Concurenta Neloiala

TEMA: CONCURENTA NELOIALA

-CUPRINS –

CAPITOLUL 1. Introducere.

CAPITOLUL 2. Concurenta comerciala. Forme de manifestare.

Subsectiunea 1. Concurenta licita si concurenta ilicita (patologica)

Subsectiunea 2. Concurenta pe diferitele tipuri de piete

CAPITOLUL 3. Concurenta neloiala.

Subsectiunea 1. Semnificatia economica a concurentei. Competitia pe piata.

Subsectiunea 2. Concurenta neloiala. Notiune si forme de manifestare.

CAPITOLUL 4. Raspunderea civila pentru concurenta neloiala.

Subsectiunea 1. Raspunderea civila delictuala.

Subsectiunea 2. Temeiurile actiunii in concurenta neloiala

Subsectiunea 3. Aspecte procesuale privind actiunea in concurenta neloiala

CAPITOLUL 5. Raspunderea penala pentru concurenta neloiala.

Subsectiunea 1. Continutul legal al infractiunii de concurenta neloiala

Subsectiunea 2. Conditii preexistente

Subsectiunea 3. Continutul constitutive

Subsectiunea 4. Modificari aduse prin intrarea in vigoare a noului Cod Penal si a Codului de Procedura Penala

CAPITOLUL 6. Politica concurentiala in U.E. si alinierea Romaniei la standardele U.E.

Subsectiunea 1. Bazele politicii concurentiale comunitare

Subsectiunea 2. Necesitatea unei politici in domeniul concurentei.

Subsectiunea 3. Consolidarea si relansarea economica.

Subsectiunea 4. Masurile avute in vedere de Romania pentru consolidarea cadrului institutional al politicii in domeniul concurentei.

CAPITOLUL 7. Consideratii finale si propuneri de lege ferenda.

Subsectiunea 1. Concurenta in perspectiva Uniunii Europene

Subsectiunea 2. Propuneri de lege ferenda

Subsectiunea 3. Concluzii

CONCURENTA NELOIALA

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

Concurenta reprezinta un element sine qua non al existentei economiei de piata, o adevarata forta regulatoare a acesteia. Ea poate fi definita ca fiind “confruntarea dintre agentii economici cu activitati similare sau asemanatoare, exercitata in domeniile deschise pietei, prin castigarea si conservarea clientelei, in scopul rentabilizarii proprii intreprinderi”. Potrivit dispozitiilor O.G. nr.12/2014, constituie “concurenta neloiala practicile comerciale ale intreprinderii care contravin uzantelor cinstite si principiului general al bunei-credinte si care produc sau pot produce pagube oricaror participanti la piata”.

Obligatia de concurenta presupune manifestarea permanenta a unei conduite concurentiale la un anumit nivel. Comerciantul nu indeplineste aceasta obligatie, sau o indeplineste necorespunzator, cand conduita sa concurentiala este diminuata sau lipseste. Astfel de situatii pot rezulta din practice individuale sau colective anticoncurentiale pe care legea le sanctioneaza.

Așadar, prin concurență se înțelege o confruntare între tendințe adverse, care converg spre același scop. În alți termeni, concurența este definită ca o confruntare între agenții economici pentru câștigarea și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei activități. Având în vedere rolul pozitiv, stimulativ, pe care îl are concurența în activitatea economică, dreptul trebuie să instituie cadrul juridic necesar pentru manifestarea acesteia.

“Principalele cai pe care se poate desfasura lupta de concurenta sunt grupate in doua categorii:

– cai economice

– cai extraeconomice

Caile economice au in vedere urmatoarele masuri: reducerea costurilor bunurilor sub cele ale concurentilor; diminuarea preturilor de vanzare; ridicarea calitatii bunurilor; acordarea unor facilitate consumatorilor s.a.

Caile extraeonomice au in vedere: sponsorizarea unor actiuni sociale de interes local sau national; in anumite conditii, unii agenti economici nu ezita ca, in confruntarea cu rivalii lor (concurentii lor) sa foloseasca presiuni morale, speculand cu promptitudine situatiile critice, cum ar fi razboaie, crize, etc si chiar incalcand dispozitiile legale prohibitive.

Dupa cum mijloacele (caile folosite) sunt legale sau sunt ilegale, concurenta, ca si fenomen economic, este incadrata in categoria concurentei loiale si /sau neloiale.

Astfel, din punctul de vedere al stiintei economice concurenta loiala se caracterizeaza prin folosirea nediscriminatorie de catre vanzatori a unora din caile mai sus enumerate, in conditiile accesului liber pe piata si a deplinei posibilitati de cunoastere a mijloacelor de reglementare a relatiilor cumparator-vanzator.

Prin opozitie fata de concurenta loiala, concurenta neloiala consta in acordarea unor stimulente deosebite clientilor, precum si in utilizarea anumitor mijloace extraeconomice de patrundere si mentinere pe piata.”

În primul rând trebuie să precizăm că prin „dreptul concurenței comerciale” se înțelege ansamblul de reglementări destinate să asigure, în raporturile de piață interne și internaționale, existența și exercițiul normal al competiției dintre agenții economici, în lupta pentru câștigarea, extinderea și păstrarea concurenței.

„Dupa cum este cunoscut, intr-o economie de piata, competitia dintre agentii economici imbraca forme si intensitati diferite. Astfel, se poate vorbi despre o competitie stimulativa sau normala si de opusul acesteia, de o competitie patologica (ilicita).

Fata in fata cu aceste doua tendinte si in acelasi timp stari de fapt, dreptul concurentei comerciale, dand expresie functiei sale de prevenire, are ca scop sa disciplineze si sa orienteze raporturile concurentiale inspre normalitate, dar sa si reprime si sa inlature practicile abuzive care contravin esentei economiei de piata.

Concluzionand, se poate spune ca pe plan intern, dreptul concurentei comerciale are ca obiect de reglementare, pe de o parte, prevenirea practicilor monopoliste, menite sa elimine sistemul concurentei (norme care sunt cunoscute in literatura de specialitate sub denumirea de norme antitrust), iar pe de alta parte, sa sanctioneze prin mijloace adecvate actele de concurenta neloiala, deci acele acte si fapte care genereaza distorsiuni concurente oneste.

In planul competitiei internationale, dreptul concurentei comerciale contine reglementari (conventionale bi sau multilaterale), cele mai cunoscute fiind conventiile anti-dumping si conventiile anti-subventii.”

Protectia concurentei prezinta un interes deosebit la nivelul economiei nationale, dar si european, care s-a confruntat si se confrunta cu abuzul de pozitie dominanta, intelegerile si concentrarile anticoncurentiale, practici neloiale care au drept rezultat inrautatirea mediului concurential.

Normele cu incidenta in materia concurentei sunt concentrate, in mare parte, in Legea concurentei si Legea privind combaterea concurentei neloiale, la aceasta adaugandu-se, bineinteles, o suita de alte acte normative.

Legea concurentei urmareste asigurarea libertatii concurentei, ea aplicandu-se actelor sau faptelor care rastrang, impiedica sau denatureaza concurenta savarsite de: intreprinderi sau asociatii de intreprinderi, autoritatile si institutiile administratiei publice centrale si locale, in masura in care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementarile adoptate, intervin in operatiuni de piata, influentand direct sau indirect concurenta, cu exceptia situatiilor cand asemenea masuri sunt luate in aplicarea altor legi sau pentru apararea unui interes public major.

Pe de alta parte, legea privind combaterea concurentei neloiale urmareste asigurarea loialitatii concurentei, sanctionand actiunile culpabile ale intreprinderilor care adopta un comportament prejudiciabil cu privire la concurenti sau la partenerii lor, fara sa aduca atingere functionarii pietii. Altfel spus, legea concurentei protejeaza concurenta, iar legea privind combaterea concurentei neloiale pretejeaza concurentii.

„ Cele mai importante si caracterizante functii ale concurentei sunt considerate a fi urmatoarele:

– stimuleaza progresul general si deschide perspective de profituri convenabile pentru toti participantii, favorizandu-i pe cei abili si eliminandu-i pe cei care nu au mobilitatea necesara de adaptare la noile cerinte;

– contribuie la reducerea preturilor de vanzare, ea fiind potrivnica scumpetei (se stie ca una din caile cele mai sigure de sporire a profiturilor este cresterea volumului desfacerilor si nu cresterea preturilor);

– influenteaza in mod pozitiv psihicul agentilor economici competitori, in sensul ca un mediu concurential impartial este de natura sa stimuleze creativitatea si preocuparea continua de crestere a eficientei intregii activitati, de maximizare a profiturilor, dar si de satisfacere mai buna a nevoilor de consum.

Factorii care influenteaza in mod direct tipurile si modurile de manifestare a concurentei pot fi:

– numarul si puterea economica a participantilor la afaceri;

– gradul de diferentiere a bunului care satisface o anumita nevoie umana;

– facilitatile acordate sau restrictiile ridicate in calea celor (agentilor economici) care intentioneaza sa intre intr-o ramura, pe o anumita piata;

– gradul de transparenta a pietei;

– raportul intre oferta si cererea de bunuri;

– complexitatea si functionalitatea retelei pietelor intr-o tara sau alta;

– conjunctura politica interna sau internationala.”

Conduita în afaceri a comerciantului trebuie, deopotrivă, să se înscrie în coordonatele principiilor libertății comerțului și al liberei concurențe. Libertatea comertului are o dubla semnificatie: libertatea de intreprindere si libertatea de exploatare.

Libertatea de întreprindere exprimă dreptul tuturor persoanelor fizice sau juridice de a se dedica activităților comerciale sau, industriale, fără restricții, direct sau prin constituirea de întreprinderi noi ori prin achiziționarea sau dobândirea controlului asupra unor agenți economici preexistenți.

Libertatea de exploatare exprimă dreptul comerciantului de a conduce și administra întreprinderea sa, așa cum dorește, fără constrângeri. Această libertate îi conferă două importante prerogative: dreptul de a decide, cu privire la toate problemele întreprinderii sale și dreptul de a contracta cu orice agent economic existent pe piață ca furnizor, client sau cooperant.

Principiul liberei concurențe exprimă facultatea tuturor agenților economici de a utiliza propriile mijloace și metode pentru menținerea și dezvoltarea comerțului cât și pentru atragerea, menținerea sau creșterea clientelei lor. Această libertate implică dreptul de a avea un comportament concurențial, constând în folosirea de mijloace și metode a căror finalitate este asigurarea existenței comerțului și menținerea clientelei.

Între cele două principii există o strânsă legătură de interdependență. Concurența nu ar fi posibilă în absența libertății comerțului și industriei, a dreptului de a decide și de a contracta. Tot astfel, afirmarea libertății comerțului și industriei ar fi lipsită de sens în afara confruntării concurențiale.

De-a lungul timpului s-a dovedit însă, că nici libertatea comerțului și industriei și nici libertatea concurenței nu pot fi absolute și că în mod necesar aceste libertăți trebuie limitate ori chiar suprimate în anumite domenii restrictive. Interese economice, sociale, politice, cele legate de asigurarea protecției consumatorilor și a altor participanți la circuitul economic, implicațiile intervenției statului în economie și alte numeroase cauze au impus limitări acțiunii celor două principii fără însă ca prin aceasta să se afecteze rolul lor esențial în economia de piață și în activitatea agenților economici care acționează pe piață.

CAPITOLUL 2. CONCURENTA COMERCIALA. FORME DE MANIFESTARE

Subsectiunea 1. CONCURENTA LICITA SI CONCURENTA ILICITA (PATOLOGICA)

In economia de piata, exercitarea concurentei constituie un drept al oricarui agent economic. Ca orice drept recunoscut si protejat de lege, dreptul la concurenta trebuie exercitat cu buna-credinta, fara a fi incalcate drepturile si libertatile celorlalti agenti economici si cu respectarea legii si a bunelor moravuri. Numai in aceste limite putem vorbi de concurenta licita sau loiala, fiind deci ocrotita de lege.

In cazul exercitarii abusive a dreptului la concurenta, a folosirii de mijloace nepermise de lege pentru atragerea clientelei, concurenta este ilicita si in consecinta interzisa. Intrucat o asemenea concurenta este pagubitoare pentru agentii economici lezati, cat si pentru insasi desfasurarea activitatii comerciale in ansamblul ei, legea instituie anumite masuri menite sa inlature consecintele pagubitoare.

Astfel, legea regelementeaza concurenta sub un dublu aspect, pe de o parte reprimand intelegerile si practicile anticoncurentiale, monopoliste, care pericliteaza existenta concurentei, protectie oferita de Legea 21/1996, iar pe de alta parte, legea are in vedere sanctionarea folosirii unor mijloace nelicite de atragere a clientelei (concurenta neloiala). Aceasta protectie face obiectul Legii 11/1991, privind combaterea concurentei neloiale. Ansamblul normelor care reglementeaza practicile concurentiale si anticoncurentiale, precum si comportamentul abuziv al agentilor economici in atragerea clientelei formeaza dreptul concurentei comerciale.

O.G. nr.12/2014, art. 1, alin. 1,2,3, defineste, prin modificarile aduse legilor anterioare, principiile concurentei loiale, dupa cum urmeaza:

„Art. 1. – (1) Prezenta lege are drept scop asigurarea unei concurente loiale, cu respectarea uzantelor cinstite si a principiului general al bune-credinte, in interesul celor implicati, inclusiv respectarea intereselor consumatorilor

(2) intreprinderile au obligatia sa actioneze cu respectarea uzantelor cinstite, in conformitate cu principiul general al bunei-credinte si cu prezenta lege

(3) Dispozitiile prezentei legi se aplica persoanelor fizice sau juridice, romane sau straine, care savarsesc practici de concurenta neloiala.”

Concurența licită este considerată acel tip de concurență în care, în

domeniile pe care legea le lasă deschise competiției operatorilor economici,

aceștia se bucură de facultatea deplină de a se confrunta pe piață, dar cu

bună-credință, respectând regulile de deontologie profesională.

Concurența are vocație de a contribui la modelarea și fluctuarea

prețurilor, în cadrul raportului ce se stabilește prin cerere și ofertă pe piața

liberă – „Concurența este aceea care impune un preț just mărfurilor și care

stabilește raporturi corecte între ele”. Însă, funcționalitatea acesteia nu se

reduce numai la atât, obiectul său fiind mult mai vast: influențează calitatea

mărfurilor, modul de prezentare a acestora, difuzarea reclamei, organizarea

rețelelor de distribuție etc.

Uneori, in dorința de a-și maximiza profitul, întreprinderile depășesc limitele

impuse de regulile concurenței, caz in care nu mai putem vorbi de o

concurența normală, ci de una patologică.

Concurența patologică poate să îmbrace două forme:

– acapararea agresivă de către cei puternici a unor segmente de piață prin

intermediul practicilor anticoncurențiale sau monopolistice;

– exercitarea abuzivă a concurenței, cu scopul de a exclude de pe piață

întreprinderile concurente sau de a le capta clientela, prin intermediul actelor

de concurență neloială.

Dupa cum am vazut in cele prezentate mai sus, in economia de piata se manifesta doua forme ale rivalitatii dintre agentii economici: competitia stimulativa sau licita, si cea patologica, ilicita. Dreptul concurentei comerciale are de fapt un dublu obiect: "optimizarea desfasurarii competitiei intre agentii economici in conditii oneste si corecte si reprimarea practicilor abuzive, nocive relatiilor de piata

Subsectiunea 2. CONCURENTA PE DIFERITELE TIPURI DE PIETE

Problema concurentei prezinta interes pentru toti actorii pietei, cum ar fi: producatorii, consumatorii si intermediarii. Fiecare firma este preocupata si face eforturi pentru a fi cat mai competitiva in scopul de a obtine un castig net cat mai bun. Actiunile unei firme nu depind exclusiv de aceasta, ci de actiunile concurentilor ei, aceasta deoarece in absenta concurentilor orice firma aflata pe piata ar putea sa-si stabileasca liber preturile la un nivel ridicat.

Asadar fata de numarul de concurenti si gradul de diferentiere al produselor intalnim: concurenta imperfecta si concurenta perfecta.

Concurenta imperfecta este situatia de pe piata in care conditiile necesare pentru o concurenta perfecta nu sunt indeplinite. Formele de concurenta imperfecta sunt:

Monopol – situatie in care exista un singur vanzator al unui bun economic

Oligopol – situatie in care exista un numar redus de vanzatori ai unui bun economic

Concurenta monopolista – situatie in care exista mai multi vanzatori de bunuri total diferite

Monopson – situatie in care exista un singur comparator al unui bun economic

Oligopson – situatie in care exista un numar restrains de cumparatori ai unui bun economic.

Concurenta imperfecta poate aparea pe anumite piete din cauza lipsei de informare a cumparatorilor si vanzatorilor in legatura cu preturile si bunurile de pe piata.

Concurenta perfecta este un model al teoriei economice care descrie o forma ipotetica a pietei in care nici un producator sau consumator nu poate influenta evolutia preturilor de pe piata. Aceasta ar conduce la un rezultat eficient, tinand cont de definitia standard a economiei. Analiza pietelor perfect competitive asigura fundamental teoriei cererii si ofertei.

“Pe o piata cu concurenta pura si perfecta se considera ca pretul se formeaza la nivelul punctului de echilibru dintre curbele cererii si ofertei, adica atunci cant cantitatile cerute de consumatori sunt egale cu cele oferite de producatori.

In conditiile concurentei pure si perfecte, ca rezultat al interactiunii dintre cerere si oferta, se fixeaza un pret de echilibru, pret la care ofertantii si cumparatorii doresc sau pot vinde si cumpara aceeasi cantitate de bunuri.

Pretul de echilibru se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

– este rezultatul spontan al jocului liber al fortelor pietii fiecarui bun si reprezinta acel nivel al pretului la care se produce egalizarea cantitatilor cerute cu cele oferite, atingandu-se un volum maximal al vanzarilor;

– formarea pretului de echilibru al fiecarui bun este influentata de situatia pietelor interdependente, de preturile de echilibru ale celorlalte bunuri;

– echilibrul pietii nu este determinat de lipsa oricaror schimbari in raporturile dintre fortele care actioneaza in ea, ci dimpotriva, el este intotdeauna dependent de evolutia raporturilor concrete dintre cerere si oferta.”

Concurenta monopolistica

Se spune ca pe piata se afla o concurenta monopolistica cand exista diferentieri de produse si un numar mare de vanzatori.

a)Diferentierea produselor. Fiecare producator dispune, in consecinta, de o anumita clientela, care ii este relativ fidela. Se tine cont de calitatea produsului, de facilitatea desfacerii, de preferinta cumparatorului, de produsele ce provin dintr-o intreprindere determinata.

b)multiplicitatea vanzatorilor. Nu este o interdependenta directa intre deciziile celor doi producatori considerati izolati. Deciziile luate de o intreprindere izolata nu influenteaza sensibil pe ceilalti intreprinzatori.

Concurenta monopolistica se caracterizeaza prin existenta unui numar mare de firme care vand produse similare, dar diferentiate. Astfel, pietele produselor cosmetice, incaltamintei, florilor sunt exemple de piete caracterizate printr-o concurenta de tip monopolist.

Piata oligopolista

“Ologopolul este o forma a concurentei imperfecte caracterizata prin existenta unui mic numar de firme ce produc bunuri similare (de exemplu, industria otelului) sau diferentiate (de exemplu, industria automobilului) firme care, datorita ponderilor pe care le detin in ansambul ofertei, reusesc sa influenteze, formarea pretului in scopul maximizarii profitului.”

Spre deosebire de concurenta monopolistica, organizatiile de pe o piata oligopolista, nu produc neaparat produse care se diferentiaza de cele ale concurentilor. Trasatura distinctiva a oligopolului este, insa, numarul mic de organizatii care concureaza pe piata.

Un oligopol se caracterizeaza prin:

– numarul redus de producatori prezenti pe piata, dar care au o forta economica mare. Se considera oligopol daca pe piata exista cel putin trei producatori. Daca sunt doar doi sau unul se considera ca este un duopol sau monopol.

– exista bariere la intrarea pe piata in calitate de producator;

– este o forma mai mult caracteristica tarilor dezvoltate;

– este foarte clar evidentiata diferentierea marfurilor;

– producatorii detin un oarecare grad de control al preturilor.

CAPITOLUL 3. CONCURENTA NELOIALA

Subsectiunea 1. SEMNIFICAȚIA ECONOMICĂ A CONCURENȚEI. COMPETIȚIA PE PIAȚĂ.

În relațiile de piață, concurența a fost privită, inițial, ca factor decisiv care asigură, în mod spontan, diviziunea muncii între agenții economici, precum și condițiile normale ale producției, ale schimburilor și ale consumului de bunuri.

În esență, concurența definește pe de-o parte, un anumit tip de comportament al agenților economici, iar pe de altă parte, un mod specific de organizare a activității de piață.

Comportamentul agenților economici are, în condițiile concurenței, caracter prin definiție individualist. Fiecare dintre ei își urmărește interesul propriu. Ținta rivalității o constituie profitul maxim, realizat prin captarea și păstrarea clientelei. „Este o luptă dură, fără menajamente, în care primează interesele economice, ale fiecărui participant la piață”.

Armele folosite pot fi oneste, de natură economică, precum scăderea prețului de vânzare, reducerea costurilor de producție, ridicarea calității bunurilor și a activității de prestări de servicii, lansarea de noi produse, organizarea mai eficientă a vânzărilor, reclama și publicitatea.

Așadar, se recurge în același scop și la mijloace neoneste, de natură extra-economică. Se citează astfel furtul de informații sau răspândirea de insinuări false pe seama rivalilor de pe piață, mergând până la denigrare. Se practică de asemenea cumpărarea de salariați ai concurentului spre a fi utilizați în interes propriu ori atragerea pe căi incorecte a unor surse de sponsorizare. Nu se exclud nici demersuri agresive, urmărind falimentarea sau eliminarea temporară de pe piață a concurenților.

Comportamentul competițional, cel pe care dreptul înțelege să-l promoveze, este inconciliabil cu modalitățile patologice ale concurenței, în principal cu formele ei atât monopoliste cât și neloiale.

Organizarea pieței în sistemul concurențial presupune cu independența și descentralizarea activității de producție, de distribuție și de consum. Inițiativa privată individuală trebuie să se exercite fără constrângeri sau limitări de ordin administrativ. Sub un alt aspect, o condiție de bază o constituie proprietatea privată asupra mijloacelor de producție.

În condițiile de piață liberă, concurența îndeplinește în principal cinci funcțiuni definitorii. Mai întâi, facilitează ajustarea automatică a cererii și ofertei, în oricare domeniu al activității economice. În cadrul pieței dominate de ofertă, strategia competițională determină întreprinderile să se particularizeze față de rivali. Pe piețele dominate de cerere, se urmărește‚ în relațiile cu consumatorii potențiali, specializarea întreprinderii într-un sector individual al cererii. Pe de altă parte, exercitarea concurenței împiedică realizarea profitului de monopol de către anumiți agenți economici. În al treilea rând, stimulează inovațiile, crearea de mărfuri noi și de tehnici tot mai perfecționate de producție, cale optimă de a cuceri poziții avantajoase pe piață. În afară de aceasta, concurența asigură o alocare rațională a resurselor între variatele utilizări solicitate pe piață. În fine, statornicește o repartizare a beneficiilor proporțională cu contribuția efectivă a agenților economici în procesul de producție și de distribuție a bunurilor.

În practică totuși, funcționalitatea concurenței poale suferi multiple distorsiuni pe piața liberă. Înainte de toate, competiția, oricât de bine organizată, nu împiedică așa-numita „rentă de monopol”, care izvorăște din brevetele de invenții în favoarea titularului pe toată durata protecției legale, cu efecte benefice pentru acesta, chiar ulterior, pe perioade mai îndelungate, câștigându-i o poziție dominantă într-un sector specializat al pieței.

Se impută de asemenea concurenței „efectul de risipă” pe care rivalitatea dintre întreprinderi îl provoacă aproape inevitabil. Totodată se discută dacă în anumite limite, concentrarea și planificarea activității întreprinderilor din aceeași ramură nu ar fi preferabilă, spre a stimula cercetarea de specialitate, în vederea inovațiilor, perfecționării și realizării de produse noi.

Subsectiunea 2. CONCURENTA NELOIALA – NOTIUNE SI FORME DE MANIFESTARE.

A. NOȚIUNEA ȘI CONDIȚIILE CONCURENȚEI NELOIALE.

Opusă concurenței licite și loiale, concurența neloială reprezintă încălcarea obligației comerciantului de a folosi în activitățile comerciale sau industriale numai procedee oneste, corecte. Astfel de practici perturbă jocul liber al concurenței și afectează interesele unor participanți la comerț, fapt pentru care legea le sancționează.

Concurența neloială a fost definită în art. 2 din Legea nr. 11/1991 ca fiind orice fapt sau act contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.

În raport cu această definiție, actele sau faptele de concurență neloială presupun întrunirea următoarelor condiții:

comportamentul concurențial să constea în acte contrare uzanțelor, cinstite în activitatea comercială și industrială;

actele de concurență neloială, fiind după caz, susceptibile de sancțiuni civile, contravenționale sau penale, trebuie să îndeplinească condițiile cerute faptelor delictuale, contravenționale sau infracționale;

comportamentul concurențial neloial trebuie să fie manifest și culpabil;

actele și faptele de concurență neloială să se producă în domenii deschise concurenței.

„Concurenta neloiala, ca forma de manifestare a concurentei ilicite, are in vedere acele acte sau fapte juridice (actiuni omenesti), incriminate ca si contraventii, infractiuni sau doar delicte civile, dupa caz, prin care comerciantii ori alti subiecti calificati (salariatii comerciantilor ori functionari publici, dupa caz) incalca cu intentie ori numai din culpa prevederile legale care carmuiesc si/sau normele (uzantele) moralei afacerilor, preluate si considerate ca izvoare de catre dreptul pozitiv, in scopul atragerii unui numar cat mai mare de clienti dinspre concurenti.”

B. REGLEMENTARE LEGALĂ.

În afara Codului penal român, de care ne vom ocupa în mod special pe parcursul lucrării de față, actele normative care reglementează limitele în care trebuie să se manifeste libera concurență și consecințele pe care le are încălcarea acestor limite sunt următoarele:

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale;

Legea nr. 21/1996 a concurenței;

Legea nr. 31/1996 privind monopolul de stat;

Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței;

O.G. nr. 12/2014 (ultimul act normativ in materie)

Alte legi:

– Legea nr. 158/2008 privind publicitatea inselatoare si publicitatea comparativa, republicata;

– Legea nr. 363/2007, cu modificarile ulterioare;

– Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificarile si completarile ulterioare;

– Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, republicata, cu modificarile ulterioare;

– Legea nr. 129/1992 privind protectia desenelor si modelelor, republicata;

– Legea nr. 64/1991 privind brevetele de inventie, republicata, cu modificarile ulterioare;

– Legea nr. 16/1995 privind protectia topografiilor produselor semiconductoare, republicata;

Legislația internă a parcurs, în domeniul ce ne interesează, patru etape.

a. Inițial, actele de concurență neloială de orice fel erau supuse regimului de drept comun al răspunderii extracontractuale, în condițiile statornicite de art. 998 și urm. din Codul civil. În sensul arătat s-a scris illo tempore că „la noi se ajunge a se apăra fondul de comerț de o concurență neloială prin aplicarea principiului că nimănui nu-i este îngăduit a produce o pagubă în dauna altei persoane (art. 998 C. civ.)” . Acest sistem prezenta neajunsul că trebuia să aplice, printr-o interpretare extensivă, regulile generale ale obligațiilor născute din delicte și cvasi-delicte, exercițiului concurenței, fenomen cu preponderență economică, ale cărui particularități nu sunt reductibile la tratamentul juridic ce convine faptelor ilicite civile .

b. O nouă fază o reprezintă aplicarea unor reglementări specifice în materie.

Cele mai vechi, cu o incidență de altfel foarte restrânsă, erau cuprinse în Legea din 17 martie 1884 asupra comerțului ambulant, care ocrotea pe consumatori împotriva concurenței prilejuite prin lichidări abuzive de mărfuri aparținând agenților economici din această categorie.

Între cele două războaie mondiale a intrat în vigoare Legea concurenței neloiale din 18 mai 1932. Actul normativ avea caracter cazuistic, fiind totodată incomplet, deoarece nu reglementa decât faptele de concurență neloială constând în confuzie, precum și falsele indicații de proveniență . Caracterul lacunar explică reacția autorilor, care au obiectat că „existența unei legi lasă judecătorului o parte mai redusă de arbitrar, însă țărmurește în același timp reprimarea actelor pe care ingeniozitatea comercianților le descoperă pentru eludarea legii. Sistemul aplicațiunii dreptului comun, dimpotrivă, lasă largă putința de apreciere a tribunalelor, sporește arbitral, dar îngăduie progresul” .

Ulterior a fost adoptat Decretul pentru reglementarea și controlul cartelurilor din 10 mai 1937, completat prin Legea nr. 26 octombrie 1939. Acest act normativ instituia măsuri preventive, destinate să împiedice încheierea de acorduri monopoliste.

c. În anii comunismului, actele normative amintite mai sus au fost abrogate astfel :

Legea din 18 mai 1932, prin Decretul nr. 691/1973 din 14 ianuarie 1974;

Decretul-lege din 10 mai 1937, prin Decretul nr. 66 din 18 martie 1950.

Măsura abrogării se explică, deoarece sistemul monopolului de stat și al planificării economice rigide sunt prin definiție incompatibile cu libertatea pieței și concurenței.

d. Începând din 1990, după abolirea comunismului, au intrat în vigoare o serie de reglementări care urmăresc, odată cu progresele economiei de piață, să asigure reprimarea exercițiului abuziv al competiției, atât în raporturile economiei interne, cât și în relațiile de schimburi externe de mărfuri și de servicii. Deosebim în această privință pe de-o parte dispoziții constituționale, iar pe de altă parte cele ale actelor nor¬mative uzuale.

Cadrul legal actual se întregește cu convenții internaționale, elaborate îndeosebi sub auspiciile GATT (actualmente OMC – Organizația Mondială a Comerțului).

C. ULTIMELE REGLEMENTARI LEGALE ADUSE IN MATERIE. MODIFICARI ADUSE LEGII NR. 11/1991

Legea concurentei neloiale nr. 11/1991 a fost modificata prin Ordonanta de Guvern. Actul modificator, O.G. nr. 12/2014, a fost publicat in Monitorul Oficial nr. 586/2014 si este in vigoare incepand cu data de 9 august 2014.

Observam, ca element de noutate, precizarea ca dispozitiile legii se aplica deopotriva persoanelor fizice sau juridice, romane sau straine, care savarsesc practici de concurenta neloiala.

Ordonanta de modificare defineste expres sintagma „uzante cinstite” ca reprezentand ansamblul de practici sau reguli general recunoscute care se aplica in relatiile comerciale dintre intreprinderi, in scopul prevenirii incalcarii drepturilor legitime ale acestora. In forma anterioara a legii se preciza ca este considerata ca fiind contrara uzantelor comerciale cinstite utilizarea in mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant, cum ar fi: abuzul de incredere, incitarea la delict, achizitionarea de secrete comerciale de catre tertii care cunosteau ca respectiva achizitie implica practici de natura sa afecteze pozitia comerciantilor concurenti pe piata, neexecutarea unilaterala a contractului, etc.

De asemenea, O.G. nr.12/2014 defineste in mod expres si notiunea de concurenta loiala, nu doar cea de concurenta neloiala definita in legea anterioara. Astfel, concurenta loiala este definita ca fiind situatia de rivalitate de piata in care fiecare intreprindere incearca sa obtina simultan vanzari, profit si/sau cota de piata, oferind cea mai buna combinatie practica de preturi, calitate si servicii conexe, cu respectarea uzantelor cinstite si a principiului general al bunei-credinte.

Totodata, s-a considerat necesar sa se defineasca practicile comerciale ca reprezentand orice comportament, respectiv actiune, omisiune, demers sau comunicare comerciala, inclusiv publicitatea si comercializarea, efectuata de o intreprindere, in legatura directa cu promovarea, vanzarea sau furnizarea unui produs.

Prin ultimele modificari aduse legii nr. 11/1991 sunt interzise, ca fiind practici de concurenta neloiala urmatoarele practici:

a) denigrarea unui competitor sau a produselor sau serviciilor sale, realizata prin comunicarea ori raspandirea de catre o intreprindere sau reprezentantul/ angajatul sau de informatii cre nu corespund realitatii despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de natura sa ii lezeze interesele. Contraventiile se sanctioneaza cu amenda de la 5.000 la 50.000 de lei pentru persoane juridice, sau amenda de la 1.000 la 5.000 de lei pentru contraventiile savarsite de persoane fizice.

b) deturnarea clientelei unei intreprinderi de catre un fost sau actual salariat/ reprezentant al sau ori de catre orice alta persoana prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva intreprindere a luat masuri rezonabile de asigurare a protectiei acestora si a caror dezvaluire poate dauna intereselor acelei intreprinderi. Forma anterioara a legii vorbea doar despre deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legaturilor stabilite cu aceasta clientela in cadrul functiei detinute anterior la acel comerciant. Contraventiile se sanctioneaza cu amenda de la 5.000 la 50.000 de lei pentru persoane juridice, sau amenda de la 1.000 la 5.000 de lei pentru contraventiile savarsite de persoane fizice.

c) orice alte practici comerciale care contravin uzantelor cinstite si principiului general al bunei-credinte si care produc sau pot produce pagube oricaror participanti la piata.

O alta noutate adusa prin ordonanta de modificare este stabilirea de atributii in materie pentru Consiliul Concurentei. Aceste atributii se refera la „protectia intreprinderilor impotriva practicilor de concurenta neloiala in limita competentelor incredintate prin prezenta lege”, definind totodata, protectia care se asigura prin reglementari speciale.

Astfel, prin dispozitiile nou-introduse in lege, efectele unei practici de concurenta neloiala se determina de catre Consiliul Concurentei cu luarea in considerare, dar fara a se limita la acestea, a gradului de pericol social, a imprajurarilor in care a fost savarsita, precum si a importantei sectorului economic in care s-a produs fapta in ansamblul economiei nationale.

In cazul in care Consiliul Concurentei apreciaza ca efectele unei practici de concurenta neloiala sunt minore sau ca sesizarea este neintemeiata, in termen de 30 de zile de la inregistrare va comunica autorilor un raspuns motivat.

Deciziile Consiliului Concurentei prin care se constata si, dupa caz, se sanctioneaza practicile de concurenta neloiala ramase definitive au caracter probator cu privire la savarsirea unei practici de concurenta neloiala. Deciziile adoptate de catre Consiliul Concurentei prin care se aplica sanctiuni contraventionale constituie de drept titlu executoriu.

In incheiere trebuie mentionat ca O.G. nr. 12/2014 aduce unele modificari atat la Legea nr. 11/1991, precum si la Legea concurentei nr. 21/1996, urmand ca ambele acte normative sa fie republicate, dupa aprobarea prin lege a ordonantei, cu renumerotarea de rigoare a textelor.

D. CLASIFICAREA ACTELOR DE CONCURENȚĂ NELOIALĂ.

Diversitatea mare a actelor de concurență neloială impune o clasificare a lor după anumite criterii. Astfel:

După forma de răspundere ce le sunt aplicabile, actele de concurență neloială pot fi:

infracțiuni;

contravenții;

sau delicte civile.

După modul în care încalcă limitele concurenței licite, actele de concurență neloială pot fi:

acte și practici excesive de concurență;

și acte și practici restrictive de concurență.

După criteriul participării la comiterea lor, actele de concurență neloială pot fi:

acte individuale;

acte colective.

După scopul în care sunt săvârșite, actele de concurență neloială pot fi:

acte de stimulare a comerțului propriu;

acte în dauna altui comerciant.

După conținutul lor, actele concurență neloială pot fi:

acte de denigrare;

acte de imitare;

acte de infidelitate;

acte parazitare;

acte clandestine.

CAPITOLUL 4. RASPUNDEREA CIVILA PENTRU CONCURENTA NELOIALA

Subsectiunea 1. – RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

Într-o formulare concisă, a răspunde civil înseamnă a repara prejudiciul cauzat altei persoane, în concordanță cu dispozițiile dreptului obiectiv. Respectarea unor reguli de principiu asigură sensul și finalitatea instituției răspunderii civile care reprezintă acea formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzător.

Doctrina juridică operează distincția clasică între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă un raport juridic de obligații care izvorăște dintr-o faptă ilicită și prejudiciabilă, in timpce, răspunderea civilă contractuală reprezintă obligația ce incumbă debitorului de a repara prejudiciul izvorât din contract, în urma neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a prestațiilor asumate.

In materia care face obiectul studiului de față, concurența neloială se poate manifesta atât prin nerespectarea unor clauze contractuale (răspundere civilă contractuală), cât și prin efectuarea unor fapte interzise de legea concurenței neloiale (răspundere civilă delictuală).

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale consacră drept fundament al acțiunii în concurență neloială răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 11/1991 „comercianții sunt obligați să își exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale”. În completare, art. 3 din același act normativ prevede că: „încălcarea obligației prevăzute la art. 1 atrage răspundere civilă, contravențională ori penală, în condițiile legii”.

Art. 6 din lege stabilește obligația comerciantului culpabil de a înceta sau înlătura actul de concurență neloială și de a plăti despăgubiri pentru daunele pricinuite. Datorită însă particularităților care privesc condițiile de exercitare a acestei acțiuni, în doctrină ea este analizată, de regulă, ca o modalitate a răspunderii civile delictuale, derivată din aceasta, dar prezentând anumite trăsături specifice.

Subsectiunea 2. – TEMEIURILE ACȚIUNII ÎN CONCURENȚĂ NELOIALĂ

În doctrina juridică s-au avansat anumite teorii privind caracterizarea acțiunii în concurență neloială.

Prima dintre acestea privește acțiunea în concurență neloială ca pe o acțiune de tip disciplinar, punând accentul exclusiv pe necesitatea respectării moralei profesionale a comercianților. Temeiul și sensul răspunderii pentru concurență neloială l-ar constitui exclusiv protecția uzanțelor comerciale. în această perspectivă, acțiunea ar avea un caracter prin excelență represiv.

Teoria are avantaje și dezavantaje.

Avantajul constă în faptul că astfel ar deveni posibilă aplicarea sancțiunilor independent de existența sau de cuantificarea riguroasă a pagubelor. S-ar putea depăși astfel una din cele mai mari dificultăți practice ale acțiunii în concurență neloială concepută ca modalitate a acțiunii în răspundere civilă delictuală: proba prejudiciului.

Dezavantajul teoriei rezidă în riscul de a realiza un nou tip de corporatism, întrucât nu există (și nu poate exista) o listă a uzanțelor comerciale cinstite și una a celor incorecte, sfera actelor reprimabile ar putea fi redusă, printr-o interpretare restrictivă, doar la cele prin care se încalcă normele deontologice profesionale ”stricto sensu”, deci la cele prin care comercianții înșiși își protejează relațiile ,,de castă". Ar fi împiedicată astfel luarea în considerare a intereselor generale, de asigurare a moralității vieții comerciale în ansamblul său.

În schimb, teoria răspunderii pentru concurență neloială, concepută ca o specie a răspunderii civile delictuale, oferă posibilitatea evitării unei astfel de „capcane”, având meritul de a fi suficient de suplă pentru a putea integra atât aspectul represiv, menit să asigure respectarea uzurilor interne ale profesiunii de comerciant, cât și perspectiva mai generoasă a instaurării și protejării unor standarde etice la temelia tuturor relațiilor comerciale.

A doua teorie consideră acțiunea în concurență neloială ca fiind similară celei care protejează drepturile de proprietate incorporată, punând accentul în primul rând pe necesitatea apărării drepturilor asupra clientelei sau asupra altor „valori concurențiale".

În prezent, se susține că acțiunea în concurență neloială ar avea ca obiect „recunoașterea unui drept exclusiv asupra unei valori concurențiale neprotejate printr-o lege specială".

Ipoteza dreptului de proprietate al comerciantului asupra clientelei sale pornește de la premisa că acesta este proprietar asupra fondului său de comerț, printre ale cărui elemente se regăsește și clientela. Dar clientela nu este, din punct de vedere juridic, asimilabilă cu celelalte elemente ale fondului de comerț, deoarece comerciantul nu este „stăpânul” clientelei. Prin natura sa, clientela este fluctuantă. Dreptul poate asigura comerciantului numai, eventual, o poziție privilegiată față de ea, fie datorită unui monopol de exploatare (de exemplu, grație unui brevet), fie datorită unui element de atragere a clientelei (de marcă). Dar în nici unul din cele două cazuri comerciantului nu-i este garantat un anumit volum și constanța clientelei sale, cu atât mai mult, cu cât, în sine, captarea clientelei unui concurent este perfect licită. Legea apără în mod deosebit anumite drepturi de proprietate intelectuală și sancționează atingerea adusă acestora prin acțiunea în contrafacere.

Este adevărat că jurisprudența referitoare la concurența neloială pare să se inspire tot mai mult, în cazul unora dintre practicile neloiale, din protecția drepturilor intelectuale, cele două acțiuni presupunându-se adeseori într-o manieră aproape inextricabilă. Dar, la fel de adevărat este că ele se disting net în plan principial: în timp ce exclusivitatea recunoscută titularului unui drept de proprietate incorporală constituie o excepție de la principiul liberei concurențe, tocmai acest principiu guvernează întreaga teorie a concurenței neloiale; iar, pe de altă parte, protecția drepturilor intelectuale se întemeiază pe ideea de interdicție, protecția loialității concurenței – pe ideea de libertate.

În concluzie la cele examinate reținem că răspunderea pentru concurență neloială se fundamentează pe răspunderea civilă delictuală. Prin urmare, exercițiul acțiunii se subordonează condițiilor clasice ale acestui tip de răspundere:

raportul de concurență ca premisă a răspunderii;

fapta ilicită;

vinovăția;

prejudiciul;

legătura de cauzalitate.

Acesta fiind cadrul general al acțiunii în concurență neloială, specificul domeniului său de aplicațiune a condus la o anumită adaptare și chiar „alterare” a principiilor și condițiilor răspunderii delictuale, alterare care a mers, în unele cazuri, până la admiterea acțiunii în lipsă de culpă și chiar de prejudiciu.

Totodată, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale consacră drept fundament al acțiunii în concurență neloială răspunderea civilă delictuală. În acest sens, art. 3 din lege prevede că încălcarea obligațiilor de bună-credință și de respectare a uzanțelor comerciale oneste atrage răspunderea civilă, contravențională ori penală, după caz. În plus, art. 6 din lege stabilește obligația comerciantului culpabil de a înceta sau înlătura actul de concurență neloială și de a plăti despăgubiri pentru daunele pricinuite.

Datorită însă particularităților care privesc condițiile de exercitare a acestei acțiuni, în doctrină ea este analizată, de regulă, ca o modalitate a răspunderii civile delictuale, derivată din aceasta, dar prezentând anumite trăsături specifice, așa cum deja am arătat.

Raportul de concurență

Aplicarea reglementării speciale depinde în principiu de existența unui raport „de concurență” între autorul actului și victimă, raport care constituie criteriul distinctiv între domeniul reglementării speciale și acela al dreptului comun al răspunderii civile. Altfel spus, prezența raporturilor de concurență constituie o condiție a aplicării dispozițiilor privitoare la concurența neloială, dar nu exclude aplicarea dreptului comun al responsabilității.

După cum se arată în doctrina de specialitate, o condiție prealabilă a acțiunii în concurență neloială este ca actul care generează răspunderea să fie un act de concurență, cu alte cuvinte, un act săvârșit în cadrul unui raport de concurență.

Concurența neloială se naște dintr-un act de concurență, ceea ce înseamnă că părțile, persoane care exercită un comerț sau o industrie, se adresează în principiu, aceleiași clientele sau că domeniul lor de activitate este identic sau similar.

Analiza jurisprudenței permite în această privință degajarea următoarelor concluzii:

nu este necesară o concordanță deplină între domeniile de activitate ale părților, fiind suficient ca această concordanță să se regăsească în parte;

nu este necesar nici ca activitatea în legătură cu care se pune problema concurenței neloiale să formeze obiectul principal al întreprinderilor în litigiu;

este, în schimb, necesar ca exercitarea activităților identice sau similare să fie efectivă;

este necesar ca actul de concurență să fi fost săvârșit într-un scop de concurență, ceea ce înseamnă că el trebuie să fie, nu numai din punct de vedere obiectiv , în legătură cu activitatea din care rezultă raportul de concurență, dar și, din punct de vedere subiectiv, să fie săvârșit cu intenția de a face concurență.

FAPTA ILICITA

O primă precizare este aceea că integrarea faptei ilicite între condițiile ce antrenează răspunderea rezultă din dispozițiile art. 998 și urm. din Codul civil, precum si din dispozitiile Noului Cod Civil, art. 1357 alin. (1) si (2), care incrimineaza, in alti termeni, aceeasi imprejurare. Cu toate că art. 998 Cod civil se referă la „orice faptă care cauzează altuia prejudiciul”, atât doctrina juridică, cât și practica judiciară sunt unanime în a considera că prevederea menționată se referă numai la fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, ca element al răspunderii.

Așadar, rezultă din dispozițiile legale că pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită.

În răspunderea civilă delictuală, noțiunea de faptă ilicită desemnează conduita umană, comisivă sau omisivă, păgubitoare prin care se aduce atingere drepturilor subiective ori intereselor ocrotite de lege.

Ceea ce interesează în cadrul răspunderii pentru concurență neloială nu sunt motivațiile actelor, ci exclusiv mijloacele folosite. Pentru angajarea răspunderii în concurență neloială este necesară întotdeauna dovada neechivocă a faptului de concurență neloială, act reprobabil din punctul de vedere al moralei afacerilor, nefiind admisibilă numai prezumția acestuia.

Actul prejudiciabil necesar pentru declanșarea răspunderii în concurență neloială, începe deja să contureze specificul acesteia în raport cu răspunderea civilă delictuală clasică, întrucât nu reprezintă un act propriu-zis ilicit (cu excepția actelor de concurență ilegală), ci o abatere de la o obligație socială de onestitate în competiția economică.

VINOVATIA

Principiul răspunderii delictuale, așa cum este definit de Codul civil, are în vedere fapta omului săvârșită „din greșeală”, precum și pe cea săvârșită „din neglijență” sau „imprudență”. Noul Cod Civil, in art. 1357 alin. (2) precizeaza: „ autorul prejudiciului raspunde pentru cea mai usoara culpa”. Cu alte cuvinte, obligația de reparare există atât în cazul culpei sau greșelii intenționate, cât și a celei neintenționate; sau pentru angajarea răspunderii civile, este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei.

Când vorbim despre vinovăția celui care a cauzat prejudiciul avem în vedere latura subiectivă a faptei, atitudinea subiectivă pe care autorul a avut-o față de faptă și față de urmările acesteia, la momentul la care a săvârșit-o.

Distincția între formele vinovăției, în dreptul nostru civil, nu prezintă, de regulă, interes practic, fiindcă răspunderea civilă are la bază principiul reparării integrale a pagubei. De aceea, o persoană care a cauzat altuia o pagubă este obligată să o repare în întregime, indiferent că a acționat cu intenție sau fără intenție. Cuantumul reparației depinde de întinderea pagubei și nu de forma culpei.

Faptele de concurență neloială includ așadar atât comportamentele intenționate, cât și actele săvârșite din neglijență sau imprudență. În consecință, legea română privind combaterea concurenței neloiale, prin art. 1 și 2, afirmă principiul sancționării generice a actelor de concurență neloială, ca delicte civile, întrucât sunt contrare bunei-credințe și uzanțelor cinstite în activitatea comercială.

Toate aceste fapte, care nu pot primi o exemplificare exactă se săvârșesc atât cu intenție, cât și din culpă. În mod excepțional, prin art. 4 și 5 legiuitorul a înțeles să izoleze din peisajul pluriform al delictelor de concurență neloială unele dintre acestea, considerate că prezintă un risc sporii pentru morala în afaceri, și să le califice fie contravenții (art. 4), fie infracțiuni (art. 5). În acest fel, legiuitorul a stabilit pentru aceste categorii de fapte o răspundere specială și suplimentară: răspunderea contravențională și răspunderea penală.

Modul în care este definit conținutul fiecărui asemenea fapt indică și forma de vinovăție necesară pentru reținerea contravenției, respectiv a infracțiunii. Și vinovăția, indiferent de forma ei, trebuie probată, nefiind admisă o simplă prezumție de răspundere.

PREJUDICIUL CONCURENTIAL

Prejudiciul este premisa oricărei ipoteze de răspundere, căruia i se mai spune daună sau pagubă, termenii având același înțeles. Uneori termenul de daună este folosit și în sensul de despăgubire stabilită pentru acoperirea unui prejudiciu (daune); în alte cazuri, despăgubirea acordată ca echivalent bănesc

Dintre elementele răspunderii delictuale, stabilirea existenței pagubei și a cuantumului ei se impune, din punct de vedere juridic, în primul rând, întrucât ar fi de prisos să se discute realitatea faptului culpabil dacă săvârșirea lui nu a avut drept urmare producerea nici unei pagube, ori dacă prejudiciul a fost integral reparat, fie de cel care l-a produs, fie de o altă persoană.

Astfel, prejudiciul este nu numai condiția răspunderii, dar și măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat. În lipsa unui prejudiciu, oricât de gravă ar fi fapta, aceasta scapă de sub incidența responsabilității civile.

A. Noțiunea de prejudiciu concurențial

In materie de concurență neloială prejudiciul constă în îndepărtarea sau pierderea clientelei prin actiunile ilicite si intentionate ale competitorilor,ducand astfel la scăderea vânzărilor și a cifrei de afaceri.

B. Diversitatea formelor de manifestare a prejudiciului

Prejudiciul reprezintă reflectarea în planul consecințelor a actelor și faptelor de concurență neloială. Astfel, se pot distinge numeroase forme de manifestare a prejudiciului, precum:

deturnarea clientelei – înseamnă prejudiciul clasic, care constă în pierderea clientelei suferite de întreprinderea victimă a practicilor neloiale.

Ipoteza vizează situațiile în care autorul actelor neloiale se află într-un raport de concurență cu victima sa, cei doi prospectând aceeași clientelă cel puțin în parte. Legea nr. 11/1991 circumstanțiază explicit, prin art. 4 lit. g), una din modalitățile concrete de deturnare a clientelei: „prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției deținută anterior la acel comerciant”, iar prin art. 4 lit. h), încă o modalitate: prin constituirea unei societăți concurente, cu salariați proveniți (atrași sau concediați) de la societatea victimă.

Trebuie subliniat însă că deturnarea clientelei poate fi consecința a nenumărate alte acte de concurență neloială, unele reglementate special de lege, în măsura în care comiterea lor atrage nu numai răspunderea civilă delictuală, ci și pe cea contravențională sau penală (toate contravențiile prevăzute la art. 4 și toate infracțiunile prevăzute la art. 5 din lege), altele fără o reglementare expresă, născute din lipsa de scrupule care însoțește de multe ori, din păcate, competiția economică.

uzurparea unei valori economice a fost recunoscută ca formă de manifestare a prejudiciului concurențial.

De la prejudiciul conceput exclusiv ca pierdere a clientelei în profitul autorului actelor de concurență neloială, s-a ajuns la configurarea lui conceptuală: ca uzurpare a unei valori economice, reprezentată în primul rând prin notorietatea întreprinderii victimă. Notorietatea este rezultatul unui savoir-faire, al unei munci perseverente și al unor deosebite investiții materiale și intelectuale (pentru elaborarea unei mărci, pentru campanii publicitare costisitoare și apoi pentru menținerea trează a atenției publicului etc.), implicând asumarea unor riscuri comerciale deloc neglijabile. Toate acestea au un echivalent bănesc.

De asemenea, odată dobândită, notorietatea reprezintă în sine o valoare economică, apreciabilă în bani, având un preț; altfel spus, ea reprezintă un bun juridic și poate constitui obiect de tranzacționale. Toate valorile economice pot fi apărate contra uzurpărilor (săvârșite mai ales prin manopere parazitare și prin imitație), chiar dacă ele nu fac obiectul unei protecții speciale, asigurate de dreptul proprietății industriale.

Pe de altă parte reținem că diversitatea consecințelor prejudiciului înseamnă că acestea se pot produce în plan material și/sau în plan moral, corespunzător formelor prejudiciului patrimonial și nepatrimonial (moral) din cadrul răspunderii civile delictuale clasice.

Uneori, prejudiciul material poate fi cu ușurință determinat, când evaluarea urmărilor patrimoniale ale unei fapte neleale se poate face prin simple operațiuni matematice. De exemplu, în ipoteza pierderii unei piețe, în ipoteza diminuării cifrei de afaceri, sau în ipoteza pierderii rentabilității investițiilor realizate. Adesea însă aprecierea existenței și întinderii sale este deosebit de delicată, mai cu seamă în cazurile când este afectată capacitatea de concurență. Instanțele sunt atunci nevoite să recurgă la prezumții și analogii.

În ceea ce privește prejudiciul moral, modalitatea principală de exprimare a acestuia este atingerea adusă reputației, elementelor atractive de clientelă, în general, „imaginii de marcă” a unei întreprinderi.

De cele mai multe ori, prejudiciul material și prejudiciul moral coexistă și se întrepătrund, fiind deosebit de dificilă distincția între ele. Greutățile pe care le ridică atât trasarea graniței dintre cele două tipuri de prejudiciu, cât și cuantificarea prejudiciului material conduc uneori instanțele la ocolirea determinării unui prejudiciu cu caracter economic și acordarea de despăgubiri exclusiv prin reținerea unor daune morale.

C. Unitatea prejudiciului concurențial

Prejudiciul concurențial are o unitate fundamentală. Temeiul său juridic esențial este și rămâne responsabilitatea civilă delictuală sau cvasi-delictuală.

În doctrina juridică se subliniază că nucleul unic al tuturor daunelor generate de nelealitatea în relațiile competiționale ar putea fi numit „tulburare” comercială. Orice abatere a comercianților de la corectitudinea comportamentului, dictată de normele de loialitate, se traduce printr-o tulburare, printr-o dezordine comercială, care alterează normalitatea jocului concurenței.

Orice conduită comercială blamabilă din punct de vedere moral afectează astfel interesele personale ale concurenților, dar transgresează sfera acestora, pentru a atinge interesele consumatorilor și, mai mult, interesele generale ale unei concurențe sănătoase și eficace, necesară bunei funcționări a mecanismelor economico-sociale. Această tulburare comercială constituie prin sine însăși un interes actual, care deschide dreptul la acțiunea în justiție, fiind însă necesar să se facă proba ei. In pofida tuturor particularităților acțiunii în concurență neloială, pentru a fi supus reparațiunii, prejudiciul concurențial nu se prezumă, ci trebuie dovedit.

Pe de altă parte, cum răspunderea pentru concurență neloială mai îndeplinește și o funcție preventivă, contribuind major la asanarea vieții economice, se recunoaște că normele sale sunt incidente chiar în absența oricărui prejudiciu, atunci când scopul acțiunii nu este de a repara, ci de a împiedica producerea unor prejudicii în viitor.

RAPORTUL DE CAUZALITATE

După cum știm, pentru antrenarea răspunderii civile este necesar că între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecința faptei ilicite.

Codul civil impune această cerință în art. 1357-1359 NCC., texte în care se dispune că obligația de reparare intervine în cazul oricărei fapte a omului "care cauzează altuia un prejudiciu" sau pentru "prejudiciul cauzat". De asemenea, importanța raportului de cauzalitate este rezultă chiar din definiția dată faptei ilicite, ca element al răspunderii civile, de îndată, ce însuși caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcată norma dreptului obiectiv și a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al unei persoane.

Trebuie reținut că raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu greșeala sau culpa. Culpa este o condiție subiectivă, astfel încât așa se explică faptul că poate exista raport de cauzalitate dar să lipsească culpa, după cum poate să existe culpa autorului faptei ilicite și să nu existe raportul de cauzalitate.

Fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă; raportul de cauzalitate este, în același timp, și criteriul sau elementul în funcție de care se determină întinderea repartiției datorate victimei. Dreptul la reparație poate fi recunoscut numai pentru daunele care sunt, neîndoielnic, consecința directă a faptei ilicite.

În cuantumul reparației, nu pot fi incluse datoriile victimei care a decedat sau și-a pierdut capacitatea de muncă. O asemenea daună este indirectă. Noțiunea de prejudiciu direct nu se confundă cu noțiunea de prejudiciu cauzat în mod direct. Sfera noțiunii de prejudiciu direct este mai largă, înțelegându-se atât prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală directă, cât și printr-o legătură cauzală indirectă. Prejudiciul indirect este atunci când între el și fapta ilicită nu există nici un raport de cauzalitate.

Repararea prejudiciului produs prin fapte de concurență este condiționată și de probarea acestui element al răspunderii, chiar dacă, adeseori, în practică, el se bucură de o atenție mai redusă din partea instanțelor. Totuși, este în afară de orice dubiu, că, ori de câte ori instanțele apreciază că se impune acordarea de daune-interese pentru acoperirea unor pagube materiale sau morale, prezente sau virtuale, au în vedere implicit că acestea sunt generate prin săvârșirea acțiunilor culpabile imputate întreprinderii pârâte.

Subsectiunea 3. – ASPECTE PROCESUALE PRIVIND ACȚIUNEA ÎN CONCURENȚĂ NELOIALĂ

A. Acțiuni în materie. Enumerare și caracterizare generală

Așa cum am arătat și reținut, acțiunea în concurență neloială este în principal o acțiune civilă. Ca acțiune în responsabilitate civilă, acțiunea în concurență neloială se caracterizează în primul rând prin faptul că se tinde atât la repararea prejudiciului, cât și la încetarea sau interzicerea faptelor care constituie exercițiul excesiv al unui drept.

După cum vom încerca să evidențiem în cele ce urmează, acțiunile civile în materie de concurență neloială sunt următoarele:

acțiunea în încetarea tulburării;

acțiunea în constatare;

acțiunea în daune-interese;

acțiunea în repararea prejudiciului moral.

Subliniem că aspectele procesuale privind acțiunea în concurență neloială, așa cum le vom dezvolta, prezintă o importanță deosebită pentru aplicarea dispozițiilor legale care protejează loialitatea concurenței, dat fiind că interesele persoanelor lezate trebuie să fie satisfăcute prompt și eficace.

1. Acțiunea în încetarea tulburării

Acțiunea în încetarea tulburării este consacrată în termeni generali de art. 6 din Legea nr. 11/1991, care prevede că persoana care săvârșește un act de concurență neloială va fi obligată să înceteze sau să înlăture actul, să restituie documentele confidențiale însușite în mod ilicit de la deținătorul lor legitim.

Tot astfel, potrivit art. 7 alin. 2 din lege, la cererea deținătorului legitim al secretului comercial instanța poate dispune măsuri de interzicere a exploatării industriale și/sau comerciale a produselor rezultate din însușirea ilicită a secretului comercial sau distrugerea acestor produse.

Măsurile de principiu care pot fi luate sunt următoarele:

pentru încetarea actului neloial și

pentru înlăturarea lui, prevăzute și în redactarea inițială a legii.

În baza legii, pentru prima ipoteză – încetarea actului, s-ar părea că acțiunea în încetarea tulburării permite reclamantului numai să-l oblige pe pârât să pună punct unui act de concurență neloială în curs de desfășurare. Față de aceast aspect, se consideră că finalitatea acestei acțiuni poate fi și aceea de a preveni pericolul repetării unui act neloial deja comis, precum și să pareze amenințarea, riscul producerii iminente a unui asemenea act.

Fiind vorba despre obligații de a face sau de a nu face, instanța poate asigura executarea lor prin obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere.

Potrivii celei de-a doua ipoteze a textului citat, acțiunea are ca obiectiv înlăturarea actului. Finalitatea acțiunii poate fi dublă: încetarea faptului de concurență neloială, dar și eliminarea consecințelor deja produse (de exemplu distrugerea materialului publicitar înșelător sau a aparatului contrafăcut).

În concluzie reținem că acțiunea în încetarea tulburării, sprijinită, dacă este cazul, de ordonanța președințială, este considerată în doctrină a fi cea mai importantă acțiune în concurență neloială, întrucât prevenirea sau încetarea atingerii nelegitime aduse intereselor comerciale ale unei întreprinderi poate fi mai importantă pentru aceasta decât repararea prejudiciului cauzat.

Mai mult decât atât, acest tip de acțiune conferă un avantaj deosebit reclamantului: de a evita proba vreunui prejudiciu, riscul producerii prejudiciului fiind suficient.

2. Acțiunea în daune-interese

Acțiunea în daune-interese este prevăzută expres în partea finală a art. 6 din Legea nr. 11/1991: „Persoana care săvârșește un act de concurență neloială va fi obligată … să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite, conform legislației în vigoare”.

Acțiunea în daune-interese în domeniul concurenței neloiale este supusă, în principiu, probării condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale:

fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Când legea reglementează distinct acțiunea pentru încetarea tulburării produse prin actul de concurență neloială, aceasta se poate substitui adeseori acțiunii în daune-interese datorită avantajelor pe care le prezintă sub aspect probator, mai ales în ceea ce privește dovada prejudiciului (riscul producerii pagubei fiind suficient).

3. Acțiunea în repararea prejudiciului moral

Acțiunea în repararea prejudiciului moral poate fi exercitată în temeiul art. 9 din Legea nr. 11/1991. Potrivit acestui text de lege, dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 4 sau 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanței competente cu acțiune în răspundere civilă corespunzătoare. Dacă fapta prevăzută de lege a fost săvârșită de un salariat în cursul exercitării atribuțiilor sale de serviciu, comerciantul va răspunde solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite, afara de cazul în care va putea dovedi că, potrivit uzanțelor, nu era în măsură să prevină comiterea faptei. Persoanele care au creat împreună prejudiciul răspund solidar pentru actele sau faptele de concurență neloială săvârșite.

B. Calitatea procesuală activă și calitatea procesuală pasivă

1. Calitatea procesuală activă

Calitatea procesuală activă revine comerciantului-victimă, cel lezat sau susceptibil de a fi lezat printr-un act de concurență neloială. Ipoteza vizează concepția clasică asupra concurenței neloiale, legată de premisa existenței unui raport de concurență.

Pot fi amintite în acest sens unele acte de concurență neloială precum:

oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte;

divulgarea, achiziționarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimțământul deținătorului legitim al respectivului secret comercial și într-un mod contrar uzanțelor comerciale cinstite;

comunicarea, chiar făcută confidențial, sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmații mincinoase asupra unui concurent sau mărfurilor/serviciilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente;

oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanților acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaște sau folosi clientela sa, ori pentru a obține alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui comerciant;

deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției deținute anterior la acel comerciant;

concedierea unor salariați ai unui comerciant, în scopul înființării unei societăți concurente care să capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității sale etc.

Legea nr. 11/1991 este susceptibilă să se aplice și în situațiile în care reclamantul nu se află în raporturi de concurență – nemijlocită sau indirectă cu pârâtul. De exemplu, fapte de concurentă neloială, precum:

folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obținere a necesitat un efort considerabil sau a altor informații secrete în legătură cu acestea, transmise autorităților competente în scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conțin compuși chimici noi;

divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, fără onsimțământul deținătorului său legitim, ca rezultat al unei acțiuni de spionaj comercial sau industrial;

divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparținând autorităților publice, precum și de către persoane împuternicite de deținătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fața autorităților publice;

încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unei prestații în mod avantajos, cu condiția aducerii de către client a altor cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;

comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmații asupra întreprinderii sale sau activității acesteia, menite să inducă în eroare și să-i creeze o situație de favoare în dauna unor concurenți etc.

Pentru identitate de rațiune aceeași este situația și în cazul actelor de concurență neloială săvârșite prin publicitate înșelătoare, comparativă, subliminală, șocantă etc.

Consumatorii nu au însă deschisă calea acțiunilor defensive, ci numai a celor reparatorii, în măsura în care au suferit un prejudiciu direct, întrucât ei nu se pot erija în reprezentanți ai intereselor colective aparținând categorici de intervenienți pe piața din care fac parte.

De asemenea, legitimare procesuală activă pot avea asociațiile pentru protecția consumatorilor.

Totodată, asociațiile profesionale, în măsura în care sunt autorizate prin statute, pot promova cereri în justiție pentru protejarea intereselor economice ale membrilor lor, inclusiv în temeiul răspunderii pentru concurență neloială. Ele pot recurge la fel ca și asociațiile pentru protecția consumatorilor, numai la acțiunile defensive, cu excepția situației în care asociația a suferit ea însăși o pagubă directă sau când i-au fost cedate pretențiile financiare ale membrilor săi.

Termenul de prescripție a acțiunii este prevăzut în art. 12 din lege: un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna și pe cel care a cauzat-o (termenul relativ), dar nu mai târziu de trei ani de la data săvârșirii faptei (termenul absolut). Termenul de 3 ani prevăzut de lege este un termen limită, înăuntrul căruia trebuie introdusă acțiunea, sub sancțiunea stingerii dreptului la acțiune, chiar dacă prejudiciatul nu a luat cunoștință de pagubă și de cel care a cauzat-o.

Este vorba de prescripția dreptului la acțiunea în daune – materiale sau morale, legea neconținând nici o precizare privind prescripția dreptului la acțiunea defensivă, pentru încetarea sau înlăturarea actelor de concurență neloială. Prin urmare, acesteia i se vor aplica regulile dreptului comun

2. Calitatea procesuală pasivă

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, reținem că, în principiu, sunt aplicabile regulile generale, fiind chemat să răspundă autorul comportamentului neloial, de regulă un comerciant. Alături de acesta, pot fi trași la răspundere coautorii, complicii, instigatorii, indiferent de calitatea lor.

Autorul actului ilicit va răspunde solidar, în calitate de comitent, cu prepusul său, pentru acoperirea prejudiciului produs printr-o faptă de concurență neloială săvârșită de acesta, în exercițiul atribuțiunilor ce i-au fost conferite. Legea prevede răspunderea solidară a tuturor participanților la actul de concurență neloială.

Legea prevede răspunderea solidară a tuturor participanților la actul de concurență neloială.

CAPITOLUL 5. RASPUNDEREA PENALA PENTRU CONCURENTA NELOIALA

Subsectiunea 1: CONȚINUTUL LEGAL AL INFRACȚIUNII DE CONCURENTA NELOIALA

Infracțiunea face obiectul unor reglementări speciale. Infracțiunea de concurență neloială este incriminată și printr-o lege nepenală cu dispoziții penale. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenței neloiale, constituie infracțiune de concurență neloială:

„a) folosirea unei firme, invenții, mărci, indicații geografice, unui desen sau

model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau

unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt

comerciant;

b) punerea în circulație de mărfuri contrafăcute și/sau pirat, a căror

comercializare aduce atingere titularului mărcii și induce în eroare

consumatorul asupra calității produsului/serviciului;

c) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror

obținere a necesitat un efort considerabil sau a altor informații secrete în

legătură cu acestea, transmise autorităților competente în scopul obținerii

autorizațiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor

chimice destinate agriculturii, care conțin compuși chimici noi;

d) divulgarea unor informații prevăzute la lit. c), cu excepția situațiilor în

care dezvăluirea acestor informații este necesară pentru protecția publicului

sau cu excepția cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că

informațiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerț, dacă aceste

informații provin de la autoritățile competente;

e) divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către

terți, fără consimțământul deținătorului său legitim, ca rezultat al unei acțiuni

de spionaj comercial sau industrial;

f) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane

aparținând autorităților publice, precum și de către persoane împuternicite

de deținătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fața

autorităților publice;

g) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre

vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând mențiuni false privind

brevetele de invenții, mărcile, indicațiile geografice, desenele sau modelele

industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate

intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel

vestimentar al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea,

originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele

producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe

ceilalți comercianți și pe beneficiari.”

Subsectiunea 2: CONDIȚII PREEXISTENTE

OBIECTUL INFRACȚIUNII

A. Obiectul juridic special. Infracțiunea de concurență neloială are ca obiect juridic special relațiile sociale care ocrotesc dreptul comercianților la concurență loială, dreptul titularilor, titlurilor de protecție pentru mărcile de fabrică, comerț și servicii, pentru embleme, firme, denumiri sau alte desemnări comerciale, pentru invenții și realizări tehnice, pentru desene și modelele industriale aplicate produselor, încrederea publicului în autenticitatea mărfurilor și produselor desfăcute pe piață. Lezarea acestor raporturi sociale constituie tot atâtea acte de concurență neloială.

Prin săvârșirea infracțiunii sunt lezate relațiile sociale privind regimul stabilit pentru asigurarea probității cu referire la indicarea originii, provenienței și calității mărfurilor fabricate ori puse în circulație, folosirea numelor comerciale ori a denumirii organizațiilor de comerț sau industriale. Totodată, prin comiterea faptei, atragerea și menținerea clientelei nu se mai realizează prin mijloace loiale, ci prin cele neloiale.

Prin incriminarea faptei, legiuitorul a avut în vedere ocrotirea intereselor beneficiarilor sau consumatorilor precum și interesele producătorilor sau furnizorilor; primii fiind puși la adăpost de pericolul de a fi induși în eroare, iar ultimii fiind feriți de concurența neloială la care ar putea fi expuși.

B. Obiectul material. Infracțiunea de concurență neloială are obiect material, care constă, în cazul fabricării ori punerii în circulație a unor produse care poartă denumiri de origine ori indicații de proveniență false, în produsele care poartă asemenea denumiri sau indicații. Denumirea de origine a unui produs este denumirea țării, regiunii sau localității din care provine produsul. Denumirea de origine este falsă atunci când produsul provine dintr-o altă țară, regiune sau localitate decât cea indicată în denumirea pe care o poartă.

Indicațiile de proveniență ale unui produs privesc marca de fabrică, adică semnul distinctiv folosit de o întreprindere pentru a deosebi produsele sale de cele identice sau asemănătoare aparținând altei întreprinderi. Indicațiile de proveniență sunt false când produsul poartă marca altei întreprinderi. În cazul aplicării pe produsele puse în circulație de mențiuni false privind brevetele de invenții, infracțiunea are ca obiect material produsele care poartă asemenea mențiuni. În sfârșit, în cazul folosirii unor semne comerciale sau a denumirilor organizațiilor de comerț sau industriale, obiectul material al infracțiunii îl constituie înscrisurile sau imprimatele care poartă în mod ilicit numele de comerț sau denumirea unei organizații de comerț sau industriale. Dacă numele sau denumirea este imprimată chiar pe produs, aceasta constituie de asemenea obiectul material al infracțiunii.

SUBIECȚII INFRACȚIUNII

A. Subiectul activ. Potrivit textului incriminator, subiect activ poate fi orice persoană fizică sau juridică care îndeplinește condițiile prevăzute de lege și comite o asemenea faptă, legea neprevăzând vreo cerință esențială pentru existența infracțiunii din punct de vedere al făptuitorului.

Infracțiunea se săvârșește, de regulă, de persoane care îndeplinesc activități de producere și comercializare de bunuri, deci, persoane angajate în regii autonome ori de comercianți. În literatura juridică se arată că infracțiunea poate fi săvârșită și de alte persoane indiferent dacă fac sau nu parte din sferele profesionale mai sus determinate.

Autor al acestei infracțiuni poate fi o persoană particulară (de exemplu, comerciant, particular, meseriaș etc), care comite activitatea infracțională în scopul inducerii în eroare a cumpărătorilor. Trebuie subliniat că autor poate fi și un funcționar sau salariat care dispune fabricarea, punerea în circulație a unor asemenea produse în scopul inducerii în eroare a beneficiarilor. Concurența neloială este comisă mai frecvent prin crearea de confuzie în rândul clientelei, mijlocul cel mai adesea folosit fiind utilizarea de semne distinctive, identice sau similare (nume comerciale, mărci, embleme etc).

În acest sens, s-au conturat câteva reguli privind aprecierea riscului de confuzie și anume: standardul la care se face raportarea este consumatorul cu atenție mijlocie și impresia generală produsă asupra acestuia; o altă regulă aplicată de tribunale este aceea că riscul de confuzie există ori de câte ori o parte considerabilă a consumatorilor este expusă să săvârșească confuzia; jurisprudența nu consideră necesar ca riscul de confuzie să se fi produs, după cum nici faptul că s-a produs o asemenea confuzie nu constituie dovada existenței acestui risc; riscul de confuzie se apreciază în funcție de sfera consumatorilor și anume, de publicul larg pentru articolele de larg consum și sfera comercianților sau specialiștilor pentru produsele pentru care aceștia sunt cumpărători; riscul de confuzie se apreciază diferit în funcție de natura semnului distinctiv.

Participația penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.

B. Subiectul pasiv. În cazul acestei infracțiuni, subiect pasiv este societatea comercială cu capital de stat, mixt, privat a cărei activitate a avut de suferit ca urmare a folosirii ilegale a denumirii firmei, a emblemei sau a altor însemne de către alte firme sau alte persoane particulare. Rezultă astfel, că subiectul pasiv este nu numai producătorul ori comerciantul ale cărui interese sunt prejudiciate, ci și persoana care a suferit un prejudiciu de pe urma infracțiunii.

Subsectiunea 3:CONȚINUTUL CONSTITUTIV

LATURA OBIECTIVĂ

A. Elementul material. Infracțiunea de concurență neloială se poate săvârși din punct de vedere al elementului material prin una din următoarele acțiuni alternative: fabricarea ori punerea în circulație a produselor care poartă denumiri de origine ori indicații de proveniență false, aplicarea pe produsele puse în circulație de mențiuni false privind brevetele de invenții, folosirea unor nume comerciale sau a denumirilor organizațiilor de comerț ori industriale.

În variantele prevăzute în art. 5 din Legea nr. 11/1991, elementul material constă în întrebuințarea de către un anumit comerciant, evident pentru marfa sa sau a altuia, a unor ambalaje, embleme, desemnări speciale care aparțin altor firme. În cazul acestei variante, textul prevede cerința ca efectuarea acestor acte ilegale să fie de natură a produce confuzie cu emblemele, ambalajele etc., folosite legitim de alți comercianți. Tot astfel, elementul material constă în producerea, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea de mărfuri pe care sunt puse mențiuni false cu privire la originea și caracteristica mărfii, numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalți comercianți sau beneficiari.

Denumirea de origine sau indicațiile de proveniență false pot fi puse pe produse în timpul fabricării sau înainte de punerea lor în circulație. Dacă o aceeași persoană fabrică produsele, iar apoi le pune în circulație, ne aflăm în prezența unei infracțiuni continuate sau a unui concurs de infracțiuni omogen, după cum există o singură rezoluție infracțională sau două rezoluții distincte.

B. Urmarea imediată. Prin săvârșirea infracțiunii de concurență neloială se creează o stare de pericol pentru existența și întărirea probității în activitățile economice și comerciale, precum și pentru ocrotirea intereselor beneficiarilor produselor care constituie obiectul material al infracțiunii, prejudiciați prin săvârșirea faptei analizate. Este vorba de crearea de prejudicii activităților comerciale, situație creată prin folosirea în desfacerea produselor a unor procedee neloiale de obținere și menținere a clientelei.

C. Raportul de cauzalitate. Între acțiunea incriminată și urmarea imediată trebuie să existe o relație de la cauză la efect, legătură de cauzalitate, care rezultă. de regulă, din însăși materialitatea faptei comise.

LATURA SUBIECTIVĂ.

Din punct de vedere subiectiv, infracțiunea de concurență neloială se săvârșește cu intenție directă și în scopul special de a induce în eroare pe beneficiari. Făptuitorul își dă seama că produsele pe care le fabrică sau le pune în circulație poartă denumiri de origine sau indicații de proveniență false sau că pune pe produsele pe care le introduce în circuitul economic, indicații false privind brevetele de invenții sau în sfârșit, că folosește drept nume comerciale sau denumiri ale unor organizații de comerț sau industriale. El săvârșește fapta prevăzând că prin aceasta creează o stare de pericol pentru probitatea pe care trebuie să se bazeze activitățile economice și pentru interesele beneficiarilor și a celor care sunt supuși concurenței neloiale, urmare a cărei producere o dorește.

Latura subiectivă include și scopul inducerii în eroare a beneficiarilor, scop care trebuie să existe în momentul comiterii infracțiunii, indiferent dacă acesta a fost realizat efectiv sau nu. Ca urmare a inducerii în eroare, în majoritatea cazurilor produsele care fac obiectul material al infracțiunilor de concurență neloială sunt inferioare în ce privește calitatea lor față de cele reale.

FORME. MODALITĂȚI. SANCȚIUNI

A. Forme. Deși infracțiunea de concurență neloială este susceptibilă de a fi comisă în toate formele imperfecte, textul incriminator nu pedepsește nici actele preparatorii și nici tentativa. Consumarea are loc în momentul în care oricare dintre activitățile prevăzute în lege este realizată. Consumarea are loc indiferent dacă s-a realizat sau nu inducerea în eroare a beneficiari lor.

B. Modalități. Infracțiunea de concurență neloială se poate comite prin oricare dintre modalitățile normative explicate în cadrul elementului material. În practică pot să apară o varietate de modalități faptice.

C. Sancțiuni. Acțiunea penală, în situația când se comite infracțiunea de concurență neloială prevăzută de Legea nr. 11/1991, se pune în mișcare la plângerea părții vătămate, fie la sesizarea Camerei de comerț și industrie sau a altei organizații profesionale.

Subsectiunea 4. MODIFICARI ADUSE PRIN INTRAREA IN VIGOARE A NOULUI COD PENAL SI A CODULUI DE PROCEDURA PENALA

La 1 februarie 2014, odata cu intrarea in vigoare a noului cod penal si a codului de procedura penala, au devenit apicabile si dispozitiile legilor de punere in aplicare a codurilor, Legea nr. 187/2012 si Legea nr. 255/2013. Aceste legi au adus modificari si altor acte normative ce contin dispozitii penale, printre ele fiind si Legea Concurentei nr. 21/1996 republicata.

Cele mai importante modificari aduse sunt cele care vizeaza necesitatea obtinerii mandatului judiciar de catre Consiliul Concurentei pentru a desfasura inspectii inopinate si imunitatea sau reducerea pedepsei de care poate beneficia, in anumite conditii, persoana care denunta organelor de urmarire penala o incalcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurentei.

Asadar, inainte de noua modificare, Consiliul Concurentei era abilitat sa desfasoare inspectii inopinate in spatiile apartinand intreprinderilor, sau chiar ale asociatiilor de intreprinderi, fara a avea nevoie de o autorizare judiciara, ordinul Presedintelui Consiliului Concurentei fiind suficient pentru aceasta. Incepand cu 1 februarie 2014, pe langa ordinul Presedintelui Consiliului Concurentei, autoritatea de concurenta trebuie sa obtina si o autorizare judiciara pentru a desfasura inspectii in spatii, inclusiv terenuri si mijloace de transport, apartinand intreprinderilor.

In ceea ce priveste imunitatea sau reducerea pedepsei in cazul denuntului, in primul rand, noua reglementare stabileste exact cine este vizat de prevederile articolului, si anume, persoana care exercita functia de administrator, reprezentant legal ori care exercita in orice alt mod functii de conducere intr-o intreprindere si care concepe sau organizeaza una din practicile interzise ale art. 5 alin. (1), ce nu sunt exceptate potrivit prevederilor urmatorului articol ale aceluiasi alineat.

In al doilea rand, maximul pedepsei cu inchisoarea este acum de 5 ani, comparativ cu 3 ani in vechea forma a articolului. Infractiunea paote fi pedepsita si/sau cu amenda.

In al treilea rand, noua modificare introduce posibilitatea persoanei denuntatoare de a beneficia de nepedepsire (imunitate). Pentru a beneficia de aceasta prevedere a legii persoana in cauza trebuie sa (i) denunte organelor de urmarire penala participarea sa la comiterea infractiunii, (ii) la momentul denuntului sa nu fi fost inceputa urmarirea penala si (iii) denuntul facut sa permita identificarea si tragerea la raspundere penala a celorlalti participanti. Daca denuntul este facut in timpul urmaririi penale persoana in cauza beneficiaza de reducerea la jumatate a limitelor pedepsei.

CAPITOLUL 6 . POLITICA CONCURENTIALA IN U.E. SI ALINIEREA ROMANIEI LA STANDARDELE U.E.

Subsectiunea 1 – BAZELE POLITICII CONCURENTIALE COMUNITARE

Din totdeauna, instituția concurenței comunitare a fost și va mai fi pentru multă vreme, o parte relativ autonomă și specifica. Încă de la începuturi s-a orientat în jurul a două axe, situând pe primul loc regulile care se adresează întreprinderilor și pe un loc secundar, cele care vizează conduita statelor membre sau autorităților publice.

Aceleași orientări le regăsim în cele trei tratate care fundamentează construcția europeană – Tratatul de la Paris și Tratatele de la Roma.

Totuși, Tratatul de la Paris (prin care s-a instituit prima dintre Comunitățile europene – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – CECO) prezintă o anumită originalitate care poate fi explicată prin contextul său economico-politic: este vorba de lupta împotriva cartelurilor siderurgice și, în special, împotriva celor din zona Ruhr-ului.

Astfel, în timp ce Tratatul de la Paris conține dispoziții specifice relative la concentrările întreprinderilor, Tratatul ce instituie Euratom-ul (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) este mai discret în ceea ce privește imperativele concurenței.

Art. 4 al Tratatului de la Paris enunța principiile unei economii de piață în domeniul cărbunelui și oțelului.

Astfel, erau recunoscute ca incompatibile cu piața comună:

taxele de import și export ori taxele având un efect echivalent și restricțiile cantitative privind circulația produselor;

măsurile sau practicile care discriminează între producători, între cumpărători și între consumatori, în special privind prețurile și condițiile de livrare ori condițiile și tarifele de transport, precum și măsurile și practicile care afectează libera alegere a furnizorului de către cumpărători;

subvențiile ori ajutoarele acordate de stat ori taxe speciale impuse de stat în orice formă ar fi ele;

practicile restrictive care tind la împărțirea și exploatarea piețelor.

Așadar, instituirea unei piețe comune în acest domeniu avea ca element de referință asigurarea unei concurențe libere, nealterate, prin aplicarea unor reguli specifice în diverse situații în care survin practici prejudiciabile.

Art. 65, alin. 1 din Tratatul de la Paris menționa aceste practici, interzicând toate acordurile dintre întreprinderi, deciziile asociațiilor de întreprinderi și practicile concertate care tind, direct sau indirect, să împiedice, să restrângă ori să distorsioneze concurența normală în cadrul pieței comune, în special, pe acelea care tind: să fixeze ori să determine prețurile; să restrângă ori să controleze producția, dezvoltarea tehnică și investițiile; să împartă piețele, produsele, clienții ori sursele de aprovizionare.

Tratatul de constituire al Comunității Economice Europene (Tratatul de la Roma), având o arie extinsă la întregul spectru comercial al spațiului comunitar, conține dispoziții mult mai elocvente în materia concurenței:

Articolul 3 (g) – activitatea Comunității va include “un sistem care să asigure libera concurență pe piața internă”. Principala zonă de aplicabilitate o constituie contractele restrictive și subvențiile de stat;

Articolele 31 (37) și 86 (90) privind monopolurile și drepturile speciale;

Articolele 81, 82 și 87 (foste 85, 86 și 92) privind acordurile dintre întreprinderi, abuzurile de poziție dominantă și subvențiile de stat.

Subsectiunea 2 – NECESITATEA UNEI POLITICI IN DOMENIUL CONCURENTEI

În general, economiștii asociază piața cu mecanismul cel mai eficace pentru alocarea eficientă a resurselor.

Într-o piață perfectă, firmele vor concura una cu alta pentru a satisface, în cele mai bune condiții, cererea. O astfel de piață concurențială va fi caracterizată prin presiuni „a la baisse” asupra prețurilor, până la un nivel care să acopere costurile și marjele de profit rezonabile pentru producători și ofertanți. Firmele care nu se vor adapta vor da faliment sau vor fi eliminate de pe piață de alți concurenți mai adaptați la realitățile economice. Unele vor încerca să practice prețuri foarte ridicate, dar vor fi nevoite să revină la prețuri rezonabile dacă există concurență. În conformitate cu un asemenea raționament, piața este un sistem care se autoechilibrează favorabil, atât pentru cumpărători, cât și pentru ofertanți, grăbind diversificarea obiceiurilor de consum și a înclinației spre inovare și menținând economia la un nivel rezonabil de eficiență.

Față de idealismele expuse mai sus, realitățile economice sunt de multe ori diferite. Independent de imperfecțiunile pieței și în pofida semnalelor acesteia, există motive pentru ca firmele din anumite sectoare să coopereze sau să se asocieze sau ca o firmă să aibă o poziție dominantă pe un segment de piață. Stabilirea prețurilor, partajarea piețelor sau alte forme de comportament anticoncurețial pot apărea din dorința conservării unor profituri ridicate sau a unei stabilități productive liniștitoare.

Pentru majoritatea specialiștilor, metoda de cuantificare a acestui pericol, în termeni atât de prevenire, cât și de sancționare a acestui comportament a fost practicarea unor controale administrative care să implice o ținere sub control a abaterilor concurențiale.

Alți specialiști în domeniu au preferat modalități alternative de control, prin menținerea unui anumit nivel al proprietății publice, îndeosebi în sectoarele în care factorii tehnici păreau să necesite o structură relativ monopolistică, iar controlul autorităților publice era privit ca un rău necesar, alternativa mai bună decât o poziție de monopol necontrolabilă.

În concluzie, politica în domeniul concurenței este importantă ca mecanism de corectare a imperfecțiunilor pieței.

Procedând prin punerea în practică a unei astfel de politici se speră în plus că se va menține un nivel general rezonabil de eficiență economică. Prin prelungirea raționamentului, se poate afirma că, lipsa unei astfel de politici articulate, sau, mai rău, existența uneia nefuncționale vor crea premise ca firmele să opereze neconcurențial sau să concureze neloial, generând efecte de ineficiență în producție și în alocarea factorilor de producție.

Problema cu privire la ce se înțelege prin mecanismele anticoncurențiale și cum operează ele în practică, precum și cea referitoare la ce fel de control se poate exercita asupra acestora este foarte complexă în plan internațional și chiar regional.

Multe fenomene pe care legislațiile și practicile naționale nu le-au surprins operează numai transfrontalier, cum ar fi foarte frecventa practică a cartelurilor internaționale în multe sectoare industriale.

O sursă de practici neconcurențiale o reprezintă chiar și guvernele, care, prin ajutoare financiare directe, alte forme de sprijin intern sau reguli și proceduri restrictive, pot favoriza agenții economici interni sau discrimina firmele din țările partenere. Aceste din urmă practici sunt frecvent considerate a fi și bariere netarifare, analizate pe larg de specialiștii în domeniul politicilor comerciale.

Având în vedere rațiunile expuse, se poate spune că delimitarea dintre politica în domeniul concurenței și politicile comerciale este destul de dificilă.

La nivelul Uniunii Europene, măsurile respective se înscriu mai clar în cadrul politicii concurențiale.

Acolo unde un guvern încearcă să sprijine propriile firme în interiorul unei uniuni vamale, el va proceda fie la subvenționare directă sau indirectă, fie la relaxarea procedurilor de achiziții și fuziuni.

Astfel, o politică în domeniul concurentei la nivelul unei regiuni cuprinzând mai multe state va fi o ecuație cu mai mulți parametri și se va referi în egală măsură la firme (întreprinderi) dar și la guverne.

Devenind posibile surse de concurență neloială, statele componente ale unei grupări regionale, pe lângă analiza modului cum elaborează reguli de control al practicilor neloiale, devine esențială analiza manierei în care le pun în practică pentru toți agenții economici care operează pe teritoriul lor. În acest sens, autorităților publice li se acordă un rol aparte elaborându-se modele complexe de cuantificare a capacităților și resurselor de care dispun statele pentru a pune în aplicare strategii sănătoase și a transmite către companii semnale ferme în acest sens.

Eficacitatea controlului este o dimensiune importantă a oricărui gen de politică în domeniul concurenței, atât la nivel național, cât și comunitar.

Pentru a da substanță unei politici în domeniul concurenței este esențial mecanismul legislativ și instituțional în vigoare, factorii definitorii cum ar fi resursele, responsabilitățile și forța de a transpune în practică, precum și credibilitatea mesajului transmis și informarea agenților economici despre conținutul politicii.

Responsabilitățile în domeniul politicii concurențiale la nivelul Uniunii Europene sunt partajate între instituțiile comunitare și autoritățile din țările membre, dar această diviziune nu este foarte clar conturată. Politica în domeniul concurenței la nivelul U.E. implică o monitorizare a măsurilor și o intervenție în ecuația pieței pentru asigurarea unui nivel adecvat de competiție.

În economia modernă există numeroase situații când firme de dimensiuni foarte mari domină piața sau o anumită piață. Acest lucru nu este disfuncțional dacă poziția dominantă se bazează pe posibilitatea și competitivitatea superioară în raport cu concurenții săi. Pornind de la aceasta situație, celelalte firme, prin intensivizare tehnologică, minimizarea costurilor de producție, strategii ofensive de internaționalizare, rețele moderne de distribuție și management performant, pot câștiga ele poziții dominante.

Concurența nu este întotdeauna de origine internă, în sectoare cum ar fi industria aviatică, producția de computere, concurența este prioritar internațională. În acest caz penetrarea pe piață impune cooperarea, asocierea sau alte forme conlucrative.

În elaborarea și punerea în practică a unei politici comunitare în domeniul concurenței, Uniunea Europeană s-a dovedit a fi un actor politic extrem de calificat. În timp ce acest domeniu este articulat de reguli destul de bine închegate și detaliate, pare că sarcina organelor comunitare și în special a Comisiei este să le interpreteze într-un asemenea sens încât să creeze premisele ca lumea afacerilor să capete o dimensiune europeană. Prin urmare, politica în domeniul concurenței nu va trebui să împiedice sau să regularizeze o acțiune în domeniul economic decât în cazul când este percepută ca aducând prejudicii.

Subsectiunea 3 – CONSOLIDAREA SI RELANSAREA ECONOMICA

Ținând seama de realități, un reputat analist al proceselor integrării în Uniunea Europeană a atras atenția asupra faptului că „procesul integrării europene trebuie să se bazeze mai degrabă pe reguli precise și clare, decât pe opțiuni subiective”.

Alți analiști, cu referire specială la țările din Europa Centrală și de Est au apreciat că, „acest proces privind țările din Europa Centrală și de Est este îngreunat de multitudinea de sfidări cărora trebuie să le răspundă Europa integrată”.

De asemenea, toți specialiștii în domeniu sunt de acord că, orice nou membru al Uniunii Europene ar trebui să îndeplinească mai multe condiții, astfel încât, prin integrarea sa efectivă, să contribuie la dezvoltarea, consolidarea și prosperitatea Uniunii.

Condițiile la care ne referim, și pe care trebuie să le îndeplinească noii membrii, se consideră a fi:

să aibă o economie de piață funcțională;

să nu se confrunte cu probleme sectoriale dificile, care să implice restructurarea și retehnologizarea, a căror costuri sunt foarte ridicate;

să aducă o contribuție importantă la bugetul comunitar.

De asemenea, în baza Tratatului asupra Uniunii Europene, orice țară din Europa, cu un sistem de guvernare democratic, poate deveni membră a Uniunii. Procesul extinderii spre Est a Uniunii Europene are în vedere nu numai criterii politice, ci, mai ales, criterii economice, în condițiile în care, în urma Revoluțiilor din anii 1989-1991, țările din Centrul și Estul Continentului au optat ferm pentru un sistem democratic, pluralist de guvernare.

Printre obiectivele ce se au în vedere prin extinderea spre Est a Uniunii Europene, pot fi enumerate:

întărirea unității și stabilității Continentului;

eliminarea barierelor artificiale existente la un moment dat;

creșterea forței economice și comerciale a Uniunii Europene.

Extinderea Uniunii Europene spre Est va da dimensiuni sporite pieței unice europene, ceea ce se va concretiza în amplificarea oportunităților comerciale ale țărilor membre.

Totodată, extinderea Uniunii spre Estul Continentului va implica costuri importante pentru implementarea unei economii funcționale de piață în fiecare țară candidată.

O importanță deosebită pentru ca țările candidate să răspundă exigențelor „acquis-ului” comunitar, o are procesul restructurării economiei, un proces fără îndoială dificil, dar imperios necesar. Problema fundamentală este dacă ajustarea structurală se reduce la închiderea și lichidarea capacităților industriale considerate neviabile sau aduse programat într-o asemenea situație sau dacă ajustarea structurală pune accentul pe retehnologizarea acelor capacități industriale care pot deveni eficiente, viabile.

Strategia națională de dezvoltare economică a României pe termen mediu prevede continuarea procesului de restructurare a economiei prin utilizarea unui set coerent de măsuri corective, funcționale și stimulative, corelate cu reglementările comunitare.

Opțiunile strategice pe termen mediu vizează compatibilitatea structurilor intersectoriale cu cele existente și de perspectivă în țările Uniunii Europene, dar și cu tendințele care se manifestă pe plan mondial.

Obiectivul principal al ajustării și consolidării structurilor economice îl constituie apropierea progresivă de nivelurile de competitivitate din economia țărilor comunitare, inclusiv pentru folosirea mai eficientă a condițiilor de acces pe piața Uniunii Europene a produselor românești.

În procesul dezvoltării economice pe termen mediu se prevede amplificarea remodelării capacității și structurii producției industriale, inclusiv prin dezvoltarea și stimularea cooperării cu parteneri din Uniunea Europeană, pe fondul consolidării funcționării economiei de piață.

În Planul de acțiune al Programului guvernamental se prevede cu privire la sectorul energetic:

închiderea capacităților excedentare de 4.500 MWh ale CONEL;

revizuirea cadrului legislativ privind electricitatea și energia termică;

înființarea Autorității de reglementare a sectorului de electricitate și energie termică;

separarea activităților de transport, distribuție și producție a electricității și a energiei termice;

crearea operatorului de piață.

Printre altele, în Planul de acțiune al Guvernului se prevede și prezentarea către „investitori strategici” a cel puțin 5 companii mari pe an prin intermediul unor bănci de investiții spre privatizare.

În ceea ce privește industria extractivă se prevede reducerea pierderilor cu cel puțin 20 la sută prin revizuirea legislației și închiderea tehnică și inițierea unor acțiuni de protecție a mediului pentru minele cu pierderi însemnate.

În concluzie, se poate observa că România a încercat să facă numeroase eforturi pentru relansarea economică; din păcate însă a făcut și poate o să mai facă și multe greșeli.

Ceea ce este clar, și de altfel trebuie reținut, este că procesul complex al integrării europene nu se poate face decât pe două căi principale:

prin închiderea și lichidarea capacităților neviabile ale țărilor candidate și vânzarea celor viabile unor „investitori strategici”;

retehnologizarea și modernizarea capacităților industriale viabile. Ambele căi sunt costisitoare, dar retehnologizara și modernizarea este de departe cea care costă cel mai mult.

Subsectiunea 4 . MASURILE AVUTE IN VEDERE DE ROMANIA PENTRU CONSOLIDAREA CADRULUI INSTITUTIONAL AL POLITICII IN DOMENIUL CONCURENTEI

Chiar din primii ani ai perioadei post-revoluționare s-au adoptat măsurile ce se impuneau pentru promovarea principiului concurenței.

De la intrarea în vigoare, în 1995, a Acordului de asociere a României la Uniunea Europeană, regulile de concurență sunt agreate de ambele părți, pornind în principiu de la cele în vigoare în cadrul Uniunii, însă ținând cont de încadrarea României în rândul regiunilor cu nivel de trai foarte scăzut sau având un nivel ridicat al șomajului. În cazul în care România sau Comunitatea consideră că o anumită practică este incompatibilă cu regulile concurenței sau aduce prejudicii serioase uneia dintre părți, se pot adopta măsuri adecvate. De asemenea, cele două părți vor raporta anual către cealaltă parte suma totală și distribuirea ajutorului acordat.

Se prevede evitarea impunerii de măsuri restrictive, inclusiv măsuri la import pentru echilibrarea balanței de plăți, și sunt interzise măsurile restrictive aplicate transferurilor legate de investiții.

În domeniul politicii concurențiale, încă din anul 1997, Comisia Europeană remarca faptul că în domeniul legislației concurenței, cartelurilor, abuzului de poziție dominantă și fuziunilor s-au înregistrat progrese prin adoptarea Legii nr. 21/1996 privind concurența, înființarea Consiliului Concurenței și Oficiului Concurenței și demararea procesului de liberalizare în domeniul telecomunicațiilor. Totuși, a fost reținută existența dificultăților legate de aplicarea efectivă a legislației în vigoare.

În prezent, conform ultimului raport de țară, se pare că România a făcut progrese importante, inclusiv în ceea ce privește ajutoarele de stat, un sector care rămăsese oarecum în urmă.

Raportul anual dat publicității în 2005 nu a făcut referiri la domeniu decât sub aspect instituțional: reorganizarea instituțională a demonstrat creșterea gradului de cunoaștere a regulilor de concurență și a contribuit la creșterea încrederii operatorilor economici în aplicarea obiectivă a regulilor de concurență. În capitolul dedicat telecomunicațiilor a fost subliniat caracterul pozitiv al deschiderii serviciilor poștale către concurență.

La rândul său, raportul anual a reconfirmat progresul în domeniul prevenirii monopolurilor, concentrărilor și acordurilor restrictive. S-a reținut de asemenea, ca o parte din regiile autonome din domeniile energiei, telecomunicațiilor și transporturilor au fost transformate în societăți comerciale și companii naționale, încercându-se privatizarea acestora și liberalizarea piețelor pe care operează.

Pentru perioada următoare, principalele priorități ale României sunt:

amendarea tuturor actelor normative ce conțin scheme incompatibile de ajutor de stat, în vederea alinierii acestora la dispozițiile acquis-ului comunitar (în domeniul zonelor libere, zonelor defavorizate, măsurilor pentru accelerarea privatizării, stimularea procesului de restructurare, reorganizare și privatizare a unor companii cu capital majoritar de stat).

continuarea procesului de adoptare și implementare a legislației secundare în domeniul anti-trust și al ajutorului de stat;

întărirea pe mai departe a poziției autorității de concurență față de alte ministere și autorități relevante din acest domeniu;

înăsprirea politicii de sancționare a practicilor anti-concurențiale;

creșterea gradului de cunoaștere și luare în considerație a legislației în domeniul concurenței, în special în rândul autorităților care acordă ajutoare.

CAPITOLUL 7 – CONSIDERATII FINALE

Subsectiunea 1. CONCURENTA IN PERSPECTIVA UNIUNII EUROPENE

Punerea în aplicare a unei politici funcționale în domeniul concurenței la nivelul Uniunii Europene a avut mai multe etape, dar în același timp, și multe obstacole. Pe măsură ce a fost mai bine structurată legislativ și instituțional, a fost intensificată în aplicare, politica concurențială a stârnit multe controverse. Două dintre aspectele aflate în dezbaterea care circumscrie funcționarea sa au devenit prevalente în ultima vreme. Primul aspect privește obiectivele acestei politici, îndeosebi rolul pe care promovarea concurenței îl poate juca în asigurarea unei competitivități externe. Al doilea aspect privește optima partajare a responsabilităților în domeniul politicii concurențiale între țările membre și Comunitate.

În timp ce politica în domeniul concurenței a devenit tot mai pronunțată, relațiile între instituțiile comunitare și țările membre au devenit tot mai tensionate. Politicile ferme din ultima vreme, de combatere a ajutorului public au întâmpinat o opoziție serioasă din partea statelor membre.

În același timp, globalizarea afacerilor și extinderea piețelor evoluează cu o viteză incontrolabilă. Introducerea monedei EURO creează o transparență enormă și facilitează mișcările de capital. Extinderea procesului de integrare dincolo de granițele Uniunii, nu va avea numai un efect de mărire a pieței și de creștere a capacității de absorbție absolute și relative, ci va constitui și o provocare continuă pentru țările candidate în adaptarea economiilor lor la cerințele Uniunii Europene.

Asemenea schimbări profunde și dinamice pe plan mondial, în general, și european, în special, nu afectează numai comportamentul întreprinderilor, autorităților, sau direcțiile de evoluție a afacerilor la nivel comunitar, ci creează și necesitatea dezvoltării politicii concurențiale.

Politica în domeniul concurenței și în special legislația în domeniul concurenței este de o realitate importantă atât pentru comerciantul european și industria europeană, cât și pentru Uniune în ansamblul său. Fundamentul Uniunii Europene este economia de piață. Este un fapt general acceptat că o economie competitivă va asigura nu numai funcționarea optima a Pieței Interne, ci și competitivitatea și performanța unei industrii europene pe scena mondială. De asemenea se creează beneficii importante atât pentru consumatori cât și pentru întreaga societate.

Deoarece realitatea este incontestabilă, piețele devenind tot mai largi atât la nivel european, cât și global, este important să existe un câmp liber astfel încât companiile să poată beneficia de avantajele unei piețe integrate. Din perspectiva unei întreprinderi este esențială existența unui corp comun al legii concurenței, aplicată într-o manieră uniformă pe tot parcursul Uniunii Europene, pentru că altfel, deciziile contradictorii pot produce distorsiuni și ineficiențe. Jocul liber al forțelor pieței cere ca autoritățile care se ocupă de aceste probleme în diferite părți ale globului să acționeze într-o manieră coerentă. În acest sens, Comisia pune un mare accent pe acțiunile de cooperare internațională în domeniul politicii de concurență.

Deoarece, în prezent, există la toate nivelurile, o cooperare între Comisie și autoritățile naționale, intenția reformată este de a dezvolta această colaborare atât prin mijloace și structuri formale cât și informale, prin crearea unei rețele de aplicare a unui sistem comun de beneficii.

Comisia urmărește chiar posibilitatea introducerii, în anumite limite, a unui așa-numit sistem de „opinii”, prin care să acorde asistentă companiilor care au neclarități sau dubii cu privire la problema expusă.

Acest imens proces de reformare a regulilor europene privind concurența pune în fața instituțiilor și autorităților comunitare, a Comunității în general și a Comisiei în special provocări majore:

o aplicare consistentă legislației;

o siguranță și uniformitate a legislației,

o claritate desăvârșită a regulilor etc.

În concluzie, se impune o adaptare a sistemului prezent la schimbări radicale în mediul legal, economic și politic în vederea îndeplinirii principalelor obiective comunitare:

integrarea continuă sau, altfel spus, maturizarea procesului de integrare;

lărgirea continuă a pieței și accelerarea implicării statelor candidate în toate domeniile care vizează integrarea, incluzând aici și adoptarea liniilor generale ale politicii de concurență comunitară;

finalizarea uniunii monetare și introducerea generalizată a EURO;

globalizarea economiei mondiale.

În îndeplinirea tuturor acestor obiective, trebuie ținut cont de așteptările cetățenilor consumatori și oamenilor de afaceri din întreaga Uniunea Europeană.

Referitor la perspective, amintim că, prin Tratatul instituind o Constituție pentru Europa se acordă o atenție sporită cooperării întărite sau aprofundate, ce vizează posibilitatea adoptării unor reglementări de integrare mai accentuată, valabile numai pentru anumite state.

De asemenea prin Constituția Europeană sunt dezvoltate prevederile legate de politica comercială comună și politicile concurențiale, aducându-se importante completări reglementărilor care sunt în prezent în vigoare.

Subsectiunea 2. PROPUNERI DE LEGE FERENDA

In conditiile actuale, luand in considerare existenta ce inca se manifesta in domeniul concurential si care face ca, in mod destul de pregnant, concurenta neloiala sa stanjeneasca progresul prompt si eficace a relatiilor concurentiale, facem unele propuneri de „lege ferenda”, fara ca acestea sa aiba pretentia de a cuprinde in mod exhaustiv masurile ce s-ar impune.

Astfel:

A. Masuri cu caracter educativ:

– dat fiind nivelul scazut in ceea ce priveste cunoasterea cadrului legislativ si aplicarea eficace a acestuia a celor ce sunt lansati in spatiul comercial, ne gandim ca anterior dobandirii calitatii de persoana juridica in circuitul economic, organele abilitate sa supuna pe solicitant la o anumita forma de examinare privind legislatia comerciala in vigoare. In sustinerea acestui punct de vedere sa ne amintim de conditiile eliberarii autorizatiilor pentru exercitarea unei profesii liberale sau reglementate (ex: cabinete medicale, gradinite particulare, birouri avocatiale sau notariale, etc.)

– obligatia afisarii in spatiile comerciale a celor mai importante norme din legislatia comerciala in vederea asigurarii protectiei consumatorilor.

B. Masuri cu caracter legislativ

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, precum si legea nr. 21/1996 au fost si sunt, cele ce stau la temelia jurisdictiei in domeniile pentru care au fost elaborate. De la aparitia lor si pana astazi au aparut si alte legi in acest domeniu, precum si o serie de regulamente, instructiuni, ca si decizii date de Inalta Curte de Casatie si Justitie, care au venit sa modifice sau sa completeze cele doua legi, ramase insa in vigoare, dar modificate esential.

Legile statului nu sunt edictate, interpretate si aplicate in exclusivitate de profesionistii in materie. Este foarte important insa ca tocmai acei care au ca preocupare de baza o indeletnicire care se preteaza la concurenta comerciala sa cunoasca, fie si numai in anumite limite obligatorii, randuiala statului in aceasta materie.

In momentul de fata exista insa o multitudine de norme juridice in aceasta materie care creeaza, cel putin, confuzii chiar si pentru cei care le aplica.

Tocmai de aceea socotim ca ar fi absolut necesara desfasurarea unei campanii legislative, prompte si eficace, pentru simplificarea legislatiei care guverneaza regimul concurential. Omului trebuie a-i fi pus la dispozitie, cu precizie si cu promptitudine, un cadru legal care sa-i fie de trebuinta, si nu sa-l puna in situatia de a orbecai prin acest stufaris legislativ.

De asemenea, trebuie cat mai profund a se cantari fiecare norma in parte pentru ca legislatia in materie sa capete si o cat mai mare stabilitate. Este perfect adevarat ca societatea noastra in aceasta faza de tranzitie cunoaste mutatii, unele chiar spectaculoase, in orice domeniu. Aceasta nu insemneaza ca nu se poate gasi modalitatea mai simpla, dar nu simplista, de elaborare a unei legislatii si in domeniul concurentei cu o viabilitate cat mai lunga.

Subsectiunea 3. CONCLUZII

După cum am arătat și reținut pe parcursul studiului de față, comercianții sunt obligați să își exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale.

În baza principiilor libertății comerțului și a libertății exercitării concurenței, orice comerciant este în drept să atragă spre el clientelele concurenților săi. Astfel, actul de concurență, chiar dacă produce prejudicii unor agenți economici, nu este ilicit prin el însuși, ci numai dacă mijloacele, actele sau faptele întrebuințate pentru atragerea clientelei sunt neloiale.

Existand o imensa arie de dezvoltare a comertului se poate spune ca a fost aproape firesc sa asistam si la dezvoltarea concurentei ca fenomen, precum si a concurentei neloiale ca apendice a acesteia.

La temelia concurentei neloiale au stat o serie de factori, precum:

– o legislatie insuficient de acoperitoare pentru multitudinea formelor de manifestare ale concurentei si implicit si ale concurentei neloiale;

– o insuficienta percepere de catre populatia interesata a conditiilor de baza in care trebuia sa se dezvolte concurenta, si in principal a concurentei loiale;

– interventia greoaie, anevoioasa a statului, pentru elaborarea unor legi intr-un mod cat mai rapid si cat mai cuprinzator pentru a asigura o desfasurare corecta a unei concurente autentice;

– patrunderea si in sistemul comertului a o serie de elemente de coruptie care au stanjenit evident dezvoltarea corecta, loiala, prompta a sistemului concurential privit in toata acceptiunea sa;

– inexistenta unor organe si organisme, facand parte din aparatul de stat, cu personal bine instruit, corect, cinstit care sa faca sa dispara treptat, dar intr-un ritm rapid, a oricaror forme de favoritism si interpretare subiectiva a tuturor actelor normative elaborate de stat;

– aplicarea constanta, permanenta si fara nicio discriminare a tuturor dispozitiilor in vigoare.

De la bun inceput trebuie acceptata ideea ca intr-o societate, indiferent de caracterul ei socio-politic, regimul sanctionator joaca un rol deosebit de important. Nicaieri in lume progresul societatii respective, sub toate aspectele sale, nu s-a facut fara existenta unui regim sanctionator eficace.

Pentru a se putea atinge cote cat mai inalte in exercitarea sistemului concurential trebuie ca aplicarea regimului sanctionator sa se faca fara nici un fel de discriminare, la adapostul oricaror influente, pornindu-se de la ideea de capatai ca acest regim este unul singur pentru toti. Degeaba exista norme care sa confere sistemului concurential o cat mai certa valoara practica daca realizarea acesteia nu are la baza totala egalitate in aplicarea sistemului sanctionator.

Trebuie avut in vedere faptul ca exercitarea concurentei atrage de multe ori in sfera ei concerne internationale cu un imens capital. Tocmai de aceea statul trebuie, in primul rand, sa fie implicat in aplicarea uniforma a regimului sanctionator in caz de concurenta neloiala. Asadar, socotim ca in alegerea personalului, indiferent de functie, care se ocupa de depistarea si mai ales de sanctionarea acelora ce incalca normele in vigoare sa fie de o moralitate deosebita. Nu suntem pentru infiintarea a tot felul de organisme care sa vegheze la aplicarea corecta a regimului sanctionator. Este insa suficient ca in organele existente sa fie cooptat cu multa grija si discernamant personalul necesar.

BIBLIOGRAFIE

1. Yolanda Eminescu; Concurenta neleala. Drept roman si comparat. Editura Lumina Lex. Bucuresti 1993

2. Octavian Capatana. Dreptul concurentei comerciale. Partea generala, editia a II a, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1998

3. Titus Prescure. Dreptul concurentei comerciale. Editura Rosetti. Bucuresti 2004

4. Emilia Mihai. Dreptul concurentei. Editura C.H. Beck. Bucuresti 2004

7. Theodor Mrejeru, Dumitru Andreiu Petre Florescu. Regimul juridic al concurentei. Doctrina. Jurisprudenta. Editura All Beck. Bucuresti 2003

8. Alexandru Ticlea, Corneliu Barsan (coordinator) si colectiv. Societatile comerciale de la A la Z. Volumul II. Casa de Editura si Presa “Sansa S.R,L.”. Bucuresti 1999

9. Vasile Patulea, Corneliu Tureanu. Curs rezumat de drept al afacerilor. Editura Scripta. Bucuresti 1994

10. H. Denis. Histoire de la pensee economique. Ed.9. Paris 1990

11. D. Flouzat. Economie contemporana. Volumul I. Paris 1981

12. Gh. Cretoiu, V. Cornescu, I. Bucur. Economia politica. Bucuresti 1995

13. Pop Liviu. Teoria generala a obligatiilor. Editura Lumina Lex. 2000

14. Ctin. Statescu, Ctin Barsan. Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. 2003

15. V. Ros. Dreptul proprietatii intelectuale. Editura Global Lex. Bucuresti

16. Catalin Paraschiv. Infractiunea de concurenta neloiala.

17. M. Eliescu, Op. Cit.; p.172

18. I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Op. cit.; p 192 si urm.

19. O. Loghin, T. Toader, Op. cit.; p.516

20. Gh. Diaconescu, “Infractiunile in legi special si legi extrapenale”, Editura Sirius, Bucuresti 1994, p.147

21. Vasile Dobrinoiu, Nicolae Cornea, Op. cit.; p. 434.

22. Octavian Manolache, „Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare”, Vol. II, Editura ALL Beck, București, 1999, p. 1-66.

23. Swan Dennis, „The Single Europeau Market and beyoud” – a study of the Wider implicatious of the Single European Act, 1992; Richard Baldwin, An Eastern Enlargement of EFTA; Why the East European Should Join, Geneva, 1993.

24. Richard Baldwin, „Towards an Integrated Europe”, Macmillan Press Ltd., London, p. 29 și urm.

25. Dumitru Mazilu, „Consolidarea economiei de piață prin reducerea sectorului de stat. Asigurarea capacității de a face față presiunilor concurențiale din Uniunea Europeană”, în „Revista de drept comercial”, nr. 11/2000, p. 171, nota 3.

26. I. Haaland, V. Norman, „Global Production Effects of European Integration”, CERP discussion Paper No. 669, Geneva, 1992.

27. K. Cratsios, P. Seabright, „Regulation in the European Community”, Oxford Review of Economic, vol. 5, nr. 2, 1989.

28. Nicolae Sută, „Integrarea economică europeană”, Editura Economică, București, 1999, p. 232-235.

29. P. R. Krugman, „Strategic Trade Policy and the New International Economics”, MIT. Press, 1986.

30. Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept instituțional comunitar european”, Editura Actami, București, 2000, p. 235.

31. Octavian Manolache, „Regimul juridic al concurenței în dreptul comunitar”, Editura ALL, București, 1997, p. 334-352.

32. I. Ordover, „Economic Foudation of Competition Policy”, in W.S. Comanor, et all Competition Policy in Europe and North America.

ACTE NORMATIVE:

1. Noul Cod civil si Legea de punere in aplicare – actualizat 26 ianuarie 2015.

2. Noul Cod penal. Noul Cod de procedura penala. Legile de executare. Actualizat 17 martie 2015.

3. Legea nr. 11/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 11 din 9 ianuarie 1991.

4. Legea nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996.

5. Legea nr. 31/1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 96 din 13 mai 1996.

6. Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței, publicat în Monitorul Oficial nr. 49 din 21 martie 1997.

7. O.G. nr. 12/2014, publicat în Monitorul Oficial nr. 586/2014 și este în vigoare începând cu data de 9 august 2014, modifica Legea concurenței neloiale nr. 11/1991.

BIBLIOGRAFIE

1. Yolanda Eminescu; Concurenta neleala. Drept roman si comparat. Editura Lumina Lex. Bucuresti 1993

2. Octavian Capatana. Dreptul concurentei comerciale. Partea generala, editia a II a, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1998

3. Titus Prescure. Dreptul concurentei comerciale. Editura Rosetti. Bucuresti 2004

4. Emilia Mihai. Dreptul concurentei. Editura C.H. Beck. Bucuresti 2004

7. Theodor Mrejeru, Dumitru Andreiu Petre Florescu. Regimul juridic al concurentei. Doctrina. Jurisprudenta. Editura All Beck. Bucuresti 2003

8. Alexandru Ticlea, Corneliu Barsan (coordinator) si colectiv. Societatile comerciale de la A la Z. Volumul II. Casa de Editura si Presa “Sansa S.R,L.”. Bucuresti 1999

9. Vasile Patulea, Corneliu Tureanu. Curs rezumat de drept al afacerilor. Editura Scripta. Bucuresti 1994

10. H. Denis. Histoire de la pensee economique. Ed.9. Paris 1990

11. D. Flouzat. Economie contemporana. Volumul I. Paris 1981

12. Gh. Cretoiu, V. Cornescu, I. Bucur. Economia politica. Bucuresti 1995

13. Pop Liviu. Teoria generala a obligatiilor. Editura Lumina Lex. 2000

14. Ctin. Statescu, Ctin Barsan. Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. 2003

15. V. Ros. Dreptul proprietatii intelectuale. Editura Global Lex. Bucuresti

16. Catalin Paraschiv. Infractiunea de concurenta neloiala.

17. M. Eliescu, Op. Cit.; p.172

18. I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Op. cit.; p 192 si urm.

19. O. Loghin, T. Toader, Op. cit.; p.516

20. Gh. Diaconescu, “Infractiunile in legi special si legi extrapenale”, Editura Sirius, Bucuresti 1994, p.147

21. Vasile Dobrinoiu, Nicolae Cornea, Op. cit.; p. 434.

22. Octavian Manolache, „Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare”, Vol. II, Editura ALL Beck, București, 1999, p. 1-66.

23. Swan Dennis, „The Single Europeau Market and beyoud” – a study of the Wider implicatious of the Single European Act, 1992; Richard Baldwin, An Eastern Enlargement of EFTA; Why the East European Should Join, Geneva, 1993.

24. Richard Baldwin, „Towards an Integrated Europe”, Macmillan Press Ltd., London, p. 29 și urm.

25. Dumitru Mazilu, „Consolidarea economiei de piață prin reducerea sectorului de stat. Asigurarea capacității de a face față presiunilor concurențiale din Uniunea Europeană”, în „Revista de drept comercial”, nr. 11/2000, p. 171, nota 3.

26. I. Haaland, V. Norman, „Global Production Effects of European Integration”, CERP discussion Paper No. 669, Geneva, 1992.

27. K. Cratsios, P. Seabright, „Regulation in the European Community”, Oxford Review of Economic, vol. 5, nr. 2, 1989.

28. Nicolae Sută, „Integrarea economică europeană”, Editura Economică, București, 1999, p. 232-235.

29. P. R. Krugman, „Strategic Trade Policy and the New International Economics”, MIT. Press, 1986.

30. Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept instituțional comunitar european”, Editura Actami, București, 2000, p. 235.

31. Octavian Manolache, „Regimul juridic al concurenței în dreptul comunitar”, Editura ALL, București, 1997, p. 334-352.

32. I. Ordover, „Economic Foudation of Competition Policy”, in W.S. Comanor, et all Competition Policy in Europe and North America.

ACTE NORMATIVE:

1. Noul Cod civil si Legea de punere in aplicare – actualizat 26 ianuarie 2015.

2. Noul Cod penal. Noul Cod de procedura penala. Legile de executare. Actualizat 17 martie 2015.

3. Legea nr. 11/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 11 din 9 ianuarie 1991.

4. Legea nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996.

5. Legea nr. 31/1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 96 din 13 mai 1996.

6. Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței, publicat în Monitorul Oficial nr. 49 din 21 martie 1997.

7. O.G. nr. 12/2014, publicat în Monitorul Oficial nr. 586/2014 și este în vigoare începând cu data de 9 august 2014, modifica Legea concurenței neloiale nr. 11/1991.

=== 366b62830922ffaaf3e76ccfd9c3bdfb320c7647_689196_1 ===

CONCURENȚA NELOIALĂ

CUPRINS

CAPITOLUL 1. POLITICA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI – DELIMITĂRI CONCEPTUAL………………………………………………………..3

1.1.Scurt istoric al politicii europene în domeniul concurenței ………………….7

CAPITOLUL 2. REGLEMENTAREA CONCURENȚEI ÎN POLITICA EUROPEANĂ ………………………………………………………………………..16

2.1 Instituțiile primordiale cu responsabilități în domeniul concurenței la nivelul politicii europene …………………………………………………………………..17

CAPITOLUL 3. POLITICA EUROPEANĂ DEDICATĂ DOMENIULUI CARTELURILOR…………………………………………………………………………20

CAPITOLUL 4. POLITICA EUROPEANĂ ANTI-MONOPOL. INTERZICEREA POZIȚIEI DOMINANTE …………………………………………………………..…….27

4.1 Interzicerea poziției dominante ……………………………………………….27

4.2 Definirea pieței relevante ………………………………………………………31

4.2.1 Definirea pieței relevante prin prisma pieței produsului ……………………31

4.2.2 Definirea pieței relevante prin prisma pieței geografice ………………….31

4.2.3 Definirea pieței relevante prin prisma pieței temporale …………………….31

4.3 Relația dintre poziția dominantă a unei firme și abuzul poziției dominante ..33

STUDIU DE CAZ ………………………………………………………………………..34

CONCLUZII ………………………………………………………………………….……46

BIBLOGRAFIE …………………………………………………….……………………..48

CAPITOLUL 1. POLITICA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Politica europeană în domeniul concurenței are rolul de a asigura o concurență loială la nivelul diverselor societăți/companii de pe piața internă europeană, realizată în condiții de egalitate. Politica europeană în domeniul concurenței reprezintă o prioritate la nivelul Uniunii Europene, ea fiind de altfel inclusă în cadrul politicii generale a acesteia încă din perioada Tratatului de la Roma (anul 1957).

Conform prevederilor acestui tratat, se impunea la nivel european instituirea unui sistem cu rolul precis de a împiedica o denaturare a competiției la nivelul intern al pieței comune. Principalul obiectiv urmărit consta în elaborarea și adoptarea unor norme eficiente în domeniul concurenței, în acest fel reușindu-se asigurarea unei funcționalități ideale a pieței europene, în paralel cu conferirea către consumatori a tuturor avantajelor impuse de sistemul unei piețe libere.

Politica europeană în domeniul concurenței implică punerea în aplicare a tuturor normelor menite să asigurea garantarea unei concurențe loiale la nivelul tuturor întreprinderilor, în acest fel reușindu-se încurajarea dezvoltării inițiativelor privare, în paralel cu o creștere a eficienței și îmbunătățirea calității și implicit cu reducerea prețurilor.

La nivelul Uniunii Europene există o preocupare constantă pentru comportamentul de tip anti-concurențial, cu evaluarea constantă a concentrărilor economice și a ajutoarelor de stat, în paralel cu încurajarea liberalizării. Avantajele politicii concurenței sunt multiple, de la prețuri reduse și o calitate mai ridicată a produselor, la oferte mult mai variate, ca și consolidarea companiilor și în afara piețelor non-europene.

Este bine cunoscut faptul că la nivelul unei piețe ce este supusă concurenței, prețurile sunt mult mai reduse, aspect ce se reflectă nu doar asupra consumatorilor, ci și al companiilor, care, în condițiile unui volum de vânzări ridicat (generat de reacția consumatorilor la prețul mic al produselor) sunt încurajate să producă mai mult, ceea ce, pe termen lung, va duce și la stimularea economiei naționale. În plus, oferirea către consumatori a unui preț mai redus reprezintă cea mai sigură metodă prin care o companie își poate mări cota de piață.

În paralel cu aceasta, prin intermediul politicii concurenței, companiile sunt stimulate să le ofere consumatorilor bunuri și servicii de o calitate mai superioară, în acest fel reușindu-se nu doar mărirea cotei de piață, ci și atragerea unui portofoliul mult mai mare de clienți/consumatori. Această calitate poate îmbrăca diverse aspecte, respectiv de la produse mai fiabile ori cu o durată de viață mult mai ridicată, la asistență tehnică și servicii post-vânzare mult îmbunătățite, ca și servicii mai avantajoase pentru clienți/consumatori.

Orice piață ce este supusă concurenței se transformă în timp într-o piață cu o ofertă foarte diversificată de produse și servicii, ofertele variate atrâgând consumatorii prin raportul ideal calitate/preț stabilit.

O concurență viabilă la nivel european are rolul de a contribui esențial și la consolidarea companiilor, nu doar la nivelul Uniunii Europene, ci și în exteriorul acesteia, în acest fel reușindu-se pe lângă dezvoltarea extra-europeană și fortificarea poziției pe plan global. Concurența nu mai este de multă vreme doar o problemă la nivel național, în contextul globalizării și al dezvoltării deosebite pe care au cunoscut-o piețele interne, semnalându-se frecvent efectele unor comportamente ilegale (cel mai adesea crearea cartelurilor), acestea fiind resimțite la nivel zonal, la nivelul Uniunii Europene, dar și în afara granițelor acesteia.

În aceste situații Comisia Europeană este cea care are capacitatea să urmărească astfel de incidente la nivel transfrontalier, ea având de altfel și competența să investigheze astfel de cazuri, cu luarea deciziilor ce se impun și aplicarea amenzilor aferente.

Comisia Europeană are capacitatea de a investiga astfel de comportamente anti-concurențiale încă din anul 1962, din anul 1990 ea fiind autorizată și să examineze complex toate concentrările economice de amploare. Alături de autoritățile naționale ce au competențe în domeniul concurenței, Comisia Europeană este un garant al respectării normelor europene în domeniul concurenței.

Între autoritățile naționale cu responsabilități în domeniul concurenței și Comisia Europeană există un schimb permanent de informații privind punerea în aplicare a normelor Europene prin intermediul R.E.C., Rețeaua Europeană în domeniul Concurenței.

Acestă rețea are capacitatea de a identifica toate autoritățile ce trebuie să se ocupe de anumite aspecte specifice vizând concurența, în paralel cu identificarea utorităților ce pot oferi asistență și sprijin în diversele cazuri semnalate. Pe lângă toate acestea, R.E.C. garantează o aplicare eficientă și consecventă a normelor europene în domeniul politicii concurenței.

Prin intermediul rețelei europene în domeniul concurenței, autoritățile naționale ce au responsabilități în domeniul concurenței au posibilitatea să se informeze reciproc asupra deciziilor aflate în curs de adoptare, în paralel cu evidențierea tuturor observațiilor pertinente. n acest fel de poate garanta cele mai bune practici în domeniul concurenței.

Autoritățile naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene trebuie să se asigure în permanență câ întreprinderile, ca și guvernele respectă întocmai normele europene în domeniul concurenței loiale, instanțele naționale având capacitatea de a stabilit dacă anumite acorduri sunt sau nu conforme cu legislația europeană privind concurența.

În ansamblul ei, politica europeană în domeniul concurenței implică preocuparea permanentă a Comisiei Europene, alături de autoritățile naționale ce au responsabilități în domeniul concurenței, pentru prevenirea ori corectarea comportamentelor de tip anticoncurențial, cu garantarea respectării normelor europene în domeniul concurenței, în vederea obținerii unei funcționalități deosebite a piețelor și a unei concurențe loiale în cadrul acestora.

Prin stabilirea unor condiții echitabile de concurență se garantează accesul pe piata interă a Uniuni Europene a tuturor companiilor din U.E., inclusiv a celor mici și mijlocii. Considerată a fi un element primordial al pieței interne, politica europeană în domeniul concurenței are drept principal scop oferirea tuturor cetățenilor europeni a unui ansamblu de bunuri și servicii de o calitate mai bună, într-o formă mai variată și la prețuri avantajoase, obiective ce pot fi realizate prin diverse activități specifice cum ar fi :

Lupta constantă împotriva unor potențiale carteluri

Prevenirea unui potențial abuz de putere pe piata europeană, abuz generat de o companie dominantă într-un sector sau un anumit stat european

Analiza constantă și complexă a diverselor concentrări economice

Controlul strict al ajutoarelor de stat, acordate unor sectoare sau compani ce pot denatura concurența

Este bine cunoscut faptul că politica europeană în domeniul concurenței nu reprezintă, conform reglementărilor comunicare, un scop în sine, ea fiind privită drept condiția necesară pentru realizarea unei piețe interne ideală, al cărui principal scop urmărit constă în instituirea unui regim specific în cadrul căruia concurența să nu fie distorsionată.

Politica europeană în domeniul concurenței are în vedere mai multe obiective, cele mai importante dintre acestea vizând :

Garantarea pieței interne, în paralel cu evitarea unor potențiale înțelegeri între anumite companii, înțelegeri ce sunt de natură a afecta atât comerțul de tip intracomunitar, cât și manifestarea de tip liber a concurenței – respectiv practicile și înțelegerile concertate

Împiedicarea semnalării situațiilor în care o companie (sau mai multe) au tendința de a încerca exploatarea puterii lor (într-o manieră de tip abuziv) în raport cu alte companii ce nu sunt pe același palier de putere – abuzul poziției dominante

Împiedicarea unor potențiale intervenții ale unor guverne ale statelor membre ale Uniunii Europene în vederea falsificării regulilor așa numitului „joc liber” al pieței unice, prin diverse discriminări ce urmăresc în principal favorizarea unor întreprinderi de stat, ori acordarea unor ajutoare unor companii din cadrul sectorului privat – ajutoare de stat

Demn de semnalat este faptul că toate reglementările comunitare ce privesc domeniul concurenței au în vedere numai interzicerea comportamentelor ce pot influența în mod negativ diversele relații de tip comercial dintre statele membre ale Uniunii Europene, fără a se lua în calcul și diversele situații în cadrul cărora potențialele efecte negative se reflectă cu precădere la nivelul doar al unui singur stat membru UE.

În aceste cazuri, competența le revine în mod direct autorităților în domeniul concurenței din statul respectiv.

Scurt istoric al politicii europene în domeniul concurenței

Istoria evoluției politicii europene în domeniul concurenței are în vedere atât apariția cadrului reglementare și instituțional aferent acesteia, cât și consolidarea raporturilor de tip inter-instituțional, forma acestuală a acesteia fiind rezultatul congruenței dintre dinamica manifestată la nivelul intern al politicii și diverșii factori de influență, cum ar fi factorii politici, factorii economici ori factorii instituționali.

În cadrul Tratatului ce a stat la baza creării C.E.C.O. (din anul 1951), în cadrul prevederilor articolelelor 65, 66, au fost elaborate diversele reglementări privind practicile în domeniul cărbunelui, al oțelului, ca și al concentrărilor economice. Ulterior, aceste referiri au fost preluate și de conținutul Tratatului de la Roma (anul 1957) (art. 85 și 86, conform numerotării adoptate la Amsterdam) în ciuda faptului că acele prevederi nu erau în măsură să realizeze o reglementare adecvată și la nivelul altor segmente ale pieței.

Așa se face faptul că politica europeană vizând domeniul concurenței are la bază conținutul art. 3 (litera f) din cadrul Tratatului C.E.E., care ulterior a fost preluat și în Tratatul Uniunii Europene (art.3, lit. g).

Conform acestuia, politica europeană în domeniul concurenței trebuie să aibă în permanență în vedere direcții de acțiuni diverse menite să asigure o concurență nedistorsionată la nivelul Pieței Comune. Iar modul de implementare al acestui principiu este prevăzut în cadrul aceluiași Tratat al Uniunii Europene, art. 85 – 94.

Prevederile europene în domeniul politicii concurenței au în vedere un control al Comisiei Europene asupra :

Diverselor aranjamente și/sau practici de tip restrictiv – inclusiv cartelurile

Unei potențiale exercitări abuzive de către o anumită companie a poziției dominante în cadrul pieței

Mecanismului de acordare al ajutoarelor de stat

Toate aceste prevederi, ce sunt specifice încă din perioada de pionierat a politicii europene în domeniul concurenței, sunt și în acest moment elementele de bază pe care se bazează amplul complex al politicii concurenței europene.

În momentul în care s-a decis inițierea și definirea politicii europene în domeniul concurenței, dintre toate statele membre ale Uniunii Europene, numai Germania dispunea de diversele reglementări în domeniu, adecvate celor menționate ulterior în cadrul Tratatului C.E.E..

Cu toate că poate părea greu de crezut, nici Belgia și nici Luxemburgul nu dețineau de o legislație în domeniul concurenței, Olanda dispunând de o lege din anul 1956 (Economic Competition Act), în care însă erau prevăzute un număr destul de redus de restricții.

În vreme ce în Germania exista o legislație destul de temeinică în domeniul concurenței, în Italia toate practicile de tip restrictiv, dar și monopolurile erau reglementate în cadrul Codului Civil, în Frața legislația fiind destul de îngăduitoare în ceea ce privea reglementarea practicilor de tip restrictiv.

Din aceste considerente, statele membre ale Uniunii Europene au fost nevoite să facă eforturi deosebite în vederea adoptării diverselor reguli de tip procedural, menite să faciliteze punerea în aplicare a prevederilor menționate în cadrul Tratatului CEE, în intervalul de timp impus, respectiv în perioada a trei ani.

După numeroase întâlniri și negocieri, statele europene au reușit să ajungă la un numitor comun în domeniul tuturor regulilor procedurale ce se impuneau, în anul 1962 reușindu-se adoptarea acestora în cadrul cunoscutului Regulament 17/62. Demn de menționat este faptul că respectivul conținut al acestui Regulament a fost determinat într-o proporție considerabilă de sistemul de notificare german, Germania fiind cea ca a impus și sistemul de exceptare și pe cel de evaluare, sisteme ce impuneau aplicarea de tip centralizat, cu diminuarea considerabilă a rolului deținut de către autoritățile naționale.

În acest fel, redactarea regulilor în domeniul concurenței a determinat tranferarea controlului politicii europene de concurență la un nivel de tip supra-național, nivelul Comisiei Europene. Acesta a fost momentul în care politica europeană în domeniul concurenței a devenit prima politică de tip sectorial, autentic supra-națională.

În perioada anilor 1958 – 1972 politica europeană a concurenței a fost marcată de dezvoltarea unui set complex de priorități de natură politică ce i-au permis Comisiei Europene să promoveze o atitudine de tip ofensiv. În acest sens s-a reușit și conturarea construcției instituționale, fiind generată Direcția Generală IV (Directoratul General IV – DG IV, la conducerea căreia a fost numit, drept Comisar responsabil, liberalul Hans van der Groeben.

La începutul anilor 60, politica europeană în domeniul concurenței era deseori privită drept politica practicilor de tip restrictiv (respectiv cartelurile), în sfera de influență nefiind incluse monopolurile ori ajutoarele de stat. Acest fapt se datora preocupării excesive pe care Comisia Europeană a avut-o în domeniul promovării competitivității industriei europene, prin încurajarea marilor companii considerate de succes.

În anul 1966 Comisia Europeană a dat publicității așa numitul „Memorandum privind problematica concentrărilor în cadrul pieței comune”, act ce a marcat schimbarea atitudinii acestei instituții europene în domeniul politicii concurenței.

Politica europeană în domeniul concurenței este și a fost o politică de tip complementar în domeniul preocupărilor ce vizau realizarea unei piețe unice, ea având rolul de a:

Elabora și conferi pe piața unică europeană a unul mecanism complex vizând înlăturarea tuturor barierelor de tip comercial, dintre principalele state membre ale Uniunii Europene

Toate premisele favorabile a unei integrări de tip complex pe piața europeană

Până în anul 1968, în cadrul politicii europene a concurenței, atât controlul umanitar privind subvențiile, cât și controlul vizând unele practici restrictive erau considerate drept excepții.

După anul 1968, an în care, teoretic și practic, politica în domeniul concurenței la nivel european a ajuns la stadiul uniunii vamale, s-a realizat o mutație istorică în cadrul zonei de interes a Comisiei Europene, în special prin :

Înființarea T.V.C.

Înlăturarea, din cadrul tuturor schimburilor comerciale de tip intracomunitar a cotelor șia taxelor vamale

Astfel, în zona de interes a Comisiei au intrat B.N.T-urile, respectiv barierele non-tarifare :

Bariere non-tarifare tehnice

Bariere non-tarifare administrative

Bariere non-tarifare fiscale

Bariere non-tarifare privind implicația intervenției unui stat – subvenționare industrie națională

Ideea dezvoltării unei politici industriale a fost luată în calcul abia la sfârșitul anilor 60, când s-au acutizat îngrijorările generate de I.S.D.-urile americane în spațiul european, la care s-a adăugat și numărul extrem de mare al preluărilor companiilor europene de către firmele din SUA. În ciuda acestor aspecte, în acea perioadă nu s-a semnalat nici un fel de consens privind impunerea unei strategii industriale europene.

Problema intervenționismului supranațional a început să fie luată în considerare ca urmare a numeroaselor memorandumuri ce vizau :

Concentrările industriale – în anul 1965

Politicile industriale – anul 1970

Politicile în domeniul științei și al tehnologiei – anul 1970

În perioada anilor 1973 – 1981, pe fondul manifestării și a recesiunii economice, ce a fost generată de așa numita criză a petrolului (1973-1974), politica europeană în domeniul concurenței s-a modificat radical. Comunitatea Europeană având o activitate mult mai agresivă.

Astfel, având la bază două rapoarte pe care Comisia Europeană a reușit să le elaboreze în cursul anului 1973, Consiliul Europei a luat decizia să adopte diverse programe ce aveau rolul de a oferi bazele de acțiune pentru viitorul politicii industriale.

Unul dintre obiectivele vizate era managementul tuturor sectoarelor industriale ce se aflau în declin, Comisia luând în considerare două măsuri de intervenție, respectiv :

Un control mult mai strict al ajutoarelor de stat pe care le acordau guvernele statelor Uniunii Europene

Folosirea contingentelor de import în vederea apărării industriei europene de tot ceea ce reprezenta concurența externă

Așa se face faptul că, dacă în perioada anilor 60 politica europeană în domeniul concurenței a vizat în principal intervențiile incluse în cadrul articolului.85 (practici restrictive), în anii 70 s-a acordat o atenție deosebită tuturor abuzurilor ce priveau existența pozițiilor dominante, ca și posibilităților de controlarea fuziunilor și a diverselor concentrări economice.

În această perioadă, principalul obiectiv urmărit de politica în domeniul concurenței la nivel european a vizat elaborarea și implementarea unui sistem de tip instituționalizat în domeniul controlului preventiv.

Demn de menționat este faptul că în perioada anilor 70 și până la mijlocul următorului deceniu, Consiliul nu a reușit să ajungă la un compromis în ceea ce privea atitudinile tuturor statelor membre, marea majoritate a acestora adoptând o atitudine de tip anti-supranațional, în vreme ce unele state și-au exprimat dorința de a-și menține asupra politicilor industriale naționale controlul absolut.

După recesiunea înregistrată în cursul anului 1973 s-au înregistrat numeroase controverse între statele membre cu privire la diversele instrumente de tip intervenționist în domeniul concurenței.

Și tot în aceeași perioadă Comisia Europeană a decis să devină mai indulgentă în privința acordării ajutoarelor de stat, acestea fiind privite drept modalitatea ideală de combaterea șomajului, în paralel cu sprijinirea sectoarelor ce se aflat în dificultate. Ca urmare a acestei atitudini s-a semnalat o anumită tendință de irgnorare a reglementărilor ce vizau diversele ajutoare de stat, aspect ce a generat diverse situații conflictuale, ce au putut fi rezulvate abia în a doua jumătate a anilor 80.

În perioada anilor 1982 – 2000, politica europeană în domeniul concurenței a cunoscut o nouă abordare, adoptată în special ca urmare a numeroaselor acuze ce au fost formulate la adresa Comisiei cu privire la :

Caracterul de tip supercentralizat al politicii în domeniul concurenței

Procesului decizional de la nivelul acesteia, proces ce s-a dovedit a fi inadecvat

Diverselor proceduri de implementare ce nu au avut nici o eficiență, în ciuda prognosticărilor autorităților europene

O anumită „sensibilitate” la diversele presiuni venite de pe scena politică

Incapacitatea atingerii obiectivelor ce fuseseră clar stabilite

Așa se face faptul că finalul anilor 80 a atras după sine un moment reprezentativ în evoluția politicii concurenței la nivel european, aceasta devenind una cu mult mai trasparentă, în cadrul căreia s-a remarcat și o creștere a vitezei decizionale, fapt ce a condus la echilibrarea abordărilor în plan general (de tip intervenționist și neo-liberal).

Odată cu definitivarea proiectului complex privind realizarea pieței unice, s-a impus și implementarea măsurilor aferente în ceea ce privea domeniul concurenței, o atenție deosebită fiind acordată ajutoarelor de stat, ca și fuziunilor.

În ceea ce privește fuziunile, la baza evoluției politicii europene în domeniul concurenței s-au aflat :

Controlul ce se impunea la nivelul comunitar al pieței comune, ca urmare a intensificării barierelor relațiilor transfrontaliere între statele membre – s-au avut în vedere problemele generaye de barierele juridice, ca și de cele administrative

Anumite decizii aparținând C.E.I. conform cărora, în situații speciale, pentru controlul fuziunilor se putea avea în vedere prevederile articolului 85

În ciuda numeroaselor neînțelegeri semnalate între statele membre, la sfârșitul anului 1989 s-a reușit elaborarea și adoptarea primului Regulament ce privea controlul concentrărilor, la nivel european.

În domeniul ajutoarele de stat, politica europeană privind concurența a vizat nu numai introducerea de noi reglementări, incluse de altfel în cuprinsul Tratatului, ci și implementarea unor instrumente noi, vitale pentru aplicarea prevederilor deja existente. Și asta datorită faptului că anterior momentului 1985 se înregistrase o totală lipsă de interes, din partea Comisiei, în domeniul concurenței.

Astfel, în cursul anului 1985, cunoscuta DG IV a luat decizia să revizuiască în tot metodologia ce sta la baza acordării a ajutoarelor de stat. Cu toate că multe state s-au ărpnunțat în favoarea unor intervenții protecționiste, solicitând plasarea competitivității pe o poziție superioară concurenței, în cadrul ierarhiei obiectivelor ce erau promovate de către Comisie, Direcția Generală IV a luat decizia să continue promovarea politicii ce fusese inițiată de către Sir Leon Britan, politică ce susținea că cel mai bun exemplu pentru supraviețuirea pe piața concurențială externă este reprezentat de concurența în plan intern.

În acest fel s-a reușit trecerea de la interesul deosebit manifestat pentru practicile restrictive (anii 60) la politicile speciale ce vizau monopolurile (anii 70) și ulterior la politicile orientate către ajutoarele de stat, ca și și controlul concentrărilor (anii 80 – anii 90), politica europeană în domeniul concurenței incluzând, prin extindere, numeroase sectoare industriale.

CAPITOLUL 2. REGLEMENTAREA CONCURENȚEI ÎN POLITICA EUROPEANĂ

În ciuda faptului că politica europeană este generată în principal de numeroasele considerente de ordin economic, constrângerile la care aceasta este supusă vizează prevederi de ordin juridic, mare majoritate a acestora fiind incluse în cadrul Tratatului Uniunii Europene, precum:

Art. 81 – vizând practicile restrictive

Art. 82 – vizând poziția dominantă pe piață

Art. 86 – vizând întreprinderile publice

Art. 87 – 89 – vizând ajutoarele de stat

Pe lângă acestea, se adaugă și diversele prevederi menționate în cadrul legislației secundare ce a fost adoptată de cărre Consiului Uniunii Europene și Comisia Europeană, incluzând numeroase Directive și Regulamente, din care amintim:

Regulamentul Consiliului Europei nr. 17/1962

Regulamentul Consiliului Europei nr. 4064/1989 – vizând controlul fuziunilor, ce este amendat prin prevederile Regulamentului nr. 1310/1997

Diverse regulamente și directive ce privesc exceptările în bloc, ce sunt acordate în cazul acordurilor ce vizează diverse situații clar determinate, cum ar fi cercetarea, dezvoltarea, transferul tehnologiei, distribuția autovehiculelor, etc

Pe lângă toate acestea merită menționate și instrucțiunile (nu neapărat obligatorii) ce le conferă statelor membre ale Uniunii Europene diverse informații legate de modul de interpretare al regulilor obligatorii ori de modalitățile de acționare ale Comisiei Europene în domeniul concurenței.

Tuturor acestor surse de natură juridică le sunt adăugate și numeroasele decizii ale Curții Europene de Justiție, ca și cele ale Tribunalului de Primă Instanță, în paralel cu acordurile internaționale în cadrul cărora sunt menționate situații specifice ce privesc concurența.

2.1 Instituțiile primordiale cu responsabilități în domeniul concurenței la nivelul politicii europene

Principala instituție europeană ce este responsabilă de modul de implementare la nivel comunitar al politicii europene în domeniul concurenței este Comisia Europeană, ia luând toate deciziile formale printr-o majoritate simplă, asemănătoare organismului colectiv.

Toate deciziile ce sunt luate de către Comisia Europeană sunt în prealabil pregătite de către Direcția Generală pentru Concurență (respectiv D.G. C.O.M.P., fosta Direcție Generală IV), instituție care îi raportează totul direct comisarului însărcinat cu politica în domeniul concurenței.

Demn de menționat este faptul că sesizarea Comisiei Europene privind o problemă în domeniul concurenței se poate realiza:

Prin intermediul unei notificări

Printr-o plângere formulată de o companie sau de către un stat membru al Uniunii Europene

„Ex officio” – din proprie inițiativă

Astfel, Comisia Europeană poate investiga diversele situații specifice ori chiar intregul sector economic vizat, instituția având capacitatea să penalizeze orice eventuale încălcări ale prevederilor privind domeniul concurenței descoperite, penalitățile putând ajunge până la valoarea de 10% din totalul veniturilor companiei ce a fost încriminată.

Curtea Europeană de Justiție (C.E.J.) este instituția ce este investită cu verificarea modului de acțiune al Comisiei Europene în domeniul concurenței, ea fiind considerată de altfel și arbitrul (ultimul arbitru) ce se poate pronunța în materie de reguli, regulamente și legi aferente domeniul concurenței.

Curtea Europeană de Justiție poate să intervină atât în situația acțiunilor ce sunt inițiate ca urmare a unor manifestări ale Comisiei Europene în fața T.P.I. (Tribunalul de Primă Instanță), cât și în situația solicitărilor formulate de către diversele instanțe naționale ale statelor membre. Demn de semnalat este faptul că respectiva Curte Europeană de Justiție, care este o instanță juridică, poate să îi solicite, în anumite împrejurări, Comisiei Europene, diverse argumente de ordin economic, în defavoarea argumentelor de natură juridică (formală).

Un rol important în cadrul politicii europene în domeniul concurenței este deținut și de către Parlamentul European, acesta evaluând acțiunile Comisiei Europene, prin intermediul unui raport elaborat anual. Pe lângă aceasta, Parlamentul European poate face diverse observații vizând modul în care se realizează evoluția în cadrul politicii concurenței.

În ceea ce privește Consiliul de Miniștri acesta are rolul de a autoriza toate exceptările în bloc, în paralel cu realizarea diverselor modificări ce vizează baza legală de acțiune a politicii europene în domeniul concurenței.

Pe lângă Comisia Europeană, în cadrul politicii europene în domeniul concurenței se semnalează și acțiunile autorităților naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene, ce sunt special investite cu competențe în domeniu.

CAPITOLUL 3. POLITICA EUROPEANĂ DEDICATĂ DOMENIULUI CARTELURILOR

Este cunoscut faptul că numeroasele relații comerciale și acorduri ce funcționează la nivelul pieței unice pot avea atât efecte benefice, cât și efecte negative, situație în care se poate constata o anumită deteriorare a procesului competițional.

Actualul articol nr. 81 din cadrul T.U.E. (Tratatul Uniunii Europene) menționează principiul interzicerii între firme a acordurilor, a deciziilor și a practicilor concertate, ce pot avea ca obiect ori ca și efect împiedicarea concurenței în cadrul interior al spațiului comunitar, restrângerea concurenței ori chiar denaturarea acesteia, acorduri, decizii și practici despre care există suspiciunea că ar putea afecta într-un anumit fel relațiile comerciale dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Prin acord restrictiv se înțelege acel acord încheiat între două sau mai multe companii, în cadrul căruia părțile își iau obligația de a adopta un comportament de un anumit tip, comportament prin care se încearcă/reușește ocolirea regulilor și a efectelor concurenței libere pe piața unică europeană.

Toate interdicțiile ce sunt menționate în cadrul articolului 81/1 al Tratatului Uniunii Europene sunt aplicate:

Tuturor acordurilor de tip orizontal – vizându-se în principal acțiunile companiilor ce se află în același stadiu de producție, de transformare, ca și de comercializare

Tuturor acordurilor de tip vertical – vâzându-se acțiunile companiilor ce se află în diferite stadii ale procesului de producție și de comercializare, neexistând o concurență între ele

Prin înțelegere, în contextul politicii europene în domeniul concurenței, se percepe acordul încheiat între două ori mai multe companii, în cadrul căreia una sau mai multe dintre acestea sunt obligate să acționeze într-un anumit fel, ce este bine definit de către părți.

În ceea ce privește practica concertată aceasta este situată la un nivel al înțelegerilor destul de redus, ea reprezentând un amplu proces de coordonare ce se realizează între diversele companii, fără însă a se concretiza prin încheierea unui acord, respectiv fără a se impune o manifestare a voinței clar exprimate, ci numai printr-o coordonare realizată la nivelul unor strategii comerciale.

Diferența dintre diversele forme de cooperare ale companiilor din statele membre ale Uniunii Europene este destul de dificil de realizat, motiv pentru care Comisia Europeană analizează doar diferențele existente în cadrul acordurilor ce se situează în sfera de aplicabilitate a articolului.81/1 a Tratatului Uniunii Europene și a celor ce nu nu sunt incluse în cadrul acestor categorii.

În situația în care se impune analizarea unei înțelegeri, pentru a se stabili dacă aceasta încalcă sau nu conținutul prevăzut în cadrul articolului 81 /1 al Tratatului Uniunii Europene, se are în vedere:

Existența în fapt a unei înțețelegeri, decizie ori practică concertată, ce este realizată ori dovedită între anumite companii

Argumentarea posibilei ipoteze conform căreia, în interiorul pieței unice europene, datorită respectivei înțelegeri, se poate împiedica concurența într-o masură cuantificabilă, ori se aceasta poate fi restricționată șisau distorsionată într-un anumit grad

Stabilirea gradului de afectare a schimbului comercial dintre diversele state ale Uniunii Europene, ca urmare a respectivei înțelegeri – respectiv dacă acesta a fost afectat sau poate să fie afectat

În domeniul cartelurilor și al politicii restrictive, legislația secundară include și diverse regulamente, note și directive ce sunt emise de către Consiliul Europei sau de către Comisia Europeană, dintre care menționăm doar:

Regulamentul nr. 17/1962

Regulamentul nr. 1/2003

Decizia Curții Europene de Justitție, Caz 5/1969, ECR 295 – ce a generat ulterior instituirea regulii „de minimis”

În ultimii ani, având ca bază numeroasele prevederi și dispoziții incluse în TUE, ca și a regulamentelor aferente de aplicare, Comisia Europeană a reușit să perfecționeze și să dezvolte o politică de tip global, în ceea ce privește domeniul acordurilor și al practicilor restrictive.

Astfel, ca urmare a prevederilor articolului 81(3) din Tratatul Uniunii Europene, s-a conferit și posibilitatea autorizărilor unor anumite acorduri, în special prin intermediul acordării exceptărilor în bloc, în situația unor:

Anumite tipuri de înțelegeri, ce sunt considerate că vor avea efecte pozitive asupra relațiilor comerciale dintre statele membre ale UE

Înțelegeri ce au rolul de a contribui la ameliorarea producției, la dezvoltarea distribuției, ca și la realizarea unui progres economic într-un anumit domeniu de activitate

În situația acordurilor de tip orizontal, ca și a acordurilor de cooperare (acorduri ce sunt încheiate între diverse companii concurente), merită menționate:

Diversele acorduri de specializare – Regulamentul nr. 2658/2000

Diversele acorduri de cercetare – dezvoltare – Regulamentul nr. 2659/2000

În cazul acordurilor de tip vertical (acorduri ce sunt încheiate între companii ce se află în stadii diferite de producție sau de distribuție, în cadrul aceleiași filiere), nu s-au impus acorduri separate vizând acordarea exceptării, nici pe categorii de acorduri și nici pe tipuri de sectoare. Aceste acorduri se află sub sfera de influență a regulamentului unic, respectiv a Regulamentului nr. 2790/99/22.12.1999, ce vizează exceptarea globală a acordurilor verticale ce nu au pe piață o poziție de tip dominant.

În ceea ce privește condițiile ce sunt impuse acestea vizează excluderea unor anumite practici restrictive, considerate grave, și existența unui așa numit prag, ce include:

Cifra de afaceri nu trebuie să fie mai mare de 50 de milioane de euro, pentru toate părțile ce sunt asociate prin acordul respectiv

Cifra de afaceri nu trebuie să depășească cota de 30 % din piața de desfacere

Diversele alte acorduri, care nu reușesc să îndeplinească prevederile menționate în cadrul paragrafului al treilea din cadrul articolului 81 al Tratatului Uniunii Europene, pot să beneficieze de statutul de excepții, dar numai în situația în care se consideră că acestea au importanță minoră (respectiv principiul „de minimis”) caz în care ele nu au capacitatea de a afecta în vreun fel concurența la nivelul pieței unice comunitare.

Demn de semnalat este faptul că într-o perioadă anterioară, toate aceste acorduri erau definite doar prin intermediul cotei de piață și al cifrei de afaceri, după anul 2001 Comisia Europeană luând decizia de a relaxa aceste definiri. Astfel a fost suprimat criteriul cifrei de afaceri, nivelurile aferente cotelor de piață fiind majorate :

Cu 10 % în situația acordurilor de tip vertical

Cu 15 % în situația acordurilor de tip orizontal

Trebuie specificat de asemenea și faptul că toate reglementările ce sunt prevăzute în cadrul articolului 81 din Tratatul Uniunii Europene nu sunt aplicabile pentru:

Relațiile dintre o companie și agenții săi comerciali

Relațiile dintre o companie și filialele acesteia

Acordurile de cooperare

Operațiunile de sub-contractare

Merită menționată, în cuprinsul acestui capitol, acțiunea Comisiei Europene din anul 1998 privind interzicerea unui cartel descoperit în domeniul zahărului. Astfel, s-a dovedit că între doi producători de sfeclă de zahăr și două companii ce comercializau în Marea Britanie zahărul, exista o înțelegere conform căreia prețul zahărului era crescut artifical (strategie comună).

Comisia a reușit să dovedească faptul că, urmare a înțelegerii dintre companiile implicate, prețul de vânzare al zahărului pentru consumatorul final a fost mult mai mare decât prețul ce ar fi reieșit în condițiile unei concurențe libere.

În același an, Comisia Europeană a decis desființarea unui cartel al producătorilor din domeniul conductelor destinate sistemelor de transport energie termică urbană, în cadrul acestuia fixându-se prețuri și condiții de licitare comune. Inițial, acest cartel a avut aria de desfășurare în Danemarca (anul 1990), el extinzându-se ulterior în Germania și în alte state membre ale Uniunii Europene, astfel ca în cursul anului 1994 a reușit să acopere întreaga piață comună europeană.

Conform datelor date publicității de către Comisia Europeană, în Germania și Danemarca se reușise deja perfecționarea, de către compania implicată, a unui adevărat sistem de fraudarea procedurilor de licitații organizate de autoritățile locale. „Căștigătorul” fiecărui contract era stabilit dinainte, ulterior ofertele celorlalți membrii ai cartelului la respectiva licitație depășind cu mult oferta „câștigătorului”.

Pe lângă aceste practici, s-a dovedit și faptul că membrii acestui cartel reușiseră să își partajeze diversele piețe naționale, ei fixând și prețuri comune pentru conductele pe care le foloseau în derularea activității. Ca urmare a acestor înțelegeri, principalii beneficiari (de regulă autoritățile naționale/locale) erau obligate, indirect, să plătească prețuri mult mai mari decât cele reale, ei neavând posibilitatea unui tratament/preț corect, în condițiile unei piețe concurențiale.

Toți membrii acestui cartel au fost amendați de către Comisia Europeană cu sume ce s-au ridicat la valoarea de 92 milioane euro, în paralel cu excluderea definitivă de pe piață.

De-a lungul timpului, Comisia Europeană a ajuns la concluzia că unele acorduri pot fi periculoase, motiv pentru care s-a decis interzicerea acestora, fără nici o excepție. Astfel, în situația acordurilor de tip orizontal sunt interzise acordurile privind:

Fixarea prețurilor

Fixarea cotelor de producție

Înființarea unor birouri comune de vânzare

Fixarea cotelor livrare

Împărțirea pieței comune

Împărțirea surselor de aprovizionare

În situația acordurilor de tip vertical, Comisia Europeană interzice acordurile ce privesc:

Fixarea prețurilor aferente revânzării

Diverse clauze privind protecția teritorială absolută

La acest capitol, în cadrul prezentei lucrări, merită menționată decizia din anul 1998 a Comisiei Europene privind compania Wolkswagen A.G., care a fost amendată cu suma de 102 milioane euro pentru împiedicarea vânzării transfrontaliere a autoturismelor sale.

În fapt, conform mențiunilor Comisiei Europene, Wolkswagen AG și filialele Audi AG, Autogerma Sp.A, au încălcat prevederile Tratatului Uniunii Europene în domeniul concurenței, convenind să încheie un acord, cu o companie din Italia (ce era concesionara rețelei de distribuție), vizând interzicerea vânzărilor de autovehicule către diverșii cumpărători ce proveanu dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene.

CAPITOLUL 4. POLITICA EUROPEANĂ ANTI-MONOPOL. INTERZICEREA POZIȚIEI DOMINANTE

Este bine cunoscut faptul că un control al înțelegerilor dintre diverse societăți poate constitui un aspect necesar, acesta nefiind însă nici pe departe și suficient. Datorită excesului de concentrare există posibilitatea apariției unor situații în care o anumită societate poate să abuzeze de poziția dominantă pe care o are pe o anumită piață, aspect ce se poate manifesta într-un mod incorect:

Asupra prețurilor ce sunt practicate – prețuri prea mici sau prea mari

Asupra condițiilor diverse de comercializare

Asupra modului de tratament aplicat consumatorilor

4.1 Interzicerea poziției dominante

Conform articolului 82 din cadrul Tratatului Uniunii Europene, orice abuz semnalat din partea unei firme (sau a mai multe firme) ce se află într-o poziție dominantă în cadrul pieței comune sau într-un anumit segment al acesteia este strict interzis, în condițiile în care acesta poate să afecteze comerțul dintre diversele state membre.

În această categorie sunt incluse și impunerile (în maniere directe ori indirecte) a unor prețuri de vânzare sau a unor prețuri de cumpărare ce sunt considerate a nu fi achitabile, limitarea într-un fel a producției ori o anumită dezvoltare tehnică a firmei, în detrimentul direct al consumatorului.

În aceste situații, un abuz comis de o firmă sau de mai multe poate consta în:

Impunerea directă sau impunerea indirectă a prețurilor de vânzare ori a prețurilor de cumpărare

Impunerea unor condiții comerciale considerate ca fiind inechitabile

O anumită limitare a producției, limitarea distribuției ori limitarea dezvoltării tehnologiei, în detrimentul consumatorilor

Aplicarea diverșilor parteneri comerciali a unor condiții considerate ca fiind nelegale în cazul tranzacțiilor echivalente, unii dintre aceștia fiind, în acest mod, dezavantajați în cadrul poziției concurențiale

O anumită condiționare a încheierii unor diverse contracte cu diverși parteneri, prin impunerea unor clauze în cadrul cărora sunt stipulate diverse prestații suplimentare care nu au nici un fel de legătură cu obiectul respectivelor contracte, nici prin natura acestora, dar nici în conformitate cu uzanțele comerciale

În ceea ce privește temeiul juridic privind combaterea abuzului poziției dominante, se poate menționa articolul 83 din cadrul Tratatului Uniunii Europene, acesta permițând adoptarea diverselor regulamente și a directivelor aferente, dar și articolul 85 ce prevede multiplele competențe în materia investigării ale Comisiei Europene.

Instrumentul de control privind exercitarea puterii de monopol asupra diverselor piețe este reprezentat de prevederile articolului 82 din cadrul Tratatului Uniunii Europene, acesta implicând analize complexe, respectiv:

Dacă există un agent dominant ce se află într-o poziție dominantă

Comportamentul manifestat de acest agent economic, comportament ce poate afecta concurența pe o anumită piață

Demn de semnalat este faptul că acest articol din cadrul Tratatului Uniunii Europene interzice nu doar existența poziției dominante, ci și abuzul reprezentat de aceasta. Acestuia i se adaugă și prevederile articolului 86, ce au în vedere:

Un control al comportamentului abuziv în piață, din cauza unor restrângeri ale libertății de alegere a diverșilor consumatori – generată de aspectul eliminării concurenței de către firma ce este dominanta pieței

Modalitatea în care C.E.E. îi conferă Comisiei Europene nu doar puterea interzicerii înțelegerilor și a abuzului poziției dominante, dar mai ales posibilitatea exercitării controlului prealabil asupra diverselor concentrări economice

Prin poziție dominantă se înțelege starea în cadrul căreia puterea economică aferentă unei anume firme îi permite obstrucționarea concurenței pe piața pe care aceasta se desfășoară. Această poziției îi permite firmei să aibă o influență covârșitoare asupra modului și a condițiilor de manifestare ale concurenței.

De asemenea, se poate vorbi de un abuz al poziției dominante în situația în care o firmă, prin intermediul comportamentului manifestat, influențează structura unei anumite piețe, ca și gradul concurenței pe piața respectivă.

Și tot despre abuz al poziției dominante se poate vorbi și în cazul în care un astfel de comportament poate fi generat de anumite dispoziții de tip legislativ.

În categoria posibilelor abuzuri de poziție dominantă se pot încadra:

Impunerea în mod indirect sau impunerea în mod indirect a unor prețuri

Impunerea în mod indirect sau impunerea în mod indirect a unor anumite condiții de tranzacție, considerate ca fiind ne-echitabile

O anumită limitare a producție, aspect ce se va reflecta asupra consumatorilor

O anumită limitare a piețelor de desfacere – cu efecte negative asupra consumatorului

În relațiile cu diverse firme se semnalează aplicarea unor condiții de tip inegal, în cazul unor prestații echivalente

Condiții abuzive impuse în cazul încheierii unor contracte, condiții vizând acceptarea diverselor prestații suplimentare, ce nu au nici o legătură cu respectivul obiect al contractelor

Cum prevederile articolului 82 din cadrul Tratatului Uniunii Europene nu se pot aplica în cazul absenței unui abuz al poziției dominante, Comisiei Europene îi revine sarcina să dovedească existența unei astfel de situații, ca și a diversele efecte de tip negativ ce pot fi resimțite de concurență, de consumatori, dar și la nivelul integrării pe piața respectivă.

În situația în care o anumită firmă ajunge să facă obiectul unei investigații privind abuzul poziției dominante, aceasta este obligată să demonstreze prin diverse căi faptul că nu ocupă poziția dominantă pe o piață, dar și că, din poziția pe care o are, nu face abuz de poziție dominantă.

Din păcate, datorită faptului că nu se poate vorbi de o definiție de tip statutar a poziției dominante pe o piață, activitatea Comisiei Europene privind astfel de analize se poate dovedi uneori a fi destul de dificilă, motiv pentru care s-a semnalat în repetate rânduri necesitatea unei anumite reglementări în domeniul monopolurilor.

În aceste condiții, în mențiunile precizate în cadrul articolului 82 din cadrul Tratatului Uniunii Europene se semnalează deseori diverse probleme legate în principal de modul de definire al conceptelor, respectiv:

Când se semnalează cu certitudine existența unei poziții dominante

Această poziție dominantă a unei firme poate fi sau nu definită avându-se în vedere capacitatea acesteia de afectarea concurenței, ca și a modului de acțiune independentă în raport cu reacțiile consumatorilor și ale concurenței aferente pieței respective

4.2 Definirea pieței relevante

Definirea pieței relevante se poate face avându-se în vedere:

Piața produsului

Piața temporală

Piața geografică

4.2.1 Definirea pieței relevante prin prisma pieței produsului

În situația pieței produsului se impune analizarea pe diversele clase de produse, piețele fiind definite prin prisma existenței sau nu a unor produse similare, produse substituibile (acestea pot să îndrepte diversele preferințe ale consumatorilor în condițiile în care fie prețul, fie calitatea aferentă produsului de bază au cunoscut diverse modificări, produsele răspunzând unor nevoi similare).

4.2.2 Definirea pieței relevante prin prisma pieței geografice

Piața geografică reprezintă totalitatea teritoriilor în cadrul cărora se semnalează condiții de concurență omogene. În situația pieței unice, la nivel teoretic, piața geografică este reprezentată de către piața Uniunii Europene. Pe lângă aceasta, trebuie avut în vedere și faptul că în condițiile unei piețe strict delimitate există o mai mare posibilitate de apariție a poziției dominante.

De altfel, Comisia Europeană are în vedere, în acest sens, mai multe aspecte, precum:

Identificarea tuturor barierelor de export

Capacitatea produselor de a fi transportate din anumite locuir în altele

Diversele bariere de ordin juridic, tehnic sau administrativ

4.2.3 Definirea pieței relevante prin prisma pieței temporale

Prin piață temporală se înțelege multitudinea modificărilor de tip structurale pe care le suferă o anumită piață, într-un interval de timp. În această situație, diversele analize ce sunt realizate trebuie să țină cont și de volatilitatea unor piețe, respectiv de :

Diverșii factori de mediu

Diversele modificări ce pot surveni în cadrul preferințelor consumatorilor

4.3 Relația dintre poziția dominantă a unei firme și abuzul poziției dominante

Inițial, atât Comisia Europeană cât și Curtea Europeană de Justiție considerau că în cazul existenței poziției dominante pe o anumită piață se poate vorbi de un abuz. Ulterior, din anul 1979, Curtea Europeană a luat decizia de a defini abuzul drept un concept de tip obiectiv, iar ulterior s-a reușit și delimitarea clară a poziției dominante versus abuzul poziției dominante.

Astfel, avându-se în vedere prevederile articolului 82 din cadrul tratatului Uniunii Europene, atât Comisia Europeană, cât și Curtea Europeană de Justiție condamnă doar abuzul de poziție dominantă, cu penalizarea tuturor celor care sunt dovediți că au comis astfel de abuzuri. Demn de semnalat este și faptul că exercitarea unui control efectiv de către Comisia Europeană, în cazul unui abuz de poziție dominantă a început să se realizeze abia la finalul anilor 1990.

STUDIU DE CAZ

În cadrul Studiului de caz al prezentei lucrări de diplomă, denumită „Concurența neloială”, se va analiza controversata înțelegere realizată de principalii producători de autocamioane ai lumii (incluzând M.A.N., Volvo / Renault, D.A.F., Daimler, etc), o atenție specială urmând să fie acordată companiei Scania, producător aflat pe piața de profil încă din anul 1891și care a fost amendată în urmă cu un an, de către Comisia Europeană, cu fabuloasa sumă de 880 milioane euro pentru participația la cartelul autocamioanelor.

În opinia Comisiei Europene, transportul se constituie într-un domeniu deosebit de important în cadrul procesului dedicat creșterii economice, mai ales în contextul în care acesta deține funcția specifică a deservire restului sectoarelor economiei.

În plus, C.E. apreciază că transportul rutier de marfă se constituie într-o esențială componentă a pieței comune europene, specificând că la nivelul tuturor drumurilor din Uniunea Europeană circulă nu mai puțin de 30 de milioane de camioane, competitivitatea la nivelul acestui sector fiind „condiționată de prețurile vehiculelor utilizate de către transportatori”.

Conform Raportului Comisiei Europene către Parlamentul European privind politica dedicată domeniului concurenței în cursul anului 2016, s-a constatat că mai multe companii producătoare de camioane (incluzând MAN, Volvo/Renault, Daimler, DAF, Iveco) au încălcat normele europene antitrust, motiv pentru care s-a luat decizia aplicării unei amende record, în valoare de 2,9 miliarde euro.

Această decizie a Comisiei Europene a vizat în mod special piața dedicată producției de autocamioane ce au tonaj mediu (respectiv a căror greutate este inclusă în intervalul 6 tone/16 tone), respectiv tonaj mare (greutatea acestora fiind mai mare de 16 tone).

În contextul în care, conform sursei anterior citate, 9 din 10 camioane ce sunt fabricate pe teritoriul european (având tonajul mediu și mare) aparțin producătorilor anterior menționați, Comisia Europeană a ținut să sublinieze încă din cursul anului 2016, în cadrul Raportului către Parlamentul European privind politica dedicată domeniului concurenței, că aceștia s-au înțeles cu privire la prețurile practicate timp de 14 ani (mai precis între anii 1997/2011), înțelegerea ieșind la iveală ca urmare a unor inspecții inopinante ale Comisiei Europene dedicate acestor societăți.

Conform Raportului anterior menționat, pe întreaga perioadă a înțelegerii, producătorii de autocamioane vizați au purtat numeroase discuții privind așa numita „listă brută” privind creșterile prețurilor la produsele comercializate, etapizarea dedicată introducerii noilor tehnologii privind emisiile, ca și transferul costurilor dedicate tehnologiilor de emisii, către clienți.

Demn de precizat este faptul că toate companiile au recunoscut implicarea în cadrul acestei înțelegeri (exceptând compania Scania, care a refuzat să ia parte la decizia soluționării speței), acestea cazând de acord și asupra modului de soluționare a cazului.

Decizia luată de Comisia Europeană a fost apreciată ca fiind una deosebită, mai ales în contextul accentuării importanței pe care o reprezintă piața competitivă de tip funcțional în cadrul promovării dezvoltării, ca și a diseminării diverselor tehnologii dedicate emisiilor diminuate și eficiente prin prisma prețurilor, element prioritar în cadrul Strategiei europene dedicate omobilității emisiilor diminuate.

Aceasta a vizat încălcarea continuă și unică a conținutului articolului 101 din cadrul Tratatului dedicat funcționării Uniunii Europene (respectiv T.F.U.E.), ca și a articolului 53 din cadrul Tratatului vizând privind funcționarea U.E. (Acordul S.E.E. – acordul vizând Spațiul Economic European).

Conform Comisiei Europene, mecanismul dedicat stabilirii prețurilor în domeniul camioanelor este aproximativ similar cu cel practicat în restul domeniilor, prețurile demarând de la prețul brut, ce este stabilit de către producător, prețurile de transfer fiind stabilite pentru importul camioanelor pe diferitele piețe prin intermediul diverselor companii de distribuție, ce sunt deținute la nivel integral ori independent. Demn de menționat este faptul că există și prețuri ce se impun a fi achitate de către dealerii ce operează la nivelul piețelor naționale, ca șiprețurile finale aferente clienților, prețuri nete ce pot să fie negociate de dealerii ori de către producători, în situația în care se practică vânzări directe către distribuitori ori către flota clienților.

În acest fel, prețurile finale conferite clienților pot să reflecte o serie de reduceri semnificative în raport cu prețurile brute inițiale. Cu toate acestea, în practică, nu se întâmplă întotdeauna astfel, unii producători vânzând și aceștia, în mod direct dealerilor ori chiar clienților.

Comisia Europeană a stabilit că în privința listelor inițiale dedicate prețurilor brute aplicate camioanelor produse, exceptând compania Iveco, a fost aplicată o listă a prețurilor brute, cu prețuri brute ce erau armonizate în cadrul S.E.E.

Compania Renault a reușit să introducă în cursul anului 2000 o listă a prețurilor (cu mențiunea că implementarea acesteia a fost de lungă durată), compania Volvo începând cu luna ianuarie a anului 2002, compania DAF în cursul lunii septembrie a aceluiași an, în vreme ce O.M. și Daimler au realizat acest lucru în cursul anului 2004, respectiv 2006.

Demn de menționat este faptul că listele prețurilor brute s-au stabilit la sediul central al companiilor, listele prețurilor din cadrul S.E.E. incluzând nu doar prețurile dedicate tuturor categoriile de produse aferente modelelor de camioane fabricate, ci și opțiunilor oferite acestora încă din perioada de fabricație.

Urmare a investigaților Comisiei Europene, s-a stabilit faptul că în 20 septembrie 2010, compania producătoare MAN SE (cu toate filialele sale directe ori indirecte) a solicitat acordarea imunității la amenzi, având în vedere prevederile regăsite în conținutul punctului 14 din cadrul Regulamentului C.E. vizând imunitatea la amenzi și reducerea amenzilor în cadrul înțelegerii, în paralel cu diminuarea nivelului amenzilor, avându-se în vedere prevederile punctului 27 din cadrul Comunicării vizând cooperarea privind presupusa înțelegere din cadrul industriei camioanelor. Ulterior, acestei cereri de imunitate i-a urmat o serie de alte depuneri, la finele lunii decembrie ale aceluiași an Comisia Europeană acordând acestei companii imunitatea condiționată la amenzi.

În cadrul următorului an, mai precis în a doua jumătate a lunii ianuarie 2011, Comisia Europeană a continuat seria inspecțiilor la alte companii producătoare din industria autocamioanelor, nu după mult timp și compania Volvo urmând exemplul producătorului MAN și solicitând imunitatea la acordarea amenzilor. Rând pe rând, restul companiilor anterior menționate au urmat aceeași procedură, la mijlocul lunii iulie a anului 2016 luându-se decizia, de către Comisia Europeană, a unei amenzi fabuloase, valoarea acesteia fiind cea mai ridicată aplicată de autoritatea dedicată reglementării concurenței la nivelul spațiului comun european.

Demn de menționat este că această decizie a venit și pe fondul scandalului emisiilor Volkswagen, oficial declanșat în ziua de 18 septembrie, data la care Agenția pentru Protecția Mediului din S.U.A. i-a atras atenția producătorului Volkswagen asupra modului fraudulos în care acesta a programat motoarele Diesel TDI ce fuseseră produse în perioada anilor 2009-2015. Respectiv, aceste motoare respectau condițiile impuse în domeniul poluării mediului cu oxizi de N numai în condițiile laboratorului, în realitate motoarele depășind de aproape 35 de ori limita ce fusese impusă în condițiile unei exploatări normale.

Agenția pentru Protecția Mediului SUA a acuzat compania VW de fraudă, reprezentații acesteia recunoscând acuzațiile aduse. La nivel mondial s-a estimat că aproximativ 11 milioane de mașini au fost afectate de această practică a producătorului german, în SUA fiind identificate peste 500.000 de autovehicule cu astfel de probleme:

Producătorul auto a ajuns astfel ținta unor investigații deosebit de complexe la nivel mondial, investigații ce i-au afectat serios imaginea la nivel global. Pe lângă aceasta și prețul acțiunilor s-a redus considerabil ca urmare a declanșării scandalului, șeful companiei, Martin Winterkorn demisionând în scurt timp, în vreme ce numeroși manageri din vârful ierahiei au fost suspendați.

Înaintea declanșării acestui scandal, grupul Volkswagen (respectiv Volkswagen Ag, oficial) era considerat „compania-mamă” a unuia dintre cei mai mari producători de automobile de la nivel global, constructorul german Volkswagen, din concern făcând parte, pe lângă autoturismele și SUV-urile Volkswagen, și compania Audi, Bugatti, Bentley, Ducati (respectiv motociclete), MAN (autocamioanele) Lamborghini, Porsche, SEAT, Scania (camioanele), SEAT și Škoda.

Înființată în anul 1937 de către regimul condus de dictatorul nazist Adolf Hitler, compania VW s-a dorit a fi producătorul unor autovehicule ieftine, care să fie accesibile diverselor categorii sociale ale căror venituri erau reduse (Volskwagen – „mașinapoporului”). Primul model pe care l-a produs compania a fost celebra „Broscuță”, respectiv „VW Käfer”, mașina fiind realizată după planurile cunoscutului constructor austriac, Ferdinand Porsche. La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Marea Britanie a preluat controlul total asupra fabricii de autovehicule, producția Käfer-urilor fiind repornită destul de repede.

Ulterior, în cursul anului 1948, britanicii le retrocedează compania germanilor, la conducerea Volkswagen ajungând fostul manager Opel, Heinrich Nordhoff. În anul 1960, ca urmare a vinderii unei cote părți din acțiunile aflate în proprietatea statului, compania se redenumește în „Volkswagenwerk Aktiengesellschaft” (respectiv A.G., respectiv societate pe acțiuni – Aktiengesellschaft). Numele companiei este din nou modificat în cursul anului 1985, în vederea reflectării diversității internaționale a producătorului auto, ce își avea sediul în localitatea germană Wolfsburg, în cadrul uzinelor Volkswagenwerk.

Trebuie precizat că grupul VW, ce se remarca și în alte domenii (cum ar fi fabricarea motoarelor diesel diverse, ca și cea a turbocompresoarelor) operează în 18 state europene, având un număr de 94 de fabrici de producție (dintre care nouă sunt pe teritoriul Americii de Sud, trei pe teritoriul Americii de Nord, 11 fabrici sunt amplasate pe continentul asiatic, iar trei fabrici funcționează pe continentul african).

La nivelul anului 2014, zilnic, un număr aproximativ de 500.000 de angajați VW din întreaga lume contribuiau la realizarea a peste 30.000 de autovehicule și implicit subansamble/componente ale acestora.

Înaintea declanșării scandalului emisiilor, grupul VW își vindea autovehiculele fabricate în peste 153 de state, principalele obiective promovate incluzând realizarea unor vehicule deosebit de atractive pentru masa mare a populației, vehicule ce erau declarate ca fiind în același timp sigure, dar și ecologice, care respectau toate standardele impuse la nivelul respectivelor clase.

Grupul VW reușise performanța de a-și stabilit o poziție deosebit de competitivă în continentul asiatic prin construirea unor fabrici în Rusia și în India, cu desfacere pe piețele din China și Japonia, unde concurența era una destul de acerbă. Coincidență sau nu, VW nu reușise să se impună în mod deosebit la nivelul continentului american, în Canada cota sa de piață fiind de numai 3.3% din piață, în ciuda faptului că vânzările anuale reprezentau un procent aproximativ de 16%. O pondere mult mai mare era remarcată la nivelul zonei estice a continentului european, compania VW deținând aproximativ 25% din numărul total al autovehiculelor noi importate de statele din această zonă.

În data de 18 septembrie 2015 Agenția pentru Protecția Mediului SUA a acuzat în mod oficial compania VW de manipularea testelor de emisii și de consum pentru toate modelele ce au fost comercializate pe teritoriul american, în paralel ordonând rechemarea în service a tuturor mașinilor din gama VW și Audi.

În conformitate cu comunicatul dat publicității de EPA, compania germană instalase la bordul autovehiculelor dotate cu motoare TDI un program software cu ajutorul căruia au fost modificate considerabil rezultatele testelor realizate la nivel guvernamental. Astfel, prin intermediul unui algoritm deosebit de complex se reușea recunoașterea tiparelor testelor de consum, acesta limitând temporar emisiile de azot la modelele VW Jetta, VW Beetle, VW Golf, VW Passat și respectiv a modelului Audi A3, ce au fost produse de compania VW în perioada 2009-2015 și care erau echipate cu motoare Diesel în patru cilindri. În timpul testelor de laborator, aceste modele reușeau să treacă cu mare ușurință sub limitele impuse, în trafic însă ele eliminând un volum crescut de emisii și implicit consumând cu mult mai mult decât prevedea producătorul.

În acest context, în scandalul camioanelor, Comisia Europeană a ținut să clarifice faptul că decizia sa (implicând tehnologiile de emisii incluse în speță) nu viza nici manipularea și nici evitarea respectării standardelor noi în domeniul dedicat emisiilor.

Comisia Europeană a decis aplicarea unor amenzi individuale companiilor implicate în acest scandal, respectiv Daimler a primit o amendă de 1.008.766.000 euro, DAF a fost sancționată cu suma de 752.679.000 euro, iar Volvo / Renault a primit 670.448.000 euro amendă (cu mențiunea că amenzile sunt apreciate ca având valoarea cea mai ridicată ce a fost aplicată companiilor individuale de-a lungul timpului în Uniunea Europeană).

Demn de remarcat este faptul că producătorului MAN i-a fost aplicată totala imunitate la amenzi, compania reușind astfel să evite o amenda în valoare de 1,2 miliarde de euro. În plus, în mod asemănător, le-a fost aplicate reduceri ale amenzilor companiilor Volvo / Renault și Daimler, urmare a cooperării acestora în timpul anchetei Comisiei Europene, prin intermediul unui program de clemență special (reducerile au fost de câte 40%, respectiv 30% și 10%).

Valoarea ridicată a amenzilor s-a datorat volumului mare al vânzărilor înregistrate la produsele comercializate (în speță, camioane), perioadei de timp deosebit de mare în care respectivele companii au încălcat prevederile legale, ca și acoperirii geografice extinse.

Nu după mult timp din momentul comunicării date publicității de către Comisia Europeană, inclusiv după precizarea cuantumului amenzilor aplicate companiilor producătoare implicate, s-au remarcat numeroase inițiatiative dedicate cererilor de despăgubire.

Demn de menționat în cuprinsul studiului de caz al prezentei lucrări este faptul că producătorul Scania, chiar dacă a recunocut implicarea sa în cadrul complexei înțelegeri, a renunțat la reducerile pe care le putea obține (asemenea restului companiilor), acesta continând să fie supus investigării în cadrul procedurii complete antitrust.

În plus, Scania a contestat acoperirea geografică aferentă acordului privind stabilirea prețurilor camioanelor, ca și o posibilă implicare în cadrul întârzierii privind introducerea tehnologiilor de emisie.

Ulterior, în urmă cu aproximativ un an de zile, Comisia Europeană a decis să amendeze compania Scania cu suma de 880 de milioane de euro ca urmare a implicării sale în cadrul cartelului de camioane, urmare a investigațiilor derulate constantându-se că aceasta a încălcat în mod grav regulile Uniunii Europene în domeniul antitrustului, respectiv: „it colluded for 14 years with five other truck manufacturers on truck pricing and on passing on the costs of new technologies to meet stricter emission rules. The Commission has imposed a fine of €880 523 000 on Scania”.

Comisia Europeană a reușit ca în cursul lunii iulie 2016 să determine dedica decontării cartelului camioanelor, Scania luând decizia de a nu urma exemplul restului companiilor producătoare, ceea ce a determinat implicarea sa în cadrul unei anchete avându-se în vedere procedura standard a înțelegerii.

Amenda usturătoare primită de Scania după numai un an din momentul în care a înțeles să facă notă discordantă restului companiilor cu care fusese implicată în cadrul cartelului camioanelor, a fost lăudată de către comisarul pentru Concurență, Margre Vestager, aceasta menționând că: „Today's decision marks the end of our investigation into a very long lasting cartel – 14 years. This cartel affected very substantial numbers of road hauliers in Europe, since Scania and the other truck manufacturers in the cartel produce more than 9 out of every 10 medium and heavy trucks sold in Europe. These trucks account for around three quarters of inland transport of goods in Europe and play a vital role in the European economy. Instead of colluding on pricing, the truck manufacturers should have been competing against each other – also on environmental improvements”.

Așa cum deja s-a menționat, în opinia Comisiei Europene, transportul european este perceput ca fiind o latură primordială din cadrul sectorului transporturilor la nivelul Uniunii Europene, competitivitatea acestuia fiind în relație directă cu prețurile practicate de producătorii de camioane.

Urmare a investigațiilor derulate de către Comisia Europeană s-a stabilit faptul că producătorul de camioane Scania a făcut înțelegeri privind:

O coordonare a prețurilor la nivelul așa numitei "listă brută" pentru camioanele grele și camioanele medii din cadrul S.E.E. (Spațiul Economic European) – „The "gross list" price level relates to the factory price of trucks, as set by each manufacturer. Generally, these gross list prices are the basis for pricing in the trucks industry. The final price paid by buyers is then based on further adjustments, done at national and local level, to these gross list prices”.

Calendarul dedicat introducerii tehnologiilor de emisie aferente camioanelor de tonaj greu și mediu în vederea conformării acestora la standardele Uniunii Europene

Transmiterea costurilor aferente tehnologiilor de emisie ce sunt necesare în vederea respectării standardelor europene către clienți – „the passing on to customers of the costs for the emissions technologies required to comply with the increasingly strict European emissions standards (from Euro III through to the currently applicable Euro VI)”.

Conform concluziilor date publicității de către Comisia Europeană, această practică s-a manifestat la nivelul întregului spațiu comun european, pentru o perioadă de 14 ani, companiile implicate întâlnindu-se frecvent de-a lungul anilor și comunicând periodic: „between 1997 and 2004, meetings were held at senior manager level, sometimes at the margins of trade fairs or other events. This was complemented by phone conversations. From 2004 onwards, the cartel was organised via the truck producers' German subsidiaries, with participants generally exchanging information electronically”.

În plus, „over the 14 years the discussions between the companies covered the same topics, namely the respective "gross list" price increases, timing for the introduction of new emissions technologies and the passing on to customers of the costs for the emissions technologies”.

De asemenea, în urma anchetei Comisiei Europene s-a stabilit faptul că nu există nici un fel de legătură între practicile constatate (și sancționate) și practicile, respectiv acuzațiile vizând păcălirea sistemului de anti-poluare existent la anumite autovehicule.

În ceea ce privește nivelul amenzilor, acesta a fost stabilit avându-se în vedere practicile în domeniu, în paralel cu volumul vânzărilor realizate de compania Scania la capitolul camioane grele, acestora adăugându-li-se perioada mare de funcționare a cartelului, ca și aria extinsă.

Cum producătorul Scania nu a cooperat, în perioada realizării anchetei complexe, cu Comisia Europeană, aceasta nu a beneficiat de nici un fel de diminuare a nivelul amenzii aplicate.

CONCLUZII

La nivelul Uniunii Europene există o preocupare constantă pentru comportamentul de tip anti-concurențial, cu evaluarea constantă a concentrărilor economice și a ajutoarelor de stat, în paralel cu încurajarea liberalizării. Avantajele politicii concurenței sunt multiple, de la prețuri reduse și o calitate mai ridicată a produselor, la oferte mult mai variate, ca și consolidarea companiilor și în afara piețelor non-europene.

Politica europeană în domeniul concurenței implică punerea în aplicare a tuturor normelor menite să asigurea garantarea unei concurențe loiale la nivelul tuturor întreprinderilor, în acest fel reușindu-se încurajarea dezvoltării inițiativelor privare, în paralel cu o creștere a eficienței și îmbunătățirea calității și implicit cu reducerea prețurilor.

O concurență viabilă la nivel european are rolul de a contribui esențial și la consolidarea companiilor, nu doar la nivelul Uniunii Europene, ci și în exteriorul acesteia, în acest fel reușindu-se pe lângă dezvoltarea extra-europeană și fortificarea poziției pe plan global. Concurența nu mai este de multă vreme doar o problemă la nivel național, în contextul globalizării și al dezvoltării deosebite pe care au cunoscut-o piețele interne, semnalându-se frecvent efectele unor comportamente ilegale (cel mai adesea crearea cartelurilor), acestea fiind resimțite la nivel zonal, la nivelul Uniunii Europene, dar și în afara granițelor acesteia.

În ansamblul ei, politica europeană în domeniul concurenței implică preocuparea permanentă a Comisiei Europene, alături de autoritățile naționale ce au responsabilități în domeniul concurenței, pentru prevenirea ori corectarea comportamentelor de tip anticoncurențial, cu garantarea respectării normelor europene în domeniul concurenței, în vederea obținerii unei funcționalități deosebite a piețelor și a unei concurențe loiale în cadrul acestora.

În ultimii ani, având ca bază numeroasele prevederi și dispoziții incluse în TUE, ca și a regulamentelor aferente de aplicare, Comisia Europeană a reușit să perfecționeze și să dezvolte o politică de tip global, în ceea ce privește domeniul acordurilor și al practicilor restrictive.

BIBLIOGRAFIE

Autori:

G. Bernini, The Rules on Competition, Thirty Years of Comunity Law, 1983, Luxemburg

M. Cini, L. Mc Gowan, Competition Policy in the European Union, The European Union Series, 1998

Jacques Neme, Colette Neme, Economie de l Union Europeenne. Analyse d un processus d integration, Litec, Economie, Paris, 1995

Site-uri consultate:

http://www.crispedia.ro/Comunitatea_Europeana_a_Carbunelui_si_Otelului__CECO_

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_it.htm

https://molgroup.info/strategy2030/pdf/MOL_Group_2030_Strategy_November_2016.pdf

http://europa.eu/legislation_summaries/other/l26042_en.htm

http://ec.europa.eu/competition/

http://europa.eu/rapid/press-release_IP-17-3502_en.htm

http://ec.europa.eu/competition/antitrust/legislation/fines.html

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:31962R0017:EN:HTML

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/ALL/?uri=CELEX:31989R4064

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_ro.htm

http://www.nytimes.com/2015/10/27/business/international/volkswagen-diesel-scandal-sales-toyota.html

https://yosemite.epa.gov/opa/admpress.nsf/21b8983ffa5d0e4685257dd4006b85e2/dfc8e33b5ab162b985257ec40057813b!OpenDocument

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:31962R0017:EN:HTML

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/ALL/?uri=celex:32003R0001

http://ejil.oxfordjournals.org/content/18/4/715.full

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:32010R1218

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:31999R2790:EN:HTML

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_ro.htm

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:61976CJ0027

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:61972CJ0006

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:61976CJ0085

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:61994J0333:EN:HTML

http://ec.europa.eu/competition/antitrust/cases/dec_docs/39824/39824_6567_14.pdf

http://ec.europa.eu/competition/publications/annual_report/2016/part2_en.pdf

https://yosemite.epa.gov/opa/admpress.nsf/a883dc3da7094f97852572a00065d7d8/dfc8e33b5ab162b985257ec40057813b!OpenDocument

http://www.nytimes.com/2015/09/24/business/international/volkswagen-chief-martin-winterkorn-resigns-amid-emissions-scandal.html?_r=0