Conditia Si Valoare Individului In Sistemul Politic European Vs Conditia Si Valoare Individului In Sistemul Politic, Post Razboi Rece
INTRODUCERE
Sistemul politic include organizarea puterii politice, relațiile dintre societate și stat, caracterizează procesele politice care includ instituționalizarea puterii, starea și nivelul activității politice în societate, caracterul participării politice, relațiile politice neinstituționale. Sistemul politic colaborează și cu alte subsisteme sociale: economic, ideologic, cultural, juridic.
Societatea civilă este expresia formelor libere de asociere naționale, locale, profesionale ale cetățenilor – asocieri care pot să fie benevole, autentice, democratice, tolerante și, în nici un caz, aceste asocieri nu pot fi controlate sau manipulate de către partide sau de către stat.
Societatea are nevoie de un sistem politic întrucât bunurile și serviciile, valorile morale și spirituale, trebuie să fie alocate, distribuite, și este imposibil fizic și logic să le distribuim pe toate.
Avem nevoie de un sistem poltic deoarece numărul valorilor posibil de alocat este mai mare decât numărul valorilor care pot fi alocate.
Nevoia unui sistem politic poate fi argumentată prin faptul că de-a lungul vremii, s-a dovedit că viabilitatea comunităților umane este asigurată prin organizarea acestor comunități în sisteme politice.
Lucrarea de fațǎ este structuratǎ ȋn patru capitole.
Primul capitol al lucrǎrii propune o abordare teoreticǎ a sistemului politic, a caracteristilor și tipologiilor acestuia.
Existența unui sistem politic este determinată de “rațiunea de a fi“ a guvernământului, adică aceea de a elabora și de a aplica deciziile luate în mod colectiv . Procesul de elaborare și aplicare a deciziilor poate totodată fi numit și proces de alocare a valorilor .
Cel de-al doilea capitol intitulat „ SISTEMUL POLITIC RUS”, analizeazǎ evoluția sistemului politic rus și momentele cheie ȋn conturarea acestui sistem politic.
Politica internațională post-Război Rece a cunoscut puternice mutații, care s-au datorat, într-o anumită măsură răspândirii democrației, creșterii interdependenței naționale și rolului instituțiilor internaționale.
Războiul Rece a marcat o perioadă prelungită de tensiuni între Rusia și Occident, de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial până în 1991, când Uniunea Sovietică s-a prăbușit.
La scară globală, încetarea Războiului Rece a constituit momentul de descătușare a regimului comunist existent în zona central-est europeană, marcat prin prăbușirea regimurilor totalitare din această zonă; destrămarea U.R.S.S.-ului, desființarea pactului de la Varșovia, căderea zidului Berlinului și reunificarea Germaniei, procesul de lărgire și extindere a N.A.T.O spre Est fiind doar câteva realități post-belice ale anilor ’90.
Totodatǎ, cel de-al doilea capitol prezintǎ și felul ȋn care Consiliul Europei este perceput ȋn Rusia, și care este cum este tratat individul ȋn cadrul acestui sistem.
Consiliul Europei a fost prima structură politică, în 1989, care a acceptat cooperarea europeană cu țările Europei Centrale și de Est, confirmându-și astfel statutul de unică organizație capabilă să cuprindă toate democrațiile de pe continent.
Ca un succesor al Uniunii Sovietice, Rusia și elita sale de conducere s-au angajat de mai multe ori în a respecta valorile democrațiilor occidentale, dupǎ modelul Națiunilor Unite și Uniunii Europeane.
Al treilea capitol al lucrǎrii prezintǎ o abordare a sistemului politic european. Ca prim sistem politic supranațional adevărat, multe aspecte ale UE sunt unice.
Proiect politic și economic remarcabil al continentului european, Uniunea Europeană a evoluat dintr-un club a șase state, la cincisprezece în anii ‘90, s-a extins cu 10 în 2004 reunind în prezent douăzeci și opt de state.
Sistemul politic al Uniunii Europene este statuat de tratatele europene. UE a fost creată pe valori precum drepturile omului, democrația și libertatea persoanelor, economiei de piață și interdependența ca una dintre cele mai bune moduri de a stabili pacea și asigurarea stabilității. Principiile moderne ale statului asigurǎ crearea unui climat politic și economic stabil, și dovedesc cǎ există o legătură importantǎ între democrație și securitate.
Într-unul din mesajele sale Bill Clinton spunea că cea mai bună strategie pentru a asigura securitatea și pentru a construi o pace durabilă constǎ ȋn a sprijini progresul democrației într-o altă țarǎ. Democrațiile nu se atacǎ reciproc.
Ȋn ultimul capitol am analizat felul ȋn care individul și implicit drepturile și libertǎțile acestuia sunt ȋntr-adevǎr respectate ȋn sistemul politic rus și respectiv ȋn cel european
Un aspect care meritǎ amintit este acela cǎ Rusia nu încearcă să se apropie de b#%l!^+a?Uniunea Europeană, și nu este cu adevărat dispusǎ să îmbrățișeze sistemul valorilor europene, deoarece încearcă să-și consolideze propriile sale valori.
Dar ce putem ȋnsǎ afirma despre Uniunea Europeană?
După extinderea din 2004 și 2007 UE a crescut teritorial, dar, în același timp s-a confruntat cu noi provocări. Este foarte dificil ȋn schimb pentru UE a consolida poziția statelor sale membre fațǎ de Rusia.
Nu există nici o îndoială asupra faptului cǎ toate statele membre ale UE pledează pentru o Rusie democratică și pentru respectarea statului de drept, dar există abordări diferite.
CAPITOLUL I : STRUCTURA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI POLITIC
I.1. Elementele constituitoare ale sistemului politic
Societatea și în general viața socială, au forma unui sistem social global structurat în subsisteme, care la rândul lor constituie sisteme de sine stătătoare cu structuri, mecanisme și cu funcții proprii.
Un argument care susține ideea conform căreia societatea este un sistem social global, constă în aceea că omul, ca element fundamental al societății, este înainte de toate o ființă socială, o ființă care comunică și intră în relații interumane cu semenii săi, fie printr-un cadru organizat căruia indivizii îi aparțin prin naștere, asemenea comunităților umane, fie prin activități comune în cadrul unor grupuri sociale (muncitori, țărani, intelectuali, patroni, angajați, liber profesioniști), sau prin libera adeziune la diferitele organizații politice, culturale, profesionale.
I.1.1. Nevoia unui sistem politic
Indiferent de natura și indiferent de specificul lor, relațiile interumane, au ca finalitate asigurarea existenței umane și în aceeași măsură asigurarea progresului social.
Cele mai importante sisteme parțiale din cadrul oricărui sistem global sunt: sistemul politic, sistemul economic, sistemul informațional, sistemul spiritual și sistemul militar.
Importanța existenței sistemului politic este susținută de faptul că un sistem politic reprezintă un subsistem al sistemului social global care înglobează relațiile politice, instituțiile politice, concepțiile politice și totodată sistemul care asigură organizarea și conducerea de ansamblu a societății, funcționalitatea ei.
Sistemul politic are menirea de a servi atât societății în întregul ei, cât si fiecărui subsistem în parte, trebuie să apere interesele generale ale societății, dar și pe cele a?individuale.
Nevoia unui sistem politic poate fi argumentată și prin faptul că de-a lungul vremii, s-a dovedit că viabilitatea comunităților umane este asigurată prin organizarea acestor a?comunități în sisteme politice.
Existența unui sistem politic este determinată de “rațiunea de a fi“ a guvernământului, adică aceea de a elabora și de a aplica deciziile luate în mod colectiv . Procesul de elaborare și aplicare a deciziilor poate totodată fi numit și “proces de alocare a valorilor“ .
O definiție a conceptului de sistem politic s-a emis destul de târziu în literatura de specialitate, în speță după cel de-al doilea război mondial, atât în literatura occidentală, cât și în literatura din Europa de Est.
Este important să amintim faptul că până în prezent nu există o definiție unanim acceptata a sistemului politic, dupa cum nu există o definiție unanim acceptată nici pentru conceptul de sistem global, iar sfera noțiunii de sistem și în același timp demersul sistemic diferă de la un autor la altul.
În legătură cu conceptul de sistem politic, mai există și în zilele de azi unele confuzii, iar cele mai întâlnite sunt cele care identifică sistemul politic cu sistemul social global.
Între sistemul politic și între sistemul social global există un raport de la o parte la întreg, sistemul politic reprezentând o parte a sistemului social global, și anume, acea parte care se referă la elementele de organizare și conducere de ansamblu a vieții sociale.
Sistemul politic se caracterizează prin aceea că alocă valori și nu prin aceea că distribuie anumite valori mai degrabă decât altele.
Este adevărat că sistemul politic are ca principală menire să asigure funcționarea societății în ansamblu, dar acest lucru nu înseamnă că sistemul politc poate fi identificat cu sistemul social global.
În încercarea de a defini sistemul politic, și de a argumenta nevoie existenței unui sistem politic, putem menționa faptul că cei mai mulți politologi ai lumii contemporane înțeleg prin noțiunea de sistem politic ansamblul relațiilor politice, ansamblul instituțiilor politice, al concepțiilor politice și al raporturilor dintre ele, existente la un moment dat într-o societate.
Printre primii autori care s-au preocupat de problematica sistemului politic se remarcă David Easton, care, în mai multe lucrări avansează elemente valoroase pentru înțelegerea conceptului de sistem politic. Unul dintre punctele de vedere al lui David Easton constă în aceea că sistemul politic este un sistem deschis cu autoreglare.
J. W. Lapierre în lucrarea "Analiza sistemelor politice" definește sistemul politic drept ansamblul proceselor de decizie care privesc totalitatea unei societăți globale.
Prin noțiunea de sistem politic se aduce în vedere un sistem relativ închis, care asigură integrarea tuturor elementelor societății și a însăși existenței acesteia ca organism integrat, condus în mod centralizat de puterea politică al cărei pivot îl constituie statul.
Sistemul politic include în sine, în primul rând, instituțiile politice – statul, dreptul, partidele și organizațiile politice s.a. -, ca și sistemul comunicațiilor care leagă membrii societății și grupurile sociale cu centrul – puterea politică.
Pentru a fi viabil, sistemul politic trebuie să fie:
universal în destinația și funcțiile sale, extinzându-se asupra tuturor membrilor societății;
coercitiv, fără discriminări, având controlul asupra respectării normelor și regulilor;
legitim și autoritar, având dreptul de a lua decizii obligatorii pentru toți, fiind emanația unei operațiuni democratice exprimate.
Funcțiile vitale ale sistemului politic:
direcționarea dezvoltării prin decizii ce privesc ansamblul vieții sociale;
asigurarea stabilității societății prin contracararea proceselor de dezintegrare și haos social;
adaptarea dinamică la schimbările din interiorul și din afara unei societăți;
deschiderea față de tendințele de înnoire a structurilor care dau viabilitate sistemului.
Trăsăturile (capacitățile) sistemului politic:
reglementarea prin drept și lege în vederea controlului asupra comportamentelor indivizilor și grupurilor sociale; b#%l!^+a?
mobilizarea efectivă a resurselor umane și materiale;
distribuția-alocarea de bunuri, servicii, onoruri membrilor societății în funcție de criterii cât mai obiective;
răspunsul rațional și operativ la cererile și presiunile ce se execută asupra b#%l!^+a?sistemului.
I.1.2. Statul ca sistem politic
Societatea civilă este expresia formelor libere de asociere naționale, locale, profesionale ale cetățenilor – asocieri care pot să fie benevole, autentice, democratice, tolerante și, în nici un caz, aceste asocieri nu pot fi controlate sau manipulate de către partide sau de către stat.
În cele ce urmează amintim câteva trăsături ale societății civile:
varietatea structural-organizatorică a elementelor sale;
autonomia autentică;
comportamentul politicos, tolerant și nrant și neviolent;
simțul civic.
Statul poate fi considerat o instituție vitală a sistemului politic, insituție care își exercită autoritatea suverană asupra unui teritoriu și asupra unei populații și este în același timp subiect de drept internațional.
Din punct de vedere politologic, statul este considerat a reprezenta un ansamblu de organisme politice, administrative și judecătorești, prin care se exercită puterea politică în societate, în cadrul unui anumit teritoriu.
Statul unitar constituie o comunitate în care puterea centrală dirijează și controlează activitățile organelor administrative locale (județe, regiuni).
Statul federal este o comunitate de state nesuverane care constituie un stat central, cu personalitate și cu competențe distincte de cele ale statelor membre. În statul federal se întâlnesc paralel organe ale puterii și ordinii de drept federale și organe ale puterii de drept ale statelor membre cu delimitări ale competențelor.
Confederațiile de state suverane sunt compuse din state membre care își păstrează independența în mod integral, competențele statului federal referindu-se la luarea unor decizii în comun în domeniul relațiilor internaționale.
Este important să aducem în discuție și câteva dintre funcțiile statului, acestea fiind:
Funcția legislativă;
Funcția organizatorică;
Funcția economică;
Funcșia socială;
Funcția administrativă;
Funcția de apărare etc.
Conceptul de stat de drept a fost invocat de Montesquieu în "Spiritul legilor", în care a formulat celebra cerință că nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile pe care legea nu-l obligă să le facă și nimeni să nu fie obligat să facă lucruri dintre cele pe care legea nu i le îngăduie.
Principalele trăsături ale statului de drept sunt reprezentate prin:
supremația legii;
eligibilitatea organelor puterii de stat;
pluralismul politic;
separația puterilor în stat;
delimitarea clară între stat și partidele politice;
respectarea drepturilor omului în concordanță cu reglementările internaționale;
circulația liberă a informațiilor și persoanelor;
economie de piață funcțională;
controlul societății civile asupra forțelor militare și al politicii.
I.I.3. Principiile de funcționare a sistemului politic, sistemul de valori.
Sistemul politic include organizarea puterii politice, relațiile dintre societate și stat, caracterizează procesele politice care includ instituționalizarea puterii, starea și nivelul activității politice în societate, caracterul participării politice, relațiile politice b#%l!^+a?neinstituționale. Sistemul politic colaborează și cu alte subsisteme sociale: economic, ideologic, cultural, juridic.
Pentru definirea conceptului de sistem politic trebuie luate în considerare atît abordarea din perspectiva structurală, cît și cea funcțională.
Pentru a înțelege specificul și funcționalitatea sistemului politic, trebuie analizate structura și, respectiv, componentele sistemului politic: relațiile politice, instituțiile politice b#%l!^+a?concepțiile politice, și totodată interacțiunea dintre toate acestea.
Îndreptându-ne atenția către relațiile politice, remarcăm că acestea constituie acea parte a relațiilor sociale în care indivizii, grupurile sociale și comunitățile umane intră deliberat pentru a se implica în organizarea și conducerea societății în ansamblul ei.
Relațiile politice se deosebesc, prin urmare, de restul relațiilor sociale, prin anumite caracteristici, și anume prin aceea că au un caracter programatic, în sensul ca ele reprezintă numai acea parte a relațiilor sociale în care indivizii și categoriile sociale intră în mod deliberat pentru realizarea scopurilor privind organizarea și conducerea societății.
O altă trăsătură distinctivă a relațiilor politice constă în aceea că ele au un caracter organizat, manifestându-se prin intermediul instituțiilor politice, al unor programe și platforme politice privind organizarea și conducerea societății.
Prin urmare, relațiile politice sunt acele relații care se stabilesc în raport cu puterea politică prin intermediul unor instituții și organizații politice.
Relațiile politice sunt între partide, între diferite instituții politice, care exprimă voința și interesele diferitelor grupuri de cetățeni privind organizarea și conducerea societății; relații între cetățeni și puterea de stat; relații între partide și stat, care sunt de guvernamânt sau de opoziție; relații între state.
În general, relațiile politice, deci și instituțiile politice prin care acestea se materializează, sunt în raport direct cu gradul de cultură și cu conștiința politică a cetățenilor.
Instituțiile politice constituie o altă componentă a sistemului politic, indicând gradul de organizare politică a societății la un moment dat.
Principala și totodată cea mai veche instituție politică este statul cu întreg ansamblul componentelor sale, existând, de asemenea, partidele politice, grupurile de presiune etc. Trebuie avut în vedere că nu orice organizație din societate este și organizație politică, ci numai organizațiile care se implică în problema puterii politice.
De regula, instituțiile politice (stat, partide, alte organizații) se constituie în cadrul unui sistem național, al unor națiuni.
În epoca contemporană însă, unele instituții politice au primit și un caracter internațional pe fondul interdependenței și colaborării între state și popoare, și chiar un caracter superstatal, prin înființarea de asemenea organism politice la nivelul unor comunități regionale sau mondiale.
Instituțiile politice, atât pe plan mondial cât si pe plan internațional, se pot afla în relații de alianță sau în relații de opoziție.
I.2. Tipologia sistemelor politice
Sistemul politic poate fi de diferite tipuri.
Astfel, după nivelul libertăților cetățenești se diferențiază: sistemul politic democratic, sistemul politic autoritar, sistemul politic totalitar.
Sistemul politic democratic, se caracterizează printr-o includere largă a cetățenilor în politică, asigurarea acestora cu drepturi și libertăți, un nivel de viață înalt, rolul clasei medii dezvoltate este esențial; participarea în realizarea puterii a unui cerc larg de persoane și instituții ale puterii; o formă competitivă de participare politică și sistema pluripartidistă de guvernare; forma de guvernare parlamentară, organe active ale puterii legislative și executive; cultură politică democratică.
Mecanismul formării și funcționării instituțiilor sistemului politic de tip democratic reduc posibilitățile formale de monopol a puterii unora în detrimentul altor grupuri sociale, organizații politice;
Sistemul politic autoritar se diferențiază prin concentrarea întregii puteri politice într-un centru unic de adoptare a deciziilor politice; extinderea maximă a competențelor puterii executive; participarea politică limitată a partidelor și mișcărilor neguvernatoare, precum și a deposedării acestora de atribuții pentru realizarea puterii; realizarea strictă a principiului nomenclaturist.
Centralizarea puterii, excluderea alegerii organelor reprezentative, limitarea activității partidelor și organizațiilor de opoziție, limitarea drepturilor și libertăților cetățenilor ș.a. constitue atribute nemijlocite a sistemului politic autoritar.
Sistemul politic totalitar se caracterizează printr-o reglementare strictă a întregii b#%l!^+a?vieți sociale, reflectîndu-se și asupra modului de viață, comportamentului și mentalității oamenilor. Trăsăturile sistemului politic totalitar constitue: supracentralizarea puterii și instaurarea conducerii totalitare a unui lider sau cerc limitat de indivizi; crearea mecanismului structurii puterii în bază unipartidistă, cu o subordonare ierarhică strictă și disciplină severă; subordonarea tuturor instituțiilor politice și structurilor puterii partidului aflat la guvernare și liderului lui; reglarea totalitară a întregii vieți economice într-un centru unic, lichidarea tuturor formelor de pluralism, opoziție și autonomiei în sistemul puterii b#%l!^+a?politice, implicarea în viața privată a cetățenilor; impunerea societății unei ideologii oficiale, suprimarea manifestărilor eterodoxe și critica guvernării, controlul totalitar politico-partiinic și cenzura strictă a mass-mediei; demagogia social-politică; tendința spre ducerea în eroare a populației prin convingerea în unitatea regimului și a societății, a elitei guvernatoare și maselor, partidului și poporului.
Sistemul politic totalitar al societății nu poate exista fără dominarea culturii politice totalitare .
Realizînd clasificarea sistemelor politice, G.Almond își concentrează atenția asupra mediului socio-cultural, la bază atribuind diferite culturi politice.
Importantă este depistarea valorilor, care se află la baza funcționării și formării sistemelor politice.
Sistemul anglo-american se caracterizează prin omogenitate și cultură politică pluralistă. Sistemul anglo american este omogen în sens că marea majoritate a subiecților procesului politic împărtășesc principiile de bază a organizării sistemului politic, normele și valorile admise.
Cultura politică se bazează pe ideea libertății omului, recunoașterea legitimității tuturor intereselor și pozițiilor, între ei predomină toleranța, ceea ce crează condiții pentru o uniune stabilă a societății și elitei și cursului politic realist.
Coordonatorii structurii sunt partidele politice, grupurile de interes, mass-media. Orice individ poate aparține în acelaș timp diverselor grupuri ce se intersectează.
Acestui tip de sistem politic îi sunt caracteristice organizarea strictă, stabilitatea înaltă, raționalitatea, dezvoltarea funcțiilor și divizarea puterii între diversele ei elemente, birocratizarea.
În general, acestui sistem este caracteristic antietatismul, egalitarismul, individualismul.
Sistemul euro-continental se diferențiază prin fragmentarea culturii politice, care are o bază comună. Sistemului euro continental este caracterizat de coexistența culturilor vechi și noi, societatea fiind divizată într-o multitudine de subculturi cu valorile sale, norme comportamentale, stereotipuri, uneori incompatibile unul cu altul.
Posibilitățile grupurilor de interes, partidelor de a transfera necesitățile și doleanțele poporului în alternativă politică sunt limitate, dar tentativele și posibilitățile altor organizații sociale (religioase, naționale) stimulează contradicțiile dintre diverse subculturi. În rezultat, sub amenințare sunt ordinea politică și stabilitatea politică.
Se poate de concluzionat că, în acest sistem este puternică influența etatismului, elementelor autoritate (în Europa Centrală); Sistemul politic parțial-industrial are o cultură politică amestecată: coexistă instituțiile tradiționale de valori, norme, orientări și atribute a sistemului politic occidental (parlament, birocrație).
Astfel, însăși condițiile formării unei asemenea culturi politice se însoțesc de încălcări considerate obiceiuri sacre, tradiții, legături, predominarea senzației de instabilitate. În căutarea ordinii și protecției oamenii apelează către liderul carismatic.
Aceste procese din punct de vedere a comunicării și coordonării, complică relațiile în societate.
Pentru sistemul politic de acest tip este caracteristic neclaritatea divizării puterilor, libertatea limitată, folosirea coerciției.
În sistemul politic de tip totalitar, există tipul impus de activitate politică, puterea este concentrată în mîinele aparatului birocratic și se controlează de un partid monolit, lipsește posibilitatea realizării interesului parțial și de creare a organizațiilor, uniunilor benevole.
I.3. Actorii unui sistem politic și interacțiunile lor
Instituțiile politice sunt instituții prin intermediul cărora se exercită puterea.Prima instituție politică este statul ca instrument social organizat.
Instituțiile politice reprezintă o componentă de bază a sistemului politic, ce indică gradul de organizare politică a societății la un moment dat, și cuprind: – statul; – partidele politice; – grupurile de presiune.
Relațiile politice reprezintă acele raporturi care se stabilesc între diferite categorii și grupuri sociale prin care se coordonează și asigură acțiunile ce vizează satisfacerea b#%l!^+a?intereselor în raport cu puterea politică.
Exemplu: relații între grupuri de indivizi, între partide și organizații politice, între acestea și puterea politică, între națiune și naționalități (interetnice) etc. Performanța socială a sistemului politic este dedusă din modul în care instituțiile politice, prin deciziile lor, fac b#%l!^+a?față cerințelor ce vin din mediul intern, intrasocietal (sistemul economic, demografic, cultural etc.) și din partea mediului extrasocietal reprezentat de viața internațională.
Partidele contituie instituția care, deținănd dreptul de conducere a statului, poate transpune în practică programul de acțiune propriu.
Organizațiile politice sunt grupurile umane formale și informale (neoficiale) care reprezintă și categorii sociale mai largi, care exercită influențe, presiuni, propagandă sau agitații în favoarea sau în defavoarea partidelor cu acces la conducerea statului.
Clasele sociale politizate constituie un alt element al sistemului politic, devenind active în special în perioadele de conflict politic, fiind capabile să exercite influența pentru deținerea puterii în stat, fie formal, prin vot, fie informal – prin forță.
Conștiința politică există simultan pe mai multe nivele de structurare și anume psihologia individuală politică, ca formă comună a conștiinței politice și ca formă structurată a conștiinței politice.
Conștiința politică de nivel psihologic constă în cunoștințe politice rudimentare, locale,interese politice minore,norme cu aplicație redusă, sentimente politice specifice.
Conștiința politică comună este dominată de cunoștințe politice relativ stabile, interese comune structurate ale grupurilor, norme politice interiorizate prin experiență colectivă. Conștiința politică comună servește acțiunilor de grup politic bazal.
Conștiința politică structurată superior se prezintă ca o concepție politică unitară despre societate ca total și ca o doctrină politică ce convertește ideile concepției privitoare la stările de fapt în norme generale de acțiune pentru schimbarea ordinii sociale în conformitate cu interesele clasei reprezentate.
În continuarea acestor forme structurate există programul politic, parte integrantă a conștiinței politice, care vizează direct înfăptuirea concretă a scopurilor fundamentale ale clasei politice reprezentate.
Partidul politic desemnează o grupare relativ organizată și stabilă care exprimă sintetic interesele unui grup social, le reprezintă și le promovează în forme specifice, luptând pentru cucerirea sau menținerea puterii politice.
Membrii unui partid politic trebuie să împărtășească aceeași concepție ideologică; să subscrie la un set comun de valori social-politice; să acționeze pentru cucerirea puterii și aplicarea programului propriu de guvernare.
Trăsăturile partidelor politice constau în: caracterul conștient pronunțat (unește oameni cu același crez politic); în caracterul de grupare socială (servesc interesele unei grupări sociale); caracterul istoric (evoluează odată cu societatea).
Funcțiile partidelor politice se exprimă prin conștientizarea intereselor unor grupuri de cetățeni și atragerea lor la viața politică; organizarea cetățenilor pe temeiul unor principii și reguli care concură la atingerea scopului propus; formarea și pregătirea cadrelor în vederea asigurării calificării pentru aparatul de stat, pentru a asigura guvernarea; asigurarea guvernării prin elaborarea de programe de guvernare; menținerea tonusului luptei politice și concurenței de oferte în cadrul opoziției politice.
În ceea ce privește grupurile de presiune, acestea există în toate sistemele politice, dar nu sunt recunoscute oficial sub această titulatură decât în SUA.
Gupurile de presiune sunt colective formate din cetățeni care acționează organizat, unit, în vederea realizării unor scopuri comune, politice, economice, culturale, religioase, morale etc.
Spre deosebire de partidele politice, care caută explicit să cucerească puterea politică și să o exercite, grupurile de presiune nu participă (explicit și "la lumina zilei") la lupta pentru cucerirea puterii politice.
Ele acționează indirect asupra puterii, căutând să influențeze pe cei ce dețin puterea și să nu-și pună proprii oameni în locul acestora.
Elementul definitoriu al grupului de presiune îl constituie presiunea ca tactică sau mijloc specific de acțiune politică.
Tipuri de grupuri de presiune: sindicatele; asociațiile patronale; organizațiile corporatiste; asociațiile de femei; mișcările de tineret; asociațiile unor naționalități; academii; universități; biserici; organe de presă; asociații ale intelectualilor.
I.4. Conflictele din interiorul sistemului politic
Stabilitatea sistemului politic depinde în mare măsură de capacitatea guvernului de a deține o perioadă mai îndelungată puterea, iar atingerea acestui obiectiv este posibilă doar cu condiția flexibilizării acțiunilor sale și adaptării lor la schimbările din societate.
Stabilitatea politică, aidoma instabilității politice a societății, se poate manifesta în b#%l!^+a?condițiile oricărui regim totalitar, autoritar, democratic sau de tranziție. b#%l!^+a?
Viața politică nu poate exista într-un spațiu vid; ea trebuie să fie considerată în raport cu mediul său fizic, biologic, social și psihologic, compusă fiind din interacțiunile politice; acestea constituie un sistem de comportamente, inserate într-un mediu, la influențele căruia sistemul politic este el însuși expus și reacționează.
Conflictul politic poate fi definit ca ciocnirea, confruntarea rivalitatea subiecților politici, condiționate de caracterul diametral opus al intereselor lor politice, al scopurilor, convingerilor, valorilor lor.
Conflictul politic se caracterizează printr-un șir de trăsături specifice:
a) el reprezintă ciocnirea, rivalitatea subiecților politici, condiționată de divergența intereselor, orientărilor, valorilor,concepțiilor politice;
b) el se distinge prin aceea, că interacțiunea dintre subiecte vizează interesele generale, universale care afectează atât majoritatea sau chiar toți cetățenii și de sigur, puterea de stat;
c)obiect sau arenă a conflictelor politice este puterea politică și de stat, posedarea sau stăpânirea ei, aranjamentul instituțiilor puterii, statutul juridic al grupurilor sociale, valorile și simbolurile puterii politice și în genere a întregului sistem politic;
d) conflictele politice se deosebesc de toate celelalte nu numai prin caracterul lor complicat și multiaspectual, dar și prin aceea că ele într-un fel sau altul suntorganizate, instituționale.
Principale sursă generatoare de conflicte sociale o reprezintă puterea.
Definiția cea mai cunoscută a puterii este cea a lui Max Weber.
Acesta privește puterea drept conceptul fundamental în stratificare, clasa, statusul și partidul fiind trei dimensiuni distincte ale acestuia. În linii mari, clasele erau rezultatul distribuției puterii economice, statusul reprezenta un fel de putere socială definită normativ, iar partidele erau grupuri active în sfera politica ce urmăreau diverse scopuri.
Trebuie spus că și lupta pentru putere într-un regim democratic înregistrează nu doar confruntări politice și ideologice deschise, ci și “manevre tactice oculte” pentru a asigura reușita.
În regimurile totalitare, “se instituie monopolul creației politice, ideologice, netolerându-se alte programe politice, teorii, utopii, mituri și prejudecăți decât cele oficiale sau generate doar de ideologia partidului unic”. Conceptul de “popor” este preferat spre a servi manipulărilor de ambele regimuri. Tot ce se face, se face în numele poporului și pentru popor.
În regimurile autoritare, conflictul este trăit ca un rău ce trebuie redus, este simptomul unei incapacități a indivizilor sau grupurilor de a-și depăși egoismele.
Dar consensul între actorii politici, între elite nu dă posibilitatea nemulțumirilor de a se exprima eficient.
Se consideră că există un interes general pentru atingerea căruia fiecare se va concentra. Antagonismele nu vor fi tolerate, iar în timp se va ajunge la o puternică acumulare a frustrărilor ce va trebui să izbucnească.
Din această perspectivă, luptele democratice sunt eficiente pentru că previn alunecările de necontrolat spre revoluții, puternice mișcări de stradă soldate cu victime.
Birocrația se poate defini ca sistemul în care preponderența în direcția realizării afacerilor publice, aparține serviciilor administrative, adică birourilor.
Birocrația presupune ca administrația să înregistreze următoarele mutații:
a) – să se transforme într-o lume îngrădită, capabilă să reziste impulsurilor exterioare. Ea devine astfel independentă de corpul electoral și de guvernanți care nu mai exercită asupra sa o influență directă. În această optică, Statutul funcționarului public, din democrațiile europene, maximizează securitatea profesională și garantează autonomia acestuia, iar administrația se constituie ca o categorie socială, o corporație care are interese proprii.
b) – tinde să devină un centru de putere, în măsură să dobândească forță politică și capacitate de decizie.
Puterea birocratică a fost considerată, uneori, inevitabilă și binefăcătoare. În acest sens, potrivit lui Max Weber, apariția statelor moderne a fost legată de constituirea unui corp de lucrători intelectuali, specializați, dotați cu independență și stabilitate.
Birocrația are și avantaje apreciabile, deoarece funcționarii publici, recrutați în funcție de talentul lor, mențin continuitatea statului și a serviciilor publice.
Sistemul administrativ se intercondiționează și întreține raporturi privilegiate cu sistemul politic. Cel mai adesea se consideră chiar că administrația publică este parte a a?sistemului politic și are funcția de asigurare a coeziunii sociale, dar, în același timp, dispune de o relativă autonomie față de sistemul politic. Pe de o parte, sistemul administrativ apare ca fiind strâns legată de puterea politică, care îi conferă legimitate și, astfel, acțiunea sa poartă pecetea autorității statului.
Regimul constituțional influențează sistemul administrativ, după cum este vorba de un regim parlamentar sau de unul prezidențial. În principiu, în regimurile parlamentare, Parlamentul are un drept de supraveghere extrem de redus, asupra funcționării administrației. Astfel, administrația este protejată de crizele ministeriale și posedă o largă autonomie față de guvernanți.
Spre deosebire, în regimurile prezidențiale, administrația este supusă, de regulă, unui control riguros și se află în sfera de influență a luptei pentru putere. Dependența față de instituția prezidențială estepregnantă, mergând până la a se practica sistemul nominalizării pentru funcțiile publice.
La rândul său, structura statului, care poate fi federală sau de tip unitar, exercită influențe semnificative asupra sistemului administrativ. Federalismul antrenează suprapunerea a două administrații distincte, în care fiecare exercită competențe proprii prin intermediul funcționarilor supuși unui statut specific. Statele unitare, dimpotrivă, asigură unitatea sistemului administrativ, dar nu interzic o structură diversificată a acestuia.
Întrucât statele sunt unități dominante, securitatea națională este o problemă centrală, atât în cazul referirii ei la stat, cât și în aplicarea ei mai direct ă la elementele sale etnoculturale și religioase.
Permeabilitatea statelor, atât la ideile, cât și la popoarele asociate cu alte state, se resimte și în ceea ce privește delimitările dintre securitatea internă și cea națională.
Dispar astfel distincțiile între localnici și străini, stat și guvern, politică internă și internațională, iar uneori chiar și simplul schimb de idei și de comunicare poate duce la amenințări culturale semnificative politic (cum este cazul reacției fundamentaliștilor islamiști la penetrarea ideilor occidentale în lumea arabă).
Problemele de limbă, religie și tradiție culturală dețin un loc important în ideea de stat și pot avea nevoie să fie apărate sau protejate în cazul „importurilor” culturale, atât de seduc ătoare de multe ori.
Securitatea culturală depinde de capacitatea de susținere a elementelor tradiționale de limb ă, identitate, obiceiuri etnice și religioase și, de aceea, amenințările vor proveni, mai degrab ă, din interior decât din exterior.
Factorii care stimulează și agravează conflictele religioase: polaritatea sistemului politic (cristalizarea și funcționarea unei puteri centrale omnipotente și exclusiviste); instituții politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefuncționale; gradul slab de materializare a coerenței socialeconomice (decalaje sociale periculoase, grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etno-culturale și religioase); diferențe de status; slăbiciunile regimului democratic, ale societății civile și anemica dezvoltare a spiritului public; un grad sporit de inamiciție între grup ările etno-religioase din frontierele unui stat sau între state ori între provincii din state diferite; orizonturi de așteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase ori etno-culturale și religioase, cu percepții nejuste ale oportunităților și amenințărilor; degradarea sau pr ăbușirea aștept ărilor unor grupuri etno-culturale și religioase; intervenții externe (armate, politice, religioase, teroriste, fundamentaliste) în state sau complexe regionale de securitate; tradiția istoric ă; voința de conflict.
I.5. Nevoia unui sistem politic pentru individ
De ce avem nevoie de un sistem politic în societate?
Societatea are nevoie de un sistem politic întrucât bunurile și serviciile, valorile morale și spirituale, trebuie să fie alocate, distribuite, și este imposibil fizic și logic să le distribuim pe toate.
Avem nevoie de un sistem poltic deoarece numărul valorilor posibil de alocat este mai mare decât numărul valorilor care pot fi alocate.
Unele sisteme politice permit mai multă economie de piață decât altele, unele sisteme politice distribuie anumite bunuri, servicii (precum educație, asigurări sociale, sănătate etc.) în mod gratuit, în timp ce altele le distribuie prin mecanismele prețului, ale economiei de piață
Funcționalitatea și supraviețuirea unui sistem politic – indiferent de arhitectonica instituțională internă – este condiționată de exercitarea de către acesta a unor funcții concrete. Funcțiile sistemului politic subliniază necesitatea unui sistem politic pentru individ: selecție politică, socializare politică, comunicare politică, articularea intereselor, agregarea intereselor, elaborarea și luarea deciziei politice, aplicarea deciziei politice.
Primele trei funcții sunt considerate a fi “funcții sistemice“ întrucât asigură supraviețuirea, funcționarea sau schimbarea unui sistem politic.
Celelalte funcții vizează procesul de elaborare și implementare a deciziei politice, b#%l!^+a?b#%l!^+a?iar analiza lor va fi detaliată în cele ce urmeazǎ.
Funcția de selecție politică vizează recrutarea indivizilor care vor ocupa funcții și demnități publice în structurile sistemului politic.
Funcția de socializare politică are un caracter mai complex și vizează formarea și dezvoltarea atitudinilor fată de sistemul politic. Această funcție este direct legată de supraviețuirea regimului politic dintr-un sistem politic dat.
Un regim politic are nevoie de suport pentru a se menține în timp. Suportul poate fi afectiv și instrumental .
Suportul afectiv vizează atașamentul difuz sau generalizat al populației față de comunitate și, probabil, fată de regim .
Suportul instrumental este concret, pragmatic, și este generat de considerente utilitare. Indivizii oferă suport regimului dacă și acesta oferă indivizilor posibilitatea de satisfacere a intereselor personale.
Simplu spus, raționamentul suportului instrumental este următorul: “Voi face ceva pentru țara mea dacă și ea face suficient pentru mine“. Suportul instrumental se erodează mult mai repede decât suportul afectiv. Prin urmare, suportul instrumental constituie o bază mai puțin solidă pentru existența regimului decât suportul afectiv.
Ca parte a sistemului social global, sistemul politic se află în strânsă interacțiune cu celelalte subsisteme, slujind atât societatea în ansamblul său, cât și fiecare subsistem în parte.
CAPITOLUL II : SISTEMUL POLITIC RUS
II.1. Etapele formării statului modern Rusia
Încă în timpul Primului război Mondial, în urma unei lovituri de stat, bolșevicii în frunte cu V.Lenin au instaurat Puterea Sovietică în Rusia la care au aderat și alte state sovietice constituind în 1922 URSS.
Primii ani de domnie sovietică au fost marcați de o izbucnire extraordinară de schimbări sociale și culturale.
Deși bolșevicii au menținut controlul complet asupra economiei în timpul războiului civil, Lenin a decis la capătul acestuia că o revenire parțială la o economie de piață ar ajuta țara să se recupereze de distrugerea celor trei ani anteriori.
Noua politică economică, a adus o perioadă de relativă de prosperitate, permițând tânărului guvern sovietic să-și consolideze poziția politică și să reconstruiască infrastructura țării.
Aceasta a fost, de asemenea, perioada în care sistemul politic rus a atins apogeul, fǎcându-se remarcatǎ dezvoltarea de noi stiluri radicale precum constructivismul, futurismul, și suprematismul.
Deși țara se confruntă în continuare cu provocări enorme, a existat un sentiment larg răspândit de optimism și oportunitate.
Noul regim bazat pe ideologia marxist-leninistă și-a pus drept scop construcția unei noi societăți fără clase – comunismul.
Metoda principală de construcție a noii societăți, prevăzută de altfel de ideologi în lucrările lor, era lupta de clasă care după cum s-a demonstrat presupunea lichidarea proprietății private, a burgheziei, a tuturor celor care se opuneau noului regim, prin teroare și represiuni. Consecințele regimului totalitar au fost dezastruoase.
În 1917, în Rusia, au avut loc două revoluții: prima, în februarie/martie, o revoluție liberală, tipică secolului XIX, care a avut drept rezultat proclamarea republicii și caracterizată prin împărțirea puterii între guvernul provizoriu liberal și adunările democratice ale muncitorilor, țăranilor și soldaților și cea de-a doua revoluție în octombrie/noiembrie, cunoscută sub numele de „Revoluția bolșevică”, caracterizată prin b#%l!^+a?preluarea și exercitarea brutală a puterii de către guvernul bolșevic condus de Lenin.
Instalarea la putere a comunismului în Rusia s-a realizat pe fondul nemulțumirilor față de administrația imperială, pe fondul crizelor interne (sociale și naționale), prin revoluție și datorită sprijinului maselor (în special al clasei muncitoare).
Puterea Sovietică a întreprins un șir de măsuri radicale: decretul asupra păcii – încheierea unei păci separate cu Germania, la Brest-Litovsk, 1918; decretul asupra pământului – naționalizarea întregului fond funciar al țării; decretul asupra naționalităților – dreptul acestora de a-și hotărâ singure soarta.
Lenin a instaurat dictatura proletariatului, bazată pe Armata Roșie și pe poliția politică CEKA – Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluției – (ulterior NKVD, KGB) la 20 decembrie 1917, condusă de Feliks Dzerjinski. Parlamentarismul a fost respins; iar Duma a fost desființată.
În perioada 1918-1922 se desfășoară un război civil sângeros, caracterizat prin confruntarea dintre „roșii” și „albi” (adepții vechiului regim), care erau susținuți militar de Antanta. Curând, dictatura proletariatului se transforma în dictatura partidului comunist. Armata Roșie, organizată de Leon Troțki, i-a înfrânt pe „albi” grație și comunismului de război (amestec de teroare și elan revoluționar).
Spre sfârșitul războiului civil, bolșevicii și-au instaurat puterea aproape pe întreg teritoriul fostului Imperiu rus.
Înafară de Rusia, care era o republică sovietică federativă s-au constituit și alte formațiuni statale după acealași model: Ucraina, Bielorusia, trei republici caucaziene: Azerbaidjanul, Armenia, Georgia. În Asia Centrală s-au constituit republicile populare Buhara și Horesm.
În martie 1922, regimul bolșevic a format o uniune, pe baze federative, a celor trei republici caucaziene – Republica Sovietică Federativă Socialistă Transcaucaziană (R.S.F.S.T.).
Conducerea centrală de la Moscova discuta tot mai des problema formării unui stat care să cuprindă toate formațiunile existente.
La 30 decembrie 1922 a fost convocat Congresul I Unional al Sovietelor, unde a fost adoptat Tratatul unional, semnat de reprezentanții Federației Ruse, Ucrainei, Bielorusiei și R.S.F.S.Transcaucaziană.
Noul stat s-a numit Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Pentru a stabiliza politic noua formațiune, în ianuarie 1924 a fost adoptată Constituția URSS. Organul suprem al puterii de stat era Congresul Unional al Sovietelor, între congrese – Comitetul Executiv Central (CEC).
La 21 ianuarie 1924 a încetat din viață primul conducător al statului sovietic, V.I. Lenin.
Deoarece nu a existat un succesor unic, desemnat în timpul vieții, după moarte s-a declanșat o adevărată luptă pentru putere. Stalin a reușit să se impună în fața conducerii partidului, prezentându-se ca exegetul autorizat al gândirii leniniste.
Moartea lui Lenin în 1924 a fost urmată de o luptă îndelungată și extrem de divizată pentru putere în Partidul Comunist.
În a doua parte a deceniului, Iosif Stalin a apărut ca învingător, și a pus imediat țara pe un curs mult mai diferit. NEP a fost anulată,fiind înlocuită de un plan economic dictat de sus.
Terenurile agricole au fost colectivizate, creând ferme mari, de stat.
Dezvoltarea industrială a fost împinsă de-a lungul timpului la viteze amețitoare, iar producția a fost deturnată de la produsele de consum la echipamente de capital aproape în întregime.
Arta și literatura au fost plasate sub control mult mai strict, iar energia radicală a sistemului politic rus a fost înlocuită de grandoarea solemnă de realism sovietic.
Religia a fost violent reprimată, bisericile au fost închise, distruse sau transformate în alte scopuri.
Stalin a curățat toate opozițiile din cadrul partidului, precum și orice opoziție la politica de partid din țară.
După Congresul al XIV-lea al Partidului (18-31 decembrie 1925) începe eliminarea treptată a adversarilor, după care Stalin devine stăpân absolut pe putere și va trece la acțiuni concrete pentru consolidarea regimului, declarându-se adeptul principiului construcției socialismului într-o singură țară spre deosebire de predecesorul său, V.I.Lenin care era adeptul revoluției mondiale și a exportului de revoluției.
În același timp bolșevicii în frunte cu Lenin promovau ideea exportului de revoluție și instaurarea comunismului în late țări ale lumii. În acest sens Rusia a sprijinit Internaționala a III-a comunistă – Cominternul – înființat în 1919.
Uniunea Sovietică a reușit să iasă din izolare în primăvara anului 1922 participând la conferința economică de la Genova. A urmat semnarea Tratatului de la Rapallo din 16 b#%l!^+a?aprilie 1922, apoi acordul comercial între URSS și Germania.
După ce în 1924, Marea Britanie a recunoscut oficial Uniunea Sovietică, Franța, Italia, Austria, Suedia, Norvegia, Danemarca, Grecia, Mexic și China a făcut același lucru. În 1925, Japonia a stabilit relații normale cu URSS. Statele Unite, dar și un șir de state est europene, au continuat să ignore URSS. b#%l!^+a?
Implicarea URSS în războiul civil din China nu a avut succes dar a reușit să-și impună conducerea în Mongolia. De asemenea, a încheiat tratate utile de neutralitate și prietenie cu Turcia, Persia și Afganistan.
Politica externă sovietică a devenit mai ambițioasă în anii '30, în funcția de comisar pentru relații externe fiind numit în 1930 Maksim Litvinov care a reușit să integreze URSS în 1934 în Liga Națiunilor.
Până la sfârșitul anului 1930, Uniunea Sovietică a devenit o țară în care viața a fost mai strict reglementată decât oricând înainte.
Experimentarea s-a încheiat, iar disciplina a fost regula zilei.
Stalin i-a înlăturat pe membrii opoziției dar i-a promovat în Biroul Politic pe aliații săi fideli Molotov, Voroșilov, Kalinin.
În U.R.S.S., în anii ‘30 s-a instaurat un sistem totalitar ce se sprijinea pe un puternic aparat represiv.
Represiunile din rândul partidului, începute la sfârșitul anilor ‘20, au fost extinse la nivelul întregii țări, fiind vizați toți cetățenii sovietici. Cei represați erau deportați în lagăre de reeducare prin munca, înființate pentru prima oară în 1919, destinate adversarilor politici ai bolșevicilor.
Stalin a creat în partid și în stat o atmosferă de incertitudine și nesiguranță. La 1 decembrie 1934 a fost asasinat liderul organizației de partid din Leningrad, Serghei Kirov. Stalin s-a folosit de această crimă, de altfel, organizată chiar de el, după cum demonstrează documentele, pentru a declanșa un val de represiuni. După masacrele din 1934-1935 Stalin devenine stăpânul absolut asupra partidului.
În anii următori Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de ceea ce se va numi “marea teroare”, ce a afectat întreaga populație și a cărui dramatism a culminat cu procesele publice din anii 1937-1939. În 1937 a fost executat mareșalul Tuhacevski, împreună cu alți șapte generali, învinuiți că au creat în armată o “conspirație gigantică”. Conform unor estimări, în U.R.S.S. până în 1937 au fost represați peste 17 milioane de oameni, dintre care peste 10 milioane au murit în lagăre. Până în 1939 au mai fost represați alte 5-10 milioane, peste un milion au fost împușcați, alte două milioane au murit în lagăre.
Obiectivul principal al statului Sovietic după lovitura de stat bolșevică era recunoașterea noului stat Rusia, apoi Uniunea Sovietică.
După venirea lui Hitler la putere în Germania, URSS a luat măsuri pentru a contrabalansa dușmanul fascist, mobilizând partidele comuniste din toată lumea, dar folosind și mijloace diplomatice. Bazată pe un oportunism crunt mai mult decât pe înțelegere sau încredere încercarea de apropiere cu Vestul s-a destrămat în 1938 și 1939, când s-a creat scenariul pentru cel de-al doilea război mondial.
URSS a profitat de ocazia încheierii Pactului Kellogg-Briand, care interzicea războiul, pentru a formula Protocolul De la Moscova – o aplicare a pactului la nivel regional. Polonia, România, Letonia, Estonia, Lituania, Turcia, Persia și orașul liber Danzig au dorit să semneze protocolul cu URSS.
În 1933, SUA au recunoscut, URSS, obținînd de la aceasta promisiunea, de obicei necredibilă, de a înceta propaganda comunistă pe teritoriul lor.
Poziția și perspectivele URSS au devenit tot mai grele în anii '30. În noiembrie 1936, Germania și Japonia au încheiat Pactul Anticomintern, îndreptat anume împotriva URSS. Italia a intrat în acest pact în 1937, iar Spania în 1939.
Pentru Uniunea Sovietică, Germania lui Hitler reprezenta o amenințare și mai mare decât Japonia. Führer-ul pleda pentru distrugerea comunismului și arăta spre teritoriile din Est ca fiind o zonă naturală de expansiune pentru Germania.
În mai 1939, Molotov l-a înlocuit pe Litvinov în funcția de comisar al afacerilor externe. În primăvara anului 1939, Marea Britanie și Franța au început să negocieze cu URSS posibilitatea formării unui front comun împotriva agresiunii. Dar puterile occidentale nu s-au înțeles cu URSS și nici nu au insistat pentru negocieri. Guvernul sovietic a continuat să fie foarte suspicios, și dornic să găsească modalități de a îndepărta amenințarea de frontierele țării.
La 23 august 1939, a fost semnat, la Moscova, Pactul germano-sovietic de neagresiune.
Odată cu izbucnirea celui de al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a constatat ea însăși că era nepregătită pentru conflict.
Epurările politice au deposedat militarii de experiența în leadership, și producția industrială a fost lentă în convertirea de la civil la producție militară.
Deși pactul de non-agresiune cu Germania (1939) a servit pentru un timp pentru a b#%l!^+a?preveni un atac al lui Hitler, sovieticii au fost luați prin surprindere de invazia din iunie 1941.
Până la sfârșitul anului, germanii au confiscat teritorii sovietice în vest, au b#%l!^+a?înconjurat St. Petersburg (fiind redenumit încă o dată ca Leningrad).
Cu un efort imens, contra-ofensiva rusă a ținut piept germanilor, dar în vara anului 1942, germanii au lansat o nouă invazie împotriva frontului de sud, în încercarea de a câștiga controlul asupra centrului feroviar de la Stalingrad de pe Volga și asupra câmpurilor petroliere vitale din Caucaz .
În ciuda unui dezavantaj copleșitor în număr și armament inferior, armata rusă a reușit să țină piept împotriva armatei germane .
Din acel moment înainte, armata rusă a rămas în poziție de atac. Prin 1944, germanii s-au dus înapoi în Polonia, iar pe 02 mai 1945, Berlinul a căzut.
Aproape imediat după moartea lui Stalin, multe dintre politicile represive instituite au fost demontate. Sub conducerea lui Nikita Hrușciov, controalele politice au fost într-o oarecare măsură relaxate, și viața culturală a cunoscut o scurtă perioadă de renaștere.
Cu toate acestea, opoziția față de Hrușciov a câștigat treptat puterea în partid, și în 1964 a fost demis.
Într-o pauză notabilă cu tradiții istorice, lui Hrusciov i-a fost permis să se pensioneze în liniște.
În anii 1970, Leonid Brejnev, ca secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), a deveni următorul lider sovietic proeminent.
Mandatul său a fost marcat de un accent hotărât al stabilității interne și de o politică externă agresivă.
Țara a intrat o perioadă de zece ani într-un proces de lungă de stagnare, economia sa rigidă s-a deteriorat încet și climatul politic a devenit din ce în ce mai pesimist.
Când Breshnev murit în 1982 el a fost urmat ca secretar general prima de Yuri Andropov, șeful KGB-ului, și apoi de Konstantin Cernenko, nici unul dintre ei a reușit să supraviețuiască suficient de mult pentru a efectua schimbări semnificative.
În luna martie 1985, când Mihail Gorbaciov a devenit secretar general, nevoia de reforme a devenit apăsătoare.
Pentru prima dată în ultimele decenii, problemele țării au devenit subiecte de discuție publică deschisă.
Sărăcia, corupția, gestionarea incorectă enormă de resurse ale țării, lipsa de popularitate a războiului din Afganistan, precum și o serie de alte probleme și plângeri au fost ridicate.
Liderii reformei radicale au apărut, inclusiv noul șef al Moscovei Boris Elțîn, și disidenții proeminenți, cum ar fi Andrei Saharov au putut să-și exprime punctele de vedere, pentru prima dată.
Din anumite motive aparte, guvernul a constatat că a fost ținta celor mai multe dintre critici, dar, de asemenea a constatat că nu era nici în mare măsură să facă ceva, dar încerca să se deplaseze odată cu fluxul de evenimente.
În 1989, trupele sovietice s-au retras din Afganistan.
În primavara anului 1989, au avut loc primele alegeri deschise din 1917 încoace, care puteau să permită alegătorilor o alegere a mai multor candidați pentru locurile din Congresul Deputaților Poporului. Guvernele statelor sovietice din Europa de Est, supuse aceluiași valul de critici publice, au căzut una după alta într-o serie rapidă de revoluții, culminând în căderea zidului Berlinului.
În 1990, Uniunea Sovietică însăși a început să se destrame. Propriile republici constituente au început să emită declarații de independență.
În Republica Rusă, Elțîn a fost ales președinte al Parlamentului, a condus mișcarea de independență.
Grevele de amploare au spulberat cererea tradițională a Partidului Comunist de a fi reprezentant al drepturilor lucrătorilor. Demonstrațiile împotriva guvernului și partidului s-au intensificat. Economia s-a înrăutățit, penuria de alimente a devenit o problemă, iar rata criminalității a început sa crească foarte mult. Gorbaciov, prins între cererile populare pentru mai multe reformă și cererile radicale de partid pentru re-impunerea controlului strict, nu a reușit să satisfacă ambele părți.
În vara următoare, mișcările de reformă radicale a devenit suficient de puternice pentru a sfida guvernul.
În presă, critica Gorbaciov s-a intensificat.
Elțîn, pe de altă parte, a fost învingător copleșitor în alegerile din iunie pentru președinția rusă.
La 18 august, conservatorii partidului au făcut o încercare disperată de putere.
Un grup condus de ministrul Apărării Dmitry Iazov și vicepreședintele Gennady Yanayev l-au reținut pe Gorbaciov la retragerea sa din țară în Crimeea. După ce a refuzat să sprijine impunerea legii militare, șeful statului a fost pus sub arest la domiciliu.
În dimineața următoare loviturii de stat a fost dat anunț că Gorbaciov a demisionat b#%l!^+a?și că starea de urgență a fost declarată. Unitățile militare au fost expediate pentru a impune autoritatea noului guvern, dar au fost întâmpinate cu proteste covârșitoare populare conduse de Elțîn și celelalți președinți de republici. b#%l!^+a?
După trei zile, lovitura de stat s-a prăbușit. Gorbaciov a fost repus, doar pentru a realiza că poziția sa a devenit complet depășită.
Pe 25 decembrie, Gorbaciov a demisionat, iar pe la miezul nopții la 31 decembrie, drapelul sovietic deasupra Kremlinului a fost înlocuit cu tricolorul rus.
II.2. Crizele și momentele cheie în conturarea sistemului politic rusesc, post război rece
Politica internațională post-Război Rece a cunoscut puternice mutații, care s-au datorat, într-o anumită măsură răspândirii democrației, creșterii interdependenței naționale și rolului instituțiilor internaționale.
La scară globală, încetarea Războiului Rece a constituit momentul de descătușare a regimului comunist existent în zona central-est europeană, marcat prin prăbușirea regimurilor totalitare din această zonă; destrămarea U.R.S.S.-ului, desființarea pactului de la Varșovia, căderea zidului Berlinului și reunificarea Germaniei, procesul de lărgire și extindere a N.A.T.O spre Est fiind doar câteva realități post-belice ale anilor ’90.
Războiul Rece a marcat o perioadă prelungită de tensiuni între Rusia și Occident, de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial până în 1991, când Uniunea Sovietică s-a prăbușit.
Evenimentele dramatice care au urmat schimbării conducerii în 1985, culminând cu dizolvarea Uniunii Sovietice, la sfârșitul lunii decembrie a anului 1991, au avut surse pe termen lung, dar acestea nu au determinat forma sau momentul transformării sistemului.
Ideile au fost cu siguranță noi în contextul sovietic și au inclus convingerea că lumea a devenit interdependentă, că au existat interese universale și valori care ar trebui să prevaleze asupra intereselor de clasă și vechilor diviziuni Est-Vest, și că toate țările au dreptul de a decide pentru ele însele natura sistemelor lor politice și economice.
Uniunea Sovietică a fost reformată în primul rând, apoi transformată și apoi dezintegrată .
Ea a încetat să fie un sistem comunist în sens semnificativ din timpul alegerilor de stat la nivel de litigiu din primăvara anului 1989.
În martie 1990 monopolul de putere al Partidului Comunist a fost scos din Constituția sovietică.
În timp ce libertățile personale au luat o întorsătură spre bine după căderea comunismului, viața în fosta Uniune Sovietică nu a reușit să se îmbunătățească.
Atât politica și cât și economia au fost modificate radical în Rusia și fosta Uniune Sovietică, ca rezultat, din păcate, al inflației masive și al colapsului economic de la începutul anilor 1990 și din nou în 1998, al șomajulului sever, precum și pierderea sau reducerea multor servicii sociale stabilite, inclusiv de serviciile de îngrijire a sănătății.
În încercarea sa de a se converti de la comunism la capitalism, Uniunea Sovietică s-a confruntat cu mai multe probleme.
Sfârșitul Războiului Rece și diminuarea cheltuielilor militare a lovit astfel industria foarte greu, și a fost de multe ori imposibilă reorientarea rapidă a echipamentului, recalificarea lucrătorilor, și găsirea de noi piețe pentru a se adapta la noua eră post-Război Rece și post-sovietică.
După destrămarea URSS, Rusia și-a orientat politica externă pe câteva faze ușor perceptibile.
Prima a fost de ușoară confuzie, oscilând între orientarea pro-occidentală și cea eurasiatică, momentele de incertitudine ducând la pierderea controlului în anumite regiuni așa cum a fost zona Caucazului. Presiunea internă pentru consolidarea puterii regionale a Rusiei, a reorientat politica externă către vecinătatea apropiată care a devenit o preocuparea esențială a politicii externe a Rusiei post-sovietice.
După încheierea Războiului Rece, controversele și dezbaterile asupra relațiilor dintre Rusia și NATO au reprezentat o dominantă a tematizării securității europene. Ideea unanim răspândită este că relația Rusia-NATO s-a îmbunătățit în această perioadă, cu toate că nu există dovezi care să ateste modul concret în care aceasta s-a produs și nici un acord care să reflecte o schimbare fundamentală în acest sens.
În procesul de conversie a unui corp enorm de experiență, specialiști calificați și know-how-a fost pierdut, industria a fost marcată de trecerea de la producerea de echipamente militare hi-tech la ustensile de bucătărie.
Un al doilea obstacol a avut de a face cu distribuția lucrătorilor și a resurselor. b#%l!^+a?Aproximativ jumătate din orașele Rusiei au avut doar o singură întreprindere industrială mare. În consecință, scăderea producției a cauzat un șomaj extraordinar și subocuparea. b#%l!^+a?Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit și relațiile economice s-au rupt, producția în întreaga țară a scăzut cu mai mult de 50%.
În al treilea rând, Rusia post-sovietică nu a moștenit un sistem funcțional de securitate socială și de bunăstare de la URSS.
Deoarece firmele industriale din Rusia au fost în mod tradițional responsabile pentru o gamă largă de funcții sociale de bunăstare și menținerea de locuințe pentru forța de muncă, și de gestionare a sănătății, activități recreative, educaționale, orașele care aveau câțiva angajatori industriali au rămas puternic dependente de aceste firme, care au fost piatra de temelie a ocupării forței de muncă, pentru furnizarea de servicii sociale de bază.
Astfel, transformarea economică a creat probleme grave în menținerea bunăstării sociale, deoarece autoritățile locale nu au putut să-și asume responsabilitatea financiară pentru aceste funcții.
În cele din urmă, s-a pus în discuție și problema capitalului uman. Problema nu a fost că populația sovietică era needucată. Alfabetizarea a fost aproape universală, precum și nivelul de educație al populației sovietice a fost printre cele mai ridicate din lume, în ceea ce privește știința, ingineria, și specialitățile tehnice. Cu toate acestea, lucrătorul mediu sovietic nu a fost bine pregătit pentru a lucra într-o economie de piață.
Sistemul s-a luptat, și încă se luptă, cu concepte precum rentabilitatea, eficiența, creativitatea.
În timpul comunismului, nevoia de a crea locuri de muncă a dus la ineficiență uriașă și concedieri ale forței de muncă .
După atâția ani de muncă în cadrul unui sistem care a recompensat ascultarea și nu tolera întrebări sau sugestii referitoare la îmbunătățire, majoritatea lucrătorilor au considerat necesară schimbarea radicală a mentalității lor pentru a se putea adapta unei economii de piață competitive.
Consecința cea mai izbitoare a reformei economice a fost creșterea bruscă a ratelor de sărăcie și inegalitate, de la sfârșitul epocii sovietice.
Estimările atente făcute de către Banca Mondială, pe baza atât a datelor macroeconomice cât și a sondajelor privind veniturile populației și cheltuielilor indică faptul că în timp ce 1,5 la sută din populație trăia în sărăcie (definit ca venit sub echivalentul a 25 dolari pe lună) în 1988, până la jumătatea anului 1993 între 39 la sută și 49 la sută din populație trăia în sărăcie. Media pe cap de locuitor a venitului lunar a scăzut, în termeni de dolari, de la 72 dolari la 32 dolari.
Din 2004, venitul mediu a crescut la mai mult de 100 de dolari pe lună, dar această bogăție se află în principal la Moscova; disparitatea veniturilor în Rusia este acum una dintre cele mai mari din lume.
În perioada de după Războiul Rece, Rusia s-a ocupat asiduu de consolidarea societății sub o singură autoritate și a început să elaboreze o strategie pentru a se reimpune ca putere regională.
A debutat prin a-și folosi resursele naturale ca pârghii de balansare a forței în raport cu marile puteri din vecinătatea spațiului său geografic.
Analiza geopolitică a spațiului ex-sovietic, plecând de la influența Rusiei este explicabilă prin poziția ei de cel mai important stat după destrămarea URSS, atât sub raport economic, politic sau militar, dar și prin faptul că este cel mai mare stat ca populație și întindere geografică.
Puterea geopolitică regională a Rusiei și aspirațiile de superputere mondială a determinat nevoia unor raporturi politice și diplomatice cu structurile euro-atlantice.
În prezent, noua strategie de politică externă a Federației Ruse ia în considerare modificările survenite în cadrul echilibrului de forțe din lume, criza financiară și instabilitatea din Orientul Mijlociu și Africa de Nord.
O componentă importantă a acestei strategii o reprezintă promovarea unor relații strânse cu India și China.
Reorientarea strategiei de politică externă a Rusiei către China și India se bazează pe faptul că ambele state au abordări similare cu privire la probleme-cheie internaționale, aceasta constituind una dintre garanțiile de stabilitate ale viitorului parteneriat.
Reacțiile Rusiei privind posibila aderare a statelor pe care le consideră ca făcând parte din sfera sa istorică de influență, demonstrează că valurile succesive de extindere a
UE și NATO în Europa Centrală și de Est sunt în continuare interpretate de Kremlin prin prisma jocului cu suma nulă.
Cu toate acestea, unii analiști apreciază că proiectul Uniunii Eurasiatice, cu care Rusia dorește să contrabalanseze procesul de aderare la UE, comportă unele puncte slabe care pot determina prăbușirea sa. b#%l!^+a?
În primul rând, proiectul este extrem de personalizat, iar instituții supranaționale nu se bucură de autonomia și competențele Comisiei Europene. b#%l!^+a?
În al doilea rând, statele din uniune, Kazahstan și Belarus, reprezintă regimuri politice autoritate, fapt ce nu exclude renunțarea sau sabotarea integrării eurasiatice dacă liderii lor vor percepe că Rusia devine prea periculoasă pentru menținerea stabilității puterii lor politice în interiorul țării.
Relațiile dintre Rusia și NATO s-au îmbunătăți în perioada post-sovietică deși nu există dovezi semnificative care să ateste nivelul lor ridicat.
Uniunea Europeană nu a dezvoltat încă o politică unitară în privința relației cu Rusia, abordările de până acum fiind orientate pe colaborări individuale strânse cu anumite state UE, în special relațiile privilegiate cu Germania și Franța.
O altă direcție a politici externe a Rusiei post-sovietice este legată de zona asiatică, în special relațiile cu China, care este o superputere în devenire.
Creșterea interesului Rusiei pentru China este determinată de temerile Moscovei pentru rolul important al Chinei în economia mondială, și de faptul că la un moment dat s-ar putea afla în fața unei nevoi de expansiune teritorială.
Acestea au fost caracterizate de relații economice puternice și de securitate energetică construite după abordările marilor jucători ai UE ca Germania sau Franța.
Sunt și câteva state care au un număr mai mare de locuitori și suprafețe mari, care pot pune probleme politice și militare în zonă, în ciuda capacității militare formidabile a Rusiei.
Tendința Rusiei de a-și păstra hegemonia asupra statelor ex-sovietice este exprimată și prin acțiunile acestui stat de a bloca accesul unor dintre statele post-sovietice în structurile europene și euro-atlantice, în special UE și NATO. Intențiile de aderare sau integrare a unor state în instituțiile Occidentale sunt privite ca o amenințare la adresa securității și influenței Rusiei în regiune.
Bipolarismul Războiului Rece a garantat echilibrul, fie el și al terorii, care a stat la baza predictibilității, stabilității și securității raporturilor dintre statele lumii.
Vladimir Putin a afirmat că dispariția URSS a fost cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea.
Nu faptul dispariției, ci modul în care URSS a dispărut, a reprezentat o tragedie; atât pentru succesorii ei direcți cât și pentru foștii ei inamici.
Ieșirea sa precipitată și dezordonată din istorie a lăsat pe locul URSS o Rusie insuficient de puternică spre a fi temută, dar cu suficiente resurse spre a accepta cu resemnare lipsa unui statut post-imperial recunoscut la nivel global.
Această Rusie post-sovietică se vedea înconjurată de noi state gata să intre în concursul exclusivismelor naționale, dar lipsite de criteriile coeziunii naționale.
Pe de altă parte, lipsind Occidentul euro-atlantic de inamicul în raport cu care învățase să își definească și politica și identitatea, dar lăsându-i iluzia de a fi învingătorul Războiului Rece, prăbușirea URSS a generat un dublu divorț – între Occident și Orient, precum și între SUA și vechii săi aliați europeni.
Orientul, acum echivalat cu fundamentalismul islamic, a fost chemat să înlocuiască vechiul adversar ereditar sovietic în cadrul unei noi cruciade duse de imperiul americanizat al binelui.
Vladimir Putin a preluat puterea de la Elțîn, reușind într-un timp relativ scurt să revigoreze economia Rusiei și să-i redea o parte din puterea geopolitică mondială pierdută după destrămarea URSS.
Principalul element de care Putin s-a folosit cu succes în creșterea ascensiunii puterii personale și a Rusiei ca stat a fost reprezentat de resursele energetice.
Marele merit al lui Vladimir Putin, în ochii rușilor, este acela de a fi redat mândria Rusiei, ca urmare a reinstaurării controlului statului asupra economiei și a repunerii ordinii în sistemul de securitate și apărare, în condițiile în care oamenii structurilor de informații au devenit consubstanțiali cu sistemul de putere, formal și informal.
Sub Vladimir Putin, salba de conflicte considerate în perioada lui Boris Elțân elemente ale unei strategii defensive a Rusiei au fost reconsiderate în perspectiva unei politici ofensive a Rusiei, incluzând organizarea unor cazuri-test prin care să fie certificată noua anvergură internațională a Federației Ruse.
Strategia lui Vladimir Putin de transformare a Rusiei într-o mare putere se bazează pe ideea dependenței Occidentului față de Federația Rusă, într-un dublu sens: economic/energetic (Europa) și strategic (Statele Unite au nevoie de Rusia în conflictul din Afganistan și în soluționarea problemei Iranului, în continuarea programului spațial internațional, în îngrădirea sau cel puțin disciplinarea ascensiunii puterilor globale emergente ș.a.).
Rusia a intervenit militar în Georgia în 2008, în numele doctrinei „apărării cetățenilor ruși”, atacul georgian asupra Osetiei de Sud secesioniste fiind considerat un act b#%l!^+a?de agresiune. Rusia a folosit resurse militare impresionante pentru confruntarea cu un adversar gălăgios dar slab, pentru că au știut că Statele Unite nu vor putea reacționa eficient!^+a?în apărarea aliatului lor georgian.
La fel ca și Statele Unite în Irak în 2003, confruntarea militară a fost rapid câștigată dar gestionarea situației rămâne dificilă.
Prezența trupelor ruse ca trupe de „menținere a păcii” în Osetia de Sud și Abhazia a fost confirmată iar independența lor a fost recunoscută de Federația Rusă, în ciuda declarațiilor privind respectul integrității teritoriale a Georgiei (declarații similare celor privind integritatea teritorială a Iugoslaviei, cu un deceniu în urmă).
Pe acest fond, cuplul Putin-Medvedev a cerut crearea unei noi ordini internaționale bazate pe regulile multipolarismului.
Rusia a inițiat politici ale competiției globale sau folosește o retorică tipică epocii bipolare: intenția de a folosi porturile siriene în competiția cu NATO din Mediterana; exerciții militare demonstrative în Extremul Orient; diverse provocări la adresa aliatului Statelor Unite, Japonia; trimiterea de nave militare în Atlantic și bombardiere în America Latină, în colaborare cu Venezuela chavistă, Cuba castristă și Nicaragua; amenințarea cu remilitarizarea Kaliningradului sau cu lovituri la adresa Scutului Anti-Rachetă, pentru ca ulterior să fie lansată propunerea acceptării amplasării interceptoarelor americane, în schimbul abandonării sprijinului pentru Georgia și alte state din spațiul ex-sovietic; ralierea la grupul BRICS al puterilor internaționale emergente; participarea la sesiunile tot mai dese ale G20.
Toate aceste elemente ale baletului politico-diplomatic rusesc au fost percepute drept atacuri sau tentative de reacții ostile lansate într-un ritm alert, pentru a demonstra forța Rusiei, astfel încât negociatorii occidentali să fie puși sub presiune iar câștigurile tactice să fie transformate de Moscova în unele strategice.
Pentru Rusia intervenția în Crimea a condus la o răcire a relațiilor cu partenerii europeni, summit-ul UE-Rusia care era programat pentru iunie 2014 fiind anulat, iar pe lângă această sancțiune politică, oficialii comunitari au declarat că sunt avute în vedere și sancțiuni economice în cazul unor noi evenimente în criza din Crimea.
În acest context, trebuie precizat și faptul că nota de plată a Rusiei pentru anexarea Crimeei include și o suspendare a sa din G-89, dar, la summit-ul european din 21-22 martie, liderii europeni nu au impus încă sancțiuni economice concrete împotriva Rusiei, fiind agreat faptul că această ultimă opțiune trebuie păstrată pentru cazul în care Rusia ar destabiliza masiv alte părți din estul Ucrainei, în afara de Crimeea.
De altfel, unii analiști apreciază că așa numitele sancțiuni inteligente, precum interdicția de a circula în UE sau înghețarea activelor din străinătate, ar afecta stilul de viață al unor oligarhi care sprijină regimul de la Kremlin, fapt ce ar fi mai eficient în crearea de presiuni interne asupra acestuia, fără efectele nedorite pe care le-ar crea sancțiunile privind exporturile de energie pentru consumatorii europeni.
II.3. Valoare Consiliul Europei pentru Rusia
În anul 2014 Consiliul Europei a marcat 65 de ani de la înfiițare, și este important sǎ trecem în revistǎ faptul cǎ Rusia a devenit membră a acestei organizații în 1996, și a ratificat Convenția Europeană privind drepturile omului în 1998.
În conformitate cu articolul 15 din Constituția rusă din 1993 , Convenția Europeană este parte a sistemul juridic rusesc și are întâietate asupra legislației naționale.
În tot acest timp, relațiile dintre Consiliul Europei și Federația Rusă au fost complicate.
Mulți analiști indică o relație dificilă între Rusia și Consiliul Europei, în special în ceea ce privește respectarea de către Rusia a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a altor instrumente ale Consiliului Europei.
Deși au existat unele amendamente la legile care încalcă Convenția Europeană, au existat de asemenea, multe încălcări semnificative ale drepturilor Convenției în Rusia, și țara are unul dintre cel mai mare număr de cereri și constatări de încălcare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Consiliul Europei al statelor membre.
Din anul 2002, Comitetul de Monitorizare al CoE a salutat progresul Rusiei în semnarea și ratificarea multor convenții CoE, reforma sistemului judiciar, transferul de responsabilitate pentru Sistemul penitenciar din Ministerul de Interne la Ministerul Justiției, precum și adoptarea de Legi cu privire la Biroul Comisarului pentru Drepturile Omului. Dar Comitetul a considerat că progresul pe o serie de obligații și angajamente importante de către autoritățile ruse rămâne insuficient .
Consiliul Europei participă activ la realizarea numeroaselor proiecte politice și propagandistice antiruse, inițiate de Washington. b#%l!^+a?
În contextul sporirii influenței SUA asupra Europei, aceste structuri au încetat să mai desfășoare activități strict consultative și de apărare a drepturilor omului. La un moment dat, ele au început să fie utilizate ca instrumente politice împotriva Moscovei. b#%l!^+a?
Activitatea lor a fost afectată și de tradiționalele confruntări geopolitice dintre Rusia și Statele Unite, care au crescut în intensitate.
Mulți politicieni și experți ruși afirmau cu mult timp înainte de acest incident că prezența țării în componența respectivei structuri, specializate în adoptarea într-un mod profesionist a unor declarații și rezoluții, este un lucru aproape lipsit de sens și perspective.
În consecință, delegația rusă a părăsit Strasbourgul și și-a rezervat dreptul de a decide dacă mai are vreun rost să participe la ședințele APCE. De altfel, parlamentarii ruși au fost privați de dreptul de vot și în anul 2000. Decizia a fost luată sub pretextul încălcărilor masive ale drepturilor omului în Republica Cecenia.
Cu toate acestea, secretarul general al Consiliul Europei, a afirmat în repetate rânduri că prezența Rusiei în cadrul organizației este importantă.
II.4. Rolul și valoarea individului în sistemul politic rusesc
Rusia este un stat multi-etnic, cu peste 100 de naționalități și o structură federală complexă moștenit din perioada sovietică, care include regiuni, republici, teritorii, și alte subunități.
Una dintre tendințele actuale în materie de guvernanță și dezvoltare legală în Rusia vizează crearea unui sistem modern, eficient și armonizat la nivel internațional de garanții ale drepturilor omului și a libertăților civile.
După preluarea puterii în Rusia, prin lovitura de stat din 25 octombrie (7 noiembrie) 1917, partidul muncitoresc social-democrat (bolșevic) din Rusia, predcesorul partidului comunist (bolșevic) din Rusia sub conducerea lui V. I. Lenin, a lichidat sistemul organelor de stat și drept ale imperiului țarist, substituindu-l cu dictatura proletariatului, realmente dictatura nomenclaturii partidului comunist, exercitată oficial prin intermediul unui sistem nou de instituții de stat — cel al sovietelor de deputați ai muncitorilor, soldaților și țăranilor.
Chiar din primele zile ale activității sale regimul sovietic de guvernare, totalitar, prin introducerea dictaturii proletariatului a urmărit scopul de a contrapune unele categorii de populație împotriva altora, pentru ca astfel să faciliteze persecutarea acelor locuitori care nu susțineau instaurarea puterii sovietice și să-i lichideze pe cale armată pe adepții forțelor politice ce militau împotriva exercitării puterii de stat în Rusia de către partidul comunist (bolșevic).
În pofida faptului că în anii dictaturii proletariatului în Rusia Sovietică (din 1922 și în URSS) au fost violate, în proporții enorme drepturile și libertățile populației, totuși muncitorilor și țăranilor li s-a inoculat cu insistență de către partidul comunist că doar prin substituirea instituțiilor de stat și drept burgheze cu cele ale dictaturii proletariatului se pot crea condiții necesare pentru asigurarea oamenilor muncii cu cele mai largi drepturi și libertăți.
În cel de al doilea program al PC din Rusia, adoptat la Congresul al VIII-lea în martie 1919, se afirma că în timp ce „democrația burgheză se mărginea la o extindere formală a drepturilor și libertăților politice, ca dreptul întrunirilor, al asociațiilor, al presei, în măsură egală asupra tuturor cetățenilor“, democrația proletară nu doar proclama drepturile și libertățile, ci „le acorda în fapt mai întâi de toate și cel mai mult tocmai acelor clase ale populației, care au fost asuprite de capitalism, adică proletariatului și țărănimii.
Constituția URSS din 1936 prin dispozițiile ei a stipulat drepturile și libertățile menționate: dreptul la muncă (art. 118), dreptul la odihnă (art. 119), dreptul la asigurare materială la bătrânețe, precum și în caz de boală și de pierdere a capacității de muncă (art. 120), dreptul la învățătură (art. 121), egalitatea în drepturi a femeii cu ale bărbatului (art. 122), egalitatea în drepturi a cetățenilor, fără deosebire de naționalitatea și rasa lor, în toate domeniile vieții (art. 123), libertatea conștiinței (art. 124), libertățile cuvântului, a presei, întrunirilor și a mitingurilor, a manifestațiilor și demonstrațiilor de stradă (art. 125), dreptul de a se asocia în organizații obștești (art. 126), inviolabilitatea persoanei (art. 127), inviolabilitatea domiciliului și secretul corespondenței (art. 128)[2]. Constituțiile republicilor unionale, adoptate în 1937, inclusiv Constituția RSS Moldovenești din 1941, au reprodus clauzele Constituției URSS din 1936 referitoare la drepturile și libertățile cetățenilor.
Dar oare regimul sovietic totalitar permitea în realitate cetățenilor proprii să-și exercite fără careva restricții drepturile și libertățile proclamate oficial în constituțiile b#%l!^+a?sovietice și în diverse acte normative în conformitate cu aspirațiile care s-ar fi deosebit de cele programate de elita politică a partidului comunist?
Drepturile și libertățile cetățenilor sovietici, stipulate în programele PCUS și în actele legislative sovietice, de facto au avut doar un caracter declarativ-formal, urmărind scopuri propagandistice cu iz intern și extern.
Un plus destul de recent la acest sistem este instituția de ombudsman ca autoritate publică specializată în exercitarea și protejarea drepturilor omului și a libertăților civile. b#%l!^+a?
Introducerea acestei instituții, precum și formalizarea sa la nivel constituțional și legislativ a fost din ce în ce relevantă și importantă, deoarece ridică relațiile dintre stat și individ la un nou nivel. Ca o instituție publică independentă de rezolvarea conflictelor dintre cetățeni și autoritățile guvernamentale, avocatul parlamentar face pași, în domeniul de aplicare al acestuia competența, la restituirea drepturilor individuale, și ajută pentru a spori reputația guvern.
În timpul președinției lui Boris Yeltsin, multe dintre republicile și regiunile sale au câștigat o mai mare autonomie.
Numai Cecenia, cu toate acestea, a încercat să-și afirme independența deplină.
Președintele Putin inversat această tendință și a reconstruit puterea guvernului central vis-à-vis de regiuni.
După doi ani de la ieșirea lui Boris Elțin, Rusia a apărut ca fiind mult mai stabilă din punct de vedere politic și mai solidă din punct de vedere economic.
Aparenta consolidare a "democrației gestionate "sub Vladimir Putin este aplaudată de mulți, atât în interiorul cât și în afara Rusiei, care consideră că politicile economice ale regimului, minimalizează deficiențele în politica internă și a drepturilor omului
Sistemul politic rus este unul dintre cele mai recente care a îmbrățișat democrația, dar rămâne profund eronat în ceea ce privește acreditările sale democratice, corupția, și ?influența masivă a puterii și personalitatea unui om, Vladimir Putin.
Există o mare nevoie de a lucra pentru dezvoltarea și aprofundarea democrației și respectării drepturilor omului în Rusia.
Conștientizarea publică a drepturilor democratice și a libertății de exprimare a crescut în ultimii ani, dar nevoia de reformă în Rusia este încă de anvergură.
Este în interesul Europei ca Rusia să se dezvolte într-un stat modern și stat democratic sub domnia legii.
Societatea civilă joacă un rol central pentru dezvoltarea societății.
II.5. Reprezentarea individului în sistemul politic rus
Sistemul politic rus este inerent, non transparent, cu disputele politice care au avut loc în spatele ușilor închise.
Nu există nici o responsabilitate reală a partidele politice prin care ar trebui să nu susțină criticile guvernului.
Absența unei mass-media libere este de asemenea, un factor major în reducerea oricărei voci de opoziție.
În zilele Uniunii post-sovietice, Rusia a atras critici pentru un sistem politic strict controlat, în care nu e nici măcar puțin loc pentru partidele de opoziție.
Multe partide sunt respinse de la înregistrarea oficială, un exemplu în acest sens îl constituie tentativa Partidul Libertății Poporului, în 2011, respinsă de către fostul vicepremier Boris Nemtsov.
Motivele respingerii sunt vagi, incoerența în Carta partidului și alte documente depuse pentru înregistrarea oficială.
Un partid dominant este unul care are rolul principal în determinarea accesului la cele mai multe birouri politice.
Acesta este site-ul de coordonare pentru o coaliție câștigătoare de actori de elita. Este o instituție care furnizează domnitori, elite, și alegătorii.
Colapsul Uniunii Sovietice în 1991, a deschis ușa pentru o reformă majoră a sistemului politic al Rusiei.
În primele alegeri din 1991, în timp ce URSS era încă în existență, Boris Elțîn a ieșit victorios. Acesta a elaborat o nouă constituție, inclusiv un nou sistem electoral, deși o nouă constituție a fost adoptată până în noiembrie 1993.
Noua constituție a avut în vedere un model în care Federația Rusă alegea prin vot popular un șef de stat – președinte, și o legislatură .
Rusia Unită a fost creat printr-o fuziune a partidului Unitate și
De la fondarea sa Rusia Unită a efectuat rolul de -partid al puterii, asigurând sprijin pentru inițiativele președintelui. Acesta este în esență o coaliție largă de la nivel național și regional interesele politice și economice.
Prezentarea este ca o platformă de discuții în care diferite medii ideologice pot găsi b#%l!^+a?un loc comun, partidul are o structură care conține diverse cluburi politice și grupuri de reflecție naționaliste, instituții de expertiză și grupuri de tineri ca urmare a strategiei și ideologiei Rusiei Unite. Un exemplu este Nashi, mișcarea de sprijin al tineretului Rusiei b#%l!^+a?Unite.
Membrii Nashi sunt instruiți pentru a participa la demonstrații de susținere a politicilor președintelui și primului-ministru.
Rusia Unita are ca scop îmbunătățirea economiei Rusiei .
În Manifestul adaptat în 2003 partidul a declarat că a vrut să se asigure progresul național, cu scopul de a susține indivizii. Cu toate acestea, partidul rămâne extrem de centralizat și lipsit de o poziție instituțională puternică în provincii.
În ciuda dominației în creștere în alegerile regionale, liderii regionali nu sunt la fel de puternici ca principalele figuri de la Kremlin. Centralizarea deciziilor și puterea partidului oferă Kremlinulului un mecanism prin care guvernatorii sau candidații săi sunt de fapt aleți.
Unii susțin că independența Rusiei Unite nu este în interesul Kremlinului, mai degrabă folosește inteligent partidul ca un instrument de ascundere care este de fapt trăgând pârghiile.
Partidul Liberal Democrat din Rusia, se remarcă prin faptul că liderul acestui partid naționalist este, probabil, unul dintre politicienii cei mai controversați din Rusia, Vladimir Jirinovski, al cărui punct de vedere variază .
Partidul a fost fondat în 1991 ca al doilea partid oficial după căderea Uniunii Sovietice și deține minorități decente în Duma și parlamentele regionale. În ceea ce privește platforma, partidului, solicită o economie mixtă cu reglementarea de stat și o politică externă expansionistă.
Partidul ” O altă Rusia” constituie un grup care îmbină adversarii Kremlinului sub regimul Putin-Medvedev.
Fondată în 2006, coaliția foarte diversă și include personalități din opoziție, inclusiv campionul de șah Garry Kasparov. Scopul este de a restabili controlul civil al puterii în Rusia, un control care este garantat în Constituția rusă, care este atât de frecvent și fără echivoc încălcat în zilele de astăzi.
Acest obiectiv necesită o întoarcere la principiile federalismului și de separare a puterilor. Acesta solicită restabilirea funcției sociale a statului cu auto-administrarea regională și independența mass-mediei.
Sistemul judiciar trebuie să protejeze în mod egal fiecare cetățean, în special de impulsurile periculoase ale reprezentanților puterii.
Este de datoria acestui partid a elibera țara de focare de prejudecăți, rasism, și xenofobie și de jefuirea bogățiilor naționale de către oficialii guvernamentali.
CAPITOLUL III. SISTEMUL POLITIC EUROPEAN b#%l!^+a?
III.1. Momentele cheie în formarea sistemului politic european
Întrebarea : „Europa, da, însǎ ce fel de Europă?” este o întrebare care a marcat atât dezbaterile politice cât și pe cele teoretice cu privire la viitorul politic al Uniunii Europene.
Sistemul politic european este statuat de tratatele europene.
Ca prim sistem politic supranațional adevărat, multe aspecte ale UE sunt unice.
UE este „mai puțin decât o federație, mai mult decât un regim”, „nu este nici un stat, nici o organizație internațională”, „nu este nici un superstat”, poate fi „un sistem politic”, sau un „nou tip de sistem politic”, o ”formă de guvernanță multinivel”.
Proiect politic și economic remarcabil al continentului european, Uniunea Europeană a evoluat dintr-un club a șase state, la cincisprezece în anii ‘90, s-a extins cu 10 în 2004 reunind în prezent douăzeci și opt de state.
Deși UE a debutat ca o Comunitate a cărbunelui și oțelului, a evoluat într-o Uniune economică și politică, integrarea europeană a produs un set de instituții la nivelul UE cu autoritate asupra multor domenii de politici. b#%l!^+a?
Comunitatea economică a cărbunelui și oțelului, Tratatul de la Roma, Actul Unic European, Tratatul de la Masstricht, Amsterdam, Nisa sau Lisabona relevă viziuni politice care au remodelat și remodelează constant arhitectura instituțională și politică a UE.
Acest sistem politic are implicații asupra fiecărui cetățean european.
La circa patru ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, încep deja să se întrevadă efectele pe plan politic ale acestuia, deschizătoare de noi perspective.
La începutul secolului XX, Europa a suferit două războaie, cele mai distructive din istoria omenirii.
La începutul secolului XXI, în schimb, Statele din Europa de Est și Europa de Vest sunt unite într-un sistem politic la scară continentală, unde anumite competențe de ordin executiv, competențe legislative, și judiciare sunt colectiv cumulate la nivel european și național.
Cronologia construcției politice și economice europene ne relevă atât momentele de succes în edificarea Europei unite de astăzi, dar și momentele de cumpănă.
În anii 1990 UE a dezvoltat politicile sociale comune și de mediu politici, politicile comune privind circulația persoanelor între statele UE și în întreaga UE, și a început să coordoneze politicile de securitate la nivel național macro-economic.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, constată, următoarele: în primul rând, în ceea ce privește primul criteriu examinat în secțiunea precedentă, Tratatul nu alterează natura parlamentară a sistemului european, întrucât procedura de învestire a rămas în principiu aceeași, iar puterile PE în acest sens au fost consolidate. În plus, textul accentuează și mai mult caracterul colegial al Comisiei, care răspunde în bloc în fața Parlamentului.
În al doilea rând, în ceea ce privește criteriul referitor la numirea șefului executivului, trebuie subliniată importanța prevederii potrivit căreia candidatul la funcția de președinte al Comisiei va fi numit cu luarea în considerare a rezultatelor alegerilor pentru Parlamentul European.
Această corelare ar putea stimula, pe termen lung, partidele politice europene să-și desemneze proprii candidați pentru funcția de președinte al Comisiei, ceea ce ar favoriza apariția campaniilor electorale pe scena politică europeană.
Aceasta, la rândul său, ar putea crește participarea cetățenilor europeni la procesul electoral, ceea ce le-ar putea oferi o influență mai mare asupra politicilor propuse de Comisie.
Cu privire la cel de-al treilea criteriu – caracterul procesului decizional din cadrul executivului – se poate argumenta în favoarea întăririi naturii colegiale ale deciziei executive, dat fiind faptul că, potrivit Tratatului de la Lisabona: președintele Comisiei asigură caracterul “colegial” al acțiunii acesteia, Comisia este învestită și răspunde politic în mod “colectiv”, iar membrii săi vor demisiona “colectiv” în urma unei moțiuni de cenzură.
Cu privire la cel de-al patrulea și cel de-al cincilea criteriu, Tratatul nu aduce modificări sistemului politic al UE, iar conform ultimului criteriu, caracterul parlamentar al sistemului nu este modificat, deși executivul său este constituit de trei instituții, respectiv Comisia, Consiliul și Consiliul European.
Pe de altă parte, noua troikă este numită conform aceleiași proceduri aplicate în cazul desemnării președintelui Comisiei (prin votul de încredere), excepție făcând președintele Consiliului European care, în schimb, ar putea fi considerat, cel mult, a fi ales indirect (de șefii de state sau de guverne), în lumina celui de-al doilea criteriu al lui Lijphart. Astfel, singura diferență în urma intrării în vigoare a Tratatului ar fi aceea cu privire la învestirea troikăi, întrucât Înaltul Reprezentant, în calitatea sa de vicepreședinte al Comisiei, are nevoie de votul de încredere al Parlamentului pentru a fi numit.
Aceasta, de fapt, este o modificare susceptibilă de a întări caracterul parlamentar al UE.
III.2. Consiliul Europei ca un sistem politic
În cele ce urmează vom aborda una dintre cele mai importante instituții ale momentului și anume cea privind Consiliul Europei.
Consiliul Europei apare ca o manifestare a voinței unor organizații neguvernamentale paneuropene din 16 țări (plus observatori din alte 10 țări), al căror Congres din 1948 de la Haga a decis unificarea tuturor națiunilor democratice europene care se angajează să respecte drepturile fundamentale ale omului dar abia la 5 mai 1949 era semnat de către state, Statutul de înființare a Consiliului Europei la inițiativa Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles, care instituise cu un an în urmă Uniunea Occidentală, alianță militară a Belgiei, Franței, Luxemburgului, Olandei și Marii Britanii, b#%l!^+a?cărora li s-a alăturat Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia și Suedia b#%l!^+a?
Reflectând istoria continentului, Consiliul Europei a constituit după 1989 prima instituție europeană de primire a țărilor foste comuniste pe măsura încorporării valorilor democratice, în prezent ea compunându-se din 46 de state, vocația sa paneuropeană fiind realizată pe deplin.
Consiliul Europei a fost prima structură politică care a acceptat cooperarea europeană cu țările Europei Centrale și de Est, confirmându-și astfel statutul de unică organizație capabilă să cuprindă toate democrațiile de pe continent.
În 10 ani, numărul membrilor săi a crescut de la 23 la 41, considerându-se că integrarea este preferabilă excluderii.
Scopul instituției cu sediul la Strasbourg de a realiza o mai mare unitate între membrii pentru salvgardarea și realizarea idealurilor și principiilor care sunt moștenirea lor comună, este promovat prin organele Consiliului, prin discutarea chestiunilor de interes comun și prin încheierea de acorduri și adoptarea unor acțiuni comune în domeniile economic, social, cultural, științific, juridic și administrativ, precum și prin salvgardarea și respectarea mai departe a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Rațiunea de a fi a Consiliului Europei este exprimată clar în Tratatul de la Londra (care constituie Statutul Consiliului Europei), semnat la 5 mai 1949, la Palatul St. James, de: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia, scopul esențial al Consiliului Europei fiind acela de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, pentru a apăra și promova idealurile și principiile care constituie patrimoniul lor comun și pentru a favoriza progresul lor economic și social.
Consiliul Europei este esențialmente o organizație internațională de tip clasic.
Ceea ce este esențial în evoluția instituției, a fost tocmai voința politică a statelor membre ca prin cooperarea interguvernamentală să se realizeze țelul propus.
Într-adevăr, a reușit să-și pună vocația în valoare prin faptul că a pus în legătură guvernele statelor membre prin intermediul Comitetului miniștrilor și al ministerelor lor specializate, care sunt reprezentate de experți în circa 200 de comisii, comitete și subcomitete câte are organizația; aceasta se bazează și pe cooperarea interparlamentară desfășurată de Adunarea Parlamentară, ca organ deliberativ compus din delegații celor 46 de parlamente naționale, cu rol important în definirea și orientarea activităților guvernamentale.
Pe lângă protecția și promovarea idealurilor și principiilor care formează moștenirea comună a statelor membre, organizația se poate ocupa de aproape toate problemele colaborării europene: economice, sociale, culturale, științifice, administrative, juridice și ale drepturilor omului.
Singura limitare a acestei competențe atotcuprinzătoare constă în faptul că potrivit art.1. problemele apărării naționale nu cad în competența Consiliului Europei și, conform alin.c, participarea statelor-membre ale Consiliului Europei nu trebuie să prejudicieze cooperarea lor la acțiunile sau lucrările ONU ori ale altor organizații din care acestea fac parte.
Activitatea Consiliului Europei vizează armonizarea politicilor statelor membre și adoptarea de practici și norme comune, care să permită: apărarea drepturilor omului și a democrației pluraliste; favorizarea conștientizării și valorizării identității culturale europene; căutarea de soluții viabile europene pentru problemele societății (minorități, xenofobie, protecția mediului înconjurător, bioetica, consumul de droguri ) .
În acest scop, el reunește, la niveluri diverse, parlamentari, miniștri, experți guvernamentali, aleși locali și regionali.
Consiliul Europei este alcătuit din Comitetul Miniștrilor, Adunarea Parlamentară și Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa.
Astfel, Consiliul Europei reprezintă un organism internațional care grupează statele europene în vederea apărării și promovării idealurilor și principiilor comune, pentru favorizarea progresului economic și social.
Organizația nu poate influența dezvoltarea democratică a unei țări care dorește să se alăture familiei statelor democratice, ținându-le la distanță. A le oferi sprijin, prin intermediul unui vast program de cooperare este, neîndoielnic, mult mai util.
În anii sǎi de existență, Consiliul Europei a adoptat și a deschis spre semnare și ratificare 174 de convenții și acorduri în diverse domenii, cele mai importante fiind: Convenția europeană a drepturilor omului și cele 11 protocoale ale sale; Carta socială europeană; Convenția asupra prevenirii torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante; Convenția culturală europeană; Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale
Merită menționată și posibilitatea pe care o are Consiliul Europei de a suspenda un stat din rândurile membrilor săi, atunci când nu-și îndeplinește angajamentele asumate.
Așa s-a întâmplat în urma instaurării dictaturii coloneilor în 1967, când Grecia este amenințată cu excluderea, preferând să se retragă în 1969 înainte de a fi sancționată, pentru b#%l!^+a?a se alătura din nou organizației în 1974, după ce revenise la democrație; o acțiune asemănătoare a avut loc împotriva Turciei după lovitura de stat din 1981, delegația parlamentară a acesteia fiind suspendată până în 1984, când a fost readmisă.
Astfel de sancțiuni pot fi aplicate și împotriva statelor care nu respectă hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului.
III.3. Rolul și valoarea individului in sistemul politic european
Încă de la constituirea Consiliului Europei, principiul respectării drepturilor omului a fost una dintre pietrele de temelie ale organizației.
De la crearea sa în 1949, Consiliul a fost întotdeauna o forță a păcii și a cooperării ancorată în patrimoniul comun, în drepturile omului și democrație.
Odată cu căderea Zidului Berlinului în 1989, și cu extinderea valorilor democratice în întreaga Europă, Organizația a obținut o nouă dimensiune politică.
În prezent, Consiliul Europei cuprinde angajamentul comun al celor aproape 800 milioane de europeni în serviciul drepturilor omului, a democrației și a statului de drept.
Îmbunătățirea zilnică a protecției drepturilor omului este una dintre misiunile fundamentale ale Consiliului Europei.
În acest scop, el și-a fixat patru direcții de acțiune: realizarea unor sisteme de control și de protecție eficace a drepturilor și libertăților fundamentale; identificarea noilor amenințări la adresa drepturilor omului și a demnității umane; sensibilizarea publicului asupra importanței drepturilor omului; promovarea educației și a formării profesionale în materia drepturilor omului.
Referitor strict la protecția, promovarea și prevenirea încălcării drepturilor omului, sistemul acționează în sprijinul a milioane de oameni de pe întreg cuprinsul Europei prin intermediul mecanismelor jurisdicționale și nejurisdicționale de respectare a instrumentelor juridice adoptate, prin identificarea noilor amenințări la adresa demnității umane, prin sensibilizarea publicului asupra importanței libertăților democratice și prin promovarea educației și formării profesionale în materia bunei guvernări a drepturilor omului.
Numeroase alte dispoziții din Statutul Consiliului Europei subliniază importanța drepturilor omului și articolul 8 stipulează chiar că grave încălcări ale drepturilor omului și ale libertăților fundamentale justifică suspendarea sau excluderea unui stat membru al Consiliului Europei. Statutul a fot semnat la 5 mai 1949.
Întocmirea unei carte a drepturilor omului a constituit o prioritate absolută pentru noul Consiliu și la numai 18 luni după adoptarea statutului, cele zece state membre semnau la 4 noiembrie 1950 Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, convenție ce a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu a apărut dintr-un vid juridic; ea a fost precedată atât de Declarația Universală a Drepturilor Omului cât și de Declarafia americană a drepturilor și îndatoririlor omului. Declarația Universală ocupă, de fapt, un loc deosebit în Preambulul Convenției Europene.
Tot astfel, nu ar trebui subapreciată importanța textului european în cadrul protecției drepturilor omului la nivel internațional.
Tot la fel de important este și accentul pe care Parlamentul îl pune pe garantarea colectivă a drepturilor omului. b#%l!^+a?
Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și al Libertǎților Fundamentale a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei.
Convenția Europeană a fost așadar primul instrument internațional ce se referă la drepturile omului având ca scop protecția unui larg evantai de drepturi civile, care, pe de o parte îmbracă forma unui tratat ce aduce din punct de vedere juridic constrângeri pentru înaltele Părți Contractante, iar pe de altă parte instaurează un sistem de control asupra aplicării drepturilor de nivel intern.
Cea mai profundă contribuție a sa se regăsește probabil în dispoziția în conformitate cu care o Înaltă Parte Contractantă poate accepta controlul Comisiei Europene a drepturilor Omului în cazul când procedura este pornită de un individ și nu de către Stat.
Succesul Convenției poate fi dimensionat prin recunoașterea de către toate înaltele Părți Contractante a acestui drept de recurs individual.
Ea a fost deschisă pentru semnare la Roma pe data de 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare în septembrie 1953. Obiectivul autorilor a fost de a face primii pași pentru implementarea colectivă a unor drepturi enunțate în Declarația Universalǎ a Drepturilor Omului din 1948 adoptatǎ în Organizația Națiunilor Unite.
Pe lȃngă consacrarea unei serii de drepturi și libertǎți civile și politice, Convenția a prevǎzut și un sistem de aplicare a obligațiilor asumate de statele contractante.
Conform Convenției din 1950, statele contracte și, în cazul în care acestea au b#%l!^+a?acceptat dreptul la cererea individualǎ, reclamanții individuali (persoane fizice, grupuri de persoane sau organizații neguvernamentale) ar putea depune plângeri împotriva statelor contractante privind pretinsele încălcǎri ale drepturilor garantate de Convenție.
Subsistemul de protecție a drepturilor omului a devenit un model și pentru
alte continente, prin contribuția adusă la crearea și dezvoltarea unei autentice societăți europene bazate pe libertatea de asociere ca principiu fundamental al democrației care a făcut ca ONG-urile să intervină pe plan local, regional și național, în domeniile cruciale ale drepturilor omului, acțiunii politico-sociale și culturale și de ajutor umanitar.
III.4. Uniunea Europeanǎ -un model de bunǎ practicǎ a democrației ?
Uniunea Europeană a fost fondatǎ pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor și libertățile fundamentale ale omului, și ale statului de drept.
Limbajul democrației și al drepturilor omului a fost întotdeauna gândit proeminent în tratatele și declarațiile UE.
Totuși, implicarea activă a UE în protejarea democrației și drepturilor omului este în mare parte un rezultat al expansiunii sale în Europa Centrală și de Est.
Democrația poate fi considerată un joc atât de lungă durată cât și de scurtă durată.
Analizând independența instituțiilor, respectarea statului de drept și absența violenței și a corupției constatăm că controlul corupției s-a înrăutățit, stabilitatea politică a scăzut și totodată numărul de persoane prezente la vot a scăzut.
În Grecia a scăzut controlul corupției și stabilitatea politică; Italia a refuzat principiul statului de drept și controlul asupra corupției.
În Franța, nu a existat nicio realiniere majoră, pot fi observate scandaluri cauzate de corupție, incompetență administrativă, lipsa de responsabilitate a politicienilor.
În ceea ce privește drepturile și libertățile prezentate în Carta drepturilor fundamentale a UE, inclusiv drepturile politice, drepturile de asociere, libertatea de exprimare, libertatea presei, libertatea de alegere a religiei și egalitatea de gen, scorul mediu european de protecție a libertăților și a drepturile a fost constant din 2000, deși în această coerențǎ unele țări au fluctuat.
Abordând atitudinile față de minorități, în Europa, constatăm faptul că romii au fost considerați vecini puțin doriți, urmați fiind de homosexuali și apoi de musulmani. În general, Țările de Jos, Austria, Republica Cehă și Slovenia au cunoscut cea mai semnificativă întărire a atitudinilor în acest sens.
Europenii au avut tendința de a deveni mai puțin activi din punct de vedere politic (semnarea de petiții puține la număr) și a fost mai puțin probabil să aparțină unor organizații civice.
Comisia Europeană a estimat că aproximativ 120 € miliarde de euro, sau 1 la sută din PIB-ul UE, este pierdut din cauza corupției în fiecare an. Aceasta a decretat că punerea în aplicare a Cadrului legal Anticorupție rămâne inegal între statele UE.
În 2012 Grecia a fost cel mai corupt stat membru al UE.
Problemele din Italia privind corupția sunt de mult stabilite și bine cunoscute. A existat un scandal generat de corupție în 1992 care a dus la sfârșitul așa-numitei Republici. b#%l!^+a?Curtea de Conturi a Italiei a estimat că veniturile pierdute din cauza corupției se ridică la 60 de miliarde € pe an in Italia.
UE este o organizație politică fundamentală care face obiectul luptelor pentru putere și compromisuri ale țărilor membre UE.
Uniunea Europeană dispune de un sistem instituțional unic în lume având un rol esențial în cadrul construcției comunitare, fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic și sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie.
III.5. Sisteme de asociere și reprezentarea individului
Sistemele politice democratice ar trebui să fie animate și receptive la valorile sociale fundamentale ale cetățenilor lor.
La nivelul formațiunilor componente ale unui partid european există un acord cu privire la orientare și obiective, o cooperare permanentă, pe baza unui statut agreat, precum și un program politic decis de organismele politice relevante.
Altfel spus, la fel ca partidele naționale, și cele europene au obiective precise, legi interne de funcționare și documente programatice. b#%l!^+a?
În termeni de structură, mod și teren de manifestare, partidele politice sunt transnaționale.
Ele operează în cadrul sistemului politic al UE, parlamentarii lor aparținând aceluiași grup din cadrul PE.
Partidele europene caută să organizeze activitățile comune ale membrilor lor, la nivel european și să asigure eficiența politică a eforturilor comune.
În general, partidele politice se confruntă cu o dilemă în ceea ce privește modul lor de reprezentare în Parlamentul European.
Evoluția instituțiilor Uniunii Europene arată că rolul partidelor politice în procesul de luare a deciziilor într-o comunitate pluralistă poate fi crucial.
CAPITOLUL IV. SACRIFICAREA INDIVIDULUI ȊN FAVOAREA SISTEMULUI POLITIC
IV.1. Drepturilor omului, etalon pentru sistemele politice discutate?
Alianțe și blocuri au dispǎrut sau au fost redefinite. Unele state sunt în căutarea trecutului, altele în a viitorului, în speranța găsirii unei noi Europe pașnice și prospere.
În majoritatea statelor din centrul și estul continentului sunt instalate regimurile democratice.
După căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, organizațiile regionale europene au lansat o operațiune de promovare și consolidare a drepturilor omului, statului de drept, democrației, în țările in transformare.
Colapsul Uniunii Sovietice a fost o mare lovitură pentru speranțele revoluționarilor.
În timp ce Rusia a devenit, probabil, o vulnerabilă democrație gestionată, Europa a avansat și și-a consolidat pozițiile ca un sistem democratic autentic și, de asemenea, și-a întărit poziția în unele state sovietice, având influență în Ucraina, Georgia și Moldova . b#%l!^+a?
UE încearcă să asigure securitatea prin promovarea democrației, care este cel mai greu și cel mai lung mod de a crea o Europă stabilă.
Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, b#%l!^+a?libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție
Însă, un aspect care nu poate fi neglijat îl reprezintă sărăcia în creștere în Europa, din cauza căreia o întreagă generație riscă să fie pierdută în întregime și multe persoane sunt forțate să trăiască cu venituri mici și în continuă scădere. În aceste condiții, este mai dificil să se asigure că cetățenii, tineri și bătrâni, pot trăi și pot lucra în demnitate.
Ideologia Uniunii Europene este un lucru care este foarte usor de înțeles, dar foarte greu de explicat.
În primul rând, ne intrebăm, UE are o ideologie?
De o parte, avem de Comisia Europeană, Parlamentul European și alte instituții supranaționale care exprimă poziția UE în lume, și pe de altă parte, avem state membre care încearcă să își apere interesele și acționează diferit în diverse circumstanțe.
De exemplu, războiul din Irak a fost o dovadă perfectă a acestui fenomen.
În timp ce Marea Britanie, Polonia, Republica Cehă, Spania, Italia și alte țări au sprijinit conducerea alianței Statelor Unite în Irak, Germania și Franța s-au opus acestei operațiuni militare. Aici putem menționa, de asemenea sprijinul Germaniei și Franței de partea Federației Ruse.
Una dintre principalele preocupări ale UE de-a lungul vremii a fost și este ȋn continuare Rusia.
Diferita viziune asupra politicilor între UE și Rusia a ridicat o mulțime de întrebări, în cadrul UE, statele membre au devenit preocupate de evoluțiile din interiorul politicii rusești care pune la îndoială existența unor valori comune.
Din 1991, UE a încercat insistent să ghideze și să ajute Rusia în transformarea sa, în vederea atingerii unor standarde ridicate de bună guvernare, respectarea drepturilor omului și a dezvoltării economice durabile într-o statalitatea sigură și în condiții de siguranță.
Criteriile de la Copenhaga au stabilit norme cu privire la democrație, statul de drept și protecția drepturilor omului și ale minorităților, pe care toți membrii aspiranți la UE trebuie să le realizeze.
Din 2005, între UE și Rusia au avut loc consultări bianuale privind drepturile omului.
În conformitate cu declarația de presă a Consiliului, consultările au avut loc într-o atmosferă deschisă, sinceră și prietenoasă.
Ambele părți au continuat să abordeze situația drepturilor omului în UE și Rusia, cu un accent special pe statul de drept, și justiție, societatea civilă, inclusiv în contextul UE-Rusia.
Dimensiunea de politică externă a Rusiei are două sarcini principale: de garantare a suveranității sale necondiționate și să restabilească mândria și statutul Rusiei ca superputere.
Evidentă însă este tendința Rusiei de a dezvolta propriul sistem de valori pentru nevoile cetățenilor săi.
Aceasta prejudecată este proiectată pentru a ajuta psihologic populația si pentru a ajunge la ambițiile de astăzi ale Rusiei, acelea de a deveni o superputere. Această tendință pare să fie însă una periculosă.
În timp ce UE a investit timp, bani și energie pentru a transforma democrația declarativă rusă într-una funcțională, Rusia are ca scop crearea propriul sistem de valori.
Nu există nici o îndoială asupra faptului că, în fiecare țară și în special în Rusia, există uniii parametri naționali, care pot gemera diferențe în comparație cu nivelul mediu de democrații din UE, dar democrația trebuie să cuprindă anumite criterii obligatorii ca separarea puterilor, independență judicialǎ, vot liber și universal, respectarea drepturilor omului, libertatea de exprimare, pentru a putea apela sistemul aplicat dedemocrație reală.
Ne întrebăm însă dacă este Rusia o democrație, dacă poate regimul rus actual fi clasificat ca o democrație?
Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de modul în care este definită democrația.
Democrația este un sistem politic care furnizează oportunități constituționale periodice pentru schimbarea oficialilor care guvernează și un mecanism social care permite electoratului să influențeze deciziile majore prin alegeri.
Ambiguitatea față de corupție relevă diferențe conceptuale și de abordare majore între doctrina bunei guvernări și doctrina apărării drepturilor omului, care fundamentează măsurile anticorupție curente.
O constantă a cazurilor de corupție la nivel internațional este denunțul pe care acuzații îl fac împotriva actului de justiție ca fiind instrumentalizat politic.
Această reacție surprinzătoare cu privire la criminalizarea corupției sugerează, la o primă vedere, că instituțiile pentru combaterea corupției sunt încă departe de a-și atinge b#%l!^+a?obiectivele.
Ambiguitatea față de corupție relevă însă diferențe conceptuale și de abordare majore între doctrina bunei guvernări și doctrina apărării drepturilor omului, care fundamentează măsurile anticorupție curente.
Pe de altă parte regimul Putin a fost îngrijorat de faptul că UE nu asculta Rusia în probleme privind extinderea și influența crescândă a UE în fostele state sovietice.
Cooperarea în cadrul forurilor internaționale în domeniul drepturilor omului și lupta împotriva discriminării pe diferite motive a ridicat o serie de probleme legate de problemele specifice ale drepturilor omului în Federația rusă, "inclusiv aspecte legate de libertatea de exprimare și de întrunire, condiții în închisoare și rele tratamente aplicate de către organele legii.
Ambele părți au continuat să ofere clarificări privind cazurile individuale de interes în UE și Rusia.
În Rusia domnește o democrație mimată, drept dovadă alegerile nu pot fi monitorizate de către o instituție independetă.
Democrația din Rusia elimină orice alternativă liberală, în sensul european al cuvântului, adică o alternativă construită pe baza unei societăți deschise. Singurii tolerați sunt naționaliștii extremi și comuniștii. De câte ori apare câte o alternativă liberală, aceasta este imediat eliminată.
În ultimii zece ani, democrația, libertatea – în domenii ca justiția, presa sau altele au fost în declin.
Așadar, nu putem vorbi despre o democrație autentică în această țară.
În contextul discuțiilor privind starea democrației în vecinele de la răsărit ale UE, Rusia nu dorește ca țările PE să adere la UE.
Există o influență puternică din partea Federației Ruse, care nu dorește să vadă țările din zona sa alăturându-se UE. Rusia continuă să le momească în Uniunea Vamală pe care a format-o împreună cu Belarus și Kazahstan.
Nu putem însă omite faptul că de când Vladimir Putin a devenit președinte la începutul anului 2000, instituțiile democratice au erodat. Putin și-a pus amprenta nu numai asupra politicii, ci și asupra instituțiilor.
Inovațiile lui Putin coincid cu un val de gândire revizionist despre democratizare în lumea contemporană.
Democrația practicată de Putin implică eliminarea controalele externe asupra puterii statului, Putin a deviat țara de la dezvoltarea democratică.
Un exemplu care evidențiazǎ nerespectarea drepturilor omului de cǎtre Rusia este acela al condamnǎrii Rusiei de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Khoroshenko. Cu unanimitate, Marea Cameră a CEDO a considerat că în speță a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenție prin regimul de detenție instituit ce permitea vizite ale familiei de scurtă durată de două ori pe an pe o perioadă de 10 ani.
Curtea a observat că în statele membre ale Consiliului Europei a existat o varietate considerabilă de practici cu privire la regulamentul de vizite în închisori. Cu toate acestea, frecvența minimă a acestor vizite permise deținuților pe viață nu a fost mai mică decât o dată la două luni. În plus, majoritatea statelor nu au făcut o distincție în acest domeniu între deținuții condamnați pe viață și alți deținuți. Rusia a fost singurul stat membru al Consiliului Europei care a reglementat dreptul deținuților condamnați pe viața la vizite prin combinarea frecvenței extrem de reduse a vizitelor cu duratǎ lungă a unui astfel un regim.
În concluzie, ingerința în dreptul la respectarea vieții private și de familie a reclamantului a fost disproporționată față de scopurile invocate de guvernul Rusiei, respectiv restaurarea justiției, reformă și prevenirea de noi infracțiuni.
Democrația în curs de formare a Rusiei este pe o traiectorie negativă, dar starea neconsolidată a regimului oferă unele motive de speranță.
IV.2. Libertatea de exprimare în sistemele politice
Libertatea de exprimare a individului în orice subiect este o valoare fondatoare a civilizației. b#%l!^+a?
Nu sunt posibile nici europenizarea și nici democrația fără această libertate. De aceea, nu este adecvată propunerea de limitare a libertății de exprimare.
În particular, presa nu mai poate fi păzitorul civismului și al democrației dacă valoarea libertății de exprimare este atinsă.
Problema practică apărută este aceea de a dezvolta răspunderea odată cu exercitatea libertăților.
Nu limitarea libertăților este soluția, ci dezvoltarea răspunderii exercitării libertăților.
Libertatea de exprimare și informare nu este numai o piatră de temelie a democrației, dar și o condiție prealabilă pentru exercitarea altor drepturi și libertăți b#%l!^+a?consacrate de Convenție: libertatea corespondenței (art. 8), libertatea de gândire, de convingere, de religie (art. 9), libertatea de întrunire și asociere (art. 11).
Respectivul drept reprezintă o componentǎ a demnității umane, ce nu poate fi suprimată.
Libertatea cuvântului este un mijloc de realizare a capacităților fiecărui cetățean, pentru că, în fond, scopul fiecărui om este să se realizeze ca personalitate. Prin urmare, orice interdicție în a-și exprima liber convingerile, opiniile îi lezează sentimentul demnității și îl ignoră ca personalitate umană. Iată de ce îngrădirea, limitarea sau oprimarea acestui drept este inadmisibilă și trebuie tratată ca fărădelege.
Se confirmă din nou cât de realistă a rămas propunerea unui vestit lider creștin de a complementa doctrina libertăților și drepturilor fundamentale cu explicitarea răspunderilor imanente acestora.
La nivelul UE, cea mai răspândită măsură de restrângere a libertății de exprimare sunt hotărârile judecătorești care impun penalități jurnaliștilor și mass-media pentru faptele și opiniile exprimate.
Este curios să observăm că în aceste cauze, ca o derogare de la regula generală, CEDO în fapt apare drept a patra instanță, reexaminând fondul acestor cauze, inclusiv proporționalitatea și mărimea penalității impuse.
Jurisprudența CEDO de asemenea a calificat drept măsuri ce restrâng libertatea de exprimare și orice acțiuni ale autorităților sau ale persoanelor particulare care, indirect, au exercitat presiuni asupra acestei libertăți.
Din aceste motive, jurisprudența Curții a formulat noțiunea de obligație pozitivă a autorităților de a întreprinde acțiuni pentru a proteja libertatea de exprimare de orice ingerințe inadmisibile.
După prăbușirea Uniunii Sovietice și în timpul tranziției de la Rusia sovietică la Rusia de azi, noul guvern și-a declarat intenția de a stabili un nou sistem democratic. O parte din această tranziție spre o democrație adevărată a fost o promisiune de a respecta drepturile fundamentale ale omului și a libertății de exprimare.
Exercitarea efectivă a protecției drepturilor omului este primul indicator al democrației luate în serios.
Evoluțiile recente din practica legislativă și judecătorească a Rusiei indică o eroziune a libertății de exprimare.
Noul val de critici guvern a venit cu revenirea lui Vladimir Putin la președinție pentru noul său mandat de șase ani.
Reacția publicului la optsprezece ani de guvernarea lui Putin a început cu semnul întrebării privind transparența procesului electoral, precum și exprimând o puternică opoziție la președinția continuă a fostului ofițer KGB.
Această opoziție a fost suprimată repede de sentințele penale acordate participanților.
În Rusia, libertatea presei s-a deteriorat progresiv parcursul ultimului deceniu, în special rapid în ultimele luni.
Constituția rusă garantează libertatea mass-media și interzice cenzura (art. 29,5).
Cu toate acestea, de cele mai multe mass-media în Rusia a fost sub controlul efectiv al statului.
Autoritățile din Rusia au intervenit brutal asupra protestelor pașnice organizate în 2012, violând libertatea de exprimare, în timp ce canalele media au fost folosite pentru defăimarea oponenților politici.
Revenirea lui Vladimir Putin în funcția de președinte, în urma alegerile criticate masiv, a dus la intensificarea a protestelor și a cererilor pentru libertăți civile și politice, în special în ajunul inaugurării sale de pe 12 mai 2012.
Rezultatul a fost creșterea restricțiilor. Protestele pașnice au fost reprimate. Noi legi privind restricționarea libertății de exprimare și de asociere au fost introduse. Apărătorii drepturilor omului, jurnaliștii și avocații au fost în continuare hărțuiți, iar investigațiile privind atacurile violente au fost ineficiente.
Autoritățile au considerat orice astfel de eveniment, oricât de pașnic și nesemnificativ numeric, ca ilegal, deși întâlnirile activiștilor pro-guvern și pro-Biserica Orotodoxă au fost adesea permise chiar și fără autorizație.
Cele mai multe mijloace media au rămas sub controlul efectiv al statului, cu excepția anumitor canale cu circulație limitată.
Ca o concluzie, libertatea de expresie este una din condițiile de creare și de existență b#%l!^+a?a unei democrații, dar nu un instrument de luptă împotriva ei.
Orice recurgere nepotrivită la această libertate, care atentează la valorile democratice, inclusiv la cele ale onoarei și demnității umane, este inadmisibilă.
Restricțiile aduse libertății de exprimare au în special menirea să asigure exercitarea continuă a acestei libertăți în spiritul democratic în care a fost acordată fiecăruia.
IV.3. Ignorarea individului de către sistemele politice ȋn soluționarea unor probleme
Există o relație directă între autoritarism, corupție și violarea drepturilor omului: regimurile autoritare sunt atât abuzive, cât și corupte.
Treptat, impactul corupției asupra drepturilor omului a fost analizat nu numai în contextul regimurilor autoritare, ci și al statului de drept.
S-a ajuns astfel la o poziție unanimă în doctrina drepturilor omului potrivit căreia corupția, prin subminarea instituțiilor democratice și independenței justiției, afectează direct drepturile la reprezentare, opinie, judecată imparțială.
Numeroase cazuri de încălcare a drepturilor omului s-au constatat în timpul și după confruntarea militară din august 2008.
Escaladarea conflictului din Georgia în 2008 a demonstrat o dată în plus faptul că încălcările drepturilor omului persistă și că deocamdată nu există mecanisme viabile de protecție a oamenilor, indiferent de afilierea lor.
Informațiile obținute de organizațiile de drepturile omului locale și cele internaționale, în rezultatul misiunilor de constatare a faptelor, indică faptul că toate părțile implicate în conflict au comis încălcări grave ale dreptului internațional umanitar și ale drepturilor omului, atât în timpul conflictului, cât și în urma acestuia, ceea ce a dus la decesul și vătămarea corporală gravă a numeroși civili, precum și la distrugerea și deteriorarea bunurilor etnicilor georgieni în zona de conflict și în perimetrul ei.
Astfel, ca rezultat al conflictului armat din 2008, au fost înregistrate numeroase cazuri de încălcare a dreptului la viață, a dreptului la libertate și securitate a persoanei, a dreptului la proprietate, precum și a dreptului la libera circulație.
Numărul de cazuri de violență domestică raportate este în continuă creștere atât în UE cât și în Rusia.
Acest fenomen este agravat de lipsa unui cadru legal adecvat care ar oferi un mecanism real de protecție a victimelor violenței domestice, precum și de stereotipurile și tradițiile culturale.
Pentru mulți oameni care trăiesc cu handicap în Rusia, participarea la activitățile de bază ale vieții de zi cu zi pot fi extrem de dificile sau chiar imposibile din cauza barierelor cu care se confruntă. Acestea includ lipsa de rampe și lifturi, ceea ce duce la izolare; refuzul angajatorilor de a angaja persoane cu handicap; și cazǎrile vizuale, auditive, și senzoriale inadecvate în autobuze, trenuri, și gări.
Cele mai multe persoane cu dizabilități, care au depus în scris plângeri administrației publice locale despre facilități sau servicii inaccesibile au fost ignorate.
De asemenea, organizațiile indică asupra restricțiilor privind libertatea de exprimare, libertatea de întrunire, liberul acces la informa- ție și libertatea mass-media. În principal, cazurile respective se referă la atacurile și represiunile asupra reprezentanților opoziției, precum și la presiunea asupra presei libere.
Problematica traficului de ființe umane este și ea una foarte actuală . În pofida eforturilor declarate de a combate fenomenul ca atare, cazurile în care sunt implicate persoane oficiale rămân neinvestigate.
Terorismul reprezintă o amenințare strategică, și pentru țările Uniunii Europene, ci și pentru Rusia, pentru China, pentru India și pentru foarte multe țări, inclusiv pentru România, angajate pe drumul modernizării economiei, informației, vieții sociale și culturii.
Rusia se confruntă cu numeroase amenințări teroriste, cele mai multe venind din zona caucaziană, dar nu numai. Rusia consideră că amenințarea teroristă cea mai directă, care afectează deopotrivă Rusia și Georgia, vine de pe teritoriul georgian. După opinia Moscovei, monitorizarea ei internațională s-a dovedit ineficace. De aceea, singura modalitate de a pune sub control și dezamorsa această amenințare o reprezintă o bună cooperare între serviciile secrete și departamentele de frontieră.
Acest angajament reciproc în combaterea terorismului internațional trebuie să fie b#%l!^+a?lăudat, deoarece acest efort este conceput pentru a crea o Europă mai sigură. Dar este mai mult o trăsătură.
Un aspect care nu poate fi omis ȋl ridicǎ ȋntrebarea : este Rusia implicatǎ în acest parteneriat, pentru că sincer îi pasă de terorism?
Pe de o parte, Rusia a cunoscut propriile sale probleme cu terorismul în cadrul unor evenimente cu rezonanță, unul dintre acestea fiinf tragedia Beslan, unde nu s-au luat ostatici copiii de la școală.
Pe de altă parte, există o presupunere că Rusia încearcă să acopere războaiele din Cecenia și din alte părți ale Federației, unde pot apărea unele probleme.
Ne ȋntrebǎm ȋnsǎ, dacă Rusia este cu adevărat interesatǎ în combaterea terorismului internațional, de ce susține încă regimurile ilegale ale republicilor secesioniste?
IV.4. Sacrificarea individului ȋn interes de sistem
În ceea ce privește securitatea individului, constatăm că este mai ușor să asiguri securitatea lucrurilor decât a ființelor umane, care implică factori precum: viața, sănătatea, statutul, starea materială sau chiar libertatea dintre care unii nu pot fi înlocuiți cu nimic.
Nu există posibilitatea asigurării securității generale, totale pentru toți indivizii unei societăți și nici măcar securitate integrală pentru un anumit individ sau anumite categorii de indivizi, deoarece în permanență apar riscuri noi, imprevizibile care nu au fost luate în calcul inițial la stabilirea măsurilor de securitate sau apar chiar noi laturi ale securității umane care necesită a fi protejate (securitate psihologică, emoțională, de imagine etc.).
Este greu să concluzionǎm că interesele individul primează celor ale societății sau invers.
Rămâne un subiect de dezbătut, dar rămâne o certitudine faptul că prin cooperare, prin unirea eforturilor tuturor celor care pot contribui la asigurarea securității pe diferite areale, atât indivizii, cât și societățile beneficiază de rezultatele securizante.
La momentul actual, Rusia este a doua putere militară a lumii, după SUA și va rămâne, cel puțin în viitorul prognozabil, principala putere militară din spațiul est-european. Rusia are o importantă prezență istorică, culturală și economică în majoritatea țărilor exsovietice, dar factorul care trece cel mai puțin observat este capitalul de imagine pe care îl mai are în toate aceste state datorită dominării spațiului informațional .
Moscova utilizează toate instrumentele geopolitice pentru a-și conserva influența în zona statelor ex-sovietice, dar acțiunile sale recente în raport cu Chișinăul (cum ar fi interzicerea produselor moldovenești pe piața Federației Ruse) au determinat Republica Moldova să-și reorienteze considerabil comerțul către țările Uniunii Europene.
Conflictul din Ucraina a fǎcut necesar ca Uniunea Europeană să-și eficientizeze instrumentele aplicate la frontiera sa estică.
După felul cum a reacționat în timpul crizei ucrainene, s-a observat că Bruxelles a demonstrat că deține capacități limitate de intervenție în regiune pentru a participa la gestionarea crizei.
Totodată, s-a evidențiat că relația dintre Uniunea Europeană și Uniunea Economică Eurasiatică nu mai este privită ca una de cooperare sau de competiție, ci ca o rivalitate geopolitică a două sisteme de valori politice și economice.
Este necesar ca statele din cadrul Parteneriatului Estic să reziste presiunilor din partea Moscovei și să fie susținute de către țările occidentale, membre ale NATO și UE, pentru a nu fi transformate în sateliți geopolitici ai Rusiei. Un aspect important ar fi acordarea perspectivei clare de aderare la structurile euroatlantice. În actuala situație, Ucraina și Republica Moldova se văd nevoite să aprofundeze procesul de integrare europeană, iar semnarea Acordului de Asociere cu UE trebuie să fie doar o etapă tranzitorie.
Ucraina a jucat întotdeauna un rol-cheie în calculele strategice ale Rusiei.
Prin sprijinul public al parcursului european pentru Ucraina și prin deciziile luate de autoritățile pro-ruse, Ucraina a devenit o miză majoră în confruntarea hegemonică Rusia și a?Occident.
În problema Kosovo UE și Rusia sunt total opuse. Cea mai mare parte a statelor membre ale UE a recunoscut independența Kosovo
Problema Iranului este mai complexă și cu decalaj politic mai scurt între UE și Rusia. Cu toate acestea, UE încearcă să convingă Rusia pentru a obține sprijinul acesteia în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite.
Relația dintre Occident și Rusia s-a înrăutățit după luna iunie 2014, când 298 de pasageri au fost uciși atunci când Malaysia Airlines Boeing 777 a explodat deasupra Ucrainei la 17 iulie17. Avionul a fost prăbușit în regiunea Donbass, iar separatiștii pro-ruși au fost luați responsabili pentru acest accident, dar și pentru blocarea anchetei18. Acest b#%l!^+a?lucru a condus la sancțiuni economice impuse de Occident Rusiei: la nivel diplomatic, sancțiuni economice, precum și măsuri care vizează cooperarea sectorială și de schimb reciproc.
Anexarea Crimeei de către Rusia și escaladarea conflictului militar în Estul Ucrainei au produs o schimbare în regiune.
În acest context geopolitic nou, influența Transnistriei asupra securității Republicii Moldova vizează posibilitatea declanșării unui nou război pe Nistru, ca răspuns la declarațiile unor oficiali de la Chișinău privind necesitatea retragerii armatei ruse și a înlocuirii ei cu observatori civili. În eventualitatea unor vărsări de sânge, Moscova ar putea arăta că menținerea pacificatorilor ruși pe teritoriul RM este necesară și în continuare.
Pentru a încetini procesul de occidentalizare a fostelor republici sovietice, ca strategie defensivă, Moscova a orchestrat o serie de conflicte între etniile plasate strategic de Stalin prin politica lui de relocare etnică. Astfel au izbucnit conflicte, și astăzi „înghețate”, în bazinul ponto-caspic.
Totodată, a încercat să-și mențină influența asupra noilor state independente prin crearea Comunității Statelor Independente, spațiu controlat de Federația Rusă. La începutul anului 2014, în Ucraina a avut loc o agresiune evidentă din partea Federației Ruse, operație de tip hibrid purtată în toate mediile: terestru, aerian, informatic, mediatic și psihologic.
Aceste evenimente s-au finalizat cu ocuparea peninsulei Crimeea de forțe armate ce nu purtau însemne statale. Procesul de anexare a Crimeii a stârnit multe controverse și este considerat de către UE, OSCE, NATO și ONU o anexare ilegală, care a început ca urmare a intervenției Rusiei în Republica Autonomă Crimeea și în orașul Sevastopol, diviziuni administrative ale Ucrainei.
După ce autoritățile locale nerecunoscute șiau declarat independența față de Ucraina, au organizat un referendum, sub ocupație militară rusă, referendum nerecunoscut și considerat ilegal de guvernul de la Kiev și de comunitatea internațională. În final, alipirea teritoriului nou cucerit la Federația Rusă nu a reprezentat decât o formalitate, oficializată de președintele Vladimir Putin pe 18 martie 2014.
Prin amestecul tot mai accentuat al Rusiei în afacerile interne ale Republicii Moldova, Moscova menține sub presiune continuă Chișinăul prin alimentarea cu armament a rebelilor din Republica Autoproclamată Transnistria. Același scenariu îl aplică și Georgiei în regiunile Abhazia si Oseția de sud. Totodată Federația Rusă se implică activ și în problema azeroarmeană din Nagorno Karabakh. Faptul că multe dintre aceste mișcări separatiste sunt b#%l!^+a?manipulate și chiar create în întregime de către Moscova, pentru a-și servi interesele oculte nu schimbă fundamental datele problemei.
Odată ce elitele locale construiesc un sistem al puterii, înzestrat cu simboluri ale suveranității și cu o conștiință națională minimă, este foarte greu să faci cale întoarsă. Acest sistem creat este unul de tip clientelar și este legat organic de Federația Rusă în calitate de putere tutelară. Kremlinul menține aceste zone tampon create special pentru a îndepărta Alianța Nord Atlantică de vecinătatea apropiată. Astfel Federația Rusă aplică vechiul principiu roman „divide et impera” întregii arii de interes propriu.
Rusia mai poate garanta respectarea tuturor acordurilor și tratatelor pe care le-a semnat cu alte state?
După căderea Uniunii Sovietice, Moscova a încercat să-și asume un rol pronunțat și deosebit de important în chestiunile politice și economice ale Europei, mai ales în zona statelor ex-sovietice.
Dacă privim astăzi arhitectura europeană de securitate, atunci pilonii acesteia sunt formați din NATO, ca structură politico-militară; Uniunea Europeană, ca o structură politico – economică; Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), ca forum politic și de securitate.
Dacă primii doi piloni reprezintă structuri complementare și sincronizate, cel de-al treilea pilon este, la moment, intens disputat, deoarece ține de rolul OSCE în regiunea din afara spațiului acoperit de primii doi piloni. Deci, pentru sistemul de securitate european, OSCE, trebuie să prevină și să gestioneze crizele și conflictele, și să promoveze unui spațiu comun de securitate.
Comportamentul revizionist al Rusiei a fost manifestat prin: nerespectarea acordurilor din Declarația finală a summit-ului OSCE de la Istanbul 1999, privind retragerea forțelor militare din Republica Moldova și Georgia; retragerea din Tratatul Forțelor Convenționale din Europa în 2007, războiul ruso-georgian din 2008 și anexarea Crimeii în anul 2014.
Aceste acțiuni impun o regândire a securității în Europa și anume în spațiul post-sovietic, iar paradigma liberală a relațiilor internaționale este înlocuită cu cea a politicii de putere, deoarece prevederile dreptului internațional se ciocnesc cu interesele statului rus, revenit militar după destrămarea URSS și a blocului socialist.
Astfel, Rusia nu a abandonat ideea sferelor de influență și strategia geopolitică a vecinătății sale, formată din state cu suveranitate limitată, pentru a-și proteja interesele geopolitice, aplicând instrumentul de așa-numită protecție a concetățenilor sau b#%l!^+a?compatrioților din fosta URSS.
IV.5. Mijloace de luptă împotriva agresiunii sistemului politic
O societate cu adevărat democratică presupune, alături de intervenția statului pentru realizarea egalității sub diferitele ei forme, intervenția societății civile.
Conceptul societate civilă desemnează, odată cu particularizarea sferei politice a societății, asociații, organizații, instituții sociale și economice, altele decât cele statale.
Amenințările de securitate fără precedent din vecinătatea sudică și estică a Uniunii Europene ridică întrebarea dacă, în asemenea circumstanțe, Politica de Securitate și Apărare Comună poate furniza soluții adecvate.
Nu există așteptări ca doar PSAC sau doar NATO să gestioneze amenințările cu care se confruntă Europa, însă contribuția UE la securitatea continentului a fost și rămâne insuficientă.
Misiunile civile sunt fără îndoială importante, însă o preferință pentru acestea ar putea indica opțiunea europenilor privind natura viitorului format al PSAC – o structură preponderent civilă, cu un impact redus în cazul unor amenințări grave de securitate.
Ȋn ceea ce privește Rusia, un exemplu ȋn acest sens ȋl reprezintǎ protestul a mii de oameni la Moscova față de rolul pe care ei consideră că l-a jucat Kremlinul în criza din estul Ucrainei.
Manifestanții, între care s-au aflat și lideri ai opoziției politice și ai societății civile, au fluturat drapele Rusiei și ale Ucrainei și au scandat: „Nu războiului în Ucraina” și: „Stop minciunilor lui Putin”.
Considerǎm faptul cǎ evitarea unei relații conflictuale cu Rusia poate fi văzută ca o politică eficientă.
Sunt state, care, cel puțin până la criza din Ucraina, au menținut relații bune, dar și o deschidere față de Rusia și nu au avut perturbări în parcursul lor european.
Și Moldova încearcă să nu intre în conflict cu Rusia, vrea să reducă excesele venite din partea Moscovei în procesul de apropiere a Chișinăului de Uniunea Europeană. Autoritățile de la Chișinău depun eforturi pentru a evita capcanele Moscovei de a fi atrase în conflict.
În acest fel societatea civilă poate contribui în mod fundamental , alături de stat, la realizarea dreptății sociale.
Acest lucru este posibil chiar dacă este vorba de o societate civilă în forme, care se confruntă cu aspecte nu tocmai favorabile, așa cum pot fi:
¨ vulnerabilitatea sindicatelor în raport cu o posibilă cooptare de către guvern;
¨ slaba dezvoltare a secolului privat, acesta neputând asigura suportul economic necesar organizațiilor non-guvernamentale.
b#%
CONCLUZII
Relația dintre UE și Rusia este incertǎ după neînțelegerile și neîncrederea în opiniile și acțiunile lor. Această relație a devenit crucială pentru securitatea europeană și pentru viitorul Europei în ansamblul său.
Un parteneriat veritabil UE-Rusia se poate realiza prin convergență în ceea ce privește principiile democratice, valorile de bază și ideologia.
Subiectul valorilor trebuie discutat în conformitate cu dimensiunea ideologiei.
În timp ce ideologia UE este parțial vizibilă și aparține fiecărui stat membru, statele membre ale UE nu sunt în măsură să schimbe radical baza lor ideologică, în măsura în care statele membre respectă legea privind tratatele UE.
În ceea ce privește Rusia, se dezvoltǎ o nouă ideologie care este diferită de principiile europene.
Ideologia rusă se bazează pe două dimensiuni: politica democrației suverane și planul Putin.
Aceste două concepte pledează pentru o Rusie independentǎ din punct de vedere economic, un sistem democratic autentic, care ia în considerare tradițiile rusești, experiențele b#%l!^+a?din trecut și Patrimoniului Național.
Ideologia rusă previne orice implicare a forțelor străine, respinge orice condiție impusă de actori din afară, mobilizează societatea pentru depășirea tranziției, și are ca scop de a restabili mândria de Rusia și de a deveni o superputere.
UE nu a reușit să promoveze democrația în Rusia, dar acest eșec persistă de cauze comune, mai degrabă decât din greșeli unilaterale.
În primul rând, aș dori să menționez incapacitatea UE de a se unifica în jurul unei politici față de Rusia, aspect care a condus la furnizarea unei politici incoerente față de Rusia și la formarea de grupuri diferite care susțin abordări diferite.
Rusia nu a acceptat ideea dominației străine și condiționalitatea, fapt care a făcut Rusia sǎ aplice regula jocului divide et impera fațǎ statele membre ale UE, prin mijloace de energie și diplomație. Nu în ultimul rând, independența financiară și apariția conceptului de democrație suverană nu acceptǎ nici o implicare din exterior.
Credem cu tărie că UE trebuie să continue construirea unei relații de interdependență cu a?Rusia și suntem convinși că democrația în Rusia reprezintă un interes pentru UE, deoarece UE are nevoie de o emisferă estică stabilă și sigură.
Securitatea pe continentul european va rămâne vulnerabilă și nu poate fi asigurată fără Rusia, și, în special fără Rusia democratică.
UE trebuie să abordeze problema democrației ca o competență partajată a tuturor actorilor din Europa, și mai întȃi ȋn Rusia, conceputǎ ca o țară-cheie în rezolvarea multor probleme.
Ȋn ceea ce privește libertatea de exprimare, ca drept indispensabil unei democrații, aceasta presupune asumarea tuturor responsabilităților legate de exercitarea acestui drept.
Astfel, dacă democrația înseamnă pluralism, libertatea de exprimare permite, la rândul ei, exprimarea de idei diverse, contradictorii, critice sau șocante. Dar democrația înseamnă și echitate, ordine și justiție.
Prin urmare, libertatea de exprimare nu legalizează abuzuri, calomnii și defăimare.
BIBLIOGRAFIE
a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
=== ВIВLIOɢRАFIЕ ===
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conditia Si Valoare Individului In Sistemul Politic European Vs Conditia Si Valoare Individului In Sistemul Politic, Post Razboi Rece (ID: 106497)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.