Concurenta pe Piata Asigurarilor

Concurenta pe piata asigurarilor

1.Aspecte generale referitoare la asigurari si concurenta

Pe plan mondial, situația economică se îmbunătățește de la o perioada la alta, pe măsură ce efectele crizei economice și financiare se diminueaza. Evaluand situatia actuala, instituțiile financiare internaționale preconizează o consolidare a creșterii economice și a comerțului într-un ritmul moderat, dar constant. In general , agentii economici au libertatea de actiune intrucat actiunile lor urmaresc realizarea propriilor interese.Astfel pietele pleaca de la premisa ca ele creaza rezultate economice foarte bune atunci cand exista si functioneaza normal . Piața reprezintă un ansamblu coerent , un sistem sau o rețea de relații de vânzare-cumpărare între diferiți agenți economici care sunt, pe de o parte, uniți prin legături de interdependență și pe de altă parte, se află în raporturi de opoziție, fiecare urmărindu-și propriul interes. Piața conturează existența unor confruntări între purtătorii cererii și ofertei prin intermediul cărora se determină prețul bunurilor în economie, ce fac obiectul schimbului. Pentru a contribui la dezvoltarea economiei este important ca tara noastra sa se axeze pe crearea pietelor concurentiale si functionarea acestora in conditii normale .Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de concurenta si piata pentru garantarea bunastarii consumatorilor, în realizarea unei repartiții optime a resurselor și în oferirea unor motivații puternice privind creșterea eficienței și a nivelului tehnic și calitativ al producției. Prin intermediul asigurărilor o societate comercială specializată(asigurător) își asumă obligația de a prelua asupra sa, în schimbul primelor încasate de la persoanele fizice și juridice(în calitate de asigurați), efectele negative ale producerii unui anumit eveniment sau complex de evenimente, asigurarea apare ca un mijloc prin intermediul căruia persoanele asigurate se pot pune la adăpost de pericolele care îi amenință. Operațiile de asigurare se realizează într-un cadru denumit piața asigurărilor. Piata asigurarilor este caracterizata indeosebi prin dimensiunea acesteia. Factorul determinant pentru dimensiunea pietei de asigurare este cererea, alcatuita atat din factori obiectivi (puterea economica si capacitatea financiara de a achizitiona asigurari), cat si de factori subiectivi (cultura organizationala, intelegerea utilitatii si necesitatii practicarii asigurarii). Dimensiunea pietei de asigurare poate fi redata de mai multi indicatori, precum : numarul de contracte incheiate in perioada de referinta, numarul contractelor active in aceasta perioada, cuantumul primelor subscrise si incasate, valoarea totala a angajamentelor asumate de asiguratori la un moment dat. Sectorul asigurărilor are o importanță semnificativa în funcționarea in parametri normali ai unei economii de piață, luand in consideratie rolul pe care acesta îl are în transferul sau scaderea riscurilor aferente activităților comerciale.Si in afara faptului ca sectorul asigurărilor contribuie la diminuarea capitalurilor aferente activităților comerciale multumita constituirii unui climat economic predictibil, încurajează atat investițiile cat și consumul, si mai important reprezinta și o componentă importantă a sistemului de asigurări sociale. Mai mult decat atat, acest sector, are importanță economică directă, influentand cu un procent semnificativ la formarea PIB, iar în cazul existenței unor disfuncționalități, ar putea afecta grav funcționarea corectă a economiei în ansamblul său.

2.Conceptul de concurenta,trasaturi si functii

Într-o economie de piata functionala, firmele concureaza între ele pentru a-si extinde plaja de clienti. Concurenta ca si concept semnifica un stimulent pentru companii, încurajându-le sa actioneze la o capacitate maxima pentru a produce bunuri si furniza servicii de cea mai înalta calitate si la cel mai mic pret. Concurenta stimuleaza spiritul antreprenorial si intrarile de noi firme pe piata, recompensând companiile eficiente si sanctionându-le pe cele ineficiente. În conditii ideale de piata companiile reactioneaza rapid si flexibil fata de companiile noi la modificarile ce apar în structura cererii. Intrarea unor noi competitori pe piata determina adaptari în strategia firmelor ce sunt deja pe piata. Abilitatea companiilor existente de a-i ajusta pozitia fata de noii intrati în piata si viteza cu care se realizeaza aceste modificari strategice sunt indicatori ai eficientei competitivitatii unei firme. Asadar, concurenta reprezinta un factor principal al competitivitatii. Prin natura sa intriseca, concurența sau competiția este de o capacitate extraordinară, de fapt cea mai importantă componenta de pe piață a progresului economic și tehnic. Aptitudinea sa de a genera dezvoltarea, observata cu mult timp in urma, s-a extins în timp devenind de necontestat și dovedindu-se sensibil superioară, prin rezultatele obținute. Concurența reprezintă un comportament specific subiecților economici care au ca scop obtinerea unor recompense economice superioare. Astfel, între agenții economici producători (vânzători), are loc o confruntare pentru a atrage cumpărătorii de partea lor, a spori volumul afacerilor și al profiturilor. Totodată, concurența se suprapune unui sistem de relații între agenții pieței în care fiecare are libertatea să producă, să vândă și să cumpere ceea ce îi convine, la prețul și în condițiile pe care le consideră cele mai favorabile pentru realizarea interesului său. Aceste relații au la bază, pe de o parte, caracterul limitat al resurselor și folosirea lor alternativă ceea ce reduce, în cele din urmă realizarea intereselor sau maximizarea satisfacției proprii unităților economice în raport cu problema accesului la resurse, cât și caracterul interactiv al deciziilor pe care le iau participanții la aceeași piață în mod autonom, independent, dar care depind concomitent și de cele pe care le iau ceilalți.

In general, concurenta poate fi definita ca „o lupta în urma careia cel mai bine pregatit supravietuieste.” Confruntati cu o concurenta acerba si urmarind obtinerea unui profit cât mai mare, jucatorii deja existenti în piata sunt uneori tentati sa distorsioneze concurenta pentru a-si intari si, ulterior, abuza de puterea lor de piata. În aceste condiiti este necesar interventia autoritatilor pentru a asigura dezvoltarea unui mediu concurential sanatos. Luand in considerare rolul pozitiv, stimulativ, pe care îl are concurența în activitatea economică, dreptul trebuie să instituie cadrul juridic necesar pentru manifestarea acesteia. În acest sens, însăși Constituția României prevede că statul trebuie să asigure «libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție» (art. 134).

Teoreticienii contemporani sunt mai pesimisti, restrângând substanțial rolul și eficiența atribuite concurenței de concepțiile, astăzi cu mult depășite , ale clasicilor economiei politice (de exemplu opinia lui Adam Smith care relevă rolul de „mână invizibilă”,aferent concurenței,realizând independent de orice intervenție statală, adaptarea cererii și a ofertei, sub impulsul exclusiv al interesului individual, disciplinând prin ea însăși întreaga activitate economică). Se admite în prezent că, în esență, concurența definește pe de o parte un anumit tip de comportament al agenților economici, iar pe de altă parte, un mod specific de organizarea a activității de piață. Comportamentul agenților economici are, în condițiile concurenței , caracter prin definiție individualist, fiecare dintre aceștia urmărind interesul propriu. Ținta rivalității o constituie profitul maxim, realizat prin captarea și păstrarea clientelei. Concurența conturează o luptă dură, fără menajamente, în care primează interesele economice, ale fiecărui participant la piață. Nivelul de concurență manifestat pe o anumită piață depinde de mai mulți factori, printre care se numără structura pieței, caracteristicile produsului (omogen, diferențiabil etc.), sau anumite caracteristici ale cererii de produs (elasticitatea în raport cu prețul, ciclicitate sezonieră etc.). Teoria economică arată că pe o piață se manifestă concurență perfectă atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

există un număr foarte mare (infinit) de producători și respectiv de consumatori;

costurile de tranzacționare sunt zero;

nu există bariere la intrarea și ieșirea de pe piață;

prețul de vânzare egalează costul marginal de producție. Acestă condiție implică un profit egal cu zero,

adică nici o întreprindere nu realizează profit pozitiv într-o piață cu concurență perfectă;

nici o întreprindere din piața cu concurență perfectă nu poate să influențeze unilateral prețul din piață, adică puterea de piață a producătorilor este zero;

În mod evident, conceptul de piață cu concurență perfectă este pur teoretic, o astfel de piață neexistând în realitate. Pentru a putea defini o piață pe care se manifestă în mod satisfăcător concurența, vom utiliza un set de indicatori cuantificabili care se referă la fiecare dintre caracteristicile menționate mai sus. De asemenea, este necesară definirea unor limite inferioare acceptabile pentru ca piața sau sectorul corespunzător să fie catalogat ca fiind concurențial. La nivelul autorității de concurență investigațiile cu privire la situația concurenței necesită definirea unității func-ționale de bază, respectiv piața relevantă. Piața relevantă este instrumentul principal prin care se delimitează cadrul în interiorul căruia se manifestă sau este afectată concurența între întreprinderi. Așa cum rezultă din cadrul legislativ național și comunitar, piața relevantă se definește în raport cu două dimensiuni: piața relevantă a produsului și piața relevantă din punct de vedere geografic. Deoarece evaluarea stării concurenței în sectoarele economice presupune o abordare de tip top-down, este rezonabil ca să se discute de indicatori ai stării concurenței pe piața relevantă a produsului. Din acest punct de vedere, conceptul de piață relevantă utilizat în acest material este apropiat de termenul de piață comercială sau piață de desfacere.

Este important de subliniat că indicatorii definiți pentru analiza stării concurenței într-un sector economic pot fi utilizați și în cadrul riguros al pieței relevante, definită în contextul unei investigații de concurență cu un obiect bine determinat. În același timp, un sector economic include una sau mai multe întreprinderi producătoare, una sau mai multe întreprinderi intermediare (în aval), unul sau mai multe produse principale, respectiv una sau mai multe piețe relevante De asemenea, literatura de specialitate evidențiază că prin concurență se înțelege lupta pentru dobândirea și menținerea clientelei precum și rivalitatea dintre agenții economici în căutarea și păstrarea clientelei. În scopul de a evidenția intensitatea adversității, s-a scris despre concurență că este o luptă acerbă între agenții economici care exercită aceeași activitate sau o activitate similară, pentru dobândirea, menținerea și extinderea clientelei, aceștia încercând să acopere cu bunuri/servicii o parte cât mai mare a pieței și prin aceasta, să marginalizeze alte firme sau chiar să le scoată de pe piață. Printr-o altă definiție, cea acordată de OCDE, concurența exprimă situația de pe o piață, în care firme sau vânzători se luptă în mod independent pentru a câștiga clientela cumpărătorilor, în scopul de a atinge un obiectiv economic, de exemplu: profituri, vânzări și/sau împărțirea pieței. În acest context, concurența este adesea echivalentă cu rivalitatea. Această rivalitate poate să se refere la prețuri, calitate, servicii sau combinații ale acestora sau altor factori pe care clienții îi prețuiesc.

Cumulând aspectele punctate, putem preciza următoarele trăsături ce caracterizează concurența:

conturează o stare comportamentală, o conduită având natura unei confruntări, a unei competiții între diferiții agenți economici;

se angajează, în principiu între agenții economici care oferă pe aceeași piață produse sau servicii în domenii deschise concurenței, fiecare participant la comerț având posibilitatea să hotărască momentul și măsura implicării sale, mijloacele și metodele pe care le va utiliza;

își are temeiul în cele două principii fundamentale ale economiei de piață: libertatea comercială și libertatea concurenței;

presupune, atât dreptul fiecărui comerciant de a adopta o conduită competitivă, cât și obligația acestuia de a manifesta o astfel de conduită și de a suporta concurența celorlalți; dreptul la conduită competitivă fiind un drept subiectiv, susceptibil de exercitare abuzivă, exercitare care este însă reprimată de lege în măsura în care determină restrângerea, împiedicarea sau denaturarea liberei concurențe;

este o confruntare între tendințe adverse, care converg spre același scop;

este o stare continuă, întreținută de actele individuale ale participanților la activitatea comercială și variabilă, situatiile conjuncturale ale pieței determinând amplificarea sau moderarea manifestărilor concurențiale ale agenților economici;

este un regulator al cereii și ofertei, competiția determinând atât specializarea întreprinderilor în vederea satisfacerii pieței, cât și ajustarea ofertei în raport cu valoarea cererii; constituie factor determinant în stabilirea prețurilor și tarifelor, prin ea limitându-se impunerea de prețuri de monopol și implicit, obținerea de profituri de monopol;

este un mecanism de repartizare a profitului între agenții economici implicați în producția și distribuția mărfurilor. Concurența, definind o confruntare între agenții economici pentru câștigarea și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei activități, îndeplinește funcțiile schițate prin intermediul figurii nr.1

Fig nr.1 Functiile concurentei

3.Asigurarile:concept,trasaturi si functii

Un aspect esențial în viața și evoluția omului, încă din cele mai vechi timpuri l-a constituit grija față de viitor, teama combinată cu precauție și înțelepciunea cu siguranța unui lucru împlinit. Asigurarea exprimă în principal o protecție financiară pentru pierderile suferite de oameni sau companii datorate unor diverse riscuri. În organizarea și apărarea vieții lor, în procesul producerii bunurilor materiale, precum și în desfășurarea altor activități, oamenii s-au aflat și se află încă într-o luptă continuă cu unele forțe ale naturii care pot împiedica desfășurarea normală a procesului de producție, dezvoltarea continuă a forțelor de produție și progresul societății.

Crearea bunurilor materiale necesare oamenilor presupune raporturi permanente de intercondiționare între om și natură. Diferite fenomene imprevizibile și distructive ale naturii au avut și mai exercită încă influențe dăunătoare asupra valorilor materiale create prin munca omului, asupra vieții acestuia, aducând prejudicii societății. Declanșarea unor fenomene ale naturii stânjenește, provoacă mari daune și perturbări, tulburând desfășurarea normală a procesului producției sociale, punând de multe ori în pericol capacitatea de muncă și chiar viața oamenilor.

În viața oamenilor survin și evenimente dorite cum sunt: căsătoria, nașterea unui copil, precum și evenimente independente de voința oamenilor, posibile, întâmplătoare, ca de exemplu: atingerea unei anumite limite de vârstă, bolile, accidentele, invaliditatea precum și decesul. Chiar și anumiți factori economico – sociali pot provoca fenomene cu efecte negative asupra desfășurării normale a activității economice și sociale. În aceasta categorie se află crizele economice, inflația, șomajul, conjunctura economică nefavorabilă etc.

Deoarece deocamdată, împotriva acestor calamități ale naturii și factori precizați, știința nu a gasit mijloacele tehnice de luptă, omului i-a rămas doar calea solidarizării pentru suportarea în comun a efectelor calamităților naturii și accidentelor, și anume calea asigurării.

Asigurarea așa cum este percepută în zilele noastre are ca izvor de apariție Marele Incendiu din Londra din anul 1666, când au fost distruse 13200 de case. În urma acestui dezastru, Nicholas Barbon a deschis primul birou pentru asigurarea clădirilor. În anul 1680, englezul a înființat prima companie de asigurări de incendii din Anglia, denumită «The Fire Office».

În Statele Unite, prima companie de asigurări a demarat activitatea tot prin încheierea asigurărilor pentru incendii, cu sediul în Charles Town, (orașul Charleston de astăzi, Carolina de Sud), în anul 1732.

În România, formele incipiente de asigurări au apărut pentru prima dată în secolul XV, când se practicau asigurări de deces și pentru incendii. Din sumele constituite din cotizațiile membrilor se acopereau cheltuielile de înmormântare sau se acordau despagubiri în caz de incendiu. Aceste tipuri de asociații și-au continuat existența multe secole, dovedindu-se avantajoase (datorită cheltuielilor de funcționare scăzute și formalitătii de înscriere simple).

În 1844, la Brașov a apărut prima organizație de asigurări specializată, constituindu-se pe lângă asociațiile meseriașilor și purta denumirea de Institutul General de Pensii. Acesta era organizat pe baze mutuale, membrii săi având dubla calitate: asigurat și asigurător. Pe baza cotizațiilor (a primelor de asigurare) depuse de-a lungul anilor, membrii IGP beneficiau de pensii după încetarea activității. IGP a funcționat până în 1921, când a falimentat.

De la jumătatea secolului XIX și până la Primul Război Mondial, și-au făcut apariția și alte societăți de asigurări: Transilvania, Sun, Adriatica etc.

Asigurarea este conceptul de unire a unei comunități de risc prin care membrii comunității consimt să contribuie financiar la formarea unui fond de asigurare și mai apoi la suportarea în comun a pagubelor produse membrilor acestei comunități. Asigurarea exprima în principal o protecție financiară pentru pierderile suferite de oameni sau companii, pierderi datorate unor diverse riscuri.

Asigurarea înseamnă garantare, punere în siguranță, încredințare, promisiune fermă, măsură de prevedere luată de cei interesați pentru conservarea contravalorii bunurilor pe care le posedă, pentru ocrotirea persoanelor fizice în cazul diminuării sau piederii capacității de munca, datorită unor boli, accidente sau atingerii unei anumite limite de vârstă, precum și pentru apărarea unor drepturi supuse, eventual pierderii.

Definiția din dicționar a asigurării conturează faptul că asigurarea reprezintă un mijloc de asistență cu caracter social sau comercial ce prevede compensarea financiară pentru efectele negative ale unor evenimente, plățile fiind făcute din contribuțiile tuturor membrilor participanți la schema respectivă.

Trăsăturile caracteristice ale asigurărilor se desprind din definirea conceptului și presupun:

acoperirea unor riscuri prin crearea unei comunități de risc și suportarea pagubelor după criteriul mutualității;

evenimentul trebuie să fie întâmplator și realizarea lui să nu depindă de voința asiguratului, fie din cauză ca acest lucru este imposibil, fie că interesul asiguratului sau legea îl impiedică să îl provoace;

evenimentul să fie evaluabil, să se bazeze pe calcule statistico – matematice, atât în privința fecvenței lui, cât și a proporțiilor valorice ale fiecărui caz în parte;

persoanele fizice sau juridice să fie egal amenințate, adică necesitatea de desdăunare a grupului de persoane respectiv, trebuie să fie pricinuită de același fel de eveniment cauzator de pagube.

Oamenii au organizat această formă de protecție sub forma unor societăți de asigurări care să funcționeze în baza unei legislații, a unor norme, principii economice și de protejare a persoanelor ce consimt să participe la aceste fonduri financiare.

Conceptul de asigurare poate fi abordat sub trei aspecte:

Sub aspect juridic: Pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o forma juridică, iar acest fapt rezultă dintr-un contract ca lege a părților și din legea propriu-zisă, emisă de puterea legislativă;

Sub aspect economic: Asigurarea implică constituirea în condiții specifice a fondului de asigurare, evidențiindu-se următoarele aspecte:

fondul de asigurare se constituie sub formă bănească;

fondul de asigurare se constituie descentralizat la nivelul fiecărei societăți de asigurare pe baza primelor de asigurare încasate; acestea implică relații economice între parți: prin fluxurile bănești pe care le presupune încasarea primelor de asigurare și apoi prin plata despăgubirilor aferente.

Sub aspect financiar: Asigurarea este intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eșaonat prime de asigurare și persoanele fizice/juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.

Ceea ce este esențial este faptul că, asigurarae are un caracter de compensare financiară, menirea ei fiind garantarea unei protecții împotriva unor evenimente neprevăzute (asigurarea de bunuri) sau a unor evenimente sigure, dar incerte ca dată de producere (asigurările de viață).

Funcțiile economice ale asigurării diferă la nivel microeconomic – în cadrul societăților de asigurări – sau la nivel macroeconomic, ca industrie a asigurărilor. Acestea îndeplinesc urmăroarele funcții:

Funcția de compensare a pagubelor pricinuite de calamități ale naturii și de accidente și plata sumelor asigurate. Această funcție este cea mai importantă și constă în plata despăgubirilor, onorarea obligațiilor în cazul asigurărilor de răspundere civilă și plata sumelor asigurate pentru asigurările de persoane. Asigurările au îndeplinit această funcție încă de la început pe plan național și internațional, contribuind la refacerea bunurilor distruse.

Funcția de prevenire a riscurilor și daunelor. Masurile complexe de prevenire sunt prezente în orice societate de asigurări pentru prevenirea, limitarea și combaterea riscurilor. Interesul este să reducă pagubele pe cât posibil.

Funcția de repartiție. Are loc în procesul de repartiție a PIB, când se constituie, se repartizează și se utilizează fondul de asigurare.

Funcția de control. Aceasta este realizată de către organele de specialitate ale societaților de asigurări pentru a identifica cauzele care au produs dauna, precum și constituirea și repartizarea fondului de asigurare. Prin exercitarea acestei funcții se urmărește depistarea cauzelor care produc pagube în economie, încasarea corectă a primelor de asigurare, acordarea despăgubirilor la timp, stingerea obligațiilor față de asigurați și luarea de măsuri pentru combaterea, prevenirea și limitarea daunelor.

Între aceste funcții există o influență, o interdependență permanentă.

Astfel, prin procurarea resurselor financiare necesare refacerii bunurilor afectate , asigurarea face posibilă reluarea, într-un termen cât mai scurt a procesului de producție întrerupt și realizarea reproducției simple. În ceea ce privește persoanele fizice, asigurarea le ajută să-și înlocuiască bunurile distruse, să suporte consecințele diminuării sau pierderii capacității lor de muncă, să depășească sub raport financiar consecințele pierderii susținătorului legal sau să facă față răspunderilor civile legale față de terți.

Cap 2.Concurența în cadrul pieței

2.1.Notiuni generale

Concurența este o confruntare deschisă, loială, în cadrul căreia vânzătorii și cumpărătorii învață, printr-un proces continuu de “tatonări și erori” să-și amelioreze situația pe piață și prin piață. De aceea, adesea, concurența este considerată calea de satisfacere a intereselor tuturor participanților la viața economică.

Din puctul de vedere al respectării regulilor care reglementează relațiile dintre agenții economici, concurența poate fi:

Concurența loială care presupune respectarea regulilor care reglementează relațiile dintre agenții economici în mod democratic. Ea se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către subiecții economici a instrumentelor de concurență, prin acces liber pe piață și la sursele de informații;

Concurența neloială ce se manifestă în condițiile nerespectării regulilor de concurență. Ea se caracterizează prin sporirea artificială a competitivității produselor, prin acordarea unor stimulente deosebite clienților, prin folosirea unor mijloace extraeconomice de pătrundere pe piață etc.

În țările cu economie de piață, s-au adoptat reglementări speciale care incriminează actele de concurență neloiala, cum sunt: faptele de natură a crea confuzie în legătură cu activitatea industrială sau comercială a unui concurent, afirmațiile false în exercitarea comerțului de natură a discredita produsele concurentului etc. De aceea, concurența neloială este cunoscută și sub denumirea de concurență incorectă sau nelegală.

Adesea, concurența este apreciată ca legea economică cu cel mai mare rol în realizarea progresului tehnico-economic, a egalității între oameni, mecanismul concurețial având virtuți incontestabile.

În primul rând, concurența stimulează progresul general. Prin emulația și competiția pe care o întreține între întreprinderi, ea deschide perspective de profituri convenabile pentru toți participanții, favorizându-i pe cei abili și eliminându-i pe cei care nu au mobilitatea necesară de adaptare la noile cerințe.

În al doilea rând, concurența duce la reducerea prețurilor de vânzare, ea fiind potrivnică scumpirii. Binecunoscutele raporturi între cantitățile vândute și prețurile de vânzare practicate fac ca profitul mai mare să rezulte mai ales din sporirea masei desfacerilor însă calea de creștere a vânzărilor este diminuarea prețului, nu ridicarea lui. Un preț mai redus, accesibil pentru cei mulți, orientează sporirea cererii și posibilitatea de a produce în serie mare.

În al treilea rând, mecanismele concurențiale contribuie la egalizarea progresivă a veniturilor, a condițiilor de viață. Progresul general al țărilor dezvoltate economic, în care concurența s-a desfășurat din plin, nu poate fi contestată.

Mecanismele concurețiale diferă de la o perioadă la alta, de la o țară la alta precum și de la o piață la alta. Factorii și condițiile care fac să se contureze mai multe tipuri de concurență sunt:

Numărul și puterea economică a participanților la tranzacții;

Gradul de diferențiere a bunului care satisface o anumită nevoie umană;

Facilitațile acordata sau limitele (restricțiile) ridicate în calea acelora care intenționează să intre într-o ramură, pe o anumită piață;

Gradul de transparență a pieței;

Nivelul general al dezvoltării economice;

Raportul dintre oferta și cererea de bunuri;

Complexitatea și funcționalitatea rețelei piețelor într-o țară sau alta, pentru o marfă sau alta;

Conjunctura politică internă și internațională.

2.2.Tipuri de concurență

Concurența perfectă sau pură presupune un asemenea raport de piață, încât, pe de o parte, toți vânzătorii (producătorii) sa-și vândă toată producția, toate mărfurile oferite la prețul pieței, fără ca vreunul dintre ei să-l poată influnța hotărâtor, pe de alta cumpărătorii să poată cumpăra ceea ce au nevoie și cât doresc din fiecare bun la același preț al pieței, de asemenea, fără a-l putea modifica dupa voința lor.

Concurența perfectă se bazează pe existența simultană a mai multor premise:

Atomicitatea participanților la tranzacții, adică un număr mare de agenți economici (vânzători și cumpărători) de talie sau de putere concurențială egală sau apreciată, astfel că niciunul dintre ei să nu poată influența în favoarea sa cantitățile oferite sau cerute, respectiv prețul;

Omogenitatea bunurilor, agenților cumpărători fiindu-le aproape indifernet de la care dintre vânzatori se aprovizionează;

Intrarea liberă, accesibilitatea noilor producători în una sau alta dintre ramuri;

Elasticitatea, respectiv adaptarea fără restricții a ofertei la cerere și invers, a cererii la ofertă, fluiditatea ambelor laturi ale pieței ( cererea și oferta) în raport de modificarea prețului;

Transparența perfectă a informațiilor pieței privitoare la cantitățile oferite și cerute, la calitatea bunurilor, la prețurile lor etc.

Acest tip de concurență nu a existata și nu există în realitate. Concurența perfectă servește doar ca model teoretic de analiză a mecanismului pieței concurențiale.

Concurența imperfectă se manifestă în acea situație de piață în care agenții economici – vânzători și cumpărători – pot să influențeze, prin acțiunile lor unilaterale, raportul dintre cererea și oferta de mărfuri, ca și prin nivelurile prețurilor, în intenția de a obține profituri mari și stabile.

Acest tip de piață se prezintă în numeroase forme, ele diferențiidu-se, în primul rând, în funcție de categoria agenților economici de piață – producători (vânzători) și consumatori (cumpărători). Ea constă în acea stare distorsionată între vânzători și cumpărători când, fie unii fie alții, reușesc să-și impună interesele în raport cu ceilalți. Această tendință dominatoare poate veni din partea vânzătorilor, cât și din partea cumpărătorilor.

Piețele cu concurență imperfectă se prezintă într-o mare diversitate, dar niciodată în formă pură. Schema diversității piețelor imperfecte în dependență de de numărul de vînzători și cumpărători prezenți la un moment dat pe piață se prezintă astfel:

Piața monopolistică

O variantă a pieței concurențiale este concurența monopolistică. Această formă de piață păstrează toate trăsăturile (premisele) concurenței perfecte cu excepția omogenității produselor, care este înlocuită cu diferențierea produsului. Într-o asemenea situație, cumpărătorii au posibilitatea să aleaga produsul pe care și-l doresc (dintr-o anumită categorie), iar vânzătorii pot să-și impună prețul și chiar cantitatea prin politica noilor sortimente de produse, deosebite de cele vechi.

Concurența de tip monopolistic prezintă elemente care o fac să aparțină la două forme de piață opuse, concurența pe de o parte, monopolul de alta, de unde numele de concurență monopolistică; acest cadru de analiză permite, în schimb, o reconciliere interesantă cu realitatea economică unde concurența și monopolul sunt inexplicabil implicate de fiecare dată; alături de variabilele tradiționale de acțiune (prețuri si cantitați) s-a introdus concurenăa prin produse, adică diferențierea produselor și a mărcilor, care este unul din elementele esențiale ale activității economice contemporane.

Elementele care o apropie de piața cu concurență pură și perfectă sunt: atomicitatea, intrarea/ieșirea liberă de pe piață pe criterii de eficiență (capitalul fix relativ redus, importanța redusă a licențelor și brevetelor de fabricație ș.a. facilitează procesul de schimbare a profilului și domeniului de activitate).

Elementele de monopol fragil constau în faptul că fiecare producător aduce pe piață bunuri cu elemente specifice, personalizate care insă pot fi ușor “copiate”, caracteristicile produsului pot fi imitate, preturile pot fi modificate etc.

Fundamentarea produsului, diferențierea lui de cel al concurenților reprezintă elementul strategic esențial pentru firma monopolistică. Fiecare producător apreciază că oferta sa se adreseaze nu cererii globale, ci unui segment dat, clientelei sale.

Piața de monopol

Dacă un vânzător domină în relațiile sale cu consumatorii, impunându-și condițiile de preț sau de calitate față de ei, relația de piață este numită monopol. Monopolul reprezintă acea situație de piață în care oferta unui bun este concentrată în forța unui singur producător (vânzător), persoană fizică sau firmă, care se confruntă cu o cerere atomizată, provenind de la numeroși subiecți, fiecare cu forță economică și cerere individuală reduse. Această definiție, care vizează monopolul absolut sau pur, ar fi viabilă dacă nu ar exista fenomenul de substituibilitate a bunurilor. În realitate, majoritatea trebuințelor sunt satisfăcute printr-o gamă – mai extinsă sau mai restrânsă – de bunuri economice substituibile.

Totuși, există anumite situații în care se regăsește pe piață monopolul pur, și anume în următoarele cazuri:

drept de exclusivitate de licență sau drept de editor (copyright), marcă de comerț, care se acordă legal inventatorilor, autorilor, compozitorilor etc. pentru a se bucura de uzufructul proprietății intelectuale o anumită perioadă de timp;

oferta personală a unui specialist de excepție (violonist de concert, creator de modă, designer etc.);

monopolurile naturale ce decurg din deținerea unor resurse naturale (cărbuni, țiței etc.) precum și din controlul unor investiții costisitoare (rețele de distribuție a energiei electrice, alimentare cu apă, căi ferate etc.) ;

existența unor firme care dețin economii de scară și care, datorită puterii lor economice, pot face să fie eliminate firme mai mici sau le pot prelua prin fuziuni, absorbții sau asocieri, dând naștere unui tip de monopol natural.

Monopolul natural, poate lua naștere, în anumite condiții, ca efect al procesului de piață. Dacă, de exemplu, producția unui anumit bun este supusă unor diminuări progresive, va rămâne pe piață numai concurentul cel mai semnificativ din punct de vedere al producției, în această situație specială, o creștere a gradului de concurență prin intrarea pe piață a altei firme ar obliga ambele firme să-și realizeze producția cu costuri marginale mai ridicate decât în cazul unui monopol. Rezultatul ar consta în prețuri mai mari pentru consumatori și în distorsionarea pe această cale, a întregii economii. Din această cauză, politicile concurențiale admit, cu excepții, piețe în care apare un monopol natural.

În scopul distribuirii câștigurilor economice provenite din diminuările progresive și către consumatori, mâna invizibilă a pieței trebuie înlocuită cu mâna invizibilă a statului. Mai exact, devine necesară implementarea unei instituții care să supravegheze modul în care este folosită puterea economică. Mai mult, monopolurile naturale nu durează la nesfârșit. Produse și tehnologii noi pot schimba condițiile dând politicii economice o nouă sarcină: să repună fostele monopoluri naturale în concurență.

În legislația statelor cu economie de piață și regimuri democratice sunt promovate măsuri legislative antimonopol, limitarea tendinței de monopolizare a producției unor bunuri și reducerea puterii pe care o dețin producătorii aflați în situație de monopol.

Monopolul poate fixa:

Prețul mărfurilor la un nivel superior celui de concurență, iar producția este cea pe care o cere piața în funcție de prețul respectiv;

Volumul producției lăsând pieței libertatea de a impune prețul în funcție de raportul cerere-ofertă.

În situația în care piața este dominată de doi vânzători care oferă bunuri similare unui număr mare de cumpărători relativ egali ca putere economică, aceasta se caracterizează prin duopol.

Astfel, transformarea unei activități concurențiale într-una de monopol, conduce la creșterea prețului și micșorarea cantității oferite. Ca urmare este diminuată bunăstarea consumatorului, legea interzicând situațiile de monopol în majoritatea țărilor.

Piața de oligopol

Cele mai raspândite forme de piețe imperfecte sunt cele de gen oligopol, care sunt dominate de câțiva producători-vânzători, de regulă aceștia fiind de talie mare. Aceste piețe sunt cele mai răspândite în țările cu economie de piață.

Oligopolul este o formă a concurenței imperfecte, constând dintr-o structură de piață caracterizată printr-un număr foarte limitat de vânzători mari, care asigură cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun sau serviciu, solicitat de numeroși cumpărători sau consumatori, și care sunt conștienți de interdependența lor în adoptarea de decizii strategice, privitoare la prețul, volumul producției și calitatea produselor, fapt care le conferă o poziție dominantă colectivă.

Oligopolul se caracterizează prin:

Atomicitatea cererii;

Oferta bunurilor de un anumit gen este concentrată la un număr mic de producători cu forță economică ridicată, fiecare deținând o pondere ridicată în oferta totală;

Fiecare producător poate, prin deciziile sale, să influențeze în mod sensibil piața bunului respectiv;

Este o piață independentă, unde fiecare ofertant este conștient că prin deciziile și acțiunile sale afectează interesele celorlalți, ceea ce generează reacțiile acestora și care, la rândul lor, îi vor afecta pe ceilalți.

În relațiile reciproce, firmele de oligopol pot:

Să desfășoare o concurență violentă;

Procedează la realizarea unor înțelegeri de tip cartel sau trust, caz în care se reduce rolul concurenței prin preț dar aceasta se desfășoară prin alte mijloace precum: publicitate, acordarea de avantaje cumpărătorilor, garanții atractive postvânzare.

Relațiile dintre firmele care acționează pe piața de oligopol pot fi încadrate în următoarele modele:

comportament necooperant – caz în care, firmele declanșează o concurență deschisă sub forma războiului prețului, care se poate solda cu slăbirea forței economice și permiterea intrării în ramură a unor noi concurenți;

comportament cooperant – constă în realizarea unor înțelegeri de obicei confidențiale asupra unor aspecte de interes comun situate la limita sau în conflict cu prevederile legale:

formarea unui oligopol coordonat de tip cartel sau trust;

formarea oligopolului mixt;

stabilirea unor înțelegeri temporare și parțiale asupra unor aspecte comune.

Piața de monopson și oligopson

Piața poate fi dominată și de anumiți cumpărători puternici, piețele imperfecte respective fiind, după caz, desemnate prin termenii de monopson, duopson, oligopson.

Când bunurile marfare de un anumit gen sunt achiziționate de un singur cumpărător, iar oferta provine de la un număr mare de producători, fiecare având o forță economică redusă, piața se numește monopsonică sau de monopson.

Alteori se întâlnesc piețele de tip oligopson, în care se regăsesc cațiva cumpărători cu forță economico-financiară ridicată, iar oferta provine de la numeroși producători atomizați.

CAP 3.ANALIZA CONCURENTEI IN SECTORUL ASIGURARILOR DE VIATA

3.1 Elemente introductive

Conform normelor în vigoare, categoria generică a asigurărilor de viață cuprinde șase clase

distincte de asigurări:

A.I – Asigurări de viață, anuități și asigurări de viață suplimentare, prevăzute în Anexa 1 din Legea nr. 32/2000 la lit. A a), b) și c), cu excepția celor prevăzute la pct. II și III ;

A.II – Asigurări de căsătorie, asigurări de naștere;

A.III – Asigurări de viață și anuități care sunt legate de fonduri de investiții, prevăzute în Anexa 1 din Legea nr. 32/2000 la lit. A a) și b);

A.IV – Asigurări permanente de sănătate, prevăzute în Anexa 1 din Legea 32/2000 la

lit. A d);

B.1 – Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă și bolile profesionale);

B.2 – Asigurări de sănătate.

Analiza Consiliului Concurenței privind sectorul asigurărilor de viață din România se concentrează asupra perioadei ianuarie 2011 – iunie 2014. Cele 21 de societăți de asigurări de viață active pe piață în această perioadă sunt: S.C. Aegon Asigurări de Viață S.A. (AEGON), S.C. Alico Asigurări România S.A. (ALICO), S.C. Allianz-Țiriac Asigurări S.A. (ALLIANZ-ȚIRIAC), S.C. Asigurare-Reasigurare Ardaf S.A. (ARDAF), S.C. Asigurarea Românească – Asirom VIG Vienna Insurance Group S.A. (ASIROM), S.C. Asigurare-Reasigurare Astra S.A. (ASTRA), S.C. Axa Life Insurance S.A. (AXA), S.C. BCR Asigurări de Viață Vienna Insurance Group S.A. (BCR), S.C. BRD Asigurări de Viață S.A. (BRD), S.C. Cardif Asigurări S.A. (CARDIF), S.C. Ergo Asigurări de Viață S.A. (ERGO), S.C. Eureko Asigurări S.A. (EUREKO), S.C. Eurolife ERB Asigurări de Viață S.A. (EUROLIFE ERB), S.C. Garanta Asigurări S.A. (GARANTA), S.C. Generali România Asigurare Reasigurare S.A. (GENERALI), S.C. Grawe România Asigurare S.A. (GRAWE), S.C. Groupama Asigurări S.A. (GROUPAMA), S.C. ING Asigurări de Viață S.A. (ING), S.C. Metropolitan Life Asigurări S.A. (METROPOLITAN), S.C. Signal Iduna Asigurări de Viață S.A. (SIGNAL IDUNA) și S.C. Uniqa Asigurări de Viață S.A. (UNIQA). Câteva alte societăți de asigurări de viață, ce-au activat în perioada 2009-2011 și la care ne vom referi doar succint în cadrul acestui capitol, sunt: S.C. Asiban S.A (ASIBAN), S.C. ATE Insurance România S.A. (ATE), S.C. BT Asigurări Transilvania S.A. (BT), S.C. Delta Asigurări S.A. (DELTA), S.C. KD Life Asigurări S.A. (KD LIFE), S.C. Omniasig Asigurări de Viață S.A. (OMNIASIG) și S.C. Onix Asigurări S.A. (ONIX). Tabelul 4.1 prezintă clasele de asigurări de viață din care fac parte produsele oferite de fiecare din cele 17 societăți de asigurare active la mijlocul anului 2014 și aflate sub monitorizarea Autorității de Supraveghere Financiară (ASF). Tabelul arată că toate societățile de asigurare ofereau produse din clasa A.I și aproape toate din clasa A.III, în timp ce oferta de asigurări din clasele A.II și A.IV venea doar din partea a două companii. Asigurările de accidente (clasa B.1) erau prezente în portofoliul a șapte societăți, asigurările din clasa B.2 (de sănătate, dar nepermanente) erau oferite de nouă companii, în timp ce asigurările din clasele A.II și A.IV pot fi neglijate (nu doar că aceste asigurări erau oferite de câteva societăți în iunie 2014, dar și primele subscrise pentru aceste asigurări sunt infime la nivelul pieței). Este interesant de observat faptul că în iunie 2014 niciun asigurator nu oferea toate cele șase clase de asigurări de viață. Prin urmare, Tabelul 4.1 poate fi privit ca un prim argument în favoarea analizei separate a asigurărilor de viață clasice (A.I și A.III) față de celelalte clase de asigurări de viață, în special B.1 și B.2. Un alt argument, poate chiar mai relevant, este dat de însăși caracteristicile acestor tipuri de asigurări. Mai precis, asigurările de viață din clasele A.I și A.III răspund anumitor nevoi, de protecție financiară pe termen lung, aceste asigurări putând constitui și un instrument de economisire, în timp ce asigurările din clasele B.1 și B.2 răspund unor nevoi complet diferite (protecție împotriva accidentelor și asigurări de sănătate, dar nu permanente). Drept consecință, chiar dacă societățile care oferă asigurări din clasele A.I și A.III ar putea decide să ofere și asigurări din clasele B.1 și B.2 (cel mai probabil, există substituibilitate la nivelul ofertei), consumatorii de asigurări de viață propriu-zise nu le văd a fi interschimbabile cu asigurările din clasele B.1 și B.2, riscurile asigurate, dar și nivelurile primelor fiind complet diferite. Substituibilitatea la nivelul cererii, din punctul de vedere al consumatorilor, este esențială în procesul de definire a piețelor din perspectivă concurențială și constituie un argument suplimentar în favoarea analizei separate a asigurărilor de viață propriu-zise.

..

3.1Evoluția recentă a sectorului asigurărilor de viață din România

Figura 4.1 prezintă evoluția trimestrială a sectorului asigurărilor de viață din România prin prisma primelor brute subscrise, nete de anulări (PBS), atât pentru toate cele șase clase incluse, potrivit normelor, în categoria asigurărilor de viață, cât și separat pentru cele două clase de asigurări de viață propriu-zise (asigurările de viață clasice sau tradiționale și asigurările de viață legate de fonduri de investiții, deci cu componentă investițională).

După cum se poate observa, după creșterea din 2012, anul 2013 reprezintă o întoarcere la nivelul lui 2011 (chiar o scădere sub acest nivel în cazul celor două clase principale de asigurări de viață), în timp ce la jumătatea anului 2014 se înregistrează cele mai reduse valori la șase luni din perioada analizată. Prin urmare, perspectivele pentru anul 2014 nu sunt deloc încurajatoare în acest moment. Graficul anterior arată și faptul că nucleul sectorului asigurărilor de viață din România este reprezentat de asigurările din clasele A.I și A.III, aceste două clase de asigurări constituind vasta majoritate a primelor subscrise. Mai precis, graficul de mai sus indică faptul că, în orice trimestru din perioada ianuarie 2011 – iunie 2014, PBS pentru asigurările de viață propriuzise (din clasele A.I și A.III) au reprezentat cel puțin 87% din totalul primelor brute subscrise pentru toate cele șase clase de asigurări de viață. Figura 4.2 prezintă evoluția trimestrială a numărului de contracte în vigoare (NCV) pentru toate societățile active pe piața asigurărilor de viață în perioada ianuarie 2011 – iunie 2014, ilustrând separat situația pentru toate cele șase clase de asigurări de viață și pentru asigurările de viață propriu-zise (clasele A.I și A.III). Cu toate că numărul total de contracte s-a aflat pe un trend crescător până la finele lui 2013, este evident faptul că această creștere nu s-a datorat asigurărilor de viață propriu-zise. În fapt, creșterea a fost cauzată în special de polițele încheiate pentru clasele B.1 și B.2 de asigurări și este oarecum artificială, fiind în mare măsură rezultatul deciziilor comerciale ale unui singur asigurator. În ceea ce privește asigurările de viață din clasele A.I și A.III, graficul de mai jos arată o reducere graduală a numărului de contracte în perioada 2011-2012, tendință urmată de o relativă stabilizare în anul 2013 și prima jumătate a anului 2014.

Datele arată că în anul 2013 asigurările de viață din România au reprezentat aproximativ 20% din mărimea întregului sector, tendința ultimilor ani fiind de reducere graduală a importanței acestei componente. Figura 4.3 indică gradul de penetrare a asigurărilor de viață din România, exprimat ca pondere în PBS pentru asigurările din clasele A.I și A.III în produsul intern brut al țării (PIB). Graficul arată că acest indicator variază destul de mult în perioada 2011-2013, între 0,25% și 0,39%. Dat fiind începutul mai timid al anului 2014, cu cele mai reduse valori la trei și șase luni, așteptările noastre privind gradul de penetrare în PIB a asigurărilor de viață propriu-zise sunt de reducere a indicatorului la nivelul anului 2014 (probabil spre 0,25%).

Trebuie subliniat faptul că graficul de mai sus ilustrează situația nominală a PBS, primele fiind exprimate în prețuri curente, în timp ce situația în termeni reali, ajustată cu inflația, va fi prezentată ulterior. Chiar dacă nu este cea mai elocventă cu putință, cel puțin din prisma comparațiilor în timp, exprimarea PBS în termeni nominali facilitează raportarea la PIB. Un alt indicator util, ce surprinde densitatea asigurărilor de viață dintr-o anumită țară, este cel calculat prin raportarea PBS pentru astfel de asigurări la populația țării, indicatorulcuantificând deci prima medie anuală din asigurări de viață pe locuitor. Figura 4.4 prezintă ratele relevante pentru ultimii patru ani. La fel ca mai sus, menționăm faptul că PBS sunt exprimate în prețuri curente, ceea ce înseamnă că analiza se realizează în termeni nominali. Apoi, deoarece datele privind anul 2014 sunt parțiale (privesc doar primele șase luni), graficul de mai jos prezintă o valoare estimată pentru acest an. Pentru a facilita compararea cu situația altor state europene ce va fi realizată în secțiunea următoare, acest indicator este exprimat în euro/locuitor.

Graficul de mai sus arată o tendință constantă de scădere a primei medii pe persoană pentru asigurările de viață din România, în special pentru clasele A.I și A.III de asigurări, lucru deloc încurajator pentru viitorul apropiat al sectorului asigurărilor de viață. Figura 4.5 prezintă evoluția în termeni reali a PBS (în prețuri constante la nivelul lunii ianuarie 2011) pentru asigurările de viață propriu-zise, deci cu referire strictă la clasele de asigurări A.I și A.III. După cum se poate observa, pe parcursul perioadei analizate au loc doar scăderi ale primelor subscrise pentru clasele A.I și A.III de asigurări: -0,6% în 2012 față de 2011, -12,9% în 2013 față de 2012, respectiv -12,5% în prima jumătate a anului 2014 față de perioada similară a anului 2013. Prin urmare, imaginea pe care Figura 5 o proiectează asupra evoluției din ultimii ani a asigurărilor de viață clasice și a celor legate de fonduri de investiții este una de continuă contracție a sectorului. Această contracție pare să se fi accentuat în 2013, iar valorile înregistrate pentru prima jumătate a anului 2014 par să indice o reducere suplimentară a mărimii sectorului asigurărilor de viață din România. Figura ce urmează prezintă evoluția trimestrială a numărului de societăți de asigurări de viață active pe piața românească și aflate sub supravegherea ASF în perioada 2009-2014, dar și unele detalii cu privire la această evoluție. Graficul arată scăderea constantă a numărului

de asiguratori de viață din ultimii ani. Astfel, după ce la începutul anului 2009 activau pe piață 24 de asiguratori de viață, în prezent funcționează doar 16 societăți (18 dacă avem în vedere și sucursalele locale ale societăților de asigurare înregistrate în alte state europene).

Așteptările pentru viitorul apropiat sunt de ieșire de pe piață a încă unui asigurator, intenția AXA în acest sens fiind exprimată în mod public de companie. Concluzionând, chiar dacă numărul actorilor de pe piață nu este unul foarte redus, evoluția recentă este întrucâtva îngrijorătoare, ceea ce înseamnă că autoritatea de concurență va trebui să monitorizeze în continuare cu atenție acest sector economic.

3.2.Asigurările de viață din România din perspectivă concurențială

Privire asupra asigurărilor de viață prin prisma teoriei microeconomice

Pentru motivele expuse deja, studiul autorității de concurență se concentrează asupra celor două clase de asigurări de viață propriu-zise: clasa A.I (asigurări de viață clasice sau tradiționale) și clasa A.III (asigurări de viață legate de fonduri de investiții). În cele ce urmează, ne vom referi la piața asigurărilor de viață din România, reprezentată de cele două

clase de asigurări de viață propriu-zise, fără ca aceasta să însemne însă că a fost definită o piață relevantă a asigurărilor de viață, așa cum este acest concept utilizat în investigațiile autorității de concurență. Trăsăturile pieței asigurărilor de viață vor fi privite prin prisma caracteristicilor a două structuri descriptive de piață, respectiv concurența monopolistică și oligopolul.Piața cu structură de concurență monopolistică se aseamănă cu piața cu concurență perfectă în ceea ce privește numărul mare de firme active și ușurința intrării pe piață (lipsabarierelor la intrare). Spre deosebire de piața competitivă însă, produsele oferite de diverșii vânzători au caracteristici diferite (sunt diferențiate). Eterogeneitatea produsului conferă fiecărui vânzător o oarecare putere de piață, ceea ce înseamnă că aceste firme nu mai sunt acceptante ale prețului, ca pe piața cu concurență perfectă, ci sunt decidenți ai prețului. Piața cu structură de oligopol este un alt tip de piață situat între structurile extreme reprezentate de piața cu concurență perfectă și monopol. Spre deosebire de piața cu concurență monopolistică, ce presupune existența unui număr ridicat de vânzători, piața cu structură de oligopol implică un număr redus de vânzători, protejați de intrarea pe piață a altor concurenți. O presupunere derivată în mod uzual este aceea că cel puțin câțiva dintre participanții pe piață dețin o cotă semnificativă a acesteia. Apoi, în timp ce pe piața cu concurență monopolistică se oferă spre vânzare produse diferențiate, se presupune că firmele active pe piața cu structură de oligopol oferă spre vânzare produse omogene. Barierele la intrarea pe piață Obstacolele pe care firmele trebuie să le depășească pentru a intra pe piață reprezintă un element esențial al analizei, barierele fiind unul din factorii diferențiatori ai celor două modele descriptive ale piețelor cu concurență imperfectă. Din punctul nostru de vedere, în cazul asigurărilor de viață din România, barierele la intrarea pe piață sunt de mai multe tipuri. În primul rând, este vorba de barierele de reglementare și capital impuse de ASF, acest gen de bariere fiind absolut justificate, datorită caracterului sensibil al contractelor care se încheie pe piața asigurărilor de viață. Pe scurt, barierele de reglementare țin de modalitatea de organizare a societății, inclusiv denumirea sa, de anumite avize pe care aceasta trebuie să le obțină și de anumite taxe pe care aceasta le suportă, dar și de condiții impuse fondatorilor sau acționarilor semnificativi ai societății. În plus, ASF impune o valoare minimă a capitalului social vărsat de societățile de asigurări de viață, valoare ce trebuie să depășească nivelul fondului de siguranță sau suma de 12 milioane de lei, după caz.

Pe lângă valoarea minimă a capitalului social vărsat, considerăm că barierele de ordin financiar țin și de necesitatea investirii de către societate a unor resurse importante în acțiuni de marketing și comunicare, dar și pentru dezvoltarea unei forțe de vân zare specializate. De altfel, un alt tip de bariere la intrarea pe piața asigurărilor de viață sunt cele mai puțin tangibile, legate de reputația asiguratorilor și de accesul la canale de distribuție. Deoarece asigurările de viață implică contracte pe termen lung și care ating subiecte sensibile, pur personale (deces, supraviețuire, economisire, pensie), reputația este esențială în acest domeniu, fapt pentru care, din punctul nostru de vedere, percepția consumatorilor privind reputația asiguratorilor de viață constituie o barieră la intrarea pe această piață. În ceea ce privește accesul la canale de distribuție, avem în vedere câteva lucruri invocate de asiguratori în discuțiile preliminare ce au stat la baza acestui studiu. Astfel, unii participanți pe piață au invocat dificultatea pregătirii și retenției unei forțe de vânzare competente, domeniul asigurărilor de viață necesitând o instruire aparte a agenților de vânzare. În plus, unii asiguratori, în special dintre cei care nu fac parte din grupuri financiare ce includ și bănci comerciale, au evocat dificultatea accesării canalului agenților de asigurare subordonați (operatori bancassurance). Pentru a evalua dificultatea intrării pe o piață se pot analiza reglementările în vigoare, dar acest gen de analiză va omite, cel mai probabil, celelalte tipuri de bariere la intrare enunțate mai sus. De aceea, considerăm că imaginea completă a barierelor la intrarea pe piață se formează atât din opiniile participanților pe piață, cât și din cele ale fir melor care au evaluat oportunitatea intrării, dar au decis să rămână în afara pieței datorită barierelor existente. Din păcate, în cazul acestui sector nu dispunem de informații privind asiguratorii care ar fi dorit să intre pe piața românească în ultimii ani, dar au considerat barierele drept insurmontabile, fapt pentru care am recurs doar la opiniile asiguratorilor activi pe piață și la cele exprimate de reglementatorul sectorului. O solicitare de informații a Consiliului Concurenței adresată la finele anului 2013 către ASF și societățile active pe piața asigurărilor de viață din România a conținut câteva întrebări ce privesc exact dificultatea intrării pe această piață, barierele considerate fiind de patru feluri: bariere de reglementare, bariere financiare, bariere generate de reputație și bariere legate de accesul la canale de distribuție. Răspunsurile primite arată că participanții pe piața asigurărilor de viață din România, în ansamblul lor, consideră aceste bariere a nu fi foarte restrictive. Cu toate acestea, respondenții au indicat o ușoară tendință de îngreunare a condițiilor de acces pe piața asigurărilor de viață pe parcursul anilor 2010-2013.

Problema de selecție a respondenților enunțată anterior (faptul că nu observăm asiguratorii care au decis să nu intre pe piață) face ca răspunsurile primite de autoritatea de concurență de la participanții pe piață să fie probabil deplasate în sensul atenuării barierelor la intrarea pe piața asigurărilor de viață. Altfel spus, companiile care au avut eventual în vedere intrarea pe piața asigurărilor de viață din România, dar au renunțat tocmai datorită restricțiilor întâlnite, ar fi cu siguranță mai vehemente decât cele care activează pe această piață. În plus, Figura 4.6 a arătat că ultimele trei intrări pe piața asigurărilor de viață din România au avut loc relativ demult, în trimestrul II 2012 (prin ALICO, companie preluată între timp de METROPOLITAN) și trimestrul II 2010 (prin ERGO și UNIQA), în perioada 2009 -2014 având loc mai degrabă ieșiri de pe această piață. Tendința recentă de relativă înăsprire a condițiilor de acces pe piața asigurărilor de viață este în măsură a genera îngrijorări Consiliului Concurenței. Dată fiind importanța deosebită din punct de vedere concurențial a barierelor la intrarea pe piață, autoritatea de concurență va trebui să monitorizeze în continuare cu maximă atenție acest sector economic. Numărul de firme active pe piață Figura 4.6 indică tendința de relativă concentrare a pieței asigurărilor de viață din România, tendință manifestată cu precădere pe parcursul ultimilor ani. Din punctul nostru de vedere, reducerea graduală a numărului de concurenți pe piața asigurărilor de viață validează discuția anterioară privind barierele la intrare. În plus, chiar dacă numărul curent de asiguratori activi pe piață nu este foarte redus, am arătat că acesta este totuși relativ mic față de țările din zonă: comparația relevantă ține cont și de mărimea populației – în acest sens, vezi Figura 4.10 și comentariile aferente. Îngrijorările autorității de concurență privind sectorului asigurărilor de viață din România sunt alimentate de ieșirea anunțată a încă unui asigurator (AXA), dar și de perspectivele sectorului pe termen mediu și lung. Omogenitatea produsului Gradul de omogenitate a produsului, în acest caz a asigurărilor de viață oferite de diversele companii, reprezintă un alt element important de diferențiere între modelul pieței de oligopol și cel al concurenței monopolistice. Analiza în această direcție este însă limitată aici, opiniile exprimate nefiind confirmate de un studiu la nivelul consumatorilor. Din punctul nostru de vedere, există o diferențiere semnificativă între contractele de asigurări de viață oferite de diverșii participanți pe piață, atât prin prisma riscurilor de bază

acoperite, cât și a riscurilor suplimentare ce pot fi suportate în cadrul aceleiași asigurări. Nu în ultimul rând, opțiunile ce pot fi anexate contractelor de asigurări de viață constituie încă un element diferențiator al produselor de asigurare.Această diferențiere prin atribute a asigurărilor de viață, numită uneori și diferențiere orizontală, poate fi susținută și de o diferențiere calitativă a produselor de asigurare (diferențiere verticală). Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui greutățile și piedicile pe care se așteaptă să le aibă din partea societății de asigurări de viață un client la apariția evenimentului asigurat. De altfel, unii participanți pe piața asigurărilor de viață par a investi masiv exact în comunicarea ideii de stabilitate și certitudine a despăgubirii. Concluzionând asupra celor trei aspecte de mai sus, apreciem că piața asigurărilor de viață din România împrumută atât din caracteristicile pieței cu structură de oligopol (bariere la intrare și număr relativ redus de concuren ți), cât și din cele ale pieței cu concurență monopolistică (probabilă diferențiere a produselor). Îngrijorările Consiliului Concurenței cu privire la această piață sunt rezultatul tendinței de concentrare observate în ultimii ani, tendință ce pare a fi suplinită de o aparentă înăsprire a barierelor la intrarea pe piață. Prin urmare, una din temerile autorității de concurență se referă la relativa apropiere a pieței asigurărilor de viață de modelul oligopolului, cu toate riscurile pe care această apropiere le comportă pentru consumatori. Monitorizarea atentă și continuă a sectorului asigurărilor de viață va arăta dacă temerile din acest moment sunt justificate sau nu. De exemplu, accentuarea barierelor la intrarea pe piață, ieșirea altor asiguratori sau apariția unei tendințe de standardizare a contractelor de asigurări de viață ar spori îngrijorările concurențiale, în timp ce coborârea barierelor la intrare și, mai ales, intrarea efectivă pe piață a altor asiguratori vor atenua temerile curente.

Măsurarea gradului de concentrare a pieței asigurărilor de viață

În general, evaluarea numerică a gradului de concentrare a unei piețe se realizează prin calcularea unor indicatori specifici, care țin cont de cotele de piață ale participanților. În cele ce urmează, vom analiza concentrarea pieței asigurărilor de viață din România prin prisma câtorva rate de concentrare și folosind indicele Herfindahl-Hirschman.Pentru motivele enunțate deja, analiza gradului de concentrare se axează exclusiv asupra asigurărilor de viață propriu-zise, respectiv asigurările din clasele A.I (asigurări de viață tradiționale) și A.III (asigurări de viață cu componentă investițională). Cotele de piață ale

asiguratorilor sunt determinate valoric, în funcție de volumul primelor brute subscrise, nete de anulări (PBS). Din punctul nostru de vedere, cotele de piață valorice sunt mai relevante pentru această piață, întrucât țin cont de mărimea efectivă a contractelor de asigurare. De altfel, cotele de piață calculate în baza valorii produselor sunt în general preferate celor ce țin cont de volumul produselor, această preferință fiind evidentă atunci când piețele analizate provin din aria serviciilor. În fine, societățile de asigurări de viață avute în vedere sunt cele aflate sub supravegherea ASF, cele două sucursale locale ale unor asiguratori înregistrați în alte state europene fiind excluse din analiză de la momentul ieșirii de sub supravegherea ASF (impactul acestor două sucursale pe piață este oricum foarte redus).Figura 4.14 prezintă evoluția gradului de concentrare pe piața asigurărilor de viață din România în perioada ianuarie 2011 – iunie 2014. Evaluarea cotelor de piață prin prisma primelor subscrise de asiguratorii de viață, metodă considerată mai elocventă în cazul de față, arată o accelerare recentă a procesului de concentrare pe această piață, valoarea HHIcrescând de la aproximativ 1.700 în decursul anului 2013 la 2.091 în iunie 2014.

De altfel, în anul 2014 valoarea HHI a depășit pentru prima dată pragul de 2.000 de unități ce definește, din punctul de vedere al Comisiei Europene, piețele cu grad ridicat de concentrare. Graficul arată că ratele de concentrare ce au în vedere primii trei, cinci sau zece concurenți

pe piață se află și ele pe un trend ușor ascendent în perioada analizată, în iunie 2014 primii zece concurenți ajungând să controleze aproape întreaga piață (95%), în timp ce primii cinci jucători aveau o cotă de piață cumulată ce depășea 74%. Este demn de remarcat faptul că tendința recentă de concentrare a pieței asigurărilor de viață din România are loc pe fondul unor modificări importante ale prezenței pe piață a diverșilor jucători, ceea ce atrage în mod deosebit atenția fiind consolidarea poziției liderului de piață.

3.3 Comparații cu alte state europene

Nivelul redus de dezvoltare a sectorului asigurărilor de viață din România, situație ce pare conștientizată pe deplin la nivelul pieței, devine evident atunci când sunt realizate comparații cu alte state europene. Analiza comparativă ce urmează se bazează pe informațiile privind situația asigurărilor din Europa, colectate de Insurance Europe.

Diferențele dintre valorile prezentate pentru România în graficele ce urmează și cele calculate pe baza datelor ASF nu sunt considerate a fi semnificative ca ordin de mărime, aceste diferențe, ce țin probabil de considerente de ordin metodologic, nefiind în măsură a afecta imaginea de ansamblu.Figura 4.7 prezintă ponderea asigurărilor de viață în totalul sectorului de asigurări din 31 de

țări europene. Graficul arată că nivelul PBS pentru asigurările de viață, raportat la totalul PBS în domeniul asigurărilor, este foarte redus în România față de media europeană (20,2% în țara noastră în anul 2012, față de aproape 58% pentru cele 31 de țări incluse în analiză).

În continuare, Figura 4.8 include o comparație din punct de vedere a ponderii PBS în PIB pentru asigurările de viață, arătând că diferența dintre gradul de penetrare a acestor asigurări în România și țările din Europa de Vest este covârșitoare. Această diferență vine probabil din tradiția țărilor dezvoltate în ceea ce privește actul de asigurare în general și a celui de asigurare de viață în particular, de nivelul de cunoaștere și acceptare a populației privind produsele de asigurare de viață, de nivelul de trai din zona occidentală și nordică a Europei etc. Dar chiar dacă decalajul față de situația din Europa occidentală ar putea fi considerat firescdin motive ce țin mai degrabă de rațiuni istorice, nu același lucru se poate spune despre diferențele existente între cazul României și cel al altor țări din regiune: în Polonia, primele aferente asigurărilor de viață reprezintă 2,3% din PIB, în Republica Cehă 1,8%, în Slovacia 1,6%, în timp ce în Ungaria gradul de penetrare este de 1,4%. În plus, datele istorice arată că decalajul dintre România și restul Europei în ceea ce privește gradul de penetrare a asigurărilor de viață este unul de durată, situația din 2012 nefiind nicicum o excepție.

Comparația cu situația altor state europene este relevantă și în ceea ce privește densitatea asigurărilor de viață, exprimată ca primă medie anuală pentru astfel de asigurări, pe persoană. Informațiile culese de Insurance Europe sunt prezentate în Figura 4.9 și arată că în anul 2012 România se află tot la coada clasamentului țărilor europene cuprinse în analiză. Potrivit acestei surse, prima medie anuală de aproximativ 16 euro/persoană este cea mai redusă din cele 31 de țări incluse în studiu. Potrivit graficului de mai jos, cu excepția Bulgariei, diferențele în ceea ce privește prima medie pe persoană sunt semnificative față de țările din regiune, țări considerate a avea un nivel de dezvoltare economică relativ apropiat de cel al României. De exemplu, prima medie anuală pentru asigurările de viață se ridica în anul 2012 la 139 euro/persoană în Ungaria, 206 euro/persoană în Slovacia, 225 euro/persoană în Polonia și 272 euro/persoană în Republica Cehă.

Figura 4.10 prezintă numărul societăților de asigurări de viață din 25 de țări în anul 2011. Pentru a oferi o perspectivă suplimentară asupra densității asiguratorilor de viață, graficul indică și numărul mediu de societăți la un milion de locuitori în fiecare stat.

Privit în context internațional și prin raportare la mărimea populației, numărul asiguratorilor de viață din România era relativ redus în 2011: aproximativ un asigurator de viață la un milion de români, depășind doar situația Turciei (0,3 asiguratori de viață la un milion de locuitori) și a Poloniei (aproximativ 0,7 asiguratori de viață la un milion de polonezi). Comparațiile cu alte țări din regiune sunt elocvente: în 2011, în Republica Cehă și în Grecia activau câte 22 de asiguratori de viață, dar la populații semnificativ mai reduse decât a României, de 10,5, respectiv 11,3 milioane de locuitori. Slovacia avea 21 de asiguratori de viață, la fel ca România, dar la o populație de 5,4 milioane de locuitori. În fine, în Ung aria activau 18 asiguratori de viață, la o populație de aproximativ 10 milioane de locuitori, în timp ce în Bulgaria erau prezente 16 societăți, la o populație de 7,3 milioane de locuitori. Indicatori de stabilitate și performanță a sectorului asigurărilor de viață din România

La solicitarea Consiliului Concurenței, societățile active pe piața asigurărilor de viață din România, dar și Autoritatea de Supraveghere Financiară, au oferit informații privind solvabilitatea, lichiditatea și profitabilitatea activității de asigurare de viață. În această secțiune vom prezenta câțiva indicatori de stabilitate și performanță a sectorului asigurărilor de viață, concentrându-ne pe ilustrarea situației de ansamblu (la nivelul întregii piețe).Trebuie precizat faptul că datele folosite în această secțiune se referă la cele 18 companii de asigurare active pe piață în septembrie 2013 și aflate sub supravegherea ASF (ulterior 16societăți, după ieșirile ALICO și EUREKO din trimestrul III 2013, respectiv trimestrul II 2014). Aceasta înseamnă că analiza stabilității și performanței sectorului asigurărilor de viață omite societățile care au fost preluate în ultimii trei ani și cele care au ieșit de sub supravegherea ASF (ARDAF, CARDIF, AEGON). Impactul estimat al acestor asigurători asupra pieței este însă redus, atât prin prisma NCV, cât și din perspectiva PBS, fapt pentru care nu considerăm imaginea de ansamblu oferită de analiza de mai jos ca fiind distorsionată.

Solvabilitate

În ceea ce privește solvabilitatea societăților de asigurări de viață, suntem interesați în special de relația dintre marja de solvabilitate disponibilă totală și marja de solvabilitate minimă, respectiv fondul de siguranță, atunci când acesta este mai relevant pentru comparații (detalii mai jos). Acești trei indicatori sunt calculați pe baza normelor emise de ASF și sunt raportați semestrial de către societățile de asigurare.

Potrivit acestor norme, asiguratorii autorizați să practice asigurări de viață au obligația să dețină permanent o marjă de solvabilitate disponibilă totală cel puțin egală cu o marjă de solvabilitate minimă, determinată individual pentru societățile de asigurare. În plus, pentru fiecare asigurator în parte, fondul de siguranță este determinat ca valoare maximă între o treime din marja de solvabilitate minimă prezentată anterior și echivalentul în lei a 3,2 milioane de euro (această valoare minimă a fondului de siguranță fiind revizuită anual de către ASF). Prin urmare, pentru societățile pentru care marja de solvabilitate minimă are o valoare redusă (de exemplu, pentru că activitatea companiei pe această piață este limitată), fondul de siguranță impus unitar fiecărui asigurator de către autoritatea de supraveghere devine indicatorul relevant pentru a fi comparat cu marja de solvabilitate disponibilă totală.Figura 4.11 prezintă evoluția din ultimii ani a marjei de solvabilitate disponibile totale (notată X), a marjei de solvabilitate minime (notată Y) și a fondului de siguranță (notat FS), toate agregate la nivelul societăților de asigurare active pe piață și sub monitorizarea ASF. În plus, graficul indică raportul dintre marja de solvabilitate disponibilă totală și marja de solvabilitate minimă (notat X/Y și numit grad de solvabilitate), dar și raportul dintre marja de solvabilitate disponibilă totală și fondul de siguranță (notat X/FS).

După cum se poate observa, la nivel agregat, marja de solvabilitate disponibilă totală este mai mult decât acoperitoare în ceea ce privește activitatea de asigurări de viață, depășind

de câteva ori nivelul marjei de solvabilitate minime și a fondului de siguranță, ceea ce indică soliditatea segmentului asigurărilor de viață din România. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că valorile prezentate în Figura 11 sunt valori agregate la nivelul pieței, valorile individuale ale diverselor companii prezentând o variabilitate foarte ridicată. Întrucât coeficientul de variație pentru variabilele X/Y și X/FS ia valori peste 70% în fiecare semestru din perioada analizată, valorile medii ale indicatorilor X/Y și X/FS trebuie analizate cu precauție și considerate ca fiind doar orientative. Ceea ce se desprinde drept esențial este faptul că marja de solvabilitate disponibilă totală depășește valoarea minimă, dar și valoarea fondului de siguranță, pentru fiecare companie activă pe piață și în fiecare semestru din perioada analizată, ceea ce înseamnă că ASF nu a trebuit să intervină explicit pentru corectarea unor aspecte de solvabilitate în perioada 2011-2014.

Lichiditate

Companiile active pe piața asigurărilor de viață din România au obligativitatea transmiterii lunare către reglementator a unor situații detaliate privind activele lichide și oblig ațiile pe termen scurt, ASF urmărind ca activele lichide ale companiilor de asigurare să depășească obligațiile la care acestea ar putea fi supuse în viitorul imediat. Figura 4.12 de mai jos prezintă situația trimestrială a celor doi indicatori, respectiv activele lichide (notate A) și obligațiile pe termen scurt (notate O), situația fiind agregată la nivelul pieței. După cum se poate lesne observa, totalul activelor lichide depășește în mod confortabil nivelul obligațiilor pe termen scurt, coeficientul de lichiditate la nivelul pieței, calculat ca raport A/O, oscilând în perioada analizată între 4,4 și 5,1. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, la fel ca în cazul solvabilității societăților de asigurare, și aici avem de-a face cu un indicator agregat, calculat la nivelul întregului sector,și care trebuie interpretat cu precauția necesară. Aceasta deoarece există diferențe majore în ceea ce privește mărimea coeficientului de lichiditate, atât între diversele societăți de asigurare, cât și în timp, pentru același asigurator de viață: valoarea minimă a CV calculat pentru fiecare serie de valori trimestriale este 50%, ceea ce arată că seriile de date nu sunt tocmai omogene, afectând reprezentativitatea valorilor medii calculate.

Profitabilitate

Figura 4.13 prezintă evoluția semestrială a rezultatului net înregistrat la nivelul sectorului asigurărilor de viață în perioada 2011-2014. În această secțiune, piața este privită prin prisma activității a 17 societăți, informațiile privind profitabilitatea nefiind disponibile pentru EUREKO. Sunt ilustrate cele două componente de bază ale rezultatului agregat la nivelul pieței, respectiv profitul net realizat cea mai mare parte a asiguratorilor de viață și pierderea netă suferită de câțiva dintre participanții pe piață în această perioadă. Pentru o mai bună înțelegere a felului în care sunt distribuite rezultatele înregistrate de asiguratorii de viață, Figura 4.13 indică și numărul societăților care au înregistrat profit, respectiv pierdere, în fiecare semestru din perioada analizată (cifrele din chenare). De exemplu, în semestrul I 2014, activitatea de asigurări de viață a generat un profit agregat, la nivelul sectorului, de aproximativ 58 de milioane de lei. Din cei 16 asiguratori activi pe această piață după ieșirea ALICO, 10 societăți au cumulat un profit total de aproximativ 87 de milioane de lei, în timp ce 6 societăți de asigurare au înregistrat o pierdere cumulată de aproximativ 29 de milioane de lei. Datele primite de autoritatea de concurență arată că un grup distinct de societăți au înregistrat în mod constant pierderi din activitatea de asigurări de viață. Probabil ca urmare

a rezultatelor slabe înregistrate pe un segment de piață de altfel relativ profitabil, cel puțin prin comparație cu celelalte din zona asigurărilor, unii jucători au decis ieșirea de pe piața românească a asigurărilor de viață. Faptul unele societăți de asigurări de viață par a înregistra în continuare rezultate negative din această activitate crește riscul ca și alți asiguratori să decidă să iasă de pe piața asigurărilor de viață din România, cu implicații directe asupra gradului de concentrare a acestui sector economic.