Condamnarile Romaniei la Cedo pe Fondul Incalcarii Dreptului la Viata Privata a Persoanelor, Prin Interceptarile Convorbirilor de Catre Organele Sri

Studiu de caz

Condamnările României la CEDO pe fondul încălcării dreptului la viață privată a persoanelor, prin interceptările convorbirilor de către organele SRI

Potrivit prevederilor constituționale, accesul liber la justiție este garantat oricărei persoane – pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor sale legitime- precum și dreptul la un proces echitabil. Respectarea vieții private este asigurată prin dispoziția principiului penal al administrării legale a probelor, existând posibilitatea înlăturării ca probe ilegale, a celor obținute prin violarea intimității individului.

În cazurile în care aceste drepturi sunt încălcate sau o persoană consideră că acestea nu i-au fost respectate, se poate adresa Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), după ce a epuizat toate căile de atac disponibile într-un proces în plan național. Cazul se va formula împotriva statului membru al Uniunii Europene și se fondează pe violarea drepturilor și libertăților fundamentale înscrise în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiacente. Astfel, în cazurile pe care le declară admisibile, Curtea va pronunța hotărâri prin care poate acorda daune. Jurisprudența CEDO are aplicabilitate obligatorie pentru statele semnatare, în sensul luării unor măsuri ca astfel de situații să nu se mai repete, precum și plata daunelor către reclamant decise de instanță .

Statul roman a fost condamnat în repetate rânduri la CEDO din cauza erorilor judiciare relevate în planul administrării probelor în cadrul procesului penal, obținute prin mijloace tehnice speciale, de către organele Serviciul Român de Informații. Această situație are consecințe negative atât în ceea ce privește statutul persoanei ale cărui drepturi se restrâng, a imaginii asupra autorităților judiciare românești, cât și asupra credibilității și încrederii în legalitatea activității de informații a serviciului.

Legiuitorul român a modificat de-a lungul timpului instituția supravegherii tehnice, în încercarea de a respecta toate normele impuse de UE privind conferirea de garanții suficiente pentru protejarea vieții private, a subiecților unei urmăriri penale, și ulterior a părților în proces. În urma acestor modificări legislative în materia legilor speciale ce reglementează autorizarea și utilizarea metodelor speciale de cercetare în scopul obținerii mijloacelor de probă, Curtea Constituțională Română consideră că dispozițiile în materie au fost aliniate la cele europene și internaționale, existând suficiente garanții cu privire la respectarea dreptului la viață intimă a persoanelor.

Deși se statuează această conformitate cu legislația europeană, în cauzistica internă, încă sunt identificate probleme legate de aplicarea acestor dispoziții, persoanele care se consideră nedreptățite apelând în cele din urmă la Curtea de la Strasbourg. Analizând unele cazuri întocmite împotriva României și judecate de Curte, voi lua în considerare motivările hotărârilor care privesc administrarea probelor obținute prin utilizarea tehnicilor speciale de obținere a mijloacelor de probă de către organele speciale ale SRI, pentru a observa dacă modificările legislative corespund cerințelor impuse de Curtea Europeană prin hotărârile sale.

În primul rând trebuie să precizez că rolul Curții Europene nu este reprezentat de reglementarea regimului probelor prin norme imperative – acest prerogativ aparținând în totalitate legislațiilor naționale, și nu are nici rolul de a determina ca admisibile anumite tipuri de probă; rolul Curții este acela „de a examina dacă procedura, inclusiv modul în care elementele de probă au fost obținute sau administrate, a fost echitabilă în ansamblul său.”

În cazul utilizării interceptărilor și a înregistrărilor audio sau video ca mijloace de probă în procesul penal, pentru a fi în compatibilitate cu reglementărilie europene, trebuie respectat un anumit echilibru între: ocrotirea drepturilor persoanei la viață intimă, la viață familială și privată (art. 26 din Constituție), la inviolabilitatea corespondenței (art. 28 din Constituție) și necesitatea unei atingeri aduse acestora din partea statului. Astfel, legea trebuie aplicată în sensul protejării drepturilor și granțiilor unui proces echitabil așa cum este acesta definit în Convenția europeană, având caracter de principiu absolut.

Pentru a compara nivelul schimbării – în sensul îmbunătățirii prevederilor legale și aplicării acestora în plan național – motivelor care s-au constituit cauze împotriva României – în subsidiar împotriva SRI, privind nerespectarea vieții private sau a dreptului la un proces echitabil, vom urmări dacă prin hotărârile Curții se apreciază că astfel de reclamații sunt admisibile și sunt recunoscute încălcări ale drepturilor sau sunt considerate inadmisibile întrucât ingerințele nu se rețin. Inițial, vom trece în revistă două cazuri mai vechi, de referință, decise de CEDO împotriva României, respectiv cauza Rotaru și cauza Dumitru Popescu, în care plângerile reclamanților au fost admise, soluția fiind favorabilă acestora.

În primul caz, reclamantul, a invocat încălcarea dreptului la respectarea vieții private, prin faptului că Serviciul Român de Informații deținea și utiliza un fișier ce conținea „date false și defăimătoare” (ca fiind membru al mișcării legionare române). Reclamantul critica existența unui registru secret ce conținea date personale, a cărui existență a fost făcută publică în cursul unui proces judiciar, fiind așadar victimă a unei încălcări a Convenției. Curtea a reținut în acest caz faptul că, o persoană „poate pretinde că este victimă a unei încălcări, generată de simpla existență a unor măsuri secrete sau a unei legislații ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate.” Curtea a mai reținut și încălcarea art. 8 alin.(1) din Convenție, deoarece prin înregistrarea unor date personale, utilizarea lor și refuzul de a-i da reclamantului posibilitatea să le conteste, constituie încălcarea dreptul la viață privată.

Curtea a declarat admisibilă această cerere și a motivat hotărârea prin faptul că deși existența serviciilor de informații și activitatea acestora se poate dovedi legitimă, supravegherea persoanelor nu este acceptată decât ca o măsură strict necesară, iar ingerința trebuie să fie ”prevăzută de lege” și necesară într-o societate democratică. Curtea a constatat în cauză că, în perioada respectivă, prevederile legale nu erau suficient de previzibile așa încât să permită oricărei persoane să își corecteze conduita în concordanță cu norma respectivă, aspect cu deosebită importanță în cazul unei supravegehri secrete, iar sistemul de strângere și de arhivare a informațiilor, nu prezinta garanții de imparțialitate și independență, nefiind prevăzute în Legea nr.14/1992, proceduri de control în timpul și după aplicarea măsurilor de supraveghere. România a încercat să adopte în legislația internă jurisprudența curții, prin schimbări normative, ca dovadă a respectării angajamentului semnat privind aplicarea convenției europene. Astfel, punctul din decizia CEDO, care prevedea că părțile din proces au dreptul să solicite instanței verificarea temeiniciei mijloacelor de probă, a fost transpusă în legislația internă actuală, găsind această corespondență în art. 100 și 172 NCPP privind garanțiile legalității și loialității administrării probelor, prin dispunerea, atunci când este necesar, unei expertize prin care se va stabili autenticitatea datelor obținute prin supravegherea tehnice „de către experți oficiali din laboratoare sau instituții specializate ori de experți independenți autorizați, din țară sau din străinătate.”

Cel de-al doilea caz are relevanță din perspectiva expunerii de motive a hotărârii. Rezumând, fondul cauzei a fost reprezentat de reclamația lui Dumitru Popescu în care pretindea că i-au fost încălcate dreptul la respectarea vieții private și de familie (art.8 Convenție), precum și dreptul la un proces echitabil (art.6 Convenție), ca urmare a interceptării convorbirilor telefonice și a utilizării acestora ca probă în cadrul procesului penal în care era cercetat ca participant în cazul unei infracțiuni de contrabandă cu țigări. Curtea a admis doar în parte cererea, reținând doar încălcarea art. 8 din Convenție.

Într-unul din punctele motivării hotărârii, CEDO a făcut referire în mod special la Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, constatând că aceasta nu îndeplinește cerințele de previzibilitate și nu prezintă garanțiile necesare contra arbitrariului și abuzului de drept. Posibilitățile de sesizare a comisiilor de apărare și de ordine publică din cadrul Parlamentului speculate în lege, au fost apreciate ca fiind doar teoretice și lipsite de sancțiune, cât și insuficiente pentru a suplini controlul real asupra interceptărilor.

Ca urmare a acestei motivări, au fost operate modificări în dispozițiile legii privind securitatea națională a României, instiuindu-se garanții ce se referă la transmiterea datelor și informațiilor către organele de urmărire penală, conform art. 11 lit.d) informații ce se pot constitui în acte de constatare, precum și faptul că în urma aprecierilor judecătorului, dacă activitățile specifice nu se justifică, se va dispune încetarea acestora și distrugerea materialelor obținute, potrivit art. 19 alin.(3) din lege. O altă garanție constă în notificarea persoanei ale cărei drepturi au fost afectate prin activitățile autorizate, dacă datele și informațiile obținute nu pot face obiectul unei sesizări a organelor de urmărire penală și nici nu justifică o continuare a activității de informații cu privire la acea persoană, conform art. 21 alin.(2) al legii. Astfel, actuala formă aflată în vigoare a Legii nr.51/1991 corespunde exigențelor CEDO.

Deși au fost operate modificări legislative, există încă nemulțumiri față de acestea, considerând că nu reprezintă o îmbunătățire reală, întrucât textul are în continuare un caracter generic și ambiguu, neasigurându-se o protecție adecvată, eficientă și efectivă a drepturilor individului supus unor măsuri de supraveghere. Acest aspect, a fost relevat și de hotărârile instanței de la Strasbourg într-o cauză mai recentă, când extrase din transcrierile convorbirilor telefonice interceptate ale reclamantului au fost divulgate în presa locală în timpul urmăririi penale în care era cercetat. I-a fost încălcat astfel dreptul la respectarea viații private, iar prin motivarea Curții, statul român este direct răspunzător deoarece are sarcina de a forma profesioanl funcționarii în scopul prevenirii divulgării informațiilor nepublice, cât și pentru faptul că nu a pus la dispoziția reclamantului vreun remediu pentru redresarea dreptului său.

O altă problemă sesizată de CEDO în această cauză, a fost ”lipsa de independență a autorității care efectuează interceptările și care certifică realitatea sau fiabilitatea interceptărilor, aduc atingere principiului contradictorialității și a celui privind egalitatea de arme.”

Petru a preveni alte situații de acest gen, a fost demarată procedura pentru adoptarea proiectul de lege privind înființarea Autorității Naționale pentru Interceptarea Comunicațiilor, o autoritate independentă și autonomă față de orice altă autoritate a administrației publice, cu competență exclusivă în domeniul interceptării comunicațiilor. Efectul intrării în vigoare a unei astfel de legi ar fi unul favorabil pentru consolidarea democrației în stat, crescând gradul de transparență în ceea ce prevede procedura interceptărilor, ar crește credibilitatea serviciilor de informații prin scăderea suspiciunilor de interceptări ilegale, activitățile acestora rezumându-se strict la cazurile care privesc securitatea națională a României.

Un alt caz care implică activitatea Serviciului Român de Informații în obținerea mijloacelor de probă, îl constituie cauza judecătoarei Elena Pop Blaga împotriva României, în care Curtea a admis reclamațiile privind încalcărea art.8 din Convenție.

În fapt, reclamata a denunțat ilegalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice de către serviciile de informații, în baza unor autorizații emise de procurori, cât și de Înalta Curte de Casație și Justiție, în perioada 1999-2003, care au continuat până în 2005, cât și refuzul instațelor din România, de a-i acorda daune morale. În caz, Guvernul nu a contestat existența ingerinței în dreptul judecătoarei, ci a motivat că aceasta a fost prevăzută în art. 13 din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, care oferea suficiente garanții împotriva arbitrariului. Curtea a subliniat faptul că înregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului constituie o ingerință din partea unei autorități publice, fapt necontestat de partea reclamată. Pentru ca ingerința să fie conformă cu art. 8 din Convenție, aceasta trebuie să fie prevăzută de lege, iar în ceea ce privește supravegherea specială, legea intrenă trebuie să ofere protecție împotriva arbitrariului. Temeiul juridic în acest caz a fost art. 13 din Legea nr.51/1991, care a fost deja examinat în cazul Dumitru Popescu, iar Guvernul nu a furnizat niciun element în plus care să conducă la o concluzie diferită, ceea ce a determinat motivarea aceleiași concluzii: nu sunt specificate suficiente garanții care să corespundă gradului minim de protecție impus de preeminența dreptului într-o societate democtratică, reiterând necesitatea utilizării unor termeni clari pentru a indica publicului într-o măsură suficientă, în ce circumstanțe și în ce condiții este prevăzută posibilitatea ca puterea publică să ia astfel de măsuri secrete.

Având în vedere aceste considerente, o ingerință a autorităților statale în respectarea dreptului la corespondență, nu poate fi considerată a priori incompatibilă cu dipozițiile Convenției. Condițiile în care sunt realizate aceste măsuri și compatibilitatea lor cu prevederile Convenției, trebuie analizate în fiecare caz în parte, în funcție de legislația internă aplicabilă și de realizarea efectivă a activității organelor statului.

Actualele reglementări naționale în materie, art 139 și urm. din NCPP, comparativ cu reglementarea anterioară, arată un progres evident a garanțiilor drepturilor persoanelor supuse unor astfel de măsuri, una dintre modificările de esență fiind reprezentată de rolul atribuit instanței în ceea ce privește autorizarea luării măsurilor de acest gen. Legiuitorul român a urmărit ca prin modificările aduse dispozițiilor legale referitoare la supravegherea tehnică să se asigure respectarea garanțiilor impuse de Constituția României și de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Într-o altă cauză, reclamantul a invocat că refuzul autorităților naționale de a administra anumite probe în vederea verificării autenticității autorizațiilor de interceptare și a justificării lor legale în raport cu legislația în domeniul siguranței naționale, a reprezentat o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și a principiului egalității armelor. La originea cauzei se află sesizarea Curții cu privire la încălcarea dreptului la viața privată a reclamanților Mircea și Sorana Toma, prin interceptarea fără drept a convorbirilor telefonice ale acestora și păstrarea înregistrărilor de către SRI, cât și a reclamantului Constantin Bucur, fost angajat SRI, care a invocat nerespectarea libertății de exprimare și a condițiilor unui proces echitabil, fiind condamnat penal pentru divulgarea unor informații „strict secrete”. Fondul cauzei l-a constituit constatatarea angajatului SRI care, în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu în anul 1996, a semnalat mai multe nereguli în legătură cu procesul de supraveghere-înregistrare din cadrul serviciului de informații, sesizând că interceptarea convorbirilor se extindea și la persoanele care nu erau înscrise în actul de autorizare al procurorului. După publicarea într-o conferință de presă a neregulilor constatate, mai multe persoane ale căror convorbiri au fost înregistrate, au depus plângeri penale. Dintre aceștia Mircea Toma și fiica sa Sorana, au denunțat interceptările fără drept a conversațiilor de la telefonul personal și s-au plâns de faptul că în plan intern nu există nicio cale de atac eficientă care să le permită depunerea unei plângeri cu privire la încălcarea drepturilor prevăzute în art. 8 și 13 din Convenție.

În speță, Curtea a examinat argumentele și cererile de administrare a probelor părților, constatând că insanțele interne au refuzat să verifice dacă era justificată clasarea ca „strict secret” a datelor obținute de Serviciul Român de Informații și nu au lămurit dacă interesul menținerii confidențialității informațiilor respective era mai mare decât interesul public, de a lua cunoștință de interceptările ilegale convocate. Curtea a concluzionat că instanțele naționale au lăsat fără răspuns solicitările de probe ale reclamantului – respectiv publicarea autorizării date de procuror cu înscrierile care s-au făcut pe aceasta după publicarea neregurilor, fapte care erau determinante pentru examinarea acuzațiilor îndreptate împotriva acestuia, ceea ce a echivalat cu o încălcare a caracterului echitabil al procesului penal.

Într-un alt punct din motivarea hotărârii, Curtea a apreciat că în sistemul intern nu există un mijloc eficace pentru denunțarea neregurilor sesizate într-un organism al statului. În încercarea de a crea un cadru legal specific pentru a elimina această problemă, statul român a adoptat legea care prevede protecția avertizorilor din funcțiile publice. Aceasta lege are ca obiect protecția personalului din autoritățile publice care semnalează încălcări ale legii, săvârșite de către persoane cu funcții de conducere sau de execuție din unitățile bugetare.(art.1 din lege)

În concluzie, Curtea a subliniat că nu se poate pronunța cu privire la definirea intereselor naționale și a existenței amenințărilor la adresa securității statului, acest prerogativ fiind exclusiv în sarcina statului român. Cerința Curții este însă ca, statul să verifice temeinicia probelor și a circumstanțelor constituirii unei amenințări, precum și justificarea măsurilor luate prin evaluarea proporționalătății atingerii aduse drepturilor fundamentale, pentru a fi astfel în acord cu cerințele exprese în materia garanțiilor și echității procesului penal specificate în convenție.

Aspectul privind verificarea temeiniciei probelor și a circumstanțelor constituirii unei amenințări, îl putem înscrie în art. 21 Legea nr. 51/1991, unde este prevăzută posibilitatea declasificării mandatului, total sau parțial, odată cu transmiterea informațiilor ce indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea către organele de urmărire penală. Astfel, dacă din activitățile de informații efectuate sub mandat reies informații pe care procurorul le consideră necesare și relevante pentru soluționarea cazului, acesta formulează o cerere motivată de declasificare, adresată conducerii organului care a executat mandatul, respectiv directorul SRI. Dacă se constată că declasificarea informațiilor se poate realiza în condiții de siguranță, în sensul că informațiile respective nu ar putea periclita îndeplinirea atribuțiilor de serviciu în domeniul securității naționale sau că nu afectează apărarea securtății naționale, se trece la declasificarea acestora. Informațiile astfel declasificate, vor fi transmise parchetului din care face parte procurorul care a a înaintat cererea și vor fi anexate ca probe la dosarul cauzei.

Există și o situație în care Curtea a respins ca inadmisibilă plângerea pentru încălcarea drepturilor la viață privată: cauza Patriciu contra Serviciul Român de Informații. Cazul prezintă interes și din pricina faptului că, în jurisprudența internă, Tribunalul București a soluționat favorabil reclamanția lui Dan Patriciu împotriva pârâtului SRI, dispunând ca serviciul să plătească daune morale în valoare de 50.000 lei plus cheltuieli de judecată reclamantului. În fapt, pe data de 07.05.2007 au avut loc dezbaterile în fond ale celor două părți, prin care cererea de chemare în judecată a SRI, a fost motivată de faptul că reclamantului i-au fost ascultate convorbirile telefonice personale în perioada 1994-2005, iar în perioada 2003-2005 au fost supus ascultării sistemul de comunicații al companiei sale. Acest fapt a fost recunoscut de directorul serviciului de la acea vreme, dar cu mențiunea că ascultarea telefoanelor respective s-a realizat pentru o perioadă de 1 an și 3 luni și a fost efectuată în temeiul art.3 lit. f) din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, după obținerea mandatului emis de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Serviciul a motivat că activitatea prin care i-au fost aduse atingeri ale drepturilor fundamentale ale reclamantului, a fost luată din rațiuni ce țin de securitatea națională a României, fapt prevăzut de lege ca situație de excepție în art.53 din Constituția României și respectă principiile și recomandările statuate de Adunarea Parlamentară a Uniunii Europene cu privire la controlul serviciilor de securitate în statele membre ale UE. Legalitatea măsurii este dovedită și prin respectarea dispozițiilor în materie, respectiv ale Legeii nr.14/1992, Leggii nr. 182/1992 și dipozițiile Codului civil și de procedură civilă.

Tribunalul a apreciat însă că măsura ascultării convorbirilor telefonice nu respecta cerința previzibilității, așa cum reise și din cauza Popescu împotriva României, întrucât Legea nr.51/1991 aplicată, nu prezintă garanțiile necesare prevenirii arbitrarului și abuzului de drept. De asemenea, s-a reținut că nu există niciun control a postiori al temeiniciei interceptărilor convorbirilor telefonice de către o autoritate independentă și imparțială. Așadar, transpunând jurisprudența CEDO în plan intern, Tribunalul a reținut existența prejudiciului pretins, apreciind că măsura luată de Serviciul Român de Informații îmbracă un caracter ilicit, fiind săvârșită cu vinovăție. Prin urmare s-a decis ca întemeiată cererea de chemare în judecată, stabilind reparația echitabilă a dreptului prin suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale, plus plata sumei de 2247,38 lei însumând cheltuieli de judecată. Părțile au declarat apel împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București, respins ca nefondat de Curtea de Apel București.

Consider că încercarea de a aplica cu strictețe jurisprudența CEDO (exclusiv doar Cauza Dumitru Popescu împotriva României), poate conduce la un oarecare „exces de zel” a instanțelor de judecată naționale, fapt sesizat în modul în care a fost soluționat acest caz.

Fiind o instanță națională, era de datoria tribunalului să verifice mai întâi temeinicia probelor care au stat la baza luării măsurii de ascultarea a convorbirilor telefonice de către SRI, pentru a vedea dacă faptele întreprinse de reclamant se înscriau ca infracțiuni contra siguranței naționale. Simpla afirmație a reclamantului, fără nicio dovadă în acest sens, că nu a desfășurat activități care să fie circumscrise unor amenințări la adresa siguranței naționale, care să îî fie imputabile, nu implică inexistența acelor fapte și nelegalitatea mandatului. De altfel, îndeplinirea atribuțiilor în spiritul și litera legii a fost confirmată și de către Comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitatrea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, care, la sesizarea lui Dinu Patriciu, a analizat activitatea desfășurată de SRI în acest caz. Comisia, în urma audierilor, a constatat că „Serviciul Român de Informații a acționat legal în materie de solicitare de mandat și în îndeplinirea mandatului de ascultare a telefoanelor lui Dinu Patriciu. SRI a atacat cu apel decizia Tribunalului, întrucât instanța nu a justificat motivele și argumentele de fapt și de drept care au formulat convingerea că serviciul a săvârșit o faptă culpabilă, în condițiile în care nu a fost contestată legalitatea desfășurării activității de ascultare a convorbirilor telefonice, iar motivul că Legea nr.51/1991 nu îndeplinește criteriile de previzibilitate, nu reprezintă o faptă imputabilă Serviciului Român de Informații- acesta neavând dreptul de inițiativă legislativă.

Așadar, în modul de soluționare a cauzei, nu a existat intenția administrării unor probe care să dovedească faptele săvârșite de Dinu Patriciu, fapt ce s-ar fi tradus printr-o cerere de declasificarea a mandatului, în condițiile menționate mai sus, iar SRI furniza datele și informațiile obținute în urma aplicării măsurii autorizate ce se înscriau ca infracțiuni ce amenințau securitatea națională. Sunt de părere că abia după anexarea acestor informații la dosarul cauzei, instanța de juecată se putea pronunța în deplină cunoștință de cauză.

Reclamantul Dinu Patriciu a formulat aceași cauză la CEDO, însă Curtea a respins cererea reclamantului cu privire la încălcarea dreptului la viață privată prin interceptarea convorbirilor, întrucât autoritățile naționale, cărora le revine sarcina de a repara în primă instanță pretinsele încălcări ale Convenției, au recunoscut și au reparat într-o manieră corespunzătoare și suficientă dreptul încălcat. Așadar, prin decizia Tribunalului, reclamantul a obținut recunoașterea caracterului ilegal al interceptărilor și prejudiciul moral a fost reparat, printr-o sumă superioară celei acordate de obicei de către Curtea EDO în cauzele similare privind România, astfel încât nu mai poate fi considerat o victimă a încălcării dreptului și prin urmare această cerere a fost respinsă.

Elemente de drept comparat: calitatea legii care reglementează ascultări telefonice secrete în Republica Moldova

Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană în cauza Iordachi și alții contra R.Moldova, poate fi privită ca o hotărâre pilot, prin care s-a statuat că simpla existență a legislației privind interceptările care nu conține elemnte de protecție adecvată contra arbitrariului, constituie o încălcare a articolului 8 din Convenție.

Reclamanții erau avocați specializați în materia drepturilor omului și ajutau persoanele care se considerau nedreptățite prin încălcarea drepturilor acestora în Rep. Moldova, să se adreseze CEDO. Au invocat încălcarea art. 8 din Convenție, prin nerespectarea dreptului la corespondență, întrucât legislația din domeniul interceptărilor telefonice nu conține suficiente garanții împotriva unui eventual abuz din partea autorităților. Au motivat cauza prin sesizarea următoarelor elemente: nu era prevăzută obligarea judecătorului care autoriza interceptările să aprecieze motivat necesitatea măsurii, ci doar să verifice formal dacă au fost respectate prevederile procedurale, iar termenul prevăzut pentru efectuarea interceptărilor era de maximum șase luni, însă după expirarea acestei durate nu exista nicio condiție pentru emiterea unei noi autorizații la simpla cerere a procurorului.

În fondul cauzei, Curtea a sesizat alte elemente îngrijorătoare: în ceea ce privește autorizarea, legislația din R. Moldova prevede că interceptarea poate avea loc în cauzele privind infracțiunile grave, deosebit de grave și excepționale de grave. Mai mult, legislația nu părea să definească suficient de clar categoriile de persoane susceptibile de a fi supuse interceptărilor. Legislația nu definea nici conceptele care constituiau scopuri pentru efectuarea interceptării, nici nu instituia garanții de protecție a confidențialității convorbirilor dintre avocat și client sau consecințele interceptării unei astfel de convorbiri.

În baza acestor considerente, Curtea a stabilit că legislația din R. Moldova nu conținea o protecție adecvată împotriva abuzului autorităților în domeniul interceptării convorbirilor telefonice, reafirmând că pentru a fi compatibilă cu principiul preemineței dreptului, nu este suficient ca legea să fie doar accesibilă, trebuind să îndeplinească și condiția de previzibilitate, care se exprimă prin definirea clară a categoriilor de persoane susceptibile de a fi interceptate, a motivelor care ar putea fi invocate drept scop legitim pentru justificarea intruziunii autorităților publice în viața privată a indivizilor, cît și reglementarea garanțiilor adecvate și suficiente pentru a proteja cetățenii de eventualele abuzuri ale autorităților.

Concluzii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu are rolul de a stabili dacă anumite mijloace de probă au fost obținute în mod ilegal, ci scopul său este să analizeze dacă prin modalitatea de obținere a acestora, au fost încălcate sau nu drepturi înscrise în Convenție. Astfel, Curtea europeană analizează cazul și se pronunță asupra caracterului echitabil al procesului, în sensul verificării modalității de prezentare a mijloacelor de probă, cât și asupra calității aprecierilor făcute de instanțele naționale, pentru a se asigura că a fost respectat dreptul la apărare al inculpatului.

Legalitatea măsurilor de restrângere a drepturilor și libertăților fundamentale este recunoscută de CEDO în jurisprudența sa, reținând că „admite existența unor dipoziții legislative, care acordă puteri de supraveghere secretă a corespondenței, trimiterilor poștale și telecomunicațiilor, dacă este necesară într-o societate democratică, pentru securitatea națională și/sau apărarea ordinii și pentru prevenirea infracțiunilor penale.” De altfel, în art.8 alin.(2) Convenția prevede posibilitatea restrângerii dreptului la viață privată dacă „ este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Modificările recente aduse legilor speciale aplicabile în materia securității naționale și a utilizării mijloacelor de supraveghere secrete, sunt în consens cu jurisprudența Curții, aliniind normele aflate în vigoare la standardele specifice unanim acceptate la nivel comunitar și internațional în societățile democratice consacrate.

E drept, la data când CEDO studia legislația pentru a stabili faptele prezentate în acest studiu de caz, cadrul legal existent nu îndeplinea condițiile minimale necesare pentru a evita eventualele abuzuri din partea autorităților; astfel jurisprudența europeană a fost consemnată și la momentul actual sunt prevăzute și respectate garanții privind protecția drepturilor omului, fiind impus un control jurisdicțional exercitat de magistrați independenți și imparțiali, abilitați să decidă cu privire la oportunitatea și necesitatea utilizării acestor metode de investigații.

Printr-o opinie strict personală, consider că pentru a evita pe viitor sentințe penale nefavorabile atât desfășurării misiunii Serviciului, cât și imaginii acestuia – prin obligarea la plata unor daune morale pentru că își desfășoară activitatea pentru care a fost atribuit de lege, consider oportun și totodată recomandabil pentru buna desfășurare a actului juridic, ca mandatele de securitate națională ce autorizează unele metode de supraveghere speciale ce fac obiectul unor procese peanle judecate de Curțile de Apel sau de Înalta Curte de Casație și Justiție, după caz, să fie declasificate. Dacă acest lucru nu este posibil, din motive obiective și motivate, atunci se impune facilitarea accesului unor judecători anume desemnați și autorizați în acest sens, la conținutul acestor date și informații – cu obligativitatea respectării confidențialității inforrmațiilor clasificate, în scopul și interesul înfăptuirii justiției. Acest fapt ar conduce la luarea unei hotărâri cu trimitere la toate probele și dispunerea acesteia prin convingerea instanței că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, lucru impedios necesar pentru respectarea condiției unui proces echitabil, având în vedere că probele sunt obținute prin restrângerea unor drepturi ale persoanei inculpate.