. Concurenta Si Anticoncurenta In Economia de Piata

CAPITOLUL I . ROLUL PREȚULUI ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

1.1. Conceptul de preț în teoria economică

Prețul reprezintă un important instrument de măsurare economică, fiind cea mai complexă și mai elocventă expresie a consumului de factori de producție. Prețurile sunt un element indispensabil al economiei de piață. Impactul prețurilor asupra tuturor componentelor sistemului economic este imens. Cu ajutorul lor se dirijează cererea, oferta, veniturile, consumul și investițiile. Pe de altă parte, forma și evoluția prețurilor se constituie ca un proces complex care este influențat de factori numeroși, a căror natură este foarte diversă.

Prețul constituie forma monetară cea mai complexă de măsurare a bunurilor care circulă într-o economie de piață. Existența prețurilor nu a implicat întotdeauna existența monedei; prețul a apărut înaintea banilor, în condițiile schimbului direct, când a reprezentat cantitatea dintr-o marfă obținută în schimbul altei mărfi.

Problema naturii esenței prețului nu este nici nouă și nici unitară. Aristotel a constatat că prețul exprimă comensurabilitatea mărfurilor în procesul schimbului, dar nu a reușit să explice cum se poate pune semnul egalității între mărfuri atât de diferite din punct de vedere calitativ, nu și-a putut explica, deci egalitatea a două bunuri eterogene.

Școala clasică a economiei politice a găsit raspunsul la nedumerirea lui Aristotel. A existat o largă apreciere că baza obiectivă a prețului reprezintă valoarea, prețul fiind expresia în bani a valorii, iar mărfurile care se schimbă între ele, deși deosebite din punct de vedere calitativ, au ca element comun si omogen valoarea creată de munca omenească.

Conform teoriei obiective a valorii-muncă, valoarea este expresia cheltuielilor sociale de muncă vie și materializată în marfă, concepție elaborată de W. Petty.

Același preț real reprezintă întotdeauna aceeași valoare, susținea Adam Smith în lucrarea “Avuția națiunilor”, în care subliniază că munca este măsura reală a valorii de schimb a mărfurilor.

David Ricardo consolidează acest punct de vedere precizând că substanța comună a tuturor mărfurilor o reprezintă valoarea-muncă.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, teoria valorii muncă a început să fie tot mai des contestata de câtre școala marginalistă, care a fundamentat valoarea pe utilitatea bunurilor și a susținut că egalitatea prețului a două mărfuri diferite are la bază egalitatea utilității acestor mărfuri.

Teoria marginalistă contemporană neagă complet existența valorii, indiferent care ar fi suportul acesteia. Valoarea este considerată o ficțiune creată de imaginația economiștilor clasici, iar prețul nu este legat de valoare. În teoria prețului fără valoare, prețul este considerat ca fiind singura categorie reală cunoscută pe piață; el este determinat exclusiv de dinamica cererii și a ofertei. În această optică, prețul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru achiziționarea unor bunuri materiale și servicii, în cadrul tranzacțiilor bilaterale pe piață, cantitate determinată de raportul existent în acel moment între cererea și oferta respectivelor bunuri.

Teoriile contemporane despre natura prețului oricât ar fi de diverse și de nuanțate, au câteva elemente comune: pun accent pe pragmatismul demersului teoretic încercând să ancoreze teoria în realitățile pieței concurențiale; susțin că prețurile au același conținut, aceeași structură, care este dată în esență de cheltuilile materiale, salarii si profit; consideră că mecanismul formării prețurilor este expresia acțiunii complexe și a ofertei în cadrul diferitelor tipuri de piață concurențială.

Sistemul economic actual reprezintă o combinație între piață și dirijism. Implicit prețurile sunt o reflectare atât a relațiilor economice care se referă la vânzarea-cumpărarea de bunuri cât și a schimburilor de influență și putere.

În cadrul economiei de piață locul și rolul prețurilor decurge din faptul că permit informarea operativă a agenților economici despre activitățile remunerabile și îi orientează spre desfășurarea unor activități rentabile.

Prețurile oferă posibilitatea reglării activității productive și alocării resurselor în conformitate cu nevoia socială. Agenții economici care nu reușesc să răspundă acestor două imperative înseamnă că desfășoară o activitate neprofitabilă și sunt eliminați din mecanismul economico-social, dând faliment.

În cadrul structurii prețurilor un rol important îl are profitul, acesta fiind un element determinant ce asigură alocarea resurselor de muncă și capital, în conformitate cu necesitațile fiecărui agent economic si ale economiei în ansamblul său.

1.2. Legitățile de formare și funcționare a prețurilor în economia de piață contemporană

Prin mecanism economic se înțelege totalitatea mijloacelor de reglare și autoreglare a vieții economice. În funcție de dominația unuia sau altuia din cele două elemente, există două tipuri de mecanisme în economie:

a) Mecanismul administrativ – în care domină elementele bazate pe reglare și în care prețurile se formează pe baza unor reglementări, norme, în cadrul unui plan;

b) Mecanismul spontan de piață – în care domină mecanismele bazate pe autoreglare. Este mecanismul cel mai viabil. Deși domină elementele bazate pe autoreglare, și în cadrul acestui mecanism există elemente de reglare, dar acestea au un caracter orientativ, indicativ, nu obligatoriu ca în cazul primului mecanism.

În economia de piață există o stransă interdependentă între cerere, ofertă și prețuri. Cererea și oferta pot influența pretul, dar și prețul influențeaza, la rândul său cererea și oferta.

Prețurile sunt nu numai un instrument al funcționării pieței, ci și consecințe ale acesteia. În procesul concurenței și sub acțiunea cererii și a ofertei, pe piață se delimitează nivelul prețului, care este unul al pieței, adică un preț de echilibru ce se formează prin intermediul pieței în care se confruntă voluntar ofertele cu cererile de bunuri și servicii. Acest mecanism de echilibrare a cererii și ofertei are loc sub acțiunea influențelor reciproce dintre agregatele economice implicate și cererea si oferta, pe de o parte, influențează prețul, iar acestea din urmă influențează cererea și oferta. Aceste interacțiuni reciproce se impun cu necesitate, acționează ca legi naturale, ce determină formarea prețurilor pentru oricare bun sau serviciu. Formarea prețurilor este, deci, guvernată de anumite legități.

Prima legitate arată influența cererii și ofertei asupra prețului: prețul este efectul modificării raportului dintre cererea și oferta unui bun. Pornind de la prețurile date, dacă cererea crește, iar oferta rămâne neschimbată, atunci prețurile cresc. Dacă crește oferta, cererea rămânând neschimbată, atunci prețurile vor scădea. Cererea și oferta pot avea și o influență opusă să scadă cererea și să scadă și oferta, împrejurare în care prețurile vor avea și ele o evoluție diferită de cea prezentată anterior. În concluzie, evoluția cererii într-un sens sau altul determină la nivelul prețurilor, o evoluție de același sens, pe când evoluția ofertei conduce la o mișcare de sens invers în nivelul prețurilor: crește oferta, scade prețul; scade oferta, crește prețul.

A doua legitate arată influența prețurilor asupra cererii și ofertei: modificarea prețurilor unui bun devine cauza modificării cererii și ofertei acelui bun. Atunci când prețul crește, cererea, ca tendință, se restrânge, adică vor fi mai puțini cei dispuși să cumpere și invers, la o creștere a prețului, oferta tinde să crească. În situația opusă, dacă prețurile scad, cererea de bunuri și servicii va crește, în schimb oferta se reduce, fiind puțini cei care vor dori să vândă la un preț redus. Forma de acțiune a acestei legități este opusă celeilalte.

A treia legitate arată că schimbul vânzare-cumparare de bunuri și servicii are loc când cererea și oferta la un anumit bun coincid, ca mărime și tind spre echilibru. El multumește și producătorul și cumpărătorul și asigură efectuarea celor mai numeroase tranzacții.

A patra legitate se referă la interdependența prețurilor diferitelor bunuri: modificarea cererii, ofertei și prețului unui bun oarecare atrage după sine modificarea cererii, ofertei și prețului la celelalte bunuri. Relația este directă, pentru bunurile complementare si substituibile, precum și pentru bunurile și serviciile de producție ca elemente componente în producerea altor bunuri; ea reflectă solidaritatea prețurilor tuturor bunurilor de pe piață.

Mecanismul formării prețurilor în economia concurențială se află sub acțiunea conjugată a celor patru legități.

Interacțiunea dintre cerere, ofertă si prețuri poate fi reprezentată grafic astfel:

C

oferta

P L

cererea

O M cantitate

La un preț egal cu OC nu există vânzări.

Dacă prețul scade, atunci se vor gasi cumpărători, iar cantitatea vândută va fi mai mare.

Nivelul prețului de echilibru este dat de punctul L în care se intersectează cererea și oferta.

Formarea prețului de echilibru este consecința schimbărilor în nivelul prețului și a ofertei, în timp ce toate celelate condiții rămân neschimbate; se face abstracție de influența celorlalți factori.

Această situație este caracteristică concurenței pure, perfecte. Este o formă în care prețurile ce se fixează pe piață nu pot fi alese liber de producători sau consumatori, ei trebuind să le accepte; ceea ce pot agentii economici să aleagă sunt cantitățile pe care le vor vinde (cumpăra) la prețul curent al pieței.

În realitate, concurența perfectă nu există. Dar formarea prețului de echilibru pe piață are caracter logic și prețurile rezultatedin funcționarea acestui mecanism sunt prețuri libere.

Cele patru legi prezentate acționează și explică formarea prețurilor pe piață.. prima lege actionează invariabil ăe orice piață și oricând.

În economia concurențială contemporană, formarea prețurilor este influențată și de intervenția statului. Acestea se adaugă jocului liber al concurenței pentru a dirija nivelul producției, al prețurilor și restabilirea echilibrului pieței cu ajutorul prețului, a impozitului indirect sau al subvenției.

1.2.1. Formarea prețurilor pe piața cu concurență perfectă

În cadrul concurenței perfecte (liberei concurențe) prețul se formează la nivelul punctului de echilibru dintre cerere si ofertă. Pe o anumită piață și pentru un anumit serviciu, sub acțiunea legilor cererii și ofertei, se ajunge la o situație sau la un anumit punct în care acestea sunt în echilibru, stabilind nivelul prețului. Acest preț este unic pentru aceeași marfă pe întreaga piață.

Interdependența dintre forțele pieței cu concurență perfecă și nivelul prețului, ca expresie a acțiunii legii cererii și a ofertei, se pot sintetiza în următoarele cazuri:

a) Când oferta unui produs rămâne constantă, iar cererea curentă crește în raport cu cererea inițială, are loc o creștere a prețului

P

oferta

P1 cerere curenta

P0 cerere initiala

Q

b) Când oferta rămâne constantă, iar cererea curentă scade în raport cu cererea inițială, are loc scăderea prețului

P oferta

P0 cerere initiala

P1 cerere curenta

Q

c) Când cererea rămâne constantloc o creștere a prețului

P

oferta

P1 cerere curenta

P0 cerere initiala

Q

b) Când oferta rămâne constantă, iar cererea curentă scade în raport cu cererea inițială, are loc scăderea prețului

P oferta

P0 cerere initiala

P1 cerere curenta

Q

c) Când cererea rămâne constantă, iar oferta curentă crește în raport cu oferta inițială, prețul scade

P

cererea

oferta initiala

oferta curenta

P0

P1

Q

d) Când cererea rămâne constantă, iar oferta curentă scade în raport cu oferta inițială, prețul crește

P

cererea

oferta curenta

oferta initiala

P1

P0

Q

e) La creșterea egală a cererii și a ofertei și la scăderea egală a cererii și a ofertei, prețul rămâne neschimbat

cerere curentă

ofertă inițială

ofertă curentă

P0=P1

cerere inițială

Q

cerere inițială

ofertă curentă

ofertă inițială

P0=P1

cerere curentă

Q

f) Când cererea și oferta se modifică simultan și în mărimi diferite, prețul variază în funcție de factorul cu intensitatea cea mai mare.

Prețul de echilibru ce se formează pe o piață cu concurență perfectă are următoarele particularități:

1) Orice agent economic poate să vândă întreaga cantitate dintr-un produs, o parte din această cantitate sau poate să nu vândă nimic, fără ca prin aceasta să influențeze nivelul prețului de echilibru;

2) Echilibrul prețului se formează în mod spontan, în mod liber, atunci când există egalitate între cerere și ofertă;

3) Echilibrul prețului nu înseamnă un imobilism al pieței, acesta deoarece prețul pieței se poate modifica la intervale scurte de timp față de prețul de echilibru;

4) Prețul de echilibru al unui bun este în funcție de prețurile de echilibru ale altor bunuri, formate pe diferite prețuri;

5) Agenții economici stabilesc numai cantitațile dintr-un bun ce pot fi cumparate, respectiv vândute, nu și prețul acestora, care se formează în mod liber pe piață.

1.2.2. Formarea prețului în condițiile pieței de monopol

Piața monopolist-oligopolistă desemnează acea situație în care, într-un domeniu, există fie un singur mare producător, fie un număr redus de mari producători, fie o uniune de mari producători, care dispun de întreaga ofertă din acel domeniu de activitate, deci realizează dominația absolută a pieței.

În condițiile monopolului și a oligopolului, prețurile nu mai reprezintă un factor exogen firmei, ca în cazul concurenței perfecte. Dimpotrivă, marile firme fixează prețurile, dar nu o fac în mod arbitrar, ci ținând seama de prețul pieței pentru produsul de același fel, de prețul tuturor celorlalte mărfuri și, în același timp, de situația pieței și de starea acesteia.

Monopolurile au posibilitatea reglării ofertei totale, și în funcție de acestea reglează nivelul prețurilor, pentru obținerea prețurilor ridicate. Acest lucru se obține prin recducerea ofertei producției sau sporirea stocurilor sau prin creșterea ofertei prin dezvoltarea producției sau prin vânzarea stocurilor acumulate

Prețurile fixate de marile firme sunt prețuri teoretice stabilite pe cale administrativă, dar devin prețuri efective, reale, numai după ce sunt verificate pe piață, iar dacă sunt supuse concurenței nu au șanse să devină prețuri reale. Cu toate că marile firme stabvilesc prețurile pe cale administrativă, nu numai că nu nesocotesc cerințele pieței, dar la dimensionarea nivelului prețului folosesc și metode economice care au în vedere evoluția curbei cererii și a ofertei, raportul dintre volumul și producției, cost și profit, elasticitatea cererii funcție de preț, sunt folosite metode precise și moderne de evaluare a costului și implicit a prețului.

Dominând oferta, monopolurile nu pot influența direct cererea. Ele trebuie, în mod necesar, să țină seama de evoluția cererii pornind de la recunoașterea legității potrivit căreia sporirea prețului peste o anumită limită diminuează cererea, micșoreză cantitatea de mărfuri vândute și venitul marginal. De aceea dominația monopolurilor și a oligopolurilor asupra prețului nu este absolută. Caracterul relativ al dominației monopolurilor asupra prețurilor rezultă și din existența înlocuitorilor pentru produsul respectiv, precum și a unor bunuri similare produse de firme străine.

1.2.3. Formarea prețurilor în cadrul concurenței imperfectă

Piața contemporană este o piață cu concurență imperfectă, caracterizată prin existența unor unități economice eterogene și integrale ca putere economică, tehnologii de producție și eficientă prin rolul activ al statului în economie, prin influențarea pieței de către marile companii. În consecință, obiectivul tranzacțiilor de piață este alcătuit, atât din bunurile propriu-zise, cât și din mijloacele de influență și putere. Această structură a relațiilor de piață nu poate să nu afecteze și mecanismul formării prețurilor.

Prețurile din cadrul pieței cu concurență imperfectă nu sunt nici de echilibru și, nici prețuri pure de monopol. Formarea liberă a prețurilor este stânjenită de puterea de concurență a monopolurilor si oligopolurilor, a monopsonurilor și a oligopsonurilor.

Marile corporații îți stabilesc prețurile proprii, iar cu cât o corporație este mai mare, cu atât ea are o putere mai mare asupra prețurilor. Prețurile marilor corporații devin prețuri lider pentru firmele mici și mijlocii din ramura respectivă. De asemenea se stabilesc convenții internaționale între marile firme privind controlul pieței unor produse și politica prețurilor. Au apărut, deci, prețurile administrate de către marile firme care se sustrag o perioadă îndelungată fluctuațiilor cererii și ofertei. Ele se formează prin întelegeri private între câteva firme dominate de fiecare ramură, prin întelegeri private avizate de guvern si prin acorduri internaționale.

Cum dominația monopolurilor nu este absolută, prețurile efective ale pieței nuz vor fi prețuri de monopol. Stabilirea nivelului efectiv al acestora depinde, în plus, de cererea de bunuri care, în majoritatea cazurilor nu poate fi monopolizată de oferta întreprinderilor nemonopoliste și cea realizată prin importul de bunuri, de mijloace economice și administrative prin care puterea publică poate influența piața. Piața cu concurență imperfectă se caracterizează prin existența a numeroase categorii și forme de prețuri.

1.2.4. Factorii ce influențează mărimea și dinamica prețului

Deși, încă  de la sfârșitul secolului trecut, se stabilesc prețuri unice nenegociabile la vânzare pentru toți cumpărătorii, prețul rămâne una din importantele variabile, pe care orice producător le utilizează în activitatea de marketing, Prețul își îndeplinește rolul de instrument de marketing numai în condiții în care, în orientarea nivelului său se îmbină în mod armonios condițiile de producție cu cele de piață. De aceea, în stabilirea prețului pe care îl va solicita cumpărătorului, producătorul trebuie să țină seama de influența pe care o au o serie de factori, atât interni cât și externi.

Factorii interni determinanți ai prețului

Aceștia sunt factorii pe care firma îi poate manevra în interesul ei, deși marjele sunt limitate datorită naturii activității desfășurate și a piețelor pe care produsul va apare, esențial pentru firmă fiind modul în care ea își definește afacerile, stabilind ce produce și pe ce piață vinde.

Cei mai importanți factori interni ce influențează prețul sunt alături de obiectivele de marketing și strategia de marketing:

1. Costul de producție – ce reprezintă totalitatea cheltuielilor pe care le efectuează întreprindere pentru realizarea unui produs. Ele sunt costuri directe, numite cheltuieli variabile pentru că mărimea lor se modifică în acceași direcție cu cea a cantității de produse(materii prime, materiale, combustibil și energie pentru producție, salarii, etc.) și costuri indirecte numite cheltuieli fixe, întrucât, într-un interval de modificare a cantității de produse rămân neschimbate(amortizarea capitalului fix, energia pentru iluminat, combustibilul pentru încălzit, chiria, etc.).

Suma tuturor cheltuielilor făcute pentru realizarea produsului formează costul total unitar, sau costul pe produs, care se va recupera, prin vânzarea produsului la prețul de piață.

De nivelul cheltuielilor de producție depinde mărimea profitului, care este diferența dintre prețul de vânzare și costul de producție.

Obiectivul oricărui producător trebuie să fie minimizarea costului de producție, aceasta fiind calea de sporire a rentabilității, care depinde de el.

Desigur, în determinarea mărimii prețului se pornește de la costuri, dar ele sunt doar un factor intern, factorii externi adeseori sunt cei determinați în fixarea prețului pe piață.

2. Etapa ciclului de viată a produsului este un factor ce trebuie avut în vedere, deoarece de regulă în faza de introducere, se practică un preț relativ ridicat, în faza de creștere unul moderat, în cea de maturitate începe să scadă, iar în faza de declin în funcție și de alți factori poate să scadă sau să crească.

3. Strategia de distribuție – influențează prețul prin câștigarea accesului la canalele de distribuție.

4. Strategia de promovare – se corelează, prețul, care devine instrument promoțional.

5.Organizarea internă – desemnează responsabilitățile în domeniul stabilirii și controlului prețurilor, în funcție de structura organizatorică a firmei. Tipic, în procesul stabilirii prețurilor sunt implicate departamentele (compartimentele) de marketing, vânzări și contabilitate, fiecare având o viziune proprie care trebuie însă coroborate, pentru a elimina pe cât posibil riscurile în acest domeniu.

Factorii externi ce determină prețul

Sunt în general componentele macromediului, care au influență diferită ca intensitate asupra prețului. Astfel, influență imediată și cel mai adesea directă, o au factorii economici (piața cu elementele ei: cerere și ofertă) și factorii politico-juridici (politica fiscală, atitidinea față de profit etc).

1.Cererea pentru un bun reflectă intensitatea nevoii pe care el o satisface și se concretizează în cantitatea ce se cumpără într-o perioadă dată, la un anumit nivel al prețului.

Între cerere și preț este o relație invers proporțională, la majoritatea produselor și se exprimă grafic prin curba cererii.

Dinamica relației dintre cerere și preț se evidențiază prin elasticitatea cererii, care arată cum se modifică cererea la schimbarea prețului și se măsoară prin coeficientul de elasticitate.

În funcție de acesta se pot grupa produsele în patru categorii, și anume:

– cu cererea elastică, dacă coeficientul este supraunitar;

– cu cerere inelastică, dacă coeficientul este subunitar;

– cu cerere unitară, dacă este coeficientul 1;

– cu cerere prestigiu – când pe o porțiune limitată, la o creștere a prețului îi corespunde și o creștere a cantității cumpărate. Este echivalentă cu prețul psihologic.

Elasticitatea este influențată de: prețul produselor substitubile, ponderea prețului în bugetul cumpărătorului, durabilitatea produsului, întrebuințările alternative ale produsului.

Este foarte importantă, pentru determinarea prețului, estimarea elasticității și a cererii, întrucât cererea și piața stabilesc limita superioară a prețului, în timp ce costurile reprezintă limita inferioară a acestuia.

2. Concurența, ce reflectă structura pieții pe care firma își vinde produsul, se bazează pe interdependența ce există între producătorii aceluiași produs, întrucât consecințele acțiunii unuia depind și de reacțiile celorlalți producători. De aceea, are mare importanță cunoașterea tipului de piață pe care apare fiecare produs, întrucât prețul se formează într-un mod specific pe fiecare dintre acestea.

Astfel, în condițiile concurenței perfecte, prin mecanismul cerere-ofertă, fără nici o reglementare se formează prețurile libere la nivelul prețului de echilibru, care avantajează atât pe producător, pentru că-i asigură recuperarea costurilor și obținerea unui profit normal, dar și pe consumator, deoarece este cel mai mic preț la care poate fi obținut bunul respectiv.

Dominanta, este însă concurența imperfectă, iar pe o asemenea piață se manifestă controlul prețurilor, fie de către firme producătoare, fie de către stat (prețuri administrate).

Pe piața cu concurența monopolistică prețul oscilează în jurul celui de echilibru, ea apropiindu-se de cea cu concurență perfectă, dacă produsele sunt omogene(ex. piața fructelor și legumelor). Pe o asemenea piață, producătorul nu poate decât să-și sporească cantitatea de produse și să-și amelioreze performanțele pe termen scurt, iar pe termen lung poate să-și diferențieze produsele printr-o politică de marcă și să obțină astfel un monopol de nișă de piață.

Pe piața cu concurența oligopol, controlul prețului este generat nu numai de maximizarea profitului ci și de preocuparea de a evita pierderile. Controlul prețurilor de către firmă urmărește menținerea și extinderea vânzărilor pentru asigurarea unui profit corespunzător, dar și câștigarea clienților, atenuarea concurenței.

Dacă mărește prețul, o firmă speră, că ceilalți producători o vor urma(și de obicei cam așa se întâmplă), în caz contrar va pierde clienții în favoarea concurenților.

Pe piața monopol, în care producătorul este singur, teoretic poate stabili orice preț dorește, dar trebuie să țină seama de posibilitățile consumatorului, pe care nu-l poate obliga să cumpere.

Prețul de monopol face ca cererea să devină rigidă, împiedicând intrarea altor firme pe piață. Este un preț discriminatoriu și poate fi unul mare sau unul mic în funcție de situație. Se remarcă mai frecvent monopolul regularizat, căruia guvernul îi permite un preț ce-i aduce un profit rezonabil

Statul poate să se afle în această postură și poate practica un preț sub costuri, pentru a-l face accesibil consumatorului (ex. medicamente) sau un preț mare, prin care să reducă consumul (la resurse naturale), descurajând pe consumator.

3. Oferta, determinată de capacitatea de producție a firmei va influența prețul, deoarece ea trebuie să aleagă între un preț mai mare cu oferta mică sau o ofertă mai mare cu un preț mai mic. Studierea cererii îi va permite să aleagă soluție optimă.

4. Politica statului cu privire la intervenția în general în viața economică și în special în domeniul prețului.

Statul urmărește prin intervenția sa, nu să anuleze acțiunea legilor economice obiective, ci să atenueze și să elimine unele influențe negative, la unele produse care necesită sprijin din afara pieții, ținând însă cont de interesul public, al consumatorilor și producătorilor. Obiectivele sunt limitarea creșterii unor prețuri sau împiedicarea scăderii lui.

Această intervenție a statului este de unele firme acceptate, de altele criticată, întrucât statul nu poate satisface prin intervenția sa toate interesele și trebuie să țină seama de interesul general al societății.

Statul intervine asupra raportului cerere-ofertă, asupra nivelului prețului și prin controlul prețurilor.

Concret, intervenția statului se transpune în politicile de prețuri adoptate prin:

            – asigurarea unor prețuri avantajoase la materii prime;

            – achiziționarea, la prețuri convenabile a unor cantități de bunuri(ex. cereale, materii prime, materiale strategice);

            – acordarea de subvenții sau credite pentru unele produse;

            – limitarea mărimii profitului sau impulsionarea creșterii lor;

            – înghețarea prețurilor la limita minimă sau maximă pentru protecția consumatorilor sau producătorilor.

5. Alți factori socio-economici cum ar fi: conjunctura economică, faza ciclului economic, protecția socială a consumatorilor etc., de care fiecare firmă trebuie să țină seama după caz.

Influența fiecăruia din acești factori se reflectă în mărimea prețului sub forma: cheltuielilor de producție efectuate, a utilității, a cererii, rarității și a altor variabile. Numai un asemenea preț, ce ia în considerare toate aspectele subliniate mai sus, poate constitui un instrument complex de măsurare economică.

În concluzie, libertatea celui care stabilește prețurile este limitată de acești factori, iar consumatorul este singurul în măsură să aprecieze dacă prețul produsului este corect, prin raportarea lui la valoarea de întrebuințare a produsului. De aceea, percepția prețului de către cumpărător are deosebită importanță pentru specialiștii în domeniul marketingului, care stabilesc prețurile produselor în cadrul firmei conform strategiei adoptate.

1.3 Strategii de preț

Politica de preț a întreprinderii poate fi transpusă în practică printr-o serie de strategii concrete, adecvate specificului pieței pe care întreprinderea acționează.

Specialiștii inventariază în mod diferit aceste strategii de preț, iar în cele ce urmează vom încerca o scurtă trecere în revistă a diverselor opinii și abordări existente în acest domeniu, în literatura de specialitate.

Prutianu Ștefan și colaboratorii, în lucrarea „Inteligența marketing plus” consideră că întreprinderile pot face apel la una din următoarele strategii de preț:

• strategia prețului de stratificare este o strategie care se bazează pe stabilirea unui preț inițial foarte mare și reducerea lui treptată, în timp; este o strategie indicată în cazurile în care se manifestă inelasticitate a cererii, prețul riidcat inițial preluând segmentul sau segmentele insensibile la preț, reducerile ulterioare contribuind la lărgirea pieței prin adăugarea unor segmente mai sensibile. Principalul avantaj al unei astfel de strategii este că generează profituri mari, iar principalul dezavantaj acela că rentabilitatea mare atrage și alți concurenți, din aceeași ramură;

• strategia prețului de penetrare pe piață. Prețul de penetrare pe piață este acel preț stabilit în momentul lansării produsului, de regulă la un nivel scăzut, în scopul cuceririi unor segmente cât mai largi. Această strategie se recomandă îndeosebi în următoarele situații: când nu există șanse de menținere a superiorității produsului; când există puține bariere de intrare pe piață și se manifestă o mobilitate mare a concurenței; când cererea este foarte elastică etc.;

• strategia prețului de vârf de sarcină este recomandată în cazul în care există o limitare a cantității de produse pe care întreprinderea o poate aduce pe piață, iar cererea este variabilă în timp. Avantajul startegiei rezultă din degrevarea intensității utilizării infrastructurii tehnice și tehnologice în perioadele de vârf și stimularea consumului în celelalte perioade; este o metodă mai puțin utilizată;

• strategia prețului liniei de produse este un tip de strategie specific întreprinderilor care au mai multe produse în cadrul aceleiași linii, iar prețul urmează a fi stabilit în scopul maximizării vânzărilor sau profiturilor la nivelul întregii linii;

• strategia prețului discriminatoriu. Discriminarea prin preț se referă la oferirea aceluiași produs unor cumpărători diferiți, la prețuri diferite, iar în practică pot fi întâlnite mai multe tipuri de discriminare:discriminarea de rangul întâi sau perfectă, constând în solicitarea unor prețuri diferite pe unitatea de produs, atât în funcție de cumpărător, cât și de cantitatea achiziționată; discriminarea de rangul doi, care constă în oferirea produsului la prețuri diferite în funcție de cantitatea cumpărată, dar nu și de cumpărători și discriminarea de rangul trei, ce presupune diferențierea prețului doar în funcție de clienți;

• strategia prețului final, ce presupune ca întreprinderea să acționeze și după ce produsul a ieșit de pe poarta sa, în acest fel ea având posibilitatea să controleze prețul plătit de consumatorul final;

• strategia prețului par-impar este o strategie specifică activității de comerț cu amănuntul, prin intermediul căreia se încearcă influențarea consumatorului. Se consideră că un preț de 995 sau 999 lei este mai atractiv decât cel de 1000 lei.

Strategia de preț adoptată de întreprindere se află într-o strânsă relație cu ciclul de viață al produsului, existând, din această perspectivă, strategii distincte, care se concretizează fie în creșterea, fie în scăderea acestuia. Desigur, modificarea prețului – într-un sens sau altul – ține seama și de obiectivele întreprinderii. Astfel, strategia de reducere a prețurilor se adoptă în situațiile existenței unei capacități de producție excedentare, a scăderii cotei de piață urmare a intensificării concurenței sau a existeneți unei posibilități de reducere a costurilor, implicit a creșterii rentabilității. În ceea ce privește strategia creșterii prețurilor, ea se adoptă, de regulă, atunci când inflația este mare, cererea este excedentară sau inelastică.

Se consideră că principalele criterii care intervin în adoptarea strategiilor de prețuri se referă la nivelul, diversitatea/diferențierea și stabilitatea acestora, din combinarea variantelor corespunzătoare fiecărui criteriu, rezultând strategii de prețuri distincte.

Nivelul prețurilor poate fi considerat criteriul dominant al strategiei. În funcție de obiectivele pe care întreprinderea le urmărește, la un moment dat, poate face apel la una din următoarele variante:

• strategia preturilor înalte (ridicate);

• strategia preturilor medii (moderate);

• strategia preturilor joase (scăzute).

Strategia prețurilor înalte sau ridicate prezintă o serie de avantaje, dintre care se remarcă următoarele:

– valorificarea caracterului distinct și unic al unui produs, care generează o cerere puțin elastică;

– segmentarea pieței în funcție de venit sau puterea de cumpărare;

– posibilitatea reducerii prețului, atunci când piața impune acest lucru;

– obținerea de profituri mari în primele faze ale dezvoltării pieței.

Strategia prețurilor reduse se recomandă, de regulă, atunci când cererea are o elasticitate ridicată față de preț sau când, urmare a volumului mare al producției obținute, se pot opera reduceri ale costurilor; este o strategie recomandată la pătrunderea pe piață cu un nou produs și de aceea mai este cunoscută și sub denumirea de strategia penetrării pieței.

Gradul de diversificare / diferențiere a preturilor este un alt criteriu de adoptare a strategiilor de preț. În cazul unui singur produs, prețurile diferite practicate reflectă, de cele mai multe ori, diferențierile de natură calitativă ce se manifestă între variantele acestuia.

Prețurile se pot diferenția în funcție de o serie de elemente, cum ar fi: specificul produsului, locul de vânzare, momentul vânzării, imaginea produsului, condițiile concrete de negociere etc.

Diferențierile de preț se pot încadra într-una din următoarele categorii: diferențiere în funcție de solicitanți (sau segmente de piață); diferențiere în funcție de cantitate; diferențiere în funcție de produs; diferențiere spațială.

Fiecare dintre formele de diferențiere enumerate anterior îmbracă forme diferite. Astfel, principalele forme de diferențiere a prețurilor în funcție de solicitanți (sau segmente de piață) sunt:

• diferențierea spațială a prețurilor;

• diferențierea temporală a prețurilor;

• diferențierea prețurilor în funcție de caracteristicile clienților;

• diferențierea prețurilor în funcție de utilizarea instrumentelor de marketing.

Din punctul de vedere al diferențierii prețurilor în funcție de cantitate, este unanim recunoscut și acceptat faptul că prețurile scad pe măsura creșterii cantității achiziționate, iar în ceea ce privește diferențierea prețurilor în funcție de produse, se ține seama de interdependențele care se stabilesc între vânzări și costuri.

Diferențierea spațială vizează adaptarea prețurilor la prețurile naționale, de exemplu.

Gradul de mobilitate a prețului reprezintă al treilea criteriu important de adoptare a prețurilor. Mobilitatea prețului se află într-o strânsă legătură cu ciclul de viață al produsului. Aceasta strategie poate viza modificarea prețurilor în proporții însemnate sau reduse, fie într-un numar mai mic sau mai mare de etape, după caz.

Întreprinderea poate apela, în funcție de specificul obiectivelor urmărite, la variante strategice precum:

• strategia prețului lider – adoptată îndeosebi de marile întreprinderi, suficient de puternice pentru a stabili un preț ce va fi urmat de concurență;

• strategia prețului urmăritor – adoptată de micile întreprinderi (dar și de cele mai mari, care nu se pot impune pe piață). În mod concret, întreprinderea care adoptă un preț de urmărire urmărind prețul liderului, poate obține profituri mari, dacă vânzările înregistrază un anumit nivel;

• strategia prețurilor reduse, care presupune reducerea prețurilor în scopul atragerii de clienți de la întreprinderile concurente;

• strategia de luare a caimacului presupune fixarea, la lansarea unui produs pe piață, a unui preț cât se poate de mare; este o strategie foarte utilizată în cazul bunurilor industriale, respectiv produselor ce încorporează o tehnologie avansată;

• strategia prețului de penetrare – constă în cucerirea rapidă a unui segment de piață, prin practicarea unui preț scăzut.

De asemenea, în funcție de „vechimea” produsului pe piață, strategiile de preț pot îmbrăca forme diferite. În faza de „produs nou”, principalele strategii de preț recomandate sunt strategia de „smântânire” și strategia de penetrare a pieței.

Strategia de „smântânire” se aplică îndeosebi în cazurile când cererea este inelastică față de preț, existând un număr mare de consumatori dispuși să accepte un preț ridicat; strategia de penetrare a pieței presupune lansarea produselor la prețuri mai mici decât prețurile medii practicate pe piața respectivă.

1.4. Prețurile în tranzacțiile internaționale

Multitudinea factorilor care concură la formarea prețurilor mondiale determină existența mai multor tipuri de forme de prețuri pentru unul si același produs.

Dintre formele principale ale prețurilor mondiale amintim:

– cotațiile la bursă;

– prețurile de monopol;

– prețurile de licitație;

– prețurile de tranzacție;

– prețul de listă sau de catalog;

– prețul de acord.

Cotațiile la bursele internaționale de mărfuri

Tranzacțiile care se efectuează la bursele de mărfuri se incheie la prețul ce se formează în cadru acestora, prețuri care poartă denumirea de cotații. La bursele de mărfuri se cotează principalele materii prime de bază cum sunt: produsele minerale, petroliere, cereale, bumbacul, pieile, lemnul, carnea, uleiul etc.

Bursele sunt piețe sociale pentru încheierea operativă a unor tranzacții comerciale. Cotațiile se stabilesc zilnic sau de câteva ori pe săptamană, se afișează la sediile burselor și se publică în Buletinele Oficiale de cursuri (cotații).

Buletinul de cursuri indică preturile pe baza cărora s-au încheiat tranzacțiile din ziua sau zilele respective.

Cotațiile la bursa pot fi dirijate în funcție de:

a)modul de realizare al tranzactiilor la bursă și anume:

– cotații efective, care se determină pe baza tranzacțiilor încheiate în perioada respectivă sau a unor tranzacții selecționate;

– cotații nominate – sunt cele care se stabilesc în funcție de cotațiile anterioare, fără a avea în vedere operațiunile din ziua respectivă;

b)modul în care se calculează:

– cotații medii – acestea reprezintă media prețurilor unei anumite marfi, la care s-au încheiat efectiv tranzacțiile la bursă, sau media prețurilor la care s-au oferit și s-au cerut produsele;

– cotații limită – reflectă, pe de o parte, media prețurilor produselor respective, iar pe de altă parte, media prețurilor minime ale produselor respective;

– cotații de lichidare – practicate pentru lichidarea tranzacțiilor la termen. În acest scop, ele sunt publicate de câtre casele de lichidare sau alte organe, care se ocupă cu astfel de operațiuni.

Cotațiile de bursă se stabilesc pentru tranzacții la disponibil, prompte și la termen. În cotațiile la termen, livrările urmează să se efectueze între 2-15 luni. La termenul de livrare, nu întotdeauna are loc expedierea efectivă a mărfii, părțile urmând să deconteze diferența între prețul cu care s-a încheiat tranzactia și prețul conform cursului din ziua respectivă. Când tranzacțiile se încheie cu termen imediat de livrare, mărfurile se expediază în câteva zile de la data cotației.

Cotațiile de prețuri care se formează pe o piața organizată, unde se concentrează oferta și cererea unor importante grupe de mărfuri fungibile și de calitate standard, constituie o prețioasă sursă de informații pentru unitățile noastre cu activitate de comerț exterior, cu privire la tendințele piețelor mondiale

Prețurile de monopol

O dată cu tendința de concentrare și centralizare a producției capitalurilor, sporesc influențele monopolurilor în stabilirca prețurilor Internaționale și evoluția acestora.

La o serie de produse prețurile sunt stabilite de monopoluri și nu se determină în condițiile concurenței.

Prețurile de monopol cuprind, în general un profit ridicat. Datorită poziției lor, monopolurile impun și practică prețuri ridicate pe care le mențin prin politica lor de acaparare a piețelor, folosirea pe toate căile a aparatului de stat.

Măsurile luate pentru obținerea unor prețuri ridicate, determină pe piața mondială capitalistă o multitudine de prețuri, care sunt influențate de capacitatea de concurență a fiecărui monopol. Astfel, pot apărea pe o anumită piață 4-5 prețuri pentru cereale, care toate se abat, din motive speculative, de la nivelul prețului pieței caracteristice mondiale. Pentru a stabili prețuri la un nivel ridicat, monopoluriie acționează pe linia producției astfel încât aceasta să se situeze sub nivelul cererii. La produsele noi, în momentul apariției acestora pe piață, când concurența nu este puternică, monopolurile practică prețuri ridicate, reușind în acest fel, să obțină de la început, prețuri cu un profit mare de monopol.

În condițiile în care cererea înregistrează creșteri însemnate, se asigură un climat favorabil pentru promovarea de prețuri majorate.

În multe cazuri, scopurile urmărite de firme capitaliste sunt contradictorii.

Uneori, acestea sunt interesate în creșterea cifrei de afaceri, fapt care necesită practicarea de prețuri suficient de accesibile. În alte situații, monopolurile sunt preocupate să finanțeze creșterea capacităților de producție și să satisfacă pe acționari, fapt ce face necesară stabilirea unor prețuri ridicate. Din dorința de a acapara noi piețe de desfacere și surse de materii prime, monopolurile practică și unele prețuri reduse pe o perioadă.

Prețurile de licitație

Acest preț se stabilește cu prilejul licitațiilor pentru anumite produse sau lucruri. Obiectul licitațiilor îl formează materiile prime, mijloace de transport auto, produse chimice, construcțiile de poduri, șosele și unele produse cu grad mare de perisabilitate.

Prețurile mărfurilor respective se determină pe baza ofertelor prezentate de participanți, respectiv a celei mai avantajoase pentru organizatori. Se poate consideră ca prețurile de licitație sunt influențate de mai mulți factori, însă o pondere însemnata o au cheltuielile de producție.

Prețul de tranzacție

Se determină pe bază de negociere între exportatori și importatori și vor fi consemnate în contracte.

În general prețurile de tranzacție se situează în jurul cotațiilor sau prețurilor practicate pe piața internațională, dar prețurile respective se corectează cu diferite majorări sau reduceri, în funcție de rabaturi, diferențe de calitate, cantitate, ambalaj, etc.

Prețul de lista sau de catalog

Se stabilește de către producători pe baza cheltuielilor de producție și îmn comparație cu prețurile firmelor concurente. Aceste prețuri se înscriu în cataloage și se comunică cumpărătorilor potențiali. Se aplică mărfurilor fabricate într-o largă gamă sortimentală și tipo-dimensională, cu parametrii tehnico-economici ușor măsurabili.

Elasticizarea nivelurilor prețurilor de vânzare se realizează prin diferențierea sorimentală și prin acordarea de bonificații sau majorări, în funcție de fluctuațiile pieței.

O variantă a prețului de listă este prețul afișat, practicat sub forma prețului se monopol, stabilit pe poziții de forță economică, de către organismele internaționale ale producătorilor și exportatorilor, fără participarea cumpărătorilor.

Prețul de acord

Acesta are la bază acorduri internaționale încheiate pe produse între tările exportatoare și cele importatoare.

Se aplică la mărfurile cu pondere mare în schimburile internaționale.

Acordul comercial reglementează schimbul de mărfuri între statele semnatare și constituie o formă frecventă a înțelegerilor încheiate în comerțul internațional.

Poate avea în vedere unele limitari cantitative și valorice ale exporturilor și importurilor de mărfuri cunoscute sub denumirea de contingente.

Cap. II CONCURENȚĂ ȘI ANTICONCURENȚĂ ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

2.1. Tipuri de practici anticoncurențiale

Practicile anticoncurențiale interzise sunt nule de drept și se referă, pe de o parte, la înțelegerile exprese sau tacite dintre agenții economici sau asociațiile de agenți economici, la orice decizii luate de asociații de agenți economici sau practici concertate între aceștia, iar pe de altă parte, la folosirea abuzivă a unei poziții dominante deținută de către unul sau mai mulți agenți economici, prin recurgerea la fapte anticoncurențiale.

Referindu-ne la primul aspect, practicile anticoncurențiale, sub forma înțelegerilor secrete între agenți economici, având ca scop majorarea sau stabilirea prețurilor și reducerea producției sunt considerate de majoritatea autorităților ca singura încălcare mai serioasă a legilor concurenței. Cazurile analizate din diverse țări relevă că înțelegerea secretă poate fi realizată formal, ca “gentlemen’s agreement”, în care respectul reciproc, convențiile sociale și contactele personale sunt suficiente pentru a garanta respectarea prețurilor de înțelegere și a practicilor de afaceri conexe.

Înțelegerile secrete nu implică în mod necesar un acord explicit sau o comunicare între agenți economici. În industriile oligopoliste, agenții economici își stabilesc prețurile și nivelul producției, în mod intercondiționat, astfel încât acțiunile fiecărui agent economic să aibă impact și să determine reacția celorlalți agenți, pe piață.

În aceste condiții, membrii unui oligopol pot lua în considerare acțiunile concurenților pe piață și să își coordoneze acțiunile ca și cum ar forma un cartel, neavând la bază o înțelegere explicită și clară. Un astfel de comportament este numit, deseori, “înțelegere secretă tacită” sau paralelism conștient.

Referitor la cel de-al doilea aspect enumerate anterior, se definește poziția dominantă, ca fiind: “situația în care un agent economic este capabil, într-o masură apreciabilă, să se comporte independent față de clienții și concurenții săi de pe această piață”. Poziția dominantă nu contravine legii prin ea însăși, fiind sancționat numai abuzul de poziție dominantă.

De asemenea, sunt interzise orice acțiuni ale organelor administrației publice centrale sau locale, care pot conduce la restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței, fie prin luarea unor decizii care limitează libertatea comerțului sau autonomia agenților economici, fie prin stabilirea unor condiții discriminatorii pentru activitatea acestora.

Tipurile de practici anticoncurențiale ce încalcă Legea concurenței diferă de la o jurisdicție la alta, fiind examinate ca ilegale per se (prin definiție) sau supuse regulii argumentării. În acest sens, practicile referitoare la prețuri, tarife, acorduri de partajare a pieței sau participarea cu oferte trucate la licitații sau alte forme de concurs de oferte sunt interzise și sancționate, indiferent de mărimea agenților economici implicați. Înțelegerile între agenți economici pot fi clasificate în înțelegeri pe orizontală (între agenți economici concurenți ce acționează pe aceeași piață) și înțelegeri verticale, între agenți economici ce operează în diferite stadii de producție (de exemplu, între producători și distribuitori).

În urma analizei noilor politici comunitare în domeniul înțelegerilor verticale și a acordurilor orizontale, s-a luat în considerare necesitatea transpunerii acestora în legislația românească, în vederea consolidării mediului concurențial și a creșterii capacității economiei românești pentru a face față forțelor pieței și presiunilor concurențiale din Uniunea Europeană.

Pentru asigurarea funcționării eficiente a pieței din cadrul sectoarelor în care au loc comportamente îndoielnice, elaborarea unor criterii specifice pentru detectarea practicilor anticoncurențiale prezintă importanță deosebită.

Dată fiind diversitatea practicilor anticoncurențiale, se impun anumite particularități în ceea ce privește mijloacele și metodele utilizate în descoperirea ei:

a) Detectarea înțelegerilor secrete concertate pentru ofertanții la licitații, prin: examinarea pe termen lung a nivelurilor de preț de ofertă la licitații consecutive, analiza atentă a periodicității în care agenții economici depun oferte câștigătoare la licitații, examinarea unei serii de oferte ale aceluiași ofertant, observarea cotațiilor de preț înaintate de aceleași firme pentru diferite licitații succesive și nu în ultimul rând, investigarea localizării licitanților câștigători, într-o serie de licitații succesive;

b) Detectarea impunerii prețului de revânzare, dată fiind uniformitatea acestora, între diferiți comercianți angrosiști sau detailiști;

c) Detectarea cumpărării legate, a negocierii exclusive și a restricțiilor verticale, prin examinarea sistematică a contractelor încheiate între producători și distribuitori, inclusiv a contractelor de licență cu partenerii străini;

d) Detectarea cartelurilor, ce presupune cunoașterea mediului de funcționare a acestuia, a problemelor cu care se confruntă, sub cele trei aspecte: atragerea firmelor în cartel, încheierea înțelegerii, respectiv supravegherea firmelor membre ale cartelului.

Cartelurile, pentru a avea succes, fie ele private sau publice, necesită „conlucrare”, “coordonare” și „conformare” între membrii.

2.1 Cartel

Reprezintă un acord prin care un grup de agenți economici producători sau distribuitori ai aceluiași produs fixează anumite prețuri sau își împart piața. În practică, aceste aranjamente constau, în general, în fixarea prețurilor, limitarea producției, împărțirea piețelor, alocarea clienților sau teritoriilor, licitații trucate sau combinații ale acestora.

În înțeles larg, cartelul este sinonim cu o formă explicită de înțelegere secretă, analiza efectelor economice ale cartelurilor având ca bază teoria oligopolului cooperativ.

În funcție de obiective și de piața pe care acționează, sunt definite patru forme de cartel:

1. Cartelul național: atunci când doi sau mai mulți agenți economici încheie un acord în scopul controlării lanțului de producție/distibuție și a rețelei de servicii pot vânzare pentru un produs, la nivelul pieței unei țări. Cartelurile naționale au un puternic efect restrictiv asupra importurilor.

2. Cartelul internațional: atunci când doi sau mai mulți agenți economici din țări diferite se înțeleg pentru a fixa prețurile și a-și împărți piața sau pentru a prelua pe rând comenzile la proiectele ce le-au fost adjudecate.

3. Cartelul de import: reprezintă o înțelegere între agenți economici care cumpără centralizat o materie primă pentru a o furniza unei ramuri industriale, având uneori ca obiectiv contrabalansarea puterii de piață a cartelurilor de export.

4. Cartelul de export: reprezintă un accord între agenți economici de a stabili un anumit preț de export și/sau de a împărți piețele de export. Legislația cu privire la protecția concurenței din diferite țări poate excepta în mod expres asemenea carteluri, dacă ele nu produc efecte anticoncurențiale pe piața internă.

Rațiunea acceptării cartelurilor de export este facilitarea pătrunderii pe piețele străine (externe), transferarea veniturilor de la consumatorii străini la producătorii interni și efectele favorabile asupra balanței comerciale.

Este necesar să se facă distincție între cartelurile publice și cele private. În cazul cartelurilor publice, guvernul poate stabili și aplica reglementări referitoare la prețuri, volumul producției, etc. Spre exemplu, în SUA, în timpul depresiunii din anii ’30 au fost permise cartelurile publice, continuând să existe și după cel de-al doilea război mondial în industrii ca cea a cărbunelui și cea a extracției petrolului. Și în Gemania cartelurile publice au jucat un rol important în perioada inter și postbelică.

Înțelegeri internaționale privind unele produse precum cafeaua, zahărul, zincul sau petrolul (OPEC) sunt doar câteva exemple de carteluri internaționale ce au determinat înțelegeri între diverse guverne.

Au existat așa numitele “carteluri de criză”, organizate de guverne pentru diferite industrii sau produse, în perioade de penurii acute, în scopul fixării prețurilor și raționalizării producției și distribuției.

Spre deosebire de acestea, cartelurile private presupun înțelegeri privind condițiile prin care membrii obțin avantaje reciproce, dar care nu sunt cunoscute și este puțin probabil că ar putea fi detectate de către terți. Drept urmare, cartelurile private sunt considerate în majoritatea jurisdicțiilor ca fiind ilegale și încălcând legile antitrust.

2.1.2. Concentrări economice. Fuziuni

În concepția legislației românești în domeniul concurenței, în sfera noțiunii de concentrare economică sunt incluse trei mari categorii de operațiuni: fuziunile, achizițiile prin dobândirea controlului și crearea de societăți în comun concentrative. Fuziunile pot avea loc prin:

• Contopire: atunci când doi sau mai mulți agenți economici se reunesc într-un nou agent economic și încetează să mai existe ca persoane juridice distincte;

• Absorbție: atunci când un agent economic este înglobat de un alt agent economic, acesta din firmă păstrându-și personalitatea juridică, în timp ce primul încetează să mai existe ca persoană juridică;

• Fuziune de facto: atunci când doi sau mai mulți agenți economici independenți, deși își păstrează personalitatea juridică, își combină activitățile, creând un grup care se manifestă concurențial ca o singură entitate economică, în absența unui act juridic legal.

Fuziunile se sprijină pe diferite rațiuni, spre exemplu, creșterea eficienței economice sau dobândirea puterii de piață, diversificarea, extinderea pe diferite piețe geografice, promovarea mecanismelor financiare și de cercetare-dezvoltare.

Fuziunile sunt clasificate în trei categorii: fuziuni orizontale, fuziuni verticale și fuziuni conglomerate.

Fuziunea orizontală se referă la asocierea între agenți economici concurenți (care produc și comecializează aceleași produse pe piața relevantă). Dacă sunt reprezentative ca mărime, fuziunile orizontale pot reduce concurența pe piață, fiind deseori sub supravegherea autorităților de concurență.

Fuziunea verticală are loc între agenți economici care operează la nivelul diferitelor stadii de producție, de la materiile prime până la produsele finite, aflate în faza de distribuție (spre exemplu o fuziune între un agent economic ce operează pe piața serviciilor de foraj-sonde și un agent economic ce activează în sectorul de rafinare a petrolului). Efectul acestora se concretizează, de obicei, în creșterea eficienței economice, deși uneori pot avea un impact anticoncurențial.

Fuziunea conglomerată se prezintă sub forma unei asocieri de agenți economici aflați în sectoare neînrudite (spre exemplu între un producător de produse alimentare și un producător de utilaje pentru industria energetică).

O fuziune poate crea sau consolida puterea de piață sau poate înlesni exercitarea ei numai dacă ea sporește semnificativ gradul de concentrare a pieței și dacă are ca effect o piață concentrată, definită și măsurată corect. Fuziunile, care fie nu măresc semnificativ gradul de concentrare a pieței, fie nu duc la acest rezultat nu necesită de obicei continuarea analizei.

2.1.3 Bariere la intrare

Au rolul de a împiedica sau întârzia intrarea noilor agenți economici (concurenți potențiali) pe o piață dată, rezultând fie dintr-o structură de piață specială (spre exemplu, costurile irecuperabile sau loialitatea față de marcă a consumatorilor dintr-o anumită ramură de activitate), fie din comportamentul agenților economici existenți pe piață. Subliniem faptul că și guvernele pot fi sursa barierelor la intrare, prin impunerea unor condiții de autorizare sau prin reglementările emise.

Barierele la intrare pot fi clasificate în două mari categorii: bariere structurale și strategice, deseori numite bariere economice și de comportament.

Barierele structurale la intrare provin din caracteristicile de bază ale industriei, precum: tehnologie, costuri și cerere, implicând diferențierea produselor (diferențiere fizică sau numai în percepția consumatorului, ceea ce îl determină să prefere un produs altuia), avantaje absolute de costuri ale celor deja aflați pe piață, economii de scară (prin repartizarea costurilor fixe asupra unei producții mai mari), respectiv costurile irecuperabile (sunt acele costuri angajate pentru a pătrunde sau a deveni activ pe o piață, dar care se pierd atunci când agentul economic părăsește piața respectivă. Exemplificăm aici prin cheltuielile de publicitate, de cercetare dezvoltare, investițiile în echipamente care nu pot permite fabricarea decât a unui anumit produs). În situația în care distribuitorii sunt legați de producători printr-o clauză de nonconcurență, efectul de închidere a pieței va fi mai puternic dacă stabilirea distribuitorilor proprii impune costuri de intrare irecuperabile pentru potențialii intrați. Barierele strategice la intrare apar din comportamentul celor care se află deja pe piață, împiedicarea strategică a intrării implicând deseori un comportament preventiv din partea agenților economici existenți (spre exemplu, un agent economic poate suprainvesti în capacități de producție pentru a amenința concurenții potențiali cu un război al prețurilor). Statul, deasemenea, prin intermediul licențelor sau a reglementărilor emise, poate fi sursa unor astfel de bariere la intrare.

2.1.4. Monopol

Se caracterizează prin existența unui singur agent economic pe piață. Nici un alt agent economic nu are posibilitatea de a intra pe piața produsului respectiv, aceasta din considerente economice sau datorită unor restricții impuse de legi. Dacă în cazul concurenței perfecte agentul economic nu putea stabili prețul de vânzare a produsului oferit, în schimb, monopolistul este liber să își fixeze prețul, neputănd impune însă cantitățile ce vor fi cumpărate la acest preț. Aceasta presupune existența unui transfer de venit de la consumatori la monopolist, consumatorii confruntându-se cu un preț mai mare, ceea ce va avea ca efect o scădere a bunăstării. Nivelul prețului de monopol depinde de gradul de integrare, raza de acțiune a diferitelor firme de monopol, posibilitatea de substituire a bunurilor. Deși sunt călăuzite de mobilul speculației, prețurile de monopol nu se pot sustrage totuși legității costurilor. Argumentele precedente sunt pur statice în realitate și constituie numai o parte din răul posibil carerezultă din monopol. Uneori, se argumentează că monopoliștii, având imunitate crescută față de presiunile concurențiale, nu vor avea stimulentul adecvat pentru a minimaliza costurile și îmbunătăți calitatea tehnologică. Mai mult decât atât, resursele pot fi irosite în tentative de a obține o poziție de monopol. Totuși, un contraargument ce a fost avansat este acela că, un anumit grad de putere de monopol este necesar pentru a câștiga profituri mai ridicate cu scopul de a crea stimulente pentru inovații.

Monopolul trebuie deosebit de puterea de piață. Cel din urmă este un termen care se referă la toate situațiile în care firmele se confruntă cu curbe ale cererii descendente și pot ridica prețul în mod profitabil deasupra nivelului concurențial. Puterea de piață apare nu numai când există monopol, dar și în cazurile de oligopol, concurență monopolistă sau de firmă dominantă.

Existența monopolurilor este condiționată de prezența barierelor la intrare. Barierele care susțin monopolurile sunt deseori asociate cu protecția legală creată prin patente și francize de monopol. Totuși, unele monopoluri sunt create și susținute prin comportamentul strategic și economiile de scară. Acestea din urmă sunt monopoluri naturale, care deseori sunt caracterizate printr-o reducere abruptă, pe termen lung, a costurilor medii și marginale, iar piața este astfel dimensionată încât este loc numai pentru un singur agent economic care să exploateze economiile de scară disponibile. Diferitele legislații abordează monopolul în diverse moduri, în funcție de criteriul cotei de piață.

Apariția monopolurilor are la bază mai multe cauze. Totodată, ele îmbracă mai multe forme și au diferite roluri și funcții într-o economie națională. De aceea apare necesitatea ca încă de la început să se facă o clasificare a acestora, luând ca criterii principale formele monopolurilor și cauzele care le dau naștere și care contribuie la dezvoltatea lor. Punerea în evidență a principalelor cauze ale apariției și menținerii monopolurilor într-o economie de piață poate consitui de altfel și o primă explicație a apariției acestora, domeniilor în care ele se dezvoltă, precum și formele pe care le îmbracă.

În economiile de piață monopolurile îmbracă diferite forme, printre care menționăm:

Înțelegerile secrete între marile firme. Concentrarea producției și capitalului prin acumulări și prin cumpărări și fuziuni de întreprinderi și firme pe linie orizontală și pe linie verticală are ca rezultat reducerea numărului de firme concurente. Între acestea se realizează cu mai multă ușurință înțelegeri secrete pentru împărțirea piețelor, stabilirea cotelor de producție și a mărimii prețului de vânzare a produselor pe piață.

Monopolul natural. Economia de scară realizată în anumite domenii contribuie la scăderea costurilor de producție într-o măsură atât de mare încât alte firme cu un volum mai redus de activitate nu ar putea ajunge la o atare performanță. În același timp, în anumite domenii nici tehnologic și nici economic nu ar fi posibilă existența mai multor întreprinderi concurente deoarece ar însemna cheltuile prea mari de investiții. Sunt exemplele clasice privind rețelele de distribuție a electricității, gazelor și apei, rețelele de termoficare, sistemele de irigații, rețeaua de căi ferate. Dublarea sau triplarea acestor rețele numai din dorința de a exista întreprinderi concurente ar fi irațional din punct de vedere economic, întrucât pe de o parte, ar necesita o dublare sau triplare a volumului de investiții, iar pe de altă parte, între aceste întreprinderi s-ar putea realiza întelegeri secrete, pentru fixarea prețurilor și, în fond, problema restaurării concurenței tot nu s-ar rezolva.

Monopolul legal. Există anumite produse sau sectoare de interes strategic (apărarea națională) și de interes public care trebuie să intre sub incidența controlului public. În această privință pot fi menționate cele aparținând sectorului sănătății sau celor care trebuie supuse controlului public, cum sunt, de exemplu, fabricarea și distribuția unor medicamente sau substanțe farmaceutice (morfină) producția și comercializarea tutunului și alcoolui, precum și producția și utilizarea uranului, a izotopilor radioactivi, producția banilor, timbrelor etc.

Monopolul tehnologic. Generat în special de proprietatea asupra patentului de invenție și a dreptului de autor, ceea ce conferă inventatorului sau autorului controlul exclusiv asupra noului produs sau asupra noii tehnologii întreaga perioadă prevăzută de lege (15-17 ani pentru patente) De altfel orice producător de produs nou vândut pe piață dispune, o perioadă, de poziția de monopol, perioadă care va dura până când alte firme vor veni pe piață cu produse similare sau substitubile. În condițiile contemporane, monopolul tehnologic este foarte răspândit datorită, pe de o parte, sistemului în care se desfășoară cercetările și inovările, iar pe de altă parte, preocupărilor de a stimula și extinde activitatea de cercetare-dezvoltare, generatorul principal al procesului de inovare.

Monopolul asupra mărcii comerciale. Cuprinde astăzi un mare număr de produse ale industriei moderne. Imaginea produsului creată de originalitatea modelelor reînnoite la anumite intervale de timp, și garanția calității produselor sunt legate de marca comercială care este unică, irepetanbilă și recunoscută prin investiția făcută în reclama insistentă, prin seriozitatea și promptitudinea cu care sunt serviți clienții.

Monopolul exercitat prin controlul asupra unor inputuri. Cum sunt energia, unele minerale ca bauxita, cuprul, staniul etc. datorită în special rarității acestora și proprietății asupra unor zăcăminte importane.

2.2. Practicile anticoncurențiale în legislația românească

În cazurile practice din domeniul legislației concurenței sunt prezentate o mare diversitate de practici anticoncurențiale, care pot fi folosite de către agenții economci în încercarea de a obține avantaje concurențiale. De regulă, întreprinderile mari recurg mai repede la o serie de practici anticoncurențiale, cum ar fi înțelegerile între agenții economici sau abuzul de poziție dominantă, decât cele de mărime medie sau mică. Dar nu întotdeauna aceste întreprinderi dețin și puterea de piață, deoarece în cadrul pieței respective există și alți competitori care acționează în sensul maximizării profiturilor. De multe ori, pentru a crea bariere la intrarea unor potențiali concurenți pe o piață, agenții economici recurg la o serie de “arme concurențiale” care însă sunt văzute, în principal, ca procedee anticoncurențiale (de exemplu prețul de ruinare, prețurile de discriminare, contractele de distribuție exclusivă dintre vânzători sau distribuitori și altele).

Datorită complexității economiei de piață și a confuziilor care pot apărea în tratarea corectă din punct de vedere juridic a comportamentelor agenților economici au fost stabilite un set de reguli ce se regăsesc în principiile de bază ale politicii concurenței.

Legea Concurenței din România armonizată cu legislația europeană în domeniu tratează pe larg, în cadrul art.5 din Legea Concurenței nr.21/1996, următoarele tipuri de practici anticoncurențiale: înțelegerile între întreprinderi și abuzul de poziție dominantă.

Referitor la înțelegerile între întreprinderi, privite din punct de vedere juridic, există două categorii de înțelegeri:

– cele structurate juridic, care se referă la acordurile exprese sau tacite încheiate între agenții economici;

– cele nestructurate juridic, care includ practicile concertate constând în comportamentul agenților economici de adaptare la mediul concurențial.

Practicile anticoncurențiale interzise și care sunt menționate în art.5 din Legea Concurenței se referă la:

– fixarea concertată în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale inechitabile;

– limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvoltării tehnologice sau investițiilor;

– împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări și achiziții sau pe alte criterii;

– aplicarea în privința partenerilor comerciali a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj în poziția concurențială;

– condiționarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

– participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitații sau orice alte forme de concurs de oferte;

– eliminarea de pe piață a unor concurenți, limitarea sau împiedicarea accesului pe piață și a libertății exercitării concurenței de către alți agenți economici, precum și înțelegerile de a nu cumpăra sau de a nu vinde către anumiți agenți economici fără o justificare rezonabilă.

Aceste practici concurențiale pot fi săvârșite numai cu intenție și atunci intră sub incidența legii. Există situații când ele pot fi săvârșite din culpă, cum este cazul limitării producției, distribuției, dezvoltării tehnologice sau investițiilor (art.5 alin.(1) lit.b)). Dacă aceste practici nu afectează semnificativ mediul concurențial, atunci nu sunt interzise.

Înțelegerile între doi sau mai mulți agenți economici se pot referi la activitatea de aprovizionare cu materii prime, la condițiile de producție, la activitățile comerciale sau la orice alt element legat de piață. Aceste înțelegeri vor urmări creșterea profiturilor pe seama eliminării concurenței între participanți prin restrângerea producției, creșterea prețurilor, împărțirea zonelor de desfacere etc. Desigur că tentația recurgerii la astfel de practici anticoncurențiale are ca justificare creșterea eficienței întreprinderii prin realizarea unor economii de scară datorită standardizării produselor, reducerea riscurilor legate de crearea de noi produse sau de pătrunderea pe noi piețe, dar această justificare nu are și o bază etică, legală.

Înțelegerile pot fi exprese, când sunt constatate printr-un înscris sau tacite, când nu există un înscris.

Prin practică concertată se definește manifestarea agenților economici concurenți care adoptă un comportament similar pe piața relevantă având ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței, neexistând o înțelegere prealabilă între aceștia. În practică, o înțelegere expresă între agenții economici dintr-un domeniu de activitate poate lua forma unui cartel, care are ca scop maximizarea profiturilor prin controlul nivelului producției fiecărei întreprinderi și al prețului de vânzare. După obiectivul urmărit, cartelurile pot fi de împărțire a pieței sau de impunere a prețului.

Din punct de vedere economic, înțelegerile pot fi pe orizontală sau pe verticală.

Înțelegerile pe orizontală sunt realizate între agenții economici concurenți care activează pe aceeași piață sau pe același segment de piață (de exemplu, acordurile între producători).

Înțelegerile pe verticală sunt cele realizate între agenții economici care activează pe piețe diferite sau segmente diferite ale aceleiași piețe (de exemplu, acordurile între producătorii și distribuitorii aceluiași produs).

De regulă, înțelegerile pe orizontală pot afecta mai puternic mediul concurențial normal decât cele verticale, care pot avea și efecte proconcurențiale, cum ar fi creșterea eficienței economice. De asemenea, aceste înțelegeri verticale pot avea efecte benefice asupra consumatorilor și ca urmare, dacă sunt constatate, înțelegerile, deciziile de asociere sau practicile concertate se încadrează în categoriile exceptate de la aplicarea art.5 alin.(1) din Legea Concurenței.

Categoriile de înțelegeri exceptate de la prevederile art.5 alin.(1) au în vedere următoarele:

– acorduri pentru distribuție exclusivă;

– acorduri pentru cumpărare exclusivă;

– acorduri de cercetare-dezvoltare;

– acorduri de specializare;

– acorduri pentru transfer de tehnologie și/sau know-how;

– acorduri de franciză;

– acorduri de distribuție, service și piese de schimb în perioada de garanție și post garanție pentru autovehicule;

– acorduri în domeniul asigurărilor.

Pe piața românească, astfel de încălcări ale Legii Concurenței referitoare la înțelegerile exprese sau tacite între producători sunt destul de frecvente. Câteva cazuri de înțelegeri între agenții economici au fost înregistrate pe piața produselor zaharoase.

a. S.C. Kraft Jacobs Suchard România S.A. Brașov a încălcat prevederile at.5 alin.(1) lit.a.), b.), g.), cazul fiind considerat o înțelegere verticală pe piața românească a produselor zaharoase, la nivelul producției și distribuției, ceea ce a condus la restricționarea concurenței la nivelul distribuției. Firma a încheiat și derulat în anul 1997 contracte de distribuție exclusivă teritorială cu 39 de distribuitori, ceea ce a afectat mediul concurențial.13

b. S.C. Kandia S.A. Timișoara a încălcat prevederile art.5 alin. (1) lit. a.), b.), c.), cazul fiind considerat o înțelegere verticală pe piața românească a produselor zaharoase la nivelul producției și distribuției, care restricționează concurența la nivelul de distribuție. Firma a încheiat și derulat 28 de contracte de distribuție exclusivă teritorială cu impunerea prețului de vânzare.14

c. Cel mai spectaculos caz de practică anticoncurențială a fost înregistrat pe piața românească a telefoniei mobile. Totul a început odată cu “războiul ofertelor” de abonamente dintre Connex și Orange. La sfârșitul anului 1999 – începutul lui 2000 cele două companii lansează pe piață abonamente ieftine, de 5$ (Connex) și de 4$ (Orange). Această strategie se dovedește a fi foarte avantajoasă pentru abonați, dar nerentabilă pentru operatori, care ulterior renunță la ofertă.

În octombrie 2000 Mobifon oferă acces Internet gratuit abonaților săi, ceea ce constituie o concurență neloială pentru Orange.

În ianuarie 2001 ambii concurenți lansează, la interval de doar două zile, taxarea convorbirilor la secundă, după primul minut de convorbire așa numitul “război al secundei”.

Urmează strategia unor oferte speciale pentru trei numere preferențiale la Orange și pentru cinci numere preferențiale la Connex.

Următoarea mișcare strategică din anul 2002 și poate cea mai evidentă de încălcare a Legii Concurenței este oferta Orange care acordă abonaților Connex cu vechime mai mare de 1 an bonusuri lunare de fidelitate în schimbul deconectării de la operatorul curent. Aceasta este o ofertă de ademenire a clienților fideli ai concurenței, care în esență se constituie într-un comportament anticoncurențial (art.5 alin. (1) lit. g).15

d. Un alt exemplu semnificativ se referă la decizia a 28 de companii de taximetre din București, care doreau să stabilească un tarif unic de 6000 lei/km, cu scopul de a elimina concurenții ce își desfășoară activitatea pe cont propriu. Dar acest tarif unic contravine legii deoarece asocierile între agenții economici sau practicile concertate ale acestora nu sunt permise, ele având ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piață. Această practică anticoncurențială ar conduce la formarea unui cartel de preț care afectează grav mediul concurențial și deci încalcă prevederile Legii Concurenței art.5 alin. (1) lit. a).16

Abuzul de poziție dominantă reprezintă o practică anticoncurențială gravă, cu o mare varietate a formelor de manifestare (impunerea de preț, utilizarea unor prețuri de ruinare sau de discriminare, stabilirea de condiții inegale la prestații echivalente), adoptată de către agenții economici cu o putere mare de piață și care urmăresc eliminarea concurenților direcți.

Noțiunea de poziție dominantă a fost definită în cadrul Regulamentului pentru aplicarea prevederilor art.5 și 6 din Legea Concurenței nr.21/1996 privind practicile anticoncurențiale astfel: “situația în care un agent economic este capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent față de concurenții și clienții săi de pe această piață. Între concurenți se vor include și concurenții potențiali, adică agenții economici care, în circumstanțele economice date, au capacitatea de a intra pe piața relevantă cu produse de pe alte arii geografice, inclusiv din import, sau prin adaptarea rapidă a capacităților de producție de care dispun, în condiții acceptabile de eficiență.”

Curtea de Justiție a Comunității Europene a definit poziția dominantă ca o “poziție de forță economică deținută de o întreprindere, care îi dă posibilitatea să împiedice menținerea concurenței efective pe piața relevantă, dându-i astfel puterea de a se comporta independent de concurenții săi, de clienții săi și în cele din urmă față de consumatori.”

Câștigarea unei poziții importante pe o piață constituie un obiectiv strategic deosebit de important pentru mulți competitori, obiectiv ce poate fi atins prin adoptarea unei strategii de marketing adecvate. Odată câștigată această poziție prin tactici de marketing consecvente și corespunzătoare strategiei de marketing, se poate ajunge într-o situație de dominare a pieței. Dar această poziție dominantă, deținută de un agent economic pe o piață, nu contravine legii prin ea însăși; legea sancționează numai abuzul de poziție dominantă. Desigur că, deținând o poziție dominantă, agentul economic respectiv va fi tentat să-l speculeze, adoptând un anumit comportament concurențial. Dacă ceilalți competitori vor fi capabili să contracareze acțiunile acestuia, prin acțiuni de marketing bine gândite, atunci poziția dominantă nu va mai fi deținută de agentul economic în cauză.

Ca practică anticoncurențială, abuzul de poziție dominantă poate fi săvârșită dacă sunt îndeplinite următoarele două condiții cumulativ:

– unul sau mai mulți agenți economici să dețină o poziție dominantă pe piața relevantă;

– agentul economic sau agenții economici să folosească abuziv puterea pe care o are pe piața relevantă sau pe o parte substanțială a acesteia, afectând mediul concurențial normal și prejudiciind consumatorii.

Existența unei poziții dominante se stabilește numai pe piața relevantă a produsului (serviciului) și pe piața geografică relevantă.

Pe lângă definirea pieței relevante mai sunt necesare și alte elemente pentru a stabili existența unei poziții dominante, ca de exemplu cota de piață deținută de agenții economici respectivi, sistemul de distribuție utilizat, barierele la intrare pe piața relevantă, comportamentul agentului economic ce deține poziția dominantă. În cazul cotei de piață deținutã de către un agent economic, Curtea Europeană de Justiție consideră că o valoare a acesteia de cel puțin 75%, menținută pe o perioadă mai mare de timp, este suficientă pentru a stabili existența unei poziții dominante, în timp ce o valoare cuprinsă între '340% și 75% necesită existența și a altor elemente pentru a stabili un abuz de poziție dominantă.

Legea Concurenței în art.6 lit. a).-g). prevede următoarele forme de abuz de poziție dominantă, care pot afecta comerțul sau prejudicia consumatorii:

– impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile și refuzul de a trata cu anumiți furnizori beneficiari;

– limitarea producției, distribuției sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor;

– aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;

– condiționarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

– realizarea de importuri fără competiție de oferte și tratative tehnicocomerciale uzuale, în cazul produselor și serviciilor care determină nivelul prețurilor și tarifelor în economie;

– practicarea unor prețuri excesive sau practicarea unor prețuri de ruinare, sub costuri, în scopul înlăturãrii concurenților sau vânzarea la export sub costul producției, cu acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate consumatorilor interni;

– exploatarea stării de dependență economică în care se găsește un client sau un furnizor față de un asemenea agent sau agenți economici și care nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente, precum și ruperea relațiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiții comerciale nejustificate.

Trebuie menționat că o analiză a acestor practici anticoncurențiale referitoare la abuzul de poziție dominantă nu poate fi făcută decât cu foarte multă atenție și ținând cont de fiecare caz în parte. Dacă privim dintr-o perspectivă de marketing, multe situații existente pe piață pot fi considerate justificabile. De exemplu, refuzul de a trata cu anumiți furnizori sau beneficiari poate fi considerat justificat dacă acesta este raportat la politica de marketing, în sensul că se urmărește fie obținerea unor materii prime cu standarde ridicate de calitate de la anumiți furnizori selectați, fie alegerea unor beneficiari distribuitori cu renume în domeniu.

La ora actuală, devine din ce în ce mai evident că marketingul reprezintă pentru un agent economic o “cheie spre succes”. În încercarea de a satisface cât mai bine nevoile consumatorilor și de a fideliza clienții, întreprinderile pot recurge la o serie de acțiuni care au în vedere, spre exemplu, formarea unor sisteme de distribuție sau stabilirea anumitor condiții de comercializare.

În multe situații, distribuția exclusivă, care pe de o parte este considerată practică anticoncurențială, iar pe de altă parte reprezintă o variantă strategică adoptată în funcție de criteriul amploarea distribuției, poate avea efecte proconcurențiale dacă se are în vedere doar “calitatea” distribuitorului exclusiv. De asemenea, din dorința de a oferi consumatorilor servicii de calitate se pot stabili anumite criterii de comercializare, cum ar fi: capacitatea de a expune marfa, oferirea de mostre, realizarea unor demonstrații, consilierea clienților etc., acestea neafectând mediul concurențial. Dacă un distribuitor nu dispune de aceste condiții el poate fi refuzat fără a se încălca legea.

Concurența prin preț a reprezentat mult timp o strategie a marilor întreprinderi, care urmăreau câștigarea unui segment important din piață. Întreprinderile se angajau într-un “război al prețurilor” pe o perioadă determinată de timp, ceea ce avea ca efect eliminarea concurenților.

În unele situații, stabilirea unui preț sub costuri poate fi o variantă strategică urmărită atunci când se dorește pătrunderea pe o nouă piață, atragerea unui segment de consumatori, eliminarea stocului de produse, realizarea unor campanii promoționale etc.

De regulă, prețul de ruinare este practicat de către un agent economic cu poziție dominantă pe piața relevantă, care urmărește să elimine un concurent și implică, fie reduceri selective de prețuri, fie impunerea unui preț care nu este profitabil.

O altă situație discutabilă se referă la vânzările condiționate, atunci când vânzare unui produs este condiționată de cumpărarea altui produs ce ar putea fi achiziționat în condiții mai avantajoase de la alt furnizor sau când prestarea unui serviciu este condiționată de achiziționarea unui produs sau prestarea altui serviciu. (art.6 lit.d)). Un exemplu este cazul companiei Microsoft, care a fost acuzată de condiționarea vânzării browser-ului Internet Explorer în același pachet cu ultima versiune Windows ’95. Intenția a fost de a elimina produsul concurent Netscape Navigator, care se vindea separat.

Ceea ce trebuie reținut este gravitatea practicii de abuz de poziție dominantă, ceea ce se reflectă în Legea Concurenței prin neacordarea unei excepții de la aplicarea dispozițiilor art.6, spre deosebire de excepțiile de la aplicarea art.5 referitor la înțelegerile dintre agenții economici.

2.3. Abordarea concurenței si anticoncurenței la nivel european

2.3.1. Istoricul legislației Comunitare

Istoricul legislației comunitare este în strânsă conexiune cu istoricul și evoluția Uniunii Europene, mai exact a ideii de uniune a statelor europene, așa cum o găsim fondată încă din cele mai vechi timpuri.

Deși ideea de Uniunea a fost public enunțată oficial pentru prima dată de către Winston Churchill în anul 1930 și a fost considerată ca o emanație a „cenușii” lăsate în întreaga Europă de către Primul Război Mondial, ideea de cooperare între națiunile Europei poate fi găsită încă din primul mileniu al erei noastre.

Încă de la începutul primului mileniu, Imperiul Roman a izbutit să își impună autoritatea militară, economică și juridică asupra unei mari părți din ceea ce este în prezent Europa. A fost o perioadă în care romanii au dominat lumea prin lege, cruce și spadă. Legea romană a fost impusă (în provinciile cucerite) sau asimilată voluntar (în provinciile cucerite sau învecinate), din necesitatea realizării schimburilor economice și derulării normale a vieții sociale – vânzări, cumpărări, donații, căsătorii. După căderea Imperiului Roman din anul 476 EN, Charlemange pune bazele, în secolul al IX-lea, Sfântului Imperiu Roman care va dura până în anul 1806. Din perspectiva întinderii și acoperirii geografice, acest imperiu a cuprins mare parte din vestul și centrul Europei. Au fost forme incipiente de centralizare a Europei, forme impuse din dorința de extindere a unui stat, determinate de rațiuni economice, forme însă care nu au ținut cont de libertatea de voință a națiunilor cotropite și supuse regimului de dominație.

Deși secolul al XIX-lea este considerat ca fiind secolul statelor naționale, a afirmării independenței și suveranității fiecărui stat, avem în această perioadă gânditori precum Hugo, Mazzini, Proudhon sau Cattaneo care au militat pentru o uniune între popoarele și oamenii Europei, fără însă să ofere o soluție practică pentru aceasta.

Primul Război Mondial, prin distrugerile cauzate, avea să evidențieze o Europă vulnerabilă, o Europă care nu este unitary coordonată, o Europă care a putut permite prin lipsa de acțiune unitară, o astfel de catastrofă. Pe fondul acestor distrugeri, Churchill avea să propună pentru prima dată, din necesitatea de a controla o Germanie fascistă, o uniune între Marea Britanie și Franța, care să se concretizeze într-o cetățenie comună și un parlament comun. Deși nu s-a materializat în acel timp, a fost ideea care a stat la baza fundamentării ulterioare a Uniunii Europene.

Perioada care a succedat celui de al Doilea Război Mondial și victoriei împotriva nazismului în 1945 a fost caracterizată ca o devastare pentru întreaga Europă nu numai datorită pierderii de vieți omenești dar și datorită dezastrului economic pricinuit de către război. Implicit, șefii de stat ai țărilor europene au înțeles caracterul imperativ al existenței unor pârghii prin care să se poată controla, sub aspectul evitării din timp a unor astfel de catastrofe. Un element indispensabil acestei strategii s-a dovedit a fi crearea unor instituții comune la nivelul Europei, instituții al căror scop existențial urma a fi acela de a determina apariția și dezvoltarea cadrului economico – social care să împiedice statele a mai porni un nou război unul împotriva altuia.

În anul 1950, la 9 mai, într-un discurs inspirat de către Jean Monet, Robert Schuman, Ministru francez de externe de la acea dată, propune ca Franța, Germania precum și alte țări europene să creeze o comunitate referitoare la resursele de cărbune și de oțel existente în regiunea Bazinului Rhinului. Acest discurs a pus practic bazele lansării întregului set de măsuri și acțiuni care aveau să culmineze în anul 2004 cu atingerea unui număr de 25 de state membre ale Uniunii Europene. Discursul lui Robert Schuman va rămâne în istorie sub denumirea de „Declarația lui Schuman”.

2.3.2. Definiția legislației Comunitare

Legislația Uniunii Europene ar putea fi definită ca „fiind atât pozitivă cât și negativă, sub aspectul a ceea ce este sau a ceea ce nu este”. Astfel, din perspectiva pozitivă, legislația Uniunii Europene ar putea fi definită ca fiind „toate regulile, indiferent de sursa lor, care guvernează activitatea și politicile Uniunii Europene”.

În sens restrâns, acestea iau forme diverse, precum:

– tratate și convenții inter-guvernamentale;

– legislație emisă de către instituțiile Comunitare;

– principii generale de drept care servesc la clarificarea și suplimentarea tratatelor și a legislației;

– decizii ale organismelor judiciare, atât la nivelul Uniunii Europene cât și la nivel național, în cazul statelor membre, care aplică această legislație.

Într-un sens extins, legislația Uniunii Europene mai include:

– instrumente ne-coercitive precum recomandările și opiniile;

– regulamente interne ale instituțiilor;

– dezbaterile asupra legislației Comunitare care au loc în Parlamentul European;

– diferite comunicate, unele mai formale decât altele, care au loc între instituțiile Uniunii Europene și terțe părți;

– principiile legislației internaționale care se aplică în cadrul Comunității.

Ceea ce am dori să precizăm este faptul că legislația Comunitară nu include:

– regulile care guvernează instituțiile și politicile altor organizații europene;

– legile naționale care incorporează legislație Comunitară;

– dezbaterile Parlamentelor naționale cu privire la legislația și politicile comunitare.

12

2.3.3. Legislația economică a Uniunii Europene

Ceea ce a caracterizat începuturile economice ale Uniunii Europene a fost lipsa de uniformitate existentă între Statele Membre în ceea ce privește abordarea economică specifică fiecăruia dintre acestea. Cu toate acestea, deși sistemele economice difereau în detalii și particularități, aveau o economie mixtă și erau adepte modelului și conceptului de economie liberă de schimb. Astfel, a fost posibil a considera sistemul legislative economic la nivelul întregii Uniuni Europene ca fiind „întregul sistem de regulamente și de legi promulgate pentru a servi politicii economice”. S-a considerat atunci, pentru a detalia și explicita această definiție, că există un minim de opt legi economice care trebuiesc luate în considerație:

– reglementările legale pentru previziunile economice bazate pe presupunerile referitoare la politicile economice care trebuiesc urmărite;

– planificările economice pe termen scurt și mediu completate cu mijloacele pentru atingerea obiectivelor aferente planurilor adoptate;

– diferitele forme de asistență financiară la nivel național create pentru atingerea și realizarea politicilor economice;

– înțelegerile contractuale dintre autoritățile naționale și mediul de afaceri unde reprezentanții mediului de afaceri urmează a duce la îndeplinire anumite contracte acordate pe bază de licitații, contracte al căror obiective specifice duc prin cumul la atingerea obiectivelor majore ale politicii naționale;

– diferite legi care cuprind sau fac referiri cu implicări directe asupra scopurilor și obiectivelor economice;

– reguli create pentru a asigura aplicarea și implementarea legislației economice;

– protecția juridică acordată individului și întreprinderilor împotriva acțiunilor autorităților publice cu efecte asupra mediului economic.

13

2.3.4. Principalele caracteristici ale legislației economice comunitare

Comunitatea Europeană, în ansamblul său, reflectă anumite trăsături ale sistemelor naționale fără însă să accentueze sau să particularizeze pe nici unul dintre acestea. Ceea ce este specific Comunității este strânsa legătură care există între legislativ, economic și social. Ceea ce este demn de remarcat este dinamismul Uniunii Europene cuprins în instituțiile acesteia, dinamism al cărui principal obiectiv îl constituie realizarea integrării economice și legislative a statelor candidate precum și a statelor membre în politica generală.

Din perspectivă legislativă, Uniunea Europeană a fost fondată pe baza a trei Comunități, respectiv:

– Comunitatea Economică a Cărbunelui și a Oțelului (CECO), înființată în baza Tratatului de la Paris din anul 1951 între Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, care a intrat în vigoare la data de 25 iulie 1951;

– Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) înființată prin intermediul Tratatului de la Roma din 25 martie 1957 pentru constituirea Comunității Europene a Energiei Atomice care urma să intre în vigoare în data de 1 ianuarie 1958, Tratat semnat de către Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;

– Comunitatea Economică Europeană (CEE) înființată prin intermediul Tratatului de la Roma din 25 martie 1957 pentru constituirea Comunității Economice Europene care urma să intre în vigoare în data de 1 ianuarie 1958, Tratat semnat de către Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda.

2.3.5. Legea concurenței și înțelegerile dintre antreprenori

Partea legislativă care reglementează concurența la nivel Comunitar este cuprinsă în Titlul VI – Reguli comune referitoare la concurență, taxe și interpretarea legislației, Capitolul 1 – Reguli referitoare la Concurență, al Tratatului de Fundamentare al Uniunii Europene.

Tratatul stabilește ceea ce este incompatibil, în viziunea legiuitorului, cu Piața Comună și anume acele înțelegeri dintre agenții economici, înțelegeri între asociații ale acestora precum și practici concertate de natură a afecta comerțul între Statele Membre ale Uniunii Europene și care au drept principal obiectiv prevenirea, restricțiile sau distorsionarea concurenței.

Următoarele vor fi interzise sau incompatibile cu Piața Comună: toate înțelegerile dintre antreprenori, decizii ale asociațiilor de antreprenori și practici concertate care ar putea afecta comerțul dintre Statele Membre și care au drept obiect sau efect prevenirea, restrângerea sau îngrădirea concurenței pe Piața Comună, și în particular cele care:

a) în mod direct sau indirect fixează prețurile de vânzare sau de cumpărare sau alte astfel de condiții de comerț;

b) limitează sau controlează producția, piețele, dezvoltarea tehnică sau investițiile;

c) împart piețele sau sursele de aprovizionare;

d) aplica condiții diferite pentru tranzacții similare cu alți parteneri de afaceri, prin care aceștia sunt planați automat într-un dezavantaj comparativ;

e) includerea în anumite contracte a unor clauze de acceptare de către cealaltă parte a unor obligații adiționale care, prin natura lor sau ca urmare a uzanțelor comerciale, nu au nici o conexiune cu subiectul contractului.

Sancțiunea pe care legiuitorul european o prevede pentru încălcarea prevederilor art. 81 este nulitatea de drept a oricăror acțiuni de natură a intra in conflict cu reglementările acestuia.

Totuși aceste prevederi cuprinse în cadrul art. 81 pot fi declarate inaplicabile în următoarele cazuri:

– înțelegeri sau categorii de înțelegeri între antreprenori,

– decizii sau categorii de decizii ale asociaților de antreprenori;

– orice practică concertată sau categorii de practici concertate, care contribuie la îmbunătățirea producției și distribuției de bunuri sau care promovează progresul tehnic și economic, în timp ce permit consumatorilor accesul la o parte corectă de beneficii, și care, în schimb:

– nu impun antreprenorilor implicați restricții care nu sunt indispensabile pentru atingerea obiectivului propus;

– nu oferă acestora posibilitatea de a elimina concurența aferentă unei părți substanțiale din producția respectivă.

Aceste prevederi trebuiesc interpretate în sensul extinctiv întrucât Tratatul vine numai să puncteze principiile generale care stau la baza realizării obiectivelor fundamentale comunitare.

În acest sens și în baza prevederilor Tratatului, prin „înțelegeri”, ca termen generic, vom cuprinde nu numai contractele – în sensul legal al cuvântului – care se realizează între diferite părți participante la procesele economice, ci și înțelegerile de tipul „gentlemen’s agreement” sau pur și simpla înțelegere de a acționa într-un anumit sens. O astfel de convenție poate intra în vigoare și poate fi tratată ca atare și în cazul în care o parte a aderat involuntar.

Deciziile cuprind rezoluții sau recomandări ale asociațiilor de comerț emise către membrii acestora, indiferent dacă ne referim la membri cu drepturi legale sau numai la membri care acționează în sensul sprijinirii politicii economice a asociației, fără a fi membri efectivi statutari ai acesteia și indiferent dacă ne referim la asociații legal constituite, cu statute și personalitate juridică, sau asociații existente fără personalitate juridică.

Astfel, următoarele decizii au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 85 (I):

– fixarea unei reduceri de către o asociație de antreprenori;

– recomandări de prețuri și clauze contractuale restrictive în scopul protejării interesului comercianților;

– în cazul Van Landewyck, asociația comercianților de tutun și de țigări din Belgia și Luxemburg a luat o serie de decizii și au emis recomandări pentru membrii săi referitoare la gruparea comercianților cu ridicata și a celor cu bucata, menținerea prețurilor de vânzare, restricții referitoare la vânzări, etc. Toate aceste măsuri erau obligatorii pentru membrii asociației, în conformitate cu statutul acesteia și trebuiau duse la îndeplinire. Ezitarea unui membru în a aplica aceste reglementări și de a accepta respectivele restricții, nu îl exonera pe acesta de responsabilitatea încălcării legislației comunitare. Nici faptul că asociația era constituită ca o asociație non-profit și fără scop comercial nu a avut nici un efect în susținerea legalității deciziei, conform pledoariei apărării.

Practicile concertate au fost definite de către Curtea Europeană de Justiție ca fiind „o formă de coordonare între întreprinderi care nu a atins încă punctul din care există un contract în sensul adevărat al cuvântului, dar care, în practică, se substituie cu succes…”.

Tillotson, referindu-se concret la practicile concertate, afirma că acestea sunt „acțiuni coordonate între antreprenori, care fără să fie înțelegeri, se substituie cooperării pentru concurență”.

2.4. Evaluarea si implicațiile adoptarii acquis-ului comunitar

2.4.1. Caracterul de noutate al obligațiilor asumate prin acquis

Prevederile Acordurilor Europene învederează că politica de concurență a UE are o relevanță directă pentru statele candidate încă înainte de momentul aderarii lor și independent de producerea acestui eveniment. Această împrejurare obligă la o reflecție mai aprofundată asupra dezirabilității și repercursiunilor unei politici moderne de concurenăa pentru economiile în tranziție.

Dintru început, se cuvine remarcat faptul că, spre deosebire de celălalt domeniu cu privire la care Acordurile Europene statuează obligații ferme (liberalizarea comerțului reciproc), obligațiile asumate în materie de politică a concurenței au un dublu caracter de noutate.

În primul rând, ele se referă la instrumente necunoscute economiilor cu planificare centralizată. Prin definiție, politica de concurență este inutilă într-o economie centralizat-planificată, unde nu există piață în adevăratul sens al cuvântului: oferta este dată de întreprinderi care produc potrivit unor sarcini de plan prestabilite, cererea de bunuri intermediare este dependentă de alocarea centralizată a resurselor (faimoasele “cote” și “repartiții” din sistemul românesc gestionat de CSP și MATMCGFF), cererea populației este constrânsă de oferta internă care nu este menită să o satisfacă decât ca obiectiv secundar, iar importul este orientat de plan și constrâns suplimentar de alocarea centralizată a valutei, iar prețul nu joacă rolul de mediator dintre cerere și oferta. Instrumentele politicii de concurență sunt irelevante. Măsurile antitrust nu își au locul într-o economie bazată pe fetișizarea economiilor de scară, cu corolarul existenței unui mare număr de producători unici (iar, în domeniul comerțului exterior, pe consacrarea expresă a monopolului statului). Controlul ajutoarelor de stat într-o economie planificată centralizat ar reprezenta o contradicție explicită, din moment ce accesul la practic toti factorii de producție este mediat de stat.

În al doilea rând, noutatea absolută a dispozițiilor referitoare la politica de concurență pe care le conțin Acordurile Europene decurge și din aceea ca ele reprezintă primele angajamente contractuale internaționale ale țarilor asociate est-europene în acest domeniu. Acest caracter nu se regăsește în privința obligațiilor referitoare la liberalizarea comerțului. România, ca și alte câteva țari est-europene asociate, avea deja experiența asumării de angajamente comerciale, atât sub egida GATT, cât și prin acorduri comerciale (cadru și sectoriale) încheiate cu Comunitatea Economică Europeană.

Motivația includerii în Acordurile Europene de obligații ferme referitoare la politica de protecție a concurenței este similară celei care a stat la baza înscrierii de norme ale politicii de concurență în Tratatul de la Roma: evitarea ca angajamentele de liberalizare a schimburilor comerciale să fie anulate de facto prin înlocuirea restricțiilor explicite în calea accesului pe piața cu restricții implicite, rezultate din recurgerea directa, încurajarea sau tolerarea de practici anticoncurențiale. Acest mobil este vădit de formularea articolelor relevante din Acordurile Europene, care se referă la incompatibilitatea practicilor anticoncurențiale cu “funcționarea corespunzatoare a Acordului, în măsura în care acestea pot afecta comerțul” dintre părți. Filosofia care stătea la baza prevederilor Tratatului de la Roma referitoare la politica de concurență nu este urmată în totalitate de Acordurile Europene, deoarece ele nu prevăd renunțarea de către părți la utilizarea instrumentelor de politică comercială destinate combaterii practicilor comerciale neloiale (dumpingul și subvențiile la export sau pentru producția exportată). Din acest motiv, prevederile referitoare la concurența din Acordurile Europene nu au acelasi potențial de maximizare a bunăstării. Ele nu exclud recurgerea la masuri explicite de închidere a accesului la piețe. Rațiunile acestui caracter incomplet al prevederilor din Acordurile Europene, ca și implicațiile lor pentru România, ca și pentru restul țarilor asociate semnatare, sunt explorate în continuare.

2.4.2 Evaluarea critică a gradului de adecvare a acquis-ului la situația concreta din România

Dacă însă nevoia politicii de protecție a concurenței este incontestabila, nu este la fel de evident ca aceasta ar trebui formulată de o maniera care să o reproducă pe cea în vigoare în interiorul Uniunii Europene.

Între semnele de întrebare care au fost ridicate cu privire la gradul de adecvare a principiilor politicii comunitare de concurență la situația concretă din țările asociate candidate și, implicit, din România pot fi amintite următoarele:

 1) Faptul ca aceleași reguli de concurență s-ar putea dovedi nepotrivite pentru țări cu niveluri de dezvoltare și structuri economice foarte diferite. Existența unor probleme derivate din aceste diferențe este recunoscută de Comisia Europeană, dar poziția exprimată de fostul comisar însărcinat cu politica de concurență, Karl Van Miert este ferm împotriva oricăror diluări ale regulilor de concurență pentru a acomoda aceste probleme: “diferențele structurale dintre economiile vestice și cele estice trebuie remediate prin măsuri de politică macroeconomică și nu prin derogări de la regulile de concurență. Acestea trebuie sa rămână aplicabile pentru a garanta funcționarea pieței interne”. Logica acestei susțineri este incontestabilă întrucât ea se referă la piața internă a UE, deci – practic – la condițiile aderării. Problema este însă mult mai nuanțată (și, inevitabil, controversată) atunci când ne referim la reguli de concurență a căror aplicare este independentă de împrejurarea dacă aderarea are loc sau nu.

2) Mai ales în domeniul ajutoarelor de stat, este foarte greu de a prelua abordarea prevalența în UE atâta vreme cât proprietatea de stat în economie ramâne la un nivel substanțial, iar piețele de capital sunt mult mai puțin dezvoltate și slab reglementate.

3) Regulile comunitare de concurență, deși prioritar subsumate obiectivului maximizării eficienței, au și menirea de a asigura “echitatea”. Or, acest concept este mult mai subiectiv și are o încărcătură culturală mult mai puternică, în condițiile în care adaptarea mentalitatilor cere mult mai mult timp decât internalizarea unor principii de politică economică. Pentru a ilustra această problemă în cazul României, trebuie menționat ca – pe o scară foarte extinsă în societate – funcționează încă unele idei “originale” precum:

 –  prezumția că materiile prime și bunurile intermediare nu ar trebui exportate, ci oferite la prețuri mai mici producătorilor interni, care le încorporează în produse destinate exportului (sunt binecunoscute criticile permanente la adresa exportului de fier vechi și de lemn brut);

 – incriminarea frecventă a “lipsei de justificare” a unor importuri, pe considerentul că există produse autohtone de substituție.

 Or, aceste idei reflectă anumite ierarhii între producatori și consumatori, între exportatori și importatori, ca și între diferite categorii de exportatori, care nu sunt compatibile cu modul în care este internalizat conceptul de echitate în politica comunitară de concurență.

O altă categorie de riscuri pe care le comportă adoptarea unei politici de concurență în România, ține de posibilitatea deloc neglijabilă ca aceasta sa fie deturnată de la scopurile sale firești și utilizată pentru a justifica demersuri dubioase. Pervertirea sensurilor firești ale politicii de concurență poate fi facută chiar de către autoritățile guvernamentale, un bun exemplu constituindu-l tentativa de a menține/reintroduce regimuri de control al prețurilor sub o titulatură mai respectabilă, care justifică intervenția distorsionantă în funcționarea mecanismelor de piață prin dorința de a îi corecta imperfecțiunile. Un alt caz de folosire neadecvată a politicii de concurență este acela al intervenției autorităților de concurență în domenii de importanță marginală. Astfel, s-a remarcat pe baza analizei cazurilor instrumentate în 1990-1994 în țările “Visegrad” ca o multitudine de investigații au privit simple alegații de practici comerciale restrictive și “doar o mică proporție a resurselor autoritaților de concurență au fost destinate investigării abuzurilor monopoliste care stânjenesc intrarea pe piață sau extinderea cotei de piață”. Aceeasi concluzie se poate trage și în urma unei analize a cazurilor investigate de autoritațile românesti de concurență, analiză care pune în evidență o neglijare totală a principiului conform căruia afectarea mediului concurențial trebuie să fie dovedit semnificativă pentru ca modul de comportament al unor agenți economici să intre sub incidența prevederilor legii.

Această confuzie (voită sau nu) cu privire la adevăratele mobiluri ale politicii de concurență explică faptul că adoptarea legislației de concurență a fost inițial relativ ferită de controverse, existând o identitate de vederi asupra utilitații sale între cei care o priveau drept un instrument de moderare a rigorilor pieței și cei care îi atribuiau scopul său natural, acela de a contribui la deschiderea piețelor. Pe măsură însă ce aplicarea regulilor de concurență se face de o manieră tot mai apropiată de practicile consacrate (tendința generată de aplicarea prevederilor relevante ale Acordurilor Europene), consensul inițial tinde să se disipeze, iar grupurile de interese devin mai conștiente de pericolul pe care ele îl reprezintă pentru continuarea unor tranzacții dubioase și mai active în încercarea de a influența procesul decizional al autorităților de concurență.

2.4.3. Evaluarea acquis-ului din perspectiva altor acorduri de integrare regională

Dintr-o altă perspectivă – și anume prin comparație cu celelalte acorduri de integrare regională analizate mai înainte – dispozițiile Acordurilor Europene care reglementează sfera concurenței apar ca nefiind rodul unei filosofii coerente, având serioase lacune de concretețe și cuprinzând ambiguități fundamentale în materie de asigurare a punerii în aplicare.

Subliniem încă o dată că deficiențele Acordurilor Europene în materie de reglementare a problematicii concurenței analizate în continuare apar exclusiv în raport cu alte aranjamente integraționiste, care prevad o apropiere mult mai substanțială între parteneri. Ori, nu trebuie scapat din vedere ca, deși conțin numeroase referiri la armonizarea legislației țărilor semnatare cu cea comunitară și la liberalizarea graduală a circulației bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, cea mai mare parte a acestor prevederi sunt exprimate în termeni neangajanți (best endeavours), iar nu ca obligații ferme (binding). În fond, daca facem abstracție de puternicul lor simbolism, Acordurile Europene aparțin categoriei acordurilor de liber-schimb (ba înca incomplete, deoarece liberalizarea comerțului reciproc cu produse agricole nu este prevazută drept obiectiv ferm, cu calendar precis de punere în practică).

Ori, pentru un simplu acord de liber-schimb limitat la sfera comerțului cu produse industriale, gradul de exigență a prevederilor referitoare la concurență este cu adevarat fără precedent. O comparație cu prevederile în aceeași materie ale NAFTA – pe care le-am menționat mai sus – demonstrează această aserțiune. Pot fi găsite mai multe explicații pentru preocuparea deosebită de a include reguli de concurență în textul Acordurilor europene:

 – faptul ca ele au fost concepute și negociate într-o perioada în care politica de concurență începuse deja să fie privită drept un element crucial al oricăror noi eforturi de liberalizare a comerțului mondial și drept un posibil substitut al măsurilor tradiționale de politică comercială;

 – probabila percepție a Comunitații cu privire la riscurile pe care le implică intrarea într-o zonă de liber-schimb împreună cu țări unde funcționarea mecanismelor de piață nu era suficient testată, care a antrenat precauții suplimentare, prin “dublarea” instrumentelor de aparare comercială cu reguli de concurență.

 Cea mai serioasă lacună a prevederilor referitoare la concurență pe care le conține Acordul European ține de modul în care sunt formulate obligațiile țărilor asociate semnatare. Deoarece practicile prevăzute de Acordurile Europene nu sunt desemnate drept “prohibite”, ci doar ca fiind “incompatibile cu buna functionare a Acordului”, și aceasta numai în măsura în care afectează comerțul dintre părti, comentatori avizați ai acestor texte apreciază că este “improbabil ca regulile de concurență conținute de Acordurile Europene să aibă caracterul precis și necondiționat care este necesar pentru ca ele sa aibă efect direct. De aceea, este discutabil dacă o entitate privată poate invoca aceste reguli în fața unui tribunal…”.

Acestei ambiguitați (care nu se regăsește, de exemplu, în cazul Acordului EEA) i se adaugă faptul că regulile de aplicare ele însele au fost adoptate cu mare întârziere și doar incomplet (neexistând încă reguli de aplicare pentru prevederile referitoare la ajutoarele de stat).

Or, în mod extrem de surprinzator, poziții exprimate oficial de Comisia Europeană după intrarea în vigoare a Acordurilor Europene tind să confere regulilor privind concurența cuprinse în Acordul European caracterul unor obligații ferme, mai constrângătoare chiar decât obligațiile care decurg din calitatea de membru.

Cel mai grăitor în acest sens este următorul text care se regăsește în “Cartea Alba” privind “Pregătirea Țărilor Asociate din Europa Centrala și de Est pentru Integrarea în Piața Internă a Uniunii Europene” elaborataă de Comisia Europeană în mai 1995 (COM/95/163): “o obligație legală pentru Statele membre de a-și alinia legislația la cea comunitară nu există și ar fi superfluă din cauza rolului Comisiei de autoritate de control potrivit tratatului UE. Pentru țările candidate, situația este – evident – diferită. Ținând seama de obligațiile pe care le au în baza Acordului European, este indispensabil ca ele să adopte un sistem similar cu cel al Comunității…”.

Și mai recent, cu ocazia unui seminar al autoritatilor naționale de concurență desfășurat în 1998 la Bratislava, Comisia Europeană și-a precizat și mai mult punctul de vedere cu privire la modul în care țările candidate trebuie să își formuleze regulile de concurență: “ideal, ar trebui utilizate aceleasi concepte și aceeasși terminologie ca în UE. Orice încercare de a reformula sau re-interpreta noțiunile este susceptibilă să ducă la dispute în viitor”.

Rezumând implicațiile acestor puncte de vedere oficiale, ajungem la următoarele concluzii:

 a) Acordurile Europene ar crea obligații pentru țarile candidate de a adopta reguli de concurența comparabile cu cele comunitare care sunt mai stricte decât obligațiile Statelor Membre însele. Trebuie reamintit ca în cadrul UE pot coexista mai multe reguli nationale de concurența, iar în unele cazuri au fost acordate explicit derogari de la aplicarea unor reguli comunitare de concurenta la solicitarea anumitor State membre.

 b) Adoptarea regulilor de concurență în țarile candidate trebuie imperativ să realizeze aproximarea legislatiei comunitare. Or, o asemenea obligație nu figurează, spre exemplu, în textul Acordului EEA tocmai pentru că acelui document i-au fost atașate de la bun început Protocoale care detaliază regulile de concurență. Cu alte cuvinte, legislatia secundară este un element negociat în cadrul EEA, pe când în cazul Acordurilor Europene, nu există decât o referire “prin ricoseu” la ea, respectiv menționarea adoptării ulterioare a unor reguli de implementare.

c) În mod “ideal”, aproximarea legislației comunitare trebuie facută în cel mai mare detaliu. Acest deziderat contrazice concluziile la care au ajuns mai multe studii efectuate cu privire la politica de concurență în țările “Visegrad”, care au conchis ca “nu există motive puternice pentru o aproximare mai detaliată a legislației. Diferențele rămase nu sunt cele care contează pentru integrarea piețelor produselor și factorilor de producție … O aproximare forțată, în continuare, a detaliilor legislației riscă să distragă atenția de la problema mult mai serioasă care constă în a asigura că aplicarea politicii de concurență ramâne rezonabil de obiectivă în fața substanțialelor presiuni politice făcute pentru a o distorsiona în avantajul unor grupuri particulare de interese”.

 d) Aplicarea acestor reguli de concurență este necesară nu doar în tranzactiile care țin de comerțul bilateral dintre parți, ci și în tranzacțiile interne. Cartea Albă prezumă că aproximarea legislației comunitare implică acceptarea întregii jurisprudente a Curții Europene de Justiție. De aici decurge în mod logic că autoritățile naționale de concurență pot lua decizii proprii, ignorând jurisprudența comunitară, numai dacă nu există precedente în jurisprudenta CEJ sau numai atunci când cazurile respective nu afectează comerțul bilateral. Or, ultima situație ar genera confuzii enorme pentru operatorii economici, care ar fi puși în fața unui dublu standard (în funcție de existența sau nu a unei parți comunitare la o tranzacție dată), de unde rezultă pe cale de consecință că jurisprudența europeană ar deveni valabilă și în țările asociate candidate.

Dintru început, trebuie precizat că această perspectivă nu este justificată de textul tratatului. Se pare ca s-a creat o confuzie majoră prin amalgamarea obligațiilor a căror respectare este indispensabilă pentru a îndeplini prevederile Acordului European, cu cele care trebuie îndeplinite pentru a dobândi calitatea de membru. Practic, s-a ajuns la o inversare a ordinii firești a lucrurilor: politica de concurență din statele candidate este evaluată exclusiv din perspectiva conformității ei cu calitatea de membru al UE, pentru ca apoi să se facă o serie de precizări suplimentare care reflectă tocmai faptul ca, neavând calitatea de membru, țările candidate nu dispun de cadrul instituțional necesar pentru a aplica integral politica de concurență comunitară.

Lacunelor vădite care țin de modul de formulare a regulilor de concurență pe care țările asociate candidate sunt ținute să le adopte și să le aplice li se adaugă ambiguități fundamentale care țin de dispozitivul instituțional. Spre deosebire de Acordul EEA, care permite o extindere a jurisdicției unei autoritați de concurență în anumite cazuri și prevede reguli de cooperare avansată între autorități, în cazul Acordurilor Europene mecanismul de punere în aplicare este extrem de “subțire”. Există două autorități competente, fiecare în propria sa jurisidicție, iar legăturile între ele sunt relativ slabe. Aceste legături nu sunt formalizate decât în cazul regulilor antitrust. Dintre cele trei elemente menționate mai sus ca fiind cele care dau substanța înțelegerilor internaționale dedicate exclusiv problematicii concurenței, cea mai avansată formă nu este prevazută decât în cazul normelor de deferență, unde regulile de aplicare prevăd aplicarea deferenței pozitive (“positive comity”). În rest, cooperarea funcțională nu merge până la formularea de avize cu privire la cazurile investigate de cealaltă autoritate, iar schimbul de informații este limitat la cele cu caracter neconfidențial.

Practic, punerea în aplicare a regulilor de concurență este lăsata exclusiv la latitudinea autorităților de concurență competente, iar prevederile referitoare la reglementarea diferendelor sunt de natura esențialmente politică. Consiliile de asociere pot face recomandări în cazurile în care apar dispute, dar acestea nu sunt obligatorii, iar părțile au posibilitatea de a aplica “măsurile adecvate” pe care le consideră necesare, fără altă limitare decât aceea care ține de respectarea, în cazul contracarării ajutoarelor de stat, a prevederilor Codului GATT/OMC privind Subvențiile și Măsurile Compensatorii.

Acest mecanism de punere în aplicare nu poate funcționa de o manieră relativ satisfacătoare pentru ambele părți decât în materie de reguli antitrust. După cum se va arata mai jos, în cazul ajutoarelor de stat, este greu de înțeles cum pot fi operaționalizate prevederile Acordului European fără a se ajunge sistematic la dispute între părți.

Acest gen de dispozitiv instituțional contrastează puternic cu pretențiile referitoare la aplicabilitatea strictă și predilectă a regulilor comunitare de concurență. El vădește o mare discrepanță dintre intențiile inițiale ale părții comunitare și reflecțiile ulterioare, făcute în contextul în care demersul către accesiune a devenit cert și ireversibil.

Alta țară majoră a prevederilor referitoare la concurență care se regăsesc în Acordul European ține de filosofia incoerentă a prevederilor sale. Acest fapt este vădit din perspectiva coexistenței regulilor de concurență sus menționate cu posibilitatea părților de a recurge la măsuri antidumping și compensatorii în comerțul reciproc. Dupa cum am arătat, aranjamentele integraționiste analizate mai înainte au drept contraparte logică a edictării de discipline ferme și exigente în materie de concurență, renunțarea la măsuri antidumping și compensatorii (de exemplu, ANZCETRA, EEA). Din această perspectivă, faptul ca Acordurile Europene păstrează acestă posibilitate nu poate avea decât semnificația recunoașterii implicite că regulile referitoare la concurență nu sunt suficient de angajante.

Deoarece nu trebuie confundate obligațiile care derivă din Acordul European cu cele care decurg din calitatea de membru, s-ar părea ca nu ar trebui criticat faptul ca UE își rezervă dreptul de a recurge în continuare la măsuri antidumping și/sau compensatorii. Există însă câteva inconsistențe ale poziției comunitare care trebuie relevate.

În primul rând, este vorba de tendința Comisiei Europene de a interpreta prevederile Acordurilor Europene drept obligații ferme, extrem de exigente și “nemediate” de autoritaăile de concurență din statele candidate. Dacă lucrurile ar sta într-adevar astfel, atunci garanțiile privind aplicarea regulilor comunitare de concurență ar fi atât de puternice încât menținerea posibilității de aplicare a măsurilor antidumping și/sau compensatorii ar fi abuzivă.

În al doilea rând, surprinde reticența pronunțată de care dă dovadă Uniunea Europeană față de perspectiva abandonării instrumentelor antidumping și antisubvenții. Și mai preocupant, această reticența pare mai pronunțată la nivelul Statelor Membre decât la nivelul Comisiei Europene. Astfel, în vreme ce Comisia Europeană se referea în 1994 la faptul ca, odată cu punerea în aplicare a regulilor de concurență, “Uniunea ar putea decide să reducă progresiv aplicarea instrumentelor de aparăre comercială”, Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) adoptă o formulare și mai ocolitoare: “Uniunea ar trebui să fie pregatită să ia în considerare renunțarea la utilizarea instrumentelor de apărare comercială.”

În al treilea rând, există un hiatus vădit între între dinamismul pe care îl cere UE din partea țărilor candidate pentru a își ajusta legislația la cea comunitară (nu doar cea referitoare la concurență) și imobilismul cu privire la adaptarea propriilor instrumente de aparare comercială; practic, funcționează două standarde: obligație pentru țările asociate candidate și doar promisiune de a lua în considerare posibilitatea din partea comunitară.

Existența acestei abordări extrem de restrictive în materie de măsuri antidumping si/sau compensatorii este de nejustificat altminteri decât prin considerente de economie politică, și anume presiunile protecționiste ale grupurilor de interese din UE care se simt amenințate de concurența exportatorilor din țările candidate asociate. Există serioase motive de temere că dezarmarea tarifară nu își va produce integral efectele benefice atâta vreme cât ușa este încă deschisă pentru restricții cu caracter netarifar precum măsurile antidumping și compensatorii. În comparație cu alte acorduri de liber-schimb, situația din cadrul Acordului European nu este de apreciat, chiar dacă acesta este presupusă a fi primul pas către o deplină uniune economică. Țări care nu își propun un obiectiv la fel de ambițios, Canada și Chile, au decis în cadrul propriului lor acord de liber-schimb ca, în cazul produselor la care dezarmarea vamală a fost sau va fi fost realizată, să nu mai poată fi aplicate nici măsuri antidumping și/sau compensatorii.

În plus, menținerea posibilitații de a impune restricții importurilor comunitare provenite din țările candidate asociate poate avea efecte contrarii celor scontate: “dacă UE nu renunță unilateral la măsurile de aparare comercială, partenerii din Europa centrala și de est pot avea dificultați în preluarea regulilor comunitare, mai ales în domeniul ajutoarelor de stat, deoarece posibilitatea de a renunța la activitățile dependente de subvenții este foarte legată de capacitatea de a spori exporturile oriunde aceasta este posibil”.

În concluzie, pentru România, politica de concurență nu poate fi privită doar drept unul dintre numeroasele “capitole de negociere”. Miza ei este mult mai importantă. În primul rând, deoarece – așa cum s-a menționat anterior – preluarea regulilor europene de concurență reprezintă o obligatie contractuală, înscrisă ca atare, de altfel, în textele tuturor acordurilor de asociere între UE si țările candidate. Mai mult însă, internalizarea acquis-ului comunitar în această materie presupune modificari de substanță în modul de concepere și conducere a politicii economice, a căror semnificație și impact depașeste cu mult stadiul unor simple ajustări de cadru instituțional și legislativ.

Dubla miză a politicii de concurență în contextul demersului de integrare europeană a României ridică probleme foarte delicate, care nu se regăsesc cu privire la nici unul din celelalte domenii convențional desemnate drept “capitole de negociere”. O ierarhizare logică a stringenței obligațiilor ce incumbă României în acest domeniu ar trebui să îndrepte:

 – din punct de vedere cronologic, către primatul obligațiilor deja asumate în virtutea Acordului European față de cele care nu trebuie asumate decât simultan cu dobândirea calității de membru al UE; și

 – din punct de vedere al exigenței (și, deci, a ajustărilor necesare față de situația actuală), către superioritatea obligațiilor care decurg din calitatea de membru al UE față de cele derivate din statutul de parte semnatară a Acordului European.

 Or, această ordine de priorități nu se regăseste în cazul politicii de concurență. Negocierea aderarii României la UE este un proces supus unui dogmatism inerent, care decurge din aceea că preluarea acquis-ului relevant reprezintă o constantă inevitabilă, pe când singura variabilă asupra căreia se poate acționa este legată de orizontul de timp al acestei preluări. Or, caracterul contractual al obligațiilor deja asumate în virtutea Acordului European este de natură să reducă marja de manevră existentă și cu privire la sus amintitul factor variabil al negocierilor.

2.5. Organisme care reglementează concurența la nivelul economiei naționale

2.5.1. Legea concurenței

Legea concurenței nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996, a fost modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 121/2003 (publicată în M.Of. 875/10.12.2003), aprobată prin Legea nr. 184/17.05.2004 (publicată in M.Of. nr. 461 din data de 24.05.2004).

Adoptarea Legii concurenței nr.21/1996, în vigoare de la 1 februarie 1997, a reprezentat un pas decisiv în normalizarea comportamentelor în economie prin definirea regulilor de comportament și stabilirea modalităților de apărare.

Prin Legea nr. 21/1996 și prin legislația secundară emisă în aplicarea acesteia, România și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în Acordul de Asociere încheiat între România și Uniunea Europeană privind politica în domeniul concurenței, asigurându-se un grad înalt de compatibilitate referitor la modul de tratare și reglementare a întelegerilor, practicilor concertate, abuzului de poziție dominantă și controlului concentrarilor economice. Legislația privind concurența a urmat, în general, linia legislației Comunității. Prevederile art. 81 si 82 din Tratatul de la Amsterdam (inclusiv Regulamentul nr. 1/2003 privind aplicarea acestor articole) se regăsesc în art. 5 și 6 din Legea nr. 21/1996. Prevederile Regulamentului CEE 4064/1989 și 3384/1994 privind controlul concentrarilor economice sunt preluate de Regulamentul privind autorizarea concentrarilor economice adoptat de Consiliul Concurenței. Au fost, de asemenea, adoptate de Consiliul Concurenței, în acelasi spirit, și alte regulamente și instrucțiuni.

Scopul Legii concurenței este acela de a proteja, menține și stimula concurența în beneficiul consumatorilor și pentru crearea conditiilor de analiza pe baza unor principii uniforme a comportamentului agenților economici.

Se impune precizarea că legea asigura protecția concurenței, nu a concurenților (protejarea concurenței conduce la avantaje pentru consumatori și pentru firmele eficiente, în timp ce protejarea concurenților conduce la ineficiență alocativă). Incidența reglementărilor este generală și nediscriminatorie. Legea se aplică agenților economici, definiți, în sens larg, "persoane fizice sau juridice – de cetățenie, respectiv naționalitate română sau străină", indiferent de forma de organizare sau de natura capitalului social al acestora. De asemenea, legea se aplică organelor administrației publice centrale și locale în măsura în care acestea intervin în operațiuni de piață, influentând direct sau indirect concurența.

Legea concurenței interzice practicile anticoncurențiale care înglobează comportamentele monopoliste, respectiv:

– "orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici sau asociații de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, impiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia" și

– "folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute de către unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească ori pe o parte substanțială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurențiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerțului ori prejudicierea consumatorilor".

Legea concurenței interzice, de asemenea, "concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții dominante, conduc sau ar putea conduce la restrangerea, înlaturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia". Plecând de la principiul interesului economic general, care primează, legea acordă excepții pe criterii care pun în balanță efectele anticoncurențiale și cele benefice consumatorului și economiei naționale, atât în ceea ce privește acordurile și înțelegerile, cât și concentrările economice.

Se impune precizarea că nu toate înțelegerile sau practicile concertate sunt prin ele însele ilegale sau generatoare de prejudicii, unele dintre acestea putând beneficia de exceptări de la interdicția prevăzută ca regulă generală, deoarece pot contribui la ameliorarea producției ori distribuției, la promovarea progresului tehnic, îmbunătățirea calității produselor și a gradului de competitivitate a acestora pe piața internă și externă, întărirea pozițiilor concurențiale ale întreprinderilor mici și mijlocii. Subliniem, de asemenea, că deținerea unei poziții dominante pe piața româneasca nu este prohibită.

Agenții economici care dețin o poziție dominantă pe piața relevantă intră sub incidența legii numai dacă abuzează de această poziție prin recurgerea la fapte anticoncurențiale, care au ca obiect sau efect afectarea comerțului ori prejudicierea consumatorilor. Concentrările economice, care se pot realiza pe calea fuzionării ori a dobândirii direct sau indirect a controlului unuia sau mai multor agenți economici, sunt interzise numai în măsura în care, având ca efect crearea sau consolidarea unor poziții dominante, conduc sau ar putea conduce la afectarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.

Dacă în urma analizei documentației depusă de agenții economici implicați într-o concentrare economică reiese că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (creșterea eficienței economice și a competitivității la export, asigurarea de avantaje de care să beneficieze și consumatorii prin prețuri reale mai reduse) și pe baza criteriilor stabilite de lege se apreciază că o concentrare economică este compatibilă cu un climat concurențial normal, aceasta poate fi admisă. Dispozițiile privind practicile anticoncurențiale și concentrările economice nu se aplică agenților economici a căror cifră de afaceri, respectiv cotă de piață se situează sub nivelul prevăzut de lege. Sunt exceptate de la această regulă practicile anticoncurențiale care privesc prețuri, tarife, acorduri de partajare a pieței și licitațiile, care sunt considerate nocive mediului concurențial prin ele însele, indiferent de nivelul cifrei de afaceri sau cotei de piață deținută de agenții economici care săvârșesc faptele.

Modificările și completările aduse Legii concurenței prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 121/2003 vizează, în principal:

Renunțarea la obligativitatea notificării înțelegerilor, deciziilor asociațiilor de agenți economici și practicilor concertate care se încadrează în categoriile exceptate. Astfel de practici sunt considerate legale, fără obligația notificării sau obținerii unei decizii din partea Consiliului Concurenței, dar agenții economici care invocă beneficiul exceptării pe categorii sunt ținuți să facă dovada îndeplinirii condițiilor și criteriilor prevăzute de lege.

 Noi reglementări privind pragurile de minim pentru întelegeri anticoncurențiale, dar nivelul acestora este mai redus decat în UE, asigurând un control mai riguros al respectării regulilor concurenței.

Actul normativ prevede diferențierea condiției privind cota de piață deținută de agenții economici concurenți, de cea deținută de agenții economici care nu sunt concurenți, astfel:

– cota de piață totală a agenților economici implicati în întelegerea, decizia asociației de agenți economici sau practica concertată nu depasește 5% pe nici una dintre piețele relevante afectate, în cazul înțelegerilor, deciziilor luate de asociațiile de agenți economici sau practicilor concertate dintre agenții economici concurenți sau

– cota de piață a fiecărui agent economic implicat în înțelegerea, decizia asociației de agenți economici sau practica concertata nu depaseste 10% pe nici una dintre piețele relevante afectate, în cazul înțelegerilor, deciziilor luate de asociațiile de agenți economici sau practicilor concertate dintre agenții economici care nu sunt concurenți.

Majorarea pragurilor sub care nu există obligativitatea notificării concentrărilor economice, respectiv dispozițiile privind concentrările economice nu se aplică: "atunci când cifra de afaceri cumulată a agenților economici implicați nu depăsește echivalentul în lei a 10.000.000 EURO și nu există cel puțin doi agenți economici implicați în operațiune care să realizeze pe teritoriul României, fiecare în parte, o cifră de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a 4.000.000 EURO.

Actul normativ prevede "amenda de până la 1% din cifra de afaceri totală din anul financiar anterior sancționării", pentru contravențiile prevăzute de art.55 și "amenda de până la 10% din cifra de afaceri totală din anul financiar anterior sancționării", pentru contravențiile prevăzute de art.56. De asemenea, actul normativ prevede modificarea amenzilor cominatorii, care sunt "în sumă de până la 5% din cifra de afaceri zilnică medie din anul financiar anterior sancționării, pentru fiecare zi de întârziere". Actul normativ atribuie competența Consiliului Concurenței să stabilească, prin instrucțiuni, condițiile și criteriile de aplicare a unei politici de clemență, care poate merge până la absolvire de răspundere pecuniară.

Promovarea și susținerea regulilor de concurență, inclusiv prin actele normative care reglementează alte domenii. Între atribuțiile Consiliului Concurenței se regăsește și aceea de a "emite aviz conform pentru proiectele de acte normative care pot avea impact anticoncurențial și propune modificarea acelora care au un asemenea efect";

Stabilirea unor termene speciale de prescripție a dreptului autoritțăii de concurență de a aplica sancțiuni pentru încălcarea prevederilor Legii concurenței;

Îmbunătățirea capacității administrative prin existența unei singure instituții responsabilă cu administrarea legislației în domeniul concurenței și ajutorului de stat.

În luna noiembrie a anului 2004, a fost adoptată Legea nr. 538 privind modificarea și completarea Legii concurenței nr.21/1996, publicată în M.Of. nr.1130 din data de 30.11.2004. Demersurile legislative ale Consiliului Concurenței au avut în vedere preluarea recomandărilor formulate de Comisia Uniunii Europene, în scopul armonizării cu legislația europeană.

Au fost aduse modificări esențiale Legii concurenței ce au condus la eliminarea tratamentului diferențiat pentru regiile autonome și societatile comerciale cu capital majoritar de stat, față de ceilalți agenți economici. Astfel, au fost abrogate prevederile art. 6 lit. e) si a art. 7 alin. (4) și (6).

În anul 2004, Consiliul Concurenței a elaborat și a adoptat, cu avizul Consiliului Legislativ, un set important de noi regulamente și instrucțiuni și a amendat sau, dupa caz, a abrogat unele dintre regulamentele și instrucțiunile existente. Astfel, tinând seama de evoluția acquis-ului comunitar și de noile reglementări prevăzute de Legea concurenței, Consiliul Concurenței a adoptat 18 regulamente și 10 instrucțiuni.

2.5.2. Consiliul Concurenței

Consiliul Concurenței a fost înființat prin Legea concurenței nr. 21/1996, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 121/2003.

Consiliul Concurenței reprezintă România în relațiile cu organizațiile și instituțiile internaționale de profil și cooperează cu autoritățile de concurență comunitare și extracomunitare. Ca urmare, Consiliul Concurenței a fost desemnat de Guvernul României să coordoneze negocierea Capitolului "Politica concurenței" în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană.

Rolul Consiliului Concurenței în calitate de autoritate administrativă autonomă are două dimensiuni: una corectivă privind restabilirea și menținerea unui mediu competitiv normal, iar cealaltă, dimensiunea preventivă de monitorizare a piețelor și supravegherea actorilor pe aceste piețe.

În conformitate cu prevederile Legii concurenței, Consiliul Concurenței are drept scop protejarea și stimularea concurenței pentru asigurarea unui mediu concurenșial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.

Consiliul Concurenței este format din 7 membri: un președinte (a cărui funcție este asimilată celei de ministru), 2 vicepreședinți (a căror funcție este asimilată celei de secretar de stat) și 4 consilieri de concurență (a căror funcție este asimilată celei de subsecretar de stat). Membrii Consiliului Concurenței sunt numiți în funcție de către Președintele României, la propunerea Guvernului. Durata mandatului membrilor Consiliului Concurenței este de 5 ani, aceștia putând fi reinvestiți de cel mult înca o dată (în urma modificării Legii concurenței nr. 21/1996, un vicepreședinte și doi consilieri de concurență au mandat de 2 ani și jumătate numai la numirea primului plen).

Calitatea de membru al Consiliului Concurenței este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activități profesionale sau de consultanță, cu participarea la conducerea sau administrarea unor entități publice ori private sau cu deținerea de funcții sau demnități publice, cu excepția activității didactice din învătamântul superior.

Membrii plenului Consiliului Concurenței nu pot fi desemnați experți sau arbitri, nici de părți și nici de instanța judecătorească sau de către o altă instituție. Membrii plenului Consiliului Concurenței nu reprezintă autoritatea care i-a numit și sunt independenți în luarea deciziilor.

Membrii Consiliului Concurenței și inspectorii de concurență nu pot face parte din partide sau alte formațiuni politice.

Inspectorii de concurență din cadrul Consiliului Concurenței, cu excepția debutanților, au fost abilitați, prin lege, cu puteri speciale de inspecție pentru investigarea încălcarii prevederilor Legii concurenței nr. 21/1996, cu modificările și completările ulterioare și ale Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, cu modificările și completările ulterioare.

Consiliul Concurenței își desfășoară activitatea și deliberează în plen și în comisii.

Fiecare comisie este formată din 2 consilieri de concurență în componența stabilită de președintele Consiliului Concurenței, pentru fiecare caz în parte, și este condusă de către un vicepreședinte al Consiliului Concurenței.

Președintele Consiliului Concurenței ordonă efectuarea de investigații și desemnează raportorul pentru fiecare investigație.

Consiliul Concurenței examinează în plen:

– rapoartele de investigație, cu eventualele obiecții formulate la acestea, și decide asupra măsurilor de luat;

– autorizarea concentrărilor economice;

– sesizarea instanțelor judecătorești în aplicarea prevederilor Legii concurenței;

– punctele de vedere, recomandările și avizele de formulat în aplicarea dispozițiilor Legii concurenței;

– categoriile de înțelegeri, decizii de asociere și practici concertate propuse pentru exceptare;

– proiectele de reglementări propuse spre adoptare;

– raportul anual asupra situației concurenței;

– analiza încălcării prevederilor "

În formațiunile deliberative fiecare membru dispune de un vot; în caz de egalitate de voturi, soluția votată de președinte prevalează.

Structura organizatorică și de personal, precum și procedurile de funcționare ale Consiliului Concurenței sunt stabilite prin Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței.

Consiliul Concurenței își întocmește proiectul de buget propriu, care se prevede distinct în bugetul de stat.

Consiliul Concurentei are urmatoarele atributii in domeniul concurentei:

– ia decizii pentru cazurile de încalcare a prevederilor Legii concurenței; certifică, la cererea agenților economici sau a asociațiilor de agenți economici pe baza investigațiilor efectuate și pe baza dovezilor prezentate, că nu există temei pentru intervenția sa în conformitate cu prevederile Legii concurenței;

– ia decizii de acordare a dispenselor de exceptări individuale de întelegeri, decizii luate de asociațiile de agenți economici sau practici concertate, precum și decizii în cazurile de concentrări economice; asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii;

– efectuează, din proprie initiațivă, investigații utile pentru cunoașterea pieței; sesizează Guvernul asupra existenței unei situații de monopol sau a altor cazuri care cad sub incidența legii și propune luarea măsurilor considerate necesare pentru remedierea disfuncționalităților constatate;

– sesizează instanțele judecătorești asupra cazurilor în care acestea sunt competente; urmărește aplicarea dispozițiilor legale și a altor acte normative incidente în domeniul de reglementare al Legii concurenței;

– sesizeaza Guvernului cazurile de imixtiune a organelor administrației publice centrale și locale în aplicarea Legii concurenței;

– emite aviz conform pentru proiectele de acte normative care pot avea impact anticoncurențial și propune modificarea acelora care au un asemenea efect;

– face recomandări Guvernului și organelor administrației publice locale pentru adoptarea de mșsuri care să faciliteze dezvoltarea pieței și a concurenței;

– propune Guvernului și organelor administrației publice locale luarea de măsuri disciplinare împotriva personalului din subordinea acestora, în cazul în care acesta nu respectă dispozițiile obligatorii ale Consiliului Concurenței; realizează studii și întocmește rapoarte privind domeniul său de activitate și furnizează Guvernului, publicului și organizațiilor internaționale specializate informații privind această activitate;

– reprezintă România și promovează schimbul de informații și de experiență în relațiile cu organizațiile și instituțiile internaționale de profil și cooperează cu autoritățile de concurență straine și comunitare;

– stabilește și aprobă misiunea, strategia generală și programele de activitate ale autorității de concurență.

Consiliul Concurenței va comunica punctul său de vedere asupra oricărui aspect în domeniul politicii concurențiale, la cererea:

– Președintelui României; comisiilor parlamentare, senatorilor și deputatilor; organelor administrației publice centrale și locale;

– organizaților profesionale, patronale și sindicale, incluzând printre acestea și Camera de Comert și Industrie a României;

– organizațiilor pentru protecția consumatorilor; instanțelor judecătoresti și parchetelor.

Consiliul Concurenței întocmește anual un raport privind activitatea sa și modul în care agenții economici și autoritățile publice respectă regulile concurenței, potrivit prezentei legi. Raportul se adoptă în plenul Consiliului Concurenței și se dă publicității.

2.5.3. Acorduri internaționale, regionale și bilaterale care reglementează politica concurenței

În majoritatea cazurilor care intră sub incidența legii concurenței, investigațiile privind practicile anticoncurențiale implică mai multe țări. Aceasta a condus la dezvoltarea acordurilor bilaterale, regionale și a cooperarii internaționale privind armonizarea abordărilor și aplicarea legislației concurenței.

Acordurile regionale includ prevederi de cooperare pentru punerea în aplicare a legislației concurenței:

– Cooperare în aplicarea legislației concurenței

– Acordul asupra Zonei Economice Europene (EEA) stabilește regulile de concurență aplicabile în cadrul EEA.

Statele EFTA care sunt Părti Contractante la Acordul EEA și-au stabilit un sistem instituțional separat pentru administrarea acestor prevederi. Acordul EEA conține, de asemenea, prevederi privind atribuțiile din cazuistica dintre autoritățile EFTA și Comisia CE din domeniul concurenței.

În cadrul țărilor din MERCOSUR au fost încheiate câteva acorduri de cooperare între agenții specializate în domeniul concurenței, prin care sunt stabilite proceduri pentru consultări și asistență tehnică reciprocă. În mod special, au fost stabilite legături apropiate între agențiile pentru concurență din Argentina și Brazilia acestea au avut un impact pozitiv asupra unificării standardelor utilizate de cele două agenții.

În cadrul NAFTA, Grupul de Lucru pentru concurență a fost mandatat să studieze corelația dintre politica concurenței și comerț, în contextul Zonei de comerț Liber create de NAFTA. Problemele studiate până în prezent de acest grup, pe baze comparative, au inclus restricțiile orizontale, cartelurile de export, controlul fuzionărilor, abuzul de poziție dominantă, tratamentul național și drepturile de acțiune private. Recent, Grupul s-a orientat către studierea cazurilor de concurență cu dimensiuni transfrontaliere, de exemplu, practicile monopoliste care impiedică accesul pe piață.

2.5.4. Controlul concurenței

Din analiza diferitelor tipuri de piață se observă că elementul care leagă modelul teoretic al pieței cu diferite piețe reale îl constituie concurența. Acest fenomen are în vedere situația economică rezultată din interacțiunea întreprinderilor rivale, pe o piață dată, la cumpararea și vânzarea unor mărfuri identice sau substituibile, care răspund acelorași nevoi.

Implicând agenții economici și interferențele lor – cumpărări și vânzări de produse, substituții de bunuri și servicii, prețul și relațiile de preț – fenomenul respectiv trebuie avut în vedere sub toate aspectele sale, el având un rol deosebit în evoluția de ansamblu a economiei de piață.

Din cercetarea axiomelor modelului teoretic al concurenței pure și perfecte reiese că în condițiile necesare manifestării legii cererii și ofertei, concurența exercită o presiune permanentă, prin intermediul prețurilor, asupra gestiunii costurilor de producție și comprimării prețurilor. În același timp, ea contribuie la lărgirea pieței, deoarece cantitatea cerută de consumatori este cu atât mai mare, cu cât prețul este mai scăzut. Concurența reprezintă, în același timp, o libertate a prețurilor, ceea ce permite consumatorilor de a repera fumizorii cei mai avantajosi, iar producătorilor să caute o creștere a clientelei, printr-o comprimare continua a prețurilor. Orice blocaj al prețurilor, introdus în economie, provoacă multiple și puternice dezechilibre. Concomitent, trebuie avut în vedere și faptul că libertatea prețului nu este o libertate a creșterilor abuzive, cel mai bun mijloc de contracarare a unor abuzuri de acest gen fiind, în mod precis, tot concurența.

Concurența nu este însă spontana, iar pentru asigurarea respectării mecanismului concurențial fiecare țară își pune la punct propriile reglementări, care sancționeaza strict infracțiunile economice căutând, în același timp, a domina influența anumitor înțelegeri și concentrări monopoliste sau oligopoliste care impiedică funcționarea normală a mecanismului de piață..

Între principalele infracțiuni economice sancționate de reglementările proconcurențiale se înscriu multiple aspecte. Dintre acestea considerăm semnificative pentru intervenția statului sub aspectul controlului și asigurării unei concurențe loiale următoarele:

– Refuzul de a vinde un produs către un cumpărător în condițiile în care este disponibil. În acest context, este interzis unui vânzător să-și aleagă clienții și să refuze unora dintre aceștia anumite baremuri de preț, sau eșantioane de produs care sunt distribuite în mod obișnuit și care impiedică informarea respectivilor clienți cu privire la posibilitățile reale de cumpărare.

– Înțelegerile intervenite între anumiți vânzători, pentru a impiedica jocul concurenței și libertatea prețurilor.

– Impunerea unor anumite niveluri de preț distribuitorilor, precum și oricare altfel de presiuni asupra revânzărilor cu privire la prețurile de vânzare practicate de către acestia în relațiile cu publicul cumpărator.

– Practicarea unor prețuri de atragere, practică ce constă în ademenirea clientelei pe diferite căi – afisarea unor prețuri mici ce revin mărfurilor deficitare, publicitate pentru o serie de mărfuri ce nu se găsesc etc. – care, odată intrată în unitatea comercială, să fie influențată pentru a cumpăra alte produse.

– Înșelarea consumatorilor asupra prețurilor sau a calității mărfurilor, printr-o publicitate dubioasa sau printr-o etichetare necorespunzătoare. De pilda, pentru toate produsele alimentare, etichetarea trebuie să asigure precizarea prețului unitar, compoziția, aditivii și țara de proveniență.

– Vinderea în pierdere, cu excepția unor condiții speciale, ca închiderea unui magazin, lichidarea unor stocuri greu vandabile, faliment etc. În legătură cu această formă de infracțiune, sancționată prin reglementările proconcurențiale, trebuie precizat faptul că ea nu lezează consumatorul, dar deformează, prin vicleșug, concurența, deoarece răpește întreaga semnificație a prețurilor de vânzare. În același timp, sistemul respectiv ascunde intenții dăunătoare, deoarece nu se poate concepe o supraviețuire economică prin pierderi de valori.

Deși, prin natura sa, concurența trebuie sa fie liberă și loială, ea reprezintă o luptă continuă care sancționează prompt erorile combatanților. Având ca mobil, în multe cazuri, deposedarea participanților de pozițiile dominante pe care le dețin, politicile concurenței degenereaza în excese care tulbură sau dereglează buna funcționare a mecanismului de piață. De aceea, sunt interzise prin diverse reglementări juridice, alături de infracțiunile prezentate mai sus, toate acțiunile și intențiile care riscă a impiedica, restrânge sau denatura jocul concurenței, în special prin crearea unor obstacole în scăderea prețurilor de vânzare, favorizând creșterea sau scăderea artificială a prețului sau impiedicarea progresului tehnic. Cu toate măsurile luate împotriva practicilor anticoncurențiale, apar totuși o serie de fenomene care se constituie în veritabile obstacole ce frânează concurența, Asemenea obstacole în calea liberei concurențe provin din două importante surse: eludarea condițiilor presupuse de piața model și recurgerea la o serie de factori anticoncurențiali. Eludarea exigentelor și îngradirea condițiilor pe care le presupune piața model, bazată pe concurența pură și perfectă, iși gasește materializarea în următoarele aspecte:

a) existența unor puternice dificultăți cu privire la pătrunderea pe o anumită piață, create de firmele existente deja în cadrul diferitelor branșe cu o puternică intensitate specific capitalistă, care constă în a-și exploata la maximum diferitele avantaje de care dispun în cadrul pieței ramurii respective.

De pildă, pătrunderea unor noi firme în cadrul pieței produselor electronice sau pe piața automobilelor impune eforturi de mari proporții, greu de asigurat de o firma nou creată. Un asemenea obstacol are drept consecință înlocuirea unei piețe concurențiale cu piețe oligopoliste, caracterizate prin înțelegeri și carteluri care limitează substanțial concurența;

b) bunurile, serviciile și factorii de producție – munca și capitalul – nu ating gradul de mobilitate presupus de piața model. Circulația unor produse care teoretic trebuie asigurată prin jocul forțelor ofertei și cererii, este supusa unor reglementări, iar existența unor brevete protejează un timp întreprinderile care le exploatează. Forța de muncă și capitalul sunt supuse unor legi salariale și, respectiv, unor legi și reglementări financiare și, în sfârsit, normele și baremurile vamale existente la nivel național se opun concurenței internaționale și liberei circulații a capitalului;

c) piețele, în care cea mai mare parte, nu sunt transparente, ceea ce genereaza o slabă informare a consumatorilor și obligația, indirectă, a acestora de a accepta un preț mai ridicat decat cel care rezultă din jocul cererii și ofertei. În aceste condiții, ofertanții (producători și comercianți) își pot permite să segmenteze piața, încercând să propună prețuri și mărci diferite, în funcție de clientela și de gradul de informare al acesteia.

Recurgerea la o serie de practici anticoncurențiale își are originea în puterea de piață la care au ajuns o serie de firme sau întreprinderi. Uzând de o asemenea putere economică, ele pot acționa atât pentru impiedicarea unor scăderi ale prețului pe piață, dezavantajând astfel masa largă a consumatorilor. Este vorba de înțelegeri, carteluri, cotări de piață, premii și alte acțiuni similare de tipul celor semnalate cu ocazia analizei caracteristicilor piețelor de monopol și, îndeosebi, a celor oligopoliste, toate având efecte negative asupra concurenței, acționând atât în detrimentul întreprinderilor concurente, cât și în defavoarea consumatorilor ale caror interese sunt lezate, lipsindu-i de accesul la prețurile de piață în ceea ce priveste produsele de care au nevoie.

Ținând seama de conținutul acestor practici dăunătoare pieței concurențiale și, îndeosebi, de efectele deosebit de nocive pentru evoluția normală a economiei de piață, precum și de puterea economică la care pot ajunge firmele monopoliste, care pot influețta chiar puterea publică, majoritatea țărilor au trecut la elaborarea unor reglementări antitrust, menite a îngradi respectiva putere economică a monopolurilor și oligopolurilor. Există astfel, în momentul de față, o legislație antitrust în toate țările capitaliste. În această privință, de pildă în SUA, prin legile din 1890 și 1914, reprezintă un fel de pionerat față de sistemul francez de control al concurenței, care datează din 1945, îmbunătățit în anul 1986 printr-o lege specială. O asemenea legislație există și la nivelul Uniunii Europene, care, prin tratatul de la Roma, interzice orice practică ce ar avea ca efect împiedicarea, restrângerea sau deformarea concureței.

CAPITOLUL III ANALIZA UNOR SITUAȚII DE PRACTICI ANTICONCURENȚIALE MANIFESTATE PRIN PREȚ

3.1. Descrierea situației de practică anticoncurențială în cazul SICOMED

Din cauză ca a forțat monopolul în producerea de Piafen, încălcând Legea concurenței, SICOMED a trebuit să platească o amendă de 500 de milioane de lei. În plus, societatea a fost obligată să-și revizuiască veniturile, după ce Consiliul Concurenței a hotărât să confiște profiturile obținute prin încălcarea legislației. Decizia a venit după trei ani de la prima reclamație și la scurtă vreme după ce Uniunea Europeană a decis să urmărească atent activitatea Consililui Concurenței.

Consiliul Concurentei a amendat SICOMED pentru că în perioada 2001-2002 a eliminat concurența de pe piața Piafenului, încălcând legislația in vigoare. Alături de SICOMED, Consiliul a mai decis sa amendeze cu 5 milioane de lei societatea Microsin SRL, cu care a colaborat producătorul de medicamente sancționat. În octombrie 2001, Antibiotice Iasi a reclamat la Consiliul Concurenței faptul ca Microsin SRL, singurul producător al substanțelor care stau la baza medicamentului Piafen, a sistat livrările fără o motivație economică. Societatea ieșeană a avertizat atunci că motivul acestei decizii ar putea fi o înțelegere de exclusivitate semnată de Microsin cu celălalt producător de Piafen, SICOMED.

Piața românească a Piafenului este acoperită atât de SICOMED, cât și de Antibiotice Iași. SICOMED este unic producător de Piafen injectabil, în timp ce Antibiotice Iași este unic producător de Piafen supozitoare. Practic, cele două tipuri de Piafen nu se concurează deoarece supozitorul nu poate fi substituit cu piafen injectabil, susțin responsabili din cadrul Antibiotice Iași.

După declanșarea investigației, Consiliul Concurenței a descoperit că, într-adevăr, la sfirșitul anului 2000, SICOMED și Microsin semnaseră un acord prin care “componentele pentru Piafen produse de SC Microsin SRL să fie vândute exclusiv către SICOMED”. În urma deciziei luate de Microsin, de a nu mai furniza două substanțe componente către Antibiotice, societatea a fost nevoită să sisteze producția de Piafen supozitoare timp de câteva luni.

Potrivit cercetarilor Consiliului, din cauza acestei decizii, în 2001 vânzarile de Piafen ale societății Antibiotice au scăzut, în timp ce vânzarile SICOMED au crescut de 2,5 ori față de anul precedent. Exclusivitatea dintre Microsin și SICOMED a încetat în ianuarie 2002, dată de la care societatea a început să furnizeze componente pentru Piafen și către Antibiotice Iași. În urma investigației, Consiliul a decis să amendeze societătile care au determinat scoaterea temporară de pe piață a Piafenului produs de Antibiotice. În plus, instituția de control a hotărât să confiște și veniturile nete suplimentare obținute de SICOMED în acea perioada.

Din calculele efectuate, profiturile nete suplimentare obținute de SICOMED în acea perioadă au depășit 1,1 miliarde lei. Conducerea SICOMED a anuntat că va respecta întru totul decizia Consiliului. “Acest incident datează din anul 2001 și nu este relevant pentru activitatea noastră actuală”, a adaugat Klaas Postema, președintele Consiliului de Administrație al SICOMED. “A fost singura dată când am avut astfel de probleme. Acum suntem în relații foarte bune cu această societate”, a spus Nadia Comănescu, consilier în proprietate industrială al societății Antibiotice Iași.

3.2. Măsuri pentru combaterea practicilor anticoncurențiale la SICOMED

DECIZIA

Nr. 318 din 30.11.2004

Plenul Consiliului Concurenței

În baza dispozițiilor:

1. Decretului prezidențial nr. 57/17.02.2004 privind numirea membrilor plenului Consiliului Concurenței.

2. Legii concurenței nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 88 – Partea I, din 30 aprilie 1996, cu modificările și completările ulterioare.

3. Regulamentului de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 288 din 01.04.2004, cu modificările și completările ulterioare.

4. Regulamentului pentru aplicarea prevederilor art.5 și 6 din Legea concurenței nr.21/1996, cu modificările și completările ulterioare, privind practicile anticoncurențiale, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr.430 din 13.05.2004.

5. Instrucțiunilor cu privire la definirea pieței relevante în scopul stabilirii părții substanțiale de piață, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr.288 din 1.04.2004.

Având în vedere că:

1. Prin Ordinul Șefului Oficiului Concurenței nr.137/28.08.2001 s-a dispus declanșarea unei investigații având ca obiect posibila încalcare a dispozițiilor art.5(1), 6 și 13 din Legea concurenței nr.21/1996 de către SC SICOMED SA București (numită în continuare SICOMED).

2. Investigația a fost deschisă din oficiu, ca urmare a anunțului transmis de SICOMED, publicat în ziarele Adevărul și Romania Liberă din 18 iulie 2001, cu privire la sistarea fabricației a 50 de medicamente, majoritatea injectabile.

3. SICOMED și-a justificat actiunea de oprire a fabricației pe faptul că “de cel putin 6 luni, societatea comercializează produse injectabile cu pierderi care cresc continuu”, datorită creșterii costurilor de producție. La rândul sau, creșterea costurilor de producție se datorează introducerii în fabricație a standardelor de calitate cerute de obligativitatea implementării “regulilor de bună practică de fabricație”, în timp ce autoritățile responsabile în domeniul stabilirii și ajustarii preturilor – Ministerul Sanatatii și Familiei și Oficiul Concurentei, nu sunt de acord cu creșterile de prețuri solicitate de SICOMED.

4. În data de 4.10.2001 s-a primit sesizarea nr. 2256F de la SC ANTIBIOTICE SA Iași (numită în continuare ANTIBIOTICE), care acuza SC MICROSIN SRL Bucuresti (numită în continuare MICROSIN) și SICOMED de încălcarea prevederilor Legii concurenței nr.21/1996. ANTIBIOTICE a reclamat că MICROSIN, care este singurul producător al substanțelor de baza folosite la fabricarea medicamentului piafen, a sistat, fără o motivație economică, orice livrare a acestor substanțe. În sesizarea transmisă Oficiului Concurenței, ANTIBIOTICE presupune ca aceasta situație ar fi rezultatul unei ințelegeri survenite între MICROSIN și SICOMED, având ca scop aducerea societății ANTIBIOTICE în imposibilitatea de a fabrica piafen. Această sesizare a fost conexată la investigația declanșată prin Ordinul Șefului Oficiului Concurenței nr.137/28.08.2001 referitoare la posibila încalcare a dispozițiilor art.5(1), 6 și 13 din Legea concurenței nr.21/1996 de către SICOMED.

5. În data de 11.09.2002 are loc audierea părților implicate în plenul Consiliului Concurenței, respectiv a SICOMED și MICROSIN.

6. Raportul de investigație al Oficiului Concurenței a reținut drept comportament abuziv în sensul art.6 lit.a), b) și g) din Legea concurenței nr.21/1996, fapul că SICOMED a solicitat creșteri excesive de prețuri, iar în urma refuzului autorităților competente de a accepta majorarea de preț a sistat fabricarea unor medicamente. Oficiul Concurenței a apreciat că decizia SICOMED de a sista fabricația nu a avut la bază argumente economice. Selecția produselor la care a fost sistată producția nu a avut drept scop renunțarea la acele produse la care, în conformitate cu situațiile prezentate de societate, s-au înregistrat pierderi, ci crearea unei penurii, în special de medicamente injectabile de urgență și a unei presiuni puternice asupra autorităților publice implicate în avizarea prețurilor.

7. Pentru combaterea acuzatiei de incalcare a art. 6 lit.a), b) și g), SICOMED a transmis Consiliului Concurentei observatiile finale formulate la Raportul de Investigatie al Oficiului Concurentei precum și “Studiu privind rentabilitatea portofoliului de produse în perioada ianuarie-iunie 2001” efectuat de firma BDO Conti Audit SA prin care se mentioneaza faptul ca SICOMED a inregistrat pierderi la toate produsele a caror fabricatie a fost sistata.

8. In urma deliberarilor, Plenul Consiliului Concurentei a dispus prin Decizia nr. 364/25.09.2002, restituirea raportului de investigatie catre Oficiul Concurentei „spre completare cu elemente privind:

– piata relevanta ;

– relatia cost-pret pentru gama celor 67 de produse pentru care SICOMED a incetat productia;

– motivarea în drept a propunerilor de masuri și sanctiuni.”

9. În baza Ordinului Presedintelui Consiliului Concurentei nr.108/10.05.2004, investigatia este preluata de catre Directia Bunuri de Consum din cadrul Consiliului Concurentei.

10. Raportul de investigație al Consiliului Concurentei a reținut următoarele:

a) La sfârșitul anului 2001 SICOMED a reluat fabricarea medicamentelor pentru care în iulie 2001 a decis sistarea producției, fără a obține integral creșterile de preț solicitate. SICOMED a înregistrat pierderi în perioada premergătoare sistării fabricației, așa cum reiese din concluziile expertului extern, respectiv firma BDO Conti Audit SA.

Societățile de medicamente private își stabilesc portofoliul de produse după criterii economice, neexistând prevederi legale care să oblige aceste societăți să fabrice un anumit medicament dacă acesta nu este rentabil, precizează Agenția Națională a Medicamentului.

În perioada analizată prețul medicamentelor de uz uman din producția internă se stabilea cu avizul Oficiului Concurenței pe baza indicelui prețului de consum. În aceste condiții concurență prin preț la nivelul producției interne era contracarată de autoritatea de reglementare.

În concluziile raportului de investigație, nu a fost reținută săvârșirea practicii anticoncurențiale constând în folosirea în mod abuziv a poziției dominante deținute, prin impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare; limitarea producției, distribuției sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor și exploatarea stării de dependență în care se găsește un agent economic.

b) La data de 4.12.2000, SICOMED și MICROSIN au încheiat un acord prin care părțile stabilesc că “începând cu această dată, componentele pentru piafen – clorhidrat de pitofenonă și bromometilat de fenpipramidă – produse de S.C. MICROSIN SRL, să fie vândute exclusiv către SICOMED”.

MICROSIN era singurul producător de clorhidrat de pitofenonă și bromometilat de fenpipramidă pe piața românească. Cererea pentru cele două substanțe era reprezentată de cei doi producători de piafen: ANTIBIOTICE și SICOMED.

Anterior încheierii acordului MICROSIN a livrat cele două componente necesare în producerea piafenului ambilor producători. ANTIBIOTICE a înregistrat întârzieri la termenele de plată angajate față de MICROSIN, cu efecte negative în situația financiară a acestei societăți. Piafenul este un medicament care se produce în diverse forme galenice – soluție injectabilă, comprimate și supozitoare – de către doi producători: ANTIBIOTICE și SICOMED. ANTIBIOTICE produce piafen sub formă de supozitoare și comprimate, iar SICOMED produce acest medicament sub formă de soluție injectabilă și comprimate.

Piețele relevante afectate de înțelegerea SICOMED-MICROSIN sunt: piețele din amonte – materii prime, respectiv piața clorhidratului de pitofenonă și piata bromometilatului de fenpipramida și piata produsului finit, respectiv piața piafenului.

SICOMED a impus producătorului de substanțe –MICROSIN – să nu mai livreze clorhidrat de pitofenonă și bromometilat de fenpipramidă către ANTIBIOTICE.

În anul 2001 vânzarile de piafen ale ANTIBIOTICE au scăzut. Poziția de monopol dobândită pe piețele tuturor formelor galenice ale medicamentului piafen au permis SICOMED realizarea de venituri suplimentare mai ales prin creșterea cantităților vândute în cazul comprimatelor.

Producția de piafen comprimate realizată de SICOMED în anul 2001 a crescut de 2,5 ori față de anul 2000. MICROSIN a reluat livrarile de clorhidrat de pitofenona și bromometilat de fenpipramida catre ANTIBIOTICE în ianuarie 2002, dată la care convenția era încă în vigoare.

La data de 3 aprilie 2002 SICOMED a propus societății MICROSIN încetarea, prin acordul părților, a efectelor Convenției încheiate în data de 4.12.2000, referitoare la componentele pentru piafen.

11. Anterior audierii din data de 26 noiembrie 2004 în plenul Consiliului Concurenței, SICOMED a înaintat în data de 22 noiembrie 2004, prin adresa înregistrată la Consiliul Concurenței sub nr. 8351 din data de 22 noiembrie 2004, observațiile sale la Raportul de investigație. În apărare SICOMED a invocat, în esență, faptul că a intervenit prescripția aplicării sancțiunii contravenționale, iar în măsura în care această apărare va fi înlăturată consideră că, nu a fost argumentată definiția pieței relevante afectate, respectiv piața piafenului.

Văzând constatările conținute în raportul de investigație, elementele probatorii aflate la dosarul cauzei, susținerile orale ale părților în ședința de audiere din data de 26.11.2004, precum și concluziile scrise de părți plenul Consiliului Concurenței constituit în compunerea prevăzută de lege, după deliberarea în cauză, reține următoarele:

1. Pe aspectul excepției invocate, aceea a prescrierii aplicării sancțiunii contravenționale, urmează a o respinge pe considerentul că, declanșarea investigației Oficiului Concurenței a avut loc într-un moment în care contravenția se afla în plină derulare. Contravenția fiind continuă, momentul începerii curgerii termenului de prescripție se situează la data constatării existenței acesteia, respectiv data emiteriii deciziei.

2. Pe aspectul fondului cauzei, motivele invocate în apărare sunt nefondate, deoarece piețele relevante afectate de înțelegerea SICOMED –MICROSIN sunt piețele relevante ale materiilor prime – piața clorhidratului de pitofenonă, piata bromometilatului de fenpipramida și piața produsului finit – piața piafenului. Cele două materii prime nu au substituent care să constituie alternativa pentru producerea piafenului. De altfel, Comisia Europeană utilizează nivelul 3 al clasificării ATC, în special în cazurile de concentrare economică însă, în unele cazuri, consideră că piața poate fi definită în mod restrâns, în funcție de „…substituibilitatea lor din punct de vedere funcțional de către cei care supervizează consumul.”

Agenția Națională a Medicamentului în adresa nr.3797 din data de 23 iunie 2004, înregistrată la Consiliul Concurenței sub nr.3818 din data de 29 iunie 2004 precizează: „Piafenul soluție injectabilă SICOMED nu se poate substitui cu nici un produs autorizat pentru aceasta formă farmaceutică. Se poate înlocui cu o altă formă farmaceutică și anume: Piafen comprimate – ANTIBIOTICE; Piafen supozitoare – ANTIBIOTICE.”

3. Eliminarea singurului concurent de catre SICOMED prin înțelegerea cu MICROSIN a produs efecte pe piața medicamentului piafen:

– SICOMED a devenit singurul producător al acestui medicament sub forma de solutie injectabila și de comprimate, ceea ce a anulat orice concurență, chiar dacă nici înainte nu exista o concurență dezvoltată pe aceasta piață, iar ea se manifesta în cazul formei galenice de comprimate;

– a eliminat din fabricație forma galenică de piafen supozitoare, în dauna consumatorului, pe care nu o poate produce decat ANTIBIOTICE, SICOMED neavând instalațiile necesare.

Ca urmare a înțelegerii încheiate SICOMED a realizat în anul 2001 profituri nete suplimentare în valoare de 1.162.617.493 lei.

Față de motivele mai sus expuse, plenul Consiliului Concurenței

DECIDE

Art.1. Respinge excepția privind prescrierea aplicării sancțiunii contravenționale, invocată de SC SICOMED SA București prin observațiile la Raportul de investigație înregistrate la Consiliul Concurenței sub nr.RG 8351 din 22.11.2004.

Art.2. Constată că acordul încheiat între SC SICOMED SA București și SC MICROSIN SRL București la data de 4.12.2000 prin care părțile stabilesc că cele două componente care intră în compoziția PIAFENULUI – clorhidrat de pitofenona și bromometilat de fenpipramida – produse de S.C. MICROSIN SRL București, “să fie vândute exclusive către S.C. SICOMED SA”, intră sub incidența prevederilor art.5 alin (1) lit. g) din Legea concurenței nr.21/1996, deoarece a urmărit eliminarea de pe piață a altor concurenți.

Art.3. În baza prevederilor art. 54 din Legea concurenței nr.21/1996, cu modificările și completările ulterioare, se constată nulitatea înțelegerii intervenite între cele două societăți comerciale având ca obiect vânzarea exclusivă a componentelor pentru piafen către SC SICOMED SA București.

Art.4. Se sancționează contravențional cele două societăți participante la înțelegere, în baza art. 60 alin.(31) din Legea concurenței nr.21/1996, cu modificările și completările ulterioare, pentru săvârșirea faptei prevazută la art.56 alin.(1) lit.a) din Legea concurenței, prin încălcarea prevederilor art.5 alin.(1) lit.g), cu aplicațiunea art.57 din lege, astfel:

– SC SICOMED SA București cu amendă de 500.000.000 lei;

– SC MICROSIN SRL București cu amendă de 5.000.000 lei.

Art.5. Se confiscă profitul suplimentar realizat de SC SICOMED SA București prin încălcarea prevederilor art.5 alin.(1) lit.g), în suma de 1.162.617.493 lei, în temeiul art.60 alin.(5) din Legea concurenței nr.21/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Art.6. Potrivit prevederilor art. 52 alin. (4) din Legea concurenței nr. 21/1996, prezenta Decizie poate fi atacată la Curtea de Apel București, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Art.7. Secretariatul General și Direcția Bunuri de Consum din cadrul Consiliului Concurenței vor urmări aducerea la îndeplinire a prezentei Decizii.

Art.8. Prezenta Decizie va fi comunicată de către Secretariatul General din cadrul Consiliului Concurenței la sediul:

SC SICOMED SA din București, str. Cercelus nr.2, bl. 10, sc.A, ap.33, sector 3

SC MICROSIN SRL din București, Bd. Theodor Pallady nr.50, sector 3

Concluzii

Concurența reprezintă principala condiție de existență și funcționare a economiei de piață. Ca urmare a amploarei pe care schimburile economice Internaționale au luat-o în ultimele decenii reglemetarea concurenței se impune ca necessitate. Pentru îndeplinirea acestui deziderat au luat ființă o serie de organisme cu atribuții în domeniul promovării și aplicării politicii concurenței. Principala lor sarcină o reprezintă protejarea pieței internaționale de posibilele practici anti-concurențiale.

Regulile concurențiale nu reprezintă un scop în sine, ci o premiză a funcționării eficiente a pieței interne unice, „un sistem care să asigure o concurență nedistorsionată pe piața internă” (Articolul 3 alin. 1 g, al Tratatului CE). Potrivit Art. 81 alin. 1 al Tratatului CE, în toate cele trei

domenii menționate de aplicare a regulilor concurenței interdicțiile vizează practicile ce au impact asupra comerțului între statele membre, însă în condițiile pieței interne unice nu mai există, cu extrem de puține exceptii, practici care să inflențeze numai comerțul din interiorul unui

singur stat. Întrucât economia de piață – punctul de referință al politicii economice a Uniunii și a statelor membre – plasează concurența printre factorii determinanți ai succesului economic, acceptarea prevederilor acestui articol înseamnă atât cea mai bună modalitate de îndeplinire a nevoilor consumatorilor, cât și cea mai bună cale de asigurare a competitivității operatorilor economici, produselor și serviciilor europene pe piața internațională.

Concurența, ce reflectă structura pieții pe care firma își vinde produsul, se bazează pe interdependența ce există între producătorii aceluiași produs, întrucât consecințele acțiunii unuia depind și de reacțiile celorlalți producători. De aceea, are mare importanță cunoașterea tipului de piață pe care apare fiecare produs, întrucât prețul se formează într-un mod specific pe fiecare dintre acestea.

Astfel, în condițiile concurenței perfecte, prin mecanismul cerere-ofertă, fără nici o reglementare se formează prețurile libere la nivelul prețului de echilibru, care avantajează atât pe producător, pentru că-i asigură recuperarea costurilor și obținerea unui profit normal, dar și pe consumator, deoarece este cel mai mic preț la care poate fi obținut bunul respectiv.

Dominanta, este însă concurența imperfectă, iar pe o asemenea piață se manifestă controlul prețurilor, fie de către firme producătoare, fie de către stat (prețuri administrate).

Pe piața cu concurența monopolistică prețul oscilează în jurul celui de echilibru, ea apropiindu-se de cea cu concurență perfectă, dacă produsele sunt omogene(ex. piața fructelor și legumelor). Pe o asemenea piață, producătorul nu poate decât să-și sporească cantitatea de produse și să-și amelioreze performanțele pe termen scurt, iar pe termen lung poate să-și diferențieze produsele printr-o politică de marcă și să obțină astfel un monopol de nișă de piață.

Pe piața cu concurența oligopol, controlul prețului este generat nu numai de maximizarea profitului ci și de preocuparea de a evita pierderile. Controlul prețurilor de către firmă urmărește menținerea și extinderea vânzărilor pentru asigurarea unui profit corespunzător, dar și câștigarea clienților, atenuarea concurenței.

Dacă mărește prețul, o firmă speră, că ceilalți producători o vor urma (și de obicei cam așa se întâmplă), în caz contrar va pierde clienții în favoarea concurenților.

Pe piața monopol, în care producătorul este singur, teoretic poate stabili orice preț dorește, dar trebuie să țină seama de posibilitățile consumatorului, pe care nu-l poate obliga să cumpere.

Prețul de monopol face ca cererea să devină rigidă, împiedicând intrarea altor firme pe piață. Este un preț discriminatoriu și poate fi unul mare sau unul mic în funcție de situație. Se remarcă mai frecvent monopolul regularizat, căruia guvernul îi permite un preț ce-i aduce un profit rezonabil

Statul poate să se afle în această postură și poate practica un preț sub costuri, pentru a-l face accesibil consumatorului (ex. medicamente) sau un preț mare, prin care să reducă consumul (la resurse naturale), descurajând pe consumator.

Concurența stimulează progresul tehnico-economic, invențiile și inovațiile, oferind agenților economici motivația de a crea produse performante și, în același timp, de a produce la un cost mai scăzut. Această funcție de stimulare a progresului tehnico-economic reprezintă o cale optimă pentru cucerirea unor poziții avantajoase pe piață. Dacă noul produs, care înglobează cele mai noi cuceriri ale tehnicii și tehnologiei, va fi acceptat de către consumatori, atunci întreprinderea va putea să se dezvolte și să-și câștige o poziție competitivă. În acest mod, competiția va stimula agenții economici să se diferențieze de ceilalți competitori prin crearea unui avantaj competitiv legat de inovația tehnologic, ceea ce le va permite să se poziționeze mai bine în cadrul segmentului de piață țintit.