Concurenta
CAPITOLUL I
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND
NOȚIUNEA DE CONCURENȚĂ
1.1. Noțiunea de concurență. Definiție, sediul materiei
În acest capitol mi-am propus să prezint câteva aspecte introductive pe care le consider ca având un impact major în atingerea obiectivului stabilit la începutul prezentei lucrări de licență, pornind de la faptul că noțiunea de concurență este folosită în toate relațiile sociale. Această noțiune provine din limba latină, de la termenul concurrere care înseamnă a se înfrunta. În sensul larg al accepțiunii, prin concurență se înțelege confruntarea dintre agenții economici cu activități identice sau similare, exercitată în domeniile deschise pieței, pentru câștigarea și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei firme.
În literatura juridică, ea este definită ca fiind rivalitatea sau lupta desfășurată cu mijloace economice între comercianți sau industriași pentru cucerirea pieței, producerea și desfacerea unor produse, atragerea și menținerea clientelei și obținerea de beneficii.
Într-o altă definiție, mai simplificată, este considerată o luptă adesea acerbă între agenții economici care exercită aceeași activitate sau o activitate similară pentru dobândirea, menținerea și extinderea clientelei.
Diversificarea conținutului noțiunii de concurență a condus la formarea unei ramuri de drept distincte: dreptul concurenței.
În literatura de specialitate, dreptului concurenței îi sunt atribuite două accepțiuni diferite.
În sens larg, prin dreptul concurenței se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile privind reprimarea concurenței neloiale și restricțiile impuse concurenței.
În sens restrâns, acest drept se restrânge la raporturile juridice privind combaterea concurenței neloiale. Concurența comercială constituie instituția juridică fundamentală a dreptului concurenței. Ca parte integrantă a realității economico-juridice, aceasta este influențată permanent de politica comercială internațională.
Putem forma o imagine cuprinzătoare despre cea ce înseamnă concurența doar dacă combinăm toate definițiile oferite de către autorii din literatura de specialitate. Astfel, concurența constituie o formă de exercitare a dreptului de proprietate, unde deținătorii bunurilor și serviciilor se află într-un proces de rivalitate în vederea atingerii unor obiective dorite de către toți, dar imposibil de realizat concomitent de către toți combatanții. Concurența acționează astfel ca un proces de selecție, care duce la dispariția firmelor mai puțin eficiente și asigură victoria celui sau acelora care pot să furnizeze un surplus consumatorilor, sub forma produselor noi, a tehnologiilor de producție mai eficiente, a prețurilor mai reduse sau a calității crescute a produselor și serviciilor. Concurența nu poate funcționa însă în prezența barierelor artificiale în calea concurenței și a monopolului, acesta din urmă fiind de regulă însoțit de efecte negative precum costurile de producție crescute, inovație redusă, profituri mari, calitatea slabă ș.a.
Am optat pentru o definiție proprie a fenomenului concurențial, sperăm noi, una cuprinzătoare, potrivit căreia concurența reprezintă o formă de manifestare a libertății de acțiune a agenților economici, care dă naștere la un proces de confruntare dintre întreprinderile prezente pe piață, proces care în cele din urmă acționează ca un mijloc de selecție a câștigătorului recompensat, de regulă, cu profit și îmbunătățirea poziției de piață.
Concurența nu poate funcționa însă în prezența barierelor artificiale în calea concurenței și a monopolului, acesta din urmă fiind de regulă însoțit de efecte negative precum costurile de producție crescute, inovație redusă, profituri mari, calitatea slabă ș.a.
Din perspectiva originii sale, conceptul de concurență s-a format și folosit încă din vremuri străvechi. Reglementările juridice moderne l-au preluat din limbajul uzual, completându-l cu noi caracteristici în scopul adoptării la cerințele vieții economice contemporane. În general, prin concurență se înțelege o confruntare, o luptă între tendințe adverse care converg spre același scop. În plan social, există uneori opoziție între interesele individuale și cele sociale generale, între drepturi și obligații, între manifestări altruiste sau egoiste. În plan economic, comercial, concurența a fost de la început înțeleasă ca un factor decisiv în activitatea productivă și de comerț. Unii autori moderni reduc o parte din rolul și eficiența concurenței, considerând-o ca un tip de comportament al firmelor și un mod specific al activității de piață.
Din teoria economică se desprinde aproape unanim faptul că forța regulatoare cea mai importantă într-o economie de piață o reprezintă concurența. Ca o tresătură esențială a economiei de piață, concurența reprezintă o situație pe o piață, în care firmele producătoare sau vânzătorii își dispută supremația cumpărătorilor pentru a-și atinge un anumit obiectiv de afaceri (ex: profituri, vânzări și/sau un segment de piață). În acest context, concurența este echivalată cu “rivalitatea”. Prin urmare, rivalitatea dintre firme poate să apară când există doi sau mai mulți producători de același produs, aceeași lucrare sau seviciu. Ea se poate constitui în domeniile: prețului, calității, serviciului sau o combinație a acestora cu factorii pe care clienții pot să o evalueze.
Orice afacere în societatea capitalistă se conduce în cadrul unei țesături complexe de constrângeri legale, instituționale și financiare, iar motivația firmelor mai derivă și din alți factori: interes personal, obiceiuri, pasiune pentru o anumită performanță; factori care nu sunt în toate cazurile congruenți cu noțiunea tradițională de concurență. Acestea din urmă vin să explice faptul că în economia capitalistă se produc evenimente dintre cele mai diversificate.
Concurența ca o componentă intrinsecă a pieței libere, reprezintă un mod de manifestare, în care pentru un bun omogen și substitutele sale, existența unui singur producător, practic devine irealizabilă. Ea devine realizabilă prin comportamentul individualizat al firmelor din aceeași ramură, sector sau domeniu de activitate, supus obținerii unui profit maxim pe seama capitalului investit.
Având în vedere condițiile în care poate funcționa o piață, asigurate de transparența acesteia, fiecare firmă este preocupată în conducerea activității sale încât să devină cea mai competitivă, iar venitul net să fie cel mai bun.
Concurența, ca problemă economică, prezintă interes atât pentru producători, dar ea se manifestă și între consumatori. Funcție de un nivel al concurenței, fiecare firmă producătoare își organizează producția prin costurile de exploatare, cu un permanent simț al echilibrului dintre resurse și cheltuieli pe variante, pe baza costurilor unitare și a ratei profiturilor unitare. Astfel, studiul cererii se efectuează numai în condițiile concurenței. Aceste condiții se referă la:
– Existența pe piață a mai multor firme producătoare specializate în producerea și livrarea unui anumit bun;
– Produsul respectiv să aibă capacitatea de a fi competitiv, performant pe aceiași piață;
– Fiecare firmă este interesată în exploatarea eficientă a capacității de producție și de utilizare rațională a resurselor de care dispune (materiale, financiare, umane);
– Prețul liber, condiție de bază a conducerii și gestiunii fiscale;
– Devansarea sau, cel puțin echilibrarea cererii cu oferta.
Protecția concurenței prezintă un interes deosebit la nivelul economiei naționale, dar și european care s-a confruntat și se confruntă cu abuzul de poziție dominantă, înțelegerile și concentrările anticoncurențiale, practici neloiale care au drept rezultat înrăutățirea mediului concurențial.
Concurența reprezintă așadar, chintesența economiei de piață, deoarece semnifică posibilitatea de a alege dintre mai multe alternative de produse sau servicii oferite. Acolo unde există concurență se ajunge la o mai eficientă alocare a resurselor deoarece producătorul urmărește permanent raportul dintre acestea și cheltuieli. Totuși, producătorul nu influențează piața de unul singur, ci o face numai prin raporturile de concurență cu alți producători care determină întotdeauna o scădere a prețurilor și implicit creșterea pieței prin stimularea cumpărărilor.
Concurența modifică sistemul de valori al consumatorilor în sensul creșterii exigenței, a nevoii de informare, a vitezei de reorientare spre alți ofertanți. În lupta pentru cucerirea pieței, ofertanții aplică o serie de principii, precum concepte sofisticate în materie de strategii de întreprindere și de marketing, concepte pentru câștigarea de cote de piață dominante în segmentele vizate, un angajament simultan către o calitate înaltă și o productivitate puternică fără a se face rabat la strategia exigenței înalte privind performanțele sau o orientare către ramurile economice care presupun utilizarea tehnologiilor înalte și diminuarea treptată a activităților în domeniile aflate în declin. Adeseori, din dorința de a obține o poziție dominantă pe piață, de a atrage cât mai mulți clienți și de a elimina concurenții actuali și potențiali, agenții economici recurg la o serie de acțiuni și fapte ilegale care au un efect negativ asupra mediului concurențial.
Din păcate, aceste efecte sunt resimțite nu numai de ceilalți competitori, dar și de consumatori și chiar de societate în ansamblu.
De aceea, toate aceste fapte ilegale sunt sancționate de către lege.
În acest sens, în România este în vigoare Legea Concurenței nr.21/1996 care își propune să protejeze, să mențină și să stimuleze concurența și mediul concurențial normal.
Reglementarea concurenței în România printr-o lege organică, Legea Concurenței nr.21/1996 a devenit necesară în vederea creării disciplinei specifice pieței libere care reglează echilibrul și determină efectele favorabile dezvoltării normale a economiei și protecției consumatorilor.
Adoptarea Legii Concurenței a reprezentat un pas decisiv în crearea în România a unui mediu economic cu caracter concurențial și în impunerea regulilor în acest sens. Prin Legea Concurenței nr.21/1996 și prin legislația secundară emisă în aplicarea acesteia, România și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în Acordul de Asociere încheiat cu Uniunea Europeană privind politica în domeniul concurenței, asigurându-se un grad înalt de compatibilitate referitor la modul de tratare și reglementare a înțelegerilor, practicilor concertate, abuzului de poziție dominantă și controlului concentrărilor economice.
Legislația în domeniul concurenței a urmat linia legislației europene, art.5 care sancționează înțelegerile anticoncurențiale și art.6 care sancționează abuzul de poziție dominantă fiind corespondentele art.81 și art.82 din Tratatul CE.
Astfel, conform articolului 5, alin.(1) ,,sunt interzise orice înțelegeri exprese ori tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia”. Alineatul 2 al articolului prezintă excepțiile de la interdicția stabilită la alineatul precedent.
Conținutul legii se adresează:
a) agenților economici sau asociațiilor de agenți economici, persoane fizice și persoane juridice, de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină, care prin actele și faptele lor comerciale provoacă efecte de îngrădire a concurenței pe piața liberă;
b) organelor de administrație publice centrale și locale, pentru deciziile prin care acestea intervin în operațiunile pieței, având efecte asupra concurenței, excepție făcând situațiile când măsurile sunt luate pentru apărarea unui interes major.
Obiectivul Legii Concurenței este asigurarea condițiilor comportamentale specifice pentru stimularea și protejarea concurenței, iar scopul final este dezvoltarea unei economii echilibrate, eficiente și competitive pe piața mondială. Toate acestea reprezintă o garanție pentru bunăstarea socială și protejarea consumatorilor: ,,comercianții sunt obligați să își exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale”.
Pentru aplicarea legii, în sensul administrării investigațiilor și sancțiunilor acordate abaterilor, dar și al promovării politicii de încurajare și protecție a concurenței, de creare a condițiilor pentru instaurarea regulilor jocului pieței libere în România, s-au înființat cele două instituții: Consiliul Concurenței și Oficiul Concurenței.
Legislația referitoare la concurență din România tratează pe larg următoarele trei
tipuri de comportamente anticoncurențiale:
Înțelegerile între întreprinderi
Din punct de vedere economic, înțelegerile se clasifică în:
● acorduri orizontale, care privesc agenții economici situați la același nivel al proceselor economice (de exemplu, acorduri între producători, acorduri între distribuitori);
● acorduri verticale, care privesc agenții economici situați la niveluri diferite ale
aceluiași proces economic (de exemplu, acorduri între producătorii și distribuitorii aceluiași produs).
Acordurile dintre agenții economici intră sub incidența interdicțiilor prevăzute de articolul 5 al Legii Concurenței atunci când există probabilitatea de a avea un impact negativ substanțial asupra formelor de manifestare a concurenței pe piață, cum ar fi concurența prin preț, prin calitatea și cantitatea produselor, prin inovație, prin diversitatea și noutatea ofertei. Acordurile pot avea asemenea efecte prin reducerea considerabilă a competiției între părțile înțelegerii sau între părțile acesteia și terți.
b) Abuzul de poziție dominantă
Articolul 6 din Legea nr.21/1996 precizează: ,,este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute de unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia, recurgând la practici anticoncurențiale care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerțului sau prejudicierea consumatorilor”.
Fuzionările și alte forme de concentrări între întreprinderi
Fundamentul politicii de control al achizițiilor și fuziunilor în România este reprezentat de articolele 10-15 din Legea Concurenței.
Astfel ,,sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.
Împotriva deciziilor prin care se aplică amenzi cominatorii se poate face plângere, în termen de 15 zile de la luarea la cunoștință, la președintele Consiliului Concurenței sau, după caz, la șeful Oficiului Concurenței, care se pronunță prin decizie motivată. În situația în care organele administrației publice nu se conformează deciziei Consiliului Concurenței, acesta are posibilitatea de a ataca acțiunea la Curtea de Apel București”.
1.2. Obiectul dreptului concurenței, sediul materiei și acquis-ul comunitar în domeniul concurenței
Noțiunea „dreptul concurenței” reprezintă ansamblul de reglementări destinate să asigure, în raporturile de piață interne și internaționale, exercițiul normal al competiției dintre agenții economici, societăți comerciale în lupta pentru câștigarea, păstrarea și extinderea clientelei.
Dreptul concurenței are ca obiect de reglementare, pe de o parte, prevenirea practicilor monopoliste, care se pot concretiza în acorduri restrictive de concurență și abuz de poziție dominantă, iar pe de altă parte, sancționarea actelor și faptelor de concurență neloială, care distorsionează mediul concurențial. Prin prisma obiectului de reglementare, dreptul concurenței îndeplinește două funcții fundamentale:
– de a preveni practicile anticoncurențiale și neloiale
– de a reprima încălcarea concurenței libere și licite.
Obiectul dreptului concurenței îl constituie relațiile sociale ce se stabilesc între comercianți în procesul concurenței comerciale. Problema relațiilor dintre dreptul comunitar al concurenței și dreptul național este una dintre cele mai delicate, având în vedere că extinderea unui drept comunitar, care să domine drepturile naționale nu este dorită.
Tratatul privind Uniunea Europeană a lăsat statelor membre o anumită libertate în a-și amenaja intern economiile naționale. Fiecare întreprindere este supusă dreptului național al țării căreia îi aparține; în fiecare stst membru există reguli de concurență, dar în aceste condiții poate apărea o dualitate a regulilor aplicabile, întrucât un acord sau o situație dată pot fi supuse, în același timp unei reguli de drept comunitar dar și unei reguli de drept intern.
Desigur, dacă înțelegerea nu cade sub incidența dreptului comunitar aceasta nu împiedică aplicarea legii interne. Însă în momentul în care o practică restrictivă de concurență intră în câmpul de aplicare al dreptului național cât și a celui comunitar problema care se pune este de a ști dacă dreptul național, în mod egal aplicabil, exclude aplicarea dreptului național, în mod egal aplicabil sau dacă dreptul comunitar și cel național se aplică simultan și cumulativ.
Dreptul concurenței se evidențiază în sistemul de drept printr-o serie de caracteristici precum:
caracterul subiectiv- dreptul concurenței reglementează comportamentul profesioniștilor care, prin natura lui, este unul subiectiv. De asemenea, reprimarea actelor și faptelor care distorsionează concurența reprezintă voința autorităților care veghează asupra menținerii echlibrului concurențial;
caracterul economic- un mediu concurențial normal este un barometru al funcționării economiei de piață. Dreptul concurenței reprezintă un factor de dinamism economic, prin intermediul lui, profesioniștii fiind stimulați să ofere consumatorilor produse/servicii calitative, la un preț cât mai scăzut.
caracterul evolutiv- dreptul concurenței, cu preponderență față de alte ramuri de drept, este în plin proces de formare, întrucât și economia de piață, ca premisă pentru existența concurenței, este în curs de trecere spre economie funcțională;
caracterul compozit- dreptul concurenței conține norme de drept material și norme de drept procesual, specifice altor ramuri de drept: drept comercial, drept administrativ, drept penal, dreptul proprietății intelectuale, dreptul consumatorilor, etc.
Sediul materiei
Protecția consumatorilor reprezintă unul dintre cele mai importante obiective a reglementărilor din domeniul concurenței neloiale. Preocuparea legiuitorului de a acorda protecție consumatorului concomitent cu reprimarea practicilor comerciale neloiale a dobândit, în ultimii ani, o dimensiune comunitară. Denumită și consumerism, protecția consumatorilor a căpătat amploare în contextul constituirii și extinderii pieței comune. Raporturile dintre profesioniști și consumatorii produselor și serviciilor se înclină cel mai adesea în favoarea primilor, care sunt deținători ai unui bagaj economico-financiar și informațional și în defavoarea consumatorilor, afișați în poziție de inferioritate. În compensare, legea le conferă ultimilor protecție în raporturile juridice pe care le întrețin cu operatorii economici. Protecția consumatorilor însumează toate acțiunile din sfera publică și privată, care au ca finalitate asigurarea și afirmarea drepturilor și intereselor economice, apărarea sănătății și securității acestora. În sfera publică, statul a intervenit pentru a echilibra balanța profesionist-consumator și a impus reguli a căror finalitate este protejarea consumatorilor.
Protecția concurenței loiale are trei categorii de izvoare:
-internaționale,
-comunitare
-interne.
Izvoarele concurenței neloiale cuprind norme de drept material și norme conflictuale. Pe plan internațional, regulile aplicabile concurenței neloiale au fost incluse în convenții referitoare la proprietatea industrială și în convenții comerciale. Aceste reglementări asigură existența unui mediu concurențial nedistorsionat. În cadrul Uniunii Europene, necesitatea asigurării condițiilor propice unei concurențe loiale a constituit însăși rațiunea creării pieței unice interne. Regulile în domeniul concurenței reprezintă o premisă a funcționării eficiente a pieței unice. Piețele competitive furnizează consumatorilor bunuri sau servicii de o calitate mai bună, la prețuri mai scăzute, iaroperatorilor economici le conferă un cadru adecvat dezvoltării și progresului. Diversitatea legislațiilor naționale a constituit principala cauză care a stat la baza elaborării unor reglementări uniforme.
Reglementările interne trebuie să constituie un suport pentru creșterea competitivității atât la nivel național, cât și comunitar. Legislația în domeniul concurenței neloiale trebuie să se adapteze permanent realității economice. Totodată, trebuie să asigure o interacțiune cu prevederile din domeniul protecției consumatorilor.
Ca și izvoare internaționale pot menționa:
– Convenția Uniunii de la Paris din 20 martie 1883 pentru protecția proprietății industriale;
– Convenția pentru instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale;
– Acordul General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.);
– Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizației Mondiale a Comerțului;
– Acordul TRIPS (Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property Rights) constituie Anexa 1C a Acordului de la Marrakesh, încheiat la 15 aprilie 1994- Acord privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală.
Ca și izvoare la nivelul Uniunii Europene pot menționa:
– Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Titlul VII, intitulat „Normecomune privind concurența, impozitarea și armonizarea legislativă” (art.101-109); Titlul XV, intitulat „Protecția consumatorilor” (art.169);
– Regulamentul nr.1/2003/CE al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din Tratat;
– Regulamentul nr.139/2004/CE al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi;
– Regulamentul nr.2006/2004/CE al Parlamentului European și al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului;
– Regulamentul nr.597/2009/CE din 11 iunie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenții din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene;
– Regulamentul Consiliului nr.1225/2009/CE din 30 noiembrie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene;
– Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale;
– Directiva Consiliului 90/314/CEE din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite;
– Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;
– Directiva 98/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 1988 privind protecția consumatorului prin indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor;
– Directiva 99/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe;
– Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor în cadrul contractelor la distanță;
Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr.2005/29/CE din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori;
Directiva Parlamentului European și Consiliului nr.2006/114/CE din 12 decembrie 2006 privind publicitatea înșelătoare și comparativă;
Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008privind contractele de credit pentru consumatori;
Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecția consumatorilor în ceea ce privește anumite aspecte referitoare la contractile privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, precum și la contractele de revânzare și deschimb;
Directiva 2009/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor.
Ca și izvoare interne pot menționa:
Legea nr.21/1996 a concurenței;
Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale;
Legea nr.12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite;
Legea nr.148/2000 privind publicitatea;
Ordonanța Guvernului nr.99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață;
Legea nr.296/2004 privind Codul consumului;
Legea nr.363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor;
Legea nr.158/2008 privind publicitatea înșelătoare și comparativă;
H.G. nr.1553/2004 privind unele modalități de încetare a practicilor ilicite în domeniul protecției intereselor colective ale consumatorilor;
O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor;
Legea nr.288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori;
O.G. nr.130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță;
– Legea nr.240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte;
– O.G. nr.107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice;
– Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori;
– Legea nr.449/2003 privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora;
– Legea nr.245/2004 privind securitatea generală a produselor;
– O.G. nr.106/1999 privind contractele încheiate în afara spațiilor comerciale;
– O.U.G. nr.14/2011 pentru protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe o perioadă determinată a unuia sau a mai multor spații de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanță, a contractelor de revânzare, precum și a contractelor de schimb.
1.3. Trăsăturile dreptului concurenței, principiile dreptului concurenței, raporturile dreptului concurenței cu alte ramuri de drept
Toate schimbările economice au fost sursa de apariție a numeroase sisteme legale de dreptul concurenței existând astăzi la nivel mondial peste o sută astfel de sisteme și aflându-se sub incidența reglementărilor acestora domenii care anterior au apaținut monopolului statelor, precum: telecomunicațiile, energia, transportul, serviciile de televiziune ori cele poștale, ori chiar profesiile liberale și sportul.
La nivelul continentului european specificul acestui domeniu este dat de existența unor multiple sisteme naționale de reglementare a problemei concurenței, dar și de prezența unui sistem comunitar în materie, care vine să se suprapună celor naționale încercând o uniformizare a principiilor aplicabile, dar nu numai. În aceste condiții, respectiv existența unei legislații naționale și a unei legislații comunitare care reglementează aceeași materie, se pune problema stabilirii raportului dintre cele două corpuri de drept pozitiv.
Astfel, în dreptul comunitar, problema concurenței constituie obiect de reglementare în Tratatul CE și în Regulamentul CE/139/2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi, însă se impune de la început distincția între obligațiile impuse de dreptul comunitar al concurenței statelor ori societăților publice și respectiv, cele impuse întreprinderilor sau societăților comerciale cu capital privat. Distincția este importantă pentru că sursele din care provin astfel de obligații sunt distincte dar și pentru faptul că efectele și destinatarii sunt deosebiți.
Întreprinderile (societățile comerciale) private au ca și sursă legale în domeniu în principal două texte din Tratatul CE (art.81 și art.82) și Regulamentul CE/139/2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi, situație în care se mai vorbește în doctrină despre cei trei piloni ai dreptului concurenței la nivel comunitar. Art.81 și art.82 reglementează problema înțelegerilor anti-trust (concertate) și a abuzului de poziție dominantă, iar Regulamentul CE/139/04 de problema controlului fuziunilor întreprinderilor la nivelul comunității.
În ceea ce privește întreprinderile (societățile) publice sau cele constituind monopol al statului, regulile de dreptul concurenței se adresează statelor membre și sunt cele reglementate de art.86 din Tratatul CE, cele din art.87 din Tratatul CE vizând problema ajutoarelor de stat și art.10.2 din Tratatul CE care consacră legal principiul loialității în dreptul comunitar cu forma specifică pe care acesta o îmbracă în dreptul concurenței și anume obligația statelor de a nu promova/susține înțelegerile restrictive ale întreprinderilor.
Sub denumirea de practici anticoncurențiale legea română, Legea nr.21/1996 privind concurența în materie reglementează: înțelegerile anti-trust (concertate), abuzul de poziția dominantă și controlul concentrărilor economice, în timp ce legislația comunitară în materie, vorbește despre practici anti-trust și reglementează sub această denumire: înțelegerile concertate, abuzul de poziția dominantă și controlul fuziunilor.
Ca și principii aplicabile dreptului concurenței pot enumera următoarele:
Libera concurență constituie un principiu de bază al construcției economice europene în condițiile în care art.2 din Tratatul CE dispune: „Statele membre și Comunitatea acționează respectând principiul economiei de piață libere, cu o liberă concurență și în care resursele vor fi folosite în mod rațional” iar la nivel național remarcăm instituirea aceluiași principiu dar și a unui alt principiu de baza la nivel comunitar și anume acela al primatului bunăstării consumatorului. Astfel, art.1 din Legea nr.21/1996 stabilește: „Prezenta lege are drept scop protecția, menținerea și stimularea concurenței și a unui mediu concurențial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor”.
Totodată art.135 din Constituția României – precizează că economia României este o economie de piață bazată pe libera inițiativă și concurență, care constă în libertatea fiecărui agent economic de a-și stabili strategia, momentul când intră sau iese de pe piață, precum și mijloacele pe care le consideră potrivite câștigarea competiției în raport cu alți parteneri de afaceri; statul are obligația prevăzută în alin.2 din art.135 să protejeze interesele naționale în activitatea economică, financiară și valutară.
Principiul eticii concurențiale – confirmat de art.1 din Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale: ,,comercianții sunt obligați să își exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale”. Ulterior, s-a introdus un articol care explicitează textul definind termenii în Legea nr.298/2001 – pentru modificarea și completarea Legii nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale din 7 iunie 2001, în Monitorul Oficial nr.313/2001.
Principiul eticii concurențiale este confirmat și de art.1 din Legea concurenței nr.21/1996 republicată, cu modificările și completările ulterioare – care regelementează ,,protecția, menținerea și stimularea concurenței și a unui mediu concurențial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor”. Etica concurențială este confirmată în această reglementare prin obligativitatea creării și menținerii unui mediu concurențial normal, iar orice distorsiune asupra acestui mediu constituie o afectare directă asupra concurenței în forma sa legală.
Principiul eficacității – toate normele dreptului concurenței sunt subordinate exclusive obiectivelor economice exercitate de operatorii de pe piață; o afacere profitabilă în mod normal și legal trebuie să respecte normele legale în materie de concurență. Acest principiu confirm legătura indisolubilă a dreptului concurenței cu dreptul afacerilor.
Pe baza acestor principii enunțate, crearea unei piețe interne unice în cadrul UE a determinat necesitatea asigurării condițiilor propice unei concurențe “funcționale” la nivel comunitar, “un sistem care să asigure o concurență nedistorsionată pe piața internă.
Așadar, politica concurențială este extrem de importantă pentru crearea Pieței Europene Comune. Ea nu ar avea sens, dacă concurența între companiile Statelor Membre ar fi limitată de acorduri restrictive și activitatea cartelurilor. Acestea ar limita beneficiile oferite consumatorilor de o piață cu concurență loială și liberă, cu o largă diversitate de mărfuri și servicii disponibile la prețuri avantajoase.
Piața internă este de neconceput fără o politică în domeniul concurenței care să încurajeze eficiența economică prin crearea unui mediu favorabil inovației și progresului tehnologic, să protejeze interesele consumatorilor prin oferirea posibilității de a cumpăra produse și servicii în condiții optime și să prevină eventualele practici anticoncurențiale ale societăților comerciale și ale autorităților naționale.
Politica concurențială are o serie de principii ce stau la baza creării cadrului legislativ insituit prin Tratatul asupra Uniunii Europene astfel:
transparența în privința deciziilor adoptate referitor la comportamentele anticoncurențiale;
nediscriminarea nici unui agent economic participant la schimburile economice internaționale;
stabilitatea unui cadru competitiv internațional;
cooperarea între diferitele autorități ale concurenței naționale și internaționale în privința aplicării legislației în domeniu.
Obiectivul politicii concurențiale europene constă în garantarea unității Pieței comune și evitarea monopolizării unor sectoare ale pieții. Monopolizarea pieței poate avea loc prin acord sau fuziune. În afară de aceasta, ea supraveghează acțiunile guvernelor Statelor Membre ce ar putea distorsiona „regulile de joc” prin aplicarea măsurilor discriminatorii față de unele întreprinderi, favorizând întreprinderile publice sau prin acordarea asistenței întreprinderilor din sectorul privat.
În unele cazuri, incidentele în domeniul concurenței sunt soluționate prin modificarea politicii concurențiale a statelor sau a companiilor implicate. În alte cazuri, Comisia pledează pentru aplicarea unei amenzi, ce poate depăși suma de 75 milioane euro.
Punctate succint, obiectivele vizate de politica în domeniul concurenței sunt creșterea bunăstării și protecția consumatorilor, redistribuirea veniturilor, protejarea întreprinderilor mici și mijlocii, integrarea piețelor, dar având și considerații regionale sociale sau sectoriale.
Instituția responsabilă la nivel comunitar de implementarea politicii în domeniul concurenței este Comisia Europeană care are rolul de promovare a politicii concurențiale în baza împuternicirilor; examinarea reclamațiilor depuse de unul din Statele Membre, de un producător sau de particulari. Aceasta administrează Piața Comună pentru a asigura protecția consumatorilor europeni și deține împuterniciri vaste în aplicarea legislației concurențiale și, începând cu anul 1989, a fost autorizată să examineze și să blocheze fuziunile de proporții mari. Supravegherea activității Comisiei este efectuată de Curtea Europeană de Justiție și Curtea de Primă Instanță. Comisia dispune de Directoratul General IV (DG IV), care se preocupă de promovarea politicii concurențiale.
Misiunea de bază a Directoratului general pentru Concurență (DG IV) este de a stabili și implementa o politică concurențială coerentă în cadrul Uniunii Europene. De competența DG IV ține executarea controlulului implementării legislației comunitare în domeniul concurenței. De asemenea, DG IV se preocupă de politica internaționala a UE în domeniul concurenței in calitate de partener al statelor industrial dezvoltate (SUA, Japonia, Canada etc) sau în calitate de consilier al statelor în curs de dezvoltare (ex. Statele Europei Centrale și de Est).
Deciziile sunt pregătite de către Directoratul General pentru Concurență (DG IV) care raportează comisarului responsabil, aprobarea acestor decizii realizându-se prin majoritate simplă.
Procedura de lucru este următoarea: orice înțelegere care este în dezacord cu prevederile Tratatului, urmează a fi adusă la cunoștința Comisiei Europene. Conform prevederilor articolelor 81 și 82, companiile pot spera la o „soluționare negativă” a incidentului, ceea ce înseamnă că, după examinarea cazului, Comisia nu va întreprinde acțiuni contra companiilor implicate, acordând scutiri. Comisia dispune de vaste posibilități de investigare. Ea poate efectua controlul documentației întreprinderilor fără anunț preventiv. Înainte de a lua decizia finală, Comisia oferă întreprinderilor și Statelor Membre posibilitatea de a-și explica și motiva acțiunile. În cazul depistării unui comportament anticoncurențial, Comisia poate aplica o amendă de circa 10% din venitul anual.
Companiile pot contesta decizia Comisiei la Curtea Europeană de Justiție, care în cele mai dese cazuri reduce suma amenzii. Legislația europeană în domeniul concurenței oferă prioritate legislației naționale și este direct aplicabilă în Statele Membre.
Parlamentul European evaluează activitatea Comisiei precum și evoluția acestui domeniu prin publicarea unui raport anual. Consiliului de Miniștri autorizează exceptările în bloc și face modificări în baza legală a politicii.
În același cadru acționează și autoritățile naționale investite cu competențe în acest domeniu (în România autoritatea în domeniu este Consiliul Concurenței).
Obiectivele mari pe care le are în vedere politică în domeniul concurenței în UE
sunt următoarele:
● Integrarea piețelor prin fluidizarea comerțului peste frontiere și a alocării resurselor în funcție de cele mai avantajoase condiții;
● Protejarea întreprinderilor mici și mijlocii, care contribuie la menținerea unui mediu competitiv;
● Protejarea consumatorilor: maximum de beneficii pentru consumatori;
● Favorizarea atingerii obiectivului coeziunii economice și sociale;
● Dezvoltarea unor întreprinderi de dimensiuni optime pentru a face față concurenței în plan global.
Acquis-ul din sectorul concurenței acoperă atât politicile antitrust, cât și politicile de control al ajutorului de stat, include norme și proceduri de combatere a comportamentului anticoncurențial al societăților comerciale precum înțelegerile restrictive între agenții economici și abuzul de poziție dominantă și de împiedicare a acordării de către guverne a ajutoarelor de stat care distorsionează concurența pe Piața Internă.
În general regulile de concurență sunt direct aplicabile în întreaga Uniune, iar Statele Membre trebuie să coopereze îndeaproape cu Comisia în aplicarea acestora, adoptând o politică economică în concordanță cu principiile economiei de piață deschisă, bazată pe concurență loială.
În ceea ce privește delimitarea dreptului concurenței de alte ramuri de drept, pot afirma că dreptul concurenței are stânse legături cu:
dreptul civil – majoritatea practicilor restrictive sau abusive de concurență sunt rezolvate pe calea acțiunilor civile;
dreptul penal – componenta penală a fost mereu prezentă în relațiile de afaceri, un exemplu concludent îl reprezintă răspunderea penală a persoanei juridice;
dreptul afacerilor/comercial – relații dintre comercianți, dintre comercianți și consumatori și dintre comercianți și prepușii lor; elemente de protecție a mărcii, ca element al fondului de comerț, relația firmă – vad comercial, etc.
1.4. Subiecții raportului juridic de concurență
Raportul juridic este acel raport social reglementat de normele de drept, de lege. Raporturile care nu-și găsesc un tratament legal, deci care nu se soldează cu aplicarea unor norme juridice, nu sunt raporturi juridice. Un raport juridic presupune de regulă minimum doi participanți pe poziții diferite, presupune un obiect, conținut, efecte ale acestora, implică o sancțiune pentru nerespectarea obligațiilor și nesocotirea acelor drepturi.
În domeniul concurenței, nu toate chestiunile care comportă un tratament juridic, care fac obiectul unor reglementări juridice, implică raporturi juridice. Regimul juridic al concurenței presupune acele elemente din domeniul concurenței care au tratament legal, conținutul acestui tratament, efectele acestuia.
Subiecții raportului juridic de concurență sunt persoane implicate în concurența comercială și care sunt interesate ori trebuie să se supună aplicației normelor prescrise, pentru ca această concurență să fie eficientă, normală, sănătoasă, pentru reprimarea abaterilor de la aceste reguli, a deviației concurențiale.
Din perspectiva eficienței principiului concurenței de a proteja consumatorul, conform OG nr.21/1992 privind protecția consumatorului, sunt subiecți ai concurenței persoanele fizice sau juridice, autorizate, care în cadrul activității profesionale fabrică, importă, transportă sau comercializează produse ori părți din acestea, ori prestează servicii. Realizând o corespondență cu reglementarea actelor sau faptelor de comerț și a comercianților din Codul comercial, se poate spune că subiecți ai concurenței sunt comercianții, pentru faptele obiective de comerț.
Legea concurenței nr.21/1996, în funcție de interesul consumatorilor, stabilește sfera subiecților concurenței prin două categorii: subiecte individuale și subiecte colective.
În raport cu influența acțiunilor resimțite din concurența comercială, subiectele acesteia sunt clasificate în:
– subiecte abuzive (autorii unor acte concurențiale ilicite)
– subiecte vătămate (cei care sunt victimele acestor acte).
În literatura de specialitate se face distincție între categoria subiecților comunitari și cei naționali. Ceea ce face o entitate să devină subiect al raportului juridic de concurență este tangența sa, prin afectarea intereselor de activități concurențiale.
Autoritatea națională competentă în materia concurenței este Consiliul Concurenței. La nivel comunitar autoritățile în domeniul concurenței sunt Consiliul Europei și Comisia Europeană.
Întreprinderile reprezintă în reglementarea națională și europeană principalele subiecte ale raportului juridic de concurență. Alături de acestea întâlnim ca subiecte al raportului juridic de concurență și asociațiile de întreprinderi.
Statele membre, cât și autoritățile publice centrale sau locale, sunt subiecte în măsura în care intervin în operațiuni de piață în scopul de a influența consumatorii și concurența.
Autoritățile publice cu această producție normativă (decizii, reglementări) nu cad sub regimul concurenței comerciale când acționează în aplicarea altor legi decât aceea a concurenței sau „pentru apărarea unui interes public major”. În realitate nu este vorba despre o imunitate de jurisdicție, ci de rezolvarea situațiilor juridice rezultate din respectivele decizii sau reglementări, fie prin aplicația altor legi decât legea concurenței, fie prin exceptarea de la tratamentul juridic prevăzut de legea concurenței.
Pot fi subiecte ale raportului juridic de concurență grupul de întreprinderi fără personalitate juridică, deci care nu sunt subiecte colective de drept, dar ele realizează o unitate de acțiune, acele grupări de întreprinderi realizate pe cale convențională în mod explicit și public sau în mod ocult și secret, în formă asociativă, pentru săvârșirea de acte și fapte care pot avea ca efect.
CAPITOLUL II
CONSILIUL CONCURENȚEI
2.1. Rol, atribuții și competențe
Consiliul Concurenței, organism autonom, administrează și pune în aplicare Legea concurenței (nr.21/1996), care are drept scop protecția, menținerea și stimularea concurenței și a unui mediu concurențial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor. Autoritatea națională de concurență pune în aplicare și asigură respectarea prevederilor naționale și comunitare în domeniul concurenței. În același timp, Consiliul Concurenței are rolul de autoritate națională de contact în domeniul ajutorului de stat între Comisia Europeană, pe de o parte, și instituțiile publice, furnizorii și beneficiarii de ajutor de stat, pe de altă parte.
Începând cu anul 2011, Consiliul Concurenței administrează și Legea privind combaterea concurenței neloiale. Din același an, în cadrul Consiliului Concurenței funcționează și Consiliul de supraveghere din domeniul feroviar.
Rolul autorității române de concurență este de a garanta funcționarea normală și corectă a piețelor prin aplicarea eficientă a regulilor de concurență, pentru ca, în final, să se asigure o promovare cât mai bună a intereselor consumatorilor.
Misiunea autorității de concurență este de a aplica măsuri eficiente pentru menținerea unui mediu concurențial funcțional.
Viziunea: o economie de piață eficientă și dinamică, întemeiată pe recunoașterea și respectarea valorilor și principiilor concurenței, ca factor de progres, dezvoltare durabilă și bunăstare.
Valorile pe care ne bazăm și acțiunile pe care le promovăm sunt: independență, responsabilitate, profesionalism, eficiență, integritate.
La nivelul autorității, deciziile sunt luate de Plenul Consiliului Concurenței, un organ colegial format din șapte membri, respectiv un Președinte, doi Vicepreședinți și patru Consilieri de concurență. Numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenței se face de către Președintele României la propunerea Colegiului Consultativ, cu avizul Guvernului și după audierea candidaților în comisiile de specialitate ale Parlamentului.
Membrii Plenului Consiliului Concurenței nu reprezintă autoritatea care i-a numit și sunt independenți în luarea deciziilor.
Autoritatea română de concurență și-a început activitatea la 6 septembrie 1996 prin elaborarea reglementărilor necesare aplicării Legii concurenței (nr.21/1996), care a intrat în vigoare la 1 februarie 1997.
Consiliului Concurenței îi revine și rolul de a reprezenta România în relațiile cu organizațiile și instituțiile internaționale de profil; de asemenea, este responsabil de relația cu instituțiile Uniunii Europene, potrivit prevederilor relevante din legislația europeană, și cooperează cu alte autorități de concurență.
Activitatea Consiliului Concurenței se desfășoară pe două componente principale: una preventivă, de monitorizare a piețelor și supraveghere a actorilor de pe aceste piețe și una corectivă, menită să restabilească și să asigure dezvoltarea unui mediu concurențial normal.
Astfel, misiunea autorității române de concurență poate fi definită sintetic ca fiind aceea de a proteja și de a stimula concurența pe piața românească în vederea dezvoltării unui mediu concurențial normal, pentru ca, în final, să se asigure o promovare cât mai bună a intereselor consumatorilor.
Consiliul Concurenței are următoarele atribuții în domeniul concurenței:
efectuează investigațiile privind aplicarea prevederilor naționale și comunitare de concurență;
ia decizii pentru cazurile de încălcare a dispozițiilor naționale și comunitare de concurență, precum și pentru cazurile de concentrări economice;
acceptă angajamente și impune măsuri interimare;
retrage beneficiul exceptării pentru înțelegerile, deciziile asociațiilor de întreprinderi sau practicile concertate cărora li se aplică prevederile unuia dintre regulamentele europene de exceptare pe categorii;
asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii, inclusiv monitorizarea măsurilor dispuse și a efectelor concentrărilor economice autorizate condiționat prin decizii;
efectuează, din proprie inițiativă, investigații privind un anumit sector economic sau un anumit tip de acord în diferite sectoare, atunci când rigiditatea prețurilor sau alte împrejurări sugerează posibilitatea restrângerii sau denaturării concurenței pe piață.;
sesizează Guvernul asupra existenței unei situații de monopol sau a altor cazuri și propune acestuia adoptarea măsurilor necesare pentru remedierea disfuncționalităților constatate;
sesizează instanțele judecătorești asupra cazurilor în care acestea sunt competente;
urmărește aplicarea dispozițiilor legale și a altor acte normative incidente în domeniul de reglementare al Legii concurenței;
sesizează Guvernului cazurile de imixtiune a organelor administrației publice centrale și locale în aplicarea prezentei legi;
emite avize pentru proiectele de acte normative care pot avea impact anticoncurențial, autoritățile și instituțiile administrației publice centrale și locale fiind obligate să solicite acest aviz, și poate recomanda modificarea actelor normative care au un asemenea efect;
face recomandări Guvernului și organelor administrației publice locale pentru adoptarea de măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieței și a concurenței;
propune Guvernului sau organelor administrației publice locale luarea de măsuri disciplinare împotriva personalului din subordinea acestora, în cazul în care acesta nu respectă dispozițiile obligatorii ale Consiliului Concurenței;
realizează studii și întocmește rapoarte privind domeniul său de activitate și furnizează Guvernului, publicului și organizațiilor internaționale specializate informații privind această activitate;
reprezintă România și promovează schimbul de informații și de experiență în relațiile cu organizațiile și instituțiile internaționale de profil; ca autoritate națională de concurență, Consiliul Concurenței este responsabil de relația cu instituțiile Uniunii Europene, potrivit prevederilor relevante din legislația europeană, și cooperează cu alte autorități de concurență;
stabilește și aprobă misiunea, strategia generală și programele de activitate ale autorității de concurență.
Consiliul Concurenței va comunica punctul său de vedere asupra oricărui aspect în domeniul politicii concurențiale, la cererea:
Președinției și Guvernului României;
comisiilor parlamentare, senatorilor și deputaților;
autorităților și instituțiilor administrației publice centrale și locale;
organizațiilor profesionale și patronale în măsura în care acestea au atribuții legale de reglementare a domeniilor în care activează;
organizațiilor pentru protecția consumatorilor;
instanțelor judecătorești și parchetelor.
Consiliul Concurenței întocmește anual un raport privind activitatea sa și modul în care agenții economici și autoritățile publice respectă regulile concurenței, raport care se adoptă în plenul Consiliului Concurenței și se dă publicității.
În domeniul ajutorului de stat, Consiliul Concurentei asigură aplicarea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.137/2007, precum și precum și aplicarea prevederilor Legii nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, Consiliul Concurenței:
emite avize pentru notificările privind măsurile de ajutor de stat, respectiv pentru informările privind măsurile de ajutor de stat care intră în domeniul de aplicare al exceptărilor pe categorii de la obligația de notificare;
reprezintă România în fața Comisiei Europene în procedurile comunitare privind ajutorul de stat, ca punct de contact;
este singura autoritate competentă să transmită Comisiei Europene notificările, informările, respectiv raportările întocmite potrivit legislației privind procedurile naționale în domenul ajutorului de stat;
acordă asistență de specialitate în domeniul ajutorului de stat autorităților, altor furnizori și beneficiarilor de ajutor de stat, inclusiv în cadrul procesului de elaborare a actelor normative sau administrative prin care se instituie măsuri de natura ajutorului de stat;
asigură informarea autorităților, altor furnizori de ajutor de stat, a beneficiarilor și a publicului privind reglementările europene în domeniul ajutorului de stat, prin publicarea de ghiduri, buletine lunare, sinteze legislative și de jurisprudență și alte materiale informative, precum și prin organizarea de seminarii, mese rotunde, conferințe și altele asemenea;
monitorizează ajutoarele de stat, în baza raportărilor, informațiilor și datelor transmise de furnizori, care pot fi autorități și alți furnizori de ajutor de stat;
organizează registrul ajutoarelor de stat și elaborează raportul anual al ajutoarelor de stat acordate in România.
2.2. Structura organizatorică
Structura organizatorică și de personal a Consiliului Concurenței, atribuțiile de conducere și de execuție ale personalului său se stabilesc prin regulamentele interioare adoptate de acesta.
Consiliul Concurenței este un organ colegial, format din 7 membri: un președinte (a cărui funcție este asimilată celei de ministru), 2 vicepreședinți (a caror funcție este asimilată celei de secretar de stat) și 4 consilieri de concurență (a caror funcție este asimilată celei de subsecretar de stat).
Membrii Consiliului Concurentei sunt numiți în funcție de către Președintele României, la propunerea Guvernului. Durata mandatului membrilor Plenului Consiliului Concurenței este de 5 ani, acesta putând fi reînnoit o singură dată. Membrii Plenului îndeplinesc atribuții conform regulamentelor aprobate de către Plen sau conform delegării Președintelui.
Calitatea de membru al Consiliului Concurenței este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activități profesionale sau de consultanță, cu participarea, directă ori prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entități publice ori private sau cu deținerea de funcții ori de demnități publice, cu excepția funcțiilor și activităților didactice din învățământul superior, cercetare științifică și creație literar-artistică. Ei nu pot fi desemnați experți sau arbitri nici de părți și nici de instanța judecătorească sau de către o altă instituție.
Membrii Consiliului Concurenței și inspectorii de concurență nu pot face parte din partide sau alte formațiuni politice.
Inspectorii de concurență din cadrul Consiliului Concurenței, cu excepția debutanților, au fost abilitați, prin lege, cu puteri speciale de inspecție pentru investigarea încălcării prevederilor de concurență.
Consiliul Concurenței își desfășoară activitatea, deliberează și ia decizii în plen și în comisii. Fiecare comisie este formată din 2 consilieri de concurență în componența stabilită de președintele Consiliului Concurenței, pentru fiecare caz în parte, și este condusă de către un vicepreședinte al Consiliului Concurenței.
Președintele Consiliului Concurenței ordonă efectuarea de investigații și desemnează raportorul pentru fiecare investigație.
Consiliul Concurenței examinează în plen:
rapoartele de investigație, cu eventualele obiecții formulate la acestea, și decide asupra măsurilor de luat;
autorizarea concentrărilor economice;
punctele de vedere, recomandările și avizele formulate în realizarea atribuțiilor prevăzute de Legea concurenței;
proiectele de reglementări propuse spre adoptare;
raportul anual al activității instituției, raportul anual privind ajutoarele de stat, precum și orice alte rapoarte privind concurența și ajutoarele de stat.
În formațiunile deliberative fiecare membru dispune de un vot; în caz de partaj egal al voturilor, soluția votată de președinte prevalează.
Structura organizatorică și de personal a Consiliului Concurenței, atribuțiile de conducere și de execuție ale personalului său se stabilesc prin regulamentele interioare adoptate de acesta.
Consiliul Concurentei își întocmește proiectul de buget propriu, care se prevede distinct în bugetul de stat.
Organele de conducere din cadrul Consiliului Concurenței sunt: președintele, secretarul general, directorii, șefii de serviciu. Organele de decizie la nivelul Consiliului Concurenței sunt: Plenul, comisiile și președintele.
La Consiliul Concurenței sunt încadrate următoarele categorii de personal: funcționari publici pe funcții publice specifice și funcții publice generale, manageri publici și personal contractual. Funcția publică de specialitate este cea de inspector de concurență.
Pentru realizarea obiectivelor și atribuțiilor sale generale și specifice, Consiliul Concurenței poate colabora cu specialiști în diverse domenii de activitate, prin încheierea de convenții civile sau contracte individuale de muncă cu timp parțial, după caz, în condițiile legii.
2.3. Responsabilități și competențe
Politica în domeniul concurenței se bazează pe convingerea că menținerea unui mediu concurențial liber și corect are ca efect creșterea progresului material în avantajul societății, progres ce este reprezentat în principal de alocarea optimă a resurselor și creșterea calității și varietății produselor și serviciilor destinate consumatorilor.
La nivelul anului 2015, România are încă de recuperat un decalaj de competitivitate și de nivel de trai față de statele dezvoltate din Uniunea Europeană, iar creșterea economică susținută, dar și sustenabilă, poate reprezenta motorul care să împingă întreaga societate în această direcție.
În acest sens, rapoartele internaționale, care măsoară și compară competitivitatea economiilor naționale, arată că România se află într-un stadiu de dezvoltare în care alocarea eficientă a resurselor reprezintă motorul de dezvoltare. Pentru a face saltul către stadiul superior de dezvoltare bazat pe inovație, România are nevoie de o cultură a concurenței atât la nivelul mediului privat, cât și la nivelul mediului public.
Concurența este un factor important de creștere a productivității. Activitatea autorității de concurență generează, prin mecanisme specifice, o creștere a productivității cu impact la nivel macro și cu avantaje ce se propagă la consumatori prin intermediul prețurilor mai mici, produselor de calitate superioară și produselor inovatoare. Principalele mijloace prin care concurența conduce la creștere economică sunt:
– exercitarea unei presiuni asupra companiilor pentru creșterea eficienței interne;
– asigurarea unui avantaj companiilor eficiente în fața celor ineficiente, acestea din urmă ajungând să fie înlocuite de primele;
– prin faptul că inovația conduce la creșterea eficienței dinamice, concurența poate motiva companiile să investească și să inoveze. Eficiența dinamică implică dezvoltarea unor noi tehnologii sau procese care pot crește productivitatea. Dincolo de acest aspect, însă, trebuie menționat faptul că relația dintre concurență și inovație este una complexă și variază în funcție de tipul concurenței și de caracteristicile procesului inovativ.
La scară microeconomică, politica de concurență reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente pe care statul le are la dispoziție pentru a influența dinamica piețelor, în sensul creșterii eficienței acestora și pentru menținerea echilibrului între interesele consumatorilor și cele ale operatorilor economici.
Politica de concurență trebuie să fie în echilibru și în armonie cu celelalte politici publice, cu atât mai mult în aceste momente în care România are nevoie să recupereze decalajele de competitivitate față de statele dezvoltate din UE, dar, mai ales, are nevoie să asigure cetățenilor săi convergența cu nivelul de trai din aceste state.
Având în vedere faptul că una dintre prioritățile pe termen scurt și mediu ale politicii macroeconomice a statului este legată de stimularea cererii interne ca motor a creșterii economice, responsabilitatea Consiliului Concurenței în protejarea intereselor consumatorilor, prin menținerea unui nivel adecvat de concurență, capătă o importanță strategică. În ceea ce privește obiectivul pe termen lung al realizării reformelor structurale, contribuția autorității naționale de concurență la creșterea competitivității economiei naționale prin intermediul eliminării surselor de ineficiență reprezintă un element cheie în ansamblul politicilor publice.
În anul 2013, Consiliul Concurenței s-a concentrat cu predilecție pe investigarea celor mai grave forme de încălcare a legislației de concurență, respectiv înțelegerile de tip cartel, inclusiv în cadrul procedurilor de licitație publică. Astfel, aproximativ 60% dintre cazurile declanșate în anul 2013 au ca obiect acest tip de practice anticoncurențiale. De asemenea, s-a finalizat cu sancțiuni importante cazul de cartel de pe piața gestionării deșeurilor de echipamente electrice și electronice, precum și licitația din domeniul armamentului.
Activitatea de monitorizare a piețelor s-a intensificat, și s-a concretizat în demararea unui număr semnificativ de anchete sectoriale, vizând domenii importante pentru consumatori, precum: produsele farmaceutice, comunicațiile electronice, asistența medicală sau asigurările auto.
În același timp s-au finalizat studiile privind serviciile de plată cu carduri, construcția de drumuri și autostrăzi, distribuția de filme către cinematografe, piața berii.
Concluziile anchetei sectoriale pe piața serviciilor de plată cu carduri au stat la baza discuțiilor purtate cu factorii implicați pe această piață – Guvernul – Ministerul Finanțelor, Banca Națională a României, bănci comerciale, retaileri – în scopul scăderii comisioanelor la plata cu cardul. Plafonarea comisioanelor va genera într-o anumită măsură, beneficii pentru comercianți, o parte din acestea fiind transferate consumatorilor, prin reducerea prețurilor de vânzare.
Un alt obiectiv foarte important pe care Consiliul Concurenței a reușit să îl îndeplinească în anul 2015 l-a constituit creșterea rolului analizei economice atât în cadrul investigațiilor de încălcare a legii, cât și în activitatea de monitorizare a piețelor. Analiza realizată în cazul concentrării economice Auchan/Real și finalizată prin asumarea de angajamente, precum și evaluarea efectelor ex-post ale preluării rețelei Plus de compania Lidl reprezintă două dintre cele mai importante exemple. Aici trebuie să menționez faptul că începând cu anul 2013 pentru pentru prima oară s-a aplicat un indice agregat de presiune concurențială pentru câteva sectoare ale economiei naționale. Rezultatele au fost publicate în „Raportul privind situația concurenței în sectoare cheie” și supuse dezbaterii publice.
În relația cu instanțele de judecată, procentul amenzilor menținute definitiv, precum și al celor menținute irevocabil au crescut față de anul anterior. Consiliul Concurenței a obținut rezultate favorabile în cazuri importante cum sunt cele din dosarul benzina sau dosarul telecom.
În domeniul ajutorului de stat în anul 2015 activitatea a fost mai intensă comparativ cu anii anteriori ales ca urmare a creșterii numărului de prenotificări și notificări aflate în lucru cu Comisia Europeană. În urma acțiunilor Consiliului Concurenței, forul european a autorizat în cazul României șase măsuri de ajutor de stat dintre care pot menționa: înființarea de noi linii aeriene cu plecare de pe
aeroporturi regionale, ”Conducta de interconectare a Sistemului național de transport gaze din România cu cel din Republica Moldova pe direcția Iași – Ungheni” sau dezvoltarea infrastructurii de comunicații în bandă largă în zonele dezavantajate.
În contextul relațiilor internaționale, pot menționa demararea procesului de examinare a activității instituției și politicii concurenței în România de OCDE, cu scopul de a demonstra capacitatea țării noastre de a fi membru în structurile de lucru cu atribuții în domeniul concurenței ale acestei organizații. Raportul realizat va fi prezentat în primul trimestru al anului 2015, iar concluziile și recomandările acestuia vor fi avute în vedere implementării noului proiect de reformă a instituției.
În anul 2015 Consiliul Concurenței a demarat finalizarea unor investigații importante privind posibila încălcare a regulilor de concurență, precum înțelegerile între comercianți și furnizori pentru stabilirea prețurilor de revânzare în domeniul retail-ului alimentar, cartelul privind eliminarea concurenței la licitațiile pentru atribuirea conturilor de publicitate ale clienților din România sau analiza licitațiilor pentru atribuirea serviciilor de foraj. De asemenea, a demarat finalizarea anchetei sectoriale pe piața energiei electrice și pe piața primară a lemnului. În același timp, se continuă monitorizarea funcționării piețelor și evaluarea climatului concurențial din sectoarele sensibile ale economiei. Din punct de vedere legislativ, o prioritate a anului 2015 a constituit-o promovarea cadrului legal privind concurență neloială.
Consiliul Concurenței și-a propus și în anul 2016 continuarea colaborării cu Guvernul în cadrul programului stabilit cu Fondul Monetar Internațional, Uniunea Europeană și Banca Mondială pentru restructurarea și pregătirea privatizării unor companii de stat, în vederea asigurării respectării legislației în domeniul ajutorului de stat. Alături de autoritățile din celelalte state membre ale Uniunea Europeană, Consiliul Concurenței continuă să fie implicat în procesul inițiat de Comisia Europeană în vederea modernizării regulilor de ajutor de stat. Procesul are ca principale obiective modificarea legislației, simplificarea regulilor de ajutor de stat și responsabilizarea statelor membre în ceea ce privește monitorizarea ajutoarelor de stat.
Din perspectiva îmbunătățirii capacității administrative, Consiliul Concurenței beneficiază de consultanță specifică din partea Băncii Mondiale în cadrul proiectului „Eficientizarea activității de aplicare a politicilor de concurență în corelare cu politicile sectoriale”. Implementarea măsurilor propuse de Banca Mondială reprezintă una din condiționalitățile pentru acordarea unui nou împrumut (Development Policy Loan) din partea instituției internaționale.
2.4. Cadrul normativ privind concurența economică stabilit prin tratatele europene
Instituția responsabilă la nivel comunitar de modul în care este implementată politica în domeniul concurenței este Comisia Europeană. Aceasta ia deciziile formale prin majoritate simplă, asemenea unui organism colectiv. Aceste decizii sunt pregătite de Direcția Generală pentru Concurență care raportează Comisarului responsabil cu politica concurenței. Comisia poate fi sesizată într-o problemă privind concurența fie prin notificare, fie urmare a unei plângeri înaintate de o firmă sau de un stat, fie poate acționa din proprie inițiativă pentru a investiga anumite situații specifice sau chiar un întreg sector economic. Comisia poate penaliza orice încălcări ale regulilor privind concurența, penalizările putând reprezenta până la 10% din veniturile companiei incriminate. Ultimul arbitru și cel care poate decide dacă acțiunea Comisiei a fost în limitele puterilor stabilite în mod legal este Curtea Europeană de Justiție (CEJ) care este îndreptățită să acționeze atât în cazul unor solicitări făcute de instanțele naționale, cât și în cazul unor acțiuni inițiate împotriva Comisiei în fața Tribunalului de Primă Instanță. Cu totul remarcabil pentru o instanță juridică, CEJ solicită Comisiei, în anumite împrejurări, mai degrabă argumente de ordin economic decât de ordin formal (juridic).
Rolul Parlamentului European este redus la a evalua acțiunile Comisie printr-un raport anual și de asemenea, la a face observații privind evoluțiile importante din acest domeniu. Intervențiile Consiliului de Miniștrii se rezumă la a autoriza exceptările în bloc, precum și la a face modificări în bază legală a politicii concurențiale.
În afara Comisiei, în cadrul politicii în domeniul concurenței acționează și autoritățile naționale investite cu competențe în acest domeniu.
Politicile comunitare din domeniul concurenței apar ca fiind nucleul organizării și funcționării pieței unice, dare le nu pot face abstracție de posibilitatea apariției unor efecte negative, perverse, datorate tendințelor contradictorii pe care le manifestă, pe de o parte, dezvoltarea structurilor de piață, și pe de altă parte, dezvoltarea procesului de concentrare și centralizare a producției și a capitalului. Așadar, principiile politicilor din domeniul concurenței au la bază ideea conform căreia efectele pozitive ale unei economii de piață nu apar decât în condițiile unui climat concurențial.
Politica în domeniul concurenței, implementată de Comisia Europeană și autoritățile statelor membre, are ca obiectiv crearea unei concurențe reale pe piața comună prin măsuri referitoare la structurile pieței și la comportamentul actorilor acesteia. Libera concurență între firme favorizează inovația, reduce costurile de producție, crește eficiența economică și, în consecință, ridică nivelul de competitivitate al economiei europene.
Una dintre cheile succesului integrării economice europene a constituit-o existența, încă la începutul construcției comunitare, a politicii comune în domeniul concurenței. După 40 de ani de funcționare această politică continuă să fie o condiție necesară pentru existența Pieței Interne unice, care asigură libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor. În ultimă instanță, principalul beneficiar al unei politici a liberei concurențe este clientul, cetățeanul sau consumatorul, în tripla sa calitate, și anume:
– de consumator – concurența liberă conduce la o diversificare a ofertei și la o reducere a prețului de vânzare;
– de participant pe piața forței de muncă – libera concurență obligă la un proces continuu de inovație atât a produsului realizat, cât și a procesului de producție;
– de acționar – libera concurență conduce la creșterea eficienței și la realizarea de profituri ridicate.
Libera concurență între operatorii economici favorizează inovația, reduce costurile de producție, crește eficiența economică, și în consecință, ridică nivelul de competitivitate al economiei europene. Stimulate de mediul concurențial, operatorii economici oferă astfel, produse și servicii competitive din punct de vedere al calității și prețului.
Legislația comunitară/europeană din sectorul concurenței acoperă atât politicile antitrust, cât și politicile de control al ajutorului de stat. Include norme și proceduri de combatere a comportamentului anticoncurențial al societăților comerciale înțelegeri restrictive între operatorii economici și abuz de poziție dominantă, precum și de împiedicare a acordării de către guverne a ajutoarelor de stat, care distorsionează concurența pe Piața Comună. În general, regulile de concurență sunt direct aplicabile în întreaga Uniune, iar țările UE trebuie să coopereze îndeaproape cu Comisia Europeană în aplicarea acestora. Unul dintre principiile din Tratatul CE este cel potrivit căruia statele membre trebuie să adopte o politică economică în concordanță cu principiile economiei de piață deschisa, bazata pe concurența loială. Politica Uniunii în domeniul concurenței are rolul de a apăra și promova concurența reală în cadrul pieței comune.
Politica de concurență în Uniunea Europeană, la fel ca și în celelalte mari puteri economice mondiale, se bazează pe concepția ca piețele unei concurențe pure și perfecte sunt cele mai potrivite să asigure bunăstarea populației. În consecință, politica de concurență vizează limitarea, controlarea, chiar interzicerea comportamentelor întreprinderilor care aduc atingere concurenței perfecte.
Politica europeană în domeniul concurenței se concentrează pe patru domenii principale de activitate. În primul rând se vorbește despre eliminarea acordurilor între operatorii economici, care au ca efect diminuarea concurenței și a abuzurilor de poziție dominantă de exemplu, acorduri de stabilire a prețurilor între operatorii economici concurenți. O alta direcție este reprezentată de controlul fuziunilor între operatorii economici concurenți de exemplu, fuziunea a două mari grupuri, care are ca rezultat dominația acestora asupra pieței; orice concentrare, începând de la un anumit nivel, trebuie supusă aprobării Comisiei. Aspectele menționate mai sus sunt cunoscute și sub denumirea comună de reglementări antitrust. Liberalizarea sectoarelor economice monopoliste, de exemplu, telecomunicațiile, gazele și electricitatea, transportul feroviar, ar fi a treia direcție, iar monitorizarea ajutoarelor de stat de exemplu, interzicerea acordării de către stat a unor subvenții pentru menținerea în activitate a unui operator economic în cazul în care nu există perspective de redresare a situației acesteia. Totuși, unele tipuri de asistentă pot fi considerate compatibile cu obiectivele pieței unice doar dacă sunt îndeplinite anumite criterii, fapt analizat de Comisia Europeana de la caz la caz, pentru întreprinderi mici și mijlocii sau sprijin regional etc.
Politica în domeniul concurenței interzice practici ca:
– acordarea de ajutoare publice care creează distorsiuni în relațiile de concurență dintre operatorii economici;
– stabilirea prețurilor prin înțelegeri prealabile între producători și furnizori;
– crearea de carteluri care să-și împartă piața, astfel încât să nu concureze între ele;
– abuzul de poziție dominantă pe piața concurențială;
– realizarea de fuziuni care distorsionează libera concurență.
La nivel comunitar politica de concurență are următoarele caracteristici esențiale:
– cele mai semnificative principii ale politicii de concurență sunt fixate prin tratate;
– în Tratatul de la Roma se arată că în domeniul concurenței, Comunitatea Europeană trebuie să stabilească un regim care să asigure pe piața comună, concurență loială, nedistorsionată;
– există numeroase reglementări care precizează punerea în aplicare a principiilor politicii de concurență;
– Comisia Europeană este însărcinată cu aplicarea corectă a dreptului și a dispozițiilor comunitare;
– Curtea de Justiție arbitrează litigiile și fixează jurisprudența.
Una din condițiile de bază pentru existența unei economii de piață funcționale, alături de libertatea de mișcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului, o reprezintă un mediu concurențial nedistorsionat. Astfel, comercianții, fie la nivel național, fie la nivel comunitar, trebuie să interacționeze pe cât posibil în mod liber, fără influențe negative din partea agenților puternici sau aflați în situații privilegiate, asociațiilor de agenți economici sau a statului. Într-o economie de piață funcțională, respectarea normelor privind concurența asigură progresul economic, apărarea interesului consumatorilor și competitivitatea produselor și serviciilor în cadrul economiei respective dar și față de produsele de pe alte piețe.
Mediul concurențial poate fi afectat negativ de activitățile anticoncurențiale care reprezintă obiectul sau efectul înțelegerilor sau a practicilor concertate între agenții economici, de abuzul de poziție dominantă a unor agenți economici puternici, de asemenea, concurența poate fi distorsionată prin subvențiile acordate de stat unor agenți economici, ceea ce le creează o poziție avantajoasă față de ceilalți concurenți pe piața respectivă.
Prin urmare, pentru stabilirea unui sistem prin care să se asigure că, pe piața comună, concurența nu este distorsionată, art.101 (fost 81) și art.102 (fost 82) din Tratatul CE modificat prin Tratatul de la Lisabona, trebuie aplicate efectiv și uniform în Uniunea Europeană. În acest scop a fost adoptat Regulamentul Consiliului CE nr.1/2003, care stabilește reguli pentru aplicarea art.101 (fost 81) și art.102 (fost 82) de către autoritățile naționale. Regulamentul stabilește modalități concrete pentru realizarea cooperării Comisiei Europene cu autoritățile naționale în domeniul concurenței, începând cu data aderării, regulamentele devin direct aplicabile și obligatorii dând naștere la drepturi și obligații la fel ca un act normativ intern.
Regulamentul nr.1/2003 instituie un regim de competențe paralele ale Comisiei Europene și autorităților naționale de concurență în aplicarea art.101 (fost 81) și art.102 (fost 82) din Tratat CE. S-a considerat că instanțele naționale joacă un rol esențial în aplicarea regulilor comunitare de concurență. Când se soluționează litigii între persoane particulare, aceste instanțe protejează drepturile individuale conform dreptului comunitar, de exemplu prin acordare de daune-interese victimelor încălcării regulilor. În aceste cazuri, rolul instanțelor naționale este complementar celui al autorităților de concurență din statele membre. Autoritățile naționale de concurență și Comisia Europeană formează o rețea de autorități publice care colaborează pentru conservarea liberei concurențe, având denumirea de rețeaua europeană a concurenței.
Sistemul de competențe paralele instituit prin Regulamentul nr.1/2003 presupune că toate autoritățile de concurență sunt abilitate să aplice art.101 (fost 81) și art.102 (fost 82) din Tratatul CE, că autoritățile de concurență trebuie să opereze o diviziune eficace a muncii pentru cazurile a căror examinare este considerată necesară, dar și că fiecare autoritate are competența de a decide dacă investighează sau nu un anumit caz. În principiu, autoritatea care a primit o plângere sau care a deschis din oficiu o procedură va rămâne însărcinată cu acel caz. La începutul procedurii, reatribuirea cazului se poate pune în discuție dacă autoritatea inițial investită apreciază că nu este bine plasată pentru a acționa, sau alte autorități se consideră bine plasate pentru a acționa.
Pentru a se considera că o autoritate este bine plasată trebuie întrunite cumulativ trei condiții:
– acordul sau practica are efecte directe substanțiale, actuale sau previzibile pe teritoriul acestei autorități, acordul sau practica sunt puse în aplicare sau își au originea pe acest teritoriu;
– autoritatea poate impune o obligație de a nu face care să aibă un efect suficient pentru a face să înceteze practica, pe care o poate sancționa corespunzător;
– autoritatea are posibilitatea de a reuni probele necesare pentru dovedirea practicii, eventual cu ajutorul altor autorități.
Comisia este considerată bine plasată dacă:
– acordurile sau practicile respective au efecte asupra concurenței în mai mult de trei state membre;
– cazul este strâns legat de alte dispoziții comunitare care pot fi aplicate mai eficient de către Comisie;
– interesul comunității cere adoptarea unei decizii a Comisiei pentru a dezvolta politicile comunitare de concurență, în cazul în care se pune o nouă problemă de concurență sau pentru a se asigura o eficientă aplicare a regulilor.
Cooperarea dintre Comisie și autoritățile de concurență din statele membre
Atunci când acționează în baza art.101 și 102 din Tratatul CE, autoritățile de concurență din statele membre informează în prealabil și fără întârziere Comisia, în scris, după ce a inițiat prima măsură formală de investigație. Aceste informații vor fi puse la dispoziția autorităților de competență din celelalte state membre. De asemenea, Comisia va transmite autorităților de concurență din statele membre copii ale celor mai importante documente pe care le deține. La solicitarea unei autorități de concurență dintr-un stat membru, Comisia va transmite copii ale altor documente necesare pentru soluționarea cazului. În termen de 30 de zile înainte de adoptarea unei decizii prin care se solicită încetarea încălcării, acceptarea angajamentelor sau retragerea dreptului de a beneficia de un regulament de exceptare în bloc, autoritățile de concurență din statele membre informează Comisia în această privință. În acest scop, autoritățile în cauză pun la dispoziția Comisiei un rezumat al cazului, decizia preconizată sau, în absența acesteia, oricare alt document care indică cursul propus de acțiune. De asemenea, aceste informații pot fi puse la dispoziția autorităților de concurență din celelalte state membre. La cererea Comisiei, autoritatea de concurență care acționează pune la dispoziția Comisiei alte documente pe care le deține și care sunt necesare pentru evaluarea cazului. Informațiile furnizate Comisiei pot fi puse la dispoziția autorităților de concurență din alte state membre. Autoritățile naționale de concurență pot, de asemenea, face schimb de informații necesare pentru evaluarea unui caz de care se ocupă, conform art.101 sau 102 din Tratatul CE.
Autoritățile de concurență din statele membre pot consulta Comisia cu privire la orice caz care implică aplicarea dreptului comunitar. Inițierea de către Comisie a procedurilor pentru adoptarea unei decizii în temeiul capitolului III din Regulament eliberează autoritățile de concurență din statele membre de competența lor de a aplica art.101 și 102 din Tratatul CE. Dacă o autoritate de concurență din statele membre acționează deja asupra unui caz, Comisia inițiază proceduri numai după ce se consultă cu autoritatea națională de concurență în cauză.
Suspendarea sau încetarea procedurilor
Atunci când autoritățile de concurență din două sau mai multe state membre primesc o plângere sau acționează din oficiu în baza art.101 și 102 din Tratatul CE împotriva aceluiași acord, decizii de asociații sau practici, împrejurarea că o autoritate examinează cazul constituie pentru celelalte autorități un motiv suficient pentru suspendarea procedurii lor sau pentru respingerea plângerii. În mod asemănător, Comisia are posibilitatea să respingă o cerere pe motivul că este examinată de o autoritate de concurență dintr-un stat membru.
De asemenea, în cazul în care o autoritate de concurență dintr-un stat membru sau Comisia Europeană este sesizată cu o plângere împotriva unui acord, decizii de asociații sau practici, care a fost deja examinată de către o altă autoritate de concurență, acestea pot să respingă respectiva plângere. Comisia Europeană și autoritățile de concurență din statele membre, funcționarii și alte persoane care acționează sub supravegherea acestora sunt obligate să nu divulge informațiile obținute în aplicarea Regulamentului și care, prin natura lor, constituie secret profesional. Totodată, Comisia și autoritățile de concurență din statele membre, în aplicarea art.101 și 102 din Tratatul CE pot utiliza ca mijloc de probă orice element de fapt sau de drept, inclusiv informațiile confidențiale. Informațiile schimbate pot fi utilizate ca mijloc de probă doar în scopul aplicării art.101 și 102 și numai în cauza pentru care au fost culese de către autoritatea care a transmis informația. Totuși, în cazul în care dreptul național al concurenței este aplicat în același caz și în mod paralel cu dreptul comunitar al concurenței și ajunge la același rezultat informațiile schimbate pot fi utilizate și în scopul aplicării dreptului concurenței național.
O autoritate națională de concurență poate cere unei alte asemenea autorități dintr-un stat membru să-i acorde asistență în vederea obținerii de informații sau în vederea realizării măsurilor de investigație în numele și în contul său. În același scop, Comisia Europeană poate să adopte o decizie sau să adreseze o cerere autorității naționale de concurență din statul respectiv. Deschiderea de către Comisia Europeană a procedurii în vederea adoptării unei decizii dezînvestește autoritățile din domeniul concurenței din statele membre în aplicarea art.101 și 102 din Tratatul CE.
Comitetul Consultativ
Comisia Europeană consultă un Comitet Consultativ privind practicile și pozițiile dominante înainte de luarea oricărei decizii. Această consultare poate avea loc în cadrul unei întruniri convocate și prezidate de Comisie, care are loc nu mai devreme de 14 zile de la trimiterea înștiințării de convocare împreună cu un rezumat al cazului, indicarea celor mai importante documente și un proiect preliminar de decizie.
În privința deciziilor în temeiul art.8, întrunirea poate avea loc la șapte zile de la trimiterea părții operative a proiectului de decizie. Atunci când Comisia trimite o înștiințare de convocare a unei întruniri prin care se acordă o perioadă mai scurtă de notificare decât cele indicate anterior, întrunirea poate avea loc la data propusă dacă nu există obiecții din partea nici unui stat membru. Comitetul consultativ emite un aviz scris asupra proiectului preliminar de decizie a Comisiei. Comitetul poate emite un aviz chiar dacă unii membri sunt absenți sau nu sunt reprezentați. La cererea unuia sau a mai multor membri, pozițiile prezentate în aviz trebuie argumentate.
Consultarea poate avea loc și prin procedură scrisă. Totuși, la cererea unui stat membru, Comisia convoacă o întrunire. În caz de procedură scrisă, Comisia stabilește un termen limită de cel puțin 14 zile, în cursul căruia statele membre urmează să își prezinte observațiile pentru ca acestea să circule între toate celelalte state membre. În cazul în care se adoptă decizii în temeiul art.8, termenul limită de 14 zile se înlocuiește cu șapte zile. Atunci când Comisia stabilește un termen limită pentru procedura scrisă mai scurt decât cele precizate anterior, termenul limită propus se aplică în absența oricărei obiecții din partea statelor membre. Comisia Europeană acordă cea mai mare atenție avizului emis de Comitetul Consultativ, informând Comitetul Consultativ cu privire la modul în care s-a ținut cont de avizul acestuia.
Atunci când Comitetul Consultativ emite un aviz scris, acest aviz se anexează la proiectul de decizie. Dacă Comitetul Consultativ recomandă publicarea avizului, Comisia Europeană realizează publicarea având în vedere interesul legitim al întreprinderilor de a-și proteja secretele de afaceri.
Comitetul Consultativ nu emite avize în cazurile de care se ocupă autoritățile de concurență din statele membre, însă poate discuta și aspecte generale ale dreptului comunitar privind concurența
Cooperarea cu instanțele naționale
În procedurile de aplicare a art.101 și 102 din Tratatul CE, instanțele din statele membre pot solicita Comisiei Europene să le transmită informațiile pe care le deține sau avizul său în probleme de aplicare a regulilor comunitare de concurență. Statele membre înaintează Comisiei Europene o copie a oricărei hotărâri scrise a instanțelor naționale prin care se decide aplicarea art.101 și 102 din Tratatul CE. O astfel de copie se înaintează fără întârziere după ce versiunea integrală a hotărârii scrise este notificată părților.
Autoritățile de concurență din statele membre, acționând din proprie inițiativă, pot înainta observații scrise instanțelor naționale din statul membru de care aparțin, asupra unor aspecte legate de aplicarea art.101 sau 102 din Tratatul CE. Cu permisiunea instanței în cauză, autoritățile respective pot de asemenea înainta observații verbale instanțelor naționale din statul membru de care aparțin. Atunci când aplicarea coerentă a art.101 sau 102 din Tratatul CE impune acest lucru, Comisia Europeană acționând din proprie inițiativă, poate înainta observații scrise instanțelor din statele membre. Cu permisiunea instanței în cauză, Comisia Europeană poate formula și observații verbale.
Doar în scopul pregătirii observațiilor lor, autoritățile de concurență din statele membre și Comisia pot solicita instanței relevante din statul membru respectiv să le transmită sau să le asigure transmiterea oricăror documente necesare pentru evaluarea cazului.
Aplicarea uniformă a dreptului comunitar privind concurența
Atunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici conform art.101 sau 102 din Tratatul CE care sunt deja reglementate de o decizie a Comisiei Europene, ele nu pot adopta decizii contrare deciziei adoptate de Comisie. De asemenea, instanțele în cauză trebuie să evite adoptarea de decizii care pot intra în conflict cu o decizie preconizată de Comisie în cadrul procedurilor inițiate de aceasta. În acest scop, instanța națională poate evalua dacă este necesar să își înceteze procedurile proprii.
Atunci când autoritățile de concurență din statele membre hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici conform art.101 sau 102 din Tratatul CE, care sunt deja reglementate de o decizie a Comisiei Europene, ele nu pot adopta decizii care ar fi contrare deciziei adoptate de Comisie.
Competențele de anchetă:
– anchete asupra sectoarelor economice și a tipurilor de acorduri – atunci când tendința comerțului dintre statele membre, rigiditatea prețurilor sau alte împrejurări sugerează posibilitatea ca concurența să fie restrânsă sau denaturată în cadrul pieței comune, Comisia Europeană poate iniția o anchetă într-un anumit sector economic sau asupra unui anumit tip de acorduri în mai multe sectoare. Pe parcursul anchetei, Comisia poate solicita întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi în cauză să furnizeze informațiile necesare pentru punerea în aplicare a art.101 și 102 din Tratatul CE și poate desfășura orice inspecții necesare în acest scop.
În special, Comisia Europeană poate solicita întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi în cauză să îi comunice toate acordurile, deciziile și practicile concertate, publicând un raport cu privire la rezultatele anchetei în anumite sectoare ale economiei sau asupra anumitor acorduri în mai multe sectoare și să invite părțile interesate să formuleze comentarii.
– solicitările de informații – pentru a-și îndeplini îndatoririle atribuite prin prezentul regulament, Comisia poate, printr-o simplă cerere sau decizie, să solicite întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi să-i furnizeze toate informațiile necesare.
La cererea Comisiei Europene, Guvernul și autoritățile de concurență din statele membre furnizează Comisiei toate informațiile necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor care i-au fost atribuite prin prezentul regulament.
– competența de a lua declarații – pentru a-și îndeplini îndatoririle atribuite prin prezentul regulament, Comisia Europeană poate să chestioneze orice persoană fizică sau juridică care consimte să fie chestionată în scopul colectării de informații privind obiectul anchetei.
Atunci când o anchetă desfășurată în temeiul art.101 alin.1 din Tratatul CE are loc la sediul unei întreprinderi, Comisia Europeană informează autoritatea de concurență din statul membru pe teritoriul căruia are loc audierea. Dacă autoritatea de concurență din statul membru în cauză solicită astfel, reprezentanții săi oficiali pot asista reprezentanții oficiali și celelalte persoane care îi însoțesc, autorizate de Comisie să desfășoare audierea.
– competențele Comisiei de a efectua inspecții – pentru a-și îndeplini îndatoririle atribuite prin prezentul regulament, Comisia Europeană poate să desfășoare toate inspecțiile necesare în întreprinderi și asociații de întreprinderi.
– anchetele autorităților de concurență din statele membre – autoritatea de concurență dintr-un stat membru poate desfășura pe propriul teritoriu orice inspecție sau măsură constatatoare în temeiul legislației naționale în numele autorității de concurență dintr-un alt stat membru, pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a art.101 și 102 din Tratatul CE.
La cererea Comisiei, autoritățile de concurență din statele membre întreprind inspecțiile pe care Comisia le consideră necesare sau pe care le-a impus printr-o decizie. Dacă se solicită astfel de către Comisie sau de către autoritatea de concurență din statul membru pe teritoriul căruia urmează să se desfășoare inspecția, reprezentanții oficiali și celelalte persoane care îi însoțesc, autorizate de către Comisie, pot să ofere asistență reprezentanților oficiali ai autorității în cauză.
Penalizările constau în:
1. amenzi – Comisia Europeană poate impune, prin decizie, întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi amenzi care nu depășesc 1% din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent, atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea nu își îndeplinesc obligațiile de informare, precum și dacă acestea încalcă art.101 sau 102 din Tratatul CE sau contravin unei decizii de impunere a unor măsuri interimare conform art.8 ori nu respectă un angajament care devine obligatoriu printr-o decizie conform art.9 din Tratatul CE.
La stabilirea valorii amenzii, se ia în considerare atât gravitatea cât și durata încălcării. Aceste decizii nu sunt de natură penală.
2. penalități cu titlu cominatoriu – Comisia poate impune, prin decizie, asupra întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi, penalități cu titlu cominatoriu care nu depășesc 5% din cifra de afaceri medie zilnică din exercițiul financiar precedent per zi și calculate de la data stabilită în decizie, pentru a le obliga să înceteze o încălcare a art.101 sau 102 din Tratatul CE, în conformitate cu o decizie luată în temeiul art.7, să ducă la îndeplinire o decizie de impunere a unor măsuri interimare adoptate în temeiul art.8, să respecte un angajament devenit obligatoriu printr-o decizie conform art.9, să furnizeze informații complete și corecte pe care Comisia le-a solicitat printr-o decizie luată conform art.17 sau art. 18 alin.3, să se supună inspecției impuse de Comisie printr-o decizie luată conform art.20 alin.4.
Perioadele de limitare – termene de prescripție
În privința perioadelor de limitare pentru impunerea de penalizări, competențele acordate Comisiei Europene prin art.23 și 24 sunt reglementate de următoarele perioade de limitare:
– 3 ani în cazul încălcării dispozițiilor privind solicitarea de informații sau desfășurarea inspecțiilor;
– 5 ani în cazul tuturor celorlalte încălcări.
Timpul se calculează din ziua în care se comite încălcarea. Totuși, în cazul unor încălcări care continuă sau se repetă, timpul se calculează din ziua încetării încălcării.
Orice acțiune întreprinsă de Comisie sau de autoritatea de concurență dintr-un stat membru în scopul anchetei sau al procedurilor cu privire la o încălcare întrerupe perioada de limitare pentru impunerea amenzilor sau a penalităților cu titlu cominatoriu. Întreruperea perioadei de limitare intră în vigoare de la data notificării acțiunii către cel puțin o întreprindere sau asociație de întreprinderi care a participat la încălcare. Perioada de limitare pentru impunerea amenzilor sau a penalităților cu titlu cominatoriu se suspendă atâta timp cât decizia Comisiei face obiectul unor proceduri pe rol la Curtea de Justiție.
În privința perioadei de limitare pentru aplicarea penalizărilor, competența Comisiei de a pune în aplicare decizii luate conform art.23 și 24, intră sub incidența unei perioade de limitare de 5 ani.
Audierile și secretul profesional
Înainte de adoptarea deciziilor, Comisia acordă întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi care fac obiectul procedurilor desfășurate de Comisie ocazia de a fi audiate în chestiuni asupra cărora Comisia a prezentat obiecții. Comisia își fundamentează deciziile doar pe obiecțiile asupra cărora părțile implicate au putut prezenta comentarii. Reclamanții sunt implicați îndeaproape în proceduri.
Drepturile la apărare ale părților în cauză sunt respectate pe deplin în cadrul procedurilor. Părțile au dreptul de acces la dosarul Comisiei, sub rezerva interesului legitim al întreprinderilor în protejarea secretului lor de afaceri. Dreptul de acces la dosar nu se extinde la informațiile confidențiale și documentele interne ale Comisiei sau ale autorităților de concurență din statele membre. În special, dreptul de acces nu se extinde asupra corespondenței dintre Comisie și autoritățile de concurență din statele membre sau dintre acestea din urmă.
Dacă Comisia consideră că este necesar, poate audia alte persoane fizice sau juridice. Cererile de audiere din partea acestor persoane se aprobă dacă acestea prezintă suficient interes. Autoritățile de concurență din statele membre pot cere Comisiei să audieze și alte persoane fizice sau juridice.
Atunci când Comisia intenționează să adopte o decizie conform art.9 sau art.10, procedura angajamentelor sau constatarea caracterului inaplicabil, ea publică un rezumat al cazului și conținutul esențial al angajamentelor sau al cursului de acțiune propus. Părțile terțe interesate pot să-și prezinte observațiile într-un termen stabilit de către Comisie în publicarea efectuată și care nu poate fi mai scurt de o lună. Publicarea ia în considerare interesul legitim al întreprinderilor în protejarea secretului lor de afaceri.
Curtea de Justiție are jurisdicție nelimitată pentru a examina deciziile prin care Comisia stabilește o amendă sau o plată periodică a penalizării, putând anula, reduce sau mări amenda sau plata periodică a penalizării impuse.
Comisia poate adopta următoarele soluții:
– decizie privind constatarea și încetarea încălcării – atunci când Comisia, acționând ca răspuns la o reclamație sau din proprie inițiativă, constată că există o încălcare a art.101 sau 102 din Tratatul Comisiei Europene poate solicita printr-o decizie, întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi în cauză să înceteze respectiva încălcare. În acest sens Comisia le poate impune orice reparații de conduită sau structurale care sunt proporționale cu încălcarea comisă și necesare pentru încetarea efectivă a încălcării. Reclamația menționată poate fi depusă de persoane fizice sau juridice care pot justifica că au un interes legitim și statele membre.
– decizie privind măsuri interimare – în caz de urgență determinată de riscul de daune grave și ireparabile aduse concurenței, Comisia, acționând din proprie inițiativă, poate, printr-o decizie, pe baza constatării prima facie a încălcării, să impună măsuri interimare. O astfel de decizie se aplică pe o perioadă de timp determinată și poate fi reînnoită în măsura în care este necesar și adecvat.
– procedura angajamentelor – atunci când Comisia intenționează să adopte o decizie care impune ca o încălcare să înceteze, iar întreprinderile în cauză își iau angajamente pentru a soluționa preocupările exprimate de Comisie în evaluarea sa preliminară, Comisia poate prevedea, printr-o decizie, ca acele angajamente să devină obligatorii pentru întreprinderi. O astfel de decizie poate fi adoptată pe o perioadă determinată și concluzionează că nu mai există motive pentru acțiuni din partea Comisiei.
Comisia poate la cerere sau din proprie inițiativă, să redeschidă procedurile când intervine o schimbare materială privind oricare din faptele pe care s-a fundamentat decizia, când întreprinderile în cauză acționează contrar angajamentelor luate sau când decizia a fost fundamentată pe informații incomplete, incorecte sau care induc în eroare furnizate de părți.
– decizie privind constatarea caracterului inaplicabil- atunci când interesul public al Comunității Europene legat de aplicarea art.101 și 102 din Tratatul CE o impune, Comisia, acționând din proprie inițiativă, poate să constate, printr-o decizie, că art.101 din Tratatul CE nu este aplicabil unui acord, unei decizii a unei asociații de întreprinderi sau unei practici concertate, fie pentru că nu sunt îndeplinite condițiile din art.101 alin.1 din Tratatul CE fie pentru că sunt satisfăcute condițiile din art.101 alin.3 din Tratatul CE. În mod similar, Comisia poate să facă o astfel de constatare cu privire la art.102 din Tratatul CE.
Aplicarea regulilor concurenței instituțiilor publice în dreptul comunitar
Potrivit art.106 (fost art.86) din Tratatul CE în cazul întreprinderilor de stat și a întreprinderilor cărora statele membre le acordă drepturi speciale sau exclusive, statele membre nu adoptă și nu mențin în vigoare nici o măsură care contravine regulilor stabilite în Tratatul CE și în special regulilor prevăzute de art.18 și de la art.101 până la art.109.
Societățile desemnate să presteze servicii de interes economic general sau care au caracter de monopol generator de venituri se supun regulilor din Tratat și în special regulilor referitoare la concurență, în măsura în care aplicarea acestor reguli nu le împiedică să-și îndeplinească, în drept sau în fapt, sarcinile speciale care le-au fost încredințate. Dezvoltarea comerțului nu trebuie să fie afectată într-o asemenea măsură încât să contravină intereselor comunității.
Comisia asigură aplicarea dispozițiilor din acest articol și, acolo unde este cazul, adoptă directive și adresează decizii în acest sens, statelor membre.
Aceste dispoziții sunt aplicabile întreprinderilor de stat, întreprinderilor cărora statele membre le-au acordat drepturi speciale sau exclusive și societăților desemnate să presteze servicii de interes economic general sau care au caracter de monopol generator de venituri. Întreprinderile publice nu beneficiază de un tratament preferențial în materie de concurență.
Curtea de Justiție Europeană a statuat că, în limitele stabilite de legislația națională, întreprinderile private își determină strategia în considerarea cerințelor specifice de profitabilitate, în timp ce deciziile întreprinderilor publice pot să fie afectate de factori de natură diferită în cadrul urmăririi obiectivelor de interes public, stabilite de către autoritățile publice, care pot să exercite o influență asupra acestor decizii. Consecințele economice și financiare ale impactului acestor factori determină stabilirea unor relații financiare de un gen diferit de cele care există între autoritățile publice și întreprinderile private.
Sintetizând, pot afirma că regulile Tratatului CE referitoare la concurență nu trebuie să împiedice executarea sarcinilor încredințate unor astfel de întreprinderi, însă, pe de altă parte, dezvoltarea comerțului nu trebuie să fie afectată, astfel încât să contravină intereselor comunității.
CAPITOLUL III
Studiu de caz:
PRACTICI ANTICONCURENȚIALE PE PIAȚA UNICĂ
Politica în domeniul concurenței reprezintă un pilon central al pieței unice, iar aplicarea fermă a legislației antitrust, în special împotriva cartelurilor, reprezintă un instrument esențial pentru menținerea unor piețe deschise și concurențiale, pentru creșterea productivității și relansarea creșterii economiei UE. Politica antitrust contribuie la consolidarea pieței unice și la creșterea economică a UE, precum și provocările pentru aplicarea politicii antitrust generate în continuare de dinamica și complexitatea schimbărilor mediului economic, pe plan național și internațional.
Maximizarea profitului constituie baza teoriei comportamentului firmei. Mecanismele pieței pot să aibă deseori consecințe nefavorabile, iar concurența poate să fie perturbată sau chiar inexistentă, din cauza acțiunii firmelor în scopul eliminării concurenților, protejării pozițiilor cucerite sau creșterii puterii pe piață, obiectivul lor fundamental fiind, în realitate, acela de a-și maximiza profitul economic. Firmele pot să distorsioneze mediul concurențial prin practici restrictive sau, ca un caz extrem, pot să formeze un cartel prin încheierea un acord secret pentru limitarea producției, majorarea concertată a prețurilor sau împărțirea pieței, în scopul maximizării profiturilor comune. În cazul unei înțelegeri secrete între firme, efectul este reducerea propagării eficienței, iar consecințele sunt prețuri mai ridicate ale produselor cartelizate și o producție este mai redusă decât ar fi în condițiile concurenței normale pe piață.
Procesul de integrare a pieței interne a Uniunii Europene este condiționat de prevenirea și corectarea disfuncționalităților piețelor generate de nerespectarea de către agenții economici a „regulilor jocului” instituite de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Aceste condiționalități determină specificitatea reglementărilor în domeniul concurenței, care reprezintă „nucleul dur” al funcționării pieței interne a Uniunii Europene. Aplicarea eficientă a legislației antitrust este o premisă obligatorie pentru menținerea mediului concurențial pe piața internă a Uniunii Europene, în care companiile să aibă suficiente stimulente pentru a concura pe baza meritelor proprii, cu firmele ce dețin poziții importante pe piață, pentru a deveni mai eficiente, mai inovatoare și mai competitive pe piețele internaționale, iar consumatorii să beneficieze de avantajele oferite de piața unică. Comisia pune accent pe consolidarea culturii respectării concurenței de către toate companiile din țările membre, astfel încât să se asigure o mai bună funcționare a pieței interne a Uniunii Europene și să fie evitate în viitor comportamente pe piață de tipul celor care au generat criza financiară și economică.
3.1. Activitățile Comisiei Europene de investigare și sancționare a companiilor care participă la carteluri
Regulamentul nr.1/2003 privind aplicarea Articolelor 81 și 82 ale Tratatului CE („Regulamentul Antitrust”), care se referă la acordurile anticoncurențiale, practicile concertate și abuzul de poziție dominantă a marcat o reală „revoluție” în aplicarea normelor antitrust în cadrul Uniunii Europene- având ca scop creșterea eficienței și direcționarea politicii antitrust împotriva celor mai grave distorsionări ale concurenței pe piața internă a UE, precum și creșterea rolului autorităților în domeniul concurenței și tribunalelor naționale în aplicarea legislației antitrust, în cazul practicilor restrictive în afaceri care pot să afecteze comerțul între statele membre.
Un obiectiv specific major al activității operaționale în domeniul antitrust, stabilit de Direcția Generală pentru Concurență (DG Competition) din cadrul Comisiei Europene- îl constituie detectarea cartelurilor cu cele mai grave efecte de distorsionare a concurenței pe piața internă a UE, sancționarea participanților la carteluri, impunerea măsurilor corective și descurajarea implicării firmelor în astfel de acorduri ilegale. Direcția specială pentru carteluri, creată în anul 2005 în cadrul DG Competition este compusă din cinci unități, ai căror experți se ocupă în exclusivitate de detectarea, investigarea și aplicarea procedurilor specifice împotriva participanților la carteluri.
Cartelul reprezintă unul dintre cele mai grave tipuri de restricționare a concurenței și, în consecință, de încălcare a dispozițiilor Articolului 101 al TFUE deoarece determină creșterea profiturilor participanților la cartel, având efecte negative directe asupra consumatorilor, prin creșterea prețurilor, fără a produce vreun beneficiu care să compenseze aceste efecte negative. Cartelurile vizează, de obicei, acorduri pentru fixarea prețurilor, limitarea producției, împărțirea piețelor, alocarea clienților și/sau a teritoriilor între firme, stabilirea prețurilor de revânzare (dintre producător și distribuitori), trucarea licitațiilor și/sau o combinație a acestora. Astfel, cartelurile împiedică funcționarea normală a concurenței pe piețe, determină majorarea costurilor de producție și, în consecință, reduc competitivitatea utilizatorilor produselor cartelizate, împiedică restructurare necesară în anumite sectoare și, în final, afectează creșterea economică.
La nivelul anului 2016 pe care deja îl parcurgem în noul context al globalizării, detectarea și pedepsirea cartelurilor constituie o provocare continuă pentru autoritățile în domeniul concurenței, la nivelul UE, dar și din statele membre. Comisia Europeană are la dispoziție o serie de instrumente pentru o acțiune eficientă în domeniul antitrust, în special împotriva cartelurilor, constituite de firme pe diferite piețe, în vederea stimulării creșterii economice și a competitivității în cadrul UE. Într-o economie globalizată, cartelurile operează transfrontalier și devin mai sofisticate în ceea ce privește instrumentele utilizate pentru a minimiza riscul de a fi descoperite. Ca urmare, autoritățile antitrust trebuie să aibă o abordare „globală”, care impune intensificarea cooperării, în special în cadrul grupului de lucru pentru carteluri al Rețelei Internaționale a Concurenței.
Având în vedere că astfel de înțelegeri secrete între companii concurente au efectele cele mai grave de distorsionare a concurenței pe piața internă a UE, acțiunile de detectare și eliminare efectivă a cartelurilor au fost menținute ca prioritate a agendei de lucru a Comisiei, iar comisarii europeni responsabili cu politica în domeniul concurenței au declarat, fiecare, la preluarea mandatului, „toleranță 0” pentru carteluri. În condițiile dificile ale crizei economice, efectele negative ale cartelurilor asupra economiei și a consumatorilor pot fi chiar mai dure decât într-o perioadă de expansiune economică.
În acest context pot afirma faptul că acțiunea fermă a împotriva cartelurilor este ilustrată de faptul că, din totalul deciziilor antitrust (aplicând Articolul 101 TFUE și Articolul 102 TFUE) adoptate de la intrarea în vigoare a Regulamentului nr.1/2003 (153 decizii în perioada 1 mai 2004-31 august 2014), cele din cazurile în care a fost aplicat Articolul 101 TFUE reprezintă 73% (89 decizii), iar dintre acestea, cele mai multe sunt decizii în cazuri de cartel (59 decizii, 48% din totalul deciziilor).
În orice analiză, efectele nefavorabile pe care le au asupra consumatorilor aceste înțelegeri ilegale între firme sunt foarte serioase, de aceea impactul cel mai semnificativ al îmbunătățirii cadrului legislativ și a procesului decizional al Comisiei Europene este concretizat în economiile anuale, estimate la zeci de miliarde de euro, realizate pentru consumatorii din țările membre ca urmare a aplicării legislației antitrust.
Eficacitatea acțiunii Comisiei Europene împotriva cartelurilor se bazează în principal pe trei piloni:
-cererile de participare la „programul de clemență” al Comisiei Europene;
-inspecțiile neanunțate la sediile companiilor suspectate, la începutul unei investigații;
-impunerea unor amenzi mari companiilor care participă la carteluri.
3.2. Politica de clemență aplicată de Comisia Europeană pentru încurajarea denunțării cartelurilor
Programul de clemență și impunerea unor amenzi mari companiilor implicate în carteluri sunt principalele instrumente de descurajare a acestor încălcări foarte grave ale legislației UE în domeniul concurenței.
Programul de clemență al Comisiei Europene încurajează companiile care sunt implicate într-un cartel să prezinte dovezi care să ajute Comisia să depisteze cartelurile și să își argumenteze acuzarea. Prima companie care denunță un cartel în care este implicată și de care Comisia nu are cunoștință, furnizând suficiente probe care permit Comisiei să demareze anchetarea cazului, poate primi imunitate deplină în ceea ce privește aplicarea sancțiunilor prevăzute de Articolul 101 al TFUE, iar celelalte companii, care cer ulterior să coopereze cu Comisia, pot primi reduceri de până la 50% din cuantumul amenzilor ce ar urma să fie impuse.
Posibilitatea ca un membru al unui cartel să coopereze cu autoritățile comunitare și să obțină astfel imunitate poate să destabilizeze activitatea cartelului respectiv, dar și să prevină crearea unor astfel de structuri anticoncurențiale ale pieței. Programul de clemență se dovedește a fi un instrument foarte eficace pentru detectarea unui număr 40 mai mare de carteluri și pedepsirea membrilor acestora, dar nu împiedică Comisia să declanșeze din proprie inițiativă investigații în cazurile de cartel. Creșterea capacității Comisiei, în cursul ultimului deceniu, de a detecta cartelurile, chiar și în lipsa unei cereri de clemență, este evidențiată de faptul că circa un sfert din investigațiile în cazurile de cartel au fost inițiate din proprie inițiativă).
Dezbaterile specialiștilor, din cursul ultimilor ani, privind îmbunătățirea aplicării legislației antitrust au vizat și aspectele referitoare la interfața între aplicarea publică și privată a legislației antitrust. Această interfață este deosebit de complexă atunci când se pune problema accesului părților private, care înaintează acțiuni pentru despăgubirea daunelor suferite din cauza activităților unui cartel, la informațiile și probele necesare, ce sunt deținute de autoritățile de concurență. În același timp, asigurarea protecției pentru programele de clemență este crucială pentru detectarea și investigarea cartelurilor.
3.2.1. Stabilirea și impunerea amenzilor în cazurile de cartel
Comisia Europeană practică o politică preventivă în aplicarea legislației antitrust, iar acțiunea în cazul încălcării de către firme a normelor antitrust este întărită și prin creșterea eficacității sistemului de stabilire și impunere a amenzilor. Aceasta are un scop preventiv și, ca urmare, trebuie să fie îndeplinite două obiective: pedepsirea și descurajarea. Amenda trebuie să aibă un rol punitiv pentru compania care a încălcat legislația antitrust, dar trebuie, de asemenea, să descurajeze puternic atât compania în cauză, pentru a nu mai repeta infracțiunea, cât și orice altă companie, care ar intenționa să participe la un cartel. Companiile, care urmăresc profitul, pot fi descurajate doar dacă sancțiunea aplicată depășește câștigul pe care se așteaptă să îl obțină prin infracțiune, având în vedere riscul de a fi descoperite și amendate. Ca urmare, pentru ca o amendă să aibă efectul de descurajare, trebuie să fie legată de profitul suplimentar ex ante, pe care compania prevede să îl obțină prin participarea la cartel, și nu de profiturile pe care le realizează efectiv. Practic, este foarte dificil pentru orice autoritate în domeniul concurenței să cuantifice în mod corespunzător câștigurile așteptate ale operării unui cartel. OCDE (2002) a analizat o serie de cazuri de cartel investigate în țările membre ale organizației, în perioada 2009-2014, estimând în medie, o creștere a prețurilor între 22% și 35%, cu un nivel maxim de peste 50%. Dacă un cartel durează mai mulți ani, companiile implicate beneficiază de prețuri mai mari, pentru fiecare an de existență a cartelului. Amenda trebuie să ia în considerare acest aspect dacă se dorește atingerea obiectivului de prevenire pentru întreg sectorul vizat.
Prin revizuirea Liniilor directoare ale Comisiei privind metodologia de stabilire a amenzilor (European Commission, 2006), în cazurile de încălcare a dispozițiilor Tratatului CE care interzic cartelurile și practicile restrictive în afaceri (Articolul 101) și abuzurile de poziție dominantă (Articolul 102), Comisia a avut în vedere ca metodologia de calcul să permită stabilirea amenzilor la niveluri care să reflecte mai bine importanța economică a infracțiunii, gravitatea și durata acesteia, precum și ponderea fiecărei companii implicate. Liniile directoare asigură un sistem de sancționare eficient, transparent și descurajator, care permite autorităților de concurență să identifice în termeni generali, nivelul profiturilor ex ante asociate cu un anumit tip de încălcare a concurenței.
Principiul de bază aplicat de Comisie în stabilirea amenzilor este acela că încălcările grave și de lungă durată ale legislației antitrust, care afectează vânzări cartelizate de valoare ridicată, cauzează daune mai mari economiei decât alte practici anticoncurențiale.
Comisia a stabilit o limită globală: pentru fiecare încălcare a legislației antitrust, amenda este limitată la 10% din cifra de afaceri anuală globală realizată de companie. Limita de 10% se poate baza pe cifra de afaceri a grupului din care face parte compania în cazul în care compania-mamă a respectivului grup a exercitat o influență decisivă asupra acțiunilor filialei, în perioada de încălcare. Între sfârșitul încălcării și începutul investigației de către Comisie nu trebuie să treacă mai mult de cinci ani (termen de prescripție).
Comisia poate să aplice o amendă de bază reprezentând până la 30% din valoarea vânzărilor relevante anuale (corespunzătoare produsului vizat de încălcare) ale firmei implicate în infracțiunea în cauză. Vânzările relevante sunt, de obicei, vânzările produselor vizate de încălcare în ultimul an complet al încălcării. Procentajul care se aplică valorii vânzărilor relevante reflectă gravitatea încălcării, care, la rândul ei, depinde de o serie de factori, printre care natura încălcării (de exemplu, fixarea prețurilor, împărțirea pieței, abuzul de poziție dominantă), aria geografică și dacă încălcarea a fost pusă în aplicare. Amenda este legată de valoarea vânzărilor afectate pe durata încălcării, care este considerată, în general, a fi un bun indicator al prejudiciilor cauzate economiei în timp; astfel, procentajul din valoarea vânzărilor relevante este înmulțit cu numărul de ani și luni pe parcursul cărora a durat încălcarea. Comisia a avut în vedere în reevaluarea abordării sale privind stabilirea amenzilor, din anul 2006, necesitatea impunerii unor amenzi mai ridicate pentru companiile mari, în special cele implicate în carteluri de durată, care vizează un volum mare de produse, precum și în caz de recidivă. Amenda de bază poate fi majorată și în funcție de existența unor factori 42 agravanți, de exemplu, rolul de lider al cartelului, recidivă (nivelul amenzii crește progresiv în cazul companiilor care încalcă în mod repetat reglementările antitrust) sau obstrucționarea anchetei.
În cazul cartelurilor, Comisia poate să aplice o mărire a amenzii cu 15-30%. Cuantumul amenzii depinde de o serie de factori, incluzând tipul și sfera de operare a cartelului, poziția combinată pe piață a firmelor implicate și modul în care funcționează cartelul. Comisia ține seama de diferitele aspecte ale unui cartel atunci când decide aplicarea procentajului suplimentar adecvat pentru gravitatea infracțiunii și poate să crească sau să reducă amenda fiecărui participant individual, în funcție de rolul acestuia în cadrul cartelului. Amenda poate fi redusă, de exemplu, în cazul în care implicarea companiei a fost limitată sau legislația ori autoritățile au încurajat încălcarea.
Având în vedere că, de obicei, investigarea cazurilor de cartel implică o procedură mai complexă și mai îndelungată, din cauza numărului mare al părților implicate și a problemelor jurisdicționale pe care le ridică, poate fi aplicată o reducere de 10 % din cuantumul amenzii în situația în care compania investigată acceptă să încheie cu Comisia o înțelegere privind aplicarea unei proceduri accelerate, în afara instanței, în scopul finalizării investigației (European Commission, 2008). Această procedură simplificată („procedura de tranzacție”) ajută Comisia să soluționeze într-un timp mai scurt cazurile de cartel, reducând astfel costurile administrative aferente luării deciziilor, inclusiv cele aferente procedurii în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Preferința firmelor participante la carteluri pentru această procedură alternativă, mai eficientă, este justificată nu numai de reducerea cu 10% a amenzii, ci și de alte avantaje majore oferite în ceea ce privește guvernanța corporatistă, cum sunt economiile realizate prin evitarea costurilor ce ar fi generate de parcurgerea, timp de mai mulți ani, a procedurii tradiționale în cazurile de cartel, incluzând litigiile și apărarea în justiție.
În circumstanțe excepționale, Comisia poate reduce cuantumul amenzii în cazul în care compania oferă dovezi obiective și suficient de clare că se află în imposibilitatea de a plăti amenda, deoarece aceasta este de natură să afecteze în mod serios viabilitatea economică a companiei. Analiza ține seama, în detaliu, de diferiți factori specifici și vizează o abordare cât se poate de obiectivă și cuantificabilă, pentru a asigura tratamentul egal și a menține efectul de descurajare. În condițiile crizei economice, s-a constatat o creștere a numărului cererilor înaintate de unele dintre companiile amendate, care au invocat „incapacitatea de plată”, în baza punctului 35 al Liniilor directoare privind amenzile.
Analiza efectuată pe baza datelor oferite de DG Competition indică o modificare semnificativă, în cursul ultimilor zece ani, în ceea ce privește tipurile de carteluri investigate de Comisia Europeană, în baza Regulamentului nr.1/2003 (European Commission, 2014a). În primul rând, cazurile investigate nu mai sunt concentrate în 43 principal pe produsele industriale și, în special, pe sectorul produselor chimice. Investigațiile Comisiei s-au diversificat, incluzând un număr mai mare de produse (cum sunt alimentele și produsele electronice de consum) și s-au extins la sectorul serviciilor (în special transporturile și serviciile financiare).
3.2.2. Evoluția valorii amenzilor impuse de Comisia Europeană în cazurile de cartel
Poziția fermă a Comisiei Europene în sancționarea participanților la carteluri este ilustrată de datele raportate de DG Competition, care arată creșterea spectaculoasă (de peste 11 ori) a valorii totale a amenzilor în perioada 2000-2004, la peste 3,16 miliarde de euro, în condițiile triplării numărului de cazuri investigate în care au fost impuse amenzi (European Commission, 2014a).
Majorarea valorii totale a amenzilor a fost substanțială și în perioada 2005-2009 (de circa 2,5 ori), la 7,97 miliarde de euro. În perioada 2010-2014 (până la 30 septembrie) amenzile totalizează 8,58 miliarde de euro (Tabelul 1).
Analizând evoluția în cursul celor zece ani de aplicare a Regulamentului Antitrust (nr.1/2003), constatăm creșterea de circa cinci ori a valorii totale a amenzilor impuse în perioada 2004 -2014, la circa 16,56 miliarde de euro, comparativ cu numai 3,33 miliarde de euro în perioada 1995-2004. Amenzile cele mai mari au fost impuse companiilor implicate în carteluri – cu excepția amenzilor record aplicate pentru abuzurile de poziție dominantă ale companiilor americane Intel Corporation (2009) – 1,06 miliarde de euro – și Microsoft Corporation (2004) – 497,196 miliarde de euro.
Tabel nr.1: Amenzile impuse de Comisia Europeană în cazurile de cartel în perioada
1990 – 2014
Sursa: European Commission, Cartel statistics, 30.09.2014
În ceea ce privește evoluția valorilor anuale ale amenzilor în perioada 2010-2014 (Tabelul 2), cel mai ridicat nivel s-a înregistrat în anul 2010 – circa 2,64 miliarde de euro, fiind urmat de o scădere de peste patru ori a valorii totale în anul 2011, la numai 614 milioane de euro, iar în următorii doi ani amenzile au crescut la un nivel anual de aproape 1,9 miliarde de euro. De menționat că valoarea anuală record a amenzilor impuse de Comisie în cazurile de cartel a fost atinsă în anul 2007 – circa 3,34 miliarde de euro.
Tabel nr.2: Evoluția valorii anuale a amenzilor impuse de Comisia Europeană în cazurile de cartel, în perioada 2010 – 2014
Sursa: European Commission, Cartel statistics, 30.09.2014
Referitor la clasamentul celor mai mari amenzi aplicate în cazurile de cartel, în perioada 1980-2014, datele publicate de Comisia Europeană (European Commission, 2014b) arată că primele zece amenzi se concentrează în perioada 2007-2014, excepția constituind-o amenda aplicată în anul 2001 companiei Hoffmann-La Roche, în cazul cartelului pe piața vitaminelor (Tabelul 3).
Amenda individuală record, de 715 milioane de euro, a fost impusă grupului francez Saint – Gobain, prin decizia Comisiei din 12 noiembrie 2008, pentru participarea la un cartel ce a funcționat în perioada 1998-2003 pe piața geamurilor pentru automobile și care a avut ca scop împărțirea pieței și schimbul de informații confidențiale privind livrările producătorilor implicați în cartel. În acest caz, suma amenzilor individuale impuse membrilor cartelului a totalizat 1,38 miliarde de euro. Pe următoarele două poziții se situează amenzile impuse, prin decizia din 5 decembrie 2012, companiilor Philips (circa 705,3 milioane de euro) și LG Electronics (circa 687,5 milioane de euro), pentru participarea la două carteluri pe piețele tuburilor pentru monitoare TV și monitoare de calculatoare, din Asia și Europa. Cartelurile au operat în perioada 1996–2006 și au avut ca scop fixarea prețurilor, restricționarea producției și alocarea cotelor de piață și a clienților.
Importanța acordată de Comisia Europeană practicilor comerciale anticoncurențiale pe piețele financiare este ilustrată de nivelurile ridicate ale amenzilor impuse, prin decizia din 4 decembrie 2013, în cazul cartelului constituit de șase bănci, în scopul manipulării indicilor de dobândă pe piața interbancară (EURIBOR și LIBOR). Comisia a amendat băncile implicate în cartel cu suma totală record de 1,712 miliarde de euro. Amenzile ridicate primite de Deutsche Bank AG (circa 465,9 milioane de euro) și Société Générale (circa 445,9 milioane de euro) se situează pe pozițiile 4 și 6 în clasamentul celor mai mari zece amenzi prezentat în tabelul următor.
Tabel nr. 3: Cele mai mari zece amenzi impuse în cazuri de cartel
Sursa: European Commission, Cartel statistics, 14.07.2014.
Comisia Europeană s-a confruntat deseori cu critici privind nivelurile prea ridicate ale amenzilor aplicate în cazurile de cartel, dar răspunsul a fost tranșant, precizând că rolul sistemului comunitar de sancționare a participanților la carteluri este și acela de a transmite un mesaj eficient de descurajare a unor astfel de încălcări grave ale legislației antitrust și chiar dacă s-ar lua în considerare sumele record ale amenzilor impuse în unele cazuri importante investigate în ultimii ani de Comisie, situate la circa 2,85 miliarde de euro pe an, această sumă reprezintă doar o parte din pagubele totale cauzate în fiecare an în țările UE de aceste înțelegeri ilegale. În mare parte, amenzile individuale aplicate de Comisie pentru participanții la cartel se situează mult sub limita stabilită de reglementările antitrust, de 10% din cifra de afaceri realizată pe plan mondial de compania membră a cartelului.
3.3. Provocări pentru sporirea contribuției politicii antitrust la consolidarea pieței unice și la creșterea economică a Uniunii Europene
Deși politica în domeniul concurenței reprezintă nu numai un pilon central al pieței interne unice, ci și un instrument indispensabil pentru corectarea disfuncționalităților pieței, creșterea productivității companiilor din țările membre, încurajarea inovării și relansarea creșterii în UE, există voci care reproșează Comisiei Europene fie că acționează într-o manieră „ultraliberală”, fie că acțiunea ei este contrară intereselor întreprinderilor din țările membre și competitivității lor în economia mondială.
Dinamica și complexitatea schimbărilor mediului economic, pe plan național și internațional, continuă să genereze provocări pentru aplicarea politicii antitrust. Pot fi evidențiate două provocări importante care au un impact major asupra activităților Comisiei Europene privind controlul respectării legislației în domeniul antitrust: ritmul rapid al schimbărilor tehnologice, în special în unele industrii, și integrarea sporită a producției și a lanțurilor de distribuție la scară globală. De asemenea, extinderea tot mai mare a piețelor de capital și creșterea rolului lor în economia UE fac ca efectele de distorsionare a concurenței generate de activitățile specifice să creeze riscuri sistemice grave pentru economiile țărilor membre și, ca urmare, aceste piețe trebuie să fie atent supravegheate de Comisia Europeană. În ultimii ani, Comisia a avut intervenții ferme împotriva practicilor comerciale anticoncurențiale din industria serviciilor financiare, declanșând investigații în cazuri de cartel ce implică importante bănci de investiții internaționale, brokeri, furnizori de informații financiare (Almunia, 2014a). Comisia consideră că aplicarea legislației antitrust pe piețele financiare internaționale are o importanță prioritară, deoarece pune accent pe necesitatea reglementării mai stricte și introducerii unor standarde etice mai ridicate pentru instituțiile financiare. În abordarea Comisiei, sectorul financiar, trebuie să devină mai sigur, mai transparent și mai axat pe finanțarea economiei reale (Almunia, 2014b).
În contextul crizei financiare și economice, necesitatea identificării unor soluții adecvate și eficiente a generat opinii diverse, incluzând atât argumente în favoarea unei poziții mai agresive împotriva dominanței marilor firme, cât și argumente în favoarea unei politici care să țină seama de condițiile economice existente, de efectele diferitelor tipuri de structuri ale pieței și de comportament al firmelor, de obiectivele generale ale politicii economice naționale. Comisia a constatat, din practica sa, o creștere a cazurilor de carteluri defensive, în care companiile decid, în mod ilegal, să reacționeze la înrăutățirea condițiilor pentru afaceri prin încălcarea legislației UE în domeniul concurenței.
Analizele Comisiei Europene arată că, după șapte ani deja de la declanșarea crizei financiare mondiale, se poate constata o deteriorare a încrederii cetățenilor europeni în capacitatea economiei de piață de a le satisface nevoile și de a le oferi oportunități. În cursul perioadei de criză economică, au fost exprimate opinii referitoare la necesitatea punerii în discuție a politicii în domeniul concurenței, invocând argumente privind nu numai aspecte pur economice, ci chiar funcționarea instituțiilor la nivel național și european. Specialiștii și-au exprimat îngrijorarea privind consecințele dezindustrializării țărilor din UE, pierderea de competitivitate a întreprinderilor față de unii parteneri din afara Uniunii sau ineficacitatea piețelor financiare. Comisia a avut permanent un răspuns ferm, precizând că aceste probleme serioase nu își mai găsesc rezolvarea prin măsuri protecționiste sau prin relaxarea aplicării normelor privind protecția concurenței ci, dimpotrivă, în contextul unei economii mondiale tot mai integrate, sunt necesare soluții moderne, iar imensa piață internă a UE, cu cei 500 milioane de consumatori, reprezintă principalul atu pentru a face față dificultăților economice generate de criză. Ca urmare, este necesară mobilizarea tuturor politicilor publice, inclusiv a politicii concurenței, deoarece aplicarea acestei politici asigură că piața funcționează în beneficiul întregii societăți, nu doar pentru profitul unora, prin orientarea economiei de piață către productivitate, investiții, inovare, astfel încât să se asigure îmbunătățirea strategiei de creștere economică durabilă a Uniunii Europene și să răspundă cât mai bine cererii consumatorilor europeni.
La doisprezece ani de la adoptarea Regulamentului nr.1/2003, se poate constata că aplicarea normelor antitrust stabilite de regulament a condus la rezultatele așteptate, iar impactul pozitiv asupra activității Comisiei s-a reflectat în eficiența cu care aceasta a folosit puterile sporite de investigare și sancționare a firmelor angajate în acorduri și practici anticoncurențiale. De asemenea, cooperarea strânsă între Comisie și autoritățile naționale de concurență (ANC), în cadrul Rețelei Europene a Concurenței (REC), a stimulat aplicarea coerentă a legislației antitrust de către toate autoritățile competente din Uniunea Europeană (Wils, 2013).
Comisia a identificat o serie de aspecte care necesită, in continuare, măsuri pentru creșterea eficienței activităților în cadrul REC:
-garantarea independenței ANC si a resurselor necesare pentru îndeplinirea responsabilităților acestora;
-asigurarea pentru ANC a unui set complet de instrumente de investigare și luare a deciziilor;
– asigurarea unor instrumente eficiente pentru impunerea unor amenzi proporționale cu gravitatea încălcărilor legislației antitrust și cu efecte maxime de descurajare, precum și pentru aplicarea de către statele membre a unor programe de clemență cât mai bine concepute.
În cadrul conferinței organizate în martie 2014 de Comitetul Antitrust al International Bar Association (IBA), Joaquín Almunia, vicepreședintele Comisiei Europene și comisarul pentru politica în domeniul concurenței a prezentat rolul important pe care îl are, în contextul integrării economiei mondiale, cooperarea autorităților de concurență din întreaga lume, pentru a crea condiții de operare echitabile pentru toate companiile, pe piețele internaționale (Almunia, 2014c).
DG Competition are o experiență îndelungată de cooperare cu cele mai importante autorități de concurență din alte țări, în special din SUA. Dialogul constant cu aceste autorități, în ceea ce privește inițiativele referitoare la politica de protecție a concurenței și în cazurile individuale de încălcare a legislației în domeniu a condus la rezultate pozitive în practica executivului UE. Comisarul Almunia a precizat că, în contextul integrării globale a afacerilor, este imperativă extinderea și întărirea cooperării autorităților de concurență, atât la nivel bilateral, cât și în cadrul Rețelei Internaționale a Concurenței (RIC), forumul multilateral care include în prezent 130 de agenții din țări de pe toate continentele, deoarece deciziile autorităților de concurență au importante implicații economice, sociale și politice, contribuind la îmbunătățirea condițiilor de afaceri, la o distribuție mai echitabilă a bunăstării și a oportunităților de creștere durabilă.
În abordarea Comisiei Europene, întărirea cooperării în cadrul RIC oferă posibilitatea de a stabili standarde internaționale și de a promova convergența reală în aplicarea politicii și legislației în domeniul concurenței. Pe termen lung, menținerea unor reglementări și standarde de aplicare divergente ar putea afecta creșterea economică pe plan mondial. Dezvoltarea unor standarde comune ridicate de transparență, independență și imparțialitate presupune, în special, ca autoritățile de concurență să fie suficient de puternice și respectate pentru a rezista oricărei interferențe din partea cercurilor politice și de afaceri. Investigațiile trebuie să se bazeze doar pe criteriile care sunt conforme cu cerințele controlului exercitat de autoritățile de concurență. De asemenea, analizarea cazurilor și deciziile luate de acestea nu trebuie să fie afectate de naționalitate, statutul sau mărimea companiilor investigate.
Convergența în aplicarea legislației antitrust va permite reducerea sau chiar eliminarea riscurilor de a obține rezultate diferite în urma investigării acelorași cazuri de încălcare a legislației antitrust. Cel mai clar exemplu în acest sens este acțiunea autorităților de concurență pentru a descoperi și sancționa marile carteluri internaționale. Succesul în investigarea unor astfel de cazuri foarte grave de încălcare a legislației antitrust depinde, în mare parte, de abilitatea autorităților competente de a-și coordona investigațiile în cadrul diferitelor jurisdicții, de exemplu prin sincronizarea inspecțiilor.
CONCLUZII
În urma analizei detaliate a informațiilor și a legislației europene în materie se poate concluziona ca procesul de reformă a politicii UE în domeniul antitrust a creat cadrul adecvat și instrumentele necesare Comisiei Europene și pentru a răspunde rapid și eficient la provocările cu care s-au confruntat în cursul ultimului deceniu statele membre, în contextul globalizării și al crizei financiare și economice internaționale, prezervând totodată principiile fundamentale ale acestei politici, chiar și sub presiunile create de dezbaterile și controversele privind piața unică și tendințele protecționiste. Abordarea activă a Comisiei în ceea ce privește sancționarea, fără excepție, a încălcărilor legislației antitrust, în calitate de gardian al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene și, în special al pieței unice, este cu atât mai importantă în condițiile dificile ale crizei economice. Companiile nu trebuie să fie lăsate să invoce condițiile dificile ale crizei ca o scuză pentru a se angaja în practici anticoncurențiale care, pe termen lung, ar avea efecte dramatice asupra economiei europene și a consumatorilor.
Comisia Europeană va continua să extindă și să intensifice cooperarea cu organizațiile omoloage, inclusiv din țările emergente, ca răspuns la globalizarea economiei mondiale, care face ca, în aproape fiecare industrie, tot mai multe companii să opereze pe mai multe continente și să utilizeze lanțuri de distribuție care se întind în întreaga lume. În acest cadru nou și care se dezvoltă foarte rapid, numărul de cazuri care pot fi investigate de autoritățile de concurență în diferite țări ale lumii va crește, iar abilitatea de a proteja concurența „pe merit”, de a stimula inovarea și de a menține piețele deschise și concurențiale va depinde de modul în care autoritățile de concurență vor reuși să stabilească un set comun de principii și obiective pentru aplicarea politicii și legislației în domeniul concurenței.
Atât în teoria cât și legislația din domeniul concurenței, practicile anticoncurențiale sunt grupate de regulă, în înțelegeri între agenți economici și abuz de poziție dominantă. La rândul lor, înțelegerile dintre agenții economici pot fi clasificate în înțelegeri pe orizontală (între concurenți care actționează pe aceeași piață)-denumite și carteluri, și înțelegeri pe verticală (între agenți economici aflați într-o relație de vânzător-cumpărător). Cartelul reprezintă un acord prin care un grup de agenți economici producatori sau distribuitori ai aceluiași produs fixează anumite prețuri sau își împart piața: în practică aceste aranjamente constau în general, în fixarea prețurilor, limitarea producției, împărțirea piețelor, alocarea clientților sau teritoriilor, licitații trucate sau combinații ale acestora. În înțeles larg, cartelul este sinonim cu o formă explicită de înțelegere secretă între firme, în detrimentul altor agenți economici și/sau al consumatorilor.
La nivelul anului 2016 pe care deja îl parcurgem în noul context al globalizării, detectarea și pedepsirea cartelurilor constituie o provocare continuă pentru autoritățile în domeniul concurenței, la nivelul UE, dar și din statele membre. Comisia Europeană are la dispoziție o serie de instrumente pentru o acțiune eficientă în domeniul antitrust, în special împotriva cartelurilor, constituite de firme pe diferite piețe, în vederea stimulării creșterii economice și a competitivității în cadrul UE.
Comisia Europeană practică o politică preventivă în aplicarea legislației antitrust, iar acțiunea în cazul încălcării de către firme a normelor antitrust este întărită și prin creșterea eficacității sistemului de stabilire și impunere a amenzilor. Aceasta are un scop preventiv și, ca urmare, trebuie să fie îndeplinite două obiective: pedepsirea și descurajarea. Amenda trebuie să aibă un rol punitiv pentru compania care a încălcat legislația antitrust, dar trebuie, de asemenea, să descurajeze puternic atât compania în cauză, pentru a nu mai repeta infracțiunea, cât și orice altă companie, care ar intenționa să participe la un cartel. Companiile, care urmăresc profitul, pot fi descurajate doar dacă sancțiunea aplicată depășește câștigul pe care se așteaptă să îl obțină prin infracțiune, având în vedere riscul de a fi descoperite și amendate.
Sintetizând, pot afirma că procesul de integrare a pieței interne a Uniunii Europene este condiționat de prevenirea și corectarea disfuncționalităților piețelor generate de nerespectarea de către agenții economici a „regulilor jocului” instituite de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Aceste condiționalități determină specificitatea reglementărilor în domeniul concurenței, care reprezintă „nucleul dur” al funcționării pieței interne a Uniunii Europene. Aplicarea eficientă a legislației antitrust este o premisă obligatorie pentru menținerea mediului concurențial pe piața internă a Uniunii Europene, în care companiile să aibă suficiente stimulente pentru a concura pe baza meritelor proprii, cu firmele ce dețin poziții importante pe piață, pentru a deveni mai eficiente, mai inovatoare și mai competitive pe piețele internaționale, iar consumatorii să beneficieze de avantajele oferite de piața unică. Comisia pune accent pe consolidarea culturii respectării concurenței de către toate companiile din țările membre, astfel încât să se asigure o mai bună funcționare a pieței interne a Uniunii Europene și să fie evitate în viitor comportamente pe piață de tipul celor care au generat criza financiară și economică.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Concurenta (ID: 112135)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.