Concursul de Infractiuni
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENTA DREPT PENAL GENERAL
CONCURSUL DE INFRACTIUNI
Coordonator stintific: Absolvent:
Prof.univ.dr.
BUCURESTI
2014
CUPRINS
Aspecte generale cu privire la pluralitatea de infractiuni
Notiunea pluralitatii de infractiuni
Forme ale pluralitatii de infractiuni
Elemente de drept comparat si evolutia istorica a concursului de infractiuni
Notiunea si conditiile concursului de infractiuni
Savârsirea a doua sau mai multe infractiuni
Savârsirea infractiunilor de catre aceeasi persoana
Savârsirea infractiunilor mai înainte de condamnarea definitiva a infractorului pentru vreuna dintre ele
4. Cel putin doua dintre infractiuni sa poata fi supuse judecatii
Formele concursului de infractiuni
Concursul real:
Concursul real simplu
Concursul real cu conexitate
Concursul formal:
Definitie si caracteristici
Concursul formal si concursul de calificari
Pedepsirea concursului de infractiuni
Sisteme de pedepsire a concursului de infractiuni
Sistemul cumulului aritmetic
Sistemul absorbtiei
Sistemul cumulului juridic
Pedeapsa principala în caz de concurs de infractiuni
Pedeapsa complementara în caz de concurs de infractiuni
Masurile educative
Contopirea si computarea pedepselor
Pedeapsa în caz de concurs de infractiuni savârsite de persoana juridica
Dreptul procesual penal si concursul de infractiuni
Concluzii
Bibliografie
Aspecte generale cu privire la pluralitatea de infractiuni
Notiunea pluralitatii de infractiuni
O problemă ce ridică întrebări în ceea ce privește teoria, legislația și practica judiciară penală este aceea a plurității de infracțiuni. Intens dezbătută, aceasta caută să aducă răspunsuri unor chestiuni de natura juridică și răspundere penală a individului.
Conceptul de pluralitate de infracțiuni face referie la un grup de două sau mai multe infracțiuni între care, pentru a fi relevante din punct de vedere juridic, există o legătură din care decurg consecințe juridice. În situația în care aceeași persoană săvârșește toate infracțiunile, legătura dintre acestea este personală in personam, iar dacă legătura este una obiectivă de loc, timp sau de cauzalitate vorbim despre o legătură reală in rem.
În plan juridic penal, dacă o persoană săvârșește mai multe infracțiuni, înainte de a fi trasă la răspundere și sancționată corespunzător pentru cel puțin una din acestea, se poate vorbi de pluralitate de infracțiuni. De asemenea, săvârșirea unei alte infracțiuni după ce a intervenit o hotărâre de condamnare definitivă se încadreazăîn aceeași categorie.
Pluralitatea de infracțiuni definește un grad mărit de risc în ceea ce îl privește pe făptuitorul acestora. Ceea ce trebuie însă urmărit nu reprezinta infracțiunile și consecințele acestora, ci individul.
Pentru a analiza atât faptele unice, cât și acestea ca grup sub conceptul de pluritate de fapte penale, pericolul social este unul din crriteriile folosite. Pericolul social pe care infractorul reprezintă este direct determinat de gradul de risc al faptelor săvârșite.
Există o diferență în ceea ce privește importanța pe care pluritatea de acțiuni o are în individualizarea pedepsei și răsfrângerea acesteia asupra gradului de risc social al fiecărei infracțiuni în parte. La concurs, nicio infracțiune nu modifică gradul de pericol social. Deoarece legea penală recunoaște această rărfrângerea doar în eventualitatea recidivei, în caz de contopire a pedepselor sporul de pedeapsă nu intervine în dezavantajul infractorului. El reprezintă defapt o echivalare ce se face pentru pedepsele ce nu vor fi executate ca urmare a contopirii lor.
Diferența între un individ care a săvârșit o singură infracțiune și un individ care a săvârșit cel puțin două infracțiuni stă în gradul de pericol al acestor infracțiuni. Această diferență,atât de calitate cât și de cantitate, rezultă din faptul că gradul de risc social este determinat de gravitatea faptei, în primul caz, respectiv de gravitatea plurității de infracțiuni care implică o perseverență infracțională. Pluritatea de infracțiuni este reglementată în cadrul mai larg al instutuției infracțiunii, fiind considerată o amplificare a activității infracționale.
Ținând seama de semnificația pe care conceptul de pluritate de infracțiuni o are în criminologie, teoria dreptului penal și legislația penală – aceea de ipostază a unui individ ce a săvârșit două sau mai multe infracțiuni, putem concluziona că pluritatea de infracțiuni face referire la unitatea de subiect si pluralitatea de infracțiuni.
Indivizii care săvârșesc fie infracțiuni de același fel, fie infracțiuni diferite păstrând sau nu contexul înfăptuirii acestora, al căror comportament repetitiv reprezinta un grad ridicat de risc social, au demonstrat necesitatea unei preocupări continue pentru formelor de pluralitate existente, fapt asupra căruia știinta dreptului penal și legislația penală se apleacă.
Noul Cod Penal se preocupă de definirea formelor pluralității de infracțiuni, astfel că, în concordanța cu acesta s-ar putea spune că pluralitatea de infracțiuni reprezintă situatia în care o persoana savârseste doua sau mai multe infractiuni. Astfel, exista un singur infractor si mai multe infractiuni savârsite de acesta. Pentru a fi în prezenta pluralitatii de infractiuni nu intereseaza daca infractiunile au fost definitiv judecate, daca sunt fapte intentionate sau din culpa si nici momentul savârsirii acestor fapte. Toate aceste elemente sunt însa importante pentru delimitarea formelor pluralitatii de infractiuni.
Se observă faptul că nu este obligatoriu ca între două sau mai multe infracțiuni să existe o legătură ce ar genera consecințe juridice. Aceată situație repezinta pur și simplu una de pluritate aritmetică.
Dreptul penal susține ideea că se poate vorbi de pluralitate de infracțiuni doar în în care între infracțiunile săvârșite s-a creat o legătură de natură ce determină consecințe juridice, personală in personam sau reală in rem.
Conexitatea reprezintă legătura obiectivă ce se stabilește între in fracțiunile încadrate sub pluritatea de infracțiuni. În fața unei instanțe de judecată, cauzele infracțiunilor între care există o conexitate se reunesc. Necesitatea și obligativitatea joncțiunii procesuale sugerează că legătura între infracțiuni este de interes în cadrul dreptului procesual penal. Nu prezintă însă importanță în ceea ce privește dreptul penal.
Pluralitatea de infracțiuni este un fapt ce vizează infracțiunea, dar și conexitatea între infracțiunile înfăptuite de același individ. De asemenea, urmărește aplicarea pedepsei în concordanță cu gravitatea cumulului de infracțiuni pe care un individ le săvârșește. Condițiile necesare aplicării pedepsei trebuie studiate pentru fiecare infracțiune în parte. Deci, pluritatea de infracțiuni are în vizor răspunderea penală a individului pentru fiecare infracțiune.
Forme ale pluralitatii de infractiuni
Noul Cod Penal reglementeaza în art. 38-45 trei forme ale pluralitatii de infractiuni: concursul de infractiuni, recidiva si pluralitatea intermediara.
Exista si alte forme de pluralitate nereglementate expres în Codul Penal si care nu constituie nici concurs, nici recidiva si nici pluralitate intermediara. De exemplu, când un infractor, dupa executarea pedepsei pentru o infractiune comisa din culpa, savârseste o alta infractiune din culpa, nu avem niciuna din cele trei pluralitati mentionate mai sus, dar ipotezele din aceasta categorie nu prezinta importanta practica, întrucât nu atrag un tratament sanctionator distinct.
Existența sau absența unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare determina caracteristica distinctivă între concursul de infracțiuni și recidiva. Dacă infracțiunile ce alcătuiesc pluritatetea au fost înfăptuite înainte ca cel care le-a înfăptuit să fie condamnat definitiv pentru oricare din el este vorba de concurs de infracțiuni. În cazule recidivei, individul săvârșește una sau mai multe infracțiuni după ce a fost condamnat definitiv pentru una sau mai multe acțiuni concurente.
Trecand mai departe la pluralitatea intermediară, art. 44 din noul Cod Penal prevede ca: “(1)Exista pluralitate intermediara de infractiuni cand, dupa ramanerea definitiva a unei hotarari de condamnare si pana la data la care pedeapsa este executata sau considerata ca executata, condamnatul savarseste din nou o infractiune si nu sunt intrunite conditiile prevazute de lege pentru starea de recidiva. (2)In caz de pluralitate intermediara, pedeapsa pentru noua infractiune si pedeapsa anterioara se contopesc potrivit dispozitiilor de la concursul de infractiuni.” Dupa cum vedem aceasta a treia forma a pluralitatii de infractiuni se realizează atunci când o persoană săvârșește din nou o infracțiune după ce a fost condamnată definitiv, pana la data executarii pedepsei sau data la care aceasta poate fi considerata executata și nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Codul Penal pentru starea de recidivă.
Ceea ce aduce nou actuala legislatie penala, fata de cea din 1968, este consacrarea celei de-a treia forme a pluralitatii de infractiuni in cadrul articolului 44 prezentat mai sus. De asemenea, trebuie mentionat ca atunci cand dupa condamnarea definitiva se comit mai multe infractiuni concurente, dintre care unele se afla in stare de recidiva, iar altele se afla in pluralitate intermediara fata de prima infractiune, se va aplica pentru toate tratamentul prevazut de lege pentru recidiva, conform art. 43 alin. 2 din noul Cod Penal.
Existența celor trei forme ale pluralității de infracțiuni este susținută de dispozițiile art. 38-45 din noul Cod Penal. În ceea ce privește concursul de infracțiuni, ținând seama de faptul că individul nu a fost condamnat definitiv pentru niciuna din acțiunile săvârșite, primul punct ce trebuie rezolvat este acela al stabilirii pedepsei și urmării aplicării ei. Principala problemă ce trebuie soluționată în cazul unui individ care săvârșește una sau mai multe infracțiuni cu intenție sau cu intenție depășită înainte de momentul încheierii termenului de reabilitare, mai mare de un an, a infracțiunii pentru care a fost condamnat anterior este aceea a prevenirii realizării unor noi fapte infracționale ale unei persoane care în mod clare, perseverează în această direcție.
Pluralitatea intermediară, cea de-a treia formă a pluralității de infracțiuni, vizează un individ care a fost condamnat definitiv pentru una sau mai multe infracțiuni, dar care săvârșește o alta înainte ca executarea pedepsei să înceapă sau chiar în timpul executării pedepsei, în cazul în care nu sunt respctate condițiile prevăzute de lege pentru existența stării de recidivă.
Codul Penal cuprinde următoarele în ceea ce privește dispozițiile de ordin structural și sancționar în cazul plurității de infracțiuni. Art. 38-40 stabilește care este cadrul de structură și sancționare al concursului de infracțiuni. În art. 41-43 sunt determinate aceleași cadre pentru recidivă, iar în art. 44-45 pentru pluritatea intermediară.
Ce este comun celor trei forme ale plurității de infracțiuni este condiția ca cele două sau mai multe infracțiuni să aibă același autor. Hotărârea de condamnare care intervine între infracțiunile aceleiași plurități reprezintă diferența dintre concursul de infracțiuni, recidiva și pluritatea intermediară. Astfel, vorbim despre concurs de infracțiuni dacă persoana a comis faptele înainte de a fi condamnată definitiv, de recidivă dacă ulterior pronunțării unei hotărâri definitve de condamnare individul a săvârșit o altă infracțiune.
Se cere o judecată mai aspră asupra unui individ ce încalcă condiția recidivei, și anume aceea de a săvârși una sau mai multe infracțiuni luarea definitivă a hotarării de condamnare. Situația trebuie și mai atent analizată dacă infractorul a executat pedeapsa și apoi a comis o nouă infracțiune.
Acesta comportament trebuie tratat prin stabilirea unei forme de pedeapsă mai mare. De asemenea, individului care a recidivat i se poate refuza suspendarea executării pedepsei sau grațierea. Situațiile care nu se încadrează în categoria recidivei se găsesc în art. 44 al Codului Penal.
Pluritatea intermediară se apropie atât de recidivă, cât și de concursul de infracțiuni. Diferența între aceasta și concursul de infracțiuni e dată de hotărârea definitivă ce separă infracțiunile comise. În cazul recidivei, noua infracțiunea este săvârșită după încheierea executării pedepsei, iar în cazul plurității intermediare înaintea înaintea executării condamnării, în timpul executării acesteia sau în starea de evadare. Gravitatea situației face ca Noul Cod Penal să introducă un sistem sancționator special conceput pentru pluritatea intermediară în cadrul art. 45. În vechiu Cod Penal, sistemul sancționator era comun pentru pluritatea intermediară și pentru concursul de infracțiuni.
Elemente de drept comparat si evolutia istorica a concursului de infractiuni
In Romania, inca din cele mai vechi timpuri persoana care savarsea mai multe infractiuni era aspru pedepsita, indiferent de insemnatatea infractiuni savarsite, pedeapsa putand fi chiar capitala. Un exemplu in acest sens ne este pus la dispozitie de catre istorici, astfel in Pravila lui Matei Basarab din 1652 era prevazuta pedeapsa cu moartea pentru cel care savarseste trei furturi la rand (“Cela ce va fura un lucru cat de putin intaiu sa-l bata, iar de-l va fura si a doua oara, sa-l insemneze la nas de o parte, iar de va fura si a treia oara, sa moara in furci”).
Dreptul penal al orânduirii sclavagiste presupunea existența unei pedepse pentru fiecare faptă comisă de către un individ, cumulandu-se aritmetic astfel pedepsele. Conceptul concursului de infracțiuni nu era cunoscut. Cu timpul însă s-a observat gravitatea unor astfel de fapte și regulile privind concursul de infracțiuni au început să fie discutate.
Abia în perioada feudală a apărut concursul de infracțiuni ca instituție. A devenit cunoscută practica privării de libertate, păstrându-se ideea de cumulare aritmetica a pedepselor pecuniare. Apoi sistemul absorbțiunii a fost din ce în ce mai des aplicat, urmând ca în legislațiile penale moderne să fie acceptat în majoritatea comunităților.
O modificare a vechiului Cod Penal a fost adusă în ceea ce privește două aspecte ale concursului de infracțiuni, și anume concursul real și concursul ideal. Forma actuala a concursului de infracțiuni, atât în legislația românească cât și în cea europeana, a fost acceptată în majoritatea codurilor penale.
În Partea general a vechiului Cod Penal se găsesc toate informațiile privind concursul de infracțiuni. Pentru a stabili pedeapsa pentru multiplele infracțiuni ale unui concurs de infracțiuni, trebuie întâi să se facă raportare la infracțiune și apoi la pedeapsă corespunzătoare infracțiunii.
Motivul pentru care este necesar a se stabili întâi formele de manifestare ale infracțiunii este legat de faptul că indiferent că este vroba de o singură infracțiune sau de un concurs de infracțiuni, pedeapsa va fi tot timpul executată, dar pentru a fi executată raportarea trebuie făcută întâi la instituția infracțiunii.
În Codul Penal olandez, elvețian, danez sau islandez atât concursul de infracțiuni cât și recidiva se găsesc în codul prevederilor legate de pedeapsă. Ele sunt considerate a fi circumstanțe generate de agravarea pedepsei.
Și Codul Penal francez consideră concursul de infracțiuni și recidiva cauze generale de agravare a pedepsei. Primul capitol intitulat Dispoziții preliminare prevede în articolul 5 că "în caz de concurs (couviction) al mai multor arme sau delicte, se aplică pedeapsa cea mai aspra "
Codul Penal belgian împărtășește acceași viziune asupra plurității de infracțiuni, iar concursul de infracțiuni se regăsesște reglementat în prima parte a capitolului întâi.
In literatura juridică s-a apreciat însă că sistemul Codului Penal belgian, care este și mai recent, reglementează regimul juridic al concursului de infracțiuni în capitolele distincte ale Părții Generale a Codului Penal, după tratarea în prealabil a principalelor constituții și a sistemului de pedepse, este cel mai rațional, concursul de infracțiuni, deși legat, pe de-o parte, de anumite condiții substanțiale de existență, iar pe de alta parte, de anumite efecte de agravare cu caracter strict personal neprezentându-se ca o modalitate de structurare a instituției infracțiunii, ci mai degrabă a regimului sancționator aplicabil acelor persoane care perseverează pe drumul săvârșirii unor infracțiuni repetate.
În cazul concursului de infracțiuni, caracteristicile de bază și efectele de agravare au implicații in personam, nu in rem.
Analizînd codurile penale ale unor țări diferite se observă în ceea ce privește concursul de infracțiuni, două orientări. Unele legislații au preferat o reglementare cu caracter general, ce cuprinde definiția acestei instituții penale. Aici părerile au fost impărțite. Unii autori au considerat că reglementările diferitelor legislați fac referire atât la concursul real, cât și la concursul ideal. De cealaltă parte se află acei autori care au restrâns cadrul legal doar la concursul real. Exemple de astfel de coduri sunt Codul Penal francez, art. 5, Codul Penal austriac art. 34, Codul Penal islandez art. 72.
Cealaltă orientare relevă forme distincte ale concursului cu trăsături caracteritice. Aceste reglementări se referă și la concursul real, dar și la cel ideal, aflat fie în cadrul aceleiași dispoziții care caracterizează concursul real, fie într-un sediu legal disticnt. Acest sediu legal disticnt curpinde definiția acestei forme de concurs, menționând și tratamentul sancționar pe care îl atrage. Dintre Codurile Penale care prevăd o reglementare diferențiată amintim: Codul Penal belgian, art. 65 si Codul Penal finlandez, cap. VII, alin. 1.
În legislația română, Codul Penal din 1864 prevedea un tratament juridic prin sistemul absorbțiunii. Codul Penal din 1836 reglementa separat concursul real de cel idea. Tot Codul din 1836 a prevăzut ca fiecare infracțiune să aibă o pedeapsă separată. Toate acestea a condus la reglementările din Noul Cod Penal. Acesta urmărește ca dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni să fie corect aplicate de legiuitor, mai ales în cazurile în care între infracțiunile înfăptuite se află o strânsă legătură de la mijloc la scop.
Notiunea si conditiile concursului de infractiuni
Reglementat în art. 38 noul Cod Penal, concursul de infractiuni este situatia în care persoana savârseste doua sau mai multe infractiuni înainte de a fi definitiv condamnata pentru vreuna din ele. Sub aspectul conditiilor de existenta, nu exista deosebiri între Codul penal din 1969 si noul Cod penal.
Potrivit judecății unor unor anumiți autori francezi, concursul real de infracțiuni există doar în situația în care mai multe infracțiuni nu sunt separate unele de altele printr-o hotărâre de condamnare definitivă.
Literatura juridică penală a stabilit în ceea ce privește concursul de infracțiuni o concepție generală. În definiția concursului de infracțiuni sunt incluse aceleși elemente care îl caracterizează și care fac posibilă delimitarea sa de alte instituții juridio-penale cu care se aseamănă sub diverse aspecte.
Dacă citim diverse tratate și cursuri de drept penal vom observa o serie de caracteristici specifice acestei instituții, dar si unele aspecte care nu o definesc. Eliminându-le pe acestea cele din urmă rămânem cu următoarea definiție a concursului de infracțiuni: concursul de infracțiuni reprezintă „situația în care o persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni înainte de a interveni o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele".
Având în față această definiție generală a concursului de infracțiuni, observăm defapt esența acestei instituii din legislațiile care o reglementează și formele prin care ea se distinge de recidivă și de pluralitatea intermediară.
Ceea ce definiția relevă este trăsătura distinctivă dintre concursul de infracțiuni și celălalte două forme ale pluralității de infracțiuni. Această trărătură constă în existența unei hotărâri definitive de condamnare între faptele penale care devin astfel concurente.
Concursul de infracțiuni și recidiva prezintă câteva trăsături comune, și anume pluritatea de fapte penale și unitatea de făptuitor.
În majoritatea legislațiilor penale se găsește cu siguranță concursul de infracțiuni. În Codul Penal francez acesta apare reglementat în art.5, în Codul Penal belgian apare sub articolul 34, în Codul Penal german în articolul 74, în Codul Penal elvețian în articolul 78, în articolul 94 al Codului Penal grec. În toate aceste coduri străine, principala preocupare a legiuitorului este aceea de a stabili care va fi tratamentul juridic al concursului de infracțiuni. Acest tratament juridic diferă în funcție de categoria de fapte reunite în concursul de infracțiuni, crime, delicte, contravenții.
În literatura de specialitate, toate trăsăturile concursului de infracțiuni au fost stabilite. Accentul se pune pe caracteristica care diferențiază concursul de infracțiuni de recidivă.
În art. 38 al Codului Penal, definiția concursului de infracțiuni este enunță că acesta reprezintă situația în care un individ săvârșește două sau mai multe infracțiuni, înainte ca o condamnare definitivă pentru cel puțin una din ele să fie pronunțată.
Dreptul penal vede instituția concursului de infracțiuni ca o ca una foarte importantă care are legături strânse atât cu teoria infracțiunii, cât și cu răspunderea penală. Pentru a stabili existența unui concurs de infracțiuni, trebuie analizate și caracterizate infracțiunile ce au fost comise de același individ. Ca urmare a acestui pas, infracțiunile trebuie corect calificate ca fiind distincte.
Formele unității infracționale sunt reprezentate de infracțiunea complexă și infracțiunea continuată. Există bineînțeles o diferență între concursul de infracțiuni și aceste forme ale unității infracționale. Prin stabilirea existenței concursului se face o evaluare corectă a graduluji de pericol pe care individul îl reprezintă pentru societate.
Asupra gradului de pericol social pe care fiecare acțiune în parte a infractorului îl reprezintă nu se răsfrânge concursul de infracțiuni. Indiferent de forma concursului de infracțiuni, acesta nu prezintă un pericol social, ci fiecare infracțiune în parte reprezintă un peridocl social diferit.
Bineînțeles, gradul de pericol social al fiecărei infracțiuni în parte nu reprezintă același lucru cu gradul de periculozitate pe care individul ce a săvârșit infracțiunile îl are față de societate.
Concursul de infracțiuni presupunea înfăptuirea a două sau mai multe infracțiuni. Individul care a săvârșit în repetate rânduri diverse infracțiuni, aceleași sau nu, prezintă grad de pericol social mai mare decât un individ care a sîvârșit o singură infracțiune. Acest lucru nu este însă întotdeauna valabil. Nu trebuie considerat întotdeauna că cel care a săvârșit mai multe infracțiuni, în acceși împrejurare sau nu prezintă o culpabilitate sporită.
Legiuitorul reunește sub concursul de infracțiuni două sau mai multe infracțiuni. Intrând însă sub concursul de infracțiuni acestea nu își pierd autonomia, ci își păstrează individualitatea și independeța oână în momentul în care în instanță se pronunță pedeapsa pentru întreg concursul de infracțiuni.
Pentru fiecare infracțiune a concursului de infracțiuni se urmăresc condițiile de săvârșire, conținutul concret, precum și reglementările generale incidente în acea cauză, cum sunt circcumstanțele atenuante și agravările, infracțiunea continuă, starea de recidivă.
Abia după ce fiecare infracțiune a fost analizată individual și independent de concursul de infracțiuni se trece la o privire de ansamblu asupra acestuia.
Pentru ca un concurs de infracțiuni să existe anumite condiții ce decurg din definiția acestuia trebuie respectate simultan. În cazul în care una din condiții nu este îndeplinită, nu mai pte fi vorba de concurs de infracțiuni, ci de recidivă sau pluralitate intermedară, sau de anumite forme de unitate infracțională legală – infracțiunea continuă și infracțiunea complexă. În acest context, se aplică un alt tratament juridic care atrage consecințe deosebite în planul altor reglementări.
Este important ca aceste condiții să fie studiate deoarece sunt indispensabile pentru a delimita concursul de infracțiuni de recidivă și de pluritatea intermediară. De asemenea, trebuie avute în vedere și în situațiile în în care se pune problema diferențierii concursului de unitate naturală sau legală de infracțiuni. În baza acestor condiții, se poate face distincție între concursul de infracțiuni și situațiile în care s-au comis mai multe fapte ce nu întrunesc elementele constituitive ale infracțiunii, ori în care ar fi concurente astfel de fapte și infracțiuni.
Literatura juridică a stabilit o serie de condiții ce trebuie întrunite pentru validarea existenței concursului de infracțiuni. Același individul trebuie să fi săvârșit două sau mai multe infracțiuni înainte de a fi intervenit o hotărâre definitivă de condamnare pentru vreuna dintre ele. Din totalul de infracțiuni, este obligatoriu ca cel puțin două să fie supuse judecății și să fie susceptibile de condamnare.
Savârsirea a doua sau mai multe infractiuni
Prima condiție se referă la săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni. Infracțiunile săvârșite pot fi de natură și gravitate deosebite, pot fi prevăzute în codul penal ori în legile speciale sau în legile nepenale cu dispozițiuni penale, pot fi consumate ori rămase în faza de tentativă pedepsibilă, ori asimilate tentativei.
Condiția este îndeplinită indiferent de forma de vinovăție cu care sunt comise infracțiunile. Nu are importanță de asemenea, pentru existența concursului de infracțiuni dacă infracțiunile sunt de aceeași natură ori nu. Nu are importanță pentru existența concursului de infracțiuni dacă infracțiunile sunt: simple, continui, deviate, continuate, complexe, progresive, de obicei. Condiția este îndeplinită și atunci când infracțiunile sunt săvârșite toate în țară, toate în străinătate, ori unele în țară și altele în străinătate.
Este necesar ca infractorul sa fi comis cel putin doua fapte care întrunesc toate conditiile pentru a fi infractiuni, asa cum prevede art. 15 noul Cod Penal (prevedere în legea penala, vinovatie, caracter nejustificat si imputabilitate).
Această condiție impune ca orice concurs de infracțiuni să poată fi înscris în sfera mai largă a pluralității de infracțiuni. Manifestări infracționale tipice, atipice, modalități sau forme de executare, structură și participare întrunesc fiecare în parte condiția de a se îndeplini ca infracțiune, așa că este irelevant pentru concursul de infracțiuni forma sub care se prezin infracțiunile. Indiferent de natura și gravitatea acestora, ele pot fi de aceeași natură (furt în concurs cu furt), de natură diferită (omor in concurs cu viol), cu un grad de pericol social diferit (atentat care pune in pericol siguranța națională în concurs cu un furt simplu).
La fel de irelevantă este forma de vinovație cu care individul săvârșește acțiunile, cu intenție, cu intenție din culpă sau cu intenție depășită.
Dacă în concursul de infracțiuni apar două infracțiuni de aceeași natură (două sau mai multe furturi), concursul se numește omogen, dar dacă infracțiunile sunt de natură diferită (furt cu viol) se numeste eterogen.
Sub aspectul materialității faptelor, concursul omogen se aseamănă cu infracțiunea continuată. Deosebirea dintre acestea apare în planul subiectiv al activității succesive, identice sau similare, sunt comise în baza aceleiași rezoluții infracționale, în timp ce, în ipoteza concursului, fiecare infracțiune are la bază o hotărâre infracțională proprie.
Concursul, ca formă a pluralității de infracțiuni, nu trebuie confundat cu nici una din modalitățile infracționale unice, care se alcătuiesc ca structuri naturale și legale, din pluralități de acte componente si repetate, cum ar fi infracțiunile colective de pluralitate aparentă, de obicei, sau din acțiuni sau inacțiuni repetate. In cazul infracțiunilor deviate, în modalitatea "aberația ictus", doctrina a semnalat însa posibilitatea constituirii concursului de infracțiuni (nu însă și în cazul infracțiunii deviate prin "error in personam”).
Pentru existența concursului nu se cere o legătură între faptele penale in rem, deși o asemenea legătură poate exista, situație în care concursul va fi cu conexitate. Conexitatea poate fi cronologică, când faptele au fost săvârșite în același timp; topografică, când infracțiunile au fost comise în același loc și etiologică, când o infracțiune a constituit mijlocul în vederea comiterii alteia, sau consecvențională, atunci când o infracțiune a fost comisă pentru a ascunde alta săvârșită anterior.
Savârsirea infractiunilor de aceeasi persoana
Unitatea de subiect reprezinta in fapt esența concursului de infracțiuni. Conditia unitatii de subiect este considerata ca fiind indeplinita și atunci când infractorul are calitatea de participant sau coautor la infracțiunile comise.
De asemenea, este considerate ca fiind indeplinita si atunci cand autorul a comis unele infractiunii in calitate de minor si altele dupa implinirea varstei majoratului.
Aceasta nu înseamna ca faptele nu pot fi comise în participatie sau ca autorul nu-si poate schimba calitatea în care participa la comiterea infractiunilor (el poate fi o data autor, apoi instigator, apoi complice etc.).
De altfel, singura legătură între faptele aflate în concurs este cea „in personam", determinată de împrejurarea că toate infracțiunile au același subiect activ.
Această condiție marchează și diferența dintre concursul de infracțiuni și participația penală. Dacă în primul caz avem o pluralitate de raporturi juridice penale având același subiect, în cazul participației suntem în prezența unui singur raport juridic caracterizat de o pluralitate de făptuitori. Această distincție nu împiedică coexistența concursului de infracțiuni cu participația penală, dacă mai multe persoane au săvârșit împreună mai multe infracțiuni.
Savârsirea infractiunilor mai înainte de condamnarea definitiva a infractorului pentru vreuna dintre ele
Condiția are în vedere inexistența unei condamnări definitive pentru vreuna din infracțiunile comise de aceeași persoană. Va fi îndeplinită această condiție chiar dacă infractorul a fost condamnat pentru o infracțiune săvârșită anterior, dar hotărârea nu era definitivă la data comiterii noii infracțiuni, ori hotărârea de condamnare deși definitivă a fost desființată printr-o cale extraordinară de atac.
Cu alte cuvinte, în cazul în care făptuitorul a comis mai multe fapte penale, fiind descoperit, judecat și condamnat definitiv numai pentru una sau unele din acele fapte, vor rămâne în perimetrul concursului de infracțiuni numai acelea pentru care nu a survenit încă vreo condamnare definitivă.
Din acest punct de vedere, momentul descoperirii faptei nu are nici o relevanță, unele din faptele aparținând concursului putând fi descoperite și sancționate definitiv, anterior celorlalte.
O hotărâre de condamnare se consideră definitivă când, potrivit legii, nu mai poate fi atacată cu apel sau cu recurs. De aceea, infracțiunea comisă în intervalul de timp de la pronunțarea hotărârii de condamnare de către instanța de fond și până la expirarea termenului de apel sau de recurs este concurentă cu infracțiunea pentru care s-a pronunțat acea condamnare. Prin excepție, există concurs de infracțiuni și atunci când o infracțiune a fost săvârșită ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare, dacă hotărârea respectivă a fost desființată prin exercitarea unei căi extraordinare de atac, deoarece în asemenea caz neexistând hotărâre de condamnare, condițiile concursului sunt realizate.
In situația infracțiunilor continue, va exista concurs de infracțiuni numai dacă activitatea infracțională prelungită, care le caracterizează, s-a epuizat mai înainte ca hotărârea de condamnare pronunțată pentru cealaltă infracțiune componentă a pluralității să fi rămas definitivă în varianta în care ea a continuat, oricât de puțin și după aceea suntem în prezența recidivei ori a pluralității intermediare.
Aceasta conditie e caracteristica doar concursului, reprezentând principalul element de distinctie fata de celelalte forme de pluralitate de infractiuni reglementate de Codul penal (recidiva si, respectiv, pluralitatea intermediara).
Pentru a verifica îndeplinirea acestei conditii trebuie avute în vedere doua momente:
momentul în care o hotarâre de condamnare ramâne definitiva: acest moment se determina potrivit dispozitiilor art. 416 si 417 din Codul de procedura penala din 1969;
momentul savârsirii infractiunii: acesta se determina în functie de natura infractiunilor.
Concluzionand infractiunile de pericol se savârsesc în momentul în care are loc actul de executare, moment în care s-a produs urmarea, concretizata într-o stare de pericol pentru valoarea protejata prin norma de incriminare; infractiunile cu durata de consumare în timp se considera savârsite în momentul epuizarii, care difera în functie de fiecare dintre categoriile de infractiuni cu durata de consumare în timp. În aceste cazuri, daca infractiunea se epuizeaza înainte de ramânerea definitiva a hotarârii de condamnare atunci sunt întrunite conditiile concursului de infractiuni. Daca se epuizeaza dupa aceasta data va exista recidiva sau pluralitate intermediara, dupa caz.
Cel putin doua dintre infractiuni sa poata fi supuse judecatii
In realitate, aceasta nu este o conditie de existenta a concursului, ci o conditie pentru aplicarea tratamentului sanctionator prevazut de lege pentru concurs. Ratiunea pentru care s-a reglementat institutia concursului rezida tocmai în instituirea unui tratament sanctionator specific. Daca nu se poate aplica acest tratament sanctionator, concursul de infractiuni, desi existent, nu prezinta nicio importanta.
In consecinta ori de câte ori, ulterior savârsirii uneia dintre infractiunile concurente intervine o cauza care înlatura raspunderea penala sau o cauza de nepedepsire, ramânând astfel o singura infractiune pedepsibila, nu mai este loc pentru aplicarea dispozitiilor art. 39 noul Cod Penal. De aceea, se pune problema identificarii acelor împrejurari care înlatura posibilitatea adoptarii unei solutii de condamnare în cazul savârsirii unei infractiuni.
Această condiție nu se degajă din definiția legală a concursului de infracțiuni, ci este dedusă din întreaga reglementare a concursului de infracțiuni.
Concursul de infracțiuni ia naștere prin săvârșirea a cel puțin două infracțiuni și se stabilește cu ocazia judecății. Este posibil ca o persoană să săvârșească mai multe infracțiuni, dar să nu poată fi judecate deoarece pot exista cauze care înlătură răspunderea penală, care eventual sunt incidente pentru vreuna din infracțiunile comise cum ar fi: amnistia, lipsa plângerii prealabile, împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale ori sunt incidente alte cauze ce atrag nepedepsirea infractorului, de ex.: denunțarea de către mituitor a luării de mită (art. 290 alin. 3 Cod penal), retragerea mărturiei mincinoase (art. 273 alin. 3 Cod Penal).
În astfel de situații, dacă infractorul este trimis în judecată numai pentru o infracțiune, deoarece pentru celelalte sunt incidente cauzele de înlăturare a răspunderii penale ori cauze de impunitate – nu este îndeplinită condiția de existență a concursului de infracțiuni. Considerăm că această condiție apare mai degrabă ca o condiție de sancționare a concursului de infracțiuni, decât de existență a acestuia, dar cum problema principală a concursului este cea privind sancționarea, desigur că o astfel de condiție trebuie socotită de existență a concursului.
III. Formele concursului de infractiuni
Noul Cod Penal, ca și cel anterior dealtfel, reglementează concursul de infracțiuni sub aspectul celor două forme ale sale, consacrate în art. 38, alin. (1) si (2). Dispoziția de la alin. (1) individualizează concursul real, iar cea de la alin. (2) concursul ideal sau formal.
Intre aceste două forme, reglementate distinct de lege, nu există o deosebire de esență, ambele reprezentând modalități ale aceleiași instituții juridice. Din acest motiv, aceste două forme au fost reunite în Codul Penal în același articol de lege, art. 38.
Deosebirile dintre formele concursului de infracțiuni apar în felul cum iau naștere din modul specific în care se constituie fiecare forma în parte.
Astfel, dacă forma concursului real apare ca urmare a mai multor acțiuni sau inacțiuni, fiecare în parte dând naștere unei infracțiuni ce intră în alcătuirea concursului, concursul ideal se constituie prin săvârșirea unei singure acțiuni sau inacțiuni, care, datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmările pe care le-a produs, generează mai multe infracțiuni.
Conținutul celor două forme ale concursului de infracțiuni este format de pluralitatea de fapte penale ce există în ambele situații.
Denumirile de concurs real (cumul real) și concurs ideal (cumul ideal), general acceptate în literatura penală străină, au fost introduse și menționate și în literatura penală română mai veche precum și în cea nouă axată pe interpretarea noului Cod Penal.
Denumirile menționate sunt păstrate din necesitatea desemnării unei forme a concursului sau alteia. Dacă denumirea de concurs real corespunde situației juridice pe care o individualizează, cea de concurs real, adaptată pentru a doua formă a concursului, în structura căreia se constată, că și în cazul celeilalte forme, o pluralitate reală de infracțiuni, nu reflectă adevăratul conținut al acesteia, întrucât în adevărata ei accepțiune acreditează ideea unei aparențe de pluralitate infracțională, în realitate reprezentând o unitate de infracțiune.
De aceea pe drept cuvânt această denumire a fost considerată improprie atribuindu-i-se un caracter pur convențional.
După cum am văzut concursul de infracțiuni se prezintă sub doua forme diferite sub raportul modului în care se săvârșesc infracțiunile concurente, adica dupa numarul actiunilor sau inactiunilor care stau la baza infractiunilor concurente, se distinge între concursul real sau material și concursul ideal sau formal.
Concursul real
Concursul real se mai numește și concurs material ori concurs prin mai multe acțiuni sau inacțiuni. Concursul real de infracțiuni este acea formă ce se realizează prin săvârșirea mai multor infracțiuni ca urmare a mai multor acțiuni sau inacțiuni distincte. Această caracteristică a concursului real se deduce implicit din dispozițiile art. 38 alin. 2 Cod Penal care reglementează concursul ideal sau formal de infracțiuni.
Infracțiunile săvârșite de o persoană pot fi de aceeași natură și concursul devine omogen, iar când infracțiunile sunt de natură diferită, concursul este eterogen.
Între infracțiunile aflate în concurs se pot stabili anumite legături interne, obiective, pe lângă cea subiectivă (același infractor).
În funcție de legăturile care există între infracțiunile aflate în concurs se disting două modalități ale concursului: a) concursul real simplu și b) concursul real calificat.
Concursul real se mai numește și concurs material ori concurs prin mai multe acțiuni sau inacțiuni.
Art. 38, alin. (1) Cod Penal, reprezintă sediul legal al concursului real de infracțiuni, care pune în evidența trăsătura caracteristică a acestuia si relevă trăsăturile ce definesc concursul în general ca instituție a dreptului penal.
Având în vedere întreaga reglementare din art. 38 Cod Penal, precum și concepția legală privitoare la infracțiune, se poate defini concursul real ca fiind situația în care o persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni prin acțiuni sau inacțiuni diferite, înainte de a fi fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.
Pe lângă trăsăturile ce caracterizează concursul în general, în definiție s-a inclus și o trăsătură specifică concursului real și anume săvârșirea infracțiunilor prin acțiuni sau inacțiuni diferite. Această trăsătură specifică concursului real relevă modul de naștere a pluralității de fapte reunite în structura sa, constituind în același timp, unicul criteriu de delimitare de concursul ideal.
Noul Codul Penal în art. 38, alin. (1) menționeaza trăsătura specifică a concursului real umpland din acest punct de vedere golul vechii reglementari.
Acțiunile sau inacțiunile prezente la nașterea concursului real prezintă fiecare în parte conținutul unei infracțiuni de sine stătătoare.
Infracțiunile, în cadrul concursului real apar de regulă – în mod succesiv, între ele intercalându-se perioade de timp diferite (de exemplu, un infractor săvârșește un furt, iar după mai multe luni comite o tâlhărie). Nu este însă exclusă posibilitatea ca infracțiunile – deși generate de acțiuni sau inacțiuni diferite, să apară simultan cum ar fi situația în care o persoană lovește și insultă în același timp, această reprezentând totuși excepția de la regula săvârșirii în mod succesiv a faptelor.
Infracțiunile ce constituie un concurs real se săvârșesc de obicei în locuri diferite – datorită acțiunilor deosebite – nefiind exclusă și posibilitatea săvârșirii lor în același loc.
Modul specific de constituire a concursului real oferă posibilitatea ca unele infracțiuni să apară în formă consumată, altele a tentativei sau sub forma unor acte diferite de participarție (coautorat, complicitate sau instigare) raportate la fapte distincte.
De principiu, infracțiunile – în cazul concursului real – pot fi comise cu orice formă de vinovăție.
Concursul real de infracțiuni sau material, pentru a exista trebuie să îndeplinească anumite condiții generale: cu privire la făptuitor (infractor) și cu privire la fapte (infracțiuni).
Cu privire la făptuitor (infractor) concursul de infracțiuni real presupune întotdeauna identitatea de subiect, infracțiunile aflate în concurs trebuind să fie săvârșite de același făptuitor.
Nu interesează dacă făptuitorul a săvârșit una sau mai multe dintre infracțiunile concurente, singur sau împreună cu alte persoane. Este indiferentă calitatea făptuitorului, de autor, instigator, sau complice, în fiecare dintre infracțiuni.
Cu privire la fapte (infracțiuni) concursul de infracțiuni presupune existența a doua sau mai multe infracțiuni.
Nu are importanță natura și gravitatea infracțiunilor aflate în concurs. Nu interesează forma de vinovăție cu care au fost săvârșite infracțiunile.
Este lipsit de interes faptul că unele dintre infracțiuni s-au realizat în formă consumată, iar altele au rămas în forma tentativei (pedepsibilă).
Din punctul de vedere al acestei condiții, nu prezintă, prin urmare, importanță faptul dacă între cele două acțiuni sau inacțiuni criminale distincte există vreo legătură, împrejurare, ce atribuie concursului real o sferă de incidență foarte largă, ci faptul că aceste acțiuni sau inacțiuni să se constituie în conținutul concret a două sau mai multe infracțiuni distincte, indiferent dacă sunt de aceeași natură (concurs omogen) sau de naturi diferite (concurs eterogen).
Concursul de infracțiuni omogen și infracțiunea continuată ar putea fi confundate pentru faptul că sub aspectul laturii obiective atât concursul de infracțiuni cât și infracțiunea continuată conțin o pluralitate de acte materiale de același fel, iar sub aspectul laturii subiective este uneori greu de a stabili dacă în speță există unitate de rezoluție sau pluralitate de rezoluție.
Concursul de infracțiuni omogen și infracțiunea colectivă (unitatea infracțională) ar putea fi de asemenea confundate în practică.
In ambele cazuri există o pluralitate de acte materiale de același fel, dar infracțiunea colectivă se deosebește de concursul omogen prin rezoluția unică, care stă la baza actelor materiale ce o alcătuiesc și care sunt săvârșite cu aceeași ocazie.
Condiția existenței a două sau mai multe infracțiuni nu este îndeplinită în cazul în care faptele ce păreau că formează concursul de infracțiuni, cu excepția uneia dintre ele, nu sunt în realitate infracțiuni, deoarece în momentul săvârșirii acestor fapte au existat unele cauze care înlătură caracterul lor penal.
Pentru a exista concursul real de infracțiuni este, de asemenea, necesar ca infracțiunile concurente să fi fost săvârșite înainte ca vreuna dintre ele să fi fost definitiv judecate și ca atare, înainte ca persoana care a comis aceste infracțiuni să fi fost definitiv condamnată pentru vreuna dintre ele. Există deci concurs real de infracțiuni și atunci când infractorul, fiind tras la răspundere penală pentru o infracțiune, în cursul procesului mai săvârșește o alta sau alte infracțiuni, însă mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima infracțiune.
Se observă astfel – conform celor expuse mai sus – că nu intră în concurs decât acele infracțiuni săvârșite de o persoană care la data săvârșirii fiecăreia dintre ele, nici una nu formase încă obiectul unei condamnări definitive. Nu este important pentru existența concursului real de infracțiuni, dacă infracțiunile concurente sunt urmărite deodată sau succesiv, la aceeași instanță sau la instanțe diferite (aceasta are o însemnătate numai în legătură cu stabilirea și aplicarea pedepsei în cazul concursului de infracțiuni, nu și în legătură cu existența acestuia).
Important este că pentru niciuna dintre aceste infracțiuni să nu se fi pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare.
Infracțiunea definitiv judecată nu mai poate intra în concurs cu vreo altă infracțiune săvârșită după definitivarea respectivei hotărâri de condamnare.
De asemenea, nu mai poate intra în concurs fapta în cazul căreia răspunderea penală a fost înlăturată deoarece s-a constatat că există cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
Concursul real cunoaste doua modalitati:
concursul real simplu, care se caracterizeaza prin aceea ca între faptele concurente nu exista o alta legatura, cu exceptia legaturii in personam data de identitatea subiectului infractiunilor;
concursul real calificat sau caracterizat sau cu conexitate, care presupune savârsirea unei infractiuni pentru a inlesni sau a ascunde o alta infractiune. Exista mai multe variante ale conexitatii între infractiunile aflate în structura concursului (conexitate temporala, spatiala etc.), dar Codul nostru penal consacra expres doua modalitati:
Concurs real cu conexitate etiologica, ce se caracterizeaza prin aceea ca o infractiune este comisa pentru înlesnirea savârsirii altei infractiuni. Acest tip de concurs prezinta doua caracteristici principale:
(1) ambele infractiuni sunt comise pe baza intentiei;
(2) rezolutia infractionala privind savârsirea infractiunii scop trebuie sa ia nastere anterior savârsirii infractiunii mijloc. Rezulta din cele de mai sus ca exista în cazul concursului real cu conexitate etiologica doua infractiuni, una scop (de exemplu, uciderea unei persoane) si una mijloc (de exemplu, sustragerea armei cu care a fost ucisa victima).
Concurs real cu conexitate consecventiala sau consecventionala, ce se caracterizeaza prin aceea ca infractorul savârseste o infractiune pentru a ascunde o alta infractiune savârsita anterior.
Particularitatile acestui tip de concurs:
(1) prima infractiune poate fi comisa atât cu intentie, cât si din culpa. În schimb, cea de-a doua e întotdeauna comisa pe baza intentiei, pentru ca are un scop special, constând în ascunderea primei infractiuni
(2) hotarârea privind savârsirea celei de-a doua infractiuni poate lua nastere atât înainte, cât si dupa savârsirea celei dintâi (printr-o infractiune de delapidare infractorul sustrage niste bunuri din gestiune si apoi incendiaza spatiul unde erau depozitate bunurile – ideea incendierii poate fi luata înainte de furt sau dupa furt). Prin exceptie, hotarârea privind comiterea celei de-a doua infractiuni ia nastere întotdeauna dupa comiterea primeia, atunci când prima infractiune este comisa din culpa (de exemplu, hotarârea de a parasi locul accidentului de circulatie). Evident, prima infractiune fiind comisa din culpa – situatie în care autorul, fie prevede dar nu accepta producerea rezultatului, fie nici nu îl prevede, desi trebuia si putea – hotarârea privind savârsirea celei de-a doua infractiuni, comise pentru a o ascunde pe prima, nu poate aparea decât ulterior savârsirii acesteia.
Concursul real simplu
Concursul real simplu se caracterizează prin aceea că între infracțiunile săvârșite nu există o altă legătură decât cea personală, respectiv sunt săvârșite de aceeași persoană. Cele mai multe infracțiuni concurente se comit fără a exista între ele o legătură de loc sau de timp, însă asemenea legătură este posibilă.
Astfel, săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, concomitent asupra mai multor persoane vătămate, prin amenințare și lovire, constituie tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, aflate în concurs, câți subiecți pasivi sunt.
Tot astfel, lovirea de către făptuitori, cu aceeași ocazie, a două persoane, constituie două infracțiuni de lovire, aflate în concurs real.
Faptele care intră în concurs pot fi comisive sau omisive, consumate sau rămase în faza tentativei iar făptuitorul poate avea calitatea de autor, însă nu sunt excluse nici instigarea și nici complicitatea.
Infracțiunile componente ale concursului real simplu pot leza același obiect juridic, situație în care concursul este omogen, sau obiecte juridice diferite, formând un concurs eterogen.
In ce privește concursul real simplu omogen, s-a reținut că este necesar ca infracțiunile să fie de aceeași natură, susceptibile de a primi aceeași încadrare juridică.
Concursul real eterogen există atunci când faptele concurente sunt îndreptate împotriva unor obiecte juridice diferite. Această formă de concurs este cea mai întâlnită, practic existând posibilitatea ca făptuitorul să comită o multitudine de infracțiuni în timp, singura limitare fiind intervenirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru unele fapte concurente.
In literatura juridică și în jurisprudență, s-a pus problema delimitării concursului de infracțiuni față de concursul de calificări, care presupune că un singur fapt cade sub incidența mai multor texte penale. Sub acest aspect, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se absoarbe în infracțiunea de viol, când privarea de libertate a victimei a avut loc în contextul săvârșirii infracțiunii de viol. Atunci când privarea de libertate a victimei s-a prelungit în timp și după comiterea violului, este dat un concurs între cele două infracțiuni.
S-a pus apoi problema concursului de infracțiuni între lipsirea de libertate și tâlhărie. Dacă imobilizarea victimei a servit inculpatului la comiterea furtului, păstrarea bunului sustras ori la înlăturarea urmelor infracțiunii, nu se poate reține decât infracțiunea complexă unică de tâlhărie.
Atunci când privarea de libertate se prelungește în timp cu mult peste limita includerii sale în conținutul infracțiunii de tâlhărie, vor exista două infracțiuni – lipsirea de libertate și tâlhăria în concurs real.
Instanța Supremă a reținut un concurs de infracțiuni între luare de mită și complicitate la furt, atunci când activitatea desfășurată de mituit în favoarea mituitorului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii Împotriva patrimoniului.
Comiterea de acte de constrângere care întrunesc elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de viol, urmate de acte susceptibile de a fi încadrate în tentativa la infracțiunea de omor cu intenție indirectă, atrage reținerea în concurs real a ambelor infracțiuni.
Concursul real cu conexitate
Concursul real calificat sau cu conexitate se caracterizează prin existența anumitor legături conexiuni între infracțiunile săvârșite de aceeași persoană. Sunt menționate astfel de conexiuni în literatura juridică: conexiunea topografică – ce presupune o legătură de spațiu, de loc, între infracțiunile comise; conexitatea cronologică, ce presupune comiterea infracțiunilor simultan sau succesiv; conexitatea consecvențională în care o infracțiune este săvârșită pentru a ascunde comiterea altei infracțiuni; conexitatea etiologică în care o infracțiune este săvârșită pentru a înlesni comiterea altei infracțiuni.
Literatura juridică a menționat următoarele tipuri de conexiuni:
conexiune topografică – atunci când între infracțiuni există legături de spațiu, deloc;
conexiune cronologică – atunci când între infracțiuni există legături de timp, în sensul că sunt comise simultan sau succesiv;
conexiune consecvențională – atunci când o infracțiune este săvârșită pentru ascunderea alteia;
conexiune etiologică – atunci când o infracțiune este săvârșită pentru înlesnirea comiterii altei infracțiuni.
Dintre formele posibile de conexitate ce pot exista între infracțiunile aflate în concurs, în legea penală (art. 38 alin. 1, teza a II-a Cod Penal) au fost reținute doar două: conexitatea etiologică și conexitatea consecvențională.
Concurs cu conexitate etiologică. Conexitatea etiologică presupune o legătură mijloc-scop între infracțiunile comise, adică o infracțiune este comisă pentru a înlesni săvârșirea altei infracțiuni. Atât infracțiunea mijloc cât și infracțiunea scop sunt comise cu intenție iar hotărârea de a fi săvârșite este anterioară comiterii ambelor infracțiuni, (de ex.: pentru a înlesni delapidarea, funcționarul falsifică evidențele de intrare a bunurilor din gestiune). –
Concurs cu conexitate consecvențională. Conexitatea consecvențională presupune o legătură de la cauză la efect sau de la antecedență la consecință între infracțiunile aflate în concurs, adică se comite o infracțiune pentru a acoperi săvârșirea altei infracțiuni, (de ex., pentru a acoperi săvârșirea unui omor se ucide martorul ori pentru a împiedica descoperirea unei delapidări se falsifică actele de evidență).
Infracțiunea efect în această conexitate consecvențională este comisă întotdeauna cu intenție, iar infracțiunea cauză poate fi săvârșită atât cu intenție cât și din culpă. Hotărârea de a săvârși infracțiunea efect este luată după comiterea infracțiunii cauză, (de ex.: pentru a împiedica descoperirea unei ucideri din culpă comisă într-un accident de circulație, conducătorul auto părăsește locul accidentului).
Concursul formal
Definitie si caracteristici
Concursul ideal sau formal de infracțiuni ori concursul printr-o singură acțiune cum se mai numește în literatura juridică, există potrivit dispozițiilor art. 38 alin. 2 C.p. atunci când „o acțiune sau inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni”.–
În mod constant, s-a decis în practica judiciară, că există concurs ideal de infracțiuni când prin fapta conducătorului unui autocamion se distruge din culpă un alt vehicul și se provoacă totodată rănirea gravă a unei persoane ori prin încălcarea normelor legale de protecția muncii (o infracțiune) se produce și o vătămare corporală gravă a unei persoane sau în cazul în care violențele întrebuințate la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie au fost îndreptate împotriva unui funcționar care îndeplinea o funcție ce implică exercițiul autorității de stat aflat în exercițiul funcțiunii, în care activitatea ilicită întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de tâlhărie și ultraj.
Infracțiunile săvârșite în concurs ideal pot fi de aceeași natură, concursul fiind și omogen ori de natură diferită concursul fiind eterogen.
Va exista deci concurs ideal de infracțiuni și atunci când prin aceeași acțiune ori inacțiune se realizează conținutul mai multor infracțiuni de același fel, [de ex.: dacă făptuitorul închide într-o cameră două persoane aflate împreună în acea încăpere – se vor realiza două infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 C.p.)].
Infracțiunile săvârșite în concurs ideal de cele mai multe ori sunt de natură diferită, (de ex.: conducând fără permis, în stare de ebrietate, infractorul provoacă un accident de circulație în care este vătămată grav integritatea corporală a unei persoane și uciderea din culpă a alteia).
Sub raport subiectiv infracțiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârșite cu: intenție directă, cu intenție directă unele și altele cu intenție indirectă, cu intenție unele și altele din culpă, după cum toate pot fi săvârșite din culpă.
In raport cu natura infracțiunilor care intră în structura sa, concursul ideal poate fi omogen sau eterogen:
a) concurs omogen, când infractiunile savârsite sunt de acelasi fel (de exemplu, autorul comite doua infractiuni de viol). Va exista deci concurs ideal de infracțiuni și atunci când prin aceeași acțiune ori inacțiune se realizează conținutul mai multor infracțiuni de același fel, [de ex.: dacă făptuitorul închide într-o cameră două persoane aflate împreună în acea încăpere – se vor realiza două infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 C.p.)];
b) concurs eterogen, când infractiunile comise sunt de natura diferita. Infracțiunile săvârșite în concurs ideal de cele mai multe ori sunt de natură diferită (de exemplu: o infractiune de furt si un omor sau conducând fără permis, în stare de ebrietate, infractorul provoacă un accident de circulație în care este vătămată grav integritatea corporală a unei persoane și uciderea din culpă a alteia).
Este important de precizat ca sub raport subiectiv infracțiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârșite cu: intenție directă, cu intenție directă unele și altele cu intenție indirectă, cu intenție unele și altele din culpă, sau toate pot fi săvârșite din culpă.
Importanta acestei clasificari rezida în faptul ca, în practica, concursul omogen ridica probleme sub aspectul delimitarii lui de infractiunea continuata.
Concursul formal si concursul de calificari
Prin concurs de calificări se înțelege situația în care două sau mai multe dispoziții legale sunt susceptibile de a fi aplicate pentru sancționarea acțiunii comise de făptuitor, deși în realitate exista doar o singură infracțiune.
Ceea ce este comun concursului ideal și concursului de calificări este pluralitatea de texte legale aplicabile în privința autorului iar elementul care le diferențiază este existența unei pluralități reale de infracțiuni în cazul concursului ideal, în timp ce în ipoteza concursului de calificări, pluralitatea infracțională este doar aparentă, fiind de fapt în prezența unei infracțiuni unice.
Ne vom referi doar la câteva aspecte privind concursul de calificări și anume: calificările alternative și concursul de legi penale.
– Calificarea alternativă este în situația când între conținuturile legale ale infracțiunilor susceptibile de a fi reținute există o opoziție esențială, încât alegerea unei calificări o exclude în mod necesar pe cealaltă. în practică s-a pus problema încadrării juridice a faptei persoanei care conduce pe drumurile publice un autoturism neînmatriculat, dar care poartă totuși un număr de înmatriculare.
Intr-o opinie s-a susținut că în acest caz vor exista doua infracțiuni prevăzute în concurs ideal. Acest punct de vedere este însușit în general și de practica judiciară.
Intr-o altă opinie se consideră că există o singură infracțiune, deoarece prin număr fals de înmatriculare trebuie înțeles orice număr care nu corespunde realității, adică fie alt număr decât cel sub care este înmatriculat autovehiculul, fie un număr oarecare, în ipoteza în care acesta este neînmatriculat.
– Concursul de legi penale care-și găsește soluționare pe baza principiului specialității, norma specială având prioritate de aplicare față de norma generală.
In această privință, Instanța Supremă a statuat că dacă se reține infracțiunea de fals intelectual, comisă de inculpat în calitate de funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, nu se mai poate reține și infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, deoarece elementul material al acesteia se regăsește integral în conținutul infracțiunii de fals.
Nu există concurs ideal, ci o singură infracțiune în cazul în care inculpații au vânat fără autorizație și în timpul nopții, circumstanțe prev. de art. 32 alin. 1 lit. a și respectiv 32 alin. 2 lit. a din Legea nr. 26/1976 întrucât cele două calificări nu se exclud, nu acoperă aceeași situație dar, în același timp, ele nu au o existență autonomă, fiind legate de forma de bază a unei singure infracțiuni.
Concursul ideal constituie una dintre cele mai discutate și controversate probleme din literatura penală, generată, în parte, de reglementarea neunitară ce caracterizează legislative penale în această materie.
Unele coduri penale reglementează distinct concursul ideal față de cel real cum ar fi de exemplu: art. 88 Cod Penal danez; art. 68 Cod Penal spaniol; art. 81 Cod Penal Italian; art.68 Cod Penal elvețian; alte coduri, ce cuprind o definiție generală a concursului, fără a se delimita concursul real și ideal, ceea ce poate duce la concluzia că o astfel de reglementare include cele două forme de concurs sau că are în vedere numai concursul real. Dintre acestea se pot cita: art. 5 Cod Penal francez, art. 34 Cod Penal austriac, art. 72 Cod Penal islandez.
Dacă în ceea ce privește concursul real s-a acceptat ideea existenței pluralității de infracțiuni în structura sa, în privința concursului ideal s-au formulat păreri diferite asupra naturii sale juridice, sustinându-se fie teza unității infracționale, fie teza pluralității de infracțiuni.
Intr-o primă opinie exprimată în literatura penală străină și română mai veche, s-a susținut că în cazul așa numitului concurs ideal nu există o pluralitate de infracțiuni, ci o unitate infracțională.
S-a considerat că această situație, în mod aparent, ideal, prin raportare la normele penale există o pluralitate de infracțiuni în realitate, însă se realizează o singură infracțiune care violează mai multe dispoziții ale Legii Penale, împrejurare ce creează aparență de pluralitate infracțională. Fiind vorba de unitate infracțională și de o alternanță de calificări între dispozițiile violate – concurs de texte – se va reține în vederea sancționării dispoziția care prevede pedeapsa cea mai gravă.
Intr-o altă opinie, larg îmbrățișată de literatura penală străină dominantă în literatura penală română – chiar în literatura penală veche – s-a susținut că în concursul ideal de infracțiuni există o pluralitate de infracțiuni tot așa de reală ca și în cazul celeilalte forme a concursului real.
Cele două teze opuse, formulate și în literatura penală română, se justifică oarecum în literatura noastră, la data enunțării lor, datorită inexistenței unei reglementări care să consacre expres formele concursului de infracțiuni (real și ideal).
Codul Penal de la 1864, în baza căruia s-au format concepțiile de mai sus, cuprindea o reglementare generală a concursului, în art. 40 care nu făcea distincție între concursul real și ideal ci consacra conceptul general al concursului și tratamentul său sancționator.
Codul Penal care a urmat, intrat în vigoare în 1937 a consacrat în art. 103 concursul ideal de infracțiuni: "când prin unul și același fapt se violează mai multe dispoziții de Legi Penale, se aplică dispoziția care prevede pedeapsa cea mai gravă". Acest mod de a defini concursul ideal putea să ducă la confuzia acestuia cu concursul de texte penale.
Pentru a înlătură aceste impedimente s-a adoptat o nouă reglementare cuprinsă în noul Cod Penal în art. 38, alin. (2) care reprezintă sediul legal al concursului ideal.
Conform art. 38, alin. (2) Cod Penal există concurs ideal "Exista concurs formal de infractiuni cand o actiune sau o inactiune savarsita de o persoana, din cauza imprejurarilor in care a avut loc sau a urmarilor pe care le-a produs, realizeaza continutul mai multor infractiuni." Astfel există concurs ideal în cazul în care X vrând să ucidă pe Y, trage cu arma asupra sa într-un loc de circulație a pietonilor, activitate care duce la moartea lui Y și la vătămarea corporală gravă a altei persoane Z. Pluralitatea de infracțiuni sub forma concursului ideal se realizează și atunci când o persoană, conducând neregulamentar un autovehicul, se angajează fără respectarea dispozițiilor legale, într-o depășire, producând un accident care se soldează cu moartea unei persoane și vătămarea gravă a alteia.
Pentru ca acțiunea sau inacțiunea să dea naștere unei pluralități de infracțiuni, să întrunească elementele mai multor infracțiuni, trebuie să aibă loc în contextul unor anumite împrejurări și să producă diferite urmări care întregesc conținutul unor anumite tipuri de infracțiuni. Unind acțiunea materială cu diferitele urmări produse prin săvârșirea ei, stabilind legătura de cauzalitate a acesteia în raport cu fiecare urmare în parte, având în vedere și poziția psihică a aceluia ce a comis acțiunea față de fiecare rezultat produs, se observă că acțiunea deși unică, are aptitudinea de a da naștere mai multor infracțiuni.
Caracteristic pentru concursul ideal este comiterea mai multor infracțiuni printr-o singură acțiune sau inacțiune. Această acțiune sau inacțiune, s-a susținut în literatura juridică, cuprinde comprimate elementele obiective și subiective ale mai multor infracțiuni.
In mod constant, s-a decis în practica judiciară, că există concurs ideal când prin fapta conducătorului unui autocamion se distruge din culpă un alt vehicul și se provoacă totodată rănirea gravă a unei persoane ori prin încălcarea normelor legale de protecție a muncii (o infracțiune) se produce și o vătămare corporală gravă a unei persoane sau în cazul în care violențele întrebuințate la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie au fost îndreptate împotriva unui funcționar ce îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și se găsește în exercițiul funcțiunii.
Practica judiciară relevă că această formă de concurs este mai puțin frecventă în realitatea vieții decât concursul real, care este de altfel forma tipică a concursului.
Infracțiunile concurente ce alcătuiesc concursul ideal pot fi de natură diferită (concurs eterogen) sau pot fi de aceeași natură (concurs omogen).
Ca și în cazul concursului real, infracțiunile pot fi fapte consumate, sau rămase în faza tentativei, ori un fapt consumat și altul tentativă.
Infracțiunile în cazul concursului ideal apar de regulă deodată, simultan și mai pot fi intenționate sau din culpă.
Din examinarea definiției legale a concursului ideal, rezultă că pluralitatea de infracțiuni sub această formă se caracterizează prin săvârșirea unei singure acțiuni sau inacțiuni incriminate de Legea Penală, ce realizează cumulativ elementele constitutive ale conținuturilor concrete a două sau mai multe infracțiuni.
Condiția și coordonata de bază a existenței concursului ideal se constituie, deci, pe relația: o singură acțiune sau inacțiune-pluralitate de urmări socialmente periculoase distincte (ceea ce presupune în mod necesar o pluralitate de dispoziții penale mcriminatorii încălcate).
Pe lângă această condiție, concursul ideal de infracțiuni trebuie să îndeplinească toate condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru existența concursului de infracțiuni.
Conform art. 38, alin. (2) Cod Penal concursul ideal există atunci când datorită împrejurărilor în care se săvârșește acțiunea sau inacțiunea și datorită urmărilor produse se realizează conținutul constitutiv a două sau mai multe infracțiuni.
Concursul ideal de infracțiuni se poate realiza în două modalități aparte:
ca rezultat al urmărilor produse, indiferent de natura împrejurărilor.
ca rezultat al influenței împrejurărilor în care se săvârșește acțiunea sau inacțiunea, indiferent de natura urmărilor.
În sensul art. 38, alin. (2) "împrejurările" sunt acele elemente de ordin obiectiv care însoțesc derularea comportamentului criminal, fără a afecta unitatea acțiunii sau inacțiunii fără a antrena prin ele însele o pluralitate de urmări materiale ce atribuie însă acțiunii sau inacțiunii aptitudinea de a încălca două sau mai multe norme penale incriminatoare. în această situație se află, de pildă, persoana care conduce un autoturism pe drumul public în stare de ebrietate, fără a poseda permis de conducere, ipoteza în care concursul ideal de infracțiuni se realizează pe seama uneia și aceleiași activități de conducere auto.
Cea de-a doua variantă a concursului ideal are în vedere nu împrejurările în care se săvârșește acțiunea sau inacțiunea și exclusiv acele urmări cu caracter material, care reprezintă rezultate vătămătoare anume prevăzute de lege, atrag prin pluralitatea lor cerințele de incriminare a două sau mai multe infracțiuni.
In această situație se află, de pildă, persoana care conducând un autoturism pe drumurile publice din cauza neobservării unor reguli de circulație accidentează mortal și în același timp vătămează două sau mai multe persoane.
Pedepsirea concursului de infractiuni
Sisteme de pedepsire a concursului de infractiuni
In general problema principală care se pune în cazul concursului de infracțiuni este aceea a stabilirii pedepsei pe care infractorul trebuie să o execute pentru întreaga pluralitate de infracțiuni, ținând seama de faptul că pentru nici una dintre infracțiuni, el nu este condamnat definitiv.
In teoria dreptului penal și în legislația penală sunt consacrate legislativ trei sisteme prin care este sancționat concursul de infracțiuni:
1. Sistemul cumulului aritmetic sau al totalizării
pedepselor;
2. Sistemul absorbției sau al contopirii pedepselor în
pedeapsa cea mai gravă;
3. Sistemul cumulului juridic sau al absorbției cu agravarea pedepsei cele mai grele.
Sistemul cumulului aritmetic
Sistemul cumulului aritmetic sau sistemul adiționării pedepselor presupune adunarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracțiune din concurs și executarea pedepsei rezultate din adunarea lor.
S-a reproșat acestui sistem că este rigid și în cazul pedepselor privative de libertate conduce la pedepse ce depășesc durata de viață a omului, se transformă într-o privațiune pe viață a condamnatului, depășind limitele generale ale pedepsei în cadrul cărora trebuie să aibă loc represiunea.
Acest sistem traditional cunoaște două variante:
cumulul nelimitat, potrivit căruia inculpatul trebuie să execute suma pedepselor stabilite, indiferent care ar fi aceasta; este aplicat în unele state din S.U.A., în Africa de Sud, Australia etc.
cumulul limitat, potrivit căruia inculpatul va executa o pedeapsă egală cu suma pedepselor stabilite, insă, fără a depăși o anumită limită. Această limită se poate stabili fie prin indicarea unui maxim general, fie prin raportarea la pedeapsa cea mai grea.
Fiind cel mai vechi mecanism de sancționare a concursului de infracțiuni, cumulul aritmetic este considerat ca un sistem natural, conform cu criteriile logicii, moralei și represiunii ca fiecare faptă să fie pedepsită.
Sistemul este prezent și astăzi în unele legislații penale (spre exemplu, legislația penală a S.U.A.) și pornește de la regula necontopirii pedepselor condamnatul urmând să execute atâtea pedepse câte infracțiuni a săvârșit.
S-a reproșat acestui sistem că este exagerat, întrucât prin totalizare se ajunge la un cuantum excesiv și nerațional, care ar putea depăși viața unui om. Apoi, suferința prelungită sporește în intensitate, așa că pedepsele adunate dau un plus de suferință care nu ar exista atunci când aceleași pedepse s-ar executa cu intermitență. In fine, în cazul infracțiunilor sancționate cu detențiune pe viață, cumulul aritmetic nu poate avea nici o rațiune. Acest sistem duce însă la o represiune exagerată, căci în cazul unor infracțiuni concurente mai grave pedepsele cu închisoare totalizate ar putea, uneori, depăși maximul general al pedepsei cu închisoare fixat de lege, ceea ce practic ar echivala cu o privare de libertate pe viață.
Fără îndoială că un astfel de tratament nu ar putea duce la reeducarea condamnatului, iar pedeapsa nu și-ar atinge scopul.
Aplicarea acestui sistem este justificată și chiar oportună numai într-un singur caz și anume când este vorba de cumularea unor pedepse diferite ca natură (bineînțeles, este vorba numai de pedepse principale), de exemplu, cumularea pedepsei închisorii cu pedeapsa amenzii, aceste pedepse având o natură diferită. După cum vom vedea, sistemul cumulului aritmetic este admis în noul Cod Penal numai într-un singur caz – dar și atunci numai facultativ – și anume în cazul când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă caz în care la pedeapsa închisorii poate fi adăugată în întregime amenda (art. 39 alin. 1 lit. d C.p.).
Acest sistem își găsește aplicabilitatea în politica penală permițând individualizarea executării pedepsei închisorii în funcție de dovezile de îndreptare pe care le dă condamnatul, el putând fi eliberat condiționat când se apreciază oportun independent de durata pedepsei de executat.
In majoritatea legislațiilor sistemul este criticat fiindcă prin aplicarea lui se poate ajunge la obligarea condamnatului să execute o pedeapsă cu o durata foarte mare, durată ce poate depăși durata vieții normale.
Sistemul absorbtiei
Sistemul absorbției presupune aplicarea pedepsei stabilite pentru infracțiunea cea mai gravă care va absorbi pedepsele stabilite pentru celelalte infracțiuni mai ușoare.
Acest sistem al absorbției pedepselor mai ușoare în pedeapsa cea mai gravă are mai multe neajunsuri decât sistemul adiționării, deoarece creează pentru infractor impresia de impunitate pentru infracțiunile mai puțin grave, poate reprezenta o încurajare pentru infractorul ce a săvârșit o infracțiune gravă, de a săvârși și alte infracțiuni mai puțin grave pentru care pedepsele vor fi absorbite în pedeapsa pentru infracțiunea mai gravă.
Sistemul absorbției pedepselor creează dificultăți în aplicarea actelor de clemență, când acestea ar privi pedeapsa aplicată pentru infracțiunea cea mai grea.
Acest sistem are două variante:
instanța judecă toate infracțiunile comise, stabilind cate o pedeapsă pentru fiecare dintre ele și apoi dispune să se execute doar pedeapsa cea mai grea.
instanța judecă doar infracțiunea susceptibilă să atragă pedeapsa cea mai grea. Acest sistem prezintă marele inconvenient de a-i conferi infractorului care a comis o infracțiune gravă impunitate pentru orice alte infracțiuni mai puțin grave pe care le-ar săvarși ulterior. Sistemul absorbției este aplicat in numeroase Coduri penale, precum cel german, italian sau francez, dar cu corectivul că este restricționat la materia concursului ideal, situație in care impedimentele de mai sus nu mai subzistă.
Și acestui sistem i s-au adus critici, în sensul că ar constitui o primă de încurajare pentru inculpat care știind că va fi pedepsit pentru fapta cea mai gravă, ar putea comite mai multe infracțiuni cu un pericol social redus. Apoi, sistemul absorbției nu permite judecătorului să facă o individualizare a sancțiunii, din moment ce infractorul ce a comis mai multe infracțiuni va fi sancționat la fel cu cel care a săvârșit doar o singură faptă, ceea ce contravine principiului echității.
Sistemul cumulului juridic
Sistemul cumulului juridic sau al contopirii pedepselor este un sistem intermediar între cel al adiționării și cel al absorbției și presupune aplicarea pedepsei celei mai grave, dintre cele stabilite pentru fiecare infracțiune, la care se poate adăuga un spor.
Acest sistem adoptat și de codul penal român în vigoare, are avantajul că elimină inconvenientele semnalate în celelalte sisteme, iar obiecțiile ce i se pot aduce sunt de mai mică importanță.
Aplicarea sporului poate fi obligatorie sau facultativă, iar sporul poate fi variabil sau fix. Acesta este sistemul care a fost adoptat, in mod tradițional de către legiuitorul nostru.
Daca în privinta definitiei sau a formelor concursului reglementate de lege, noul Cod penal nu a adus modificari fata de Codul penal din 1969, în materia tratamentului sanctionator au intervenit transformari importante.
Astfel, daca art. 34 – 36 si 401 C.p. consacra sistemul cumulului juridic cu spor facultativ si variabil, art. 39 C.p. instituie sanctionarea concursului potrivit sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu si fix.
Pedeapsa principala în caz de concurs de infractiuni
Potrivit art. 39 C.p. aplicarea pedepsei pentru concursul de infracțiuni parcurge două etape. Mai întâi se stabilește pedeapsa pentru fiecare dintre infracțiunile săvârșite și apoi, în etapa a doua, se aplică (se dă spre executare) pedeapsa cea mai grea care va fi sporită în limitele prevăzute de lege.
Stabilirea pedepsei reprezintă activitatea de individualizare a răspunderii penale pentru o singură infracțiune care se află în pluralitatea de infracțiuni săvârșită de infractor, făcându-se abstracție de existența celorlalte infracțiuni.-
Aplicarea pedepsei reprezintă o etapă următoare stabilirii pedepsei concrete pentru fiecare infracțiune, când apreciindu-se ansamblul activității infracționale a infractorului, se aplică adică se dă spre executare o pedeapsă pentru întreg ansamblul, care reflectă de data aceasta pericolul social reieșit din comiterea infracțiunilor concurente.
Situații posibile- la care se poate ajunge după stabilirea pedepsei în primă etapă și determinarea pedepsei aplicabile pentru întreaga activitate infracțională în a doua etapă:
Când pentru vreuna din infracțiunile concurente s-a stabilit pedeapsa detențiunii pe viață. Când s-a stabilit o pedeapsă cu detențiunea pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoarea ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață.- Prin dispozițiile art. 39 alin. 1 lit. a C.p. se consacră, numai în acest caz, sistemul absorbției, sistem care se justifică prin caracterul pedepsei – absolut determinate – al detențiunii pe viață și care pedeapsă este suficient de aspră pentru a mai fi agravată.
Aplicarea pedepsei când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea. Când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adăugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (art. 39 alin. 1 lit. b C.p.).
Dacă totalul celorlalte pedepse nu este un număr divizibil cu e atunci se va recurge la aplicarea dispozițiilor art. 186 C.p. privind calculul timpului. De ex. dacă au fost stabilite pedepsele cu închisoarea de 3 ani și respectiv de 2 ani, se va aplica pedeapsa cea mai grea de 3 ani, apoi pedeapsa de 2 ani (ce nu este divizibilă cu 3) va fi transformată în luni adică 24 de luni (număr divizibil cu 3). O treime din 24 de luni înseamnă 8 luni. În acest caz pedeapsa rezultantă va fi de 3 ani și 8 luni.
La fel se va proceda și dacă totalul celorlalte pedepse este exprimat într-un număr de luni ce nu este divizibil cu 3. Conform art. 186 C.p. lunile vor fi transformate în zile, fiecare lună având 30 de zile. De ex. dacă au fost stabilite pedepsele cu închisoarea de 1 an și respectiv de 4 luni, se va aplica pedeapsa cea mai grea de 1 an, apoi pedeapsa de 4 luni (număr nedivizibil cu 3) va fi transformată în zile, adică 120 de zile (număr divizibil cu 3). O treime din 120 de zile înseamnă 40 de zile. La rândul lor cele 40 de zile reprezintă 1 lună și 10 zile. În final pedeapsa rezultantă va fi de 1 an, 1 lună și 10 zile de închisoare.
Aplicarea pedepsei când pentru infracțiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu amendă. Când toate pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente sunt pedepse cu amendă, atunci se va aplica amenda cea mai mare care la care se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite (art. 39 alin. 1 lit. c C.p.). –
Aplicarea pedepsei când pentru infracțiunile concurente s-au stabilit o pedeapsă cu închisoarea și o pedeapsă cu amendă. În acest caz, conform art. 39 alin. 1 lit. d C.p., se va aplica pedeapsa cu închisoarea la care se adaugă în întregime pedeapsa cu amenda (cumul aritmetic)
Aplicarea pedepsei când pentru infracțiunile concurente s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea și mai multe pedepse cu amendă. Conform art. 39 alin. 1 lit. e C.p. dacă între pedepsele stabilite pentru un concurs sunt mai multe cu închisoarea și mai multe cu amenda se va alege pentru aplicare pedeapsa rezultantă a închisorii (aplicată potrivit regulilor prezentate mai sus – lit. b) la care se adăuga în întregime amenda rezultantă (aplicată potrivit regulilor arătate mai sus – lit. c).-
În această ipoteză, se pot distinge diferite situații care vor avea aceeași rezolvare. Astfel dacă pentru infracțiunile concurente au fost stabilite mai multe pedepse cu închisoarea și o singură pedeapsă cu amendă, instanța va contopi pedepsele cu închisoarea (conform lit. b) și va ajunge la o pedeapsă rezultantă pe care o va aplica și la care va adăuga în întregime pedeapsa amenzii. Când au fost stabilite pentru infracțiunile concurente mai multe pedepse cu amenda și o singură pedeapsă cu închisoarea, instanța va aplica pedeapsa închisorii la care va adăuga în întregime amenda rezultantă din contopirea pedepselor cu amenda (conform lit. c) stabilite de instanță.
Pedeapsa complementara în caz de concurs de infractiuni
Pedepsele complementare pentru infracțiunile concurente se vor aplica pe lângă pedeapsa principală rezultantă a concursului dacă au fost mai întâi stabilite pe lângă fiecare pedeapsă principală cu închisoarea. Așadar o pedeapsă complementară nu poate fi aplicată direct pe lângă pedeapsa rezultantă ci trebuie mai întâi ca acea pedeapsă complementară să fi fost stabilită pe lângă o pedeapsă principală pentru una dintre infracțiunile aflate în concurs (art. 45 C.p.).
Cazul unei singure pedepse complementare. Dacă s-a stabilit o singură pedeapsă complementară pentru una din infracțiunile concurente aceasta se va aplica pe lângă pedeapsa rezultantă aplicată concursului de infracțiuni, chiar dacă această pedeapsă complementară nu a fost stabilită pe lângă pedeapsa cea mai grea și care a fost aplicată, eventual cu agravări ca rezultantă a concursului.-
Pedepse complementare de natură diferită. În cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită pentru infracțiunile concurente, se vor aplica toate; de ex.: dacă au fost stabilite pedepsele complementare: degradarea militară și interzicerea unor drepturi prevăzute la art. 66 lit. a, b și g, se vor aplica toate. –
Pedepse complementare de aceeași natură. a) Dacă pedepsele complementare stabilite sunt de aceeași natură, dar cu un conținut diferit se vor aplica toate; de ex.: dacă au fost stabilite pedepsele complementare privind interzicerea exercitării unor drepturi prevăzute de art. 66 lit. a și b, art. 66 lit. g, art. 66 lit. e, fiind de aceeași natură, dar cu un conținut diferit se vor aplica toate; b) dacă pedepsele complementare stabilite sunt de aceeași natură și cu același conținut se va aplica cea mai grea.
Separat de pedepsele complementare este necesara si o trecere in revista a:
Pedepselor accesorii stabilite pe lângă pedepsele principale, care urmează aceleași reguli ca cele arătate mai sus (art. 45 alin. 5 C.p.). Acest lucru este firesc deoarece conținutul pedepsei accesorii este identic cu cel al pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi;
Măsurilor de siguranță în cazul concursului de infracțiuni. Având în vedere scopul măsurilor de siguranță de a înlătura o stare de pericol și de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni (art. 107 C.p.) s-a prevăzut în art. 45 alin. 6 C.p. cumularea măsurilor de siguranță de natură diferită sau care sunt de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, luate în cazul infracțiunilor concurente. –
Este posibilă, așadar cumularea măsurilor de siguranță chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit fiindcă finalitatea lor este diferită; de ex.: în cazul măsurii de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii (art. 111 C.p.), dacă această măsură a fost luată de mai multe ori pentru infracțiunile din concurs, pentru diferite funcții sau profesii va fi interzisă ocuparea tuturor acestor funcții sau profesii fiincă măsurile au conținut diferit.
Când măsurile de siguranță luate în cazul infracțiunilor concurente au aceeași natură și același conținut, dar pe durate diferite, se ia măsura de siguranță cu durata cea mai mare (art. 45 alin. 7 teza I C.p.).
În cazul măsurilor de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, luate conform art. 112 C.p. (confiscarea specială), acestea se cumulează (art. 45 alin. 7 teza a-II a C.p.). Cumularea măsurilor de siguranță luate pentru infracțiunile concurente conform art. 112 C.p. este justificată fiindcă privesc bunuri diferite, bunuri în legătură cu care s-a reținut starea de pericol ce ar rezulta din deținerea acestora.
Masurile educative
În caz de concurs de infracțiuni săvârșite în timpul minorității se stabilește și se ia o singură măsură educativă pentru toate infracțiunile.
În cazul săvârșirii a două infracțiuni, dintre care una în timpul minorității și una după majorat, pentru infracțiunea comisă în timpul minorității se ia o măsură educativă, iar pentru infracțiunea săvârșită după majorat se stabilește o pedeapsă, după care:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa.
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puțin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii infracțiunii comise după majorat. Nu va fi posibilă amânarea aplicării ori suspendarea executării sub supraveghere a unei astfel de pedepse.
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită după majorat este detențiunea pe viață, se execută numai această pedeapsă.
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
Din durata pedepsei închisorii aplicate în urma contopirii cu o măsură educativă privativă de libertate se scade ceea ce s-a executat din momentul săvârșirii infracțiunii comise după majorat până la data judecării.
În cazul săvârșirii după majorat a două sau mai multor infracțiuni concurente se aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultantă se majorează cu o durată egală cu cel puțin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii infracțiunii comise după majorat.
Contopirea si computarea pedepselor
Situații în care se impune contopirea. Contopirea pedepselor în cazul concursului de infracțiuni funcționează indiferent dacă acestea sunt judecate concomitent de aceeași instanță, ori de instanțe diferite și la date diferite.
Contopirea pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente se pune în următoarele ipoteze (art. 40 C.p.).
Judecarea ulterioară a unei infracțiuni concurente. Infractorul condamnat definitiv pentru o infracțiune este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă. În acest caz pedeapsa stabilită pentru infracțiunea judecată ulterior se va contopi cu pedeapsa definitivă stabilită anterior conform art. 39 C.p.
Condamnări pentru infracțiuni concurente. Cea de a doua ipoteză are în vedere situația în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise și o altă condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă. Și în acest caz pedepsele stabilite deja vor fi contopite conform art. 39 C.p.
Condamnare anterioară pentru un concurs de infracțiuni. Este posibil ca infractorul să fi fost anterior condamnat pentru un concurs de infracțiuni existând deja o pedeapsă rezultantă, iar ulterior să fie judecat pentru o infracțiune concurentă cu cele pentru care se aplicase o pedeapsă rezultantă. În această situație se vor contopi pedepsele stabilite pentru infracțiuni concurente și nu rezultanta pentru o parte din infracțiunile concurente cu pedeapsa stabilită pentru infracțiunea concurentă judecată ulterior.
Deci întotdeauna contopirea ale loc între pedepsele stabilite pentru fiecare infracțiune concurentă și nu între pedepsele rezultante ale unor infracțiuni săvârșite în concurs.
Pedepse executabile. În contopire vor fi cuprinse numai pedepsele ce urmează a fi executate, nu și cele pentru care a intervenit o cauză legală de neexecutare. Aceasta presupune că o pedeapsă grațiată condiționat, nu va putea fi contopită cu pedepsele executabile.
Dacă însă, până în momentul contopirii o parte din pedeapsa grațiată condiționat a fost executată, ori condamnatul a fost arestat preventiv pentru acea infracțiune s-a decis, în practica judiciară, că durata pedepsei executate ca și durata arestării preventive să se deducă din pedeapsa aplicată pentru concursul de infracțiuni.
Deducerea pedepsei executate. Contopirea pedepselor pentru concursul de infracțiuni se va face și în situația în care condamnatul a executat în totul ori în parte condamnarea, cu precizarea că se va scade din durata pedepsei aplicate pentru tot concursul, ceea ce s-a executat (art. 40 alin. 3 C.p.).-
Detențiunea pe viață comutată. Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa cu detențiunea pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii (art. 40 alin. 4 C.p.).
Influența actelor de clemență. Incidența actelor de clemență privește fiecare pedeapsă stabilită în cadrul concursului de infracțiuni astfel că pedeapsa rezultantă va fi desfăcută. Dacă în urma descontopirii și a aplicări actelor de clemență rămâne de executat numai o pedeapsă stabilită pentru o infracțiune, înlăturarea sporului ce fusese aplicat este obligatorie.
Dacă în urma aplicării actelor de clemență au rămas de executat cel puțin două pedepse, înlăturarea sporului ce fusese inițial stabilit pe lângă pedeapsa de bază nu mai este obligatorie ci facultativă pentru instanță, care îl poate menține, reduce sau chiar înlătura.
Pedeapsa în caz de concurs de infractiuni savârsite de persoana juridica
Sistemul de sancționare al concursului de infracțiuni săvârșite de persoana juridică este similar cu sistemul prevăzut pentru concursul de infracțiuni săvârșite de persoana fizică. Conform art. 147 alin. 1 C.p., în caz de concurs de infracțiuni … persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică.
Contopirea pedepselor pentru infracțiunile concurente săvârșite de persoana juridică. Și în cazul concursului de infracțiuni săvârșite de persoana juridică contopirea pedepselor se impune indiferent dacă infracțiunile sunt judecate concomitent de aceeași instanță sau de instanțe diferite ori la date diferite.
Pedepsele complementare și măsurile de siguranță în cazul concursului de infracțiuni săvârșite de persoana juridică. Conform art. 147 alin. 2 C.p. în caz de pluralitate de infracțiuni, pedepsele complementare de natură diferită, cu excepția dizolvării, sau cele de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeași natură și cu același conținut se aplică cea mai grea.
În caz de pluralitate de infracțiuni, măsurile de siguranță luate conform art. 112 (confiscarea specială) se cumulează (art. 147 alin. 3 C.p.).
Dreptul procesual penal si concursul de infractiuni
Potrivit art. 43 din noul Cod Procedură Penală, în cazul concursului de infracțiuni se aplică regulile de competență privitoare la reunirea cauzelor. Art. 43 NCPP grupeaza sub aceasta denumire de reunire a cauzelor ipotezele de conexitate si indivizibilitate stipulate de vechiul cod. Ipotezele de reunire obligatorie reprezinta in fapt fostele cazuri de indivizibilitate de la art. 33 lit. b) si c) din vechiul cod, in vreme ce ipotezele de reunire facultative sunt fostele cazuri de conexitate si cazul de indivizibilitate prevazut de art. 33 lit. a din vechiul cod.
In legătură cu aplicarea pedepsei comune în caz de concurs de infracțiuni se ridică, pe plan procesual, problema competenței, adică cărei instanțe îi revine competența de a face aplicația dispozițiunilor cuprinse în art. 43 Cod Procedură Penală.
Competența în caz de reunire a cauzelor, este potrivit art. 44 Cod Procedură Penală – instanța care a fost mai întâi sesizată, iar dacă competența după natura faptelor sau calitatea persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit, competența revine instanței superioare în grad iar atunci când una dintre instanțe este civilă și cealaltă militară competența revine instanței militare.
O altă problemă procesuală privește neaplicarea sau greșita aplicare a dispozițiilor art. 43 Cod Procedură Penală de către o instanță, fie prin aceea că nu a stabilit pentru fiecare infracțiune în parte pedeapsa cuvenită, fie din cauză că pedeapsa comună nu a fost aplicată în limitele fixate de aceste dispoziții. Dacă aceste greșeli se găsesc într-o hotărâre nedefinitivă, ele pot fi înlăturate prin folosirea căilor de atac ordinare, iar dacă hotărârea este definitivă, ele vor fi înlăturate pe calea contestației la executare sau pe calea recursului extraordinar.
O problemă procesuală a implicației concursului de infracțiuni este și aceea a recalculării pedepsei comune atunci când a intervenit o cauză de stingere a răspunderii penale sau a pedepsei pentru una sau unele dintre faptele aflate în concurs, după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Această recalculare se obține tot pe calea contestației la executare (art. 598 Cod Procedură Penală).
In legătură cu contopirea pedepselor pentru infracțiunile concurente judecate separat se pune pe plan procesual de asemenea problema competenței, cu alte cuvinte, cărei instanțe îi revine competența de a efectua contopirea pedepselor. Problema o găsim rezolvată prin dispozițiile cuprinse în art. 585 noul Cod Procedură Penală.
Potrivit dispozițiilor cuprinse în acest art. 585, instanța competentă a modificat pedeapsa în cazurile prevăzute în art. 45 noul Cod Penal este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de detentie, instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere, instanța putând fi sesizată din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat.
Concluzii
În lucrarea de față mi-am propus să prezint cât mai pe larg posibil noțiunea de pluralitate de infracțiuni, punând accentul în special pe concursul de infracțiuni.
Defineam conceptul de pluralitate de infracțiuni ca facand referie la un grup de două sau mai multe infracțiuni între care, pentru a fi relevante din punct de vedere juridic, există o legătură din care decurg consecințe juridice. În situația în care aceeași persoană săvârșește toate infracțiunile, legătura dintre acestea este personală in personam, iar dacă legătura este una obiectivă de loc, timp sau de cauzalitate vorbim despre o legătură reală in rem.
Ținând seama de semnificația pe care conceptul de pluritate de infracțiuni o are în criminologie, teoria dreptului penal și legislația penală – aceea de ipostază a unui individ ce a săvârșit două sau mai multe infracțiuni, putem concluziona că pluritatea de infracțiuni face referire la unitatea de subiect si pluralitatea de infracțiuni.
Dupa cum spuneam noul Cod Penal reglementeaza în art.38-45 trei forme ale pluralitatii de infractiuni: concursul de infractiuni, recidiva si pluralitatea intermediara, insa exista si alte forme de pluralitate nereglementate expres în Codul Penal si care nu constituie nici concurs, nici recidiva si nici pluralitate intermediara. De exemplu, când un infractor, dupa executarea pedepsei pentru o infractiune comisa din culpa, savârseste o alta infractiune din culpa, nu avem niciuna din cele trei pluralitati mentionate mai sus, dar ipotezele din aceasta categorie nu prezinta importanta practica, întrucât nu atrag un tratament sanctionator distinct.
De asemenea, punctam mai sus ca ceea ce aduce nou actuala legislatie penala, fata de cea din 1968, este consacrarea celei de-a treia forme a pluralitatii de infractiuni in cadrul articolului 44.
Elementele de drept comparat din prezenta lucrare au rolul de a oferi o imagine de ansamblu a instituției discutate, în Europa. Astfel am putut vedea pe parcursul lucrării modul în care instituția pluralității de infracțiune este tratată de Codul Penal francez, italian, german, polonez, danez, irlandez și altele.
Cu privire la istoria pluralității de infracțiuni pe teritoriul țării noastre și în Europa, în secțiunea dedicată ei mi-am propus să realizez o analiză cât mai bine documentată pentru a putea oferi cele mai bune perspective cu privire la evoluția pluralității de infracțiuni pe teritoriul istoric la României.
Concursul de infracțiuni presupunea înfăptuirea a două sau mai multe infracțiuni. Individul care a săvârșit în repetate rânduri diverse infracțiuni, aceleași sau nu, prezintă grad de pericol social mai mare decât un individ care a sîvârșit o singură infracțiune. Acest lucru nu este însă întotdeauna valabil. Nu trebuie considerat întotdeauna că cel care a săvârșit mai multe infracțiuni, în acceși împrejurare sau nu, prezintă o culpabilitate sporită.
După cum am văzut concursul de infracțiuni se prezintă sub doua forme diferite sub raportul modului în care se săvârșesc infracțiunile concurente, adica dupa numarul actiunilor sau inactiunilor care stau la baza infractiunilor concurente, se distinge între concursul real sau material și concursul ideal sau formal.
Concursul real se mai numește și concurs material ori concurs prin mai multe acțiuni sau inacțiuni. Concursul real de infracțiuni este acea formă ce se realizează prin săvârșirea mai multor infracțiuni ca urmare a mai multor acțiuni sau inacțiuni distincte.
Concursul ideal sau formal de infracțiuni ori concursul printro singură acțiune cum se mai numește în literatura juridică, există atunci când „o acțiune sau inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care lea produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni”.
Unul dintre cele mai interesante capitole ale prezentei lucrări este Capitolul III care detaliază sancționarea concursului de infracțiuni în viziunea Noului Cod Penal punând în lumină noutățile pe care acesta le aduce în ceea ce privește pedepsele principale și complementare, contopirea pedepselor și aplicarea măsurilor educative infractorilor minori. Partea tehnică a calculului pedepselor este bine ilustrată cu multiple exemple, astfel încât chiar și un cititor neavizat ar putea cu ușurință să înțeleagă sistemul instituit de Noul Cod Penal.
Spuneam ca in teoria dreptului penal și în legislația penală sunt consacrate legislativ trei sisteme prin care este sancționat concursul de infracțiuni:
1. Sistemul cumulului aritmetic sau al totalizării
pedepselor;
2. Sistemul absorbției sau al contopirii pedepselor în
pedeapsa cea mai gravă;
3. Sistemul cumulului juridic sau al absorbției cu agravarea pedepsei cele mai grele.
Sistemul cumulului aritmetic sau sistemul adiționării pedepselor presupune adunarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracțiune din concurs și executarea pedepsei rezultate din adunarea lor.
Sistemul absorbției presupune aplicarea pedepsei stabilite pentru infracțiunea cea mai gravă care va absorbi pedepsele stabilite pentru celelalte infracțiuni mai ușoare.
Sistemul cumulului juridic sau al contopirii pedepselor este un sistem intermediar între cel al adiționării și cel al absorbției și presupune aplicarea pedepsei celei mai grave, dintre cele stabilite pentru fiecare infracțiune, la care se poate adăuga un spor.
In ceea ce priveste minoritatea am analizat faptul ca in caz de concurs de infracțiuni săvârșite în timpul minorității se stabilește și se ia o singură măsură educativă pentru toate infracțiunile, iar in cazul săvârșirii a două infracțiuni, dintre care una în timpul minorității și una după majorat, pentru infracțiunea comisă în timpul minorității se ia o măsură educativă, iar pentru infracțiunea săvârșită după majorat se stabilește o pedeapsă.
In ceea ce priveste persoana juridica sistemul de sancționare al concursului de infracțiuni săvârșite de persoana juridică este similar cu sistemul prevăzut pentru concursul de infracțiuni săvârșite de persoana fizică. Conform art. 147 alin. 1 C.p., în caz de concurs de infracțiuni persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică.
Contopirea pedepselor pentru infracțiunile concurente săvârșite de persoana juridică. Și în cazul concursului de infracțiuni săvârșite de persoana juridică contopirea pedepselor se impune indiferent dacă infracțiunile sunt judecate concomitent de aceeași instanță sau de instanțe diferite ori la date diferite.
Concluzionând, putem afirma că doctrina și legea penală românească tratează cu destul de multă importanță această instituție a dreptului penal, iar practicienii și justițiabilii asupra cărora se răsfrâng în mod inevitabil reglementările pluralității de infracțiuni pot avea o imagine destul de clară asupra posibilităților pe care legea le instituie cu privire la faptele ce intră sub incidența acestei reglementări. Totuși, este important de precizat că există anumite lacune pe care doctrina, iar mai apoi legiuitorul va trebui să le umple, iar acest lucru se va realiza cel mai probabil printr-o unificare a legislației la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește pluralitatea de infracțiuni.
Bibliografie
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Bulai Costica, Bulai Bogdan, Manual de Drept Penal, Parte Generala, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
Dongoroz V. și colectiv Explicatii teoretice ale codului penal român, partea generală, vol. I (1969) și vol. II (1970), Editura Academiei, București.
Griga, Ioan, Drept penal, Partea generală, Editura Fundatiei România de Mâine, București, 2006.
Mitrache C., Mitrache Const., Drept penal român, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2007.
Pascu Ilie, Gorunescu Mirela, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2009.
Udroiu Mihail, Drept penal, Partea generală. Partea specială. Editura C.H.Beck, București, 2010.
ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE SI NOTE DE JURISPRUDENTA
Brudariu, D. A., Răspunderea penalǎ a persoanei juridice, R.D.P.nr. 9/1996.
Bulai C., Antoniu G., Repertoar de practica judiciara.
SITE-URI INTERNET
Inalta Curte de Casatie si Justitie – www.scj.ro
ALTE SURSE
Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, Dicționarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic, București, 1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Concursul de Infractiuni (ID: 112146)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.