și de statutul juridic al transsexualilor în Regatul Unit, denunțând în mod special maniera în care este tratată în domeniul angajării, al securității sociale și al pensiilor. Urmare a hotărârii date în cauza Christine Goodwin c. Regatului Unit, Regatul Unit a implementat un sistem ce permite transsexualilor să solicite și să obțină un certificat de recunoaștere a noii lor identități sexuale. Din momentul pronunțării hotărârilor în cauzele I. c. Regatului Unit și Goodwin c. Regatului Unit, în anul 2002, prin care s-a produs schimbarea jurisprudenței Curții europene în domeniul transsexualității, dreptul fundamental la căsătorie este recunoscut și garantat în sistemul Convenției europene și persoanelor transsexuale. A fost admis astfel, ca un transsexual să poată să își modifice statutul civil și să se căsătorească cu o persoană care are același sex cu cel pe care transsexualul l-a avut la naștere, pentru că soluția contrară ar atinge însăși esența dreptului la căsătorie. Jurisprudența C.E.D.O. este foarte clară în privința diferențierii de sex la încheierea căsătoriei.
În cauza Van Oosterwijck c. Belgiei (6 noiembrie 1980) s-a statuat că o căsătorie presupune o relație între două persoane de sex opus. În diferite cauze, Curtea Europeană a statuat că scopul art. 12 este acela de a proteja căsătoria tradițională între două persoane de sex biologic diferit, ca fundament juridic al familiei.
Sancțiunea încheierii căsătoriei între persoane de același sex este nulitatea absolută a căsătoriei, în baza art. 293 alin. (1) raportat la art. 271 Cod Civil. Astfel, potrivit art. 271 Cod Civil, căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora, încălcarea acestei prevederi fiind sancționată cu nulitatea absolută. Sancțiunea intervine nu numai atunci când căsătoria se încheie cu nerespectarea prevederilor privind consimțământul la căsătorie, ci și atunci când ea nu se încheie între persoane de sex diferit.
Diferența de sex se dovedește prin certificatele de naștere în original sau copii legalizate, care se atașează la declarația de căsătorie, precum și prin actele de identitate ale viitorilor soți. Pentru a verifica îndeplinirea acestei condiții (a diferenței de sex), ofițerul de stare civilă trebuie să țină cont de mențiunile din actele de stare civilă ale viitorilor soți și să refuze încheierea căsătoriei dacă, în conformitate cu aceste mențiuni, cei doi au același sex. Având în vedere modul în care legislația română reglementează rectificarea actelor de stare civilă, este posibilă schimbarea mențiunii privind sexul din actele de stare civilă ale unei persoane pentru a le pune în acord cu starea de fapt modificată medical. Această schimbare se poate face numai prin hotărâre judecătorească definitivă. Dacă nu este admisă această ipoteză se poate ajunge la negarea dreptului de a se căsători al unei persoane și deci la încălcarea art. 12 din Convenție. În cazul insuficientei determinări sexuale a unei persoane, încheierea căsătoriei este posibilă numai după pronunțarea unei soluții medicale.
CAPITOLUL III
IMPEDIMENTE LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
Condițiile de fond negative (impedimentele sau piedicile la căsătorie) sunt împrejurări de fapt și de drept care împiedică încheierea căsătoriei, exprimându-se în sintagma „lipsa unor piedici legale la căsătorie” și se invocă împotriva viitorilor soți pe calea opoziției la căsătorie sau din oficiu, de către ofițerul stării civile. Ca natură juridică, impedimentele sunt limite legale ale capacității matrimoniale sau ale dreptului de a încheia o căsătorie. Acesta este un drept fundamental al persoanei, prevăzut de art. 48 alin. (1) din Constituție și art. 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar exercitarea lui se supune legilor fiecărei țări, care stabilesc condițiile legale pentru încheierea valabilă a căsătoriei.
Condițiile de fond, în sens restrâns, apar sub forma pozitivă, adică ele trebuie să existe pentru a se putea încheia o căsătorie, în timp ce impedimentele la căsătorie, în sens restrâns, sunt împrejurări de fapt și de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei, fiind condiții de fond negative. La baza impedimentelor stau rațiuni de ordin biologic, psihologic, social (impedimente rezultând din alienație și debilitate mintală), rațiuni de ordin moral (se referă la impedimente rezultate din adopție și tutelă), precum și impedimente de ordin fizic care se justifică prin rațiuni biologice, fiziologice și morale (spre exemplu, rudenia de sânge).
Clasificarea impedimentelor la căsătorie se realizează în funcție de anumite criterii, astfel:
• Din punct de vedere al sancțiunii încălcării lor, impedimentele sunt:
dirimante – încălcarea acestora atrage sancțiunea nulității căsătoriei (spre exemplu, existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți, rudenia în gradul prevăzut de lege, rudenia civilă – în unele cazuri, alienația și debilitatea mintală);
prohibitive – încălcarea acestora nu atrage nulitatea căsătoriei încheiate, ci sancțiuni administrative pentru ofițerul de stare civilă care a celebrat căsătoria (rudenia civilă – în unele cazuri, tutela).
• Din punct de vedere al opozabilității lor, respectiv al persoanelor între care ele există, impedimentele sunt:
absolute – cele care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu orice altă persoană (existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți, alienația și debilitatea mintală);
relative – opresc căsătoria unei persoane doar cu o altă persoană, determinată (tutela, rudenia, adopția). De exemplu, rudenia este un impediment relativ, deoarece interzice căsătoria între persoanele care sunt rude, dar sancțiunea care se aplică în cazul încălcării acestui impediment este nulitatea absolută.
Căsătoria se poate încheia numai dacă nu există următoarele impedimente: starea de persoană căsătorită, rudenia firească sau din adopție, tutela, alienația și debilitatea mintală, fiind expres prevăzute în art. 273-276 Cod Civil.
3.1 Existența unei căsătorii nedesfăcute (bigamia)
Primul impediment la încheierea căsătoriei îl constituie existența unei căsătorii anterioare în ființă. Potrivit art. 273 Cod civil “este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită”, textul consacrând principiul monogamiei, unul dintre principiile fundamentale ale căsătoriei, potrivit căruia se poate căsători numai persoana care nu este căsătorită, este divorțată sau văduvă, fiind interzisă poligamia (căsătoria unui bărbat cu mai multe femei), precum și poliandria (căsătoria unei femei cu mai mulți bărbați). Căsătoria poligamă este admisă în multe țări africane sau din lumea arabă, unde Coranul arată că un bărbat poate avea cel mult 4 soții, iar în privința poliandriei, acest fenomen se întâlnește mai rar (în unele sisteme africane), fiind definită ca o formă de familie alcătuită dintr-o femeie mamă, copiii ei și doi sau mai mulți bărbați.
Monogamia este o consecință firească a dragostei, ca fundament al căsătoriei, care duce la concluzia că o căsătorie întemeiată pe dragoste nu poate fi decât monogamă. Așadar, încheierea unei căsătorii în ființă împiedică încheierea unei noi căsătorii. Principiul monogamiei, emblematic civilizațiilor europene de inspirație creștină, este de ordine publică. De aceea condiția se aplică inclusiv cetățeanului străin care dorește să se căsătorească pe teritoriul României, chiar dacă legea sa națională permite poligamia sau poliandria. Așadar, cetățeanului străin îi este interzis să încheie o căsătorie în România, care ar contrazice principiul monogamiei, dar căsătoriile sale încheiate în țările ce permit poligamia sau poliandria, nu vor putea fi desființate pentru bigamie.
Acest impediment, existența unei căsătorii nedesfăcute, este unul dirimant, deoarece încălcarea lui se sancționează cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii [art. 293 alin. (1) Cod Civil], precum și un impediment absolut (persoana căsătorită nu se poate căsători cu nicio altă persoană). Sancțiunea nu este doar de natură civilă (nulitatea absolută a căsătoriei subsecvente), ci și de natură penală, și anume legea penală incriminează bigamia și pedepsește atât fapta persoanei căsătorite de a încheia o nouă căsătorie, cât și fapta persoanei de a se căsători cu o persoană pe care o știe căsătorită, potrivit art. 376 Noul Cod penal.
Potrivit art. 259 Cod civil, căsătoria ia sfârșit, respectiv calitatea de soț se pierde în următoarele situații: prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți [alin. (5)], căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii [alin. (6)] sau prin declararea nulității sau anularea acesteia, în cazurile și condițiile indicate de art. 293-303 Cod civil.
În cazul a două căsătorii succesive, se pot face următoarele precizări, în raport cu soarta primei căsătorii:
dacă prima căsătorie nu a fost valabil încheiată și este lovită de nulitate, iar persoana în cauză încheie o nouă căsătorie, nu există bigamie, chiar dacă prima căsătorie este declarată nulă după încheierea celei de-a doua căsătorii, deoarece nulitatea are, în principiu, efect retroactiv;
dacă prima căsătorie se desface prin divorț, nu există bigamie, dar numai dacă cea de-a doua căsătorie este încheiată după data rămânerii definitive a hotărârii de divorț sau, după caz, de la data eliberării certificatului de divorț de către ofițerul de stare civilă, în cazul divorțului pe cale administrativă și de către notarul public, în cazul divorțului pe cale notarială;
dacă prima căsătorie încetează prin decesul unuia dintre soți, nu există bigamie, dacă data încheierii celei de-a doua căsătorii se situează după data decesului. În cazul în care soțul din prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească, importantă este data morții stabilită prin hotărâre judecătorească și această dată trebuie să fie anterioară încheierii noii căsătorii de către soțul supraviețuitor. În cazul morții prezumate a unuia dintre soți, căsătoria încetează pe data stabilită prin hotărâre definitivă ca fiind aceea a morții, cu precizarea că data morții astfel determinată și, implicit, data încetării căsătoriei, poate fi rectificată dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată, caz în care data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.
În cazul în care o persoană se recăsătorește după ce soțul său a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă, dar după încheierea noii căsătorii hotărârea de declarare a morții s-a anulat datorită apariției primului soț, nu există bigamie. În această situație, a doua căsătorie rămâne valabilă, prima considerându-se desfăcută pe data încheierii celei de-a doua căsătorii, condiția fiind aceea ca soțul celui declarat mort să fi fost de bună-credință la momentul încheierii noii căsătorii. Însă, dacă acesta a fost de rea-credință la data încheierii căsătoriei subsecvente, cunoscând faptul că, în realitate, soțul nu este decedat, ci este în viață, cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate absolută pentru bigamie, rămânând valabilă prima căsătorie [art. 293 alin. (2) Cod Civil].
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 17.02.2009 sub nr. 408/300/2009, reclamantul, Primarul sectorului chemat în judecată pe pârâții B.I. și A.I., S. solicitând instanței să se dispună anularea actului de căsătorie nr. 2834/23.12.2003 emis de Primăria sectorului 2 București.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în fapt, la data de 23.12.2003, la sediul Primăriei Sectorului 2 București s-a încheiat căsătoria dintre cetățeanul turc B.S. și A.I.. La data încheierii căsătoriei, ambii pârâți au dat declarații pe propria răspundere prin care afirmau că nu au fost căsătoriți și nu erau căsătoriți la momentul încheierii acesteia. Ulterior, Institutul Național pentru Evidența Persoanei a transmis Direcției de Evidență a Persoanelor din cadrul Primăriei Sectorului 2 adresa nr. N/D 283299 din 15.09.2008, prin care a înștiințat această instituție despre faptul că, la data încheierii căsătoriei cu cetățeana română A.I., cetățeanul turc B.S. mai era căsătorit și în țara de origine cu cetățeana turcă B.A., căsătorie care a fost ulterior desfăcută prin divorț la data de 16.12.2005, la 2 ani după căsătoria cu cetățeana română A.I.
Prin cererea depusă la data de 19.02.2009, reclamantul a învederat instanței faptul că solicită nulitatea căsătoriei încheiată la data de 23.12.2003 de numiții și B.S. și A.I., căsătorie înregistrată în Registrul stării civile al Primăriei Sectorului 2 sub nr. 2834/23.12.2003.
La termenul din data de 20.02.2009, completul inițial învestit, ținând cont de faptul că obiectul cauzei este nulitatea căsătoriei, a dispus transpunerea cauzei către completul specializat în materia „minori și familie”.
Instanța a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia au fost depuse: extras din registrul de căsătorie (fila 5), declarația autentificată sub nr. 2941/15.12.2003 (fila 6), declarația autentificată sub nr. 2960/15.12.2003 (fila 7), adresa nr. N/D 28329/15.09.2008 (fila 14), adresa nr. DM/S2/2170205/08.09.2008 (fila 16), hotărâre judecătorească nr. 2005/798 pronunțată în dosarul nr. 2005/605 de Tribunalul pentru Familii Uskudar – Repubica Turcia.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, pârâții s-au căsătorit la data de 23.12.2003, căsătoria acestora fiind trecută în registrul stării civile al Primăriei Sectorului 2 București, sub nr. 2834 (fila 5).
Din cuprinsul hotărârii judecătorești nr. 2005/798 pronunțată în dosarul nr. 2005/605 de Tribunalul pentru Familii Uskudar – Repubica Turcia (filele 34-36 dosar) reiese că pârâtul B.S. s-a căsătorit cu B.A. la data de 08.05.1991, căsătorie ce a fost desfăcută prin divorț la data de 25.12.2005, dată la care hotărârea de divorț a rămas definitivă.
Astfel, la 23.12.2003, data încheierii căsătoriei cu pârâta A.I., pârâtul B.S. era căsătorit cu numita B.A.
În drept, raportul juridic dedus judecății prezintă un element de extraneitate, pârâtul B.S. fiind cetățean turc. Potrivit art. 24 raportat la art. 18 din Legea nr. 102/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, impedimentele la căsătorie (condiții de fond negative) sunt supuse cumulului de legi naționale ale celor doi soți. Cu alte cuvinte, căsătoria încheiată trebuie să fie în acord cu legile naționale ale ambilor soți. Nerespectarea dispozițiilor legale privind încheierea căsătoriei este sancționată cu nulitatea absolută.
Ca efect al nulității căsătoriei, soții vor dobândi numele avut înainte de încheierea căsătoriei, respectiv pârâta va reveni la numele de „A”.
Considerăm soluția instanței ca fiind temeinică și legală, în sensul că nulitatea prevăzută de art. 293 alin. (1) Cod civil are ca scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei, astfel că cea de-a doua căsătorie va fi lovită de nulitate. Condiția inexistenței unei căsătorii anterioare se aplică inclusiv cetățeanului străin care dorește să se căsătorească pe teritoriul României, chiar dacă legea sa națională permite poligamia sau poliandria. Așadar, cetățeanului străin îi este interzis să încheie o căsătorie în România, care ar contrazice principiului monogamiei, dar căsătoriile sale încheiate în țările ce permit poligamia sau poliandria, nu vor putea fi desființate pentru bigamie. Nulitatea nu se acoperă prin încetarea cauzei ei după încheierea căsătoriei, ceea ce înseamnă că cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate chiar dacă prima căsătorie a fost desfăcută prin divorț după data încheierii celei de-a doua căsătorii, până la constatarea nulității acesteia.
3.2 Rudenia
Conform art. 274 Cod civil, este interzisă căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, rudenia constituind astfel al doilea impediment la încheierea căsătoriei. Este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, indiferent de gradul de rudenie (spre exemplu, între tată și fiică, mamă și fiu, între bunic și nepoată), precum și între cele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv (de exemplu, între frate și soră, unchi și nepoată, mătușă și nepot, verii primari), din rațiuni de ordin medical și moral, fiindcă astfel de relații incestuoase ar influența în mod negativ familia. Impedimentul subzistă indiferent dacă rudenia este din căsătorie sau din afara căsătoriei ori dacă frații sunt frați buni, uterini sau cosangvini, căsătoria între ei nu se poate încheia. Afinitatea, adică legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț [art. 407 alin. (1) Cod civil], nu are nicio relevanță în ceea ce privește căsătoria, în consecință „rudele prin alianță” se pot căsători între ele.
Impedimentul referitor la rudenie se întemeiază pe considerații de ordin biologic, medical, căci uniunile dintre rude apropiate nu asigură descendenți sănătoși, precum și considerații de ordin moral, întrucât uniunile dintre rude apropiate ar avea o influență nefavorabilă asupra vieții de familie.
Rudenia este un impediment dirimant, deoarece este sancționat cu nulitatea absolută și unul relativ, întrucât există numai între rudele prevăzute de lege.
În privința rudeniei firești, legătura de sânge între două persoane este impediment atât în linie dreaptă, bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană, indiferent de gradul de rudenie, cât și în linie colaterală, întemeiată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, dar numai până la gradul al patrulea inclusiv, adică până la verii primari.
În ceea ce privește rudenia rezultată din adopție (rudenia civilă), se interzice atât căsătoria între persoanele devenite rude prin adopție, cât și cea între persoanele a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopției. Raporturile de rudenie firească față de părinții firești ai adoptatului și rudele acestora încetează pe data rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare a adopției. Adopția cu efecte depline de filiație, așa cum rezultă din art. 470 Cod civil, are ca și consecință încetarea efectelor juridice ale rudeniei firești, dar nu și legătura de sânge față de familia de origine, rudenia firească păstrându-și relevanța ca impediment la căsătorie. Rațiunile morale subzistă și în cazul adopției, pentru că relațiile între persoanele care au devenit prin adopție frați sau alte rude apropiate ar putea tulbura familia, având efecte negative asupra copiilor ce ar rezulta din această căsătorie.
Prin urmare, în cazul adopției, impedimentul există sub două aspecte:
– în ceea ce privește raporturile adoptatului cu rudele sale firești, deci cu familia de origine, deși, ca urmare a adopției încetează orice raporturi juridice de rudenie firească, este interzisă căsătoria între adoptat și rudele sale firești, deoarece acest impediment are la bază existența unei legături de sânge;
– în ceea ce privește raporturile dintre adoptator și rudele acestuia, pe de o parte, și adoptat, pe de altă parte, este de asemenea interzisă căsătoria, deoarece adopția, fiind cu efecte depline, este asimilată rudeniei firești.
Prin excepție de la regula care oprește căsătoria între rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, căsătoria poate fi totuși autorizată între rude în linie colaterală de gradul IV [art. 274 alin. (2) Cod civil], adică între verii primari, de către instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care solicită încuviințarea, însă doar dacă există motive temeinice. Sub aspectul condiției “motivelor temeinice”, acestea gravitează în jurul stării de graviditate a viitoarei soții sau a faptului nașterii de către aceasta a unui copil. Instanța se va pronunța în baza unui aviz medical special dat în acest sens. Așadar, în cazul încheierii unei asemenea căsătorii se cer a fi îndeplinite nu numai condițiile generale, ci și condițiile speciale, și anume: existența unor motive temeinice, un aviz medical special dat în vederea căsătoriei și autorizarea instanței de tutelă pronunțată pe baza avizului medical. În lipsa autorizării, căsătoria este lovită de nulitate absolută.
În cazul reproducerii umane asistate medical cu terț donator, filiația și rudenia reală, biologică, diferită de cea legală, nu sunt cunoscute, neputând fi stabilită nicio legătură de filiație între terțul donator și copilul astfel conceput [art. 441 alin. (1) Cod civil], după cum nici filiația copilului astfel conceput nu poate fi contestată din rațiuni ce țin de caracterul asistat medical al concepțiunii [art. 443 alin. (1) Cod civil]. Drept urmare, impedimentul rudeniei se va raporta la filiația și rudenia atribuite de lege. Încheierea căsătoriei poate fi considerată o situație de excepție de la principiul confidențialității informațiilor referitoare la reproducerea umană asistată medical și prevăzută de art. 445 Cod civil, astfel că, în baza autorizării instanței de tutelă, asemenea date pot fi comunicate ofițerului de stare civilă care încheie o astfel de căsătorie.
Dovada rudeniei se face cu actele de stare civilă. Proba rudeniei revine astfel persoanei care, de regulă, invocă un anumit drept rezultând din starea civilă pe care pretinde că o are.
Încălcarea impedimentului rezultând din rudenie prin încheierea căsătoriei între rude în gradele prohibite de lege, precum și întreținerea de raporturi sexuale între rude în linie dreaptă (părinți și copii) sau între frați și surori, se numește incest și constituie infracțiune, fiind prevăzută și pedepsită conform art. 377 Noul Cod penal.
3.3 Tutela
Potrivit art. 275 Cod civil, căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa. Considerentele sunt preponderent morale și de protecție a minorului pus sub tutelă, prin aceea că instituirea tutelei este una din formele alternative de înfăptuire a ocrotirii părintești, ca atare tutorelui, desemnat de părinte sau de instanța de tutelă, îi revin toate drepturile și îndatoririle ce intră în conținutul autorității părintești, inclusiv dreptul de a încuviința căsătoria minorului. Tutorele nu este întotdeauna o rudă a minorului, ci poate fi un afin, un prieten al familiei minorului, o persoană de încredere desemnată de părinte.
Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele.
Impedimentul în ceea ce privește existența tutelei poate fi clasificat ca fiind unul dirimant, în sensul că atrage nulitatea relativă a căsătoriei și relativ, deoarece oprește încheierea căsătoriei doar între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa.
Existența tutelei constituie cauză de nulitate relativă a căsătoriei. În cazul în care persoana aflată sub tutelă este alienat sau debil mintal, și nu minor, și între tutore și cel aflat sub tutelă se încheie căsătoria, aceasta este nulă absolut datorită alienației sau a debilității mintale.
Interdicția încheierii căsătoriei are caracter limitat, în sensul că ea durează în timp până la încetarea tutelei sau a funcției tutorelui, moment de la care căsătoria poate avea loc. Drept urmare, după ce ocrotitul devine major (dobândește capacitate deplină de exercițiu) sau după de a încetat tutela, iar instanța de tutelă a dat tutorelui descărcarea de gestiune, căsătoria se poate încheia, cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege.
3.4 Alienația și debilitatea mintală
Alienația și debilitatea mintală constituie cel de-al patrulea impediment la încheierea căsătoriei, art. 276 Cod civil reglementând că este oprit să se căsătorească alienatul și debilul mintal. Articolul 211 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, definește expresiile “alienație mintală” sau „debilitate mintală” astfel: „o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile.”
Motivele instituirii acestui impediment la încheierea căsătoriei sunt multiple. În primul rând, din punct de vedere biologic și medical, aceste persoane au o descendență nesănătoasă, fapt ce poate avea consecințe negative asupra întregii familii, existând riscul nașterii unor copii cu deficiențe psihice. În al doilea rând, alienații și debilii mintali nu pot exprima un consimțământ valabil, pentru că ei nu au discernământul faptelor sale, și nu în ultimul rând, persoanele afectate de o boală atât de gravă nu pot atinge scopul pentru care se încheie căsătoria, acela al întemeierii unei familii. În cazul acestor categorii de persoane, lipsa discernământului este prezumată în baza art. 164 alin. (1) Cod civil, dispoziție care face referire la persoana care nu are discenământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienației ori debilității mintale.
Impedimentul este unul absolut și categoric sau, altfel spus, alienația și debilitatea mintală constituie un impediment dirimant, deoarece încălcarea lui se sancționează cu nulitatea, și absolut, deoarece persoana care se află într-o asemenea situație nu se poate căsători cu nicio altă persoană.
Alienația și debilitatea mintală constituie situații de fapt care, prin însăși existența lor, duc la interzicerea căsătoriei, chiar dacă nu au fost constatate prin procedura specială a interdicție. Astfel că, alienații și debilii mintali nu se pot căsători indiferent dacă sunt puși sub interdicție sau nu și indiferent dacă se găsesc într-un moment de luciditate pasageră, pentru că acesta nu este suficient pentru a susține viața de familie.
Starea de alienație sau debilitate mintală trebuie să existe la momentul încheierii căsătoriei, stare de fapt ce poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, nu numai în timpul încheierii căsătoriei, ci și ulterior, cu ocazia soluționării cererii pentru constatarea nulității căsătoriei. Împrejurarea că soțul a cunoscut sau nu, anterior căsătoriei, existența stării de alienație sau debilitate mintală a celuilalt soț este lipsită de relevanță, și deci nulitatea absolută care sancționează căsătoria nu poate fi înlăturată, ea fiind justificată printr-un interes de ordin social.
Alienatul mintal este persoana care suferă de o boală mintală, iar debilul este persoana care suferă de debilitate mintală, înapoiatul mintal. Pot fi încadrate în categoria alienației sau a debilității mintale boli psihice grave, precum: schizofrenia, oligofrenia, precum și alte afecțiuni care alterează grav și permanent discernământul persoanei, chiar dacă aceasta cunoaște unele perioade pasagere de luciditate. De aceea, efectuarea expertizei psihiatrice în cadrul unui proces având ca obiect nulitatea căsătoriei pentru încălcarea acestui impediment este indispensabilă.
Sancțiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul sau debilul mintal este nulitatea absolută a căsătoriei, motivat de lipsa totală a discernământului [art. 291 alin. (1) Cod civil]. Sancțiunea nulității absolute intervine chiar dacă starea de boală psihică a fost cunoscută și acceptată de celălalt soț.
Codul civil nu interzice căsătoria încheiată de o persoană lipsită vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale, datorită unor cauze precum boala, beția, hipnoza etc., însă sancționează o astfel de căsătorie cu nulitatea relativă.
CAPITOLUL IV
SANCȚIUNEA NERESPECTĂRII CERINȚELOR DE FOND LA ÎNCHEIEREA LOGODNEI ȘI A CĂSĂTORIEI
4.1 Reglementare
Spre deosebire de logodnă, care se sfârșește prin “ruperea” ei de către unul sau ambii logodnici, căsătoria ia sfârșit prin desfacere, încetare sau desființare. Astfel, căsătoria se desface prin divorț, încetează, în principal, prin deces și se desființează prin nulitate sau anulare.
Nerespectarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea valabilă a căsătoriei, ca act juridic, se sancționează, ca și în dreptul comun, cu nulitatea. În materia căsătoriei, legea instituie unele dispoziții derogatorii de la dreptul comun, având în vedere importanța căsătoriei și gravitatea consecințelor pe care le implică desființarea ei. Codul civil reglementează nulitatea căsătoriei în Capitolul IV din Titlul II („Căsătoria” ) al Cărții a II-a („Despre familie”), în art. 293-306.
Prin nulitatea sau desființarea căsătoriei se înțelege sancțiunea care intervine ca urmare a nerespectării unor dispoziții legale privitoare la încheierea căsătoriei. Legea care reglementează cerințele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică nulității căsătoriei și efectelor acestei nulități. Astfel, în privința condițiilor de fond cerute pentru încheierea căsătoriei este incidentă legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării căsătoriei, iar condițiile de formă sunt guvernate de legea statului pe teritoriul căruia se încheie căsătoria. Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea condițiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este reglementată și în legea română.
Dacă se încheie căsătoria cu nerespectarea cerințelor prevăzute de lege, după împrejurări, pot interveni trei feluri de sancțiuni, și anume:
administrative, pentru delegatul de stare civilă;
penale, pentru soții care fac declarații false la încheierea căsătoriei;
nulitatea căsătoriei, în cazul cerințelor ce țin de încheierea acesteia.
Deși nulitatea căsătoriei și divorțul sunt două instituții care pun capăt căsătoriei, între ele există deosebiri structurale de cauză și efect. Astfel, nulitatea sancționează căsătoria încheiată cu nerespectarea cerințelor de validitate anterioare sau concomitente celebrării căsătoriei, iar efectele sale se produc retroactiv (ex tunc), pe când divorțul sancționează o căsătorie încheiată în mod valabil, vătămată iremediabil din cauze ulterioare încheierii căsătoriei, iar efectele sale se produc numai pentru viitor (ex nunc).
4.2 Clasificarea nulităților
Nulitatea poate fi clasificată după mai multe criterii. Astfel, după modul de reglementare, nulitățile sunt expres prevăzute de lege (în Codul civil) sau sunt virtuale, adică cele care au fost admise în literatura de specialitate, de exemplu, căsătoria între persoane al căror sex nu este diferențiat, necompetența ofițerului de stare civilă.
Ca și în dreptul comun, nulitățile sunt de două categorii: nulități absolute și nulități relative, fiecare cu un regim juridic propriu. În ceea ce privește distincție dintre ele, există însă unele deosebiri față de dreptul comun. Astfel, în unele cazuri de nulitate absolută a căsătoriei, aceasta poate fi acoperită (confirmată), în interesul menținerii căsătoriei.
4.2.1 Nulitatea absolută a căsătoriei
Nulitatea absolută a căsătoriei este reglementată de art. 293-296 Cod civil. Astfel, este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la condițiile de fond și de formă indicate expres de lege, și anume:
– Căsătoria încheiată cu lipsa consimțământului soților – conform art. 293 coroborat cu art. 271 Cod civil, lipsa consimțământului se sancționează cu nulitatea absolută. Acest caz de nulitate se referă la lipsa materială a consimțământului sau la nerespectarea condițiilor de formă cu privire la exprimarea lui (spre exemplu, soții trebuie să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a doi martori, în fața ofițerului de stare civilă). Pentru cazul în care consimțământul a existat, însă a fost viciat, sancțiunea este nulitatea relativă. Consimțământul lipsește, spre exemplu dacă persoana a refuzat să consimtă la căsătorie și, cu toate acestea, ofițerul de stare civilă a declarat încheiată căsătoria.
– Încheierea căsătoriei între persoane de același sex – art. 277 Cod civil interzice căsătoria între persoane de același sex, reglementând imperativ faptul că o căsătorie se poate încheia numai între bărbat și femeie, adică între persoane de sex diferit. Încălcarea acestei prevederi se sancționează cu nulitatea absolută a căsătoriei și desființarea acesteia cu efect retroactiv, expres prevăzută de art. 293 alin. (1) Cod civil.
– Încălcarea dispozițiilor legale privind vârsta matrimonială – potrivit art. 294 alin. (1), căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută. Deși această nulitate este absolută, spre deosebire de dreptul comun poate fi acoperită, potrivit art. 294 alin. (2), în următoarele cazuri: a) dacă până la declararea nulității de către instanța de judecată soțul sau ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani; b) dacă până la declararea nulității de către instanța de judecată soția a dat naștere unui copil sau a rămas însărcinată. Această cauză de acoperire a nulității a fost prevăzută în interesul superior al copilului născut sau care urmează să se nască, iar pe de altă parte, nașterea dovedește atingerea pubertății de către minora în cauză.
– Încheierea căsătoriei de către o persoană care este căsătorită – existența unei căsătorii anterioare a unuia dintre soți este un impediment absolut și dirimant la încheierea unei noi căsătorii. Această nulitate are ca scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei, care este unul de ordine publică. Momentul în funcție de care se analizează starea de bigamie este acela al încheierii celei de-a doua căsătorii și până la constatarea nulității ei. Astfel, nulitatea absolută a căsătoriei poate fi invocată dacă sunt îndeplinite două cerințe cumulative: a) existența unei căsătorii anterioare a cel puțin unuia dintre soți, căsătorie valabilă din punct de vedere juridic în raport cu momentul încheierii celei subsecvente, în sensul că nu era desfăcută ori desființată prin hotărâre definitivă și nici nu a încetat prin moartea fizică sau prin moartea declarată pe cale judecătorească a soțului din acea căsătorie. În cazul în care unul dintre soți decedează pe parcursul judecării procesului de divorț, iar moștenitorii acestuia înțeleg să continue acțiunea de divorț, celălalt soț se poate recăsători anterior rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată date în procesul de divorț, fără a putea fi considerat bigam, atât timp cât în ipoteza în care acțiunea de divorț s-ar admite, căsătoria s-ar considera desfăcută nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorț, ci de la data decesului soțului; b) cea din urmă căsătorie s-a încheiat potrivit legii, astfel că nu există bigamie în cazul recăsătoririi soțului celui declarat mort, care reapare, dacă acesta a fost de bună-credință la încheierea noii căsătorii. Conform art. 293 alin. (2) Cod civil, în cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună credință. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. În cazul în care soțul celui declarat mort este de rea-credință, adică știa faptul că cel dispărut nu este decedat, nulitatea celei de a doua căsătorii nu se mai acoperă, prima căsătorie se consideră în ființă, ca atare căsătoria subsecventă este nulă absolut pe motiv de bigamie a soțului de rea credință.
– Căsătoria este încheiată între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege – rudenia este un impediment relativ și dirimant. În acest caz nu are importanță dacă rudenia este din căsătorie sau din afara căsătoriei, dacă este vorba de rude în linie dreaptă (indiferent de grad) sau colaterală, până la gradul al patrulea inclusiv, ori dacă este vorba despre rudenie firească sau civilă, rezultată din adopție cu efecte depline. Căsătoria este nulă și în cazul în care s-a încheiat între rudele colaterale de gradul IV, dar fără obținerea prealabilă a dispensei, respectiv a încuviințării instanței de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea, pe baza unui aviz medical dat în acest sens.
– Căsătoria este încheiată de alienatul sau debilul mintal – alienația sau debilitatea mintală constituie un impediment dirimant și absolut la încheierea căsătoriei. În cazul alienației sau a debilității mintale nu are relevanță că cel în cauză este pus sau nu sub interdicție judecătorească ori faptul că actul de căsătorie a avut loc într-un moment de luciditate pasageră, deoarece interdicția încheierii căsătoriei își găsește justificare într-un interes de ordin social, respectiv prevenirea procreării unor copii cu deficiențe psihice. Starea de alienație sau debilitate mintală este incompatibilă cu statutul de persoană căsătorită, deoarece căsătoria se încheie pe viață și presupune drepturi și îndatoriri a căror exercitare, respectiv executare, se realizează în timp.
– Căsătoria fictivă – căsătoria fictivă este aceea care nu s-a încheiat în scopul întemeierii unei familii potrivit art. 295 alin. (1) Cod civil. În cazul căsătoriei fictive consimțământul la căsătorie nu este sincer, deoarece numai aparent, public, părțile declară că înțeleg să se căsătorească, fără să urmărească în realitate să întemeieze o familie. Scopul căsătoriei fictive este acela de a obține unele efecte secundare sau pentru fraudarea legii și nu interesează dacă acest scop s-a urmărit numai de către unul dintre soți sau de ambii și numai dacă, ulterior încheierii ei, nu s-au stabilit raporturi conjugale între soți. Așadar, căsătoria fictivă este doar formală, lipsită de suportul realității, încheiată fără intenția de a se crea raporturi personale și patrimoniale între soți. În cazul fraudării legii se folosesc mijloace legale pentru a obține scopuri ilegale. În ipoteza căsătoriei fictive, părțile se căsătoresc, ceea ce este permis și legal, dar urmăresc să obțină rezultate ilicite pe care nu le-ar putea obține dacă nu s-ar căsători. În trecut, un caz frecvent întâlnit în practică era acela al încheierii căsătoriei între autorul infracțiunii de viol și victimă, scopul urmărit de autorul infracțiunii fiind acela de a fi exonerat de răspundere penală, fără a dori efectiv consumarea căsătoriei pe care o încheie cu victima. Dovada fictivității se poate face cu orice mijloc de probă, fiind vorba de împrejurări de fapt. Trebuie, așadar să se dovedească faptul că nu s-a urmărit să se întemeieze o familie, ci scopul principal a fost acela de a se obține un rezultat sau avantaj care nu ar fi putut fi atins decât prin încheierea căsătoriei. Deși este vorba despre o nulitate absolută bazată pe fictivitate, aceasta poate fi acoperită în anumite situații, strict și limitativ prevăzute de lege și anume, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de declarare a nulității absolute: a intervenit conviețuirea soților, care trebuie să aibă un caracter de continuitate și stabilitate; soția a născut un copil sau a rămas însărcinată; au trecut cel puțin 2 ani de la data încheierii căsătoriei. Fictivitatea căsătoriei poate fi bilaterală sau unilaterală în momentul încheierii căsătoriei, după cum ambii soți sau doar unul dintre ei a urmărit la încheierea căsătoriei alte scopuri decât acela al întemeierii unei familii. Însă, după încheierea căsătoriei, fictivitatea nu poate fi decât bilaterală.
În privința căsătoriei de conveniență, reglementată de O.U.G. nr. 194/2002, aceasta a fost definită ca fiind căsătoria încheiată cu singurul scop de a eluda condițiile de intrare și ședere a străinilor în România și de a obține dreptul de ședere pe teritoriul României. Elementele pe baza cărora se poate constata că o căsătorie este de conveniență sunt următoarele: coabitarea matrimonială nu există, soții nu s-au cunoscut înaintea căsătoriei, lipsa unei contribuții efective la îndeplinirea obligațiilor născute din căsătorie, soții nu vorbesc o limbă înțeleasă de amândoi, există date că anterior unul dintre soți a încheiat o căsătorie de conveniență, soții sunt inconsecvenți ori există neconcordanțe în declararea datelor cu caracter personal, a circumstanțelor în care s-au cunoscut ori a altor informații relevante despre aceștia, încheierea căsătoriei a fost condiționată de plata unei sume de bani între soți. Constatarea acestor elemente este de competența ofițerului de interviu și poate rezulta din datele obținute în urma interviului, înscrisuri, declarațiile celor în cauză sau ale unor terțe persoane, controale la domiciliul conjugal ori alte verificări suplimentare. Caracterul fictiv al căsătoriei poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.
– Necompetența ofițerului de stare civilă – ofițerul de stare civilă este, în principal, primarul, viceprimarul sau un delegat al acestora care funcționează la primăria sau serviciul de stare civilă în localitatea în care se încheie căsătoria. Dacă cel care a încheiat căsătoria nu este ofițer al stării civile niciunde sau în acea localitate, căsătoria este nulă. Chiar dacă legea nu se referă expres la acest caz de nulitate absolută, el se deduce din alte reglementări. Astfel, potrivit art. 102 Cod civil, actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa calității.
Acțiunea în constatarea nulității absolute poate fi promovată de orice persoană care justifică un interes (unul dintre soți, rudele soților, terțe persoane), inclusiv de serviciul de stare civilă sau de procuror. Însă, procurorul nu poate introduce acțiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepția cazului în care ar acționa pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție. Ca atare, instanța sesizată cu o asemenea acțiune trebuie să verifice interesul reclamantului. În cazul în care constată că nu există nici un interes personal, actual, instanța va respinge acțiunea în nulitate ca fiind lipsită de interes. Acțiunea în constatarea nulității absolute a căsătoriei este imprescriptibilă, potrivit art. 2.502 Cod civil, putând fi introdusă atât în timpul căsătoriei soților, cât și după încetarea acesteia prin deces sau după desfacerea ei prin divorț.
În principiu, în dreptul comun, nulitatea absolută nu poate fi acoperită nici măcar prin manifestarea de voință expresă a părților actului juridic lovit de nulitate sau a altor persoane care o pot invoca. Însă, în materia căsătoriei situația este diferită, deoarece se are în vedere interesul superior al copilului și al vieții de familie, existând cazuri în care nulitatea absolută poate fi acoperită. Din această categorie fac parte: cele determinate de încălcarea vârstei matrimoniale; cele impuse de nesocotirea impedimentului la căsătorie rezultând din gradul IV de rudenie, dacă s-a obținut, chiar după încheierea căsătoriei, dar înainte de declararea nulității, dispensa de rudenie; căsătoria fictivă; încălcarea necompetenței materiale a ofițerului de stare civilă. Sunt însă unele situații în care încălcarea legii este atât de gravă, încât acoperirea nulității nu mai poate fi acceptată, și anume: în cazul căsătoriei între persoane de același sex, în cazul bigamiei, în cazul impedimentului la căsătorie constând în alienație sau debilitatea mintală, precum și în cazul încălcării formalităților privind celebrarea căsătoriei în mod public și în prezența martorilor.
Competența judecării acțiunii în nulitatea căsătoriei aparține judecătoriei (ca instanță de tutelă) în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau reședința soțului sau a soților chemați în judecată (în această din urmă situație, în cazul în care acțiunea este promovată de o terță persoană).
4.2.2 Nulitatea relativă a căsătoriei
Codul civil reglementează în art. 297-303 drept cauze de nulitate relativă a căsătoriei următoarele:
– Căsătoria minorului cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, fără încuviințările cerute de lege – Codul civil a modificat regimul juridic al nulității bazat pe acest caz, din nulitate absolută în nulitate relativă. Astfel, căsătoria încheiată de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani fără încuviințările prevăzute de lege, și anume, fără încuviințarea părinților, a tutorelui ori a persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești și fără autorizarea instanței de tutelă, este anulabilă. Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, încuviințarea se dă de celălalt părinte. Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești. Acțiunea în anulare poate fi introdusă doar de persoana a cărei încuviințare era necesară și nu a fost obținută, iar în cazul în care a lipsit autorizarea instanței de tutelă, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în anulare. Termenul de prescripție pentru acțiunea în anulare este de 6 luni și începe să curgă de la data la care cei a căror încuviințare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat cunoștință de aceasta. Art. 303 alin. (1) Cod civil prevede expres posibilitatea acoperirii anulabilității căsătoriei dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, s-au obținut încuviințările și autorizările cerute de lege. În plus, nulitatea se acoperă și în cazul în care ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut un copil ori a rămas însărcinată, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-ar anula căsătoria.
– Viciile de consimțământ – anularea căsătoriei poate interveni și în cazul în care consimțământul soților nu a fost liber exprimat, ci a fost viciat prin eroare, dol sau violență. Eroarea, definită ca falsă reprezentare a realității în momentul încheierii actului juridic, constituie viciu de consimțământ la încheierea căsătoriei doar dacă poartă asupra identității fizice a celuilalt soț [art. 298 alin. (2) Cod civil]. Orice altă eroare, cum ar fi asupra calităților fizice sau psihice, asupra caracterului, temperamentului, în privința pregătirii profesionale, rămâne irelevantă sub aspectul valabilității căsătoriei. Dolul, numit și viclenie, reprezintă de asemenea o falsă reprezentarea a realității, dar spre deosebire de eroarea propriu-zisă nu este spontană, ci provocată prin mijloace dolosive. Dolul are o componentă subiectivă, eroarea, și una obiectivă, constând în mijloacele întrebuințate pentru a provoca eroarea. Spre exemplu, ascunderea stării de boală cronică, gravă, ascunderea stării de graviditate de către viitoarea soție. Violența, constând în constrângerea fizică sau morală exercitată asupra viitorului soț, constituie viciu de consimțământ dacă temerea insuflată prin acte de violență a fost decisivă la încheierea căsătoriei. Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni, care începe să curgă de la data încetării violenței sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul sau eroarea. În cazul viciilor de consimțământ, anularea căsătoriei poate fi cerută numai de soțul a cărui consimțământ a fost viciat. Dreptul la acțiune în anulare nu se transmite moștenitorilor, însă dacă acțiunea a fost pornită, ea poate fi continuată de moștenitori. De asemenea, căsătoria nu poate fi anulată dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data încetării violenței sau de la data descoperirii dolului ori a erorii.
– Lipsa discernământului – este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ. Lipsa temporară a discernământului împiedică persoana să exprime un consimțământ liber, valabil, discernământul fiind doar o condiție de valabilitatea a consimțământului, iar lipsa acestuia se sancționează, ca în dreptul comun, cu nulitatea relativă a căsătoriei. Sancțiunea intervine în cazul în care căsătoria se încheie în intervalul de timp în care persoana era lipsită temporar de discernământul faptelor sale. Termenul de prescripție este de 6 luni și începe să curgă de la data la care cel interesat a luat cunoștință de lipsa vremelnică a discernământului. Căsătoria nu mai poate fi anulată pentru acest motiv dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data descoperirii lipsei vremelnice a facultăților mintale. Nulitatea relativă pentru acest caz poate fi cerută doar de soțul care a încheiat căsătoria în lipsa vremelnică a facultăților sale mintale.
– Existența tutelei – este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa. Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni, care curge de la data încheierii căsătoriei, anulabilitatea putând fi invocată doar de soțul care se afla sub tutelă la data încheierii căsătoriei cu tutorele său.
Acțiunea în anulare are caracter personal, aceasta însemnând că ea poate fi promovată numai de cei în persoana cărora nu au fost respectate condițiile care conduc la anulabilitatea căsătoriei (cel a cărui încuviințare nu s-a solicitat, soțul al cărui consimțământ a fost viciat etc.) fără a se transmite moștenitorilor, în schimb aceștia pot continua acțiunea pornită de unul dintre soți, dacă acesta decedează după introducerea acțiunii, în timpul judecății acesteia. Competența judecării acțiunii în anularea căsătoriei aparține judecătoriei (ca instanță de tutelă) în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau reședința soțului ori a soților chemați în judecată.
Alineatul (1) al art. 301 Cod civil instituie un termen special de prescripție de 6 luni, derogatoriu de la termenul general de prescripție de 3 ani. Ca orice nulitate relativă, și cu atât mai mult în materia căsătoriei, unde și unele cauze de nulitate absolută se acoperă în interesul menținerii familiei și al ocrotirii copiilor, și nulitate relativă a căsătoriei poate fi confirmată expres, prin declarația dată în acest sens a soțului în drept să o invoce, sau tacit, prin neintroducerea acțiunii în anulare în termenul legal de prescripție, de 6 luni. În afara cazurilor speciale de acoperire a nulității relative a căsătoriei prezentate mai sus, nulitatea relativă se acoperă, de asemenea, dacă ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani, soția a născut un copil sau a rămas însărcinată, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de anulare a căsătoriei.
4.3 Efectele nulității căsătoriei
Efectele nulității căsătoriei se referă la trei aspecte importante, și anume: la relațiile dintre soți, relațiile dintre părinți și copii, precum și la unele aspecte privind situația în care căsătoria, deși nulă sau anulată, produce unele efecte cu privire la soțul care a fost de bună-credință la încheierea ei. Nulitatea căsătoriei poate fi constatată și pronunțată numai de către instanță prin hotărâre judecătorească., după ce a fost învestită cu o cerere de nulitate sau anulare a căsătoriei. Ambele forme de nulitate, atât nulitatea absolută, cât și cea relativă, produc aceleași efecte juridice. Nulitatea, spre deosebire de desfacere sau încetarea căsătoriei, produce efecte nu doar pentru viitor, ci și pentru trecut, deci retroactivează, considerându-se că nu s-a încheiat vreo căsătorie. Efectele desființării căsătoriei se produc cu privire la relațiile dintre soți (cele personale, cele patrimoniale și cele cu privire la capacitatea de exercițiu), dar și cu privire la unele relații dintre părinți și copii.
4.3.1 Efecte cu privire la relațiile personale dintre soți
Cu privire la relațiile personale dintre soți, se consideră că aceștia nu au fost niciodată căsătoriți, nu au avut calitatea de persoane căsătorite și, pe cale de consecință, nu au avut nici obligațiile rezultând dintr-o astfel de situație. Astfel, obligația de fidelitate nu a existat, deci încălcarea ei nu produce niciun efect; soții nu au avut niciodată obligația de sprijin moral; soții redobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei, dacă acesta se schimbase prin căsătorie; soții nu au avut obligația de a locui împreună și, bineînțeles, nu au avut nici drepturile corelative acestor obligații. Căsătoria încheiată între timp de către unul dintre soți este perfect valabilă, între soți nu a avut loc suspendarea cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune și a dreptului de a cere executarea silită. Dacă până la desființarea căsătoriei, soțul minor nu a împlinit vârsta de 18 ani, după desființarea căsătoriei nu poate păstra capacitatea deplină de exercițiu dobândită la încheierea căsătoriei dacă a fost de rea-credință (adică a cunoscut cauza de nulitate), deoarece se consideră că nu a fost căsătorit și nu a avut această capacitate nici pentru trecut. Însă, în cazul în care căsătoria este anulată, dar minorul a fost de bună-credință la încheierea ei, acesta păstrează capacitatea deplină de exercițiu. De asemenea, soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulabile, păstrează, până la data la care hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă.
4.3.2 Efectele patrimoniale ale nulității căsătoriei
Efectele nulității asupra relațiilor patrimoniale dintre soți privesc regimul matrimonial, obligația de întreținere și dreptul la moștenire. În privința regimului matrimonial, fie legal, fie convențional, se consideră că acesta nu a existat. Dacă în perioada cuprinsă între încheierea căsătoriei și declararea nulității căsătoriei s-au dobândit anumite bunuri, se vor aplica dispozițiile dreptului comun în materia proprietății comune pe cote-părți. Soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească, competența de soluționare a cererii revenind instanței de tutelă. Obligația de sprijin material și de întreținere nu a putut exista între soți, însă dacă unul dintre ei a prestat întreținere celuilalt poate să ceară restituirea contravalorii prestațiilor sale, iar în situația în care nulitatea căsătoriei se pronunță după decesul unuia dintre soți, dreptului la moștenire al soțului supraviețuitor nu poate opera.
4.3.3 Efecte cu privire la relațiile dintre părinți și copii
Desființarea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor, care își păstrează situația de copii din căsătorie, potrivit art. 305 alin. (1) Cod civil, în vederea apărării intereselor minorilor. Așadar, deși căsătoria este desființată, filiația copilului conceput și născut până în momentul desființării căsătoriei se stabilește ca și pentru copilul din căsătorie, ceea ce înseamnă că acestui copil i se va aplica prezumția de paternitate, potrivit căreia, soțul mamei este tatăl copilului. În această materie nulitatea nu produce efecte decât pentru viitor, astfel că, în ceea ce privește drepturile și obligațiile dintre părinți și copii, se aplică, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț. Drepturile de moștenire dintre părinți și copii se mențin.
Instanța de judecată, pronunțând nulitatea căsătoriei, trebuie să dispună cu privire la exercitarea autorității părintești, locuința copilului și să stabilească modul în care părinții vor contribui la cheltuielile de creștere, educare și pregătire profesională a acestuia. Autoritatea părintească este definită ca fiind ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului. În principiu, autoritatea părintească revine în comun ambilor soți, exceptând cazul în care instanța decide altfel. Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța poate decide ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți. În această situație, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia. În mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, în interesul superior al minorului.
4.3.4 Căsătoria putativă
Pe lângă derogarea în ceea ce îi privește pe copiii rezultați dintr-o căsătorie anulată, Codul civil instituie și o excepție de la efectul retroactiv al nulității căsătoriei prin menținerea pentru trecut a efectelor produse de căsătoria nulă sau anulată în folosul soțului sau al soților de bună-credință, la încheierea căsătoriei, excepție cunoscută sub numele de căsătorie putativă (art. 304 Cod civil). Așadar, căsătoria putativă este aceea care, deși nulă sau anulată, produce totuși unele efecte față de soțul care a fost de bună-credință la încheierea ei, până la data la care hotărârea de desființare a căsătoriei a rămas definitivă. Putativitatea, la fel ca fictivitatea, poate fi unilaterală, când numai unul dintre soți a fost de bună-credință, sau bilaterală, când ambii soți au fost de bună-credință. Buna-credință semnifică faptul că soțul sau soții nu au cunoscut cauza nulității căsătoriei și poate fi eroare de fapt (spre exemplu nu au cunoscut că sunt rude) sau eroare de drept (de exemplu, nu au cunoscut faptul că legea oprește căsătoria între rudele colaterale de gradul IV). Buna-credință trebuie să existe la momentul încheierii căsătoriei și ea se prezumă, ca și în dreptul comun, până când este înlăturată prin proba contrară, fiind așadar o prezumție relativă. Cel care afirmă reaua-credință trebuie să o dovedească, putându-se folosi de orice mijloc de probă, fiind vorba de o stare de fapt.
Așadar pentru a vorbi de o căsătorie putativă este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: existența unei căsătorii nule sau anulabile, nulitatea absolută sau relativă a acestei căsătorii să fie declarată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, existența bunei-credințe a cel puțin unuia dintre soți.
Soțul de bună-credință la încheierea căsătoriei păstrează, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care căsătoria a fost declarată nulă sau anulată, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă.
Căsătoria putativă produce efecte în planul relațiilor personale dintre soți, precum și al relațiilor patrimoniale care au luat naștere prin încheierea actului juridic desființat. Cu privire la relațiile personale dintre soți, a existat obligația de sprijin moral reciproc, obligația de a locui împreună, soțul care a încălcat obligația de fidelitate este adulterin, soțul care a luat numele de familie al celuilalt soț la încheierea căsătoriei nu îl poate menține după desființarea căsătoriei, între soți a operat suspendarea cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune și a dreptului de a cere executarea silită. În privința capacității de exercițiu, soțul care a dobândit prin încheierea căsătoriei putative capacitatea deplină de exercițiu, o va menține și pentru viitor. În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exercițiu.
În cazul efectelor cu privire la raporturile patrimoniale, dacă între soți a existat regimul matrimonial legal sau convențional, acesta încetează la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei, în cazul soțului de bună-credință, respectiv la data încheierii căsătoriei, în cazul soțului de rea-credință. Fiecare va datora, în caz de nevoie, întreținere celuilalt, iar în caz de deces al unuia dintre ei, până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desființat căsătoria, celălalt îl va moșteni în calitate de soț supraviețuitor, pe când, în ipoteza bunei-credințe doar a unuia dintre ei, numai el se va bucura de toate aceste drepturi. Soțul de bună-credință beneficiază de întreținere din partea celuilalt soț, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege, atât timp cât se află în nevoie, datorită incapacității de a munci, pe când soțul de rea-credință nu beneficiază de acest drept decât pentru o perioadă de cel mult un an de la data desfacerii căsătoriei. În cazul în care doar unul dintre soți a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, drepturile mai sus amintite sunt recunoscute numai în favoarea acestuia, nu și soțului de rea-credință.
Hotărârea de constatare a nulității sau a anulării căsătoriei este opozabilă erga omnes. Instanța de tutelă care constată nulitatea sau dispune anularea căsătoriei, comunică o copie a hotărârii judecătorești serviciului de stare civilă pentru a se face mențiune pe marginea actului de căsătorie despre nulitatea sau anularea căsătoriei. Ulterior, serviciul de stare civilă comunică copia actului de căsătorie purtând mențiunea constatării nulității absolute a căsătoriei național notarial al regimurilor matrimoniale, pentru a se menționa în acest registru încetarea regimului matrimonial.
CONCLUZII
Intrarea în vigoare a Noului Cod civil, în anul 2011, este de o importanță și însemnătate deosebită, întrucât aduce elemente de noutate față de Codul Familiei și față de vechea reglementare și anume Codul civil de la 1864, modul în care Noul Cod civil se încadrează în sistemul de drept și măsura în care există echilibru și continuitate cât privește structura și înfățișarea unor instituții juridice, astfel încât normele lor să răspundă unor exigențe actuale fără a se renunța la ceea ce ele dobândiseră în mod tradițional, într-o perioadă îndelungată de aplicare.
Căsătoria este una dintre instituțiile de bază ale societății, o instituție tradițională, care, în societatea contemporană, a suferit modificări importante intervenite în ultima jumătate de secol. Eforturile juriștilor de a adapta cât mai bine instituția, atât teroretic, cât și practic, pornesc tocmai de la profundele transformări în structura și funcțiile familiei din țara noastră. Așadar, funcția demografică a familiei a fost afectată în mare măsură de procesul de urbanizare, ducând la o criză acută a natalității în toate țările din sud-estul Europei. În ceea ce privește funcția politică și juridică a familiei arhaice, acestea se mai făceau încă simțite la începutul epocii contemporane.
Noul Cod civil a modificat radical concepția de ansamblu asupra materiei civile, optând după modelul Codurilor civile italian, olandez și elvețian, pentru încorporarea tuturor reglementărilor privitoare la persoane și relațiile de familie în cadrul Codului civil. Schimbarea Codului civil de la 1864 și abrogarea Codului Familiei se datorează evoluției societății, condițiilor economico-sociale, o instituție nouă în peisajul dreptului românesc al familiei fiind logodna. Noul Cod civil consacră acestei instituții art. 266-270, reglementând încheierea logodnei, răspunderea pentru ruperea logodnei și restituirea darurilor. În ceea ce privește condițiile de fond pentru încheierea logodnei sunt aplicabile dispozițiile privind încheierea căsătoriei, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă, aspecte analizate deja în lucrarea de față.
Care este importanța studierii cerințelor de fond la încheierea logodnei și a căsătoriei? Condițiile de fond pe care legea le impune cu privire la căsătorie au drept scop, întocmai ca și condițiile de formă, să asigure încheierea unei căsătorii, ca bază temeinică a unei familii trainice. Atitudinea societății față de instituția căsătoriei, care stă la baza familiei, se reflectă și în condițiile prevăzute de lege cu privire la încheierea căsătoriei, formalitățile ce trebuie îndeplinite, procedura ce trebuie urmată, publicitatea și solemnitatea celebrării căsătoriei.
Condițiile legale la căsătorie, și anume existența consimțământului personal și liber exprimat, vârsta matrimonială și diferența de sex, contribuie la realizarea scopului căsătoriei privită atât ca act juridic, act ce trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege, cât și ca stare juridică de căsătorie. Ele sunt menite să asigure formarea căsătoriei în condiții de deplină libertate a soților în exprimarea consimțământului cu ocazia încheierii căsătoriei. Totodată, cerințele de fond prevăzute de lege și impedimentele la încheierea căsătoriei (existența unei căsătorii nedesfăcute, rudenia, tutela, alienația și debilitatea mintală) urmăresc întemeierea unei căsătorii și, pe cale de consecință, a unei familii trainice și sănătoase, atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere moral. Pentru a preîntâmpina încheierea unei căsătorii nevalabile, condițiile la căsătorie sunt precis și imperativ stabilite de lege, îndeplinirea lor fiind supusă unor verificări prealabile încheierii căsătoriei. În cazul nerespectării condițiilor de fond la încheierea logodnei și a căsătoriei intervine sancțiunea nulității, care poate fi absolută sau relativă, în funcție de cauza care a determinat-o și în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. În acest context, nu numai respectarea cerințelor de fond asigură încheierea căsătoriei în deplină conformitate cu legea, dar și procedura solemnă și publică de încheiere a acesteia.
Apreciem că toate completările și modificările aduse legislației în materia logodnei și căsătoriei creează un cadru benefic întemeierii unei familii ca „element natural și fundamental al societății” conform art. 16 din Declarația universală a drepturilor omului, recunoscând, totodată, dreptul acesteia la ocrotire din partea societății și a statului, precum și dreptul la căsătorie al oricărei ființe umane, pe baza liberului consimțământ, cu respectarea principiului egalității între bărbat și femeie.
BIBLIOGRAFIE
ANGHEL I.M., Dreptul familiei: caiet de seminar, Editura Europolis, Constanța, 2006;
ANGHEL I.M., Dreptul familiei: manual practic, Editura Europolis, Constanța, 2008;
AVRAM M., Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013;
BACACI A., DUMITRACHE V.C., HAGEANU C.C., Dreptul familiei, Ed. a V-a, Editura C.H. Beck, București, 2006;
BANCIU A.A., BANCIU M., Dreptul familiei conform Noului Cod Civil. Curs universitar, Editura Hamangiu, București, 2012;
BABU V., NIȚU I., Dreptul familiei: note de curs, Editura Europolis, Constanța, 2003;
BOROI G., Curs de drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2011;
CETEAN-VOICULESCU L., Dreptul familiei: note de curs și manual de seminar, Editura Hamangiu, București, 2012;
CHELARU I., GHEORGHIU G., Drept internațional privat, Editura C. H. Beck, București, 2007;
CRIȘU C., Codul familiei adnotat și legi speciale, Editura Juris Agessis, Curtea de Argeș, 2007;
DRĂGOI A., VOICULESCU L., Dreptul familiei, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2003;
FILIPESCU A.I., FILIPESCU I.P., Tratat de dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2006;
FLORIAN E., Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod Civil (ediția 4), Editura C.H. Beck, București, 2011;
FRENȚIU G.C., Comentariile Codului Civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2012;
FRENȚIU G.C., MOLOMAN B.D., Elemente de dreptul familiei și de procedură civilă. Ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2011;
HAGEANU C.C., Dreptul familiei și actele de stare civilă, Editura Hamangiu, București, 2012;
17. IMBRESCU I., Tratat de dreptul familiei – Familia. Protecția copilului. Elemente de stare civilă (curs de teorie și practică), Editura Lumina Lex, București, 2006;
18. MACAROVSCHI L., Dreptul familiei: curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2006;
PRESCURE T., SAVU C. N., Drept internațional privat, Editura Lumina Lex, București, 2005;
PRICOPI A., Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2004;
RUSU M.I., Dreptul familiei, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2006;
TOMESCU M., Dreptul familiei. Protecția copilului, Editura All Beck, București, 2005.
LEGISLAȚIE
Constituția României;
Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor ratificată la 15 Decembrie 1992 prin Legea nr. 116/1992;
Noul Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2011;
Noul Cod de procedură civilă și legea de punere în aplicare, Editura Hamangiu, București, 2011;
Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, 2014.
JURISPRUDENȚĂ
www.jurisprudenta.com
www.legeaaz.ro
TURIANU C., Dreptul familiei. Culegere de practică judiciară, Editura C.H. Beck, București, 2008.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conditii de Fond la Incheierea Logodnei Si a Casatoriei (ID: 126861)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.