. Concurenta Si Formarea Preturilor In Romania
INTRODUCERE
În cazul economiei de piață, toate procesele economice, acțiunile agenților economici se desfășoară pe terenul concurenței. Aceasta este „sufletul” mecanismului pieței, motorul dezvoltării vieții economice care pune în mișcare tot sistemul de legături dintre agenții economici și care transmite acestora cerințele legilor economice obiective, sancționând mai mult
sau mai puțin sever nerespectarea acestora sau înlăturarea lor.
Concurența este o însușire a economiei de piață, a pieței în general, manifestându-se însă plenar în stadiul matur al capitalismului. Ea reflectă evoluția firească a vieții economice, fapt pentru care, întâlnim diferite forme de manifestare a ei, cunoscute sub denumirea de tipuri de concurență.
Concurența este o confruntare între agenții economici în vederea obținerii unor condiții mai bune de producție, desfacere, de efectuare a operațiilor bănești sau a altor activități
economice în vederea obținerii de cât mai multe avantaje.
Concurența este o luptă dură, fără menajamente în care primează interesele economice ale fiecărui participant la piață. De asemenea, concurența îmbracă forme specifice în funcție de domeniul de activitate și condițiile concret istorice ale etapei respective.
Prețul nu reprezintă un simplu aspect de suprafață, ci el se prezintă ca un fenomen de complexitate deosebită, care este rezultatul interpretării unor multitudini de factori dinamici.
Prețurile devin instrumente de putere, prin intermediul cărora se realizează anumite obiective ale firmelor.
În lucrarea de față se încearcă descrierea conceptului, conținutului și funcțiile concurenței. De asemenea se face o descriere a formelor de concurență (concurență pură, concurență monopolistă, concurență imperfectă), precum și modul de formare a prețurilor în cadrul formelor de concurență.
Dezvoltarea economică are nevoie de o politică eficientă în domeniul protecției concurenței. Distorsiunile din sistemul de prețuri, acțiunile de împărțire a piețelor, existența unor bariere la intrare, precum și orice alte rigidități reprezintă obstacole majore în calea unor obiective legate de eficiența și dezvoltarea economică. De cele mai multe ori, astfel de obstacole apar în urma unor acțiuni menite a susține sau a exercita puterea de piață. O firmă poate să obțină putere pe piață fie datorită unei eficiențe mai mari a activității sale, fie ca efect al unor politici ale statului în vederea susținerii unui anumit tip de dezvoltare industrială, fie în urma abordării unor practici restrictive.
În țările cu economie de piață se manifestă un interes din ce în ce mai larg, în vederea instituirii unei discipline concurențiale care include probleme ale efectelor ce se restrâng asupra consumatorilor.
În România, politica în domeniul protecției concurenței este menită a ajuta la soluționarea câtorva probleme majore moștenite: înalta concentrare existentă în diferitele ramuri industriale, predominarea sectorului de stat și funcționarea ineficientă a multor întreprinderi, mare parte dintre ele acționând pe piețe restrânse prin diverse bariere comerciale.
Studiul de caz abordat se referă la investigațiile efectuate pe piața fabricării și vânzării matlasurilor pentru scaune auto, investigații efectuate prin încadrarea în prevederile Legii Concurenței din România. Este un caz de practică anticoncurențială prin practicarea unor prețuri excesive, sau practicarea sau practicarea unor prețuri de ruinare în vederea înlăturării concurenților, practică aflată în afara prevederilor legale a liberei concurențe.
CAPITOLUL I
CONCURENȚA: CONCEPT, CONȚINUT, FUNCȚII
1.1.Definirea conceptului de concurență și a conținutului acestuia
În teoria modernă, concurența coexistă cu elementele monopolistice, ea este multiformă, căci nu se manifestă doar prin prețuri, ci în egală măsură prin modul de a produce, prin calitatea produsului, prin politica de vânzări și politica privitoare la factorii de producție.
„Concurența este imperfectă și prin însuși acest caracter ea este dinamică și efectivă” (Peter Schifko).Cuvântul „Concurență” derivă din limba franceză de la „concurence” , care înseamnă întrecere.
Concurența este una din trăsăturile esențiale ale economiei de piață, care exprimă comportamentul specific al agenților economici în condițiile liberi inițiative, atestând raportul dinamic de forțe dintre participanții la actele de vânzare – cumpărare .
Concurența reprezintă confruntarea, rivalitatea economică între industriași, bancheri, comercianți, prestatori de servicii pentru a atrage de partea lor clientela consumatoare prin prețuri mai convenabile, prin calitatea mai bună a bunurilor materiale și serviciilor, în vederea obținerii unor profituri cât mai mari.
Concurența este o confruntare deschisă, loială, în cadrul căreia agenții economici, în calitatea lor de vânzători și de cumpărători, învață, printr-un proces continuu de „tatonări și erori” , să-și îmbunătățească situația. Adesea concurența este considerată calea de satisfacere a intereselor tuturor participanților la viața economică. Făcând posibil ca în societate să se producă numai ce și cât este necesar, cerut și dorit de consumatori, la cele mai scăzute costuri posibile, concurența asigură profiturile scontate de întreprinderile producătoare și satisfacerea în cât mai mare măsură a nevoilor consumatorilor.
Libertatea de a alege – care se realizează sub forma tendinței fiecăruia de a primi pentru sine un venit bănesc, servește ca bază pentru concurență. De aceea, pentru economiști ea apare ca existență a unui număr mare de cumpărători și vânzători, fiecare acționând independent ca deținători ai diferitelor produse și resurse concrete. Totodată, prin acest proces apare libertatea acestora de a participa sau de a se abține de la actele de schimb.
Instrumentele luptei de concurență sunt de natură economică, dar și de natură extraeconomică.
Instrumentele de natură economică sunt:
Reducerea costurilor bunurilor sub cele ale concurenților;
Diminuarea prețurilor de vânzare;
Ridicarea calității bunurilor;
Acordarea facilității clienților;
Instrumentele de natură extraeconomică sunt:
Furnizarea de informații generale pentru toți clienții;
Sponsorizarea unor acțiuni sociale de interes local sau național;
În anumite condiții, unii agenți folosesc, în confruntarea cu concurenții lor, presiuni morale, speculând cu promtitudine situațiile critice (războaie, crize), și eludând chiar legile țării;
În funcție de instrumentele luptei de concurență, aceasta a fost departajată în:
Concurența loială, care se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către vânzători a unora dintre instrumentele amintite, în condițiile accesului liber de piață și ale disciplinei, posibilități de cunoașterea mijloacelor de reglementare vânzător – cumpărător.
Concurența neloială, care constă în acordarea unor stimulente deosebite clienților, în utilizarea anumitor mijloace extraeconomice de pătrundere și de menținere pe piață.
1.2.Funcțiile concurenței
În economia de piață, concurența, prin funcțiile ei generale, îndeplinește un rol deosebit de important. Adesea, concurența este apreciată ca o lege economică importantă, având un mare rol în realizarea progresului tehnico – economic.
Mecanismul concurenței exprimă numeroase legături între acțiunile subiective ale agenților economici și cadrul obiectiv al desfășurării acestor acțiuni. Prin acest mecanism, actele subiective ale indivizilor participanți la viața socială sunt transformate în acțiuni socialmente necesare, conforme cu cerințele legilor economice obiective, cu raționalitatea economiei de piață.
Sub presiunea concurenței, agenții economici producători sunt obligați să reducă costurile și, obiectiv pentru atingerea căruia introduc noi tehnologii de producție, perfecționează organizarea și conducerea întreprinderii, îmbunătățesc calitatea produselor, etc.
Mecanismul concurențial are virtuți incontestabile:
În primul rând, concurența stimulează progresul general. Prin emulația și competiția pe care o întreține între întreprinderi, ea deschide perspective de profituri convenabile pentru toți participanții, favorizându-i pe cei abili și eliminându-i pe cei care nu au mobilitatea necesară de adaptare la noile cerințe.
În al doilea rând, concurența duce la reducerea prețurilor de vânzare, ea fiind potrivnică scumpetei. Binecunoscutele raporturi între cantitățile vândute și prețurile de vânzare practicate fac ca profitul mai mare să rezulte mai ales din sporirea desfacerilor. Un preț mai redus, accesibil pentru cei mulți, sporește cererea, creează condițiile producției de serie mare.
În al treilea rând, prin influențele directe asupra psihologiei agenților economici, stimulându-le creativitatea și preocuparea continuă de creștere a eficienței întregii activități, de maximizare a profiturilor, dar și de satisfacere mai bună a nevoilor de consum.
Concurența și mecanismele concurenței diferă de la o etapă la alta de dezvoltare, de la o țară la alta, în funcție de numeroși factori și de variate condiții:
numărul și talia vânzătorilor și cumpărătorilor în economia națională, în una sau mai multe ramuri;
gradul de diferențiere a produselor;
facilitățile sau limitările posibilităților noilor producători de a intra într-o ramură sau alta dintre ramuri;
gradul de transparență a pieței;
mobilitatea sau rigiditatea prețurilor;
nivelul dezvoltării economice;
conjunctura politică internă sau internațională;
cultura economică a populației, a diferiților agenți economici, etc.;
calitatea produselor și modul de percepere a acesteia de către cumpărători (în special populația).
CAPITOLUL II
PREȚUL: CONCEPT, TIPURI DE PREȚURI ȘI ROLUL ȘI FUNCȚIILE SALE
2.1.Concepte teoretice despre preț
Prețul nu reprezintă un simplu aspect de suprafață, ci el se prezintă ca un fenomen de complexitate deosebită, care este rezultatul interpretării unei multitudini de factori dinamici.
Așa cum în domeniul valorii economice se confruntă cu toate elementele de convergență teoriile obiective și teoriile subiective și în domeniul prețurilor se manifestă o varietate de idei. Concepția obiectivă după care la baza prețurilor stă valoarea-munca a fost elaborată de W. Petty, de economiști clasici A. Smith, J.B. Ricardo, J.S. Mill, precum și de K. Marx.
Pentru școala clasică, „În toate timpurile și în toate locurile este scump ceea ce se obține cu greutate sau constă mult munca pentru a se dobândi și ieftin ceea e se obține ușor sau cu foarte puțină muncă” (A. Smith, Avuția națiunilor).
Potrivit teoriei obiective, prețul est expresia monetară a valorii mărfurilor, iar formarea prețurilor este rezultatul acțiunii a patru factori generali: valoarea mărfi, capacitatea de cumpărare a monedei („valoarea banilor”), raportul cerere – ofertă și politica economică. Ca expresie monetară a valorii, prețul este direct proporțional cu mărimea valorii.
În raport cu moneda mărimea prețului este invers proporțională cu valoarea, monedei sunt factori fundamentali ai formării prețurilor, iar raportul cerere-ofertă constituie doar un factor de adaptare corectă a preșului la exigențele circulației, ale pieței.
La rândul ei politica economică este un factor subiectiv de influențare care este promovată de întreprinzători și/sau de stat prin intermediul căreia sunt utilizați acești factori.
Concepția după care valoarea – munca stă la baza prețurilor a fost prezentă și în literatura românească interbelică – Virgil Madgearu scria că „fără a ne îndepărta prea mult de realitate se poate afirma ca în anumite condiții, proporția de schimb între mărfuri corespunde cheltuielilor de muncă incorporată în fiecare din ele”. Evident producătorii trebuie să-și recupereze prin preț cheltuielile materiale și cele salariale și de asemenea sa obțină un profit.
Explicația prețurilor pe baza teoriei obiective a valorii a întâmpinat încă de la sfârșitul secolului trecut adversității înverșunate. Astfel E. Von Bohn-Bawerk unul din reprezentanții țiuni sociale de interes local sau național;
În anumite condiții, unii agenți folosesc, în confruntarea cu concurenții lor, presiuni morale, speculând cu promtitudine situațiile critice (războaie, crize), și eludând chiar legile țării;
În funcție de instrumentele luptei de concurență, aceasta a fost departajată în:
Concurența loială, care se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către vânzători a unora dintre instrumentele amintite, în condițiile accesului liber de piață și ale disciplinei, posibilități de cunoașterea mijloacelor de reglementare vânzător – cumpărător.
Concurența neloială, care constă în acordarea unor stimulente deosebite clienților, în utilizarea anumitor mijloace extraeconomice de pătrundere și de menținere pe piață.
1.2.Funcțiile concurenței
În economia de piață, concurența, prin funcțiile ei generale, îndeplinește un rol deosebit de important. Adesea, concurența este apreciată ca o lege economică importantă, având un mare rol în realizarea progresului tehnico – economic.
Mecanismul concurenței exprimă numeroase legături între acțiunile subiective ale agenților economici și cadrul obiectiv al desfășurării acestor acțiuni. Prin acest mecanism, actele subiective ale indivizilor participanți la viața socială sunt transformate în acțiuni socialmente necesare, conforme cu cerințele legilor economice obiective, cu raționalitatea economiei de piață.
Sub presiunea concurenței, agenții economici producători sunt obligați să reducă costurile și, obiectiv pentru atingerea căruia introduc noi tehnologii de producție, perfecționează organizarea și conducerea întreprinderii, îmbunătățesc calitatea produselor, etc.
Mecanismul concurențial are virtuți incontestabile:
În primul rând, concurența stimulează progresul general. Prin emulația și competiția pe care o întreține între întreprinderi, ea deschide perspective de profituri convenabile pentru toți participanții, favorizându-i pe cei abili și eliminându-i pe cei care nu au mobilitatea necesară de adaptare la noile cerințe.
În al doilea rând, concurența duce la reducerea prețurilor de vânzare, ea fiind potrivnică scumpetei. Binecunoscutele raporturi între cantitățile vândute și prețurile de vânzare practicate fac ca profitul mai mare să rezulte mai ales din sporirea desfacerilor. Un preț mai redus, accesibil pentru cei mulți, sporește cererea, creează condițiile producției de serie mare.
În al treilea rând, prin influențele directe asupra psihologiei agenților economici, stimulându-le creativitatea și preocuparea continuă de creștere a eficienței întregii activități, de maximizare a profiturilor, dar și de satisfacere mai bună a nevoilor de consum.
Concurența și mecanismele concurenței diferă de la o etapă la alta de dezvoltare, de la o țară la alta, în funcție de numeroși factori și de variate condiții:
numărul și talia vânzătorilor și cumpărătorilor în economia națională, în una sau mai multe ramuri;
gradul de diferențiere a produselor;
facilitățile sau limitările posibilităților noilor producători de a intra într-o ramură sau alta dintre ramuri;
gradul de transparență a pieței;
mobilitatea sau rigiditatea prețurilor;
nivelul dezvoltării economice;
conjunctura politică internă sau internațională;
cultura economică a populației, a diferiților agenți economici, etc.;
calitatea produselor și modul de percepere a acesteia de către cumpărători (în special populația).
CAPITOLUL II
PREȚUL: CONCEPT, TIPURI DE PREȚURI ȘI ROLUL ȘI FUNCȚIILE SALE
2.1.Concepte teoretice despre preț
Prețul nu reprezintă un simplu aspect de suprafață, ci el se prezintă ca un fenomen de complexitate deosebită, care este rezultatul interpretării unei multitudini de factori dinamici.
Așa cum în domeniul valorii economice se confruntă cu toate elementele de convergență teoriile obiective și teoriile subiective și în domeniul prețurilor se manifestă o varietate de idei. Concepția obiectivă după care la baza prețurilor stă valoarea-munca a fost elaborată de W. Petty, de economiști clasici A. Smith, J.B. Ricardo, J.S. Mill, precum și de K. Marx.
Pentru școala clasică, „În toate timpurile și în toate locurile este scump ceea ce se obține cu greutate sau constă mult munca pentru a se dobândi și ieftin ceea e se obține ușor sau cu foarte puțină muncă” (A. Smith, Avuția națiunilor).
Potrivit teoriei obiective, prețul est expresia monetară a valorii mărfurilor, iar formarea prețurilor este rezultatul acțiunii a patru factori generali: valoarea mărfi, capacitatea de cumpărare a monedei („valoarea banilor”), raportul cerere – ofertă și politica economică. Ca expresie monetară a valorii, prețul este direct proporțional cu mărimea valorii.
În raport cu moneda mărimea prețului este invers proporțională cu valoarea, monedei sunt factori fundamentali ai formării prețurilor, iar raportul cerere-ofertă constituie doar un factor de adaptare corectă a preșului la exigențele circulației, ale pieței.
La rândul ei politica economică este un factor subiectiv de influențare care este promovată de întreprinzători și/sau de stat prin intermediul căreia sunt utilizați acești factori.
Concepția după care valoarea – munca stă la baza prețurilor a fost prezentă și în literatura românească interbelică – Virgil Madgearu scria că „fără a ne îndepărta prea mult de realitate se poate afirma ca în anumite condiții, proporția de schimb între mărfuri corespunde cheltuielilor de muncă incorporată în fiecare din ele”. Evident producătorii trebuie să-și recupereze prin preț cheltuielile materiale și cele salariale și de asemenea sa obțină un profit.
Explicația prețurilor pe baza teoriei obiective a valorii a întâmpinat încă de la sfârșitul secolului trecut adversității înverșunate. Astfel E. Von Bohn-Bawerk unul din reprezentanții scolii austriece, susținea că „teoria ratei medii a profitului ți a prețului de producție nu poate fi reconciliată cu teoria valorii”. În consecință a fost dezvoltată teoria subiectivă a valorii potrivit căreia „prețul exprima utilitatea marginală a produsului convertită în unități monetare”. Acestea își concentrează atenția asupra rarității bunurilor disponibile, respectiv asupra măsurii în care acestea direct sau indirect satisfac nevoile. În acest context prețul apare ca un „indice de raritate”.
Potrivit teoriei marginaliste, unității succesive dintr-o marfă prezintă grade diferite de însemnătate, iar interesul se îndreaptă spre efectele generate de adăugarea sau pierderea unei ultime unități denumită marginală. Alegerea de către consumator a bunurilor necesare se bazează pe legea unității descrescătoare, iar echilibrul în alocarea unui anumit venit se atinge odată cu maximizarea utilității ceea ce presupune că utilizarea marginală pe unitate de cheltuială este aceeași la toate produsele ce urmează a fi cumpărate.
Concepțiile asupra prețului bazate pe utilități au evoluat în direcția abandonării subiectivismului. Curbele de indiferență ale lui V. Pareto sau rata marginală de substituire a lui J.K. Hicks reprezintă contribuții însemnate la studiul procesului de formare al prețurilor pornind de la bunuri reale. P.A. Samulson, în determinarea prețurilor, are în vedere mai mulți factori, alături de munca ce include unitatea, cererea și oferta, raritatea. „Nici în socialismul planificat, nici în capitalismul de piață nu putem avea succes în derivarea prețurilor mărfurilor doar din necesitate de muncă neluând în considerare modelul gusturilor și cererii și efectele lui asupra rarității factorilor non-muncă”, spunea Paul A. Samuelson în Economics.
În general, prețul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru achiziționarea bunurilor economice în cadrul tranzițiilor bilaterale de piață. Nivelul și dinamica prețului nu se formează în afara forțelor pieței, cererea și oferta.
Relațiile cerere – ofertă – preț trebuie considerate în ambele sensuri: modificarea raportului cerere ofertă poate fi cauza schimbării prețului după cum o modificare a prețului poate determina modificarea cererii și ofertei.
În ultimă instanță prețul constituie rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii și ofertei formate sub influența condițiilor de producție și ale pieței.
Deci prețul care se formează pe piață reflectă atât estimarea valorii de către cumpărător prin prisma utilității cât și estimarea rarității de către producători prin prisma costurilor. Prețul apare, deci ca un factor de echilibru care se impune tuturor agenților economici. Ca singurul element ce asigură egalizarea prin concurență a cantităților oferite și respectiv cerute de piață.
Prețul de echilibru al unui produs este indicat de punctul de intersecție intre curba crescândă a ofertei și curba descrescândă a cererii, astfel încât prețul de vânzare al unui bun trebuie să devină egal cu costul marginal al întreprinderilor care fac oferta.
Când prețul de vânzare este superior costului marginal, ce corespunde unui volum dat de producție, producătorul sporește producția, și din contră o micșorează în situație inversă.
În raport cu prețul de echilibru, prețul pieței poate fi diferit numai pe perioade scurte, deoarece oferta se adaptează la exigențele cererii solvabile, asigurându-se astfel echilibrul atât pe piața bunurilor de consum cât și pe cea a factorilor de producție.
Unii economiști consideră că teoria marginalistă este prea abstractă și nu oferă răspunsuri valabile la o serie de probleme de mare importanță în sfera relațiilor de schimb. Așa se explică de ce teoria marginalistă a prețurilor nu a pătruns în practica întreprinderilor din țările cu economie de piață. În practica economică de stabilire a prețurilor în loc de a se folosi scheme ce decurg din teoria marginalistă, se recurge la principiul empiric al lui „full cost” care constă în calcularea costurilor medii și de a adăuga la acestea procentaje pentru acoperirea cheltuielilor generale fixe și asigurarea profitului.
Într-o economie de piață, prețurile pieței sunt cele care se impun. Orice producător își stabilește un anumit nivel de preț pentru propriile bunuri. Stabilește acest preț pe baza estimării costurilor și aprecierilor privind profitul cuvenit în funcție de o serie de factori, între care nu lipsesc comparațiile cu alte întreprinderi. Fundamentarea prețurilor, pornind de la situația ofertantului, subliniază faptul că producția poate să se desfășoare și să continue dacă prețul se menține la nivel considerat suficient pentru remunerarea producătorului.
Economia de piață contemporană este mult schimbată în raport cu modelul de piață al unei concurente perfecte. În viziunea lui Francois Perroux, „piețele acestui sfârșit de secol sunt foarte impure și foarte imperfecte, ceva mai mult, toate aceste forme monopoliste sunt influențate de către puterile publice, în cazul unei economii mixte în care sectoarele publice și cele particulare se combină și se influențează reciproc, rețeaua de relații care rezultă din aceasta nu are nici o legătură cu echilibrul microeconomic de concurență completă, care rămâne totuși baza de referință fundamentală a gândirii neoclasice. A interpreta lumea contemporană în termeni de concurență completă constituie o sfidare a spiritului științific”. Economistul francez considera că rețeaua schimburilor pure este înlocuită cu un sistem combinat format din rețeaua schimburilor propriu zise de elemente de influență și de putere.
În aceste condiții, prețurile devin instrumente de putere prin intermediul cărora se realizează anumite obiective ale firmelor dar și ale organismelor guvernamentale. Prețurile sunt sustrase fluctuațiilor pieței, ele devin prețuri administrate, prețuri rezultate pe baza înțelegerii dintre acestea și obținerea acordului guvernamental, fie prin încheierea unor acorduri în cadrul unor organizații interstatale, fie prin încheierea unor acorduri între producători și cumpărători.
2.2.Tipuri de prețuri
Experiența istorică reliefează existența unor trăsături general valabile ale formării și funcționării prețurilor, trăsături care într-un fel sau altul, își au sursa primară în teoria factorilor de producție.
În realitatea economică există, însă, o multitudine de raporturi între prețurile de echilibru și prețurile efective (prețuri de piață determinate corespunzător forțelor economice ale pieței concurenționale libere și prin măsuri extraeconomice). De altfel o serie de economiști susțin că modelul teoretic al formării prețurilor este „prea abstract”. Mai mult, acest model a fost supus verificării în multe întreprinderi de către diverși economiști. Ei au ajuns la concluzia că firmele, managerii acestora nu se raportează, în cele mai multe cazuri, la schemele teoretice. De pildă, în loc să utilizeze calculul marginal în determinarea prețului, (ceea ce ar corespunde teoriei utilității marginale) aceștia recurg la principiul „full cost”. Acest principiu constă în stabilirea prețurilor pe baza costurilor medii la care se adaugă un procentaj pentru cheltuielile fixe și un altul pentru profit.
Deși există nuanțe diferite de la un autor la altul în privința generalizărilor teoretice ale principiului costurilor totale, s-a conturat ideea conform căreia în cadrul economiilor de piață contemporane există o serie de „prețuri administrate”, în a căror formare deciziile producătoare sunt esențiale.
Costurile medii (unitare, pe produs) și procentajul adăugat pentru acoperirea cheltuielilor generale și a profitului reprezintă elemente definitorii ale prețurilor administrate. La baza deciziilor de preț ale producătorilor stau estimările costurilor – în cadrul cărora coeficientul cheltuielilor generale este asemănător pentru toate întreprinderile din aceeași ramură – și aprecierile ce privesc profitul corespunzător unor factori multipli, și valabili, dar și comparativ cu realizările altor întreprinderi.
O firmă fixează prețurile, bazându-se pe faptul că, în linii mari celelalte firme le vor accepta. În determinarea nivelului prețurilor nu se poate face totuși abstracție de preț, de condițiile obiective ale pieței, de elasticitatea cererii în funcție de preț (curbele cererii), de dependența cheltuielilor de producție în funcție de volumul fabricației, de relația preț – ofertă (curbele ofertei), etc.
În general, prețul efectiv se abate de la prețul de echilibru, însă abaterile nu pot fi permanent într-un singur sens, deoarece nerealizarea echilibrului cerere – ofertă pe timp îndelungat creează grave distorsiuni economice afectând negativ eficiența utilizării resurselor, în fond satisfacerea necesităților societății.
Pe lângă aceste categorii, tabloul general al al prețurilor mai cuprinde:
Prețuri unice, al căror nivel este fix;
Prețuri cu limite de variații stabilite;
Prețuri formate pe baza unor reglementări (structura costului, normative de factori, diferențieri în funcție de destinație), dar al căror nivel nu este prestabilit;
Prețuri libere, formate de piață prin mecanismul cererii și ofertei, nesupuse nici unui fel de reglementări;
Din punct de vedere al naturii și obiectului pieței, există:
Prețuri ale bunurilor materiale și serviciilor,
Prețuri ale factorilor de producție;
Prețuri (sau cursuri) ale hârtiilor de valoare;
„Prețuri” ale banilor (corespunzătoare pieței titlurilor financiare și pieței monetare).
Paleta categoriilor de prețuri existente în țările cu economie de piață este însă mult mai largă. Astfel, după natura schimbului există:
prețuri industriale;
prețuri agricole;
prețuri (tarife) pentru servicii;
După stadiul schimbului:
prețuri cu ridicata;
prețuri cu amănuntul.
2.3.Rolul și funcțiile prețului
În cadrul mecanismului economiei de piață, preșurile îndeplinesc următoarele funcții:
Funcția de calcul, măsurare a cheltuielilor și rezultatelor: consta în aceea ca prin intermediul prețurilor capătă expresie monetară indicatorii economici și este posibilă evidențierea dimensiunilor diverselor activități. Prețul este și instrumentul de analiză și fundamentare a deciziilor economice. Realizarea acestei funcții cere luarea în considerare a multitudinii de factori care concură la formarea nivelului real prețurilor de piață, ceea ce implică: cunoaștere, comparație și aproximare.
Prețul are o puternică încărcătură informațională și dispune de o mare posibilitate de a se lăsa prelucrată atât cantitativ cât și calitativ. Încărcătura informațională a prețului se îmbogățește chiar dacă mărimea lui nu se schimbă permanent, el cunoaște o stabilitate relativă, pentru că se pot modifica fie condițiile care l-au generat, fie alte prețuri, fie ambele elemente față de care se raportează. Agenții economici nu pot adopta decizii raționale fără a dispune de material informațional complex și dinamic oferit de prețuri.
Prețul este cel care „exprimă și măsoară tensiunile de raritate a bunurilor și serviciilor, ca și a factorilor de producție din viața economică și reflectă necesitatea și posibilitatea între care se instaurează un echilibru economic”. Adică mișcarea prețurilor orientează atât opțiunile și deciziile producătorului privind producțiile cele mai utile și investițiile cele mai eficiente, cât și opțiunile și deciziile consumatorilor privind cele mai eficiente, cât și opțiunile și deciziile consumatorilor privind cumpărarea cea mai avantajoasă a bunurilor și serviciilor de care au nevoie.
Deci sistemul prețurilor apare ca „un sistem de semnale” care coordonează și face coerente deciziile agenților economici producători și consumatori. Prețurile contribuie la împărțirea între consumatori a unei cantități limitate de factori de producție.
Funcția de stimulare a agenților economici. În calitate de expresie monetară a bunurilor și prin influența directă asupra cheltuielilor și veniturilor bănești ale agenților economici, prețurile constituie principala componentă stimulatore a acțiunii producătorilor în decizia privind volumul, structura și calitatea produselor, precum și a opțiunii consumatorului. Manifestarea concretă a cererii și ofertei depinde de preț și determină prețul. El este un element al strategiei agenților economici, stimulând un anumit comportament față de atragerea și utilizarea factorilor de producție. Producătorul este interesat mai ales de o anumită structură a prețului care cuprinde un profit îndestulător, pe când consumatorul ia decizii mai ale în funcție de nivelul prețului practicat pe piață într-o anumită perioadă.
Funcția de recuperare a costurilor și de redistribuire a veniturilor. Prețul prin nivelul său trebuie să asigure pentru agenții economici ofertanți acoperirea costurilor, recuperarea cheltuielilor făcute pentru utilizarea factorilor de producție, fără respectarea acestei cerințe minime nu poate fi vorba de continuarea activității economice. În plus prețul trebuie să aibă un asemenea nivel încât să permită și obținerea unui profit îndestulător pentru întreprinzător.
Mărimea venitului pentru agent este dată de diferența dintre prețul cu care vinde produsele și serviciile create și prețul plătit pentru factorii de producție utilizați. Fiecare agent economic interesat să vândă la un preț cât mai convenabil și să producă un consum cât mai redus de factori, respectiv un cost redus pe unitate de produs.
Deoarece unul și același produs se obține cu costuri diferite, dar pe piață se vinde la același preț, prin intermediul prețurilor se produc fenomene de redistribuire a veniturilor.
CAPITOLUL III
MECANISMUL PREȚULUI PE O PIAȚĂ CU CONCURENȚĂ PERFECTĂ
3.1.Ipotezele (caracteristicile) concurenței perfecte
În eforturile lor de reflectare și analiză a pieței concurențiale, economiștii teoreticieni au construit modelul pieței cu concurență perfectă (pură) și au explicat mecanismul formării prețului pe o asemenea piață.
Concurența perfectă sau pură (adică purificată de orice intervenție cu tentă monopolistă) presupune asemenea raporturi de piață încât toți vânzătorii (producătorii) sunt capabili să-și vândă toată producția, toate mărfurile oferite la prețul pieței, fără a-l putea determina hotărâtor, iar cumpărătorii (consumatorii) pot să cumpere tot ceea ce au nevoie și cât doresc la același preț al pieței, de asemenea, fără a-l influența după bunul lor plac.
Unii specialiști consideră că piața cu concurență pură este cea care asigură funcționarea cea mai bună a economiei de piață, ea fiind corolarul suveranității consumatorului și al echilibrului ideal.
Piața economiei perfecte (pure) reprezintă un model teoretic. Acest model presupune că totalitatea operațiunilor de vânzare – cumpărare a acțiunilor se derulează, în mod absolut liber, între agenții economici participanți (vânzători și cumpărători), fără existența nici unui factor restrictiv sau preferențial, exogen sau endogen. Prețul unui anumit bun destinat schimbului este același, tranzacțiile sunt numeroase și frecvente, iar informațiile despre cerere și ofertă sunt cunoscute de toți agenții participanți. Într-o astfel de piață, cosumatorului îi este indiferent de la cine cumpără, iar vânzătorului îi este indiferent cui vinde. În eventualitate că există anumite abateri ale unor prețuri individuale de la prețul pieței, prețuri mai înalte la vânzare și prețuri mai scăzute la cumpărare, ele se compensează reciproc, astfel încât prețul de piață devine neschimbat.
Pe baza unor multiple criterii (numărul și talia participanților la relațiile de schimb, gradul de diferențiere a produsului, facilități, limite în ceea ce privește intrarea pe piață, gradul de transparență a pieței, etc.), a fost conceput, în primul rând, modelul pieței cu concurență perfectă.
Premisele, respectiv trăsăturile unei asemenea piețe sunt următoarele:
atomcitatea perfectă, adică existența unui număr de participanți talie sau putere economică
mică, egală sau apropiată, care acționează independent, astfel încât nici unul dintre ei nu poate influența favoarea sa volumul producției și nivelul prețului;
numărul foarte mare de vânzători și cumpărători, care acționează în mod independent.
Oferta fiecărei firme (oferta individuală) trebuie să reprezinte o mică fracțiune din oferta totală (oferta pieței), astfel încât orice modificare în producția unei firme să nu afecteze oferta pieței și deci, nici prețul. În aceste condiții oferta trebuie să fie perfect elastică. Totodată, modificările intervenite la nivelul fiecărui consumator nu trebuie să determine schimbări în cererea și prețul pieței. În această situație, cererea individuală este perfect elastică. Oferta și cererea fiind perfect elastice, orice firmă crede că poate vinde întreaga producție la prețul pieței și deci nu trebuie să reducă prețul, pentru că va înregistra pierderi. Totodată, dacă firmele vând produse identice, firma care decide să crească prețul va constata că produsele sale nu sunt cumpărate, cererea pieței fiind la nivelul cel mai înalt al prețului acceptat de cumpărători;
omogenitatea produsului care face obiectul tranzacției, motiv pentru care agenților
cumpărători le este aproape indiferent de la care vânzători vor cumpăra bunurile de la care au nevoie. Obiectul tranzacție de vânzare – cumpărare trebuie să-l constituie bunurile omogene. Fiecare firmă trebuie să vândă produse de același fel, între care să nu existe diferențe reale sau imaginare. Dacă un consumator crede că o anumită unitate dintr-un produs diferă de celelalte, produsul nu mai este omogen. Concurența perfectă presupune existența pe piață a unor bunuri identice, perfect standardizate și substituibile;
mobilitatea liberă a resurselor și factorilor de producție, existența unor astfel de condiții
încât să se poată deplasa liber factorul de muncă, factorul capital dintr-o ramură în alta. Mobilitatea liberă a resurselor între diferitele industrii este determinată de motive pecuniare. Aceasta înseamnă că noi firme (sau noi capitaluri) pot intra în orice industrie, și că orice firmă poate părăsi industria în care acționat , fără dificultăți deosebite. Dacă activitatea economică în industria unui anumit bun este condiționată de deținerea unor licențe sau de un volum mare de investiții, intrarea nu mai este liberă. Dacă mobilitatea geografică și profesională a lucrărilor este dificilă sau unele firme existente înregistrează un declin apreciabil în evoluția costului mediu rezultat din desfășurarea unor activități de producție de mari proporții (producție de masă) și obținerea, pe această bază, a unor economii de creștere (de scară), intrarea nu mai este liberă.
accesibilitatea în ramură, libera intrare pe piață a noilor vânzători și cumpărători (producători și consumatori);
fluiditatea, respectiv adaptarea ofertei la cerere, fără piedici de natură monopolistă sau puternic dirijistă și invers, libera alegere a consumatorilor (consumator suveran);
transparența deplină a informațiilor în ceea ce privește prețurile și dinamica lor, ca și legătura cu cantitățile cerute și oferite dintr-un bun;
cunoașterea perfectă a pieței. Consumatorii, posesorii de resurse și producătorii trebuie să dețină toate informațiile (informații complete și reale), privind piața prezentă și viitoare a unui bun. În situația în care consumatorii nu cunosc prețul pieței, ei pot cumpăra la prețuri mai mari când bunuri identice și disponibile sunt oferite la prețuri mai reduse. Aceasta înseamnă că prețul nu mai este uniform. În mod similar, dacă unii posesori de resurse, de exemplu lucrători, nu cunosc nivelul de piață al salariatului și cer un salariu mai mare, ei nu își pot vinde munca și vor înregistra pierderi. Pierderi vor înregistra și dacă acceptă salarii mai reduse. De asemenea, producătorii trebuie să cunoască prețul de piață, precum și costurile pentru a putea produce acel volum de bunuri care să le asigure un profit maxim. Totodată, piața concurenței perfecte obligă ca sistemul informațional prezent să fie complet cu evoluția viitoare a prețului, cererii, ofertei, etc. Și toți agenții economici să fie în posesia acestora.
Piața concurenței perfecte poate fi definită prin cele patru condiții de mai sus. Acest tip de piață nu poate exista dacă una din condiții nu este îndeplinită. Numai împreună cele patru condiții garantează existența unei piețe libere și a unei concurențe perfecte, impersonale, în care forțele cererii și ofertei sau ale veniturilor și ale costului determină alocarea resurselor și distribuția bunurilor.
Într-o anumită măsură unele din cele patru condiții pot fi întâlnite în cadrul unor piețe, cum ar fi: piața produselor agricole, piața muncii, bursa de mărfuri, bursa de valori, etc. Dar luate împreună, cele patru condiții nu pot fi întâlnite în viața economică reală ceea ce înseamnă că acest tip de piață nu există.
Piața concurenței perfecte reprezintă un model teoretic de o importanță deosebită în explicarea vieții economice reale.
Toate concluziile reale, concluzii care se prezintă sub forma principiilor și legilor economice, au la bază un sistem de presupuneri în legătură cu realitatea nemijlocită. Principiile și legile economice sunt de fapt abstracții teoretice, care trebuie să fie testate, verificate în practică. Economistul poate testa cunoștințele și concluziile teoretice dobândite, dar nu poate verifica presupunerile personale.
Totodată, concluziile deprinse din analiza modelului teoretic al pieței concurenței perfecte, permite elaborarea unor predicii despre comportamentul economic al diferiților agenți economici. Astfel, consumatorii își vor regla cererea în scopul maximizării satisfacerii nevoilor de consum, iar producătorii își vor regla producția în scopul maximizării producției. Nivelul prețului este fixat de raportul dintre cererea totală și oferta totală (cererea și oferta pieței).
Pe baza acestor premise, participanții la relațiile de schimb pe o asemenea piață au comportamente specifice.
Consumatorii și producătorii, luați separat, sunt considerați primitori de prețuri („price takers”). Aceasta în sensul că prețurile apar (intră) ca mărimi omogene (variabile independente) în construcția cererii și ofertei.
3.2.Formarea prețului de echilibru
Pe piață cu concurență perfectă, prețul se formează la nivelul punctului de echilibru dintre curbele cererii și ale ofertei, situație în care cantitățile cerute sunt egale cu cele oferite.
Considerându-se prețul ca o variabilă independentă, creșterea sau reducerea lui se face ca oferta și cererea să nu se modifice în sens invers una față de cealaltă. Indiferent de nivelul concret al prețului, cantitatea vândută dintr-un anumit bun este, desigur, egală cu cea cumpărată, ceea ce nu înseamnă că se realizează echilibrul pieței bunului respectiv. Egalitatea dintre cantitățile cerute cu cele oferite constituie rezultatul aplicării unui anumit nivel al prețului de vânzare în condițiile concordanței parametrilor cererii și ofertei ale compatibilității dorințelor cumpărătorilor și vânzătorilor.
Fig. 1 Prețul de echilibru
Realizarea echilibrului cererii și ofertei va avea loc, deci, numai în condițiile existenței unei duble ipostaze.
a contractelor încheiate și reziliate succesiv, schimbul având loc numai în situația de echilibru;
a existenței unui „evaluator” care să modifice prețurile și să autorizeze îndeplinirea contractelor.
Prețul de echilibru are următoarele caracteristici esențiale:
apare spontan, ca rezultat al jocului liber al forțelor pieței fiecărui bun și reprezintă acel nivel al prețului la care are loc egalizarea cantităților cerute din bunul respectiv cu cele oferite realizându-se astfel un volum maxim al vânzărilor;
formarea prețului de echilibru al fiecărui bun este legată de situația interdependente, de prețurile de echilibru ale celorlalte bunuri;
echilibrul pieței nu înseamnă absența schimbărilor în raportul dintre forțele acesteia.
Dimpotrivă, răspunsul la întrebarea de ce se modifică prețurile – inclusiv cele de echilibru – este întotdeauna legat de evoluția raporturilor concrete de cerere – ofertă, fiecare dintre forțele pieței avându-și determinările ei.
Analiza formării prețurilor de echilibru se face și în raport cu factorul timp, apărând unele particularități în următoarele situații temporale:
perioada foarte scurtă;
perioada scurtă;
perioada lungă de timp.
Perioada foarte scurtă de timp este cea în care se face abstracție de costul producției și se consideră că evoluția ofertei depinde numai de restricțiile în legătură cu prețul pieței.
Perioada scurtă se definește prin faptul că producătorii pot modifica dimensiunile ofertei lor prin schimbarea volumului factorului de muncă. Ei pot nu pot interveni însă asupra capitalului fix. Prețul ce caracterizează această perioadă nu este prețul pieței sau prețul curent, ci prețul normal sau prețul stabil. Egalitatea costului marginal cu prețul de vânzare caracterizează prețul normal și definește condiția de echilibru producătorului în perioada scurtă de timp.
Perioada lungă are asemenea dimensiuni încât producătorii pot modifica volumul ofertei și prin schimbarea capitalului fix, ca urmare a investițiilor efectuate. Condiția de echilibru pe termen lung a firmei aflate în concurență perfectă este:
costul marginal = cost de vânzare = cost mediu minim
CAPITOLUL IV
TIPURI DE CONCURENȚĂ. FORMAREA PREȚURILOR PE
TIPURI DE CONCURENȚĂ
4.1.Monopolul
La polul opus al pieței cu concurență perfectă se află piața de monopol, caracterizată prin faptul că un singur producător (vânzător), respectiv un singur consumator (cumpărător), impune condițiile sale în raport cu partenerii de piață.
Prin definiție, întreprinderea în situație de monopol furnizează totalitatea producției ramurii luate în considerație; mai precis monopolul poate fi caracterizat ca fiind situația în care un producător al unui bun unic omogen în prezența unei infinități de cumpărători.
De fapt monopolul pur nu există, după cum nu există nici concurență perfectă. Pentru ca să existe monopol pur, în sensul definit înainte, trebuie ca întreprinderea să fie singură pe piață, să nu aibă de suportat concurența din partea producătorilor naționali sau străini și este necesar ca produsul pe care îl realizează să nu aibă un substitut apropiat.
Monopolul exprimă acea situație de piață când un singur producător ofertant își impune interesele pe o anumită piață.
Monopolul poate să apară în următoarele moduri:
Oferta personală a unui specialist sau individ tolerant. Violoniștii de concert, coaforii și
creatorii de modă sunt câteva exemple.
Oferta sub drept de licență sau drept de editor. Inventatorilor, auditorilor și compozitorilor li
se conferă forță legală pentru a se bucura de fructul muncii lor pentru o perioadă de timp.
Monopoluri naturale: controlul resurselor naturale cum sunt minele de cărbune, puțuri
petroliere, zăcăminte de minerale; controlul mijloacelor de capital costisitoare care, din motive sociale, nu sunt potrivite a fi multiplicate. Este neeconomic să introducem apă în casă prin mai multe instalații de dragul competiției în industrie sau să construim două linii de cale ferată între două orașe, dacă una este adecvată traficului.
Monopolul prin economii de scară. În cazul în care o întreprindere de scară mare domină o
industrie, este dificil pentru concurenți să intre în acea industrie, deoarece pentru a face acest lucru ei trebuie să fie comparați ca scară cu firma eficientă deja construită.
De la Adam Smith încoace, economiștii clasici au susținut că monopolul este rău, iar comportarea necontrolată a monopoliștilor a confirmat această părere. Primele companii de canalizare și de căi ferate au fost notorii pentru exploatarea publicului călător sau a celora care solicitau transport de marfă, iar în timpurile mai recente, atunci când s-au format primele companii comerciale de televiziune, unele din acestea au obținut câștiguri extrem de mari de pe urma capitalului investit. Denigrarea monopoliștilor este totuși exagerată. Chiar dacă monopoliștii se găsesc în poziția de a exploata monopolul lor, ei nu procedează întotdeauna așa, iar în multe țări, datorită metodelor rezonabile de control, cei care procedează așa sunt supuși unor restricții.
Primul lucru care trebuie observat în legătură cu monopoliștii este că ei sunt supuși autorității consumatorului.
Un monopolist poate dicta fie prețul, fie cantitatea, dar nu pe amândouă.
O jumătate din deciziile care trebuie să fie luate rămân totuși în seama consumatorilor. Excepție de la această regulă face cazul în care bunurile sau serviciile nu au substituenți apropiați și trebuie să fie cumpărate de către consumator.
Monopolul poate fi temporar când o întreprindere pune în vânzare un produs nou
(calculatoare, filme cu developare instantanee), ea dispune provizoriu de o poziție de monopol care nu va putea fi slăbită decât atunci când alte întreprinderi vor reuși să pună la punct produse similare, care să-l înlocuiască pe primul.
J.Schiumpeter (1883-1950) în „Capitalism, Socialism and Democracy” a subliniat încă de la începutul, importanța acestui sistem de inovare pentru evoluția capitalismului: inovatorul dispune de un monopol temporar care tinde să dispară o dată cu apariția unui imitator pe piață.
În economia contemporană, întreprinderile deosebit de dinamice pun accentul pe „cercetare și dezvoltare”, pentru a reînnoi inovațiile de care dispun și pentru a putea astfel să beneficieze în continuare de avantajul monopolului.
Monopolul de care dispune o întreprindere de piață dată poate fi amenințat de deschiderea
spre comerț internațional, de ameliorarea serviciilor rețelei de transporturi, eventuala schimbare a reglementărilor de protejare a pozițiilor dobândite și deci generatoare de situații de „nonconcurență” (în Franța este cazul farmaciilor, al taxiurilor, al debitelor de tutun, etc.).
Monopolul poate fi monopol de „marcă” și nu de produs; majoritatea produselor
industriilor moderne este diferențiată și identificată de marcă. Există desigur, monopolul mărcii al modelului al tipului de produs fabricat de către firmă, dar concurența reapare în ceea ce privește diferitele modele.
De fapt, teoria concurenței monopoliste, elaborată de E.Chamberlin, se bazează pe ideea conform căreia concurența și monopolul sunt legate indestructibil. La acest nivel reapare importanța substituibilității între produse: gradul de monopol de care dispune o întreprindere depinde de produsele altor întreprinderi care satisfac nevoi similare. Acest grad de monopol ar fi infinit în cazul monopolului pur care nu este decât un caz limită.
Monopolul se confruntă cu cererea pieței obținute prin agrearea cererii individuale. Aceasta este diferența esențială față de situația de concurență, în care trebuie disociată, după cum s-a văzut cererea de către firmă, de creșterea pieței. În timp ce aceasta din urmă este (în general) funcție descrescătoare în raport cu prețul, cererea către firmă apare ca o dreaptă paralelă cu axa cantităților (din moment cr întreprinderea poate să vândă orice cantitate la prețul pieței).
O astfel de disociere nu mai poate exista în cazul unui monopol, deoarece firma, prin definiție și prin ipoteză este singura care se confruntă cu cererea pieței, ea apare, deci, în general, ca o funcție descrescătoare de preț.
În timp ce în cazul concurenței firma alege numai cantitatea pe care o va produce, monopolistul va determina pe curba cererii un cuplu cantitate – preț.
Independența producătorului rezultă din faptul că este liber să aleagă prețul pe care îl dorește, preț care va avea, în mod evident repercusiuni asupra nivelul cererii și, deci, asupra veniturilor sale, asupra cifrei sale de afaceri.
a. Cazul concurenței perfecte b. Cazul monopolului
Monopolul discriminatoriu, este cazul în care se practică o discriminare prin preț, dacă
monopolistul vinde același produs la prețuri diferite. Interesul discriminării apare de îndată ce sunt luate în considerație consecințele asupra încasărilor totale provenite din creșterea vânzărilor. Sporirea cantităților vândute necesită o reducere de prețuri, reducere a prețului de vânzare care se aplică totalității unităților vândute.
Deoarece respectivele unități erau deja vândute la un preț anterior, mai ridicat, această scădere de preț nu este necesară decât pentru a vinde ultima unitate. Vânzătorul ar profita în urma posibilităților de a vinde ultima unitate la prețul cel mai scăzut, fără a reduce prețul primelor unități. Altfel spun, discriminarea este avantajoasă.
Aceasta trebuie să fie însă și posibilă. Pentru aceasta trebuie ca produsul vândut pe piețele separate, pe piețe care nu comunică între ele sau comunică foarte puțin (sau comunică foarte puțin).
Separarea piețelor poate fi de ordin temporar: tarifele de „sezon slab” sau „extrasezon” ale
Clubului Mediteraneene, spectacole de cinematograf de luni cu preț redus permit producătorului să-și sporească vânzările și profitul.
Separarea piețelor poate fi de origine geografică: comunicarea între piețele naționale este
imperfectă (dificultăți de schimb de transport, taxe vamale, etc.). O întreprindere poate folosi această imperfecțiune pentru a practica prețuri diferite, între piața națională și piețele străine putând , de altfel existau deosebiri de prețuri, fie într-un sens, fie în celălalt, în funcție de caz. Întreprinderea fie profită de reputația sa în străinătate pentru a vinde acolo la prețuri mai ridicate, fie profită de situația sa, foarte puternică și foarte protejată, pe piața internă, pentru a practica aici un preț ridicat și pentru a vinde o parte din producția sa la un preț mai scăzut, eventual, în pierdere („dumping”) pe piețele exterioare.
Separarea piețelor poate fi de ordin socio-economic: pe piață se prezintă diferite categorii
de cumpărători cu comportamente și elesticități față de preț diferite.
4.1.1.Trăsăturile concurenței monopoliste
Concurența monopolistă are următoarele trăsături:
a)Numărul mare de competitori. Din acest punct de vedere concurența monopolistă se apropie de modelul teoretic al concurenței perfecte, cu toate că numărul firmelor producătoare este mai redus (între 10 și 80 ). Fiecare firmă acționează în mod independent, intrând în concurență cu toate celelalte firme care produc același bun. Ea are un caracter impersonal. Prin această caracteristică ea se deosebește de monopol, deoarece posibilitățile de fixare a prețurilor și de control al acestora sunt limitate.
b)Libertatea de intrare și ieșire a firmelor. Datorită faptului că aceste firme sunt de dimensiuni mici, resursele bănești necesare unor firme care doresc să investească într-o industrie monopolistă, nu reprezintă un spectacol de intrare. Pe o lungă perioadă de timp, libertatea de intrare și ieșire va determina obținerea profitului normal.
c) Bunurile care fac obiectul vânzării – cumpărării sunt diferențiate. Această diferențiere constituie principala caracteristică a pieței concurenței monopoliste. Pe o astfel de piață bunurile sunt „produse de grup”, adică toate firmele produc bunuri de același fel, deci bunurile sunt similare (de exemplu: pantofi, pantaloni, bluze, etc.), dar nu identice. Diferențierea bunurilor poate fi realizată în două forme:
Diferențierea reală legată de utilitatea bunurilor chiar dacă nivelul calitativ al acestor
bunuri nu se modifică (de exemplu: bunuri cu un design modern, bunuri „la modă”, bunuri preambalate sau cu un ambalaj deosebit, facilitățile de procurare, economia de timp la cumpărare, etc.). În acest caz, principalul mijloc utilizat în politica de promovare a vânzării îl constituie reclama informativă.
Diferențierea imaginară. Această formă de diferențiere apare când unele bunuri identice
sunt totuși diferite din punct de vedere al consumatorului. În acest context, principalul mijloc îl constituie reclama concurențială care, dacă este bine făcută, poate convinge pe unii consumatori că bunurile produse de o anumită firmă sunt superioare bunurilor produse de celelalte firme cu toate că, în realitate, bunurile respective sunt identice.
Din această cauză, reclama constituie un subiect controversat în teoria economică. Teoreticienii care sunt adepți ai reclamei argumentează că aceasta reprezintă o sursă eficientă de informații, stimulează competiția ce reprezintă o componentă a libertății economice și un mijloc de realizare a economiilor de creștere (de scară). Pe de altă parte, adversarii reclamei susțin că aceasta constituie un atentat asupra dreptul cumpărătorului de a alege, de persuadare a acestuia, că reclama reprezintă mai de grabă un mijloc eficace de creare a unor bariere, a unor obstacole de intrare de noi firme pe piața unui bun și, deci, un mijloc de limitare a concurenței.
Prin diferențierea produselor, firma își asigură, într-o anumită măsură o putere de monopol
care se concretizează în controlul prețurilor bunurilor. Această piață caracterizează comerțul cu amănuntul (en-detail) al diferitelor bunuri din marile orașe.
4.2.Prețul de monopol. Mecanismul fixării prețului de monopol
4.2.1.Prețul pe piața de monopol
Prețul de monopol este o categorie importantă de prețuri fixate și, de regulă este mai ridicat decât prețul care rezultă din jocul liber al forțelor concurențiale.
Piața diferitelor produse se caracterizează prin prezența alături de cererea exprimată de numeroși cumpărători, a ofertei prezentate de un număr restrâns de firme mari concomitent cu oferta unui număr de firme mici. În aceste împrejurări, prețul încetează a mai fi rezultatul jocului liber al concurenței, el formându-se sub influența puterii economice executată de această firmă.
În diagrama de mai jos se prezintă raportul dintre cantitatea de bunuri Q oferită spre vânzare și prețul p, in două variante:
po = prețul concurenței perfecte
p1 = prețul de monopol
Cm = costul mediu
Fig. 2 Prețul și cantitatea, în diferite situații de piață: perfectă și de monopol.
Interpretarea figurii 3.4.
Se observă următoarele:
în cazul concurenței perfecte, prețul po este impus de piață pentru firmele producătoare, care sunt obligate să-l accepte. În situația de monopol p1, firma ofertantă este aceea care impune prețul pe piață în funcție de interesul de profit (po>p1);
prețul de echilibru pentru m este mai ridicat și cantitatea oferită este mai scăzută decât în cazul concurenței perfecte. Cumpărătorii achiziționează o cantitate mai mică la un preț mai ridicat;
curba costului mediu trece prin punctele A și B, ceea ce înseamnă că piața monopolistă poate să determine instaurarea a ceea ce se numește „regimul de exploatare a consumatorilor”;
deși monopolul poate să stabilească orice preț la produsul pe care îl pune în vânzare, acesta trebuie să fie recunoscut și de cumpărători. Dacă prețul stabilit de monopol este foarte ridicat și nu poate fi acceptat de către cumpărători, produsul va rămâne nevândut, dat fiind faptul că cei care cumpără produsul va rămâne nevândut, dat fiind faptul că cei care cumpără au posibilitatea de a stabili ce cantitate pot achiziționa din produsul care îl oferă, în funcție de mărimea disponibilităților lor bănești. Ei stabilesc, deci, și cantitatea de marfă ce poate fi vândută de monopol și invers, monopolul poate să hotărască vânzarea unei anumite cantități de produse pe piață, dar cumpărătorii vor fi cei care vor dicta în acest caz prețul;
rezultă ca de fiecare dată când piața este constrânsă de monopol din punct de vedere al prețului, acesta pierde controlul cantității și invers, când constrânge piața prin penurie sau abundență, nu mai dispune de controlul prețului.
4.2.2.Funcția cererii și a venitului în mecanismul de formare a prețului de monopol
Mecanismul formării prețului de monopol prezintă o particularitate fundamentală. Astfel, în timp ce în mecanismul determinării prețului pe piața liberă erau absolut necesare funcția ofertei și funcția cererii, în cazul prețului fixat de monopol nu mai este nevoie de funcția ofertei, care indică ce se întâmplă cu cantitățile la anumite prețuri. În cazul monopolului, ofertantul, fixând prețul, stabilește indirect și cantitatea.
Ca și în cazul concurenței perfecte, oferta de monopol reprezintă cantitatea pusă în vânzare la un preț care-i asigură acestuia profitul maxim.
Există o curbă a cererii, deoarece pentru consumatori prețurile pe produs au fost stabilite. Această curbă este orientată în jos și de la stânga la dreapta. De aici rezultă că monopolistul poate vinde o cantitate mai mare dacă fixează un preț mai scăzut.
În cazul monopolului este necesară o funcție a cererii, cererea globală.
O firmă monopolistă este confruntată în mod direct cu cererea globală a pieței pentru produsul său. În timp ce cererea globală pe piața monopolistă este suma cererilor individuale ale unui număr (de regulă foarte mare) de consumatori, oferta globală nu este altceva decât oferta individuală a monopolului. În situația de concurență perfectă, există o disociere între cerea globală a pieței și cererea la firmă. Dacă cererea la firmă este paralelă cu abscisa, pentru ca firma de cele mai multe ori, poate regla oferta la prețul pieței.
Posibilitatea firmei monopoliste de a stabili prețul asupra nivelului cererii și deci asupra venitului mediu și a cifrei de afaceri.
În cazul concurenței perfecte, venitul total (Vt) al firmei se obține prin înmulțirea cantității vândute cu prețul (qxp) iar venitul mediu și venitul marginal sunt egale cu prețul.
Vmg = Vm = P
În cazul monopolului, venitul marginal nu se mai confundă cu venitul mediu și prețul. Acesta este acum egal cu încasarea suplimentară obținută de la ultima unitate vândută, diminuată cu pierderea de încasare rezultată din scăderea prețului care se recuperează asupra întregii cantități vândute.
Exemplu: Dacă 10 unități de produs sunt vândute la unpreț de 20 lei și 11 la un preț de 10 lei, Vm=19 (încasarea celei de-a 11 unități) diminuat cu de 11×10=10 (scăderea prețului la cele 10 unități) adică 9 lei. Același rezultat se obține dacă se compară încasarea totală provocată de vânzarea celor 10 unități cu a celor 11 unități adică:
10 unități vândute cu 20 lei = 200
11 unități vândute cu 19 lei = 209,
deci
Vm =209-200 = 9,
deci
Vm<p
ceea ce înseamnă că există o poziție specifică pentru poziția curbei venitului marginal.
În concurența perfectă, ofertantul poate să-și sporească cantitatea vândută fără să provoace scăderea prețului – vânzarea suplimentară adaugă la venitul total o valoare egală cu prețul.
La monopol situația se va schimba:
vânzarea unei cantități suplimentare este posibilă prin scăderea prețului se recuperează asupra ansamblului cantității vândute și face să cadă venitul mediu și venitul marginal cu următoarea diferență fundamentală;
venitul marginal descrește mai repede decât V.M. (prețul), în timp ce cantitățile vândute cresc.
Venitul marginal al monopolistului este dependent de prețurile pe care le practică și de elasticitatea cererii globale în funcție de aceste prețuri.
Explicația acestui aspect constă în aceea că în condițiile de concurență perfectă, ofertantul poate să-și mărească cantitatea vândută fătă să provoace o scădere a prețului, care se repartizează asupra ansamblului cantității vândute și face să scadă venitul mediu și venitul marginal. Astfel, venitul marginal descrește mai rapid decât venitul mediu (prețul), în timp ce cantitățile vândute cresc.
Venitul mediu reprezintă cifra de afaceri care revine în medie pe unitatea de marfă vândută, determinându-se prin raportarea veniturilor totale la volumul fizic al tranzacțiilor. Prin urmare, veniturile medii se confruntă cu prețurile la care se realizează tranzacția.
4.3.Maximizarea profitului și prețul de echilibru la monopol
4.3.1.Monopolul absolut (perfect)
Situația de monopol absolut presupune existența pe piață a unui singur producător, care produce și controlează oferta unor bunuri de producție sau de consum, sau servicii care nu au nici un substitut adecvat și se găsește în fața unei pluralități de cumpărători.
Dominația deși este vocația monopolului, acesta nu este în nici un caz absolută. Dominația este limitată de condițiile pieței și de imperativele costului.
Decizia monopolistului are ca mobil de a obține maximum de profit prin vânzările sale. Notând cu „p” prețul și cu „Q” cantitatea vândută, este vorba de a obține maximum produsului pxQ.
Rezultă de aici ca, în esența, curba ofertei dispare, din ea rămâne numai un punct, acela care determină prețul de pe curba cererii. În fond monopolistul este obligat să țină seama de exigențele curbei cererii și de a determina pe aceasta curba punctului A, astfel încât dreptunghiul OPAQ să aibă suprafața maximă.
Fig. 3 Prețul de monopol determinat pornind de la piață
Aceeași idee este exprimată analitic de câtre Cournot. Acesta exprimă cererea ca funcție de preț: C = F(p). Această funcție dispare când p = 0, pentru că atunci se anulează cererea. Desigur, între aceste valori nule, funcția trece printr-un maxim. Acest maxim este dat de expresia care anulează derivata produsului pxF(p), atunci F(p) + pF’(p) = 0.
Rezultă deci, că puterea unui monopolist este mai degrabă puterea de a alege și nu de a domina. Monopolistul este stăpân doar pe una din componentele pieței: oferta.
Notă: Monopolul este pus în situația de a alege din alternativele:
să fixeze un preț. Firma nu știe să determine cantitatea deoarece aceasta depinde de cererea globală. Creșterea prețului este limitată de cererea globală.
Să fixeze cantitățile produse și vândute. Aceasta este legată de limita cererii globale și de preț.
Când decide asupra prețului, cantitatea depinde de posibilitatea de substituire a produsului pe care o operează cumpărătorii dacă îl consideră prea scump și de comportamentul curbei cererii. Poziția de echilibru este dependența de elasticitatea cererii. Pentru cereri foarte elastice suprafața dreptunghiului este maximă pentru prețuri relativ scăzute, iar pentru o cerere inelastică maximul suprafeței coincide cu prețuri ridicate.
Cerere elastică
Preț scăzut
Cerere inelastică
Preț ridicat
Fig. 4 Influența gradului de elasticitate asupra prețului
Din această constatare rezultă că atunci când monopolul se exercită asupra unor bunuri esențiale pentru existența oamenilor, ele au tendința de a face să crească prețurile.
Bunurile vândute trebuiesc produse, ceea ce înseamnă că beneficiul monopolistului este limitat, în afară de cantitatea cereri și de către costul de producție. În cazul unei cereri date, monopolul va trebui să determine punctul de echilibru care maximizează profitul la un anumit cost. Trebuie găsită acea cantitate a ofertei care maximizează acea diferență între preț și cost.
4.3.2.Prețul de monopol determinat pornind de la firmă. Profitul maxim și echilibrul monopolului.
spre deosebire de concurența pură, în caz de monopol natura curbei cererii este deosebită. Pentru o firmă monopolistă a cărei producție reprezintă totalitatea, o decizie de creștere sau diminuare a volumului producției nu poate să se manifeste decât printr-o diminuare corelată a prețurilor pieței, iar cererea nu mai este infinit elastică, ea este reprezentată printr-o curbă descrescătoare. Oferta de monopol este oferta pieței. Elasticitatea cererii în raport cu prețul este imperfectă iar curba cererii norma le are panta negativă.
Metoda analitică
Profitul total al întreprinderii este prin definiție diferența dintre venitul total (Vt) și costul total (Ct) iar ambele variază în mod evident cu nivelul producției.
Pt = Vt – Ct sau Pt = Q.P – Ct
Condiții de maxim:
P’ = 0 ;
P” = 0.
Trebuie căutat acel volum de producție care asigură obținerea profitului maxim.
Pt=Vt(Q)-Ct(Q)
Pentru realizarea profitului maxim trebuie să fie îndeplinite două condiții:
a) adică
Dacă profitul total este funcție de Q, maximizarea lui Pt se realizează când derivata funcției se anulează.
Vmg=Cmg
Maximizarea profitului înseamnă a alege acel volum de producție care să asigure o diferență maximă între două puncte ale curbelor privind veniturile totale și costurile totale.
Problema acestei diferențe se pune în alți termeni la monopol și se referă la suportul în care trebuie să se afle Vmg față de Cmg (mărimea lor comparată), iar în al doilea rând la mărimea prețului și cantității de echilibru care să maximizeze diferența menționată ținând seama că aceste variabile sunt contradictorii.
Deci, atunci când plusul de venit provenit din vânzarea unei cantități suplimentare este egal cu plusul de cost, ocazionat de producerea acestei unități suplimentare, profitul va fi maxim.
b)
Această condiție opune un maxim unui minim, adică la producția de echilibru, venitul marginal trebuie să crească mai puțin rapid decât costul. Această condiție este satisfăcută automat dacă, de exemplu, Vmg descrește, in timp ce Cmg crește, odată cu sporirea producției peste valoarea pentru care aceste mărimi marginale sunt egale.
Metoda grafică
Determinarea volumului optim de producție care asigură profitul maxim pentru monopol se poate face și grafic cu ajutorul a două diagrame în formă de U pentru CM și Cmg, cu două curbe rectilinii pentru VM și Vmg.
Fig. 5 Echilibrul de monopol
În ceea ce privește monopolul, el influențează prețul produselor pe care le vinde, nu și prețul factorilor de producție care se utilizează.
Pentru producția Qo cererea este M, iar prețul de monopol este po, reprezentat de segmentul QoM. Costul mediu pentru producția Qo este dat de QoL. Diferența dintre prețul de monopol și costul mediu reprezintă profitul:
ML = QoM – QoL.
Punctul de intersecție al curbei venitului marginal (Vmg) și curba costului marginal (Cmg) definește profitul maxim și implicit volumul optim al producției Qo, pe care monopolistul are interes să-l atingă. A dezvolta producția peste Qo duce la diminuarea profitului total, deoarece de la acest nivel de producție, costul marginal este superior venitului marginal. Dacă producția este inferioară lui Qo, producătorul are interes să-și sporească activitatea, deoarece, în stânga lui N, venitul marginal este superior costului marginal. Nivelul de producție Qo este optim pentru că permite să se obțină profitul maxim. Această producție determină prețul pieței monopoliste și echilibrul monopolului.
De remarcat, că în condițiile monopolului, poziția de optim se stabilește la un preț care depășește costul mediu minim, iar prețul total reprezentat de suprafața poMLF este profitul „anormal”, supraprofit. Firma monopolistă realizează supraprofit nu temporar sau întâmplător ca în situația de concurență perfectă ci în mod permanent sau ca regulă generală. Nici un concurent nu poate afecta poziția monopolului. În situația de monopol, prețul nu tinde pe termen lung să coincidă cu minimul costului mediu, ca în concurența perfectă.
Funcționarea monopolurilor ridică multe probleme economice contradictorii. În raport cu acestea, practica și teoria economică oferă o serie de soluții. Unele urmăresc desființarea monopolurilor în scopul protejării consumatorilor, iar unele vizează introducerea controlului direct sau indirect al statului asupra prețului.
Unele firme monopoliste și agenții guvernamentale adoptă politici de fixare a prețurilor pe baza principiilor cum sunt: maximizarea cifrei de afaceri, realizarea gestiunii economice cu echilibrul sau realizarea eficienței maxime pe baza costului maximal.
Aceste politici arată că maximizarea profitului nu reprezintă soluția unică de existență a monopolurilor.
Modalitatea de gestiune bazată pe maximizarea profitului implică egalitatea între venitul marginal și costul marginal, iar prețul de echilibru fixat este po, căruia îi corespunde producția Qo. Varianta este optimă pentru monopol, dar nu și pentru colectivitate care plăteșste mai scump o producție mai mică.
Fig. 6 Modalități de gestionare în monopol
În anumite cazuri monopolul urmărește sporirea cifrei de afaceri și anume atunci când se are în vedere eliminarea concurenților sau evitarea apariției unor noi concurenți. Pentru a-și proteja situația, monopolul preferă pe termen scurt să aibă un profit mai mic sau să aibă un profit suficient de ridicat. În condițiile în care p=p1, are loc o sporire a cantității vândute (Q=Q1) dar cu o diminuare corespunzătoare a profitului. Dacă acum profitul rămâne pozitiv, nu este exclus ca în altă situație, sporirea cifrei de afaceri dincolo de Q2 să ducă la pierderi. Monopolul poate realiza un volum mare de vânzări însă acestea pot genera pierderi dacă curba costului mediu este superioară curbei venitului mediu.
În aceste condiții monopolul poate prefera o gestiune care garantează echilibrul. Nivelul producției care asigură echilibrul Q2, corespunde punctului de intersecție curbelor de cost mediu și venit mediu. Cantitatea vândută la prețul p2 acoperă costul mediu, dar este mult inferioară costului marginal. Din această cauză se consideră ca modalitate de gestionare în condiții de echilibru generează o proastă gestionare a resurselor, deoarece prețul scăzut stimulează consumul și utilizarea unui bun al cărui cost marginal este din ce în ce mai ridicat.
Obiecțiunea este puțin întemeiată. Fixarea prețului are rațiuni economice. Prețul este fixat la un nivel la care costul mediu este egal cu venitul mediu. El are un nivel ce corespunde cu profitul normal și exclude supraprofitul monopolist.
Varianta este aplicată frecvent de monopolul public dar și de cele interesate de un preț suficient de ridicat pentru a le menține în activitate, dar în același timp un preț scăzut ce nu este atractiv în vederea intrării în ramură a unor noi firme.
Monopolurile aparținând sectorului public recurg frecvent la modalitatea de stabilire a prețului pornind de la prețul marginal. Aceasta propune determinarea simultană a cuplului preț-calități de o astfel de manieră încât prețul de vânzare (venitul mediu) să fie egal cu costul marginal, ceea ce înseamnă că se produce cantitatea Q3 care va fi vândută cu prețul p3, care este egal cu costul marginal = Cmg.
4.4.Oligopolul
4.4.1.Trăsături caracteristice ale oligopolului
Piața oligopulului, în comparație cu celelalte sisteme de piață, prezintă o serie de trăsături caracteristice:
Gradul înalt de concentrare economică a industriilor oligopoliste. În aceste industrii, două,
trei sau patru mari firme asigură între 50Î și 95Î din totalul vânzărilor. Din acest punct de vedere, oligopulul se află între cele două sisteme extreme, piața concurenței perfecte, care se caracterizează printr-un grad foarte scăzut de concentrare și monopolul care asigură o concentrare absolută, într-un grad de 100Î.
O altă particularitate se referă la condițiile de intrare pe piața oligopolului. În industriile oligopoliste, noii competitori, pentru a intra și mai ales pentru a rezista o perioadă îndelungată de timp, trebuie să îndeplinească concomitent o serie de condiții: de natură financiară, economică, tehnică, etc.;
Condițiile financiare se referă la volumul fondurilor financiare de care trebuie să dispună
potențialii rivali pentru achiziționarea bunurilor de capital, în structurile cantitative și calitative necesare, pentru a fi competitivi cu firmele deja existente;
Condițiile economice vizează în special diferența de costuri. În eventualitatea intrării de noi firme ele nu pot produce bunuri mai ales pe o perioadă scurtă de timp cu același nivel al costului total mediu pe care îl înregistrează firmele existente. Așadar, economiile de scară (creștere) reprezintă o barieră importantă în calea intrării de noi firme;
Condițiile tehnice se referă la necesitatea producerii de către noile firme intrate pe piața oligopolurilor de bunuri diferențiate;
Firmele care vor să intre într-o industrie de tip oligopol întâmpină dificultăți deosebite și în legătură cu amplasarea teritorială.
Dacă locurile de amplasament disponibile sunt la mari distanțe de piețele de aprovizionare cu resursele economice necesare, pe piețele de comercializare a bunurilor, noile firme vor fi, în comparație cu firmele tradiționale tot timpul defavorizate.
În situația în care pe piața unui oligopol statul reprezintă principalul cumpărător, prin contractele pe termen îndelungat se restrâng dimensiunile pieței prezente și viitoare, se reduc posibilitățile pentru un potențial nou competitor de a opera pe piața respectivă.
Atunci când sunt încheiate noi contracte, de regulă sunt preferate firmele, marile firme tradiționale. Aceste firme sunt favorizate de sistemul de taxe care asigură mari facilități de reinvestire ale profitului realizat.
În concluzie putem spune că, intrarea de noi firme pe piața oligopolului este posibilă teoretic, dar practic imposibilă.
Liberalizarea progresivă nu a determinat aceleași consecințe în toate țările.
În Statele Unite a avut loc o simplificare a regulilor care a dus, în anumite cazuri, la o suprimare totală a tutelei administrative și în alte cazuri , la o restrângere a regulilor control.
În țările europene (Franța, și în special Anglia), procesul de liberalizare a luat mai ales aspectul unei privatizări a întreprinderilor publice prin cesiunea activelor; încrederea pe care guvernele Thatche și Chriac afirmă că o au în superioritatea sistemului privat nu au dus la inhibarea mecanismelor de reglementare.
4.4.2.Prețul de oligopol
Pe piața oligopolistă, concentrarea și centralizarea producției și a capitalului în marile firme, ce domină piața, transformă prețurile în mijloace de informare, în importante instrumente de influență și putere.
Subliniind relația dintre dimensiunile firmei și mecanismul formării prețurilor, John Galbraith arată: „…cu cât este corporația mai mare, cu atât este mai mare puterea pe care o are: o putere mai mare asupra prețurilor…și, de asemenea, asupra costurilor salariale, a guvernului și, în fine, asupra câștigurilor sale.”
În condițiile oligopolului, firma este deci un căutător de preț, ea exercitând o anumită influență asupra prețului, dar neputându-l alege ca în cazul monopolului deoarece trebuie să țină seama de reacțiile, uneori viguroase, ale celorlalte firme și de consecințele lor asupra propriei activități. Lumea oligopolului seamănă cu un joc de șah cu mutări contra mutări imprevizibile. Replicile, reacțiile celorlalți sunt imprevizibile pentru că este vorba despre concurenți puternici și, nu rareori, sensibil egali, concurenți care cunosc bine regulile jocului nerecurgând la „mutări simple și clare” așa cum se întâmplă în condițiile concurenței perfecte sau ale monopolului.
În derularea operațiunilor de căutare a prețurilor de echilibru în condiții de oligopol pot să apară două situații diametral opuse:
recunoscându-și interesul comun, firmele oligopoliste se înțeleg cu privire la nivelul și dinamica prețurilor, acționând ca și când ar deține împreună monopolul absolut;
alteori însă oligopoliștii abandonează platforma comună în favoarea interesului individual, luând decizii proprii privind volumul producției create sau nivelul prețului.
Aceste situații constituie, de fapt, materializarea a două tipuri de comportament oligopolist:
Cooperant, în cazul cartelului, de exemplu care împarte piața;
Necooperantul – oligopol asimetric, cu cerere specifică.
În cazul cartelului, pe baza estimării cererii totale, se realizează înțelegerea formală între firme cu privire la preț, la împărțirea piețelor.
În situația oligopolistului necooperant, fiecare firmă încearcă, pe cont propriu, independent deci de celelalte, să-și maximizeze profitul, urmând ca echilibrul pieței să se realizeze fie dinspre cantitățile bunurilor create, fie dinspre prețuri. Deci firma reglează fie volumul producției, fie prețul, mișcarea celuilalt element fiind lăsată la latitudinea pieței.
4.5. Principalele tipuri de oligopol
Oligopolul este o formă a concurenței imperfecte caracterizată prin existența unui număr mic de firme ce produc bunuri similare – ex. industria oțelului – sau diferențiate – ex. industria automobilelor – firme care, datorită ponderilor pe care le dețin în ansamblul ofertei, reușesc să influențeze formarea prețului în scopul maximizării profiturilor
spre deosebire de concurența perfectă unde consecințele ofertei unuia sau altuia dintre producători asupra pieței sunt irezistibile, în condițiile oligopolului, dimpotrivă, acțiunile fiecărei firme au un impact semnificativ asupra pieței în general. Concentrarea și centralizarea producției și a capitalului în mari firme ce domină piața, transformă prețurile din mijloace de informare în importante instrumente de influență și putere.
Piețele oțelului, automobilului, ale produselor chimice, aluminiului, aparatelor electrice, mașinilor-unelte, elementelor prefabricate, băuturilor alcoolice și ale altor produse de bază intră nu în sfera de activitate a unui număr mare de producători, ci în sfera unui număr restrâns de producători ce dețin într-o mare măsură puterea de control asupra prețurilor. Drept urmare, firma oligopolistă este obligată să prevadă reacțiile celorlalte și să țină seama de ele; firmele oligopoliste sunt de fapt mutual dependente, și deci, fiecare este sensibilă la modificarea unor decizii ale concurenților privind prețul sau cantitatea produsă.
În condițiile oligopolului firma este deci un căutător de preț, ea executând o anumită influență asupra prețului dar neputându-l alege ca în cazul monopolului, deoarece trebuie să țină seama de reacțiile cererii foarte viguroase ale celorlalte firme și de consecințele lor asupra propriei activități.
Primul se referă la caracteristicile produsului. Sub acest aspect se disting firme care domină piața unor produse omogene sau aproape omogene – oțel, aluminiu, ciment, îngrășăminte chimice, acid sulfuric – respectiv firme care produc și comercializează tipuri diferite ale aceluiași produs de bază – automobile.
Un al doilea criteriu este reprezentat de gradul de coordonare și oligopoluri fără coordonare.
4.5.1. Prețul în cazul oligopolului perfect coordonat
Coordonarea este o strategie utilizată atunci când mai multe firme de talie compatibilă domină piața unui produs. Pentru a evita un război al prețurilor, ele caută să se înțeleagă asupra unui preț care permite maximizarea profiturilor. Coordonarea se poare face prin acorduri tacite sau acorduri explicite. În această ultimă categorie, formele cele mai cunoscute sunt cartelul și trustul.
Cartelul desemnează un acord între firme care-și păstrează individualitatea care are ca obiectiv principal limitarea concurenței pe o anumită piață prin stabilirea prețurilor producției și la alte elemente.
Trustul este o aglomerare de capitaluri, grupate sub aceeași conducere. Conducerea comună este adesea asigurată de o societate holding, denumită societate de participare sau societate de portofoliu.
Cartelul are două importante funcții:
fixarea prețurilor, care se realizează după mecanismul monopolului;
împărțirea pieței între formele componente ce se poate face prin mai multe procedee: câștigarea pieței de către fiecare firmă la prețul fixat, procedeul cotelor, minimizarea costului total, părți egale, etc.
Dacă avem în vedere cazul cel mai simplu de oligopol care urmărește maximizarea profitului global, ramura funcționează ca un monopol ce dispune de mai multe întreprinderi. Profitul total este deservit prin diferența între venitul total – VT – care depinde de producția fiecărei firme componente – Q1, Q2, …, Qn – și costul total, CT, funcția costului total derivând din funcția de cost al unităților. Cea mai simplă situație de oligopol este duopolul și avem:
P =VT (Q1+Q2) – CT1(Q1) – CT2(Q2)
Cartelul alege cantitățile Q1 și Q2 în așa fel încât să maximizeze valoarea funcției profitului – P. Profitul total este maxim la nivelele de producție Q1 și Q2 pentru care se anulează derivatele parțiale ale expresiei precedente:
De aici rezultă:
Vmg = Cmg1 = Cmg2
ceea ce înseamnă că oligopolul cartel conduce la realizarea egalității între costul marginal al fiecărei firme cu venitul marginal al ramurii.
Soluția grafică este prezentată în figura următoare în care sunt tratate curbele de venit și de cost.
Fig. 7 Oligopolul perfect coordonat
Curba cererii pentru ramura D, nu este disociată în curbe parțiale corespunzătoare fiecărei firme din componența cartelului. Pentru cantitatea totală Qo = Q1 + Q2 + Q3 costul marginal al ramurii este egal cu costul marginal al fiecărei firme pentru cantitățile produse Cmg = Cmg1 = Cmg2 = Cmg3.
Prin însăși construcția ei, curba Cmg apare ca fiind curba ofertei activității de producție a cartelului. Cantitatea optimă a ramurii, Qo, corespunde verticalei din Eq, punctul de intersecție al curbei costului marginal total și a veniturilor marginale. Cantitățile Q1, Q2, Q3 reprezintă cotele de producție fixate astfel încât Vmg = Cmg. În punctul Eq, profitul global al cartelului este maxim, iar prețul pieței este Po, ce corespunde punctului M de pe curba cererii. Masa profitului total este reprezentată de dreptunghiul PoMEqN. Profitul total este distribuit între firmele componente potrivit unui plan convenit în prealabil, probabil în funcție de dimensiunea și forța fiecăruia.
Pot să apară dificultăți în interiorul cartelului dacă disciplina nu este perfectă. Fiecare firmă își păstrează controlul unei părți din producție și consimte sau nu ca vânzarea să fie făcută de către ea sau de către o firmă specializată în cadrul cartelului. Cel mai simplu este de a repartiza profitul total proporțional cu vânzările fiecărei firme.
Un acord de coordonare perfectă în cadrul cartelului presupune disciplina, exactitate și colaborare. Această stare de spirit este mai ușor de realizat pe termen scurt, dar pe perioadă lungă se dovedește precară. Cotele de producție și de vânzare sunt încălcate de unele firme pentru a spori profitul. Dacă oligopolul are la un moment dat interes în reducerea producției totale pentru a menține prețul dorit, firmele pot acționa în sens contrar, ceea ce poate determina în ultima instanță distrugerea cartelului.
4.5.2. Oligopolul parțial coordonat
între firmele unei ramuri se poate realiza o cooperare voluntară determinată de existența unor interese comune sau bazată pe etica afacerilor și o toleranță reciprocă. Totodată, se pot naște relații de concurență între firme, din care este învingătoare una singură. Aceasta, printr-o atitudine activă, încearcă să organizeze colaborarea în cadrul ramurii. Încercările de coordonare apar sub forma modelului firmei lider și a modelului de oligopol într-o curbă de cerere îndoită.
4.5.2.1. Firma lider
Când o structură oligopolistă este caracterizată prin coexistența unor firme dominante și in număr de firme mici, lider impune concurenților prețul pieței, adică prețul care o avantajează. Ea se comportă ca un autor de preț. Toate firmele își aliniază prețurile lor la prețul care a fost anunțat la începutul sezonului de către firma conducătoare.
Firma lider, ca firma barometru al prețurilor, cunoaște cel mai bine starea pieței și dispune de mijloace pentru a domina adversarii. În oligopol sunt situații când două sau trei firme dau semnalul modificării prețului sau realizarea prin cotație a acestui rol. Firma lider nu este în mod necesar cea mai puternică, dar cel puțin cel mai bine informată, cel mai bine organizată.
Cu se determină prețul pe care caută să-l impună firma dominantă?
Fig.8 Firma lider
Fie AB curba cererii globale la nivel de ramură iar PoS curba ofertei firmelor mici care este și curba costurilor pentru ele. Dacă prețul este P2, micile firme nu pot să ofere nimic pentru că prețul este insuficient pentru a le asigura un profit minim, iar alimentarea pieței se face de către firma dominantă. În Po, oferta este nulă pentru că prețul este egal cu costul total, care este format doar din costurile fixe. Pe măsură ce crește producția, în costul total se include și costul variabil.
Dacă, dimpotrivă, prețul P1, micile firme sunt în măsură să ofere o cantitate Q1, și în aceste condiții ar însemna că firma dominantă să nu producă nimic. În punctul E se echilibrează cererea pieței și oferta firmelor mici.
Curba ofertei P2S pune în evidență faptul că atunci când prețul trece de la Po la P2, partea firmei dominante se diminuează și crește partea firmelor mici. De aici rezultă următorul fapt: Curba cererii la firma dominantă nu este AB, ci este o curbă îndoită, adică PIB’B. Pentru a vedea care este prețul impus de firma dominantă și care își maximizează profitul, este nevoie de a fi cunoscute curbele venitului marginal Vmg și a costului marginal Cmg.
Profitul firmei dominante este maximizat dacă venitul este egal cu costul marginal. Pentru aceasta ea va căuta să producă cantitatea Q2 și să impună prețul P2. La acest preț, firele satelit vor completa aprovizionarea pieței producând YA’, respective Q3-Q2.
Prețul pe piața P2 este mai scăzut decât P1, prețul convenabil pentru firmele mici și este mai mare decât Po, prețul la care ar putea livra firma lider. În cazul prețului P2, firmele mici nu se retrag de pe piață, ele continuă să producă dar sunt obligate să se alinieze la prețul pieței. Ele renunță să-și maximizeze profitul pentru a nu-și pierde poziția și clientela.
Deoarece punctul P2 depășește costul marginal și costul mediu, firma lider obține supraprofit atât pe perioada scurtă cât și pe perioadă lungă, fapt ce o apropie de situația de monopol. Dar ea nu controlează întreaga piață și profitul suplimentar încasat este mai redus decât cel care ar putea fi obținut de către un monopol.
4.5.2.2. Oligopolul cu o curbă a cererii îndoite
Coordonarea poate să nu reușească sau nici nu este căutată întotdeauna. În asemenea situații poate să existe incertitudinea firmelor privind reacțiile concurentelor. Aceasta generează rigiditatea prețurilor practicate. Nu înțelegea, ci însuflețea coordonare dintre producători, stă la baza rigidității prețurilor.
Fig. 9 Oligopolul cu curba cererii îndoite
Deși acționează separat , oligopoliștii, prin ajustări succesive, ajung la prețuri Po, care le asigură posibilitatea de a obține un profit satisfăcător. Acest preț Po tinde a fi menținut chiar dacă intervin schimbări în costuri și cerere, pentru a evita reacțiile imprevizibile și nefavorabile ale rivalilor.
Firma, chiar dacă se teme de o scădere a cifrei de afaceri, nu micșorează prețul pentru a-și relansa vânzările de teama că unii dintre concurenți vor proceda la fel pentru a-l împiedica să-și mărească piața. De asemenea, firma ezită să mărească prețul dacă nu este convinsă că alte firme o vor urmări, lăsând-o să acționeze singură, ceea ce ar avea ca efect reducerea segmentului său de piață. Elasticitatea cererii către firmă apare, deci, mai accentuată în cazul creșterii prețurilor, decât în cel al reducerii lor.
Curba cererii prezintă atunci o pliere la nivelul prețului Po și reflectă incertitudinea asupra reacției concurenților. Alura curbei cererii este elastică, are o tendință orizontală și reflectă credința oligopolistului că va fi imitat de concurenți dacă scade prețul și nu va înregistra o creștere sensibilă a vânzărilor sale, imitate.
Curba venitului marginal este discontinuă. Pentru prețuri superioare lui Po, veniturile marginale sunt ridicate, iar pentru prețuri inferioare lui Po, ele sunt scăzute sau chiar negative. O discontinuitate în curba venitului marginal apare pentru un venit de producție q, corespunzător la prețul Po. La acest preț, cererea nu are o elasticitate bine definită, face saltul TT’ și este diferită în cele două părți.
Atunci când curba costului marginal trece prin saltul TT’ al venitului marginal, modificarea costului nu afectează prețul și cantitatea care rămâne Po și q.
Până când va persista firma să mențină prețul Po?
Menținerea neschimbată sau modificarea prețului este în funcție nu numai de lipsa de previzibilitate a comportamentului firmelor rivale, ci și de limitele de variație ale costului mediu și costului marginal în raport cu Po. Dacă costul marginal TT’ ia valori peste Po, înseamnă că firma înregistrează pierderi care pentru a fi evitate, obligă la sporirea prețurilor. Ridicarea prețului nu este posibilă dacă firmele rivale nu procedează asemănător, întrucât firma ar risca să-și piardă clientela, care se orientează spre bunuri de substituire și care sunt mai ieftine.
Curba îndoită a cererii ia o alură diferită în funcție de faza ciclului economic: depresiune sau expansiune.
În caz de expansiune, forma curbei cererii este cea indicată mai înainte. În caz de expansiune economică, se inversează. Reclinarea curbelor de o parte și de alta a prețului curbelor Po. Porțiunea DD situată deasupra prețului Po, este inelastică: orice creștere de preț este imitată de rivali, ca urmare a optimismului, care domnește în afaceri. Dimpotrivă, porțiunea D’D’’, de sub Po, este elastică: scăderile de preț nu sunt imitate de concurenți care, în atmosfera de optimism și de prosperitate, găsesc clienți la prețul anterior mai ridicat.
4.5.3. Oligopolul de conjectură
funcționarea unei firme în cadrul unei piețe oligopoliste implică luarea în considerare, în formularea propriei strategii, a comportamentului celorlalte firme concurente. Cum se realizează aceasta, este o problemă complexă și poate merge de la a considera oferta celorlalte firme ca fiind dată de până la demersul ce ține seama de reacțiile directe și indirecte față de propria acțiune. În primul caz, cel analizat în paragrafele anterioare, se vorbește de conjecturi ale lui Cournot, iar în al doilea se consideră că există conjecturi raționale.
Conjecturile sunt parametrii instabili, de natură unei previziuni, pe care agenții naționali, gospodarii și întreprinderi, trebuie să-i modifice în funcție de experiența lor și de erorile comise. În consecință, o stare de echilibru conjectural este aceea în care agenții economici au inițiativa de a propune prețuri pe baza propriilor conjecturi.
Oligopolurile de conjectură se fundamentează pe elemente ale teoriei influenței economice aleatorii. Conceptul de elasticitate încrucișată pornește de la ipoteza posibilității de extindere a acțiunii firmei sau firmelor terțe asupra unei firme sau invers. Această idee trebuie lărgită pentru a deveni o teorie generală a diferenței economice și care va avea drept comportamente: raportul dintre cunoaștere și acțiune, clasele de indivizi, acțiunea parametrică, elasticitatea autonomă și elasticitatea conjecturală.
Noua teorie a influenței economice pare a fi determinată de ideea cunoașterii și cea a acțiunii, în raport cu care realitatea ocupă o poziție complexă. Pe de o parte, pe terenul cunoașterii suntem nici complet ignoranți, nici perfect cunoscători. Pe de altă parte, sub aspectul acțiunii, nu suntem nici total puternici și nici neputincioși. În raport cu acestea, individul, grupul uman și chiar națiunea este îngrădită de două tendințe contrare: de a domina pe alții sau a ceda. Pe această dublă alternativă, între cunoaștere și ignoranță, și între dominație și resemnare, se edifică noua teorie a acțiunii umane, considerată mai apropiată comportamentului întreprinzătorului decât curbele cererii, ofertei, venitului marginal și costului marginal.
Sub aspectul comportamentului, indivizii pot fi activi, care nu imită pe nimeni, sau pasivi, influențați de cei activi, proporțional cu numărul celor cu care ei sunt în contact și într-o proporție mai mică de alți indivizi pasivi.
Acțiunea parametrică, potrivit lui R. Frisch, reprezintă atitudinea activă actuală de determinare a echilibrelor economice.
Fenomenul de parametru este asociat cu ideea de măsură a posibilităților de acțiune a poliștilor. Polistul reprezintă unul sau câțiva vânzători sau o atitudine politică în sensul de mobil al acțiunii.
Acțiunea parametrică implică punerea în ordine și exprimarea numerică a parametrilor.
CAPITOLUL V
STRATEGII FAȚĂ DE CONCURENȚĂ
5.1.Strategii de luptă împotriva concurenței
Concurența este bună pentru public deoarece ea stimulează și constrânge producătorii.
Adam Smith, încă în urmă cu două secole, a sesizat această contradicție de interese și comportamentul obișnuit al vânzătorilor – „interesul particular al celor care prestează o activitate de comerț sau manufactură este întotdeauna diferit, sau chiar contrar. Interesul negustorului este întotdeauna de a-și mări piața și de a-și restrânge concurența vânzătorilor.
Lărgirea pieței poate fi benefică pentru interesul general, dar restrângerea concurenței vânzătorilor îi este potrivnică și nu poate servi la nimic, decât de a-l face pe negustori să-și urce profitul deasupra a ceea ce ar fi fost natural și a obține, în folosul lor, un tribut incorect de la cetățeni.”
Obiectivul oricărei firme este profitul. Or, concurența erodează permanent profitul. Iată de ce firma, trebuie să se adapteze pieței pentru a exploata toate căile profitului.
Michael Porter a studiat sistematic strategiile firmei în raport cu concurența: „Punerea la punct a unei strategii față de concurență constă în esență în dezvoltarea unei linii de ansamblu, care va indica modul în care o întreprinderea lupta împotriva concurenței, care vor fi obiectivele sale și ce măsuri vor trebui luate pentru a-și atinge obiectivele.”
Profitul întreprinderii este amenințat de mulți factori:
De clienți, dacă aceștia reușesc să impună o scădere a prețurilor;
De furnizori, dacă aceștia pot impune o creștere a costurilor de aprovizionare, dar și de către salariați, dacă aceștia reușesc să obțină creșteri salariale;
De concurenți, dacă aceștia pot „fura” o parte a pieței;
De inventatori, dacă reușesc să obțină produse similare cu cele existente.
Profitul este amenințat de toate părțile.
Strategia firmei constă în crearea unui blindaj care să împiedice pătrunderea oricărei amenințări.
Porter identifică trei tipuri de strategii coerente ce dau posibilitatea unei firme de a-și învinge concurenții cel puțin într-un domeniu.
O primă strategie este cea a efortului concentrat. Această strategie vizează concentrarea
eforturilor unor firme asupra unei clientele particulare, a unui produs particular, a unei regiuni particulare. Ideea este că, focalizarea pe un scop unic va oferi cal mai bun serviciu și va îndepărta concurenții. Michelin dă un exemplu de „concurență strategică”.
A doua strategie este cea a diferențierii (distincției). Nu este posibil să fii singurul
producător de automobile. Dar poți fii singurul producător „cap de serie”, ca Mercedes, și să cucerești astfel amatorii de automobile de acest tip, din întreaga lume. Diferențierea constă în a crea un ansamblu produs – marcă – imagine – service care să fie perceput de către clienți ca „unic”, pentru respectiva categorie de bunuri.
În sfârșit, al treilea tip de strategie este cea a dominației globale pe costuri. Această
strategie constă în a face același lucru ca și concurenții, dar la prețuri acceptabile, putând în acest mod să îi elimini. Japonezii sunt recunoscuți ca maeștrii ai acestei strategii, pe care o combină abil cu existența strictă asupra calității produsului și a service-ului prestat. Strategia dominației prin costuri se pretează unei piețe vaste, fiind necesară o putere comercială adaptată acesteia.
Aceste trei categorii sunt distincte și alternative.
Fiecare necesită moduri de organizare, alături de oameni, moduri de control și stimulare diferite.
Alegerea uneia sau alteia trebuie făcută cu claritate.
Întreprinderea care nu va alege corect, riscul „împotmolirea pe calea de mijloc” va conduce spre o rentabilitate scăzută.
5.2.Strategii de preț în funcție de concurență
Orientarea după concurență a prețurilor este strategia cea mai frecvent folosită în practica firmelor care acționează în economiile de piață. Într-o piață dominată de concurență, nici nu este practic posibil (fără asumarea unui risc imens) ignorarea prețurilor care rezultă din confruntarea competitorilor. Dar modul particular de raportare la concurență, de implicare a ei în precizarea strategiei de preț va fi determinat poziția întreprinderii pe piață, de obiectivele și perspectivele cotei sale de piață.
Întradevăr, fiecare întreprindere va ține seama, în formularea strategiei sale de prețuri, de prezența pe piață a celorlalți. Dar strategia la care va recurge va fi determinată de poziția și forța de care dispune, de prestigiul de care se bucură.
În consecință, o întreprindere puternică va urmări, prin politica sa de prețuri, să anticipeze și să fructifice avantajul său capacitatea de răspuns, la propriile sale acțiuni, ale celorlalți competitori, în vreme ce o întreprindere mai slabă, cu o cotă de piață redusă ori intrată curând în competiție, va încerca să-și alinieze prețurile în așa fel încât să fie competitivă, să reziste presiunii concurenței. Nu sunt practic excluse (deși legislația din unele țări le interzice) nici neînțelegerile dintre competitori în privința prețurilor. În general însă, prețurile sunt rezultatul desfășurării spontane a raporturilor de forțe dintre competitori, întreprinderea cu poziții mai modeste fiind nevoită să țină seama de prețurile impuse pieței de competitori mai puternici.
În cazul firmelor care sunt nevoite să țină seama de prețurile impuse pieței de competitori mai puternici:
strategia prețurilor poate fi una pur imitativă;
sau o strategie diferențiată,
după cum are în vedere imitarea mișcărilor concurenților principali sau o reacție la mișcarea acestora, dar cu o anumită distanțare.
Strategia pur imitativă este total defensivă. Deși are multe dezavantaje (mai ales pentru competitorii slabi, care se pot vedea uneori nevoiți să vândă sub costuri), ea nu poate fi evitată în comerțul cu anumite produse (omogene, de masă) ce nu pot diferenția de la o firmă la alta.
Strategia diferențiată, presupune multă abilitate, supravegherea atentă și chiar anticiparea acțiunilor concurenței, evaluarea efectului acestor acțiuni. Deși este și în acest caz presupusă asigurarea unei concordanțe cu prețurile concurenței, aceasta nu are loc prin copiere fidelă. Astfel, orientarea concurenței spre creșterea ori scăderea prețurilor va fi urmată și de firma în cauză, dar, pe de altă parte, modificările de prețuri pot fi de proporții ușor diferite, iar pe de altă parte pot fi operate cu un oarecare decalaj de timp.
Asemenea distanțări, când sunt bine calculate, pot să asigure nu numai înscrierea în tendința pieței, ci și consolidarea treptată și chiar extinderea firmei de piață.
Nu mai puțin importantă este luarea unei anumite „distanțe” față de mișcările concurenței, atât pentru a descifra mai clar intențiile ulterioare ale acesteia (concurența poate acționa intenționat în mod derutant), cât și pentru a încerca alte posibilități de răspuns respectiv de egalare a efectului modificării de preț. În acest din urmă caz, la o reducere a prețului de către concurență, s-ar putea răspunde, de exemplu, prin îmbunătățirea activității de service, prin acordarea, prin acordarea unor facilități de cumpărare, prin acțiuni publicitare și altele. Superioară în esență, această strategie este, se înțelege, mult mai dificil de urmat în practică în comparație cu varianta anterioară.
Strategiile de preț în funcție de concurență sunt utilizate pentru orice mărfuri comercializate pe piața internațională când acestea sunt comparabile și există informații referitoare la prețurile concurenților. Alternativele ce pot fi utilizate au în vedere poziția firmei pe piață, obiectivele acesteia și forța concurenței. Raportându-se la aceste elemente, firmele exportatoare pot stabili prețuri proprii, superioare față de ale concurenților, egale cu ale acestora sau inferioare lor.
Tehnicile utilizate pentru fixarea nivelurilor de preț se bazează pe cumpărarea produselor, putându-se stabili prețul de export fie în raport cu prețul pe tonă realizat de concurență la produse simple, fără deosebiri sensibile ale parametrilor tehnico – funcționali, fie în funcție de parametrii tehnico – funcționali ai produselor concrete, utilizând coeficienții de corecție. Recurgând la principiul comparației, exportatorul stabilește diferențele existente între parametrii tehnici ai produsului propriu și ai unuia sau mai multor produse concurente.
La produsele unde un singur parametru caracterizează în mod corespunzător produsul se
folosește metoda prețului specific, care constă în calcularea prețului unitar în raport cu parametrul de bază.
Relația de calcul se bazează pe principiul proporționalității simple, astfel:
În care:
Pr – prețul produsului urmărit;
Pe – prețul produsului concurent;
Nn – parametrul produsului urmărit;
Ne – parametrul produsului concurent;
De cele mai multe ori, nivelul tehnic și prețul unui produs se stabilește prin analizarea mai multor parametrii. Astfel, se poate lua în considerare diverse variante, cea a parametrilor cu importanță egală pentru stabilirea coeficientului sau a parametrilor diferențiați.
Pentru produsele cu număr limitat de parametrii comparabil se folosește metoda proporționalității multiple cu următoarea relație de calcul:
Pn = Pe x Kt
În care:
kt = k1 x k2 x k3 ……km este coeficientul total obținut din produsul unor coeficienți calculați prin raportarea parametrilor celor două produse comparate astfel:
k1 = N1 k2 = N2 km = Nm
E1 E2 Em
CAPITOLUL VI
FIXAREA AUTORITARĂ A PREȚURILOR. INTERVENȚIA
STATULUI ÎN FORMAREA PREȚURILOR
6.1.Noțiuni generale
Concepute ca un complex de măsuri care să asigure maximizarea profitului, politicile de prețuri s-au afirmat o dată cu primele forme de concentrare a capitalului și a evoluat diferit de la o țară la alta în funcție de condițiile concrete, de particularitățile mecanismelor economice, de amploarea intervenției statului, etc.
Realitățile evidențiază că intervenția statului în procesul formării prețurilor constituie un fenomen prezent atât în țările în care predomină politica keynesistă – în toate variantele sale – cât și în cele care se bazează pe principii nonclasice de organizare a economiei.
Prin politica de prețuri, prin folosirea de către stat a unor mijloace și metode de influențare sau, în unele cazuri de stabilire a nivelului, structurii și dinamicii prețurilor se urmărește în principal, prevenirea sau atenuarea dificultăților economice și sociale, asigurarea stabilității economice și sporirea eficienței sale. În acest sens se pornește de la ideea conform căreia într-o economie de piață prețul nu reprezintă doar un simplu indicator valoric, o simplă informație, ci un important semnal de decizie cu efecte ample asupra dinamicii producției.
Corespunzător obiectivelor concrete urmărite, tradițiilor și realităților din fiecare țară, intervenția statului în procesul formării și evoluției prețurilor are la bază folosirea unor metode economice sau extraeconomice, administrative, caracterizate printr-o mare diversitate din punct de vedere al întinderii în timp și spațiu, ca și al rigurozității și fermității aplicării lor.
Aplicarea unor prețuri avantajoase la materiile prime de bază, la mașini și utilaje, menținerea unor tarife relativ reduse la transporturi și alte servicii industriale, acordarea mai mult sau mai puțin gratuită a unor licențe, patente sau tehnologii, constituie modalități principale de utilizare a costurilor. În vederea asigurării unor condiții favorabile de dezvoltare se urmărește, totodată, frânarea creșterii prețurilor în general, prin menținerea la un nivel scăzut a celor din sectorul de stat, sector ce cuprinde,
Îndeosebi, domeniile industriei extractive, cercetării științifice și transporturilor.
Evoluția raportului dintre cerere și ofertă – factor fundamental al formării și mișcării prețurilor – este influențată direct de volumul de mărfuri și resurse financiare de care dispune statul. De aceea se poate aprecia că achiziționarea de către stat a unor cantități apreciabile de materii prime: minerale, cereale, materiale strategice, ș.a. la prețuri minime garantate și manevrarea lor în perioada creșterii prețurilor unor astfel de bunuri reprezintă o modalitate esențială de influențare a evoluției generale a prețurilor.
Tot în zona de influențare a evoluției prețurilor se includ și politicele în domeniul subvențiilor bugetare, al creditelor, impozitelor, taxelor, etc., politici prin care se dimensionează, îndeosebi, profitul.
În cadrul metodelor administrative, un loc important deține „înghețarea prețurilor”, fixarea nivelului, și respectiv, a limitelor modificării lor. La produsele industriale se fixează, de regulă, o limită maximă, în timp ce pentru produsele agricole se folosește limita minimă.
Controlul statului asupra prețului se exercită și prin reglementarea modului de calculare a componentelor lor definitorii – costurile și profitul – acțiune în realizarea căreia un rol determinant revine convențiilor prețurilor de deviz.
6.2.Politici în domeniul prețurilor
În funcție de dimensionarea spațială și temporară utilizată de către stat a metodelor menționate, există trei tipuri de politici în domeniul prețurilor:
Politici care limitează intervenția puterii publice la un număr redus de produse, domeniu
prioritar al acestora constând fie în susținerea prețurilor – în special al produselor agricole – fie în limitarea creșterii lor – îndeosebi la produsele de primă necesitate și la serviciile publice.
Importanța agriculturii, dar și amplele consecințe ale mișcării prețurilor produselor acestei ramuri explică intervenția notabilă a statului – practic în toate țările – în stabilirea respectivelor prețuri.
În S.U.A., de exemplu, țară ce are o pondere ridicată în producția mondială de cereale destinate exportului, politicile de prețuri ale bunurilor agricole au constituit o preocupare centrală permanentă a programelor guvernamentale. Ele s-au materializat, în anumite perioade, în prețuri de piață însoțite de subvenții sau credite directe acordate producătorilor de cereale, prețuri plafon cu compensare bănească directă a diferențelor nefavorabile dintre acestea și nivelul mai scăzut al prețurilor de piață (în anii cu recolte mari) sau prețuri plafon practicate în condițiile stocării în silozurile de stat a surplusurilor de cereale pentru a asigura astfel de stabilitate a prețurilor.
În țările Pieței Comune se aplică o politică agricolă comunitară de susținerea prețurilor, urmărindu-se diminuarea influenței fluctuațiilor producției agricole asupra consumatorilor și producătorilor. În acest sens, se pornește de la simultaneitatea a două premise:
Caracterul relativ incert al recoltelor principalelor produse;
Cererea în general inelastică în raport cu prețurile existente.
În vederea garantării veniturilor agricultorilor, prețurile fixe sunt superioare celor de echilibru. Aceasta impune intervenția puterii publice și asupra ofertei, prin „crearea” de producție sau de „penurie”, după caz.
Este de subliniat că intervenția puterii publice nu reglează automat echilibrul pieței chiar dacă stabilizează prețurile, întrucât susținerea veniturilor agricole poate să genereze o supraproducție cronică, statul urmând să cumpere, să stocheze excedentele și să le repună în circulație în perioada de deficit. Lupta contra excedentelor conjuncturale poate să amâne o supraproducție cronică, fără să o elimine, întrucât stabilizarea prețurilor stimulează creșterea producției, care rămâne elementul esențial în asigurarea veniturilor agricultorilor, în condițiile vânzării produselor la prețuri fixe.
Față de limitele politicii statale în acest domeniu se preconizează diversificarea modalităților de intervenție. Astfel, la unele produse (grâu, lapte) prețul garantat se aplică numai la o parte din producție (cea care poate fi absorbită de cerere), iar cantitatea excedentară se desface la prețuri inferioare celor garantate. În această situație, o creștere a producției diminuează prețul mediu primit de agricultor, iar veniturile sale oscilează în funcție de nivelul producției. De aceea se propun măsuri complementare intervenției în domeniul prețurilor, cum ar fi: plata unor prime pentru desțelenirea unor terenuri, susținerea efortului de reconversie a unor subproduse, etc. care influențau asupra producției.
Deși asemenea măsuri agravează într-o anumită măsură asupra finanțelor publice, ele sunt acceptate datorită efectelor pozitive de ansamblu ale politicilor de garantare a unor prețuri stabilite și remuneratorii pentru agricultori.
Intervenția statului în acest domeniu nu poate fi totuși independentă de politica agaraă pe termen mediu și lung. Aceasta deoarece, evoluția cererii pe o perioadă mai mare de timp, perspectivele progresului tehnic și dinamica productivității muncii în agricultură se regăsesc într-o structură modificată a prețurilor, element de seamă în reorientarea alocării și utilizării resurselor materiale, financiare și umane. Din cele prezentate rezultă că în țările cu economie de piață intervenția statului în mecanismul formării prețurilor urmărește protejarea consumatorilor și garantarea veniturilor producătorilor.
Veniturile fiecărei persoane se măsoară și se controlează, înainte toate, prin prețul la care fiecare își vinde producția și prin salariul sau remunerația contra cărora fiecare își vinde serviciile. De aceea, siguranța câștigurilor, respectiv „emanciparea” de tirania pieței se realizează printr-un anumit control al prețurilor și salariilor.
În țările cu planificare centralizată, mijloacele de intervenție erau mult mai rigide, prețurile primite de la producătorii agricoli rămânând constate o perioadă relativ îndelungată, chiar dacă se schimbau cheltuielile de producție. Ele erau stabilite, de regulă, la un nivel mai scăzut decât nivelul de piață rezultat din corelarea ofertei cu cererea. Diferența de venit se transfera în ramurile neagricole sau se concentra în bugetul de stat a susține politica de industrializare. Într-o asemenea economie, statul și întreprinderile de stat dețineau monopolul producției și al desfaceri, iar supraprofitul rezultat din practicarea unor prețuri scăzute de cumpărare a produselor agricole reveneau puterii centrale de stat și era utilizat în scopuri străine de agricultură și de producătorii de aici. Luând forma unei rente sui – generis, așa cum se întâmplă de fapt cu orice monopol care scapă de sub influența regulatoare a forțelor pieței. Consecințele unei astfel de politici se concretizează în insuficiența resurselor investiționare și a fondurilor necesare stimulării producătorilor agricoli. De aceea, menținerea sistematică a acestei politici și insuficienta remunerare a muncii care a urmat fără îndoială în cea mai mare parte responsabile de criza aprovizionării ce a apărut.
Politici bazate pe coexistența unui sector reglementat relativ – important – și a unui sector
liber sau doar simplu supravegheat. În legătură cu acest tip de politici, trebuie subliniat că distincția sector liber – sector supravegheat (realizată din punct de vedere al reglementării prețurilor) nu este similară cu aceea dintre sectorul privat și cel public (realizată din punct de vedere al proprietății). Aceasta, deoarece decorul în care prețurile sunt reglementate poate fi relativ important într-o țară sau alta, dar el coincide neapărat cu cel public. Pe de altă parte, este posibil ca unele „zone” ale sectorului public să se bucure de o libertate a prețurilor mai mare chiar decât aceea a unor segmente ale sectorului privat. Acest lucru se explică, între altele, prin raportul dintre concurența internă și cea externă. Din acest punct de vedere, se disting:
activități „imune” la concurența externă – în cadrul cărora „disciplina” prețurilor este
necesară;
sectoare expuse direct influențelor concurenței străine, sectoare în cadrul cărora se impune
o mai mare libertate a formării și mișcării prețurilor.
Politici ce tind să impună o disciplină de ansamblu a prețurilor pe timp îndelungat, politici
ce au fost specific economiilor planificate centralizat.
Există totuși în cadrul economiilor de piață:
Țări ce au practicat, pe lungă durată, o politică de control a prețurilor (Franța, Belgia,
Olanda, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Islanda, Austria, Spania);
Țări unde reglementarea generală prețurilor a avut un caracter de scurtă durată (Germania,
Elveția, Japonia, S.U.A).
În România, existența monopolului producătorilor și, deci, neluarea în considerare a cerințelor pieței, a raportului tot mai tensionat dintre surse și nevoi – concretizat în penuria generalizată și cronică se mărfuri, excesiva centralizare a formării prețurilor au generat numeroase abateri și deformări în planul diversificării bunurilor, al asigurării stimulentelor necesare unor grave dezechilibre între producție și consum.
Încercările de fânare a acestor dezechilibre au fot „strangulate” de aceleași mecanisme administrativ – financiare, de planificare voluntaristă, bazată pe subvenționarea unor unități, activități și produse neeficiente, concomitent cu existența unor rate exagerate ale rentabilității. În asemenea condiții, s-au practicat prețuri rigide, al căror nivel era rupt de costul produsului.
În vederea înlăturării acestor deficiențe au fost luate la începutul anului 1990, o serie de măsuri dintre care menționăm:
abrogarea sistemului prețurilor de producție cu rentabilitate limitată;
adoptarea principiului formării libere a prețurilor pentru produsele agro – alimentare vândute direct pe piață de către producătorii agricoli, ca și pentru produsele și serviciile realizate pe baza liberei inițiative în întreprinderi mici, asociații cu scop lucrativ, asociații familiale, etc.
Liberalizarea prețurilor, trecerea de la prețurile centralizate la cele formate preponderent prin acțiunea mecanismelor pieței generează desigur ,o serie de efecte potențiale asupra evoluției economiei naționale. Dimensiunile reale ale acestor efecte vor fi însă „ajustate” , pentru o anumita perioadă, de consecințe contradictorii ale adâncirii decalajului între masa de numerar în circulație și oferta de bunuri economice, dintre dinamica salariilor și evoluția productivității muncii, a producției în general.
Dubla calitate a statului – de agent economic și de reprezentant al intereselor de ansamblu ale societății în raport cu partenerii economici interni și externi – argumentează caracterul legic al intervenției sale în asigurarea cadrului juridic necesar desfășurării normale a concurenței, în fixarea directă a unor prețuri sau în influențarea formării lor pe plan național și internațional.
CAPITOLUL VII
MEDIUL CONCURENȚIAL ÎN ROMÂNIA
7.1.Legea concurenței în România
Legea concurenței are drept scop protecția, menținerea și stimularea concurenței și a unui mediu concurențial normal în vederea promovării intereselor consumatorilor.
Se aplică actelor și faptele care au sau pot avea efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței săvârșite de:
agenții economici sau asociații de agenți economici – persoane fizice sau juridice – de
cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină;
organele administrației publice centrale sau locale, în măsură în care acestea, prin deciziile
emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operațiuni de piață, influențând direct sau indirect concurența, cu excepția situațiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.
Când agenții economici, determinați, participă la o grupare realizată pe cale convențională, prin acord, înțelegere, pact, protocol, contract și alte asemenea, fie se explicită, publică ori ocultă, secretă, dar fără personalitate juridică și indiferent de formă – coaliție, grup, bloc, federație și altele asemenea, pentru actele și faptele prevăzute mai sus, săvârșite în cadrul participărilor la o asemenea grupare, dispozițiile prezentei legi se aplică fiecăruia agent economic, ținând seama de principiul proporționalității.
Se aplică actelor și faptelor când sunt săvârșite pe teritoriul României, precum și celor săvârșite în afara teritoriului țării, atunci când produc efecte pe teritoriul României.
Nu se aplică:
pieței mucii și relațiilor de muncă;
pieței monetare și pieței titlurilor de valoare, în măsura în care libera concurență pe aceste piețe face obiectul unor reglementări speciale.
Administrarea legii și punerea ei în aplicare sunt încredințate Consiliului concurenței, ca autoritate administrativă autonomă și Oficiul Concurenței, organ de specialitate în subordinea Guvernului, investite în acest scop, în condițiile, modalitățile și limitele stabilite prin dispozițiile ce urmează.
Prețurile produselor și tarifelor serviciilor se determină în mod liber prin concurență pe baza cererii și ofertei. Prețurile și tarifele practicate de regiile autonome, precum și cele practicate în cadrul activităților cu caracter de monopol natural sau al unor activități economice supuse prin lege unui regim special se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenței.
În sectoarele economice sau piețele unde concurența este exclusă sau substanțial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenței unei poziții de monopol, Guvernul, poate, prin hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de control al prețurilor pentru o perioadă de cel mult trei ani, care poate fi prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările care au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe.
Pentru sectoarele economice determinate și în împrejurări excepționale, precum: situații de criză, dezechilibru major între cerere și ofertă și disfuncționalitate evidentă a pieței. Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creșterii excesive a prețurilor sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adaptate prin hotărâre pentru o perioadă de șase luni.
7.1.1.Practici anticoncurențiale
Sunt interzise înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici sau asociații de agenți economici prin decizii de asociere sau practici concertate între aceștia, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:
fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau cumpărare, a
tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale inechitabile;
limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvoltării tehnologice sau investițiilor;
împărțirea piețelor de desfacere sau a resurselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al
volumului de vânzări și achiziții sau pe alte criterii;
aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente,
provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în piața concurențială;
condiționarea închiderii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze
stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor, și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitații sau orice alte forme de concurs
de oferte;
eliminarea de pe piață a altor concurenți, limitarea sau împiedicarea accesului pe piață a
libertății exercitării concurenței de către alți agenți economici, precum și înțelegerile de a nu cumpăra de la sau de a vinde către anumiți agenți economici fără o justificare rezonabilă.
Pot fi exceptate de la interdicția stabilită, înțelegerile, deciziile de asociere sau practice concertate care îndeplinesc cumulativ mai multe condiții, după cum urmează:
efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau nu sunt suficiente pentru a compensa
restrângerea concurenței provocate de respectivele înțelegeri, decizii de asociere sau practici concertate;
beneficiarilor sau consumatorilor li se adaugă un avantaj corespunzător celui realizat de
părțile la respectiva înțelegere, deciziile de asociere sau practică concertată;
eventualule restrângeri ale concurenței sunt indispensabile pentru obținerea avantajelor
scontate, iar prin respectiva înțelegere, decizie de asociere sau practică concertată părților nu li se impun restricții care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor;
respectiva înțelegere, decizie de asociere sau practică concertată nu dă agenților economici
sau asociaților de agenți economici posibilitatea de a elimina concurența de pe o parte substanțială a pieței produselor sau serviciilor la care se referă;
înțelegerea, decizia de asociere sau practica concentrată în cauză contribuie sau poate
contribui în mod semnificativ la:
ameliorarea producției ori distribuției de produse, executării de lucrări ori prestări servicii;
promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătățirea calității produselor și serviciilor;
întărirea pozițiilor concurențiale ale întreprinderilor mici și mijlocii pe piața internă;
creșterea gradului de competivitate a produselor, lucrătorilor și serviciilor românești pe piața externă;
practicarea în mod durabil a unor prețuri substanțial mai reduse pentru consumatori.
Categoriile de înțelegeri, decizii de asociere și practici concentrate exceptate, precum și condițiile și criteriile de încadrare pe categorii se stabilesc de Consiliul Concurenței prin regulament.
Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute de către unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurențiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerțului ori prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuziv pot consta, în special în:
impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau altor clauze contractuale inechitabile și refuzul de a trata cu anumiți furnizori sau beneficiari;
limitarea producției, distribuției sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumătorilor;
aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;
d) condiționarea închiderii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor, și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
e) realizarea de importuri fără competiție de oferte și tratative tehnico – comerciale uzuale, în cadrul produselor și serviciilor care determină nivelul general al prețurilor și tarifelor în economie.
practicarea unor prețuri excesive sau practicarea unor prețuri ruinare, sub costuri, în
scopul înlăturării concurenților sau vânzarea la export sub costul de producție, cu acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate consumatorilor interni;
exploatarea stării de dependență economică în care se găsește un client sau un furnizor față de un asemenea agent sau agenți economici și care nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente, precum și ruperea relațiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiții comerciale nejustificate.
Sunt interzise orice acțiuni ale organelor administrative publice centrale sau locale, având ca obiect putând avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței, în special:
să se ia decizii care limitează libertatea comerțului sau autonomia agenților economici, ce se exercită cu respectarea reglementărilor legale;
să stabilească condiții discriminatorii pentru activitatea agenților economici.
7.1.2.Concentrarea economică
Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent de forma acestuia și care, fie operează transferul proprietății sau al folosinței asupra totalității ori a unei părți a bunurilor, drepturilor și obligațiilor unui agent economic, fie ca obiect sau ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de agenți economici de exercita, direct sau indirect, o influență determinată asupra unui alt agent economic sau mai multor alți agenți economici.
O operațiune de concentrare economică are loc atunci când:
doi sau mai mulți agenți economici, anterior independenți, fuzionează;
una sau mai multe persoane care dețin deja controlul cel puțin asupra unui agent economic
ori unul sau mai mulți agenți economici dobândesc direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai multor agenți economici ori asupra unor părți ale acestor, fie prin luare de participare la capital, fie prin cumpărare de elemente activ, prin contract sau prin alte mijloace;
Operațiunile de asociere, având ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentul concurențial care rămân independenți, nu constituie concentrare prin dobândirea controlului, chiar dacă asemenea operațiuni ar consta în crearea de entități economice comune.
Dacă entitatea economică comună este o persoană jurdică îndeplinind statornic toate funcțiile unei entități economice autonome, fără însă a realiza o coordonarea comportamentului concurențial fie între agenții economici fondatori fie între ei și aceștia, operațiunea este concentrare.
Nu constituie o concentrare economică situațiile în care:
controlul este dobândit și exercitat de către un lucrător desemnat prin hotărâre
judecătorească sau de către o altă persoană mandată de autoritatea publică pentru îndeplinirea unei proceduri de încetare de plăți, redresare, concordat, lichidare juridică, urmărire silită sau altă procedură similară;
societățile bancare, instituțiile de credit sau financiare, societățile financiare (de investiții,
de administrare de investiții, de intermediere de valori mobiliare) sau societăți de asigurare, a căror activitate normală include tranzacții și negocieri de titluri de cont propriu sau pe contul terților, dețin cu titlu temporar, participări la un agent economic pe care le-au dobândit în vederea revânzării lor, cât timp ele nu exercită drepturile aferente acestor participări în scopul determinării comportamentului concurențial ori le exercită numai în vederea realizării acestei participări, cu condiția ca realizarea respectivei participări să intervină în termen de un an calculat de la data dobândirii.
Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții dominante, conduc, sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.
Concentrările economice pot fi admise, dacă părțile interesate în operațiunea de concentrare dovedesc îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
operațiunea de concentrare urmează a contribui la creșterea eficienței economice, la ameliorarea producției, distribuției sau progresului tehnic, ori la creșterea competivității la export;
efectele favorabile ale concertării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii concurenței;
de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă și consumatorii, în special prin prețuri reale mai reduse.
7.2.Concurența neloială
Instrumentele luptei de concurență – așa cum am văzut – sunt numeroase. Atunci când lupta de concurență se reduce de către parteneri cu mijloace economic legale, fără utilizarea unor mijloace agresive, concurența este denumită loială. În condițiile concurenței loiale, toți agenții economici au acces liber la piață, cunosc reglementările legate privind tranzacțiile și le respectă. Uneori metodele aplicate în concurență depășesc cadrul legal, ele devin agresive periclitând situația unor agenți economici sau chiar a consumatorilor. Statul, în aceste cazuri prin măsuri legislative, trebuie să intervină și să sancționeze orice modalitate de infiltrare a așa zisei concurențe neloiale.
Prin concurență neloială, conform legislației românești, se înțelege „orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.”
Comercianții sunt obligați să-și exercite activitatea de bună-credință și potrivit uzanțelor cinstite.
Constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite astfel de condiții încât să fie considerate, conform legii penale, infracțiuni:
încălcarea de către persoanele fizice a interdicțiilor prevăzute la art.36 din Legea 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și a societății comerciale;
oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent sau
acceptarea unei asemenea oferte;
dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea
acestuia, către un concurent;
încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unei prestații în mod avantajos, cu condiția aducerii de către client a altor cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie acte asemănătoare;
încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu, care
depinde exclusiv de o tragere la sorți sau de hazard;
comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmații asupra
întreprinderii sale sau activității acesteia, menit să inducă în eroare și să-i creeze o situație de favoare în dauna unor concurenți;
comunicarea sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmații mincinoase asupra unui concurent sau a mărfurilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunul mers al întreprinderii.
Comunicarea făcută confidențial este socotită un act de concurență neloială numai când autorul comunicării știa că faptele nu corespund adevărului;
oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit de daruri sau avantaje
salariatului unui comerciant sau reprezentanților acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaște sau a folosi clientela sa, ori pentru a obține alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;
concedierea a unor salariați ai unui comerciant, în scopul înființări unei societăți concurente care să capteze să capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității sale.
De asemenea constituia infracțiune de concurență neloială:
întrebuințarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare unor mărfuri purtând mențiuni false privind brevetele de invenții, originea și caracteristica mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a duce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari.
7.3.Autorități și instituții specializate în domeniul concurenței
7.3.1. Consiliul Concurenței
Consiliul concurenței este o autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenței, cu personalitate juridică și cu sediul în municipiul București, care își exercită atribuțiile potrivit legii.
Consiliul Concurenței este format din 10 membrii, după cum urmează: un președinte, 3 vicepreședinți și 6 consilieri de concurență numiți în funcție de către Președintele României, la propunerea comună a Comisiei economice a Senatului și a Comisiei pentru politică economică, reformă și privatizare a Camerei Deputaților, care-i înaintează lista cu persoanele nominalizate pe funcții.
Durata mandatului Consiliului Concurenței este de 5 ani, aceștia putând fi reinvestiți de cel mult două ori.
Atribuțiile Consiliului Concurenței sunt în principal următoarele:
ia decizii prevăzute de lege pentru încălcarea depozițiilor acesteia, constatate în urma investigațiilor efectuate;
certifică, pe bazele investigațiilor efectuate la cererea agenților economici sau a asociaților de agenți economici și pe baza dovezilor prezentate, că nu există temei pentru intervenția sa;
ia decizi de acordare a dispenselor de exceptări individuale de înțelegeri, decizii de asociere sau practici concertate, precum și decizii de admitere de concentrări economice, ca urmare a investigației întreprinse în cazurile notificate, de către agenții economici sau asociații de agenți economici interesați;
asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii.
efectuează, din proprie inițiativă, investigații pentru cunoașterea pieței;
sesizează Guvernul asupra existenței unei situații de monopol sau a altor cazuri și propune luarea măsurilor considerate necesare pentru controlul prețurilor;
sesizează instanțele judecătorești asupra cazurilor în care acestea sunt competente;
urmărește aplicarea dispozițiilor legale și a altor acte normative incidente în domeniul de reglementare a legii;
sesizează Guvernului cazurile de imixtiune a organelor administrative publice centrale și locale în aplicarea prezentei legi;
avizează proiectele de hotărâre ale Guvernului care pot avea impact anticoncurențial și propune modificare actelor normative care au un asemenea efect;
avizează, din punct de vedere al efectelor asupra concurenței, politica și schemele de acordare a ajutorului de stat și controlează respectarea acestor reguli;
face recomandări Guvernului și organelor de administrație publice locale pentru adoptarea de măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieței și a concurenței;
propune Guvernului sau organelor administrative publice locale luarea de măsuri disciplinare împotriva personalului din subordinea acestuia, în cazul în care acesta nu respectă dispozițiile obligatorii ale Consiliului Concurenței;
realizează studii și întocmește rapoarte privind domeniul său de activitate și furnizează Guvernului, publicului și organizațiilor internaționale specializate privind această activitate;
reprezintă România și promovează schimbul de informații și de experiență în relațiile cu organizațiile și instituțiile internaționale de profit și cooperează cu autoritățile de concurență străine și comunitare.
7.3.2.Oficiul Concurenței
Oficiul Concurenței este organ de specialitate în domeniul concurenței în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică și cu sediul în municipiul București, care își exercită atribuțiile potrivit prevederilor legii.
Structura organizatorică și de personal a Oficiului Concurenței se stabilește prin hotărârea Guvernului.
Oficiul este condus de șeful Oficiului Concurenței. Funcția de șef al Concurenței este asimilată celei de secretar de stat.
La nivel teritorial, Oficiul Concurenței are constituie inspectoare de concurență județene și al municipiului București.
Oficiul concurențial are următoarele atribuții:
efectuează, din proprie inițiativă sau ca urmare a unei plângeri sesizări sau notificări;
avizează stabilirea prețurilor;
urmărește aplicarea dispozițiilor legale și a altor acte normative incidente în domeniul de reglementare al legii;
urmărește aplicarea efectivă a deciziilor Consiliului Concurenței și informează asupra
situațiilor constatate;
urmărește evoluția prețurilor în economie, face cercetări în sectoarele economice în care evoluția și nivelul prețurilor, rigiditatea prețurilor sau orice împrejurări sugerează o restrângere a concurenței și propune luarea de măsuri conform dispozițiilor legale;
realizează studii și întocmește rapoarte privind domeniul său de activitate și furnizează Guvernului, Consiliului Concurenței, publicului și organizațiilor internaționale informații privind această activitate;
inventariază formele de ajutor de stat, monitorizează și raportează în condiții de
transparență ajutoarele de stat acordate;
promovează schimbul de informații și de experiență în relațiile cu organizațiile și instituțiile
internaționale de profit și cooperează cu autoritățile de concurență străine și comunitare.
STUDIU DE CAZ
Investigație efectuată pe piața fabricării și vânzării matlasurilor
pentru scaune auto
Investigația a fost dispusă prin Ordinul Șefului Oficiului Concurenței, nr. 176/02.11.2001, în urma sesizării SC FLEXIPLAST SA Pitești, nr. 1608/27.08.2001 împotriva SC SPUMOTIM SA Timișoara, pentru practicarea de prețuri sub costurile de fabricație a matlasurilor auto și înlăturarea SC FLEXIPLAST sa de pe piața acestor produse prin această practică anticoncurențială, interzisă de Legea concurenței nr. 21/1996.
PĂRȚI IMPLICATE
1. S.C. SPUMOTIM S.A. Timișoara
Calea Buziașului, nr. 22, jud. Timiș
Certificat de înmatriculare: J 35/19/31.01.1991
Certificat de înregistrare fiscală: R 2485786
Reprezentanți legali:
– ing. IOAN SEIMAN – director general
– ec. SILVIA BEJENARIU – director economic
tel: 056-222059, 056-222079
fax: 056-191107
Obiect de activitate: producerea și comercializarea de:
spume poliuretanice flexibile din categoria polieterilor și poliesterilor, utilizați în industria mobilei, confecțiilor, încălțămintei, sport, etc.
spume poliuretanice flexibile turnate în matrițe, utilizate în industria autoturismelor (scaune auto) etc.
spume poliuretanice pentru tălpi, utilizate în industria încălțămintei.
spume poliuretanice rigide, utilizate în izolații (conducte, pereți, frigidere, acoperișuri, țevi, etc.)
articole de camping
etc.
2. S.C. FLEXIPLAST S.A. Pitești
Str. George Coșbuc, nr. 59 Bis, Jud. Argeș
Certificat înmatriculare: J 03/584/04.05.1994
Certificat înregistrare fiscală: R 5660709
Reprezentanți legali:
– ing. DĂNUȚ TAUDOR – director general
– ec. CAMELIA IONIȚĂ – contabil șef
tel/fax: 048-281173
Obiect de activitate:
realizarea de piese auto
repere din spume poliuretanice
repere termosuflante
masticuri și adezivi
repere din materiale compozite
repere extrudate din mase plastice
agenți de demulare
repere obținute prin tehnologia de preformare și termoformare
repere obținute prin tehnologia de injecție termoplaste
operațiuni de vânzare-cumpărare, import și export produse care fac obiectul societății sau alte produse similare.
operațiuni de transport intern și internațional
etc.
3. S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova – jud. Dolj
Certificat înmatriculare: J 16/299/1996
Certificat înregistrare fiscală: R 8279254
Reprezentanți legali
– ing. GABRIEL ANCUȚA – director
– ec. ALEXANDRINA CASOTA – contabil șef
Telefon: 051-417346, 051-473384
Obiect de activitate
prelucrarea cauciucului
producția de articole din material plastic
producția de piese și accesorii pentru autovehicule
servicii
matlasuri auto pentru autoturisme CIELO, MATIZ, ARO și DACIA NOVA
În categoria părților implicate, în activitatea care a făcut obiectul investigației, a fost cuprinsă și S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova, întrucât 56% din capitalul social al acesteia este deținut de către S.C. FLEXIPLAST S.A. Pitești (34,4%) și ROMAUTOPLAST FRANCE SARL (21,6%), care este acționar, la S.C. FLEXIPLAST S.A. deținând 52,2 % din capitalul acestei societăți.
În consecință, S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova aparține ROMAUTOPLAST FRANCE SARL în aceeași măsură ca și S.C. FLEXIPLAST S.A. Pitești, acesta având controlul asupra lor, prin acțiunile deținute direct sau indirect, la aceste societăți comerciale.
PREVEDERI LEGALE CONSIDERATE A FI ÎNCĂLCATE
DE CĂTRE AGENȚII ECONOMICI IMPLICAȚI
ÎN ASPECTELE INVESTIGATE
Conform Ordinului Șefului Oficiului Concurenței nr. 176/02.11.2001, emis ca urmare a NOTEI PRIVIND INVESTIGAȚIA PRELIMINARĂ EFECTUATĂ LA SESIZAREA S.C. FLEXIPLAST SA PITEȘTI de către Oficiul Concurenței București – Direcția generală de Investigație și control, în urma sesizării S.C. FLEXIPLAST S.A. Pitești, există suspiciuni privind posibila încălcare a reglementărilor în domeniul concurenței de către S.C. SPUMOTIM S.A. Timișoara, sub aspectul încadrării unor practici de comercializare a matlasurilor auto în faptele interzise de art. 6, lit. f din Legea concurenței nr. 21/1996,respectiv „practicarea unor prețuri excesive sau practicarea de prețuri de ruinare, sub costuri, în scopul înlăturării concurențelor sau vânzarea la export sub costul producției, cu acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate consumatorilor interni.”
III. FAPTELE, ELEMENTELE ȘI CONSIDERAȚIILE REZULTATE ÎN URMA INVESTIGAȚIEI EFECTUATE
PRODUSUL pe piața căruia a fost efectuată investigația: MATLASUL DIN SPUMĂ POLIURETANICĂ PENTRU SCAUNE AUTO.
În cadrul acestei piețe, investigația s-a orientat spre MATLASURILE PENTRU AUTOTURISMELE DACIA, care sunt fabricate de către toți cei trei agenți economici cuprinși în investigație și care fac obiectul sesizării S.C. FLEXIPLAST S.A. Pitești.
DEFINIREA PIEȚEI RELEVANTE
2.1. PIAȚA RELEVANTĂ A PRODUSULUI
Pe piața produsului 2 MATLAS DIN SPUMĂ POLIURETANICĂ PENTRU SCAUNE AUTO acționează 3 agenți economici producători, respectiv:
S.C. SPUMOTIM S.A. Timișoara
S.C. FLEXIPLAST S.A. Pitești
S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova
Beneficiarii matlasurilor auto fabricate de acestea sunt:
SPUMOTIM S.A. Timișoara
S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. Pitești
F.P.S.A. ARO Câmpulung Muscel
METALOPLAST Brașov
ROCAR București
COMPA Sibiu
FLEXIPLAST S.A. Pitești
S.C. AUTOMOBILE DACIA Pitești
S.C. ARO S.A. Câmpulung Muscel
S.C. ROMAN S.A. Brașov
S.C. TRACTORUL S.A. Brașov
S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova
S.C. FLEXIPLAST S.A. Pitești
DAEWOO AUTOMOBILE ROMÂNIA S.A. Craiova
Pentru „Matlasurile auto Dacia”, care fac obiectul investigației există doi beneficiari direcți, respectiv un singur beneficiar final, direct sau indirect, după cum urmează:
beneficiari direcți:
S.C. AUTOMOBILE DACIA SA Pitești
S.C. FLEXIPLAST S.A. Pitești
beneficiari direcți și indirecți
S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. Pitești
În categoria beneficiarilor direcți de matlasuri auto DACIA intră și Societatea comercială FLEXIPLAST S.A. Pitești, aceasta cumpărând produsele de la S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova, pe care le vinde ulterior S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. Pitești.
Pentru matlasurile auto DACIA fabricate de SPUMOFLEX S.A. Craiova, contractul de vânzare-cumpărare se încheie între FLEXIPLAST S.A. Pitești și AUTOMOBILE DACIA S.A. Pitești. Negocierea prețurilor matlasurilor auto Dacia, fabricate de SPUMOFLEX S.A. Craiova, se face între S.C. SUBANSAMBLE AUTO S.A. Pitești, Societate care deține 46,53 % din capitalul FLEXIPLAST S.A. Pitești și S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. Pitești, Societatea comercială SPUMOFLEX SA Craiova primind nivelurile de preț stabilite cu ocazia acestor negocieri, fără a participa direct la stabilirea lor.
Având în vedere această situație a agenților economici pe piață am considerat că produsului „matlasuri pentru scaune auto DACIA” este deținută de doi agenți economici, respectiv:
S.C. SPUMOTIM S.A. Timișoara
S.C. FLEXIPLAST S.A. Pitești (care controlează și activitatea S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova)
COTA DE PIAȚĂ DEȚINUTĂ DE PRODUCĂTORI ÎN ANUL 2001:
– S.C. SPUMOTIM S.A. Timișoara = 54,09 %
– S.C. FLEXIPLAST S.A. Pitești = 45,91 %
CALCULUL COTEI DE PIAȚĂ, DIN PUNCTUL DE VEDERE AL CERERII, luând în considerare cantitatea totală de matlasuri auto livrate în anul 2000 și 2001, se reprezintă astfel:
AN 2000 – COTA DE PIAȚĂ DEȚINUTĂ
– SPUMOTIM SA = 27,20 %
– FLEXIPLAST SA = 72,80 %
AN 2001 – COTA DE PIAȚĂ DEȚINUTĂ
– SPUMOTIM SA Timișoara = 41,12 %
– FLEXIPLAST SA = 58,88 %
2.2. PIAȚA GEOGRAFICĂ RELEVANTĂ
întrucât pe piața produsului „MATLAS AUTO DACIA” acționează doar doi agenți economici, respectiv:
SC SPUMOTIM SA Timișoara
S.C. FLEXIPLAST SA Pitești
și un singur beneficiar, respectiv
SC AUTOMOBILE DACIA SA Pitești,
condițiile fiind egale pentru ambii producători, se consideră că piața geografică relevantă este teritoriul României.
Din analiza indicatorilor menționați în tabel se constată următoarele:
3.1. Cifrele de afaceri ale celor doi agenți economici producători de matlasuri auto, respectiv SPUMOTIM SA Timișoara și FLEXIPLAST SA Pitești (împreună cu SPUMOFLEX SA Craiova) sunt aproximativ egale, reflectând o activitate de același nivel.
3.2. Veniturile din vânzarea matlasurilor auto în anul 2000 sunt de 2,67 ori mai mari, din punct de vedere valoric, în cazul FLEXIPLAST SA Pitești (inclusiv SPUMOFLEX)
Veniturile din vânzarea matlasurilor auto în anul 2001, sunt mai mari, din punct de vedere valoric de 1,43 ori mai mari în cazul FLEXIPLAST (inclusiv SPUMOFLEX) decât cele realizate de SPUMOTIM SA Timișoara.
3.3. Cantitățile vândute de cei doi agenți economici, în anul 2000, sunt aproximativ egale, respectiv:
– SPUMOTIM SA =166.312 buc.
din care:
– exclusiv tetiere = 151.065 buc.
– FLEXIPLAST SA (plus SPUMOFLEX) = 145.473 buc.
Prețurile medii ale matlasurilor auto DACIA, exclusiv rezemătoarele de cap fabricate de SPUMOTIM SA, practicate în anul 2000 sunt:
– SPUMOTIM SA = 71.083 lei/buc.
– FLEXIPLAST SA =114.618 lei/buc.
– SPUMOFLEX SA = 72.875 lei/buc.
Se consideră că SPUMOTIM SA și SPUMOFLEX SA sunt apropiate ca preț mediu, cu o diferență în plus de 1.792 lei/buc. la SPUMOFLEX SA, în timp ce FLEXIPLAST SA are un preț mediu mai mare decât ceilalți doi producători cu 43.535 lri/buc., în cazul SPUMOTIM SA și 41.743, în cazul SPUMOFLEX SA.
Cantitățile vândute în anul 2001, până la data de 31 oct., sunt următoarele
– FLEXIPLAST (plus SPUMOFLEX) = 89.820 buc.
– SPUMOTIM SA =243.681 buc.
– exclusiv tetiere =157.709 buc.
Prețurile medii de vânzare practicate de cei trei agenți economici în anul 2001, exclusiv rezemătoarele de cap, sunt:
– SPUMOTIM SA = 102.305 lei/buc.
– FLEXIPLAST SA = 235.223 lei/buc.
– SPUMOFLEX SA = 84.113 lei/buc.
Se constată o creștere a prețurilor față de anul 2000, după cum urmează
– SPUMOTIM SA =1,439 ori
– FLEXIPLAST SA = 2,052 ori
– SPUMOFLEX SA = 1,154 ori
În această situație, prețul mediu al FLEXIPLAST este mai mare decât al celorlalți doi agenți economici cu 132.918 lei/buc., în cazul SPUMOTIM SA și 151.110 lei/buc., în cazul SPUMOFLEX SA Craiova.
Prețul mediu ponderat al FLEXIPLAST și SPUMOFLEX, luate împreună, în anul 2001, este de 196.276 lei/buc., mai mare cu 93.971 lei/buc. decât cel mediu practicat de SPUMOTIM SA, respectiv mai mare de 1.919 ori.
Pentru determinarea cauzelor care au condus la o asemenea situație s-a procedat la analiza costurilor de fabricare ale matlasurilor auto la cei trei agenți economici.
ANALIZA COSTURILOR DE FABRICATE ALE
MATLASURILOR AUTO DACIA
4.1. APROVIZIONAREA CU MATERII PRIME
Materiile prime utilizate de către cei trei agenți economici producători de matlasuri auto sunt:
S.C. SPUMOTIM SA Timișoara
Furnizor: ELASTOGRAN – grup BASF GERMANIA
Denumire materie primă:
ELASTOFLEX W 5526 / 105
Preț materie primă:
componenta A = 3,05 DM / Kg. + 4 % Taxe vamale = 3,17 DM/Kg
componenta B = 3,80 DM / Kg
Prețul mediu al materiei prime = 3,38 DM / Kg.
1,67 Kg / 5,66 DM (65 % comp. A + 35 % comp. B)
S.C. FLEXIPLAST SA Pitești
Furnizor: HUNTSMAN ICI Olanda
Denumire materie primă:
POLIOL, DALTOFLEX XEC 10631
IZOCIANAT MDI SUPRASEC 2527
Preț materie primă
POLIOL DALTOFLEX = 3,43 DM / Kg.
IZOCIANAT = 3,75 DM / Kg.
Prețul mediu al materiei prime = 3,64 DM / Kg.
1,73 Kg./6,29 DM (64 % POLIOL + 36 % IZOCIANAT)
S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova
Furnizor: BAYER Germania
Denumire materie primă:
POLIOL HYPERLITE 1629
POLIOL HYPERLITE 1651
IZOCIANAT
Preț materie primă
POLIOL 1629 = 2,96 DM / Kg.
POLIOL 1651 = 4,94 DM / Kg.
IZOCIANAT = 3,75 DM / Kg.
Prețul mediu al materiei prime =3,55 DM / Kg.
1,30 Kg./4,62 DM (30% IZOC. + 35 % POL. 1629 + 35% POL. 1651).
4.2 MATERII PRIME ȘI MATERIALE
Pentru efectuarea analizei acestui element de cost, au fost alese 4 produse, care se regăsesc în fabricația SPUMOTIM și FLEXIPLAST, respectiv SPUMOFLEX pentru 2 produse cum urmează:
Șezut scaun NOVA
Spătar scaun NOVA
La aceste două produse fabricate toți trei agenți economici de la începutul activității, analiza s-a făcut începând cu data de 01.01.2000.
CONSTATĂRI:
4.2.1. Diferențe la materii prime.
S.C. FLEXIPLAST SA Pitești realizează un cost mai mare decât SPUMOTIM SA Timișoara, la ambele produse datorită:
Consumului specific mai mare, astfel:
Șezut scaun = 0,250 Kg./produs
Spătar scaun = 0,583 Kg./produs
Prețuri de aprovizionare a materie prime din import.
Menționăm că, la data de 01.01.2000 SC FLEXIPLAST SA a aprovizionat materia primă la prețuri mai mari decât în prezent, respectiv:
POLIOL = 3,81 DM / Kg. + 0,34 DM / Kg. Taxe vamale = 4,15 DM/Kg.
IZOCIANAT = 4,13 DM/Kg. + 0,08 DM / Kg Taxe vamale = 4,21 DM/Kg.
fapt care determină un preț mediu pe Kg. De 4,17 DM, mai mare decât cel actual cu 0,53 DM, respectiv 15 %.
La aceeași dată S.C. SPUMOTIM SA Timișoara a aprovizionat materia primă la următoarele prețuri:
ELASTOFLEX A = 3,32 DM / Kg.
B = 3,87 DM / Kg.
realizând un preț mediu de 3,52 DM / Kg. Cu 0,65 DM/Kg. Mai mic decât cel al FLEXIPLAST SA.
La începutul anului 2000 cursul valutar al DM era în jur de 9500 lei.
La acest curs valutar, prin raportarea valorii în lei la calitatea de materie primă pe produs, rezultă un preț mediu al materiei prime de 3,92 DM/Kg. Mai mic cu 0,27 DM / Kg., rezultat din prețurile de aprovizionare declarate de societate.
Calculul influențelor rezultă astfel:
4.2.2 Diferențe la alte materiale
Se constată că doar la produsul „Șezut Scaun NOVA” SC FLEXIPLAST SA depășește costul SC SPUMOTIM la acest element cu 6,780 lei/produs datorită prețului la „Cadru agrafare”, mai mare cu 7.404 lei/produs decât cel regăsit în calculația de preț a SC SPUMOTIM SA.
Celelalte elemente de cheltuieli se compensează reciproc.
La produsul „Spătar Scaun” costurile SC SPUMOTIM SA sunt mai mari decât cele ale SC FLEXIPLAST cu 759 lei / produs.
CONCLUZII:
Costurile materiale de fabricație a celor două produse: „ȘEZUT SCAUN NOVA” și „SPĂTAR SCAUN NOVA”, cuprinse în calculațiile SC SPUMOTIM SA și SC FLEXIPLAST SA sunt reale, diferențele valorice dintre acestea provenind din aprovizionarea cu materii prime și materiale.
Concluzia este valabilă, și în cazul SPUMOFLEX SA Craiova cu mențiunea că nivelul costurilor materiale la produsele analizate, se situează între costurile SC SPUMOTIM SA și SC FLEXIPLAST SA, respectiv:
Celelalte produse, regăsite în fabricația comună a SC SPUMOTIM SA și FLEXIPLAST SA sunt:
ȘEZUT BANCHETĂ STÂNGA NOVA
ȘEZUT BANCHETĂ DREAPTA NOVA
La aceste două produse, pe care SC SPUMOFLEX SA Craiova nu le fabrică, analiza s-a făcut la data de 31 oct. 2001 întrucât ele au intrat în fabricația SC SPUMOTIM SA doar în anul 2001, semestrul II, prețul acestora nesuferind modificări până la 31.10.2001.
Situația costurilor materiale a acestor două produse, la SPUMOTIM SA și FLEXIPLAST SA se prezintă astfel:
CONSTATĂRI:
4.2.3 Diferențe la materii prime
Și la aceste două produse SC FLEXIPLAST SA Pitești realizează costuri cu materiile prime, mai mari decât ale SC SPUMOTIM SA datorită:
Consumului specific mai mare, astfel:
Șezut banchetă stânga NOVA = 0,430 Kg/produs
Șezut banchetă dreapta NOVA = 0,930 Kg/produs
Diferențelor de preț, la aprovizionarea cu materii prime.
Astfel diferențele totale la materii prime de:
Șezut banchetă stânga NOVA = 21.021 lei/produs
Șezut banchetă dreapta NOVA =43.330 lei/produs
se regăsesc astfel:
4.2.4. Diferențe la alte materiale:
La acest element de cost SC SPUMOTIM SA are cheltuieli mai mari pentru produsul „Șezut banchetă dreapta NOVA” cu 5565 lei/produs, datorită prețului de aprovizionare a armăturii necesare realizării produsului.
Pentru produsul „Șezut banchetă stânga NOVA” costurile cu „Alte materiale” sunt egale la ambii producători analizați.
CONCLUZII:
Costurile materiale de realizare a celor două produse, regăsite în calculațiile de preț, analizate sunt reale și reflectă efortul celor doi agenți economici de a realiza produsele cât mai competitiv.
Diferențele, reflectate între costurile materiale ale SC SPUMOTIM SA și SC FLEXIPLAST SA, se datorează unor consumuri specifice mai ridicate în cazul SC FLEXIPLAST SA, cu 25 % la primul produs și 50 % la cel de-al doilea produs analizat, precum și a prețului de aprovizionare a materiilor prime, mai ridicat cu 2,7 % în cazul FLEXIPLAST SA Pitești.
4.3. CHELTUIELI CU ENERGIA ELECTRICĂ ȘI AMORTIZAREA
Conform calculațiilor la aceste elemente de cost nu există diferențe semnificative între cei 2 agenți economici producători, diferența maximă fiind de 1400 lei/produs în defavoarea FLEXIPLAST SA la amortizare.
4.4. CHELTUIELI SALARIALE
La acest element de cost SC FLEXIPLAST SA Pitești are cheltuieli mult mai mari decât ale celorlalți producători, după cum urmează:
În perioada 01.01.2000 – 31.10.2001, salariile, medii realizate de cei 3 agenți economici au fost dup cum urmează:
SPUMOFLEX SA Craiova
de la 956.400 la 2.405.000
SPUMOTIM SA Timișoara
de la 2.055.000 la 3.951.000
FLEXIPLAST SA Pitești
de la 1.178.000 la 3.758.000
Având în vedere nivelul aproximativ egal al salariilor medii plătite personalului, de către SPUMOTIM SA și FLEXIPLAST SA, rezultă că diferența între cheltuielile salariale între 2,1 ori și 2,8 ori, se datorează productivității muncii, mai ridicate la SPUMOTIM SA Timișoara.
Calculul reflectă situația reală a activității, având la bază fondul de salarii consumat în activitate și numărul de personal afectat acestei activități.
4.5. CHELTUIELI INDIRECTE DE SECȚIE
Situația redată de calculațiile de preț la acest element, de către cei trei egenți economici producători de matlasuri auto, este următoarea:
Situația reflectă costuri indirecte de 2 și chiar de 3 ori mai mari la FLEXIPLAST decât la SPUMOTIM Timișoara.
Întrucât nu se poate analiza conținutul acestor valori, se consideră că ele sunt reale, urmând ca din analiza realizată pe întreaga activitate a SC SPUMOTIM SA să se verifice repartizarea lor pe produse.
4.6. CHELTUIELI GENERALE ALE SOCIETĂȚII
Conform calculațiilor de preț analizate, situația se reprezintă astfel:
Diferențele la acest element de cost sunt semnificative, urmând ca acestea să fie verificate în Situația de calcul a costului pe întreaga societate.
4.7. COSTUL TOTAL DE PRODUCȚIE
Influențele care au determinat aceste diferențe sunt redate la punctul 4.2. – 4.6., după cum urmează:
4.8. CHELTUIELI FINANCIARE
Situația acestor cheltuieli, redată în calculațiile de preț este următoarea:
Situația reflectă un nivel al acestor cheltuieli de două ori mai mare la FLEXIPLAST decât la SPUMOTIM, rezultate din diferențele de curs valutar la plata importurilor și dobânzilor bancare pentru creditele controlate de societate.
O cauză a acestei diferențe este și cantitatea mai mică de produse fabricate și vândute de FLEXIPLAST SA Pitești.
4.9. REBUTURI
Situația acestor cheltuieli este următoarea:
Diferențele din rebuturi nu sunt semnificative, totuși reflectă pierderi mari la FLEXIPLAST SA între 28 % și 116 %.
4.10. Prețurile practicate de cei trei agenți economici, conform perioadelor de analiză a costurilor, și profitul rezultat se prezintă astfel:
Situația reflectă un profit planificat, la toți agenții economici, între 5 % și 7 %
4.11. ANALIZA COSTURILOR REALIZATE PE ÎNTREAGA ACTIVITATE
Analiza a fost efectuată doar în cazul SC SPUMOTIM SA Timișoara, aceasta fiind suspectată de practicarea de prețuri sub costurile de fabricație a matlasurilor auto, în scopul alăturării concurenței de pe piață.
Rezultă că SC SPUMOTIM a încheiat activitatea de producție, astfel:
În urma analizei datelor rezultate din decontul cheltuielilor pe cele 4 perioade, rezultă că societatea își repartizează cheltuielile de fabricație integral pe activitatea desfășurată.
Cheltuielile indirecte sunt repartizate asupra matlasurilor auto, conform cifrelor rezultate din calculul valorilor relative redate în tabelul anterior, la nivelul mediu pe societate, în cazul cheltuielilor generale pe piese media totalului în cazul cheltuielilor indirecte de secție.
Totuși comportarea valorilor relative din DECONTUL GENERAL al producției fabricate cu cele utilizate la întocmirea calculațiilor de preț, rezultă repartizări diferite ale cheltuielilor indirecte față de cele efective.
Astfel, din calculația de preț a produselor:
Șezut Scaun NOVA
Spătar Scaun NOVA
întocmite la data de 31.10.2001 se observă că sumele totale ale cheltuielilor indirecte de secție, cheltuielilor generale ale societății și profitului sunt:
15.674 lei la SPĂTAR SCAUN NOVA
15.622 lei la ȘEZUT SCAUN NOVA
Conform coeficienților de repartizare, a cheltuielilor indirecte de secție și generale ale societății la această dată, respectiv:
Cheltuieli indirecte secție = 47,91 % din salarii
Cheltuieli generale societate = 14,91 % din COSTUL TOTAL
rezultă valori de repartizat pe produs astfel:
Se observă valorile din calculații sunt mai mari decât cele calculate cu coeficienții rezultați din decontul producției, astfel:
SPĂTAR DACIA NOVA = 15.348 – 11.348 = 4.326 LEI
ȘEZUT DACIA NOVA = 14.616 – 11.616 = 1.006 LEI
Profitul rezultat este diferit de cel din calculații, dar există, la nivelurile de 4326 lei/SPĂTAR DACIA NOVA și 1006 lei/ȘEZUT DACIA NOVA.
Nu au fost constatate elemente care să confirme că societatea produce și comercializează matlasurile auto sub nivelul costurilor de fabricație.
4.12. ANALIZA, ÎN EVOLUȚIE, A PREȚURILOR
Se observă că evoluția prețurilor în perioada analizată indică o creștere, în valori relative, mai mare la SPUMOFLEX SA Craiova și mai mică în cazul FLEXIPLAST SA Pitești, astfel:
Se poate trage concluzia că diferențele dintre prețurile celor 3 producători își au originea în prețul inițial, descris și analizat în detaliu la punctul 4.2. Cap 4. ANALIZA COSTURILOR DE FABRICAȚIE ALE MATLASURILOR AUTO DACIA din investigație.
– CONCLUZII, PROPUNERI –
CONCLUZII
Din analiza efectuată a rezultat faptul că S.C. SPUMOTIM SA Timișoara realizează matlasurile auto fără a înregistra pierderi la fabricația acestora.
Calculațiile de preț întocmite la 01.02.2000, pentru SCAUNE DACIA NOVA și în luna iulie 2001, pentru Șezut banchetă, se bazează pe elemente reale de costuri.
Evoluția prețurilor practicate de către SC SPUMOTIM SA Timișoara în perioada 01.01.2000 – 31.10.2001, prețuri care au înregistrat creșteri între 30 % și 36 % este apropiată de cea a SC SPUMOFLEX SA Craiova, cu creșteri între 33 % și 45 %, însă înregistrează o dinamică mai mare decât cea a FLEXIPLAST SA Pitești, cu creșteri maxime de 32 %.
Considerăm, că diferența de prețuri între SPUMOTIM SA Timișoara și FLEXIPLAST SA Pitești are la bază desfășurarea mai eficientă a activității de către SPUMOTIM SA Timișoara și nu o politică a acesteia de eliminare a concurenței de pe piață, nefiind constatate, acte sau fapte incriminate de Legea concurenței nr. 21 / 1996, art.6.
PROPUNERI
Întrucât nu au fost constatate acte sau fapte interzise de Legea concurenței nr. 21 / 1996 art. 6. considerăm că Sesizarea S.C. FLEXIPLAST SA Pitești nr. 1608 / 27.08.2001 nu are temei și propunem închiderea investigației.
B I B L I O G R A F I E
Abraham Gilbert – Frois, Economia politică, Editura Humanitas București 1994
Constantinescu Adrian, Organizația mondială de comerț de la havana la Marrakech, Editura Enciclopedică, București 1996.
Crețoiu Gheorghe, Viorel Cornescu, Ion Bucur, Economie Politică, Ediție revizuită și adăugită, Editura Șansa, București 1995.
Dobrotă Niță, Economia politică, Editura Economică București 1997.
Goneață Constantin, Gogoneață Aura, Economia politică, Editura Didactică și Pedagogică, București 1994.
Florescu C., V. Balaure, Șt. Boboc, I. Cătoiu, V. Olteanu, N. Al. Pop, Marketing, Editura Marketer, București 1993.
Marin George, Alexandru Puiu, Dicționar de Relații Economice Internaționale, Editura Enciclopedică, București 1993.
Mitron Dumitru, Nicolae Sută, Sultana – Sută Selejan, Comerț Internațional și politici Comerciale Contemporane, Editura Eficient București 1997.
Popescu Constantin, Ciucur Dumitru, Dan Ilie Monga, Microeconomia Concurențială, Editura Economică București 1997.
Guvernu României, Stadiul Elaborării Programului Național de Adoptare a Acquis-ului Comunitar, București 1998.
Comisia Europeană, Dialog European nr. 9/1998.
Legea Concurenței nr. 21/1996, Monitorul Oficial Partea I nr. 88/1996.
Legea privind concurența neloială nr. 11/1991, Monitorul Oficial Partea I nr. 30/1994.
Consiliul Concurenței „Protecția Concurenței în România principii și reglementări” Editura pământul București 1997.
Tatiana Moșteanu, Theodor Purcărea „Concurența – Ghidul afacerilor performante” Editura Economică București 1999.
Emil Semenea, Curs prețuri, tarife și concurență, an universitar 2000-2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Concurenta Si Formarea Preturilor In Romania (ID: 131716)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.