Concurenta Si Formele Ei. Abordari Comparative

CUPRINS

Concurența și formele ei. Abordări comparative

Abrevieri

Considerații introductive

Capitolul I

Concurența. Sediul materiei

I.1. Sediul materiei și acquis-ul comunitar în domeniul concurenței

I.1.1. Tratatele – Tratatul de la Roma, Maastricht și Lisabona

I.1.2. Convenții, Regulamente, Directive

I.2. Reglementarea internă, comunitară și internațională a concurenței comerciale, concurenței economice și concurenței pe piața muncii – Abordare comparativă

I.2.1 Concurența comercială, concurența economică și concurența pe piața muncii , noțiune, sediul materiei, caracteristici

I.2.2. Funcțiile concurenței economice și comerciale

Capitolul II

Analiza comparativă a reglementărilor în domeniul concurenței

II.1. Necesitatea apariției normelor de concurență într-o societate competitivă

II.2. Reglementarea concurenței în dreptul comunitar și european

II.3. Reglementarea concurenței în dreptul român

II.4. Reglementarea concurenței în plan internațional

Capitolul III

Rolul concurenței in dezvoltarea societății

III.1. Concurența ca necesitate obiectivă într-o economie de piață

III.2. Funcțiile concurenței economice și comerciale

III.3. Factorii implicați în organizarea și desfășurarea concurenței economice și comerciale

III.3.1. Agenții economici (întreprinderile) și comercianții – principalii actori în desfășurarea concurenței dintre aceștia

III.3.2. Rolul pieței și al prețurilor asupra comportamentului operatorilor economici și comerciali în formarea unui mediu concurențial normal

III.3.3. Aportul clientelei și al consumatorilor la desfășurarea concurenței pe piața relevantă

Capitolul IV

Formele concurenței abordare comparativă

IV.1. Concurența perfectă (pură), imperfectă și concurența eficace

IV.1.1. Concurența perfectă (pură) și concurența imperfectă

IV.1.2. Concurența eficientă (eficace sau practicabilă

IV.2. Concurența licită și concurența ilicită

IV.2.1. Concurența licită

IV.2.2. Concurența ilicită

IV.3. Practicile anticoncurențiale și concurența neloială

IV.3.1. Practicile anticoncurențiale

IV.3.2. Concurența neloială în domeniul comercial, economic

Capitolul V

Studiu de caz – Efectele economice ale abuzului de poziție dominantă exercitat de către Microsoft în Uniunea Europenă

V.1. Comportamentele abuzive de afaceri ale Microsoft

V.2. Remedii oferite de către Comisie și posibililele efecte ale acestora

Concluzii

Bibliografie

Abrevieri

Alin. – alineatul;

Art. – articolul;

CEE – Comunitatea Economică Europeană;

Ed. – editura;

Lit. – litera;

M. Of. – Monitorul oficial;

Nr. – numărul;

Op. Cit. – operă citată;

p. – pagina;

pct. – punctul;

PDC – Politica în domeniul concurenței;

TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană;

TFUE – Tratatul de funcționare a Uniunii Europene;

UE – Uniunea Europeană

Introducere

Una din condițiile de bază pentru existența unei economii de piață funcționale, alături de libertatea de mișcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului, o reprezintă un mediu concurențial nedistorsionat. Astfel, comercianții, fie la nivel național, fie la nivel comunitar, trebuie să interacționeze pe cât posibil în mod liber, fără influențe negative din partea agenților puternici sau aflați în situații privilegiate, asociațiilor de agenți economici sau a statului. Într-o economie de piață funcțională, respectarea normelor privind concurența asigură progresul economic, apărarea interesului consumatorilor și competitivitatea produselor și serviciilor în cadrul economiei respective dar și față de produsele de pe alte piețe.

Mediul concurențial poate fi afectat negativ de activitățile anticoncurențiale care reprezintă obiectul sau efectul înțelegerilor sau a practicilor concertate între agenții economici, de abuzul de poziție dominantă a unor agenți economici puternici; de asemenea, concurența poate fi distorsionată prin subvențiile acordate de stat unor agenți economici, ceea ce le creează o poziție avantajoasă față de ceilalți concurenți pe piața respectivă.

Rațiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenței (PDC) este determinată de faptul că piața nu poate, în mod natural, să funcționeze normal, fiind necesare intervenții din afară, care să-i asigure o evoluție corespunzătoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piață și concurență în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiții optime a resurselor și în oferirea unei motivații puternice privind creșterea eficienței și a nivelului tehnic și calitativ al producției. Totodată, principiul economiei de piață deschise nu implică existența unei atitudini pasive față de modul de funcționare al piețelor, ci dimpotrivă, impune menținerea unei vigilențe constante, pentru a permite mecanismelor pieței să funcționeze corect. Acest lucru devine cu atât mai necessari în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin adâncirea integrării la nivelul piețelor.

Conform teoriei economice, creșterea concurenței pe piață va conduce la o mai bună alocare a efectelor, ca urmare a faptului că prețurile bunurilor și serviciilor vor tinde către nivelul costurilor marginale. În condițiile concurenței perfecte, prețurile vor fi egale cu costurile marginale astfel încât profiturile vor fi zero. Ca atare, producătorii vor avea tendința să intervină pentru a-și crește profiturile, prin inițierea unor măsuri care să ducă la restrângerea concurenței. Într-o guvernare caracterizată prin „laissez-faire”, nu se va putea interveni împotriva unei asemenea opțiuni strategice.

Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul concurenței sunt de natură diversă și au variat în timp. Fără a încerca să facem trimiteri mult prea îndepărtate în timp, trebuie să observăm că, primul set de reguli în domeniul concurenței a fost conținut în US Sherman Act, din 1890. Măsurile au fost adoptate ca rezultat al îngrijorărilor crescânde legate de creșterea numărului de înțelegeri din domeniul căilor ferate, petrolului și băncilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, concentrări economice care amenințau stabilita tea sistemului economic și politic. În diferitele țări europene, de la începutul secolului al XXlea, regulile în domeniul concurenței au căutat să asigure o balanță între beneficiale economice generate de colaborarea dintre firme și riscurile politice și economice pe care le implică. Atât în Germania, cât și în Japonia după al doilea război, forțele aliate au impus o legislație anti-monopoluri cu scopul de a restrânge puterea unor uriași financiariindustriali, care susținuseră eforturile de război ale acestor țări. Din motive similare, prevederi anti-trust au fost introduse și în Tratatul CECO, semnat la Paris în 1954, care, spre deosebire de Tratatul CEE, a inclus de la început și reglementări privind controlul concentrărilor.

Capitolul I

Concurența. Sediul materiei

Normele de drept, național al statelor membre, în materia concurenței, și modul de aplicare a acestora nu trebuie să eontravină celor comunitare și felului în care acestea sunt interpretate.

Legislația națională transpunea aproape integral prevederile acquis-ului comunitar in materia concurenței și ajutorului de stat, chiar înaintea aderării Românie la Uniunea Europeană, autoritățile române asumându-și obligația să aplice în mod corect aceste prevederi, în spiritul și conform interpretării cristalizate la nivelul Comunității Europene, obligație ce incumbă în mod egal și asupra instanțelor judecătorești, chiar înaintea datei aderării.

In practică, aplicarea efectivă a întâmpinat dificultăți determinate de nivelul reformelor economice și de gradul de dezvoltare insuficient al economiei funcționale, ceea ce face necesară, spre exemplu, acordarea unor ajutoare de stat în sectoarele sensibile ale economiei (a se vedea capitolul 1, secțiunea 3 – Sediul materiei și acquis-ul comunitar în domeniul concurenței aferent capitolului 6 – Concurența). Deși acest principiu este acceptat la nivel comunitar, este esențială respectarea strictă a legislației concurențiale și reducerea conformă a excepțiilor.

I.1. Sediul materiei și acquis-ul comunitar în domeniul concurenței

Istoria politicii în domeniul concurenței reprezintă o „poveste fascinantă”, care implică apariția și consolidarea unui cadru reglementar și instituțional bazat pe raporturi interinstituționale strânse; actuala formă a PDC reprezintă rezultatul sinergic al convergenței dintre dinamica internă a politicii și existența unor factori exogeni diverși, de natură politică, economică sau instituțională.

Tratatul privind crearea CECO, din 1951, prin Art.65 și 66 reglementează practicile din domeniul cărbunelui, oțelului și a concentrărilor economice. Prevederile respective au fost ulterior preluate în articolele 85(81) și 86(82)2 ale Tratatului de la Roma din 1957, deși era evident că instrumentele regulatorii respective nu erau adecvate pentru a reglementa și alte segmente de piață. Politica europeană în domeniul concurenței s-a bazat și se bazează încă pe Art.3(f) al Tratatului CEE (acum Art. 3(g) al Tratatului UE) conform căruia trebuie actina astfel încât „concurența la nivelul Pieței Comune să nu fie distorsionată”, implementarea acestui principiu regăsindu-se în articolele 85(81) – 94(89) ale Tratatului UE. Prevederile respective se referă la controlul Comisiei asupra aranjamentelor/practicilor restrictive (sau a cartelurilor), a exercitării abuzive a poziției dominante pe piață și a controlului privind acordarea ajutoarelor de stat. Aceste componente, specifice momentului de început al PDC continuă să fie și astăzi pilonii centrali ai acestei politici.

I.1.1. Tratatele – Tratatul de la Roma, Maastricht și Lisabona

Din punctul de vedere al structurilor competitive, piața Uniunii Europene îmbracă forma pieței cu concurență monopolistică, iar politica privind concurența se pliază pe caracteristicile acesteia.

Trăsăturile distinctive ale politicii privind concurența în Uniunea Europeană sunt:

– baza solidă conferită prin Tratate ( Paris și Roma)

– faptul că nu a înlocuit politicile privind concurența din Statele Membre, însă există o tendință a acestora de a-și alinia sau modela politicile naționale cu politica privind concurența în Uniunea Europeană.

– joacă un rol central în programul de construcție a Pieței Unice, în sensul că trasează regulile competiției și urmărește aplicarea lor, fiind prin aceasta motorul mecanismului Uniunii Europene;

– creșterea fără precedent a firmelor mixte, restructurarea industriilor, apariția unor noi industrii și impactul globalizării au creat un număr mare de situații noi care au generat modificarea componentelor și reglementărilor specifice acestei politici.

– Comisia Europeană este instituția cu autonomie considerabilă în acest domeniu: crează reglementări, conduce investigații, decide, aplică și , atunci cînd este necesar sancționeză. În anul 2000, Comisia a rezolvat peste 1200 de cazuri noi legate de concurență, dintre care 297 reprezentau formarea de monopoluri, 345 erau legate de fuziuni și achiziții și 564 legate de ajutoare de stat.

Tratatul de funcționare a UE (Roma 1952) – prezentat sintetic

In partea a a-ll-a, titlul 7 (art. 101-118) sunt prevăzute norme privind concurența, impozitarea și armonizarea legislațiilor. în capitolul I sunt reguli de concurență. în secțiunea 1 de la art. 101-106 sunt reguli aplicabile întreprinderilor.

In art. 101, alin. 1 se prevede: sunt incompatibile cu piața internă și interzise acordurile dintre întreprinderi, toate deciziile asociaților de întreprinderi și practicile concertate care pot afecta ori au ca efect împiedicarea, limitarea sau distorsionarea concurenței pe piața internă și în special cele care:

– la litera A fixează direct sau indirect prețurile de vânzare- cumpărare sau alte condiții comerciale;

– la litera B limitează sau controlează producția, piețele, dezvoltarea tehnologică și investițiile;

– la litera C se împart piețele și sursele de aprovizionare;

– la litera D se intonii centrali ai acestei politici.

I.1.1. Tratatele – Tratatul de la Roma, Maastricht și Lisabona

Din punctul de vedere al structurilor competitive, piața Uniunii Europene îmbracă forma pieței cu concurență monopolistică, iar politica privind concurența se pliază pe caracteristicile acesteia.

Trăsăturile distinctive ale politicii privind concurența în Uniunea Europeană sunt:

– baza solidă conferită prin Tratate ( Paris și Roma)

– faptul că nu a înlocuit politicile privind concurența din Statele Membre, însă există o tendință a acestora de a-și alinia sau modela politicile naționale cu politica privind concurența în Uniunea Europeană.

– joacă un rol central în programul de construcție a Pieței Unice, în sensul că trasează regulile competiției și urmărește aplicarea lor, fiind prin aceasta motorul mecanismului Uniunii Europene;

– creșterea fără precedent a firmelor mixte, restructurarea industriilor, apariția unor noi industrii și impactul globalizării au creat un număr mare de situații noi care au generat modificarea componentelor și reglementărilor specifice acestei politici.

– Comisia Europeană este instituția cu autonomie considerabilă în acest domeniu: crează reglementări, conduce investigații, decide, aplică și , atunci cînd este necesar sancționeză. În anul 2000, Comisia a rezolvat peste 1200 de cazuri noi legate de concurență, dintre care 297 reprezentau formarea de monopoluri, 345 erau legate de fuziuni și achiziții și 564 legate de ajutoare de stat.

Tratatul de funcționare a UE (Roma 1952) – prezentat sintetic

In partea a a-ll-a, titlul 7 (art. 101-118) sunt prevăzute norme privind concurența, impozitarea și armonizarea legislațiilor. în capitolul I sunt reguli de concurență. în secțiunea 1 de la art. 101-106 sunt reguli aplicabile întreprinderilor.

In art. 101, alin. 1 se prevede: sunt incompatibile cu piața internă și interzise acordurile dintre întreprinderi, toate deciziile asociaților de întreprinderi și practicile concertate care pot afecta ori au ca efect împiedicarea, limitarea sau distorsionarea concurenței pe piața internă și în special cele care:

– la litera A fixează direct sau indirect prețurile de vânzare- cumpărare sau alte condiții comerciale;

– la litera B limitează sau controlează producția, piețele, dezvoltarea tehnologică și investițiile;

– la litera C se împart piețele și sursele de aprovizionare;

– la litera D se interzic cele prin care se aplică condiții ilegale Ia tranzacții de același fel, încheiate cu alți parteneri comerciali, situându-i pe primi într-o poziție defavorabilă;

– la litera E se condiționează încheierea contractelor de acceptarea de către celelalte părți, a unei obligați suplimentare, care prin natura lor, nu au legătură cu obiectul contractului.

– în art. 101, alin. 2 se prevede: că toate acordurile, deciziile sau practicile concertate, interzise de alin. 1 sunt nule de drept.

In art. 101, alin. 3 sunt prevăzute deciziile, acordurile și practicile concertate, care pot fi exceptate, de la interdicția arătată în alin. l, nu sunt sancționate practicile, care, deși interzise, contribuie la ameliorarea distribuției/producției de mărfuri, ori Ia promovarea progresului tehnic; nu sunt sancționate dacă nu se elimină concurența pe o piață substanțială a pieței interne.

Îart. 102 este reglementat abuzul de poziție dominantă: este incompatibilă cu piața comună și se interzice orice abuz de poizîție dominantă a uneia sau mai multe întreprinderi pe piața internă, în ansamblu ei sau pe un segment al acesteia, în măsura în care acest abuz afectează schimburile comerciale între statele membre și care constă în:

– litera A: impunerea în mod direct a prețurilor de vânzare- cutnpărare sau a altor condiții comerciale;

– litera B: limitarea producției, a dezvoltări tehnologice și a pieței de desfacere;

– litera C: aplicarea de condiții diferite la tranzacții încheiate cu alți parteneri;

– litera D: condiționează încheierea de contracte, prin acceptarea de condiții, care nu au legătură cu contractele respective.

In capitolul 1 sunt prevăzute dispoziții cu privire Ia dreptul comisiei europene și al UE de a emite regulamente și decizii cu forță obligatorie pentru toate statele membre UE, în ceea ce privește desfășurarea activități concurențiale, investigarea și sancționarea practicilor restrictive arătate în art. 101 și 102.

Analiza practicilor restrictive prevăzute în art. 101 și 102 din Tratat. Din textele celor două articole, politicile concurențiale ale UE sunt direcționate pe patru domenii:

– iminarea acordurilor de restricție a concurenței și a abuzurilor de poziție dominantă;

– controlul fuziunilor de întreprinderi;

– liberalizarea sectoarelor economice sub formă de monopol;

– monitorizarea subvențiilor acordate de statele UE.

Potrivit dispozițiilor din art. 101, alin. I, sunt interzise:

– acordurile dintre întreprinderi;

– deciziile asociaților dintre întreprinderi;

– practicile concertate.

Acordurile, în principiu acordurile care se încheie în scopul promovări/creșteri producției, al cercetări sau al progresului tehnic nu sunt sancționabile, dar dacă potrivit dispoziției din art. 101, alin. 1. Comisia Europeană este sesizată de o persoană fizică sau juridică, care are un interes legitim, de către părțile ale unei înțelegeri sau se sesizează din oficiu despre o încălcare a dispozițiilor respective, se vor aplica prevederile Regulamentului nr. 1/2003. întreprinderile sunt obligate să stabilească dacă acordurile încheiate sunt susceptibile să intre în sfera de aplicare ale art. 101, alin. 1 sau dacă sunt îndeplinite condițiile de la art. 101, alin. 3.

Acordurile interzise dintre întreprinderi pot să aibă formă expresă sau tacită prin care cel puțin două întreprinderi independente își exprimă, în mod direct și neviciat, acordul cu privire la cerere, ofertă și preț; sau în legătură cu comportamentul de bună-credință sau de rea-credință pe piață. Din punct de vedere faptic, o înțelegere se poate realiza scris, oral sau pe diferite suporturi.

Acordurile sau înțelegerile pot fi pe orizontală, atunci când intervin între întreprinderi, aflate pe același nivel economic, și pot fi și pe verticală, care se realizează între întreprinderi allându-se în diferite faza ale procesului de producție și comercializare și care sunt independente.

Tratatul de la Lisabona și concurența în spațiul european

Sediul materiei privind concurența în Tratatul de la Lisabona, art. 101-109 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), precum și Protocolul nr. 27 privind piața internă și concurența, care precizează că obiectivul pieței interne, definit la art. 3, alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), include chestiunea concurenței nedenaturate.

Politica în domeniul concurenței și practicile concertate sunt reglementate prin Regulamentul (CE) nr. 1/2003, în vigoare de la 1 mai 2004. TFUE reglementează politica în domeniul concurenței la art. 101, care interzice acordurile între întreprinderi ce au ca obiect sau efect restrângerea sau denaturarea concurenței.

Art. 101 din Tratatul de la Lisabona (ex-articolul 81 TCE) prevede:

– Sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne și, în special, cele care:

– stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare;

– limitează sau controlează producția, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investițiile;

– împart piețele sau sursele de aprovizionare;

– aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial;

– condiționează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Obiectivul fundamental al normelor comunitare de concurență îl reprezintă protejarea concurenței de denaturări. Concurența nedenaturată nu este însă un scop în sine, ci o condiție pentru realizarea unei piețe interne libere și dinamice, constituind unul dintre instrumentele de promovare a bunăstării economice generale. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, protejarea concurenței de denaturări nu mai este menționată în mod explicit la art. 3 din TUE, ci este inclusă in conceptul de piață internă în conformitate cu Protocolul nr. 27. Nu se așteaptă ca acest lucru să producă schimbări fundamentale în practică, deoarece dispozițiile privind practicile anticoncurențiale ale întreprinderilor și interdicția privind ajutoarele de stat rămân neschimbate. Condițiile de aplicare și efectele juridice ale acestor domenii de reglementare s-au înrădăcinat într-atât în îndelungata practică administrativă a Comisiei Europene și în jurisprudența instanțelor europene, încât domeniile respective pot fi considerate drept stabile. In cele trei domenii de aplicare a normelor (acorduri, abuzul de poziție dominantă și ajutoarele de stat), interdicția este limitată Ia practicile care au.ufi impact asupra comerțului între statele membre și le exclude pe acelea care afectează doar comerțul în interiorul unui stat ( Art. 101 din TFUE permite totuși practici anticoncurențiale cazuri excepționale – în esență, atunci când efectele favorabile concurenței ale acestor practici depășesc efectele anticoncurențiale [art. 101 alin. (3) din TFUE].

Astfel, dispozițiile tratatului reglementează interdicția în principiu, dar și posibilitățile de exceptare prevăzute de art. 101 și 105 din Tratatul TFUE.

Interdicția în principiu, prevăzută de art. 101 alin. (1) și (2) sunt interzise și nule de drept toate acordurile între întreprinderi (inclusiv asocierile și practicile concertate) care au ca obiect sau efect afectarea concurenței și pot aduce atingere comerțului intracom unitar, în text sunt date următoarele exemple:

– stabilirea prețurilor;

limitarea sau controlarea producției, a comercializării, a dezvoltării tehnice sau a investițiilor;

– împărțirea piețelor sau a surselor de aprovizionare;

aplicarea unor condiții inegale la prestații echivalente; -condiționarea încheierii contractelor de unele prestații suplimentare care nu au legătură cu obiectul contractelor.

Posibilități de exceptare prevăzute de art. 101 alin. (3) din TFUE

Acordurile care contribuie la îmbunătățirea producției sau a distribuției de produse, ori la promovarea progresului tehnic sau economic pot fi exceptate cu condiția ca:

-consumatorilor să li se acorde o parte echitabilă din beneficiul obținut și

-acordul să nu impună restricții care nu sunt indispensabile sau să vizeze eliminarea concurenței în privința unei părți semnificative a produselor în cauză.

Rolul Comisiei Europene este reglementat de art. 105 din TFUE (a se vedea pentru detalii secțiunea privind Organismele europene în domeniul concurenței – prezentare sintetică).

Comisia asigură aplicarea principiilor. La cerere sau din oficiu, ea investighează cazurile supuse atenției sale, constată încălcările și propune măsuri pentru ca acestea să înceteze. Până la intrarea în vigoare a normelor de aplicare sub forma regulamentelor sau a directivelor Consiliului, în temeiul art. 103 din TFUE, statele membre hotărăsc în conformitate cu legislația națională, astfel cum se prevede la art. 104 din TFUE.

I.1.2. Convenții, Regulamente, Directive

Deși politica comunitară în domeniul concurenței este tot mai mult determinată de considerente economice, constrângerile la care este supusă sunt în principal de ordin juridic.

Referiri la concurență se găsesc în legislația secundară, adoptată de Consiliul UE și de Comisia Europeană, sub forma Regulamentelor și Directivelor. Astfel, în această categorie includem:

– Regulamentul Consiliului 17/1962;

– Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, amendat prin

– Regulamentul 1310/1997;

– Regulamente și exceptări în bloc, acordate în cazul unor acorduri care privesc situații bine precizate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea și dezvoltarea, distribuția autovehiculelor etc.

În al treilea rând, un număr în creștere de instrucțiuni, care nu sunt în mod formal obligatorii, și care oferă informații esențiale privind interpretarea regulilor obligatorii sau modul în care va acționa Comisia într-un anumit domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia caută să crească gradul de predictibilitate al acțiunilor sale.

Acestor surse de drept li se adaugă deciziile CEJ și ale Tribunalului de Primă Instanță. Nu în ultimul rând, trebuie menționate și acordurile internaționale în care se fac referiri exprese privind diferite situații specifice legate de domeniul concurenței.

I.2. Reglementarea internă, comunitară și internațională a concurenței comerciale, concurenței economice și concurenței pe piața muncii – Abordare comparativă

Din perspectiva originii sale, conceptul de concurența s-a format și folosit clin vremuri străvechi. Reglementările juridice moderne l-au preluat din limbajul uzual, completandu-l cu noi caracteristici în scopul adoptării la cerințele vieții economice contemporane. Concurența presupune confruntare, lupta între tendințe adverse care converg spre același scop.

În plan social, există uneori opoziție între interesele individuale și cele sociale generale, între drepturi și obligații, între manifestări altruiste sau egoiste.

În plan economic, comercial și al afacerilor, concurența a fost de la început înțeleasă ca un factor decisiv în activitatea productivă și de comerț, un element determinant în obținerea profitului.

Unii autori moderni reduc o parte din rolul și eficiența concurenței, considerând-o ca un tip de comportament al firmelor și un mod specific al activității de piață.

Conform opiniei unanime a economiștilor tuturor timpurilor, concurența are o forță regulatoare determinantă într-o economie de piață.

I.2.1 Concurența comercială, concurența economică și concurența pe piața muncii , noțiune, sediul materiei, caracteristici

În economia de piață, forma modernă de organizare a activității economice, agenții economici acționează în mod liber pe baza proprietății private și în concordanță cu legea cererii și ofertei. între agenții economici care produc aceleași mărfuri ori servicii există o luptă permanentă pentru atragerea clientelei pentru mărfurile și serviciile oferite pe piață. Concurența în schimburile comerciale a constituit dintotdeauna un factor de progres economic. Din cele mai vechi timpuri au fost puse în evidență, atât virtuțile, cât și riscurile concurenței. Concurența acerbă dintre participanții la raporturile juridice de afaceri a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea meșteșugurilor, a localităților și chiar a unor popoare și regiuni ale lumii.

Concurența constă, în principal, într-o competiție pe piață între cei care exercită activități asemănătoare. Pentru a pătrunde – și mai ales a se menține pe piață ei trebuie să depună eforturi pentru a crea mereu mai bine și la prețuri tot mai accesibile. Printr-o asemenea competiție, comerțul a adus, în toate timpurile o bogăție care a determinat „perfecționarea meșteșugurilor”, iar meșteșugurile au dus la progres economic. Acest mecanism – care „este mânat de competiție” – a asigurat prosperitatea națiunilor. Distrus de cuceritori, comerțul „cutreieră pământul, fuge de unde este asuprit, poposește acolo unde este lăsat să trăiască; astăzi el este stăpân acolo unde odinioară nu se vedeau decât pustiuri, mări și stânci; iar acolo unde stăpânea cândva, nu există acum decât pustiuri”. Comerțul duce la înflorire, la prosperitate acolo unde este practicat, dispariția sa având un impact grav asupra economiei zonei sau regiunii respective.

„Istoria comerțului este istoria relațiilor dintre popoare”. Diferitele lor distrugeri și anumite fluxuri și refluxuri de populație și de devastări „alcătuiesc cele mai importante evenimente ale acestei istorii”. Așadar, istoria relațiilor dintre popoare are – între componentele sale majore – istoria competiției economice, a confruntării diferitelor produse pătrunzând cele cu o calitate mai bună și fiind condamnate pieirii cele cu o calitate mai slabă.

Concurența comercială este o confruntare cu acele domenii și sectoare în cere diversitatea agenților economici este permisă, dar nu și în acelea care sunt sustrase concurenței. Este vorba despre o confruntare în plan economic cu mijloace economice. O asemenea confruntare, care implică competiția constituie o cauză majoră a dezvoltării, a unor creșteri economice reale. Eliminarea confruntării, a competiției din relațiile comerciale, prin mijloace administrative sau prin alte mijloace, duce „așa cum a demonstrat și demonstrează și astăzi experiența – la pierderi economice importante, la reducerea sau dispariția valorilor."

Domeniul concurenței comerciale

Dacă concurența comercială are un rol important pe piața internă, acest rol capătă valențe și dimensiuni accentuate pe o piață regională sau chir la nivelul pieței mondiale, manifestându-se mai ales în relațiile de afaceri.

Comerțul, relațiile de competiție dintre diverși profesioniști vizează nu numai atragerea de noi clienți în condițiile menținerii vechii clientele, dar și cucerirea de noi piețe pentru desfacerea mărfurilor, în scopul declarat de realizarea unor profituri corespunzătoare.

Având în vedere miza deosebită a relațiilor comerciale, concurența – care ține de esența acestor relații – îmbracă mai multe forme dintre care amintim: concurența loială* neleală și convenția anticoncurențială. Se înțelege că atunci când concurența comercială exercită în conformitate cu uzanțele comerciale oneste, deci cu bună-credință în sensul respectării normelor deontologice ale profesiei de comerciant, suntem în prezența unei concurențe loiale1. O asemenea confruntare fiind în acord cu reglementările stipulate în legislațiile naționale și în convențiile internaționale oferă participanților la schimburile comerciale avantajele nuni profit obținut prin mijloace cinstite, licite. Totalitatea normelor care reglementează concurența licită alcătuiește Dreptul concurenței.

Abolirea corporațiilor și consacrarea principiului libertății comerțului și industriei prin legea din 17 martie 1791, în Franța, ca unul dintre actele fundamentale ale revoluției de la 1789 a reprezentat un moment de referință în ansamblul relațiilor comerciale. S-a consacrat principiul liberei concurențe între cei care desfășurau aceeași activitate. Ori de câte ori „mai multe persoane urmăresc. în activitatea lor economică, același scop sau un scop asemănător” există concurență. Normele care reglementează acest domeniu au dat expresie – încă de la mijlocul secolului XIX -dreptului concurenței.2

În condițiile liberalismului comercial, și-an făcut. însă, loc, acte și fapte contrare uzanțelor cinstite în activitatea comercială generate de tendința de a obține profituri cât mai mari – acte și fapte care definesc concurența neleală la care s-a recurs și conțină să se recurgă destul de frecvent în raporturile comerciale. în aceste condițiuni, ca o reacție firească au intervenit unele reglementări restrictive „ale libertății proclamate inițial și cu timpul necesitatea de a lupta împotriva exercitării abuzive a libertății de concurență".

În relațiile comerciale se mai întâlnesc situații în care printr-un contract de sine stătător sau printr-o clauză de neconcurență inclusă in contract – debitorul se obligă, temporar, să renunțe la competiția pe piață într-un anumit domeniu sau la o altă interdicție privind concurența. în cazul în care încalcă această obligație, debitorul urmează să fie supus răspunderii contractuale specifice. Suntem in prezența unei convenții anticoncurențiale, acceptată numai în măsura în care sunt respectate: principiile libertății comerțului și convențiilor, ordinea publică, bunele moravuri.'

Fiind un principiu fundamental al dreptului afacerilor, concurența loială ca expresie a liberalismului economic exercită importante funcții în evoluția relațiilor comerciale. Dintre acestea trebuie reținute: funcția de garantare a desfășurării economiei de piață, funcția de facilitare a liberei circulații a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor și persoanelor, funcția de stimulare a inițiativei participanților la schimburile comerciale.

Competiția pe piața internațională constituie o condiție și o garanție a dezvoltării relațiilor comerciale, a creșterilor economice regionale și mondiale. Principiul libertății concurenței orientează reglementările naționale și internaționale în direcția asigurării: libertății de acces pe piață, libertății cererii și ofertei, libertății economice, prevenirii și reprimării actelor anticoncurențiale, reparării prejudiciilor izvorâte din abuzul de libertate în schimburile comerciale.

I.2.2. Funcțiile concurenței economice și comerciale

Sub aspectul funcțiilor sale, în doctrina economică și în cea juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia „concurența este o forță regulatoare foarte importantă a economiei de piață”.

Desigur că aceste funcții privesc numai competiția reală sau onestă care se desfășoară între agenții economici în baza regulilor de comportare impuse de deontologia profesională și, atunci când este nevoie, de norme juridice.

Cele mai importante funcții ale concurenței (care rezultă din definiția acesteia) sunt considerate a fi următoarele:

Facilitează participarea pe piața liberă a tuturor producătorilor de bunuri și servicii și ajustează rămânerea numai a celor care câștigă lupta prin creativitate și preocuparea continuă de creștere a eficienței întregii activități. Totodată, agenții economici participanți la concurență sunt puternic motivați de a dezvolta produse sau servicii performante prin costuri cât mai scăzute. Ei trebuie să se adapteze permanent gusturilor sau nevoilor clientelei și consumatorilor.

Concurența stimulează progresul societății, în general’, și al celui tehnic, în special. În mod normal, concurența oferă perspective de profituri convenabile pentru toți competitorii, dar vor avea mari șanse de a câștiga numai cei care vor aloca resurse tot mai mari pentru noile tehnologii și, implicit, pentru produse performante.

Noutatea ideilor lor puse în practică trebuie să înfrunte verificarea din partea „realității”, care este impusă de consumatori.

Pentru un agent economic producător, condiția de a reuși pe o piață concurențială, o constituie anticiparea, identificarea și rapida adaptare a ideilor novatoare. Producătorii și comercianții care vor să supraviețuiască într-un mediu concurențial nu trebuie să se mulțumească cu succesul lor actual, ci trebuie să gândească și să acționeze în direcția reușitei pe termen lung. în definitiv toți agenții economici și comercianții trebuie să fie conștienți de faptul că pe piața liberă, concurența îi favorizează numai pe cei mai buni și foarte abili, iar cei slabi sau inadaptabili vor fi îndepărtați cu ușurință.

Concurența are un rol important în ajustarea autonomă a cererii și ofertei în toate domeniile economice și comerciale.

În doctrina economică se susține că va exista o concurență intensă pe piață numai dacă: numărul și puterea celor care fac oferte și formulează cereri va fi mai mare; produsele și serviciile oferite sunt mult mai diferențiate (inclusiv prin preferințele consumatorilor); piața va fi mai transparentă și mai permisivă; produsele și serviciile oferite sunt mai substituibile (înlocuibile unele cu altele) și mai complementare unele altora; veniturile consumatorilor sunt mai mari.

O funcție importantă a concurenței este aceea că influențează prețul mărfurilor determinăndu-i scăderea, proporțional cu creșterea volumului de produse similare sau, dimpotrivă, majorarea în caz de penurie. Un astfel de adevăr a fost afirmat de către Montesquieu încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea prin aserțiunea următoare: „Concurența este aceea care impune un preț just al mărfurilor și care stabilește raporturi corecte între ele”.

Nici în prezent nu se contestă vocația inerentă a concurenței de a contribui, într-un mod specific, la modelarea și fluctuarea prețurilor, în cadrul raportului ce se stabilește între cerere și ofertă pe piața liberă.

În condițiile economiei de piață, raporturile ce se stabilesc între cantitatea vândută și prețurile de desfacere practicate relevă faptul că profitul mai mare rezultă din creșterea desfacerilor și mai puțin din prețurile mari stabilite.

Un preț rezonabil atrage o masă mare de clienți, ajungându-se astfel la un volum mai mare al desfacerii, pentru că un preț mic, accesibil celor mulți, sporește cererea, creează condițiile pentru o producție de serie mare.

Capitolul II

Analiza comparativă a reglementărilor în domeniul concurenței

Legislația în domeniul concurenței moderne a evoluat istoric la nivel de țară cu scopul promovării și menținerii concurenței pe piețe, în principal în limitele teritoriale ale statelor-națiune. Legislația națională în domeniul concurenței, de obicei, nu se referă la activitatea de dincolo de granițele teritoriale, dacă nu are efecte semnificative la nivel de stat-națiune.2' Statele pot admite competența extrateritorială, în cazuri de concurență bazată pe așa-numitul efect doctrinar. Protecția concurenței internaționale este reglementată prin acorduri internaționale în domeniul concurenței.

În 1945, în timpul negocierilor care au precedat adoptarea Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT), în 1947, limitate obligațiile internaționale în domeniul concurenței au fost propuse în cadrul Cartei pentru o organizație comerț internațional. Aceste obligații nu au fost incluse în cadrul GATT, dar în 1994, cu încheierea Rundei Uruguay de negocieri multilaterale GATT', Organizația Mondială a Comerțului (OMC) a fost creat.

Acordul dc instituire a OMC a inclus o serie de dispoziții limitate cu privire la diverse probleme de concurență translrontaliere pe o bază specifică sectorului. Iată de ce dreptul concurenței este strâns legat de dreptul afacerilor. Orice distorsiune apărută în domeniul eoncurențial induce automat efecte negative asupra derulării unei afaceri și, mai ales, asupra performanței și viabilității unei afaceri.

Legile antitrust din Statele Unite au fost puse în aplicare de către guvernele federale și de stat cu scopul reglementării corporațiilor. Acestea sunt considerate a fi necesare pentru păstrarea companiilor într-o linie acceptabilă în privința liberi concurențe, orice tentativă a unei corporații de a deveni prea mare și de stabilire a prețurilor în varianta monopolului este atent supravegheată. încurajarea concurenței pe piață, pentru ca oferta și cererea să oscileze liber, se realizează astfel încât consumatorii să poată beneficia de produse de calitate la prețuri rezonabile.

II.1. Necesitatea apariției normelor de concurență într-o societate competitivă

Încă de la sfârșitul secolului al XlX-lea, creșterea economică în țările puternic industrializate a determinat o intensificare a schimburilor comerciale pe plan internațional, ajungându-se (spre mijlocul secolului al XX-lea) la o așa-zisă internaționalizare a acestora. În mod firesc s-au dezvoltat și diversificat activitățile concurențiale ca urmare a consacrării pe plan internațional a principiului libertății de concurență între cei ce exercitau activități industriale și comerciale identice sau asemănătoare.

În doctrina liberalismului economic, libertatea de concurență era privită ca o condiție și o garanție a progresului.

În decursul anilor s-a dovedit, însă, că regulile acestui principiu (bazat pe obiceiurile comerciale cinstite) erau frecvent încălcate de către cei care urmăreau cu precădere doar obținerea de profituri cât mai mari.

Desigur că primele încercări de a stabili ceea ce este corect sau incorect, permis sau nepermis în domeniul concurenței, au apărut, în principalele țări industrializate din lume (S.U.A., Anglia, Germania, Franța, Italia, Canada, Austria etc.).

La început, pentru prevenirea și sancționarea practicilor considerate a fi anticoncurențiale sau abuzive de concurență, se aplicau dispozițiile din codurile civile cu privire la răspunderea juridică, dar ulterior au fost adoptate, în acest domeniu și reglementări speciale.

Aceste țări au fost primele interesate să adopte și măsuri protecționiste pentru contracararea tendințelor agresive ale competiției comerciale externe. În timp, astfel de măsuri protecționiste s-au dovedit a fi insuficiente sau chiar ineficiente, pentru că rivalitatea comercială neonestă praticata de către agenții economici sau de către asociațiile de agenți economici nu mai putea fi stăvilită doar prin asemeneamijloace.

Modalitățile de manifestare a concurenței neloiale în relațiile economice și comerciale interstatale s-au intensificat și diversificat, aducând prejudicii grave economiilor naționale.

Tot mai multe țări ale lumii au devenit conștiente de pericolul concurenței neloiale și s-au hotărât să întreprindă măsuri comune pentru instituirea unui cadru juridic internațional coerent și eficient de prevenire și chiar de sancționare a acestor manifestări.

Aceste țări au fost interesate în a stabili deopotrivă formele de manifestare ale concurenței care sunt susceptibile de a produce prejudicii în relațiile economice și comerciale interstatale; modalitățile comportamentale ale agenților economici și comercianților pe piață; măsurile de prevenire și sancționare a faptelor de concurență neloială și instituțiile cu atribuții în acest domeniu pe plan internațional.

După cum se va observa, regulile stabilite de către numeroasele țări cu privire la concurență au un caracter preponderent convențional și se bazează, în principiu, pe buna-credință a țărilor participante la aceste acorduri, tratate sau convenții care privesc organizarea și dezvoltarea comerțului intenațional și, implicit, concurența.

Se impune a fi făcută, însă, precizarea că prin aderarea unei țări la o uniune economică sau comercială cu caracter global sau zonal (cum este cazul – de exemplu – al Uniunii Europene), aceasta se bucură de numeroase drepturi dar și-a asumat și obligații rezultate din actul de înființare a unei asemenea instituții. în mod implicit, țările care nu respectă regulile stabilite, inclusiv pe cele care privesc concurența, vor suporta și unele consecințe, inclusiv de ordin juridic.

De reținut faptul că preocupările intense pentru reglementarea activității concurențiale au existat atât în domeniul economic cât și în cel comercial.

Altfel spus, în vizorul specialiștilor au stat deopotrivă atât practicile anticoncurențiale (monopoliste) cât și cele de concurență abuzivă (neloială sau neleală) din domeniul comercial.

In timp ce dezvoltarea dreptului concurentei a stagnat în Europa, în timpul secolului al XlX-lea, în anul 1889, România adopta ceea ce este considerat „statutul primei competiții din timpurile moderne”. Legea pentru prevenirea și combaterea combinațiilor formate in siguranța comerțului a fost în vigoare cu un an înaintea ca în Statele Unite ale Americii să se adopte statutul juridic cel mai faimos privind dreptul concurenței, Slierman Act din 1890 (legea antitrust), numită după senatorul John Slierman, care a susținut că legea „nu anunță un nou principiu de drept, ci se aplică principiile vechi și bine recunoscute ale dreptului comun”.

II.2. Reglementarea concurenței în dreptul comunitar și european

Evenimentele politico-sociale care au avut loc la sfârșitul secolului al XlX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea au produs semnificative mutații în economia mondială, în general, precum și la nivelul țărilor europene. Cele două războaie mondiale și apariția sistemului mondial socialist au fost cele mai importante fenomene care au scindat lumea. În mod deosebit, după cel de-al doilea război mondial, țările capitaliste europene au fost preocupate să-și unească forțele, în toate planurile, pentru a șterge urmele războiului ș f pentru a forma noul pol de putere din punct de vedere economic și comercial în lume. Dacă ne raportăm numai la problemele economice și comerciale (implicit și la concurență), considerăm că prezintă interes evidențierea unor momente istorice importante pentru toate țările europene capitaliste.

In anul 1946, la Zurich în Elveția, într-un discurs istoric, Winston Churchil (fostul prim-ministru al Angliei) făcea o adevărată pledoarie pentru crearea a ceea ce se numea atunci „Statele Unite ale Europei”. Au urmat mai multe acțiuni concrete pentru a fi pus în practică acel plan.

Astfel, în anul 1948 a fost înființată Organizația Economică de Cooperare și Dezvoltare (O.E.C.D.) care avea ca obiectiv principal administrarea planului Marshal (lansat în anul 1947).

În plan politic, în anul 1949 a fost constituit Consiliul Europei ca organizație internațională guvernamentală și care avea ca obiectiv principal – apărarea drepturilor omului. În anul 1950 au fost puse bazele Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului. Această alianță a cuprins la început numai Franța și Germania, dar la scurt timp (la 18 aprilie 1951) a fost semnat Tratatul de la Paris, la care au aderat și alte state europene occidentale (Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda).

De fapt, atunci s-au pus bazele viitoarei Comunități Economice Europene (C.E.E.).

Acest eveniment s-a petrecut la 25 martie 1957, când țările I sus-menționate au semnat Tratatul de la Roma.

Cu acest prilej s-au pus bazele și ale Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

La început, cele trei comunități europene (O.E.C.D., C.E.E. și EURATOM) aveau instituții proprii, dar în anul 1967 acestea au fost reunite, formându-se astfel Comunitatea Europeană. începând din anul 1992, prin Tratatul de la Maastricht (care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993) s-a stabilit ca Tratatul de la Roma să poarte denumirea de Tratat al Uniunii Europene, iar din 1993, Comunitatea Economică Europeană se numește Uniunea Europeană. Odată cu revizuirea Tratatului de la Roma s-a stabilit și o nouă numerotare a articolelor acestuia, astfel că articolele 85 și 86 (cu privire la concurență) au devenit art. 101 și 102.

Au fost prezentate aceste date preliminare pentru că tratatele și convențiile europene (în primul rând Tratatul privind Uniunea Europeană) prezintă o importanță majoră pentru România, care este membru cu drepturi depline al acestei Uniuni.

In ceea ce privește regulile referitoare la concurență, acestea își au sorgintea în prevederile generale ale articolelor 2 și 3 din Tratatul de la Roma din 1957 (în prezent Tratatul Uniunii Europene).

In art. 2 al Tratatului s-a stabilit că „misiunea Comunității este ca, prin stabilirea unei Piețe Comune și a unei Uniuni economice și monetare, precum și prin implementarea politicilor sau acțiunilor comune prevăzute în art. 3 și 3A, să promoveze o dezvoltare armonioasă și echilibrată a activităților economice în întreaga Comunitate și o creștere durabilă neinflaționistă, pentru a se ajunge la un grad înalt de convergență a performanțelor economice, cu un nivel ridicat al ocupării forței de muncă și al protecției sociale, la creșterea nivelului de trai și calității vieții, la coeziunea economică și socială și la reala solidaritate a statelor membre”.

Căile concrete de realizare a acestor deziderate sunt prevăzute în art. 3 al Tratatului, în care se prevede, de exemplu realizarea unei politici comerciale comune (lit. b); o piață internă caracterizată prin abolirea, între

Statele membre a obstacolelor în calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor (lit. c); un regim care să asigure nedistorsionarea concurenței în cadrul pieței interne (lit. g); apropierea legislațiilor interne în măsura necesară funcționării pieței comune (lit. h) și altele.

Prevederile din art. 2 și 3 trebuie să se raporteze și la dispozițiile din art. 3 A care impun statelor Uniunii, ca în realizarea obiectivelor comunitare, activitatea lor să fie subordonată principiului „unei economii de piață deschisă în care concurența este liberă”.

Un grup important de dispoziții privind concurența sunt prevăzute în Titlul VI (Capitolul I) din Tratatul Uniunii Europene intitulat „Reguli comune asupra concurenței, fiscalității și apropierii legislațiilor”. În Capitolul I din acest titlu, articolele 101 (fost 85) și 101 (fost 86) sunt consacrate domeniului concurenței. În acest sens, în art. 101 pct. 1 se prevede că „sunt incompatibile cu piața comună și se interzic orice acorduri între întreprinderi, orice decizii de asociere de întreprinderi și orice practici concertate care sunt susceptibile să afecteze comerțul între statele membre și care au ca obiect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea jocului concurenței în interiorul pieței comune și în special cele care constau în:

a) fixarea în mod direct sau indirect a prețurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiții de tranzacție;

b) limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvoltării tehnice sau a investițiilor;

c) repartizarea piețelor sau a surselor de aprovizionare;

d) aplicarea în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente provocându-le astfel un dezavantaj concurențial;

e) condiționarea încheierii contractelor de acceptare de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu practica comercială, nu au legătură cu obiectul acestor contracte”.

La punctul 2 al art. 101 din Tratat se precizează că „acordurile sau deciziile interzise în virtutea prezentului articol sunt nule de drept”.

Potrivit dispozițiilor din art. 102 al Tratatului Uniunii Europene ,„este incompatibil cu piața comună și interzisă, în măsura în care comerțul între statele membre este susceptibil a fi afectat, ca două sau mai multe întreprinderi de a exploata o poziție dominantă pe piața comună sau pe o parte importantă a acesteia”.

Aceste practici abuzive de concurență pot consta în:

a. impunerea în mod direct sau indirect a unor prețuri de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiții de tranzacție inechitabile;

b. limitarea producției,- a distribuției sau a dezvoltării tehnice în dauna consumatorilor;

c. aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocându-le astfel un dezavantaj concurențial;

d. condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu practica comercială, nu au niciun fel de legătură cu obiectul acestor contracte.

Aceste practici anticoncurențiale arătate în mod exemplificativ în art. 81 și art. 82 al Tratatului Uniunii Europene se regăsesc și în legislativa specifică din țara noastră și vor fi analizate în secțiunile următoare.

Alte dispoziții prin care sunt reglementate problemele concurenței în sistemul comunitar sunt prevăzute tot in Tratatul Uniunii Europene (de exemplu – art. 86 privind întreprinderile publice, art. 87-89 privind ajutorul de stat și altele), precum și în legislația secundară adoptată de Consiliul

Uniunii Europene și de Comisia Europeană. în acest sens avem în vedere Regulamentele, Directivele și Instrucțiunile elaborate de aceste organisme, precum și deciziile Curții Europene de Justiție și ale Tribunalului de Primă

Instanță, date în materia concurenței. În fine, mai trebuie menționate și unele prevederi cu privire la concurență, conținute în alte tratate încheiate între țările Uniunii Europene. În doctrina de specialitate s-a făcut observația potrivit căreia, în niciuna dintre dispozițiile sau reglementările existente în documentele Uniunii Europene, nu se oferă o definire precisă, cuprinzătoare a concurenței. De regulă, sunt prezentate conceptele de: „concurență”; „concurență liberă”; „concurență corectă” sau „concurență eficace”, iar definirea acesteia a fost lăsată în seama specialiștilor.

II.3. Reglementarea concurenței în dreptul român

Aderarea României la Uniunea Europeană a avut un impact major asupra sistemului juridic nați6nal, inclusiv asupra cadrului juridic al concurenței. Chiar înainte de aderare, România a amendat anumite acte normative, începând cu Legea fundamentală (Constituția României) care a trebuit să fie revizuită pentru a transpune, printre altele, principiile fundamentale ce stau la baza dreptu lui comunitar, și anume prevalența sau prioritatea dreptului comunitar asupra dreptului intern, precum și efectul direct al normelor juridice ale C.E.

În această privință, Constituția revizuită conține prevederi specifice ce recunosc prioritatea dreptului comunitar și efectul direct asupra dreptului românesc după aderare. Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Comunităților Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.

Supremația dreptului comunitar solicită statelor membre ale Comunității să se abțină de la adoptarea de norme contrare dreptului comunitar. Atunci când astfel de norme sunt în vigoare, statele membre le vor amenda în vederea armonizării lor cu dreptul comunitar, fiind obligate să nu adopte acte contrare în viitor.

Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurențial, Constituția prevede că economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență. De asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție. Legislația subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenței nr. 21/1996, republicată cu modificările și completările ulterioare, și Ordonanța de urgență nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat. Un alt act normativ important pentru această materie este Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială; trebuie însă precizat că normele Legii nr. 11/1991 nu intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar al concurenței, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de legislația fiecărui stat membru C.E., urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de Legea nr. 21/1996 și Ordonanța de urgență nr. 117/2006 și, bineînțeles, cu normele dreptului comunitar, astfel cum vom vedea în cele ce urmează. Aceste legi sunt puse în aplicare și detaliate prin numeroase regulamente, instrucțiuni și alte acte emise de Consiliul Concurenței, potrivit modelului european, având în vedere transpunerea corectă și completă a acquis-ului comunitar.

Traducerea legislației comunitare secundare, în vederea publicării în limba română, a început anterior datei de 1 ianuarie 2007, rolul esențial în această activitate avându-1 Oficiul pentru Publicații Oficiale al Uniunii Europene.

Efortul a fost unul conjugat, reunind expertiza comunitară și cea națională, prin intermediul Unităților de Coordonare a Traducerilor din București. La nivel național, s-a apelat în acest demers la ministere și alte autorități, acestea realizând o revizuire a actelor normative. Consiliul Concurenței a fost implicat activ în acest proces, lucrând în colaborare cu Institutul European din România.

Documentele au devenit accesibile Oficiului pentru Publicații Oficiale după ce au fost revizuite și la nivel comunitar, Comisia Europeană, Consiliul European și Parlamentul European fiind fiecare responsabile pentru finalizarea și revizuirea capitolelor specifice.

În ceea ce privește normele dreptului comunitar, Tratatul stabilind Comunitatea Europeană prevede ca activitate esențială a acesteia crearea unui sistem care să asigure un mediu concurențial nedistorsionat în cadrul pieței interne. în acest sens, art. 101 și 102 din același Tratat interzic înțelegerile și practicile concertate care au obiect sau efect restricționarea sau denaturarea concurenței pe piața comunitară, precum și abuzurile de poziție dominantă. Condiția comună pentru a fi aplicabile aceste norme comunitare este ca activitățile sau inactivitățile respective să afecteze comerțul între statele membre. In cazul în care, spre exemplu, o înțelegere are ca efect restrângerea' concurenței într-un stat membru și nu aduce atingere comerțului cu alte state membre, va intra sub incidența reglementărilor naționale, fară a fi aplicabil art. 81 Tratatului C.E.

Articolele 108 și 109 din Tratat reglementează ajutorul de stat, iar art. 106 prevede norme aplicabile agenților economici cu caracter public (de exemplu, regii autonome, societăți comerciale la care participarea statului este majoritară etc.), care sunt obligați să respecte regulile specifice mediului concurențiai, având în vedere că se află în situații speciale, privilegiate.

Conform art. 103 din Tratatul C.E. Consiliul European a adoptat legislația secundară în vederea punerii în aplicare a normelor respective. Intre cele mai importante se distinge Regulamentul nr. 17/62 pentru aplicarea art. 81 și 82, înlocuit prin Regulamentul nr. 1/2003, în vigoare din mai 2004. Principalele modificări aduse de noul regulament vizează înlocuirea sistemului centralizat, în care rolul cel mai important revenea Comisiei Europene, cu un sistem bazat pe aplicarea descentralizată a normelor privind concurența, competențe esențiale fiind transferate autorităților naționale de concurență, inclusiv instanțelor judecătorești, potrivit normelor procedurale interne specifice fiecărui stat membru.

In urma expunerii celor două seturi de acte normative, este importantă analiza relației dintre acestea, pentru a înțelege necesitatea cunoașterii dreptului comunitar, în paralel cu cel național, și mai ales a modului de aplicare a acestuia, în acord cu interpretarea dată de instituțiile comunitare, îudeosebi cea stabilită de Curtea Europeană de Justiție,

O caracteristică esențială a dreptului comunitar, astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiție, este supremația sau preponderența acestuia. Materia concurenței reprezintă un domeniu în care Comunitatea are „competență exclusivă”. Prin urmare, în domeniul concurenței, statele membre nu pot legifera decât în măsura în care transpun dreptul comunitar. De asemenea, pot legifera în domeniile încă nereglementate la nivel comunitar (de exemplu, concurența neloială, activități care nu intră sub incidența art. 81-89 din Tratat). Odată ce Comunitatea, prin instituțiile sale, a acționat reglementând anumite raporturi juridice, statele membre sunt obligate, potrivit Tratatului (art. 10 TCE), pe de o parte, să se abțină de la orice acțiune de natură a aduce atingere realizării obiectivelor stabilite de Tratat, iar pe de altă parte, să aducă la îndeplinire obligațiile stabilite de acesta.

În consecință, normele de drept național al statelor membre, în materia concurenței, și modul de aplicare a acestora nu trebuie să contravină celor comunitare și nici felului în care acestea sunt interpretate.

Ca urmare, legislația română transpune aproape integral prevederile acquis-ului comunitar în materia concurenței și ajutorului de stat. Concomitent, există obligația pentru autoritățile române să aplice în mod corect aceste prevederi, în spiritul și conform interpretării cristalizate la nivelul Comunității Europene, obligație ce incumbă în mod egal și instanțelor judecătorești.

În practică, aplicarea efectivă întâmpină dificultăți determinate de nivelul reformelor economice și de gradul de dezvoltare insuficient al economiei de piață funcționale, ceea ce face necesară, spre exemplu, acordarea unor ajutoare de stat în sectoarele sensibile ale economiei. Deși acest principiu este acceptat la nivel comunitar, este esențială respectarea strictă a legislației concurențiale și reducerea conformă a excepțiilor.

Menționăm că legislația majorității statelor membre, la fel ca prevederile legii române, preia integral dispozițiile art. 101-102 din,Tratat referitoare la înțelegerile și practicile concertate, respectiv abuzul de poziție dominantă. Armonizarea celor două modele constituie un deziderat, deoarece simplifică sarcina autorităților comunitare și naționale competente să aplice prevederile în cauză, precum și situația subiectelor de drept vizate de acestea. Totuși, sunt posibile conflictele între legislația națională și cea comunitară și între autoritățile comunitare – Comisia Europeană, pe de o parte, și autoritățile naționale de concurență, între ele, pe de altă parte. în acest sens, Regulamentul CE nr. 1/2003 cuprinde norme referitoare la stabilirea competenței și colaborarea între autoritățile menționate.

II.4. Reglementarea concurenței în plan internațional

Astfel, încă din 1890, Congresul SUA a votat Sherman Act, care jinterzice tentativele de monopolizare, iar în 1914 s-a constituit Comisia Federală pentru Comerț, însărcinată cu supravegherea respectării legislației antitrust. In Franța s-a creat, în 1936, un Consiliu al Concurenței, însărcinat cu controlul practicilor anticoncurențiale. In Uniunea Europeană, art. 81 (ex art. 85) al Tratatului de la Roma interzice toate practicile „ce au drept obiectiv sau drept efect restrângerea sau falsificarea jocului concurenței”. In continuare, vom detalia câteva dintre cele mai importante reglementări în materia concurenței.

Dreptul concurenței, cunoscut în Statele Unite, ca lege antitrust, este legea care promovează sau menține concurența pe piață prin reglementarea anticoncurențial conduită de către companii.

Istoria dreptului concurenței ajunge înapoi la Imperiul Roman. Practicile de afaceri ale comercianților de piață, breslele și guverne au fost întotdeauna obiectul unui control, precum și sancțiunile severe, uneori. încă din secolul al XX-lea, legislația în domeniul concurenței a devenit la nivel mondial. Cele două sisteme mai mari și mai influente ale regulamentului competiției sunt Statele Unite ale Americii, legislația antitrust și competiția dreptul Uniunii Europene. Autoritățile naționale și regionale de concurență din întreaga lume s-au format de sprijin internațional și rețelele de aplicare a legii.

Legislația în domeniul concurenței moderne a evoluat istoric |q nivel de țară cu scopul promovării și menținerii concurenței pe piețe} în principal în limitele teritoriale ale statelor-națiune. Legislația națională în domeniul concurenței, de obicei, nu se referă la activitatea de dincolo de granițele teritoriale, dacă nu are efecte semnificative la nivel de stat-națiune. Statele pot admite competența extrateritorială, în cazuri de concurență bazată pe așa-numitul efect doctrinar. Protecția concurenței internaționale este reglementată prin acorduri internaționale în domeniul concurenței.

În 1945, în timpul negocierilor care au precedat adoptarea Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT), în 1947, limitate obligațiile internaționale în domeniul concurenței au fost propuse în cadrul Cartei pentru o organizație comerț internațional. Aceste obligații nu au fost incluse în cadrul GATT, dar în 1994, cu încheierea Rundei Uruguay de negocieri multilaterale GATT, Organizația Mondială a Comerțului (OMC) a fost creat.

Acordul de instituire a OMC a inclus o serie de dispoziții limitate cu privire la diverse probleme de concurență transfrontaliere pe o bază specifică sectorului. Iată de ce dreptul concurenței este strâns legat de dreptul afacerilor. Orice distorsiune apărută în domeniul concurențial induce automat efecte negative asupra derulării unei afaceri și, mai ales, asupra performanței și viabilității unei afaceri.

Legile antitrust din Statele Unite au fost puse în aplicare de către guvernele federale și de stat cu scopul reglementării corporațiilor. Acestea sunt considerate a fi necesare pentru păstrarea companiilor într-o linie acceptabilă în privința liberi concurențe, orice tentativă a unei corporații de a deveni prea mare și de stabilire a prețurilor în varianta monopolului este atent supravegheată. încurajarea concurenței pe piață, pentru ca oferta și cererea să oscileze liber, se realizează astfel încât consumatorii să poată beneficia de produse de calitate la prețuri rezonabile.

Potrivit susținătorilor săi, aceste legi oferă întreprinderilor o șansă egală de a concura pentru cota de piață. Există patru secțiuni ale legii care se concentrează inclusiv asupra acordurilor între concurenți, contracte între cumpărători și vânzători, fuziuni și monopoluri.

În Statele Unite ale Americii, prin Actul Sherman, legea Antitrust din 1890, toate contractele de acest gen au fost scoase în afara legii, combinațiile și conspirații care restricționează nejustificat comerțul interstatal și internațional au fost sancționate prin lege.

Aceasta include „încălcările de cartel”, cum ar fi fixarea prețurilor, manipularea depunerilor de oferte și alocarea clienților. Prin Sherman Act sunt sancționate încălcări care implică acorduri între concurenți ca fiind infracțiuni federale.

Scopul legii a fost protejarea consumatorilor de aranjamente proiectate care tind să capete aspectul și conținutul unui cartel, înființat cu scopul măririi nejustificate a costului mărfurilor de la producător la consumator, spre beneficiul unic al celor asociați în cartelul respectiv.

Tot în legislația americană a fost definit și reglementat cartelul, astfel: o înțelegere este un acord formal între firmele concurente. Este o organizație formală în cazul în care există un număr mic de vânzători și implică, de obicei, produse omogene.

Membrii cartelului pot conveni asupra acestor aspecte, precum fixarea prețurilor, producția total industrie, cotele de piață, alocarea clienților, alocarea de teritorii, manipularea depunerilor de oferte, stabilirea de agenții de vânzări comune, precum și împărțirea profiturilor sau o combinație a acestora. Scopul unei astfel de înțelegeri secrete (de asemenea, numit acord de cartel) este de a crește profiturile prin reducerea concurenței, pentru membrii individuali din cartel.

Se pot distinge cartelurile private de cartelurilor publice. In înțelegerea publicului, un guvern este implicat să pună în aplicare acordul de înțelegere. Singura apărare în privința respectării suveranității statului împotriva unor astfel de înțelegeri rămân acțiunile injustiție.

Invers, cartelurile private sunt supuse răspunderii juridice în conformitate cu legile antitrust care există acum în aproape fiecare stat din lume.

Capitolul III

Rolul concurenței in dezvoltarea societății

III.1. Concurența ca necesitate obiectivă într-o economie de piață

În doctrina de specialitate, există punctul de vedere, aproape unanim acceptat, potrivit căruia „concurența reprezintă un mijloc important pentru organizarea și desfășurarea economiei de piață”. Sigur că o asemenea opinie are în vedere concurența ca fenomen economico-social care a avut o evoluție istorică, adică de la apariția acesteia (încă din antichitate) și până în etapa istorică actuală.

Concurența a fost și este determinată, în primul rând, de capacitatea societății de a produce o cantitate suficientă de bunuri pentru a satisface nevoile de consum ale membrilor acesteia. în sens contrar, dacă economia unei țări nu are capacitatea de a produce o diversitate de bunuri și servicii pentru consumatori, concurența nu va exista.

In al doilea rând, pentru existența concurenței se impune ca bunurile și serviciile produse în societate să fie distribuite consumatorilor prin intermediul comerțului. Se cunoaște că în decursul multor secole, comerțul a fost considerat ca fiind neproductiv (în sensul că nu aduce beneficii pentru producătorii de valori), și o astfel de atitudine, total nocivă, a existat și în etapele istorice mai recente, în țările cu economie hiper centralizată de tip socialist sau comunist.

Negarea productivității comerțului ca doctrină s-a consolidat în sistemul economic al corporațiilor din evul mediu. Lupta împotriva monopolului deținut de corporații și de trusturi a fost lungă și dificilă și abia la încputul secolului al XX- lea se poate vorbi de o liberalizare reală a comerțului.

Se poate aprecia că numai în condițiile unei economii libere de piață poate exista o concurență reală cu efecte pozitive pentru dezvoltarea societății.

Intr-o asemenea economie, în care comerțul este bazat pe cerere și ofertă, concurența joacă un rol important de regulator al resurselor care trebuie să satisfacă deopotrivă, atât pe producători, cât și pe consumatori.

Concurența este unul dintre factorii de bază care acționează asupra producătorilor de bunuri și servicii, întrucât îi determină să-și adapteze oferta la cerere. Datorită concurenței, agenții economici pot să-și mărească profiturile, în mod normal prin scăderea prețurilor și creșterea cantitativă și calitativă a produselor.

Fiecare agent economic care acționează pe piața liberă este preocupat de activitatea firmei sale, pentru ca aceasta să fie mai competitivă în comparație cu altele, iar câștigul net să fie cel mai bun.

Toți producătorii și comercianții influențează piața datorită concurenței în care se află. Prin concurență, între producători se exercită o presiune asupra scăderii prețurilor de vânzare și totodată se contribuie la satisfacerea nevoilor tot mai crescânde ale consumatorilor.

Concurența, în principiu, îi orientează pe agenții economici spre producerea a ceea ce este dorit și cerut de consumatori, obligându-i să o facă la prețuri cât mai scăzute. Numai în acest fel producătorii pot să-și atingă obiectivele economice. (în principal, prin maximizarea profiturilor), iar consumatorii să-și satisfacă cerințele la nivelul unei societăți civilizate și prospere.

Văzută într-o astfel de modalitate, concurența (ca fenomen economico- social) poate fi considerată ca fiind o cale importantă de satisfacere a intereselor tuturor participanților la viața economică și comercială.

Într-un sistem economic de piață liberă, concurența are și o influență hotărâtoare în formarea prețurilor. Prețul rezultă numai din confruntarea cererii și ofertei pe piață, în condițiile concurenței.

În fine, despre concurență se mai poate afirma că are un rol deosebit în formarea și existența unui mediu concurențial normal. într-un sistem economic bazat pe proprietatea privată, agenții ecpnomici urmăresc, în principiu, același scop sau unul asemănător, și anume acela al liberei concurențe. De reținut însă, că în realitate concurența se manifestă în mod liber doar în măsura în care practicile utilizate de competitori sunt cinstite, adică numai atunci când se respectă un minim de moralitate.

Din cele expuse mai înainte, rezultă că prin activitatea de concurență (care însoțește întotdeauna pe cea a producției de bunuri și pe cea comercială) se obțin avantaje pentru întreaga societate. Tocmai de aceea statele lumii (în mod individual sau prin intermediul diverselor tratate, convenții sau uniuni) sunt interesate de stabilirea unor reglementări specifice concurenței, mai ales în direcția cunoașterii și reprimării acelor fapte prin care concurența este distorsionată și viciată.

III.2. Funcțiile concurenței economice și comerciale

Sub aspectul funcțiilor sale, în doctrina economică și în cea juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia „concurența este o forță regulatoare foarte importantă a economiei de piață”.

Desigur că aceste funcții privesc numai competiția reală sau onestă care se desfășoară între agenții economici în baza regulilor de comportare impuse de deontologia profesională și, atunci când este nevoie, de norme juridice.

Cele mai importante funcții ale concurenței (care rezultă din definiția acesteia) sunt considerate a fi următoarele:

– Facilitează participarea pe piața liberă a tuturor producătorilor de bunuri și servicii și ajustează rămânerea numai a celor care câștigă lupta prin creativitate și preocuparea continuă de creștere a eficienței întregii activități. Totodată, agenții economici participanți la concurență simt puternic motivați de a dezvolta produse sau servicii performante prin costuri cât mai scăzute. Ei trebuie să se adapteze permanent gusturilor sau nevoilor clientelei și consumatorilor.

– Concurența stimulează progresul societății, în general, și al celui tehnic, în special. În mod normal, concurența oferă perspective de profituri convenabile pentru toți competitorii, dar vor avea mari șanse de a câștiga numai cei care vor aloca resurse tot mai mari pentru noile tehnologii și, implicit, pentru produse performante.

Noutatea ideilor lor puse în practică trebuie să înfrunte verificarea din partea „realității”, care este impusă de consumatori.

Pentru un agent economic producător, condiția de a reuși pe o piață concurențială, o constituie anticiparea, identificarea și rapida adaptare a ideilor novatoare. Producătorii și comercianții care vor să supraviețuiască într-un mediu concurențial nu trebuie să se mulțumească cu succesul lor actual, ci trebuie să gândească și să acționeze în direcția reușitei pe termen lung. în definitiv toți agenții economici și comercianții trebuie să fie conștienți de faptul că pe piața liberă, concurența îi favorizează numai pe cei mai buni și foarte abili, iar cei slabi sau inadaptabili vor fi îndepărtați cu ușurință.

– Concurența are un rol important în ajustarea autonomă a cererii și ofertei în toate domeniile economice și comerciale.

În doctrina economică se susține că va exista o concurență intensă pe piață numai dacă: – numărul și puterea celor care fac oferte și formulează cereri va fi mai mare;

– produsele și serviciile oferite sunt mult mai diferențiate (inclusiv prin preferințele consumatorilor);

– piața va fi mai transparentă și mai permisivă;

– produsele și serviciile oferite sunt mai substituibile (înlocuibile unele cu altele) și mai complementare unele altora;

– veniturile consumatorilor sunt mai mari.

– O funcție importantă a concurenței este aceea că influențează prețul mărfurilor determinăndu-i scăderea, proporțional cu creșterea volumului de produse similare sau, dimpotrivă, majorarea în caz de penurie. Un astfel de adevăr a fost afirmat de către Montesquieu încă de .a jumătatea secolului al XVIII-lea prin aserțiunea următoare: „Concurența este aceea care impune un preț just al mărfurilor și care stabilește raporturi corecte între ele”.

Nici în prezent nu se contestă vocația inerentă a concurenței de a contribui, într-un mod specific, la modelarea și fluctuarea prețurilor, în cadrul raportului ce se stabilește între cerere și ofertă pe piața liberă.

În condițiile economiei de piață, raporturile ce se stabilesc între cantitatea vândută și prețurile de desfacere practicate relevă faptul că profitul mai mare rezultă din creșterea desfacerilor și mai puțin din prețurile mari stabilite.

Un preț rezonabil atrage o masă mare de clienți, ajungându-se astfel la un volum mai mare al desfacerii, pentru că un preț mic, accesibil celor mulți, sporește cererea, creează condițiile pentru o producție de serie mare.

III.3. Factorii implicați în organizarea și desfășurarea concurenței economice și comerciale

În tranzacțiile comerciale concurența are un rol important în maximizarea profitului. După cum am văzut, însă, libertatea de concurență își are limita în obiceiurile comerciale cinstite, care presupun buna-credință. Aceasta obligă partenerii schimburilor comerciale să respecte un minim de moralitate. Buna-credință în afacerile comerciale obliga pe implicați în competiția pentru obținerea unui profit cât mai mare să se comporte în limitele moralității în derularea și finalizarea tranzacției, să nu recurgă la acțiuni de natură a frauda partenerul, deoarece, chiar dacă câștigul este palpabil pe termen scurt, pierderile sunt certe pe termen lung. Acei participanți la raporturile juridice de afaceri, care nu sunt de bună credință pierd nu numai clienții, dar și piața de desfacere a produselor și își fee un renume cu conotații negative. Odată limitele unui minimum de moralitate depășite „concurența devine nelegală și angajează răspunderea celui care a săvârșit actele susceptibile de o asemenea calificare”.

Legea română consacră obligația comercianților de a-și exercita obligațiile cu bună credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri, calificând actul de concurență neloială ca fiind contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială. în contractele profesioniștilor sunt stipulate clauze prin care se interzice concurența neloială, stabilindu-se răspunderi pentru cei ce o practică. Așadar, atât în baza legii, cât și a prevederilor contractuale, concurența nu numai că poate, dar și trebuie exercitată cu respectarea bunei-credințe. Se înțelege că raporturile de afaceri implică competiția, concurența între participanții la schimburile comerciale în scopul de a obține beneficii. Experiența demonstrează, că nu prin fraudă, prin înșelarea partenerilor și clientelei se obține un beneficiu stabilit și din ce în ce mai mare, ci prin buna – credință, prin cinste și corectitudine și fidelizare.

III.3.1. Agenții economici (întreprinderile) și comercianții – principalii actori în desfășurarea concurenței dintre aceștia

Conceptul de agent economic sau întreprindere nu este definit de legiuitor, sarcină care a revenit Comisiei Europene și Curții Europene de Justiție. Astfel, având în vedere importanța aplicării normelor de concurență unei cât mai mari părți a pieței interne, în vederea asigurării climatului concurențial, Curtea a reținut o definiție extinsă a noțiunii de agent economic, incluzând nu numai societăți comerciale, ci și comercianți persoane fizice. Un caz interesant este cel al agenților economici între care există legături foarte strânse, ca între o societate și filiala sa, care, chiar dacă formal sunt entități cu personalitate juridică distinctă, unitatea de comportament poate exclude aplicabilitatea art. 101, fiind considerate un singur agent economic – este și cazul grupurilor de agenți economici în cadrul cărora unul dintre aceștia deține controlul asupra celorlalți, ceea ce face ca grupul să acționeze ca un singur agent, fără a fi vorba de o înțelegere sau practică concertată.

De la început se impune prezentarea unor considerații cu privire la conceptele de „întreprindere” și de „agent economic”.

Din punct de vedere etimologic, expresia de „întreprindere” derivă de la verbul „a întreprinde” și desemnează „o unitate economică de producție sau de comerț, supusă unei conduceri unice”. Cuvântul ca atare își are originea în cel de „întreprendere” care este de origine franceză, și în corespondentul din limba engleză de „undertaking”.

Se poate observa că o asemenea expresie de întreprindere se raportează, în mod simplist, numai la conținutul economic al noțiunii.

Întrucât conceptul de „întreprindere” este folosit cu predilecție în tratatele și convențiile internaționale (inclusiv în cele care privesc direct Uniunea Europeană), în doctrina economică și juridică s-a căutat o definiție completă a acesteia, prin care să i se stabilească și alte coordonate, mai ales din punct de vedere juridic. De asemenea, conceptul de „întreprindere” ar trebui extins și la alte categorii de persoane fizice sau juridice care acționează, în baza reglementărilor juridice, în calitate de producători sau distribuitori de bunuri ori servicii și care, implicit, participă și la activitatea concurențială.

In doctrina de specialitate s-a exprimat opinia că „întreprinderea este o entitate care exercită o activitate economică, dotată cu o autonomie suficientă pentru a-și determina comportamentul pe piață, fie că această entitate este o persoană fizică sau o persoană juridică, de drept privat sau public, fie un ansamblu de mijloace materiale și umane, fără personalitate juridică”.

După cum se poate observa în această definiție „întreprinderea” este considerată o „entitate”, și acest lucru înseamnă că în sfera reglementării uridice sunt aduși, deopotrivă, producătorii de bunuri, comercianții și alte persoane fizice sau juridice – adică toți aceia care sunt implicați în exercitarea unei activități economice.

Având în vedere o asemenea extindere a noțiunii de „întreprindere” cu privire la subiecții participanți la activități economice, comerciale și concurențiale, în legislația națională a fost adoptat termenul de „agent economic”.

De reținut însă că, în categoria „agenților economici” nu pot intra orice persoane fizice sau juridice, ci numai acelea care au o anumită abilitate profesională și din acest punct de vedere ei reprezintă, totuși un grup relativ restrâns.

În doctrina și jurisprudența din România nu s-a stabilit o definiție cuprinzătoare a „agentului economic”.

In legislația specifică există însă prevăzute categoriile de persoane fizice sau juridice care sunt considerate agenți economici și cărora li se aplică dispozițiile acestor acte normative.

Astfel, în Legea nr. 296 din 28 iunie 2004 privind Codul consumului se prevede că „agentul economic” este persoana fizică sau juridică autorizată care, în cadrul activității sale profesionale, fabrică, importă, transportă sau comercializează produse ori părți din acestea sau prestează servicii.

Prin dispozițiile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, în categoria agenților economici sunt incluși producătorii (de materie primă, cei care recondiționează produsele, care importă produse în vederea realizării ulterioare a unei operațiuni de vânzare, închiriere, leasing sau orice altă formă specifică derulării afacerii, cei care modifică caracteristicile produselor și alții); distribuitorii de produse și vânzătorii de produse autohtone sau importate.

O altă dispoziție interesantă cu privire la agenții economici există în art. 2 din Legea concurenței nr. 21 din 1996. În acest articol se prevede că dispozițiile legii se aplică actelor și faptelor care au sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței săvârșite de agenții economici sau asociații de agenți economici – persoane fizice sau juridice – de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină, denumiți în continuare agenți economici.

Din cele expuse rezultă că, există o anumită disonanță între termenul de „întreprindere”, folosit în reglementările internaționale și ale Comunității Europene, precum și în doctrină și jurisprudență, generate de acest concept și cel de „agent economic” adoptat de legislația din România.

Sfera de cuprindere a conceptului de „întreprindere”(astfel cum se traduce în limba română) poate să fie mai restrânsă decât aceea de „agent economic”.

Deosebirea dintre cele două concepte este, însă numai aparentă, pentru că, atât conceptul de „întreprindere”, cât și cel de „agent economic” cuprind în conținutul lor sintagma de „persoane fizice sau juridice” care desfășoară activități economice sau comerciale și care sunt, totodată, și subiecte ale raportului de drept al concurenței.

În doctrina de specialitate din țara noastră s-au exprimat puncte de vedere la care achiesăm, potrivit cărora între conceptele de „întreprindere” și „agent economic” există o echivalență care este recunoscută și de practica în materia concurenței de către instanțele judecătorești și Consiliul Concurenței.

Așadar, noțiunea de „agent economic” este mult mai cuprinzătoare, pentru că în conținutul ei sunt cuprinse acele persoane fizice sau juridice care dispun de abilitatea legală de a desfășura activități economice, comerciale sau altele legate de acestea și în cadrul cărora concurența este posibilă.

III.3.2. Rolul pieței și al prețurilor asupra comportamentului operatorilor economici și comerciali în formarea unui mediu concurențial normal

Piața, ca o categorie economică specifică producției de mărfuri și inseparabilă de aceasta, a apărut și s-a generalizat în condițiile liberalizării comerțului.

În sensul cel mai larg, piața reprezintă un sistem de relații prin care vânzătorii și cumpărătorii intră în contact pentru a schimba bunuri sau servicii.

Ea îndeplinește funcția economică de a realiza legătura dintre cererea și oferta de mărfuri, servicii sau lucrări, stabilind circuitul economic dintre producție și consum.

În alt sens, piața corelează și adaptează nevoile producătorilor și ale consumatorilor în conformitate cu regulile social-economîce de desfășurare a schimbului de valori materiale.

Numai într-o economie de piață, producătorul de bunuri și consumatorul are posibilitatea de a alege în mod liber cât, unde și cum pot să ofere și, respectiv să solicite, iar piața este singura care stabilește ce se produce și cât se produce.

Privită ca un mecanism economic, piața echivalează cu o rețea de comunicații, care pune în legătură pe operatorii implicați și asigură schimbul de bunuri, de servicii sau instrumente negociabile.

Totodată, în activitatea de piață, agenții economici și comercianții se angajează în lupta reciprocă pentru câștigarea, extinderea și păstrarea clientelei și, în final, pentru a-și asigura rentabilitatea și profitul.

Comportamentul acestora pe piață trebuie să se desfășoare potrivit regulilor deontologice sau celor care derivă din normele prin care este reglementată concurența.

De altfel, între piață și concurență există un raport reciproc de determinare și intercorelare.

În doctrina de specialitate, piața mai este definită și din punct de vedere geografic, ca fiind acel spațiu concret și determinat în care se desfășoară operațiunile uzuale, cât și rețeaua corespunzătoare de desfacere.

Din acest punct de vedere, piața poate fi locală sau regională, națională sau internațională.

Noțiunea de piață prezentată mai înainte; din punct de vedere economic sau geografic, prezintă neajunsul că este inadecvată sub aspectul concurenței comerciale.

În definirea pieței sub aspect concurențial, trebuie să se pornească însăși de la conceptul de concurență și funcțiile acesteia. Concurența, prin natura ei, nu poate să se desfășoare decât între producătorii și comercianții care produc și comercializează bunuri identice sau asemănătoare și care, implicit sunt substituibile sau interschimbabile, potrivit necesităților consumatorilor.

În mod normal, mărfurile ori serviciile care sunt de aceeași natură nu pot fi substituite între ele. De exemplu, nu poate să existe similaritate între produsele electrocasnice și cele agroalimentare sau între produsele vestimentare și cele farmaceutice, chiar dacă ele există în același supermarket, iar producătorii sunt diferiți. Similare și interschimbabile pot fi, însă, piesele de mobilier, indiferent de materialele din care sunt făcute. Tot astfel, nu poate exista competiție între producătorii de autoturisme și cei de biciclete, deși aceste mijloace au aceeași destinație – de a fi folosite pentru transporturi. Concurența poate să existe numai între producătorii de autoturisme, indiferent de capacitatea, designul sau alte caracteristici ale acestora deci între producătorii de bunuri și servicii cu aceeași destinație.

Analizând desfășurarea relațiilor comerciale toți cercetătorii, din cele mai vechi timpuri și până azi, au observat și au subliniat rolul important al concurenței comerciale în fixarea unui preț just al mărfurilor. Numai concurența duce la „fixarea unui preț just al mărfurilor și stabilește raporturile reale dintre ele”. Când mărfurile pe care diferite națiuni le exportă sunt scumpe, națiunile importatoare plătesc un preț ridicat; când sunt însă ieftine, națiunile importatoare plătesc un preț mic. De aceea, este necesar ca națiunile care exportă mărfurile „să se concureze unele pe altele, pentru ca mărfurile pe care le exportă să fie întotdeauna ieftine”. Asemenea principii „trebuie studiate, fără a fi despărțite de altele cum ar fi siguranța exporturilor; stabilitatea taxelor vamale, schimbările și neajunsurile care se prevăd și care sunt „adesea mai puțin primejdioase decât acele care nu se pot prevedea”.

Principiul concurenței orientează desfășurarea raporturilor comerciale în direcția obținerii unor beneficii proporționale cu aportul cantitativ și calitativ al participanților la aceste raporturi. Concurența comercială este factorul determinant în stabilirea unor prețuri corespunzătoare – rezultate din raporturile reale dintre mărfuri, împiedicând obținerea unor profituri de monopol. Principiul concurenței conferă pieței internaționale un important grad de libertate în determinarea prețurilor prin operațiunile pe care le exercită asupra produselor, absorbindu-le pe unele, considerate acceptabile calitativ, și respingându-le pe altele, considerate necorespunzătoare. Acest rol important al concurenței este realizat în confruntarea pe piața internațională a comercianților care oferă produse și servicii, ce urmăresc să satisfacă nevoi asemănătoare ale consumatorilor.

Având în vedere că activitatea de producție, comerț sau prestări de servicii este exercitată în scop lucrativ, principiul concurenței are un rol esențial nu numai în fixarea prețurilor mărfurilor, ci – prin efectul prețurilor care se reflectă în beneficii – și în determinarea unei bune organizări a proceselor complexe ale producerii lor, așa încât să fie competitive pe o piață internațională tot mai exigentă.

III.3.3. Aportul clientelei și al consumatorilor la desfășurarea concurenței pe piața relevantă

În limbajul obișnuit, clientul este „acea persoană care cumpără (în mod regulat) de la un magazin, sau consumă ceva într-un local public”. Tot client este și „acea persoană care, în raport cu avocatul, îi încredințează afacerile sale, sau cu medicul care îl îngrijește”. De asemenea „clientela este constituită din totalitatea clienților unui comerciant”.

Din conținutul acestor definiții generice rezultă că o persoană (fizică ori juridică) se poate afla în postura de „cumpărător” de bunuri (care-i sunt necesare pentru nevoile proprii sau ale altei persoane), precum și în cea de „consumator” al bunurilor respective. Desigur că trebuie introduși în aceste categorii și cumpărătorii ori consumatorii de servicii sau lucrări puse la dispoziție de prestatorii acestora.

Se observă că într-o asemenea accepțiune sunt avuți în vedere numai clienții care cumpără și consumă bunuri materiale ori servicii de orice natură și care se află într-un raport comercial cu producătorii sau prestatorii acestora.

Aceștia formează așa-numita „clientelă comercială” și constă dintr-un număr invariabil de consumatori care fac parte integrantă dintr-un vad comercial și sunt interesați direct de caracteristicile produselor ori serviciilor, precum și de personalitatea agenților economici sau comer- ::anților, proprietari ai fondului de comerț.

Dimpotrivă, clienții avocatului, doctorului, notarului sau ai celor care fac parte din alte categorii profesionale formează acea „clientelă civilă”, .captată de pregătirea profesională sau de alte calități ori comportamente ale celor care le prestează servicii, precum și de încrederea pe care aceștia inspiră. Așadar, clientela comercială este determinată de factorii obiectivi – activității comerciale, iar cea care cumpără servicii ori lucrări este determinată de factorii subiectivi. De reținut, însă, că acești factori (obiectivi și subiectivi) nu influențează existența ori numărul clienților.

In doctrina de specialitate se mai face distincție între „clientela captată personală” (formată din clienți care sunt legați de producători sau comercianți prin contracte de aprovizionare) și „clientela atrasă ori ocazională” (formată din clienți care se adresează producătorilor sau comercianților din motive de încredere sau obișnuință ori dintr-o necesitate trecătoare).

O problemă mult comentată și în legătură cu care au fost exprimate opinii controversate care este aceea a legăturii dintre fondul de comerț și clientelă. Intr-o opinie se susține că clientela și fondul de comerț au înțelesuri diferite, pentru că, sunt valori de sine-stătătoare. Dimpotrivă, într-o altă opinie, clientela constituie un element indispensabil al fondului de comerț. Se susține că vadul comercial este însăși clientela, adică se urmează acestuia și între aceste concepte nu există niciun fel de concurență. În susținerea acestei teorii se apreciază că vadul comercial este constituit din ansamblul persoanelor atrase de amplasarea fondului de comerț.

Dimpotrivă, clientela este constituită din grupul uman care manifestă, mai mult sau mai puțin, o anumită fidelitate față de produsele, serviciile sau lucrările oferite pe piață de un anumit agent economic, de o societate comercială sau de un comerciant individual.

Chiar din conținutul acestor succinte definiții cu privire la vadul comercial și clientelă rezultă că sunt două categorii economice distincte, dar între care există legături de determinare reciprocă. Vadul comercial constituie o componentă importantă a fondului de comerț, dar clientela nu, pentru că ea este chiar „scopul” comerciantului (al cărui țel este atragerea, menținerea și amplificarea ei).

Pentru a pune capăt unor asemenea discuții contrare și uneori lipsite de importanță, legiuitorul român a găsit soluția de a statua în Legea nr. 11/ 1991 definiția fondului de comerț.

Prin Legea nr. 298 din 7 iunie 2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, a fost introdus art. 1 în care se stabilește la lit. e că fondul de comerț este constituit din ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfășurării activității sale.

Se poate observa cu ușurință faptul că printre bunurile corporale și necorporale (care sunt în mod limitativ prevăzute de legiuitor) nu face parte clientela, pentru că ea nu poate constitui „proprietatea” celui care deține fondul de comerț, fiecare client fiind liber să se adreseze oricărui comerciant. Altfel spus, clientela nu este un bun și nimeni nu poate fi „proprietarul” unei clientele, iar acesta nu poate constitui în mod direct obiect al actelor juridice. Cu toate acestea, clientela constituie un element fundamental în activitatea pe care o desfășoară agenții economici și comercianții.

Între aceștia se nasc și se dezvoltă raporturi de drept comercial, de drept al concurenței și de drept al consumatorilor reglementate prin acte normative specifice pe plan internațional sau național.

Capitolul IV

Formele concurenței abordare comparativă

IV.1. Concurența perfectă (pură), imperfectă și concurența eficace

IV.1.1. Concurența perfectă (pură) și concurența imperfectă

Concurența comercială, concept economic care reflectă lupta dintre producătorii de mărfuri și prestatorii de servicii, pentru obținerea unor condiții cât mai bune de producție și de desfacere tot mai avantajoase, în scopul obținerii unui profit cât mai mare, face posibilă stimularea producției, sporirea varietății sortimentelor de mărfuri și servicii, impunerea pe piața a celor mai competitive produse, inclusiv în funcție de costul lor de producție, specializarea producției și a întreprinderilor, implantarea lor în cele mai indicate zone economice și productive, fiind un factor necontestat de progres.

Teoria economică clasică a dezvoltat conceptul concurenței perfecte ce funcționează pe baza următoarelor principii:

– existența unui mare număr de producători și cumpărători. Aceștia trebuie sa acționeze independent unii dc alții și să aibă o putere economică mijlocie, încât să nu poată influența semnificativ, niciunul dintre ei, circulația mărfurilor și serviciilor pe piață. în acest fel prețul, respectiv tariful, este ceva ..dat”, neinflucnțat de intrarea sau ieșirea de pe piața a unui agent comercial;

– desfășurarea unor tranzacții numeroase și frecvente numai de mărfuri omogene. Agenții economici comercializează pe piață mărfuri și servicii, care prezintă trăsături de calitate relaliv similare, astfel ca solicitanții să opteze pentru cele cu prețurile și tarifele cele mai avantajoase;

– intrările și ieșirile de pe piață să se bucure de libertate absolută. Principiul presupune absența totală a oricăror bariere sau restricții legislative, administrative etc., emanație a rolului statului sau altor autorități. Piața este guvernată exclusiv de legile ei care acționează spontan;

– existența unor fluxuri informaționale reale directe complete, între toț participanții. Cerința presupune cunoașterea imediată a oricăror date semnificative în legătură cu oferta, cererea, prețul, tarifele, calitate, caracteristicile etc. fiecărei mărfi sau serviciu în parte, aflate pe piață.

Transpunând cerințele fiecărui principiu enunțat, la piața economică modernă, observăm aplicarea deformată sau cu numeroase excepții a acestora.

Astfel, agenții economici din sfera producției de mărfuri și servicii, cât și din cea a comerțului manifestă tendințe puternice de concentrare, motivate cu considerente de ordin tehnic, organizatoric, comercial, financiar, într-o întreprindere puternică, mai puțin expusă vicisitudinilor economice ciclice de pe piețele naționale sau internaționale, sporesc posibilitățile de raționalizare, divizare și specializare a muncii. Crește potențialul pentru cercetare, progres tehnic și științific. Face posibilă reducerea cheltuielilor neproductive de personal și destinarea unor fonduri sporite pentru studiul pieței în viitorul apropiat și îndepărtat, pentru prospecțiuni ale nevoilor existente sau posibile, precum și pentru adaptarea întreprinderii în funcție de acestea.

Nu în ultimul rând, finanțarea din exterior este mai atrăgătoare dacă este solicitată din partea unei concentrări economice, decât dacă este cerută de un comerciant izolat.

Marile concentrări de întreprinderi creează oligopolul, formă de control a pieței, prin împărțirea acesteia între un număr controlabil de producători. Aceștia, deși au putere economică sporită, nu controlează piața, dar atentează rigorile concurenței. Pe piața modernă acționează oligopolul pur sau diferențiat. în primul caz producătorii oferind același fel de produse, iar în ultimul produse de aceeași categorie, dar de tipuri diferite.

Concentrările oligopolice practică prețuri cât mai avantajoase, spre a-și asigura profiturile stabilite, care nu mai sunt influențate de legea cererii și ofertei. Consecințele sociale, nedorite, nu se lasă așteptate și astfel devine necesara intervenția statului pentru restabilirea și menținerea echilibrului, atât între comercianți, cât și între aceștia și consumatori, prin edictarea unor norme obligatorii de acces pe piață, de ocrotire a consumatorilor, de exercitare a concurenței etc.

IV.1.2. Concurența eficientă (eficace sau practicabilă)

Revenind la concurența dintr-o economie dată, privită ca emulație naturală între agenții economici a căror acțiune este posibilă numai sub “vigilența” autorităților publice, constatăm că aceasta se desfășoară pe baza a trei principii.

În primul rând comercianții au asigurat accesul liber pe piață, lipsind orice obstacole de natura monopolului sau monopsonului.

Aceștia dispun de libertate de acțiune în relațiile cu ceilalți comercianți, precum și cu clienții, astfel că variațiile cererii și ofertei să regleze procesul de formare al prețurilor.

Ultima regulă vizează consumatorii care au libertatea de a alege marfa, serviciul și furnizorul.

Schema prezentată face evidentă maleabilitatea concurenței eficiente „adaptabilă la situația concretă de pe fiecare piață”.'

Concurența eficientă se desfășoară prin modalități diversificate, presupunând diferențierea produselor și serviciilor și a calității lor, perfecționarea designului produselor și apropierea utilităților lor de gusturile și preferințele cât mai multor categorii de consumatori, utilizarea unor strategii variate de marketing, reclama produselor și serviciilor etc.

Pentru asigurarea dezvoltării unei concurențe eficiente, Legea nr. 11/1991 interzice orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii, iar Legea nr. 31/1996 oferă instrumente eficiente de combatere a monopolismului și de distorsionare a concurenței.

Literatura de specialitate, ceva mai veche, include în categoria subiectelor dreptului concurenței și așa-numitele monopoluri ale statului. În realitate, din punct de vedere conceptual juridic, monopolurile statului nu trebuie calificate ca subiecte de drept distincte de toate celelalte, ci doar ca activități economice pe care statul și le rezervă și pe care le realizează prin agenții economici de stat, activități care în anumite condiții pot fi cedate spre realizare și particularilor. Asupra regimului juridic actual al monopolurilor statului, așa cum acesta este reglementat de legislația română, vom reveni în secțiunea dedicată reprimării practicilor monopoliste.

IV.2. Concurența licită și concurența ilicită

Între oameni, ca ființe sociabile, se nasc și se dezvoltă o multitudine de relații sociale care au la bază, de cele mai multe ori, comportamentul reciproc al acestora.

Dacă asemenea relații (care se nasc din raporturi directe sau indirecte între oameni) se realizează prin atitudini corecte, cinstite, în limite normale, din partea părților implicate, nu se impune, în niciun fel reglementarea lor pe cale juridică.

Cu toate acestea există și domenii care, din anumite rațiuni, trebuiesc reglementate prin norme juridice, chiar dacă raporturile dintre oameni se desfășoară pe baza comportamentelor corecte sau normale ale acestora.

De exemplu, astfel de norme există în domeniul relațiilor familiale, civile, comerciale etc. și, elaborarea acestora de către autorități sunt necesare pentru a crea un cadru unitar de desfășurare a unor asemenea raporturi, precum și de necesitatea ocrotirii relațiilor sociale respective împotriva unor activități necinstite sau abuzive.

În ambele situații arătate, se apreciază că între oameni există relații licite, bazate pe cinstea și sinceritatea acestora precum și pe îngăduirea legii.

Dimpotrivă, în cazurile când într-un anumit domeniu apar și se dezvoltă raporturi anormale, incorecte sau abuzive, prin care sunt puse în pericol sau chiar sunt lezate relațiile sociale, autoritățile statului stabilesc norme juridice prin care se limitează sau se interzic comportamentele oamenilor și chiar le sancționează. Implicarea autorităților statului în asemenea situații nu se poate face decât dacă faptele umane pun efectiv în pericol (sau există un risc real de a se crea un astfel de pericol) relațiile sociale care trebuie ocrotite,

În asemenea cazuri se apreciază că oamenii au un comportament necinstit, contrar legii, adică ilicit.

De multe ori, prin norma juridică nu se fac precizări cu privire la ceea ce este licit, corect sau legal, ci sunt prevăzute numai faptele care prezintă acel grad de pericol social care impune interzicerea lor în totalitate sau în parte și chiar sancționarea celor care le-au săvârșit prin nerespectarea dispozițiilor legale.

IV.2.1. Concurența licită

Uneori, în doctrina de specialitate, fară a fî prezentate suficiente argumente științifice, concurenței licite i se atribuie și alte denumiri care nu au legătură sau sunt chiar în contradicție cu conceptul general de concurență normală sau perfectă. Sigur, concurența pură și perfectă este prin natura ei licită. Tot licită este și concurența onestă care se desfășoară în limitele regulilor deontologice stabilite în activitățile economice și comerciale de care este determinată.

Concurența licită înseamnă că este permisă să se desfășoare în domeniile și în condițiile stabilite prin lege.

În sens contrar, indiferent de modalitățile concrete de desfășurare, dacă nu este restrictivă printr-o normă juridică, concurența este considerată a fi licită.

În toate domeniile deschise pentru, activitatea concurențială, producătorii de bunuri și comercianții sunt liberi să pătrundă pe piață cu mărfuri care să satisfacă pe consumatori și să contribuie la stabilirea prețurilor potrivit legii economice a cererii și ofertei.

Dacă ei respectă și uzanțele cinstite ori buna-credință în raporturile cu ceilalți operatori de pe piață (alți comercianți ori consumatori) se apreciază că desfășoară concurență licită, adică în limita actelor normative care o reglementează.

De reținut însă că liceitatea concurenței care este încurajată și ocrotită prin lege, nu echivalează cu facultatea de a fi folosită în mod discreționar de către cei care o desfășoară. Ei sunt obligați să respecte regulile impuse de deontologia profesională și de normele juridice, când este cazul.

IV.2.2. Concurența ilicită

Caracterul ilicit al concurenței rezultă, în primul rând, din dispozițiile unor acte normative în care sunt prevăzute domeniile în care concurența este interzisă ori actele și faptele de concurență prin care se aduce atingere intereselor statului (în general) și ale concurenților ori consumatorilor care desfășoară o concurență normală sau corectă.

In țara noastră, majoritatea domeniilor economice, comerciale, de prestări de servicii sau lucrări sunt deschise concurenței. Chiar dacă aceste domenii nu sunt prevăzute în mod expres în vreun act normativ, competiția dintre agenții economici sau dintre comercianți este, prin ipoteză, liberă, adică admisă de către autorități, întrucât îndeplinește funcții stimulative, benefice pentru toți cei implicați în asemenea activități.

Totuși, în România (ca și în alte țări) există unele domenii care sunt sustrase, prin lege luptei dintre agenții economici. Desigur că astfel de interdicții se întemeiază pe dispoziții legale explicite, interpretate în sens restrictiv, ca excepții, pentru că se înlătură practicarea concurenței numai pe un anumit segment al pieței pertinente.

În acest sens, în art. 2 alin. (4) din Legea concurenței nr. 21/1996 se precizează că prezenta lege nu se aplică:

– pieței muncii și relațiilor de muncă;

– pieței monetare și pieței titlurilor de valoare, în măsura în care libera concurență pe aceste piețe face obiectul unor reglementări speciale.

După cum se poate observa sunt două domenii cu un regim special, în care reglementările restrictive de concurență nu au caracter rigid. în teza a Il-a a dispoziției de la litera b) a art. 2 alin. (4) se prevede posibilitatea desfășurării concurenței libere și pe aceste piețe, în baza unor reglementări speciale.

În al doilea rând, concurența are caracter ilicit sau ilegal atunci când agenții economici ori comercianții desfășoară activități specifice prin care se aduce atingere intereselor legitime ale altor concurenți și ale consumatorilor. Astfel de activități sunt considerate de către legiuitor că prezintă un anumit grad de pericol social și s-a impus interzicerea și reprimarea lor prin dispozițiile unor acte normative.

Astfel de dispoziții legale restrictive de concurență privesc atât faptele prin care se împiedică normala desfășurare a competiției în domeniul economic cât și cele prin care se încalcă drepturile (patrimoniale sau nepatrimoniale) ale celorlalți competitori, ale clientelei sau consumatorilor.

De exemplu în Legea concurenței nr. 21/1996 sunt prevăzute practicile anticoncurențiale prin care poate fi afectat mediul concurențial normal din România, iar în Legea nr. 11/1991 sunt interzise și sancționate faptele abuzive de concurență comercială prin care se încalcă drepturile altor concurenți și ale consumatorilor.

În țara noastră există și alte acte normative în care sunt prevăzute dispoziții care privesc acte și fapte de concurență ilicită.

În acest sens putem da ca exemplu legile prin care sunt reglementate și protejate valorile ce țin de proprietatea intelectuală, precum și cele referitoare la unele activități comerciale.

Se impune a fi făcută precizarea că în unele dintre aceste acte normative, concurența abuzivă este interzisă în toate activitățile comerciale, iar în altele caracterul ilicit rezultă din anumite clauze de neconcurență, prevăzute în mod limitativ.

Astfel, prin dispozițiile Legii nr. 11 din 1991 privind combaterea concurenței neloiale, se interzic acele practici abuzive de concurență prevăzute în articolele 4 și 5, prin care se aduce atingere intereselor tuturor concurenților care-și desfășoară activitatea cu bună credință și potrivit uzanțelor cinstite, precum și consumatorilor.

Dimpotrivă, în Legea nr. 31/1990, simt prevăzute interdicții limitate de neconcurență care privesc doar pe asociații diferitelor tipuri de societăți comerciale reglementate de acest act normativ. De exemplu, în art. 82 alin. (1) din Capit. II (privind societățile în nume colectiv) se prevede că „asociații nu pot lua parte, ca asociați cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici să facă operațiuni în contul lor sau al altora, în același fel de comerț sau într-unul asemănător, fară consimțământul celorlalți asociați”.

Tot astfel, în alin (5) al art. 145 din Capitolul IV (privind societățile pe acțiuni) din această lege se prevede că „membrii comitetului de direcție si directorii unei societăți pe acțiuni nu vor putea fî, fară autorizarea Consiliului de administrație, administratori, membri în comitetul de direcție, cenzori sau asociați cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici să facă același comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancțiunea revocării și răspunderii pentru daune”.

Dispoziții asemănătoare sunt prevăzute și în art. 188 alin. (2) care privesc pe asociații și cenzorii care fac parte din societățile în comandită pe acțiuni, precum și în art. 197 alin. (2) referitoare la administratorii societăților cu răspundere limitată.

Așa cum s-a arătat mai înainte, există concurență ilicită și atunci când în anumite contracte de muncă și comerciale se prevăd clauze de neconcurență (nonconcurență) între părți și acestea nu sunt respectate, prin săvârșirea unor acte sau fapte de concurență prin care se aduce atingere intereselor uneia dintre părțile contractante.

IV.3. Practicile anticoncurențiale și concurența neloială

IV.3.1. Practicile anticoncurențiale

Pentru protecția pieței concurențiale normale și implicit, pentru a se contracara comportamentul ilițit al structurilor cu profil monopolist, atât pe plan internațional, cât și în fiecare țară cu economie de piață, se pune problema interzicerii sau cel puțin a limitării înțelegerilor concertate (dincolo de un anumit prag socotit că prezintă pericol social) ale agenților economici, cât și abuzul poziției dominante realizat prin forță pe o piață relevantă).

Atât înțelegerile concertate (cartelurile) dintre agenții economici, cât și abuzul de poziție dominantă sunt interzise și deci au caracter ilicit, pentru că acestea, în principiu, au ca obiect sau pot avea ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței.

În ceea ce privește conceptul generic de practici anticoncurențiale sau anticompetitive (cu corespondentul etimologic în limba engleză de „anticompetitives practices”), într-un document al Organizației Națiunilor Unite din 1980 se arată că sunt acele „acte sau comportamente ale întreprinderilor care prin abuzul poziției dominante de forță pe o piață, restrâng accesul pe piață sau în orice alt mod, îngrădesc fără drept concurența, provocând sau riscând să provoace efecte prejudiciabile comerțului internațional îndeosebi celui al țărilor în curs de dezvoltare, ca și creșterii economice a acestor țări sau care, în temeiul unor acorduri sau aranjamente oficiale, neoficiale, scrise sau nescrise intervenite între întreprinderi produc aceleași consecințe”.

În doctrina de specialitate au fost elaborate și alte definiții cu privire la practicile monopoliste, dar acestea prezintă, în general, aceleași caracteristici și au, mai mult o semnificație teoretică.

Trebuie reținut însă că, atât în doctrină cât și documentele internaționale ori în legislațiile majorității statelor, practicile anticoncurențiale sunt clasificate, potrivit unei concepții dualiste, în: înțelegeri concertate condamnabile (denumite și antante) și abuzul de poziție dominantă.

În ceea ce privește înțelegerea concertată (antantă ori cartelul) poate fi definită ca fiind orice înțelegere intervenită între doi saw mai mulți agenți economici (întreprinderi) exprimată în scris (indiferent de forma, titlul, ori natura actului sau a clauzei ce o conține) sau tacită, explicită sau implicită, publică sau ocultă.

Astfel de înțelegeri pot fi exprese sau tacite, în funcție de modul cum se materializează acordul de voință al agenților economici participanți.

O înțelegere expresă (în sensul unei antante posibile) reprezintă o înțelegere care este consemnată într-un document indiferent de formă, ca expresie a exteriorizării acordului de voință, dar poate fi și o înțelegere într-un cadru în care, deși partenerii își exprimă acordul de voință în acest sens, nu-l consemnează și pe hârtie, ci folosesc alte suporturi sau mijloace de reținere a problemelor stabilite.

Dimpotrivă, o înțelegere tacită (așa cum este analizată în context) care se realizează în scopul împiedicării sau distorsionării concurenței are la bază un comportament anticoncurențial al unui agent economic care este imitat sau urmat de comportamentul altuia, prin care se urmărește același scop (de regulă, obținerea sau menținerea unui avantaj material, scoaterea de pe piață a aceluiași concurent etc.). De exemplu se poate considera ca fiind realizată o înțelegere tacită atunci când, doi sau mai mulți agenți economici urmăresc schimbarea prețurilor existente pe piață, poartă o corespondență asiduă în acest scop, dar nu există dovezi, nici chiar indirecte, că s-au înțeles să acționeze împreună.

Practicile concertate sau înțelegerile restrictive de concurență se pot realiza „pe verticală” sau „pe orizontală”, în funcție de nivelul pieței pe care se situează agenții economici participanți.

Unele practici anticoncurenționale realizate prin înțelegeri convenite între doi sau mai mulți agenți economici care se află la niveluri diferite ale lanțului producție-distribuție, privesc, de exemplu, stabilirea condițiilor în care părțile pot vinde, cumpăra sau revinde anumite produse sau servicii. Prin astfel de practici furnizorii sunt obligați să vândă produsele la prețuri foarte scăzute iar distribuitorii ori consumatorii să plătească prețuri exagerate. De regulă, astfel de practici sunt folosite de un agent economic puternic al lanțului producție-distribuție împotriva unuia care depinde de el.

În cazurile în care înțelegerile concertate cu caracter anticoncurențial se realizează între agenții economici producători de bunuri sau de servicii similare sau identice situate la același nivel al lanțului producție-distribuție sunt denumite înțelegeri (antante) pe orizontală.

Astfel de înțelegeri pot neutraliza efectele pozitive ale unei economii de piață, deoarece pentru alocarea suficientă a resurselor, piața impune existența concurenței între întreprinderi independente.

Așa cum s-a arătat, în categoria practicilor anticoncurențiale din domeniul economic este și folosirea, în mod abuziv a unei poziții dominante.

De la început este necesar a fi făcută precizarea că doar „poziția dominantă” a unei întreprinderi sau a mai multor agenți economici aflați într-o concentrare economică admisă sau acceptată este licită, adică este compatibilă cu concurența normală.

Este ilicita, deci interzisă, și ca atare sancționabilă doar materializarea, concretizarea potențialității de restricționare a concurenței, deci exploatarea abuzivă a acelei poziții economice dobândite.

În aceeași rezoluție a O.N.U din 5 decembrie 1980 (la care s-a făcut referire mai înainte) intitulată „Ansamblu de propuneri și reguli echitabile convenite la nivel multicultural pentru controlul practicilor comerciale restrictive” se precizează că „expresia de poziție dominantă de forță pe piață desemnează situația în care o întreprindere, fie singură, fie împreună cu alte câteva întreprinderi este în măsură să domine piața considerată a unui bun sau a unui serviciu, respectiv a unei anumite grupuri de bunuri sau de servicii”.

Altfel spus, se afla m poziție dominantă agentul economic care poate fi în măsură să îndeplinească pe piață un rol conducător în așa fel încât concurenții săi să fie practic constrânși să se conformeze atitudinii acestuia.

În doctrina de specialitate există și alte definiții ale acestei practici anticoncurențiale care au doar valoare teoretică.

în tratatele și convențiile internaționale și în legislațiile naționale cu privire la concurență sunt prevăzute doar actele și faptele prin care se manifestă abuzul de poziție dominantă.

Astfel, în conținutul art. 82 al Tratatului de la Roma din 1957 (prin care s-au pus bazele Comunității Economice Europene) se declară incompatibilă cu piața comună și interzisă, în măsura în care comerțul intracomunitar este susceptibil de a fi afectat, fapta uneia sau a mai multor întreprinderi de a exploata în manieră abuzivă o poziție dominantă pe piața comună sau pe o parte substanțială a acesteia.

În Legea concurenței nr. 21/1996 din România (în care se reproduce conținutul art. 82 din Tratatul dc la Roma) se interzice folosirea abuzivă a unei poziții dominante deținută de către unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească ori pe o parte substanțială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurențialer care au ca obiect sau pot avea ca efect efectuarea activității economice ori prejudicierea consumatorilor”.

Din cele expuse rezultă ca abuzul de poziție dominantă se poate realiza de un agent economic sau de către mai mulți agenți economici (atunci când pe piața relevantă sunt mai mulți) care pot fi înțeleși între ei sau nu.

Piața, ca obiect al dominației, trebuie analizată în evoluția ei sub toate aspectelc economice și comerciale. La baza unei astfel de analize trebuie să existe criterii clare și simple pentru a da posibilitatea luării unor decizii corecte asupra agenților economici implicați în astfel de practici anticoncurențiale.

IV.3.2. Concurența neloială în domeniul comercial, economic

În relațiile interumane, expresia de „loialitate” desemnez unei persoane fizice de a fi sinceră sau cinstită față de alte persoane

Sigur că această expresie se raportează la un comportament uhk relațiile dintre anumite persoane, pentru că nu poți sau nu trebuie să ix loial în relațiile cu toți ceilalți, mai ales cu cei pe care nu-i cunoști și nici nu există vre-o posibilitate să intri în relații de diverse tipuri cu ei.

În sens restrâns loialitatea reprezintă o anumită afecțiune, o apropiere de cineva față de care există obligația morală de a fî cinstit și corect sau onest.

Așadar loialitatea (onestitatea) își are rădăcinile în „morala fundamentală, care transcede spațiul, disprețuiește frontierele și diferendele culturale, și care constituie tezaurul comun al întregii umanități”.

Dimpotrivă, despre un om care în relațiile cu ceilalți oameni se manifestă prin comportamente necinstite sau incorecte, se spune că este imoral sau neloial, atrăgând asupra sa, în mod implicit, reacția celorlalți, sau chiar unele consecințe.

Comportamentele cinstite și corecte (loiale) sunt apreciate și în activitatea economică și comercială, în general, precum și în cea concu- rențială, în special.

S-ar părea că între comportamentele loiale ale concurenților de pe piața relevantă și activitatea concurențială care este denumită (așa cum s-a arătat în prima parte a acestei lucrări) ca fiind o „luptă acerbă între aceștia” (pentru a-și ocupa un loc important pe piață, pentru a atrage un segment cât mai important de clientelă și pentru a obține profituri cât mai mari) există o contradicție de natură conceptuală.

În orice domeniu al vieții sociale, însă, indiferent de intensitatea elementelor antagonice se impune ca „lupta dintre interese” să se desfășoare după anumite reguli care pot fi de natură morală sau chiar juridică.

În domeniul concurenței în decursul secolelor, între concurenți s-au format și s-au dezvoltat anumite reguli morale denumite „uzanțe” sau „uzuri” cinstite, pe care majoritatea concurenților le respectă. în baza acestor uzanțe cinstite dezideratele concurenței pot fi atinse și fară a întrebuința metode sau practici abuzive la adresa celorlalți concurenți sau chiar a marei mase de consumatori. Viața a demonstrat că există pe piață încă mulți producători de bunuri și servicii, distribuitori sau comercianți care nu respectă aceste uzanțe cinstite și nici chiar buna-credință față de concurenți și care săvârșesc, cu știință, acte și fapte abuzive de concurență.

Pe plan internațional și în legislațiile tuturor țărilor care au economie de piață, asemenea acte sunt considerate ca fiind neloiale și sunt sancționate ca atare. Se impune a fi făcută precizarea că nici în tratatele sau convențiile internaționale și nici în legislațiile naționale nu se dă definiția concurenței loiale ci se fixează numai conceptul de „concurență neloială”. Astfel, în art. 10 al Convenției Uniunii de la Paris încheiată la 20 martie 1883, referitor la concurența neloială se prevede:

„Constituie un act de concurență neloială orice act de concurență contrar uzanțelor cinstite în materie industrială sau comercială”, iar în continuare sunt prezentate (nelimitativ) asemenea acte sau fapte.

Tot astfel, în art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale în țara noastră se instituie regula potrivit căreia „comercianții sunt obligați să-și exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale”, iar potrivit dispozițiilor din art. 2 „constituie concurență neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii”.

Capitolul V

Studiu de caz – Efectele economice ale abuzului de poziție dominantă exercitat de către Microsoft în Uniunea Europenaă

V.1. Comportamentele abuzive de afaceri ale Microsoft

În ceea ce privește caracterul abuziv al comportamentelor de afaceri aparținând societății Microsoft, vom opta pentru o abordare unitară a acestora, datorită faptului că atât în cazul refuzului furnizării informațiilor de interoperabilitate, cât și în cazul vânzării legate, putem vorbi de intenția de strămutare a puterii de piață de pe piața dominată (piața sistemelor de operare pentru calculatoare personale) pe o piață vecină sau complementară (piața sistemelor de operare pentru servere de grup, respectiv piața programelor pentru redarea fișierelor media).

În cazul refuzului furnizării informațiilor de interoperabilitate față de producătorii concurenți de sisteme de operare pentru servere (Sun, Oracle, Netscape), trebuie văzut în ce măsură o firmă activă pe piața sistemelor de operare pentru servere putea să reprezinte o amenințare concurențială la adresa produselor societății Microsoft (sistemele de operare pentru calculatoarele personale), precum și în ce măsură o eventuală schimbare'tehnologică majoră ar fi putut reorienta cererea către produsele concurenților. Totodată, trebuie verificat în ce măsură analiza tradițională aplicată de autoritățile din domeniul concurenței se dovedește a fi potrivită în cazul unui comportament de afaceri care are loc pe o piața caracterizată de o concurență dinamică.

Privitor la prima problemă — posibila reorientare a consumatorilor față de aplicațiile oferite prin intermediul serverelor, trebuie să reținem că această posibilitate a fost recunoscută de către Comisia Europeană, fară ca aceasta să fi considerat însă justificate acțiunile societății Microsoft (refuzul divulgării informațiilor necesare interoperabilității), menite să prevină un asemenea pericol.

În cele ce urmează, vom aduce câteva argumente care confirmă existența stimulentelor pentru societatea Microsoft de a recurge la excluderea rivalilor de pe piața sistemelor de operare pentru serverele de grup.

Înainte, însă, respingem apărarea formulată de către Microsoft împotriva acuzațiilor aduse, care s-a axat pe teoria profitului de monopol unic , aparținând Școlii de la Chicago, potrivit căreia monopolistul nu are stimulente pentru monopolizarea unei piețe complementare, având în vedere că dispune deja de posibilitatea realizării profiturilor de monopol pe piața monopolizată, iar eforturile de monopolizare a pieței complementare sunt costisitoare și necesită timp. Trebuie avut însă în vedere faptul că această teorie își găsește valabilitatea doar atunci când poziția întreprinderii pe piața monopolizată este incontestabilă. Or, odată confirmată posibila amenințare pentru poziția de cvasi-monopol a societății Microsoft de pe piața sistemelor de operare pentru calculatoarele personale, reprezentată de o posibilă reorientare a consumatorilor și a dezvoltatorilor de aplicații față de sistemele de operare ale serverelor de grup, teoria își pierde aplicabilitatea în speță.

În lipsa unei apărări viabile, literatura de specialitate a identificat mai multe stimulente pentru comportamentul de excludere a societății Microsoft.

Primul argument ține de caracterele concurenței pe piețele de înaltă tehnologie, concurența pe aceste piețe fiind una dinamică, supusă schimbărilor rapide. în acest context, poziția Microsoft este protejată doar pe termen scurt, pe termen lung fiind posibilă apariția unor inovații tehnologice majore care să facă posibilă pentru producătorii de sisteme de operare pentru servere de grup constituirea unei alternative viabile și mai puțin costisitoare la sistemele de operare individuale instalate pe calculatoarele personale.

În al doilea rând, apariția unei alternative mai puțin costisitoare ar fi în măsură să atragă consumatorii și, odată cu aceștia, și interesul dezvoltatorilor de programe informatice pentru scrierea unor programe de aplicații adaptate serverelor de grup.

Având în vedere specificul piețelor de înaltă tehnologie și trăsătura acestora de orientare către platforma dominantă, se poate ajunge la un declin dramatic al cotelor de piață deținute de Microsoft.

Singura strategie viabilă în acest context s-a dovedit a fi chiar strategia adoptată de către Microsoft, și anume încercarea instituirii unui control asupra pieței sistemelor de operare pentru serverele de grup. Controlarea acestei din urmă piețe oferea avantaje multiple. Pe de o parte, Microsoft ajungea să realizeze profituri și pe această piață, iar pe de altă parte era în măsură să practice prețuri mai mari pe piața sistemelor de operare pentru calculatoarele personale (cel puțin față de consumatorii persoane juridice de dimensiuni mari), poziția ei de piață fiind protejată față de orice pericol de reorientare.

Privitor la practica de afaceri a societății Microsoft constând în vânzarea legată a produsului media (Windows Media Player) și a sistemului de operare Microsoft Windows, trebuie menționat că această practică este des utilizată în domeniul tehnologiei informației. Astfel, dezvoltatorii de produse informatice încearcă să crească atractivitatea acestora cu ajutorul aplicațiilor suplimentare, care cresc valoarea produsului și, totodată, constituie un avantaj concurențial pe care adversarii trebuie să îl învingă. Combinarea trăsăturilor produselor poate totodată să aducă un beneficiu consumatorului prin satisfacerea mai multor necesități ale acestuia. După cum vom vedea în secțiunea următoare, remediile oferite de către Comisie nu se dovedesc a fi foarte eficiente în privința acestei din urmă practici.

V.2. Remedii oferite de către Comisie și posibililele efecte ale acestora

Prin remediile impuse prin decizia sa, Comisia Europeană a urmărit înlăturarea efectelor distorsiunilor concurențiale produse prin practicile de afaceri ale societății Microsoft. Astfel, a fost impus cu titlu de remediu societății: (i) să releve informațiile de interoperabilitate solicitate de către producătorii concurenți contra unei redevențe; (ii) să permită instituirea unei comisii independente de monitorizare a activității societății (măsură care însă nu a fost confirmată de către instanțele europene în fața cărora a fost contestată decizia Comisiei); (iii) să lanseze pe piață o variantă a sistemului de operare Windows fară Windows Media Player (iv) să plătească o amendă în valoare de 497 de milioane de euro.

Comisia a dorit ca decizia să contribuie la asigurarea caracterului liber și nedistorsionat al concurenței pe piața internă și să aibă ca efect creșterea inovației în cadrul întregii industrii. Astfel, s-a considerat că decizia va preveni irosirea resurselor de către producătorii concurenți de sisteme de operare pentru servere în vederea descoperirii informațiilor de interoperabilitate ținute în secret de către Microsoft. Odată cu obținerea informațiilor de interoperabilitate, valoarea produselor concurenților trebuia să înregistreze o creștere care să genereze implicit creșterea vânzărilor și a profiturilor acestora, profituri care erau în măsură să fie reinvestite în activități de cercetare și dezvoltare în sprijinul inovațiilor viitoare.

Comisia a considerat că sporirea concurenței va avea un efect pozitiv și asupra eforturilor societății Microsoft depuse în vederea inovării.

Reprezentanții societății Microsoft au fost însă mai sceptici în privința efectelor pozitive ale deciziei și au echivalat-o cu o decizie de licențiere obligatorie care încalcă drepturile de proprietate intelectuală aparținând societății și care permite donarea produselor Microsoft de către concurenți.

Remediul propus de către Comisie în cazul vânzării legate a produsului media Windows Media Player împreună cu sistemul de operare MS Windows, constând în obligarea realizării unei variante a programului Windows fară programul media, poate fi considerat unul lipsit de eficiență. Astfel, Microsoft a păstrat posibilitatea vânzării atât a produsului cu aplicația media, cât și a variantei produsului fară această aplicație. Modul de formulare a deciziei nu prevenea societatea Microsoft să pretindă același preț pentru ambele variante ale sistemului de operare Windows (cu sau fară aplicație media) și să lipsească astfel decizia de eficacitate.

In opinia noastră, intervențiile autorităților din domeniul concurenței în cadrul industriilor caracterizate de o concurență dinamică este limitată, datorită caracterului efemer al pozițiilor de monopol sau al pozițiilor dominante deținute de către întreprinderile care își desfășoară activitatea în cadrul acestora. în spatele pozițiilor de piață aparent incontestabile se află o luptă continuă și viguroasă pentru obținerea unei poziții de piață mai bune de către combatanți. Concurența se materializează pe aceste piețe sub forma unor curse secvențiale, în urma cărora învingătorul ia tot, până când ceilalți concurenți vor reuși să vină cu un produs inovativ și să îi conteste poziția.

De asemenea, având în vedere modul greoi de desfășurare a procedurilor în fața Comisiei și, în consecință, durata acestora, avem dubii în ceea ce privește eficacitatea practică a acestor hotărâri, având în vedere schimbările rapide caracteristice industriei, ori deciziile autorității de concurență nu fac altceva decât să soluționeze o stare de fapt care poate să nu mai corespundă realității în momentul emiterii deciziei. Tocmai de aceea, ar trebui înființate proceduri specifice care să fie adecvate contextului industriilor cu o concurență dinamică și să corespundă din punctul de vedere al celerității.

Concluzii

Găsirea unei definiții comprehensive a concurenței prin surprinderea tuturor aspectelor și formelor de manifestare a fenomenului a reprezentat și reprezintă o provocare pentru literatura de specialitate, îndeosebi datorită complexității fenomenului și prezenței acestuia în majoritatea aspectelor vieții sociale.

Definițiile care pot fi găsite în doctrină arată multiplele fațete ale fenomenului concurențial, existând posibilitatea înțelegerii realității concurenței doar prin compunerea tuturor trăsăturilor și formelor ei de manifestare. Astfel, în literatura de specialitate economică, conceptul concurenței a făcut obiectul unor asocieri cu noțiuni cum ar fi cea a libertății de acțiune, a rivalității, a procesului de selecție, a lipsei barierelor de intrare și a monopolului, fiind considerat în același timp un mijloc pentru realizarea bunăstării economice. Am definit în acest context concurența ca fiind o formă de manifestare a libertății de acțiune a agenților economici, care își exercită libertatea lor de alegere și cea decizională în vederea găsirii soluțiilor optime pentru eficientizarea procesului de producție și creșterea veniturilor.

Manifestarea concomitentă a voinței libere a agenților economici dă naștere la un proces de confruntare, de rivalitate între interese divergente în vederea atingerii unor obiective care nu pot fi realizate de către toți actorii pieței.

Rezultatul procesului de confruntare constă în selectarea și recompensarea, prin intermediul profiturilor, a întreprinderilor eficiente din punct de vedere economic și înlăturarea de pe piață a întreprinderilor care nu sunt în măsură să satisfacă necesitățile consumatorilor.

Menținerea acestui proces continuu de selecție ar fi imposibilă însă în prezența monopolurilor și a barierelor artificiale sau naturale de intrare pe piață, cum ar fi, de exemplu, costurile irecuperabile, accesul privilegiat la materii prime, drepturile de proprietate intelectuală, reglementările legale, economiile de scară, efectele de rețea etc.

Spre deosebire de literatura de specialitate economică, în literatura juridică nu găsim o definiție a fenomenului concurențial, definițiile formulate de autorii lucrărilor de drept limitându-se doar la reiterarea elementelor definițiilor economice ale concurenței. Am încercat să suplinim această lacună și am definit concurența ca un raport social având un caracter patrimonial sau nepatrimonial, după caz, născut între persoane fizice sau juridice care desfășoară o activitate economică. în cadrul aceluiași demers am încercat să elaborăm și o definiție a dreptului concurenței și am considerat că acesta poate fi definit ca fiind totalitatea normelor juridice elaborate pentru reglementarea raporturilor sociale născute între întreprinderi rivale pentru prevenirea comportamentelor anticoncurențiale.

Prin faptul că previne acumularea profiturilor excesive și stimulează activitățile de inovare, concurența contribuie la creșterea bunăstării economice și a surplusului consumatorilor. Tocmai din acest motiv, aceasta reprezintă în primul rând o instituție care necesită protecție, instrumentele politicii privind concurența servind acestui scop.

Rolul concurenței într-o economie de piață este extrem de important, prin faptul că aceasta contribuie la alocarea rațională a resurselor utilizate, la atribuirea judicioasă a profiturilor, reglează cererea și oferta, stimulează creativitatea agenților economici, contribuie la creșterea economică, la reducerea prețurilor, stimulează capacitatea de inovare și, implicit, progresul econoniic; controlând totodată apariția monopolurilor.

Clasificările principalelor forme de manifestare a concurenței sunt multiple, însă cel mai important dintre criterii am considerat că ar fi acela care are în vedere structura pieței. Literatura de specialitate distinge între două forme majore de concurență din acest punct de vedere: concurența perfectă și cea imperfectă.

Modelul utopic al concurenței perfecte se caracterizează pi^ atomicitatea cererii și a ofertei, presupunând coexistența pe piață a unor agenți economici de dimensiuni aproximativ egale, care asigură producția unor bunuri omogene și unde prețul se formează ca efect al jocului cererii și al ofertei.

Piețele reale sunt caracterizate însă de forme de concurență imperfectă, unde asistăm la lipsa uneia sau a mai multora dintre trăsăturile sus-menționate ale concurenței perfecte. In lipsa posibilității întrunirii ipotezelor specifice concurenței perfecte în condițiile piețelor reale, etalonul luat în considerare de către politica privind concurența a Uniunii Europene este modelul concurenței funcționale, adică a intensității maxime a concurenței care poate fî atinsă având în vedere trăsăturile specifice ale anumitor piețe. Caracterul vag și adaptabil al conceptului de concurență funcțională permite asigurarea flexibilității politicii privind concurența, prin adaptarea acesteia la realitățile prezentului.

Bibliografie

A. Cursuri, tratate, monografii

1. Bădescu Valentin Stelian, dreptul afacerilor, Editura Universul Juridic, București, 2012;

2. Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale. Concurența onestă, Editura Lumina Lex, 1992;

3. Căpățână Octavian – Dreptul concurenței comerciale – concurența neloială pe piața internă și internațională – Editura Lumina Lex – București 1994;

4. Cotuțiu Aurelia, Sabău Georgeta Valeria, Drept român și comunitar al concurenței, Editura C.H. Beck, București, 2008;

5. Eminescu Yolanda, Concurența neloială, drept român și comparat, Editura Lumina Lex – București 1993;

6. Jones Robert, The Politics and Economics of the European Union, Second edition, Eduard Elgar Publishing Limited, 2001;

7. Lază Valerică, Concurența neloiașă, Editura Universitară, București, 2008;

8. Lazăr Laura, Abuzul de poziție dominantă, Editura C.H. Beck, București, 2013;

9. Manolache Octavian – Regimul juridic al concurenței în dreptul comunitar – Editura All Beck – București 1997;

10. Marcu Viorel și colaboratorii, Instrumente juridice fundamentale ale Uniunii Europene – Editura Lumina Lex – București 2003;

11. Mihai Emilia, Dreptul concurenței, Editura All Beck, București, 2004;

12. Mihai Emilia, Concurența economică, Libertate și constrângere juridică, Editura Lumina Lex , 2004;

13. Moșteanu Tariana, Purcărea Theodor – Concurența. Ghidul afacerilor performante – Editura Economică,București, 2004;

14. Moșteanu Tatiana și colaboratorii – Concurența economică și integrarea europeană – Editura Tribuna Economică – București 2006;

15. Păun Roxana Daniela, Dreptul Concurenței, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2013;

16. Prescure Titus, Curs de dreptul concurenței commerciale, Editura Rosetti, București 2004;

17. Tariana Moșteanu, Theodor Purcărea – Concurența. Ghidul afacerilor performante Editura Economică, București, 2004;

18. Taylor Marlyn, International Compctition Law. A New Dimension for WTO, Universily Press. 2006;

B. Reviste de specialitate

1. Clocotici Dorin, Reglementarea normativă a practicilor concurențiale. Examinarea comparativă a legislativi României și a Convențiilor Uniunii Europene – Revista de Drept Comercial nr. 6/2001;

2. Clocotici Dorin, Alecu Gheorghe, Corelația instituțională și legislativă între cadrul juridic al activităților și concurenței comerciale pe de o parte, și cadrul juridic al protecției consumatorilor, pe de altă parte, Revista de Drept commercial nr. 2/2003.

C. Legislație relevantă

1. Legea nr. 21/1996, Legea concurenței;

2. Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială;

3. Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului;

4. Ordonanța de urgență nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.

D. Adrese Web

1. http:// www.consiliulconcurentei.ro;

2. http://europa.eu.int/eur-lex/lex;

3. http:// www.europa.eu.int;

4. http://europa.eu.int/eur-lex.

Bibliografie

A. Cursuri, tratate, monografii

1. Bădescu Valentin Stelian, dreptul afacerilor, Editura Universul Juridic, București, 2012;

2. Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale. Concurența onestă, Editura Lumina Lex, 1992;

3. Căpățână Octavian – Dreptul concurenței comerciale – concurența neloială pe piața internă și internațională – Editura Lumina Lex – București 1994;

4. Cotuțiu Aurelia, Sabău Georgeta Valeria, Drept român și comunitar al concurenței, Editura C.H. Beck, București, 2008;

5. Eminescu Yolanda, Concurența neloială, drept român și comparat, Editura Lumina Lex – București 1993;

6. Jones Robert, The Politics and Economics of the European Union, Second edition, Eduard Elgar Publishing Limited, 2001;

7. Lază Valerică, Concurența neloiașă, Editura Universitară, București, 2008;

8. Lazăr Laura, Abuzul de poziție dominantă, Editura C.H. Beck, București, 2013;

9. Manolache Octavian – Regimul juridic al concurenței în dreptul comunitar – Editura All Beck – București 1997;

10. Marcu Viorel și colaboratorii, Instrumente juridice fundamentale ale Uniunii Europene – Editura Lumina Lex – București 2003;

11. Mihai Emilia, Dreptul concurenței, Editura All Beck, București, 2004;

12. Mihai Emilia, Concurența economică, Libertate și constrângere juridică, Editura Lumina Lex , 2004;

13. Moșteanu Tariana, Purcărea Theodor – Concurența. Ghidul afacerilor performante – Editura Economică,București, 2004;

14. Moșteanu Tatiana și colaboratorii – Concurența economică și integrarea europeană – Editura Tribuna Economică – București 2006;

15. Păun Roxana Daniela, Dreptul Concurenței, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2013;

16. Prescure Titus, Curs de dreptul concurenței commerciale, Editura Rosetti, București 2004;

17. Tariana Moșteanu, Theodor Purcărea – Concurența. Ghidul afacerilor performante Editura Economică, București, 2004;

18. Taylor Marlyn, International Compctition Law. A New Dimension for WTO, Universily Press. 2006;

B. Reviste de specialitate

1. Clocotici Dorin, Reglementarea normativă a practicilor concurențiale. Examinarea comparativă a legislativi României și a Convențiilor Uniunii Europene – Revista de Drept Comercial nr. 6/2001;

2. Clocotici Dorin, Alecu Gheorghe, Corelația instituțională și legislativă între cadrul juridic al activităților și concurenței comerciale pe de o parte, și cadrul juridic al protecției consumatorilor, pe de altă parte, Revista de Drept commercial nr. 2/2003.

C. Legislație relevantă

1. Legea nr. 21/1996, Legea concurenței;

2. Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială;

3. Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului;

4. Ordonanța de urgență nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.

D. Adrese Web

1. http:// www.consiliulconcurentei.ro;

2. http://europa.eu.int/eur-lex/lex;

3. http:// www.europa.eu.int;

4. http://europa.eu.int/eur-lex.