Conditia Ziaristului Intre Deontologie Profesionala Si Propaganda

=== 5c52f46d35c644df51f4acfc59b90b099d6509cc_336236_1 ===

Condiția ziaristului între deontologie profesională și propagandă

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. I Etica în media

Eticile profesionale în media: istoric, surse și tipologie

Principiile eticilor media

Principiul corectitudinii faptelor

Principiul interesului

Valori deontologice

CAP. II Propaganda

Definirea propagandei

Specificitățile propagandei: evoluție, tipuri

Propaganda sub forma dezinformării

CAP. III Libertatea presei și condiția jurnalistului

CAP. IV Studiu de caz: Corupția în presă

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Sfera de cuprindere a profesiei de ziarist este una vastă și nesigură și cu dificultate i se pot stabili hotarele, întrucât definește o multitudine de aspecte contradictorii.

Prin caracterul eterogen al îndatoririlor sale, ziaristul se identifică în următoarele:

într-un creator de cultură ce promovează valorile;

într-un distribuitor de informații care aparțin unor domenii dintre cele mai distincte;

într-un om de divertisment ce oferă clipe de evadare imaginară pentru o multitudine de alți indivizi;

într-un un pedagog ce educă publicul;

într-un animator ce unește colectivitățile;

într-un lider de opinie ce conturează credințele audienței.

Prin ceea ce fac, analizarea identității sociale a ziariștilor este una îngreunată, întrucât această profesie este caracterizată de o ambiguitate reprezentativă: aceasta se află la granița mai multor ocupații și întrunește, pe de o parte, aspecte din sfera ocupațiilor liberale, pe de altă parte, aspecte din câmpul profesiilor.

În realitatea întreprinderii acesteia, profesia este subjugată unei serii de limitări, jurnalistul situându-se între independență profesională și îngrădiri în următoarea manieră:

între presiunea unui grup de interese și obligația de a servi interesul public;

între presiunea venită de pretutindeni și libertatea de informare;

între informația clasificată și informația de interes public;

între clauză de conștiință și politica redacțională.

Clarificarea imaginii complexe a ziaristului în sistemul instituțiilor de presă, a responsabilităților ce revin acestuia față de societate însă în raport cu deontologia profesională, a noțiunii de propagandă de care este permanent înconjurat și a condiției sale în momentul aflării în poziția de a alege între etică și o corupție cu beneficii sunt doar câteva dintre elementele pe care această lucrare încearcă să le supună dezbaterii, utilizând instrumentul documentar și științific caracteristic universitar.

Alte aspecte iau în calcul:

clauză de conștiință și independența profesională;

presiunea existentă într-o instituție de presă și maniera de rezolvare a acesteia;

noua etică profesională a jurnalistului;.

poziția jurnalistului în ansamblul profesiilor contemporane;

măsura în care editorii și reporterii sunt „amici “sau „inamici “.

Toate aceste elemente însă și altele similare, sunt aduse, pe de o parte, în atenția studenților, pe de altă parte în atenția jurnaliștilor interesați, în așa măsură încât ei să își conștientizeze responsabilitățile care le revin în raport cu publicul în întreprinderea acestei profesii multilaterale.

CAP. I Etica în media

Eticile profesionale în media: istoric, surse și tipologie

Atenția pentru auto – analiza profesională în media este, deja, învechită, însă aceasta trebuie conectată de incipitul profesionalizării sistemului media, în primă instanță al jurnalismului, care este cea mai reprezentativă categorie profesională în media. Această reflecție a devenit mai mult sau mai puțin imperativă simultan cu progresul în multilateralitate a sistemului media. Într-adevăr predominante sunt perspectivele critice ori cele de-a dreptul empirice.

Prin eticile media se înțelege multitudinea de norme, codificate sau necodificate, etalate sub identitatea unor demersuri configurate sistematic, prin raportare la mijloacele de exercitare a profesiunii și, în mod expres, a granițelor libertății de expresie. Există patru surse primordiale:

reflecția profesională în raport cu practica media;

reflecția etică generală – eticile profesionale și eticile aplicate;

regulile auto – impuse;

legislația raportată la media.

Fiecare din cele mai sus – enumerate, are ponderea sa, funcție de natura profesiunii.

De altfel, acestea au roluri normative distincte. Scopul al doilea al eticilor media mai au rolul de a inspira o decizie. Din perspectivă etică, problema primordială a sistemului media este de a judeca îndatoririle fiecăruia.

În media, există trei stadii de decizie:

patronatul;

individul – ziarist, om de media, în genere;

orice tip de structură profesională cu statut colegial.

Indiferent de raporturile de putere dintre acestea, fiecare nivel are o responsabilitate restrânsă însă, totodată, particulară în relație cu ceilalți. Când media intră în discuție, accentul se pune, într-o manieră voită sau nu, pe jurnalism, cu alte cuvinte, pe partea vizibilă și, într-o formă sau alta, mitică a fenomenului media. Într-adevăr, jurnalismul este inseparabil de discursul mediatic, în genere.

Cu toate acestea, cele două sunt inconfundabile. Jurnalismul are independența sa, ca discurs și, totodată, ca profesiune. Pe de altă parte, este imposibilă o analiză a demersului jurnalistic doar ca mesaj editorial separat de contextul mediatic. În acest context, într-un produs media nu există doar nivele de hotărâre distincte ci și intervenții distincte:

intervenția publicitară – respectiv, publicitatea ca intervenție mediatică autonomă și publicitatea ca parte a media;

intervenția editorială propriu-zisă;

intervenția editorială generală – implicit intervenția de animație media – entertainment.

Acestora li se adaugă și identitatea unor intervenții însoțitoare discursul public și demersul de autopromovare – marketing. Prin raportare la cele mai sus – enumerate, există, în genere, trei tipuri de demersuri etico – deontologice:

etica întreprinderii de presă;

deontologia jurnalismului – cel mai bine configurată;

deontologia publicitarului.

Doar ziariștii au, însă, un corp profesional alcătuit puternic, într-o formă sau alta și, în mod expres, vizibil.

Principiile eticilor media

Pe cele mai sus – menționate le conectează un set de principii generale, din care rezultă alte norme și o serie din acele valori etico – deontologice ce structurează orice tip de analiză profesională, regăsite sub forma unor principii generale.

Aceste principii se identifică în următoarele:

principiul respectului persoanei;

principiul respectului în raport cu faptele – principiul adevărului;

principiul interesului public;

principiul triplei loialități:

în raport cu publicul;

în raport cu instituția de presă;

în raport cu corpul – principiul solidarității profesionale.

Principiile reprezintă norme generale, ce traduc o formă a experienței sociale intense și care urmăresc direcționarea celui ce aplică. Principiul poate fi prezentat sub forme precum:

axiome;

deducții;

generalizări ale unor situații date.

Aceste principii nu reprezintă norme însă pot sta drept fundament al unor norme, nefiind propriu-zis obligatorii. Astfel, implică, în primă instanță propriul caracter de valori profesionale, iar în instanță secundă, caracterul de valori morale. Prin comparație cu normele juridice, caracterul acestora este doar unul orientativ.

Principiile expuse anterior sunt generale în domeniul media însă au o forță mai mare în ceea ce privește demersul fiecăruia. La nivel practic, pot intra în conflict unele cu altele, din acest motiv poate fi vorba de o ierarhie a acestora, în modul expus anterior.

Principiul respectului persoanei

Respectul persoanei umane reprezintă o valoare esențială al oricărei forme de acțiune publică. Punctul său de plecare este că individul reprezintă valoarea esențială a vieții sociale, ultimul sprijin al societății. Aici este vorba despre persoană ca acea ființa care are o identitate socială – drepturi morale, nume sau fizionomie și activă social ca subiect autonom, ce beneficiază de conștiință.

Conceptul de “persoană” acceptat astăzi este de sorginte creștină. Cel ce a făcut cel mai mult referitor la constituirea principiului respectului persoanei sub forma principiului etic este Immanuel Kant. Atât Kant cât și alți moraliști ai vremii, au observat că problema persoanei privește raporturile între indivizii obișnuiți: problema persoanei reprezintă așadar o problemă etică, a manierei în care oamenii sunt apți să impună binele în raporturile sociale directe. Kant ilustrează că respectul persoanei reprezintă un principiu moral universal deoarece umanitatea din om apare ca o valoare universalizabilă.

Foarte importantă este reciprocitatea: ceea ce este valabil pentru un individ trebuie să fie valabil pentru toți ceilalți. Indiferent că este vorba de ființă umană, de persoană sau de individ, sensurile nu sunt distincte. Categoria persoanei este o calitate morală: în primul rând este vorba în mod expres de individ ca subiect propriu-zis, în al doilea rând, este vorba despre individul – cetățean universal, cu drepturi etice universale, potrivit Declarației Universale a Drepturilor Omului al ONU din anul 1948.

Astăzi, conceptual de “persoană” a obținut un sens etic foarte bine scos în evidență.

Individul a fost dotat cu o serie de drepturi fundamentale, ce devin totodată din perspectivă juridică, datorii obligatorii. Astăzi, există trei tipuri de drepturi ale omului iar din cele principale se vor trece în revistă:

dreptul politic – dreptul de petiție, dreptul de a alege;

dreptul civil – dreptul la expresie, dreptul la viață, dreptul la conștiință, dreptul la libertate, dreptul la intimitate, dreptul la proprietate.

Principiul respectului vieții private și principiul respectului demnității persoanei

Conceptul de spațiu privat și valorile ce definesc demnitatea personală sunt distincte însă la nivel insesizabil. Încălcarea vieții private reprezintă, de cele mai multe ori, o încălcare a demnității persoanei, însă reciproca nu e valabilă: poate fi încălcată demnitatea persoanei însă fără a încălca spațiul privat. De asemenea, intimitatea și sfera privată sunt două noțiuni distincte.

În genere, atunci când intră în discuție domeniul de intimitate este imperios a se avea în vedere o serie de valori ce cultivă dreptul individului de a beneficia de un spațiu privat exclusiv, în care acesta are monopolul responsabilității, al gândirii și al schimburilor. Din perspectivă etico – teoretică, se înțelege prin spațiu privat un domeniu doar al individului, recunoscut atât la nivel juridic cât și la nivel social. Sfera privată reprezintă acel spațiu destinat numai individului care este, așadar, exclus reglementărilor vieții publice.

Dreptul persoanei de a i se da pace face referire la dreptul de a refuza publicitatea persoanei. În condițiile în care este adusă în discuție viața intimă a persoanei în relație cu media, referirea se face doar la acele fapte reale ale unei persoane care, pentru că implică sfera privată a individului nu trebuie date publicității.

Între libertatea de informare, principiu ce în România este evidențiat de cel de-al 31-lea alineatul 4, din Constituție și respectul vieții private, este imperios să existe un echilibru. Cu toate că, de cele mai multe ori, le găsim combinate și nu independente, au fost reliefate de către Miruna Runcan patru forme de agresiune la viața privată:

intruziunea;

dezvăluirea faptelor jenante;

punerea într-o lumină falsă;

publicitatea imaginii proprii fără acordul subiectului.

Respectul demnității persoanei

Majoritatea codurilor deontologice impun a nu se face publice victimele unor masacre decât în anumite condiții, dar constrângerile publicității sunt, în genere, întotdeauna un subiect dezbătut public. Este imperios că respectul față de victime să cuprindă în egală măsură evitarea publicității făcute călăilor. Alături de respectul față de victime, trebuie evitat într-o manieră explicită a se face publică imaginea victimelor unor tratamente dezonorante și se cere, totodată, evitarea publicității asasinului.

Din perspectivă publică, cele mai notorii aspecte ale principiului respectului demnității persoanei se identifică în insultă și în calomnie, în mod expres prin prisma unor norme juridice ce sancționează foarte riguros aceste fapt, în cele din urmă cu închisoarea. În România, Codul Penal actual prevede că insultă și calomnia pot fi imputate jurnaliștilor sub identitatea circumstanțelor agravante. În genere, din perspectivă juridică, insulta este acea faptă ce aduce atingere reputației unui individ prin cuvinte, prin expunerea la batjocură sau prin gesturi. Totodată, în aceeași categorie intră orice raportare la individ ce are caracter jignitor cu privire la un defect sau la o maladie indiferent dacă aceasta este sau nu reală.

Calomnia se definește ca fiind o imputare în public, prin orice manieră a unei fapte determinate legată de o persoană, care, în condițiile în care ar fi adevărată, ar expune respective persoană la dispreț public sau la o sancțiunea penală sau disciplinară. În cele două cazuri se acceptă proba verității, în condițiile în care imputarea a avut loc în scopul apărării unui interes legitim. La acest nivel, abuzurile sunt numeroase, însă cel mai frecvent ziariștii sunt victimele.

Norme și valori deontologice legate de principiul respectului persoanei

Elaborațiile deontologice oferă o deosebită importanță protecției persoanei. Codurile deontologice primordiale din media au o serie de prevederi legate de imperativul respectului persoanei. În genere, este acceptat că tot ceea ce servește indivizilor de rând este prioritar în fața oricărui slogan, totodată și obligația etică a jurnaliștilor de a decide un echilibru echitabil între domeniul privat și domeniul public al individului. Așadar, respectul individului se rezumă la faptul că persoana umană trebuie să fie respectată prioritar oricăror alte considerente de ordin instrumental.

Principiul corectitudinii faptelor

Reliefarea adevărului este primordială pentru jurnaliști, cu alte cuvinte este regulă universală a jurnalismului și, totodată, principala sursă de legitimitate a existenței acestuia ca profesiune. Întrucât jurnalismul reprezintă o parte a vieții publice, această poziție impune sub identitatea unei norme universale, veracitatea. În condițiile în care această regulă este suportabilă în viața privată, sfera publică sancționează, în mod expres, din punct de vedere juridic, practica non – adevărului.

Clauza veracității reprezintă, deci, reperul – cheie al vieții publice moderne, iar jurnaliștii sunt, de obicei, recunoscuți drept principalii responsabili, pe de o parte cu etalarea adevărului, pe de altă parte cu deliberarea publică în ceea ce privește normele veracității. Adevărul jurnalistic reprezintă, prin raportare la cele menționate anterior adevărul cuprins în faptele prezentate, cu alte cuvinte, corespondența lor cu realul existent. Această regulă nu coincide mereu din perspectiva exigenței, cu demersul editorial al organizației ce mediatizează demersul jurnalistic, cu toate că aceasta este o condiție imperioasă.

Adevărul jurnalistic reprezintă un demers conectat de faptul jurnalistic și expus prin instrumentele jurnalistului.

Corectitudinea faptelor în jurnalism

Intervenția jurnalistică reprezintă o parte a intervenției media, însă, totodată, are propria sa individualitate. Intervenția jurnalistică se identifică în activitatea jurnaliștilor spre documentarea și prezentarea mediatică a unor materiale media. Fiecare pune problema distinct legate de noțiunea de corectitudine factuală prin care activează.

Criteriul primordial al adevărului în media se identifică în corectitudinea cu privire faptele etalate, cu alte cuvinte, este vorba despre prezentarea corectă a faptelor, prin raportare la ceea ce s-a întâmplat. Astăzi, corectitudinea faptelor reprezintă norma jurnalistică prin excelență sub identitatea de “principiul veracității”, în jurnalism.

Semnificația mediatică reprezintă un acord între patronat, public și jurnaliști legat de relevanța pentru public a unei probleme, a unei informații sau a unei situații. Există patru considerente utile în scopul deciderii acestui acord:

interesul public;

interesul publicului;

interesul profesional al jurnalistului;

capacitatea mediatică a respectivului fapt.

Adevărul presupune prezentarea, cât e posibil, într-o manieră veridică și explicativă, a petrecerii unui eveniment ori a naturii unei situații, pornind de la evidențe (fapte incontestabile, câteodată prezente fizic). Există distincții considerabile între veracitatea unui text jurnalistic de opinie și unui text de informare. În ceea ce privește documentarea, corectitudinea pare, în intervenția jurnalistică un detaliu secundar.

Ziaristul nu trebuie să caute adevărul cel din urmă, însă nici nu trebuie să îl ignore.

Documentarea implică o căutare a cauzelor veritabile ce stau la baza actelor cercetate, a responsabilităților și a conectării lor cauzale, în granițele interesului jurnalistic. Când intră în discuție corectitudinea, raportarea se face la maniera de redactare și de prezentare mediatică a intervenției jurnalistice. Neluând în calcul caracterul textului, din perspectivă jurnalistică, adevărul faptelor presupune:

deciderea riguroasă a naturii evenimentului ce constituie obiectul relatării, în mod expres prin raportare la responsabili, la cauze și la indivizii implicați;

prezentarea editorială precisă a rezultatelor anchetei jurnalistice de reconstituire care să fie fixată asupra celui mai relevant aspect al evenimentului;

prezentarea cât se poate de completă a evenimentului relatat, fără a omite nemotivat anumite aspecte, din perspectivă editorială;

prezentarea de către ziarist a naturii surselor și a gradului acestora de credibilitate;

citarea loială a părerilor expuse în text, prin parafrazare care necesită tratată foarte precaut;

prezentarea locului tuturor părților implicate, la un nivel reprezentativ, prin raportare la importanța fiecăreia în cadrul evenimentului și, totodată, acordarea dreptului la replică tuturor celor aduși în discuție în cadrul unui articol;

evitarea oricărui tip de implicare personală în evenimentul relatat ori ulterioară evenimentului;

încercarea, din perspectivă editorială, de a prezenta evenimentul potrivit importanței sale pentru publicul căruia i se adresează ziarul;

evitarea, de către ziarist, a interferării în viața privată a persoanelor, fără permisiunea acestora, cu toate că există condiții în care acestea sunt persoane publice.

Cu toate că realitatea brută este lipsită de valoare jurnalistică, o știre este imperios să ofere maximum de informație posibilă într-un minimum de spațiu editorial. În acest context, există două seturi de criterii pentru articolele de tip “news”:

criterii interne:

completitudine;

acuratețe;

expresivitate;

factualitate;

criterii externe:

evitarea accentelor provocatoare;

respectul persoanelor;

evitarea conflictului de interese.

Este imperios necesar a se lua în calcul două aspecte: pe de o parte criteriul veracității (identificat în conținut), pe de altă parte criteriul verosimilității (identificat în regimul stilistic).

Cu privire la conținutul unui articol, se impun o serie de criterii:

gravitatea prezentării incomplete a faptelor care este similară cu ficționalizarea acestora;

bagatelizarea comentariului implicit în avantajul celui explicit, sub forma unei norme elementare de redactare;

existența unei distanțe cât mai mici între criteriul etic al veridicității și criteriul jurnalistic al verosimilității;

existența unei distincții imperios necesare între factualitate și invenție.

Regimul stilistic derivă din cea dintâi condiție. Un ziarist ce nu respectă condiția veracității este direct înțeles drept neverosimil. Însă, verosimilitatea presupune (pe lângă expresivitatea stilistică) și expresivitate etică. Condițiile fundamentale ale oricărui text jurnalistic se identifică în lizibilitate și în coerentă.

Pe lângă identitatea de imperativ deontologic pe care o are, claritatea exprimării reprezintă o formă de respect al publicului. În acest context, este ocolită interpretarea părtinitoare întrucât tot ceea nu este etalat în termeni concreți se transformă într-o încercare de deresponsabilizare. Publicul are contact numai cu produsul mediatic și nu cunoaște autorul propriu – zis (identificând, cel mult, semnatarul), așadar nu are informații despre contribuția reală a ziariștilor.

Ceea ce primește publicul se identifică într-un mesaj, de cele mai multe ori ambiguu.

Cele mai mari dificultăți, apar, însă, în raportul dintre ziarist și editor, pentru că de cele mai multe ori, ziariștii au un control redus în ceea ce privește propria informație.

Principiul interesului

Acest principiu este unul pozitiv, în sensul că etalează ceea ce trebuie făcut nu ceea ce nu trebuie. Principiul este, de cele mai multe ori, înțeles sub identitatea unui drept al publicului de a fi informat de presă și, în același timp, a unei datorii a jurnaliștilor de informare a publicului.

Dreptul publicului stă în informarea numai în raport cu autoritățile publice. Interesul public nu poate fi confundat cu interesul publicului. Într-o manieră simplistă, interesul public se identifică în interesul general al comunității căreia ziaristul i se adresează (locale, de afaceri s.a.).

Interesul public nu trebuie să se confunde cu publicul țintă. În acest context, există mai multe nivele precum autoprotectia națională, interesul publicului din care este compusă audiența, autoguvernarea politică, interesul general al comunității, respectul valorilor democratice, s.a.

Din perspectivă jurnalistică, interesul public este exprimat prin modalitatea de lectură a faptului de presă și, în mod expres, prin tonul opiniilor. Interesul public nu trebuie să fie confundat cu poziția politică a canalului media respectiv, în ciuda faptului că aceasta are un grad ridicat de relevant în construcția intelectuală a noțiunii de “interes public” (în condițiile în care discuția se îndreaptă spre conceptul de “presă liberă”). Interesul public se identifică în ceea ce percepe într-o manieră colegială redacția unui canal media ca fiind grila de interpretare a realității.

Prin raportare la principiul interesului, există o serie de criterii:

protecția valorilor democratice;

primordialitatea interesului public asupra interesului comercial al ziarului;

dreptul la informare;

norma balanțării intereselor;

norma transparenței vieții publice cu referire la informare și la responsabilizare.

Mare parte din elaborațiile deontologice se focuseaza, în mod expres, asupra culturii liberale a ziariștilor în configurarea interesului public. Acest aspect se identifică (pe lângă respectul valorilor democratice) și într-o cultură a toleranței. Indiferent de ce miză este în joc, media nu trebuie să profite de punctele vulnerabile ale crizei în scopul provocării de seisme sociale.

În pofida ascensiunii principiului dreptului la informare al publicului, protecția intimității este principiul de la care este imperios necesar să nu se facă niciun tip de abatere în condițiile în care nu există argumente suficient de solide. În orice caz, informația nu poate fi folosită contra persoanei în interes de divertisment. Totodată, media este datoare să facă publice toate informațiile de interes public.

În scopul negocierii acestei relații, în multe state a fost impusă instituția ombudsmanului, sub identitatea unei instituții utilizată în scopul supravegherii drepturilor civile și, în mod expres, în chestiunea libertății informațiilor publice.

Valori deontologice

Demersul deontologic cuprinde în principiu, două nivele: nivelul discursului și nivelul reglementărilor propriu – zise. Acestea sunt, la rândul lor, de două tipuri: norme (riguroase și obligatorii) și angajamente (voluntare) ori recomandări. Caracterul obligatoriu al codurilor auto-impuse este mai rar întâlnit într-o branșa întreagă, chiar și la nivelul unui spațiu teritorial limitat.

În comparație cu alte domenii profesionale, reglementările auto – impuse obligatorii sunt rare. Acesta este motivul care stă la baza preocupării mai pregnante a puterilor publice pentru reglementarea prin intermediul normelor juridice a acestei activități. Normele deontologice sunt obligatorii și în cazul reglementărilor unor organizații media.

În interiorul structurii profesionale se regăsesc două nivele de reglementare: pe de o parte, nivelul corpului, pe de o parte, nivelul unor întreprinderi de presă. Pe măsură ce nivelul este mai jos, eficacitatea codurilor deontologice este mai ridicată. Codurile întreprinderilor de presă au suportul aparatului administrativ al acesteia și, totodată a mijloacelor de constrângere administrativă implicate de o asemenea structură.

Pe lângă acestea, codurile unor întreprinderi de presă, ce sunt confundate câteodată cu un regulament de ordine interioară, sunt situate la jumătatea drumului dintre dreptul comun și legislația autoimpusă. Poziția lor este mai apropiată de dreptul civil decât de legislația profesională autoimpusă. Aceste regulamente pot să inspire codurile profesionale, participând la articularea culturii deontologice în cadrul profesiunii jurnalistice.

Așadar, majoritatea codurilor deontologice sunt, în mod expres, discursuri de etică aplicată. Acestea au doar uneori caracter de norme de drept pozitiv. Tendința actuală este de mărire a gravității restricțiilor.

Există trei tipuri primordiale de coduri auto-impuse în media:

co – impuse – coduri impuse;

de întreprindere:

coduri de colaborare;

coduri parte a contractului de muncă;

coduri private sau publice;

coduri obligatorii pentru angajați;

coduri parțial auto-impuse.

mutuale:

coduri ale unor organizații patronale;

coduri ale unor corporative;

coduri ale unor organizații ale jurnaliștilor;

coduri complet auto-impuse.

În comparație cu construcțiile etice speculatoare, deontologiile au o finalitate pragmatică descrisă de un caracter normativ cu valoare strict profesională. Astăzi conceptul de “deontologie” este înțeles în două maniere: pe de o parte, ca un set de principii codificate într-un ansamblu (cu o funcție de text regulator al cadrului intern al unei profesii) iar pe de altă parte ca un discurs etic asupra unei profesii. Funcția deontologiei este una dublă: de asigurare a privilegiului autonomiei în relație cu spațiul social dat și de organizare a funcționarii interne a corpului profesional prin mijlocirea relațiilor dintre membrii întreprinderii.

Discursul deontologic este pragmatic doar atunci când este proiectat și asumat de un corp profesional. Așadar, în majoritatea cazurilor, demersul deontologic este conectat de existența unei structuri cvasi – corporative identificată în prezența corpului – instituție. În scopul funcționalității codurilor, acestea solicită coeziunea grupului.

Astăzi, normele deontologice profesionale sunt recunoscute de către stat, definind obligațiile profesionale ale celor ce practică meseria. Valoarea lor este una imperios necesară însă există și discursuri deontologice ce au o valoare doar orientativă (dar lipsită de caracter juridic) pentru membrii profesiunii. Condiția care stă drept fundament al acceptării normelor de către stat stă în recunoașterea caracterului obligatoriu al acestora de către întreaga comunitate profesională.

Cele dintâi coduri auto-impuse din lumea presei există încă din perioada interbelică. În anul 1954, o întâlnire internațională a jurnaliștilor a adoptat Declarația privind îndatoririle ziariștilor. Această tendință a luat amploare ulterior constituirii unor organisme internaționale ale jurnaliștilor.

Drept consecință a presiunii societății au apărut în multe dintre statele lumii consiliile de presă, după șablonul instituției britanice British Press Council ori a Ombudsman – ului scandinav.

Aceste instituții cuprind, în genere:

reprezentanți ai publicului;

reprezentanți ai guvernului;

experți în mass – media;

editori;

jurnaliști;

proprietari de mass-media.

Scopul acestor instituții este de supraveghere deontologică profesională și a relațiilor dintre public și presă. În majoritatea țărilor cu o presă liberă există organizații sindicale ale ziariștilor ce au emis propriile coduri pentru membrii asociației lor. Fiecare mare organizație de presă este descrisă printr-un set de reglementări interne, în care prevederile deontologice au o funcție deosebit de relevanță.

În România, dezbaterea deontologică a fost pentru o perioadă lungă de timp controlată de luptă pentru protejarea libertății de expresie. Incipitul funcționării regimului presei libere a avut loc simultan cu instaurarea regimului politic liberal, între anii 1859 – 1866 însă libertatea presei a persistat în a fi ținta unor restricții, de natură juridică. Începând cu cea de-a doua jumătate a celui de-al XIX-lea secol jurnaliștii au beneficiat o autonomie profesională, până la apariția ciclului autoritarist în România, în luna februarie a anului 1938.

Prin prisma faptului că până la sfârșitul celui de-al XIX-lea secol, presa reprezenta expresia unor sensibilități politice, imixtiunile contra presei erau de cele mai multe ori atacuri împotriva rivalilor politici. Totuși, limbajul presei era deosebit de violent iar presa orientată spre propagandă politică era folosită ca o formă de influență. Aceasta se identifică într-o presă de dezbatere mai degrabă decât de informare.

Profesionalizarea jurnalismului românesc s-a produs abia spre finalul celui de-al XIX-lea secol, simultan cu apariția cotidianului de informare. Focusarea se face, în mod expres, pe funcția agitatorică a jurnalistului mai degrabă decât pe datoria sa de a informa corect. Modelul negativ al jurnalistului se identifică în ziaristul fără conștiință.

Acest model submina credibilitatea presei însă arăta și sensibilitatea condiției de jurnalist și, totodată, natura dezbaterii deontologice (profesionalismul jurnalistic era apreciat la un nivel scăzut). Eficiența presei agresive a determinat că orice dezbatere să apară imperios necesară și, în același timp, infantilă. În primii ani ulteriori regimului ceaușist au apărut structuri ce și-au propus să structureze corpul jurnaliștilor:

Uniunea ziariștilor profesioniști;

Societatea ziariștilor români;

Asociația ziariștilor din România.

Activitatea acestor structuri era îndreptată în mod expres pentru apărarea presei de imixtiunile guvernelor post – comuniste. Odată ce puterile publice au intervenit, a fost înființat un organism de reglementare în media audio – vizuală: Consiliul Național al Audio – Vizualului.

După ce în anul 1994 a fost înființat la București, Centrul European de Informare și Documentare, de ceva timp în capitală funcționează o asociație pentru apărarea libertăților presei și a culturii jurnalistice sub identitatea unei filiale a organizației internaționale Freedom House.

În același context, există și Clubul Român de Presă, ce grupează liderii trusturilor de presă primordiale din România, unde au loc întâlniri și comunicate.

Lipsa unei organizații profesionale eficiente care să aibă o funcție de reprezentativitate mai vastă reprezintă astăzi problema principală a jurnalismului românesc.

CAP. II Propaganda

2.1 Definirea propagandei

Astăzi, conotația propagandei este una mai degrabă negativă, presupunând răspândirea intenționată a unor idei, a unor informații sau zvonuri, în scopul de a dăuna altor guverne, altor grupuri specifice, altor instituții sau mișcări. Aceste exemple se identifică în propagandă nazistă și în propagandă revoluționară.

În altă ordine de idei, propaganda se identifică în orice formă de comunicare care vine în suportul unor obiective naționale spre a influența comportamente, opinii, atitudini, emoții, oricărui grup de oameni în avantajul direct sau indirect al sponsorului comunicării respective.

Raportul între conceptul de "propagandă" și "relații publice" este complex. În funcție de perspectiva celor interesați, propaganda poate reprezenta opusul relațiilor publice, în condițiile în care relațiile publice informează, timp în care propaganda manipulează, ori poate fi un tip special al relațiilor publice, în conjunctura în care propaganda utilizează instrumente de distorsionare a realității.

Cele două noțiuni sunt strâns corelate de termenii de “cenzură”, “publicitate”, “manipulare” și “informare”. Din perspectivă istorică, cenzura a fost pusă în simbioză cu propaganda însă ulterior inițierii războiului din Golful Persic, instanțele politico – militare ale Statelor Unite ale Americii au aplicat cenzura și prin raportare la relațiile publice.

În esență, propaganda presupune o difuzare sistematică a unei ideologii sau a unei doctrine ce prezintă o anumită valoare pentru vorbitor – propaganda electorală. Expunerea simplistă a unei doctrine nu se identifică în propagandă. Pentru ca o doctrină să fie propagandă, trebuie ca aceasta să fie răspândita prin intermediul unui sistem de comunicare, respectiv printr-o serie de evenimente întreprinse pentru o perioadă lungă de timp, în scopul de a determina publicul să adopte un alt mod de raționalizare.

La nivel simplist, propaganda se identifică într-o formă de persuasiune fără o interacțiune directă între emițător și destinatar. Propaganda reprezintă o comunicare intens controlată într-o societate centralizată, ce difuzează o doctrină anume, așadar înseamnă, înainte de toate, îndoctrinare.

Propaganda este descrisă ca fiind eficientă în condițiile în care se caracterizează prin trăsături precum:

afirmativitatea – propagandistul expune o afirmație însă nu menționează niciodată sursa acesteia;

continuitatea – lipsa pauzelor în ceea ce privește subiectul;

partizanatul – presupune prezentarea unei singure perspective și niciodată a două perspective aflate în dispută;

simfonismul – presupune transmiterea pe toate canalele de comunicare pe care propagandistul le are la dispoziție;

pe termen lung.

Marketingul politic este definit sub identitatea unui ansamblu de tehnici ce au drept obiectiv promovarea imaginii unei instituții politice, prin raportare la publicul de la care este dorită obținerea încrederii publice. În acest context se iau în calcul nevoile publicului respectiv și raportul dintre respectiva instituție politică și alți actori politici de pe piață.

Marketingul electoral este raportat la relația dintre alegător și politician, simultan marketingul instituțional făcând referire la raportul dintre cetățean și demnitarul politic. Cele două tipuri de marketing sunt componente ale marketingului politic.

De-a lungul carierei sale, omul politic poate să se afle în cele două ipostaze. Cea dintâi ipostază este cea în care cere votul alegătorului în scopul accederii la putere iar a doua este cea în care, aflându-se la putere, cere sprijinul cetățeanului pe care îl reprezintă. Aceste procese se realizează prin intermediul acțiunilor de propagandă.

2.2 Specificitățile propagandei: evoluție, tipuri

Propaganda a luat naștere atunci când omul a încercat să transmită aproapelui său o informație. Orice cuvânt ascunde în el o idee de propagandă. De la incipitul istoriei indivizii au căutat cauțiuni sociale.

În primă instanță, vânătorii cei mai pricepuți erau recunoscuți drept lideri ai grupului respectiv. Ulterior, recunoscut în această manieră era războinicul ce conducea tribul către victorie și ucidea cât mai mulți dușmani. Relevantă lor în ochii celor apropiați se câștiga prin metode nesofisticate și simple.

Din acest motiv, simpla relevanță conferea mesajelor acestora greutatea specifică în scopul de a persuada, fără a se simți nevoia unor tehnici complexe de propagandă.

Primul maestru al propagandei a fost Napoleon Bonaparte care a inspirat ulterior personalități că Hitler sau ca alți dictatori. Armată secretă a lui Napoleon a fost propaganda iar, în aceste condiții, Frântă a devenit primul stat modern fundamentat pe propagandă. Pentru prima dată, pe vremea lui Napoleon, propaganda a fost totală, întreprinsă printr-o cenzură strictă.

În funcție de sursa informațiilor expuse, propaganda poate fi clasificată în trei categorii:

propaganda albă – tip de propagandă în care sursă este cunoscută publicului;

propaganda neagră – tip de propagandă în care este de înțeles că sursa informațiilor ar fi alta decât cea reală;

propaganda gri – tip de propagandă în care sursă este neidentificabilă;

sub – propaganda – implică facilitarea comunicării, respectiv impunerea unei doctrine noi prin apelarea la crearea unei atitudini pozitive anticipate.

În societățile moderne, propaganda politică este esențiala pe de o parte în informarea maselor, iar pe de altă parte în manipularea acestora, mase cărora li se etalează o anumită imagine, care, de cele mai multe ori, înlocuiește realitatea.

2.3 Propaganda sub forma dezinformării

Potrivit lui Georges Henein, propaganda reprezintă “acțiunea de convingere prin instigare, ce tinde să înlocuiască rațiunea cu impresionabilitatea, ștergând linia de demarcație între adevăr și fals”. Scopul propagandei se identifică în dezvoltarea unor motivații pozitive și în întărirea convingerilor legate de valorile pe care le susține entitatea care face propagandă.

De cele mai multe ori, propaganda apare sub forma unui subsistem al sistemului politic al unui regim de guvernare sau al unui partid politic și urmărește îndeplinirea unor scopuri manipulative. Pe lângă acestea, există și forme ale propagandei categorisite în funcție de profilul entității care o inițiază și în funcție de conținut, care urmăresc îndeplinirea unor scopuri persuasive. Organizarea și întreprinderea propagandei au la bază stabilirea unei ideologii, a unei table de valori, a intereselor și a obiectivelor.

La nivel sociologic, în ceea ce privește propaganda, atenția se îndreaptă asupra modalităților și tehnicilor de transmitere.

Astfel, s-au identificat mai multe metode și tipuri de propagandă.

Modalitatea prin care organizarea mesajelor este gândită în așa măsură încât să stârnească trăiri de ordin emoțional;

Propaganda bazată pe comunicarea persuasivă – implică aplicarea normelor retorice de structurare a discursului, prin folosirea termenilor de ordin emoțional, care are la bază strategia de convingere a membrilor audienței;

Propaganda tactică;

Propaganda strategică;

Propaganda faptelor – se axează pe transmiterea de fapte cât mai concret întreprinse;

Propaganda deschisă – prin care se dorește etalarea explicită a motivelor, a intențiilor și a originii;

Propaganda „neagră” – formă “negativă” de propagandă (sau dezinformarea) în cadrul căreia sursele sunt divulgate, există înșelăciuni în ceea ce privește intențiile procesului și, uneori se face negoț ilicit prin mesajele sale. Aceasta din urmă nu este altceva decât dezinformarea în acțiune;

Propaganda întreprinsă cu ocazia întâlnirilor numeroase (în cazul acțiunilor audio – vizuale grandioase, în cazul întâlnirilor de masă sau în cazul mitingurilor) – prin această formă, mulțimea este considerată un întreg și este, astfel, ușurată prin antrenarea tuturor celor prezenți în discuție;

Propaganda “evanghelică” – este vehiculată de misionari sau de preoți prin intermediul zvonurilor tendențioase.

Cel mai adesea, dezinformarea prin propagandă se concentrează asupra opiniilor indivizilor și încearcă să valorifice unele idei în defavoarea altora ori să estetizeze evenimentele prezentându-le într-un cadru favorabil.

“Autopropaganda, datorată pe plan politic mai ales lui Mao Tze-Dun, se practică în grupuri restrânse în care fiecare participant este invitat să se exprime cu toată spontaneitatea”.

Cu privire la propaganda politică, Jean-Marie Domenach a surprins caracteristicile acesteia la nivel intern și extern în următorul mod: „Din punct de vedere extern, ea trebuie să se adreseze simultan individului și masei, să utilizeze toate mijloacele tehnice disponibile (presă, radio, televiziune, afișe, broșuri, cinematograf), să fie continuă și îndelungată pentru a provoca adeziunea și acțiunea receptorului. Din punct de vedere intern, ea trebuie mai ales să răspundă principiului simplificării (dușmanul unic), al îngroșării (exagerarea faptelor) și al orchestrării (repetarea mesajelor).”

Așadar, este dificil de stabilit o limită între dezinformare și propagandă, întrucât cele două concepte sunt direct proporționale și coexistă în scopul creării unei imagini deformate a realității.

CAP. III Libertatea presei și condiția jurnalistului

“Libertatea presei” reprezintă un concept ce a stârnit o serie de dezbateri însă, cu toate acestea, fenomenul se situează departe de final. Din perspectiva conceptuală, dreptul libertății presei în statele democratice – dar și în cele mai multe din statele totalitare – este garantat, fiind înscris în Constituție sub identitatea unui drept – natural – al cetățeanului la informare.

Din perspectivă practică, lucrurile stau diferit. În primă instanță, această libertate trebuie observată la nivelul a două stadii: stadiul general (ce se referă la presa ca instituție) și stadiul individual (ce privește, în mod expres, ziaristul).

Din punct de vedere general, studiile de specialitate sprijină ideea conform căreia nu se poate vorbi despre o libertate a presei decât la stadiul declarativ. În condițiile în care produsul mediatic se identifică într-un bun ce se vinde cu o sumă mult sub costul său de producție, este o irealitate susținerea că un trust media, o publicație sau un post de televiziune este integral independent. Funcționarea acestor entități media este, în această manieră, dependent de niște presiuni pe care teoreticienii în domeniu le consideră prezente, pe de o parte din domeniul social – prin inițiative ale organizațiilor neguvernamentale sau prin mijloace legislative, pe de altă parte din domeniul economic – prin grupul patronal sau prin materia primă ce administrează fondurile financiare.

Cu toate că la prima vedere pare neobișnuit, pe plan individual lucrurile sunt situate invers. În cadrul unei societăți democratice (chiar dacă este în tranziție), condusă de un stat de drept, ziaristul poate să se exprime în totalitatea libertății constituționale. În condițiile în care politica editorială a publicației la care lucrează se pliază pe convingerile sale, ziaristul poate să lucreze fără a fi constrâns. În caz contrar, acesta poate pleca la o altă publicație a cărei politică editorială concordă cu convingerile sale. Un exemplu potrivit, în acest context se identifică în opțiunea unora dintre ziariștii de la "Adevărul" de a își urma liderii la publicația "Gândul".

În anul 2014, libertatea presei din România a fost în declin, luând în considerare, pe de o parte, infiltrarea cu agenți ai serviciilor iar pe de altă parte, politizarea excesivă.

An electoral cu o dinamică politică vie, anul 2014 s-a evidențiat într-o manieră mai intensificată comparativ cu anii precedenți, prin problemele primordiale ce afectează libertatea presei:

influențarea agendei publice de agenții serviciilor de informații;

politizarea excesivă;

infiltrarea redacțiilor;

mecanisme corupte de finanțare a presei;

subjugarea agendei editoriale intereselor patronale.

În anul 2014, România a fost situată pe locul 52 în clasamentul internațional anual cu privire la libertatea presei, realizat de organizația Reporteri fără Frontiere, în declin cu șapte locuri față de anul precedent (când s-a situat pe locul 45).

Guvernul a sacrificat libertatea de exprimare a jurnaliștilor și cetățenilor pentru a face pe plac delegaților guvernului chinez.

Libertatea de exprimare nu presupune doar abuz de cuvinte ci informarea în mod corect a populației, prin respectarea drepturilor celorlalți indivizi, implicit a drepturilor celui vizat de un articol media, în ceea ce privește respectarea vieții private.

În exercitarea sa, profesia se supune tuturor condiționărilor, ziaristul desfășurându-și activitatea:

între constrângeri și independență profesională;

între presiunea grupurilor de interese și datoria de a servi interesul public;

între informația clasificată și informația de interes public;

între clauză de conștiință și politica redacțională.

Prin raportare la ziaristul militar, scriind un articol, acesta se plasează în exteriorul statutului său, iar în condițiile în care nu îl scrie, intră în conflict cu conștiința proprie. În secțiunea civilă a presei rezolvarea una simplistă: ziaristul pleacă, pentru a face parte dintr-o altă publicație. În același context, ziaristul militar nu beneficiază de această opțiune, întrucât indiferent unde s-ar duce în presa militară, condițiile rămân aceleași.

La nivel practic, ziaristul militar se confruntă cu o altă conjunctură. Din propria dorință sau din dorința indusă de creere a unei imagini pozitive a instituției din care este parte, în paginile publicațiilor ajung, prin intermediul său, în mod expres, trăsături agreabile ale cotidianului militar și, rar, hiatusuri în comunicare. Astfel, credibilitatea publicațiilor este erodată, acestea riscând să nu își mai atingă scopul.

În ceea ce privește publicațiile românești, acestea devin, pe măsura trecerii timpului, valoroase din perspectivă estetică, însă golite de conținut.

Situația industriei de media, în mod expres condiția ziaristului, se degradează zilnic, în aceste condiții libertatea de exprimare devenind o pretenție în conștiința puterii politice.

Ziua mondială a libertății presei este considerată de Organizația Națiunilor Unite ca fiind cea de 3 mai (declarată astfel în scopul de a aduce în atenția publică necesitatea respectării libertății de exprimare, potrivit celui de-al 19-lea articol al Declarației Universale a Drepturilor Omului: “Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat”).

Anul 2014 a fost un an electoral descris printr-o dinamică politică intensificată, aspect ce a evidențiat mai pregnant, comparativ cu anii anteriori, problemele primordiale ce dăunează libertății presei.

CAP. IV Studiu de caz: Corupția în presă

Cea mai mare parte a sectoarelor (intră în discuție atât cele publice cât și cele private) sunt afectate de fenomenul corupției. Unul din aceste sectoare este mass-media, ce, odată cu trecerea timpului și-a dovedit credibilitatea prin difuzarea informațiilor din domenii distincte de interes public.

Cu toate acestea, maniera în care sunt obținute informațiile nu se situează mereu de partea corectitudinii. Există conjuncturi în care unele surse publică știri parțial sau total inventate. În ciuda acestor conjuncturi, nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește stabilirea unor principii concrete care să limiteze aceste situații.

Prin raportare la corupție, se pot lua în calcul două tipuri de ziariști: pe de o parte, ziariștii ce văd în corupție o formă de supraviețuire, pe de altă parte ziariștii ce nu pot să accepte obținerea beneficiilor prin metode incorecte, din punct de vedere deontologic și, totodată, nici să opereze într-o societate lipsită de organizare, într-o societate haotică.

În mass – media, corupția derivă dintr-o serie de motive care, de altfel, o și sprijină, într-o manieră sau alta. Dintre aceste motive fac parte neproductivitatea sistemului, nivelul scăzut de trai, sau presiunile economice.

În ultimii ani, majoritatea posturilor de televiziune au drept obiectiv primordial susținerea unor partide politice. Motivul pentru care acestea supraviețuiesc în continuare constă în acela că în orice domeniu ar activa, indivizii au dorința de afirmare, dorina de a avea un trai cât mai decent și de a supraviețui la standarde din ce în ce mai ridicate, aspecte care îi determină să accepte compromisurile.

În mass – media, corupția reprezintă un fenomen ce nu poate dispărea deodată, din cauza faptului că și celelalte sectoare (indiferent că sunt private sau publice) întâmpină aceeași problemă. În acest context însă, se poate apela la diverse strategii în scopul de a limita acest fenomen.

În condițiile în care mass – media este mai bine structurată și atât regulile interne cât și cele externe ale acesteia sunt mai bine cunoscute, șansa de a reduce corupția este mai ridicată.

Studiul de caz prezent a presupus o cercetare prin care s-a urmărit maniera în care populația municipiului Iași percepe căile de limitare a corupției, amploarea și cauzele acesteia.

Obiectivul studiului constă în amploarea fenomenului corupției la nivelul presei municipiului Iași.

Astfel, a fost realizat un un sondaj de opinie la nivelul orașului Iași, în perioada 11 ianuarie – 29 ianuarie 2015.

Relevant de precizat este faptul că sondajul nu a măsurat nivelul real al corupției ci a determinat maniera în care populația ieșeană percepe acest fenomen. Eșantionul a fost unul reprezentativ pentru ceea ce se numește populația “normală” a Iașului, sondajul a fost relevant, în primă instanță, pentru “corupția de supraviețuire”. Luând în considerare că există anumite categorii de instituții media cu ai căror ziariști individual mediu intră mai rar în contact (sau chiar deloc), nivelul corupției este, într-o formă sau alta, subreprezentat în sondaj.

Precizarea referitor la faptul că sondajul este important pentru “corupția de supraviețuire” a fost făcută întrucât studiile ce au avut drept obiect fenomenul corupției au relevat existența mai multor tipuri de corupție.

Motivul care a stat la baza alegerii orașului Iași se identfica în importanța pe care acesta o are, fiind unul dintre cele mai mare orașe ale României, locul unde sunt concentrate resursele economice și unde, în același timp, există o simbioză între sectorul public și sectorul privat, la nivel local.

Simultan, a fost realizată monitorizarea presei pentru ziarele: “Academia Cațavencu”,” Adevărul” și “România Liberă” în perioada 11 ianuarie 2016 – 01 Martie 2016 în scopul de a avea o imagine cu privire la reflectarea corupției în presa scrisă.

În scopul determinării manierei în care populația ieșeană percepe amploarea fenomenului corupției, respondenților li s-a cerut să răspundă la întrebarea: “În ce măsură credeți că luarea de mită în mass – media este răspândită în România”? Opinia care a predominat – 85, 5 procente – constă în aceea că majoritatea ziariștilor (dacă nu toți) primesc mită pentru deformarea (reinterpretarea/inventarea) informațiilor. Peste 6 procente dintre respondenți au răspuns într-o manieră mai nunatata – doar ziariștii care fac parte din anumite trusturi media iau mită.

Sondajele de opinie ale ultimilor ani reflectă o realitate în care corupția este parte cotidiană a activității de zi cu zi a indivizilor. În cadrul sondajului de opinie publică desfășurat la nivelul municipiului Iași, întrebării “Cat de frecvent considerați că ziariștii încearcă să creeze greutăți pentru a primi cadouri sau bani?” i s-a răspuns în proporție de circa 90 de procente că această acțiune se petrece într-o manieră mai mult sau mai puțin frecventă.

În conjunctura ipotetică în care un individ ar avea nevoie de lămuriri cu privire la o știre sau la o informație iar ziaristul i-ar cere să aștepte sau ar amâna-o, 65 de procente dintre respondenți consideră că individul în cauză ar trebui să îi ceară ziaristului să “își facă datoria” iar 14 de procente s-ar plânge directorului instituției media repective. Excepție fac indivizii trecuți prin experiența oferirii cadourilor diverșilor ziariști. Acești respondenți transmit indivizilor aflați în conjunctura ipotetică expusă lecția deprinsă din propria experiență – în rezolvarea unei dificultăți oarecare, reușita este garantată de doar două metode: “găsirea unui prieten cu relații” (11 procente) și “oferirea ziaristului a unui cadou” (10 procente).

Mass – media însăși are o funcție reprezentativă în combaterea corupției.

În sondajul de opinie întreprins în rândul cetățenilor ieșeni, în scopul suprinderii percepției lor asupra fenomenului corupției, la întrebarea “Ce factori considerați că ar avea un rol reprezentativ în combaterea corupției?”, răspunsul a constat în acela că Justiția (63,4 procente) cetățenii (53,4 procente) și presa (43,7 procente) sunt cei mai reprezentativi actori în limitarea fenomenului.

În ceea ce privește eforturile întreprinse de presă, potrivit monitorizării efectuate în perioada 11 ianuarie 2016 – 01 Martie 2016 publicațiilor “Academia Cațavencu”,” Adevărul” și “România Liberă”, s-a descoperit că numărul articolelor ce menționează conceptul “corupție” s-a mărit într-o manieră reprezentativă în ultimele două săptămâni ale perioadei luate în calcul, această creștere fiind cauzată de folosirea temei corupției prin raportare la evenimentele politice petrecute în ultima vreme.

Folosirea termenului “corupție” este oscilant funcție de publicație. Termenul este cel mai des utilizat de România Liberă (21,7 procente) iar cel mai rar de către Academia Cațavencu (16 procente). Folosirea mai puțin frecvență a noțiunii “corupție” este asociată cu înlocuirea să prin abordări de tipul “mafie”.

Corupția este regăsită în fapte ce implică folosirea abuzivă a puterii (publice) spre obținerea pentru sine sau pentru un alt individ, a unui “câștig” nemeritat. Fapte de aceatsa natura se identifică în:

conflictul de interese;

abuzul de putere în întreprinderea sarcinilor de serviciu;

instituirea unui mechanism arbitrar de de exercitare a puterii în domeniul achizițiilor publice;

prejudicierea unei alte entități;

nepotism;

folosirea fondurilor ilicite în finanțarea campaniilor electorale.

În scopul prevenirii fenomenului corupției sunt imperios necesare o serie de măsuri, pe de o parte pe plan instituțional, pe de altă parte pe plan legislativ. Din studiul întreprins se desprind o serie de recomandări legate de acțiunile ce trebuie întreprinse pe viitor spre realizarea acestei cerințe.

Conflictul de interese este descris de legislația românească prin folosirea termenului de “incompatibilitate” ce acoperă numai parțial sintagma de “conflict de interese”. În acest context, exemplificări pot fi identificate, printre altele în cel de-al 12-lea articol al Legii nr. 78/2000, pentru prevenirea și sancționarea faptelor de corupție. În acest context, se impune, așadar, o amendare a legislației în vigoare cu privire la introducerea într-o manieră explicită a acestei sintagme.

Transparența reprezintă una dintre premisele înlăturării corupției.

Legislația română are o multitudine de reglementări etalate în scopul de a asigura această condiție. Pe de altă parte, există însă și o serie de reglementări defectuos realizate prin care este permisă limitarea accesului la informație.

CONCLUZII

Ca parte a luptei contra corupției, comunicarea publică este, prin raportare la încrederea în presă, sub un procent de 66%, ceea ce înseamnă că se situează peste media Uniunii Europene care este de 60 de procente.

În condițiile în care presa devine un instrument al propagandei, apare un pericol. În această conjunctură, lupta contra corupției se identifică în abilitatea unei instituții media de a se apăra.

Presa din România este într-o manieră reprezentativă influențată atât de interesele cât și de afilierile politice ale deținătorilor unor societăți media.

În anul 2015, dincolo de a continua instrumentarea dosarelor de corupție la nivel înalt, prioritățile au vizat și motivele ce au avut drept obiect corupția în sistemul de sănătate, frauda în domeniul achizițiilor publice, corupția în domeniul de educație, folosirea frauduloasă a fondurilor europene, corupția în sistemul de justiție cu accente pe confiscarea extinsă, toate aceste aspecte fiind prezente și subliniate de către presa din România într-o manieră mai mult sau mai puțin părtinitoare.

Corupția în presa din România, depinde, în primă instanță, de valorile deontologice și de cele etice care descriu existența unui ziarist, mai degrabă decât de conjuncturile și de “anturajul” în care este exercitată presa românească, astăzi. Pe de altă parte, intră în calcul și consecințele pe care ziaristul le poate suporta în condițiile respectării normelor deontologice și, simultan, în cazul evitării de a fi corupt (în sensul că ar putea ieși în câștig mai degrabă nerespectând limitele eticii însă “apelând” la a fi corupt sau la a face parte dintr-un trust corupt decât fiind cinstit), în consecință, “ziaristul sfințește locul”.

BIBLIOGRAFIE

Andreas Teuber, “Kant's Respect for Persons”, Sage publications, vol. 11, no. 3, 1983

Art. 285 din Legea 286/2009 a Noului Cod Penal publicată în 2015

Art. 206 din Legea 286/2009 a Noului Cod Penal publicată în 2015

Art. 207 din Legea 286/2009 a Noului Cod Penal publicată în 2015

Așa Briggs, Petre Burke, “Mass-media. O istorie socială de la Gutenberg la internet”, Iași, 2006

Bernard Miege,” Gândirea comunicațională”, Ed. Cartea Românească, București, 1998

Bogdan Ficeac, “Tehnici de manipulare”, Ed. Nemira, București, 1996

Călin Hentea, “Propaganda fără frontiere”, București, Editura Nemira, 2002

Christian Baylon, Xavier Mignot, “Comunicarea”, ed. Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 2000

Christians Clifford, Mark Flacker, Kim Rotzoll, Kathy McKee, “Etica mass-media. Studii de caz”, Iași, Polirom, 2001

Christine Le Bihan, “Marile Probleme ale eticii”, Ed. Institutul European, Iași, 1999

Claude-Jean Bertrand, “Deontologia mijloacelor de comunicare”, Ed. Institutul European, Iași, 2000

Claude – Jean Bertrand, “O introducere în presa scrisă și vorbită”, Ed. Polirom, Iași, 2001

Clifford Christians, Mark Fackler, Kim Rotzoll, Kathy McKee, “Etica mass-media”, Ed. Polirom, Iași, 2001

Corina Rotar, Ioana Lepadatu, “Teoria stabilirii agendei în presa scrisă românească”, revista Managementul intercultural, volumul XV, nr. 3 (29), Facultatea de Științe politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea Babeș – Bolyai, Cluj – Napoca, 2013

Daniel Bougnoux, “Introducere în științele comunicării”, Iași, 2000

David Randall, “Jurnalistul universal”, Ed. Polirom, Iași, 1998

Delia Cristina Balaban, “Publicitate”, Cluj – Napoca, 2009

Domenach, Jean – Marie, “Propaganda politică”, ABC, 2004

Dorin Popa, “Genuri jurnalistice. Juralismul de teren. Știrea”, curs, Departamentul de Jurnalistică și Științe ale Comunicării, Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iași, 2007 – 2008

Doru Pop, “Mass-media și politica”, Ed. Institutul European, Iași, 2000

Federația Internațională a Jurnaliștilor, “Libertate și responsabilitate: protejarea libertății de exprimare prin autoreglementarea presei”, Campania Globală pentru Libertatea de Exprimare, 2005

Florin Cristian Popescu, “Introducere în ziaristica de agenție”, Ed. Universității București, 1992

Georges Henein, “Petite Encyclopedie politique”, Ed. Du Seuil, 1969

Gheorghe Rafael – Ștefănescu, “Amintiri din România socialistă”, Editura Mirador, Arad, 2005

Jean Caune, “Cultură și comunicare”, Ed. Cartea Românească, București, 2000

Jean-Noel Jeanneney, “O istorie a mijloacelor de comunicare”, Iași, 1997

John Hartley, “Discursul știrilor”, Ed. Polirom, Iași, 1999

Lucian-Vasile Szabo, “Libertate și comunicare în lumea presei”, Ed. Amarcord, Timișoara, 1999

Luminița Roșca, “Formarea identității profesionale a jurnaliștilor”, Ed. Polirom, Iași, 2000

Marian Petcu, “Istoria jurnalismului și a publicității în România”, Iași, 2007

Michel Friedman, “Libertăți și răspunderi ale ziariștilor și autorilor”, Ed. Humanitas, București, 1991

Miruna Runcan, “Introducere în etică și legislația presei”, Editura All, București, 1998

Patrice Flichy, “O istorie a comunicării moderne”, Iași, 1999

Peter Gross, “Culegerea și redactarea știrilor”, Ed. de Vest, Timișoara, 1993

Rodica Stanea, “Tehnici de comunicare eficientă”, suport de curs, Universitatea “1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2007 – 2013

Veronica Ioana Ilies, “Sintagma relații publice între confuzii, asemănări și deosebiri. Unele considerații”, Revista Transilvană de Științe ale Comunicării, 7/2008

Victor Visinescu,” Jurnalism contemporan”, Ed. Victor, București, 2002

Vladimir Volkoff, “Tratat de dezinformare”, Ed. Antet, București, 1999

Vladimir, Volkoff, “Dezinformarea, armă de război”, București

Surse publice

www.anr.gov.ro, “Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948”

www.legeaz.net, “Drepturile și libertățile fundamentale”

www.europa.eu, “Ombudsmanul European”

Călin Hentea, “Armele secrete ale lui Napoleon”, www.historia.ro

www.activewatch.ro

www.dw.com

www.agerpress.ro

www.legislatie.resurse-pentru-democratie.org, Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 19

Raportul Freex, “Libertatea presei în România 2014 – 2015”, www.activewatch.ro

www.dreptonline.ro, “Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție”

www.ec.europa.eu, raport al Comiei Europene: “Statele membre au eșuat în implementarea legislației comunitare pentru combaterea corupției în sectorul privat”