Concubinajul Si Politici DE Protectie A Copiilor Nascuti In Afara Casatoriei

CONCUBINAJUL ȘI POLITICI DE PROTECȚIE A COPIILOR NĂSCUȚI ÎN AFARA CĂSĂTORIEI

CUPRINS

Introducere

Lucrarea de față prezintă analiza unui fenomen social care capătă din ce în ce mai multă amploare: nașterile apărute în cadrul cuplurilor ce trăiesc în concubinaj.

În contextul în care concubinajul a devenit un fenomen social foarte important care a atins și în țara noastră cote alarmante manifestându-se în concordanță cu fenomenul similar din statele Uniunii Europene, specialiștii afirmă că rezultatul acestui fenomen, copii, se află într-o situație legală de protecție și asistență socială dezavantajată și necesită o atenție sporită prin intermediul diferitelor politici sociale atât naționale cât și europene.

Îmbătrânirea populației tării noastre și scăderea ratei natalității la 2,1pe cap de locuitor coroborate cu nașterea acestora în afara unui cadru familial legal, adică în cadrul familiei recunoscute de societatea civilă, determină o atenție sporită a societății civile asupra principalilor actori afectați: copiii.

Lucrarea este organizată în patru capitole,dintre care primele două abordează o serie de probleme teoretice legate de evoluția grupului familial și al cadrului lor de analiză, perspectivelor de abordare în sociologie ale conceptului de familie (am insistat asupra funcțiilor de bază ale familiei, ca parte esențială a societății în care trăiește), ale concubinajului ca formă modernă de conviețuire ca urmare a transformărilor apărute în familia nucleară ( am acordat o atenție deosebită instituției ce pune baza legală a familiei, căsătoria, și comportamentelor nupțiale ce apar în cadrul ei), concubinajul și responsabilitatea de creștere a copiilor, precum și politicile de protecție a copiilor din familiile monoparentale (datorită faptului că în țara noastră copii proveniți din concubinaj sunt analizați de regulă în cadrul familiei monoparentale, neexistând o instituție specializată strict cu monitorizarea acestora).

În ultimele două capitole am prezentat partea practică a lucrării mele de licență și concluziile finale. Am ales ca și parte de cercetare analiza măsurilor luate în țara noastră în ceea ce privește protecția socială a copiilor proveniți în afara căsătoriei. Obiectivul acestei cercetării a fost acela de a argumenta importanța pe care trebuie să o acorde și societatea românească familiilor care se constituie și procrează aflându-se în starea de concubinaj, statut nerecunoscut la nivel României, proiectul de lege redactat în acest sens, cu scopul de a recunoaște familiile care trăiesc în concubinaj nu a fost acceptat. De asemenea mi-am propus ca prin această cercetare să trag un semnal de alarmă în ceea ce privește creșterea procentuală a acestui fenomen care poate pune în pericol dezvoltarea normală a familiei și societății, datorată și faptului că, în țara noastră, sistemul de protecție socială se află în dificultate. În cadrul capitolului dedicat concluziilor am analizat comparativ percepțiile sociologului român Maria Voinea și renumitului cercetător britanic Antony Giddens cu privire la situația acestui fenomen în Marea Britanie și în România.

Capitolul I.

Sociologia familiei

1.1 Evoluții istorice ale grupului familial și cadrul conceptual de analiză

Familia este poate cea mai importantă parte a cadrului social din care facem parte, fiind cel mai cunoscută ca „celula de bază a societății”. Încă din cele mai vechi timpuri, în toate civilizațiile, oamenii și-au întemeiat familii. Marina Voinea afirma că: “Familia este una din realitățile sociale cele mai intime nouă. Este, poate, fenomenul social cel mai …familiar. În toate societățile oamenii întemeiază familii, deși deseori aceste familii sunt diferite de tipul de familie cu care suntem obișnuiți în prezent”.

În plan general valabil o definiție exactă a conceptului de familie nu există, dar orice individ o poate explica mai mult subiectiv, din prisma sentimentelor, decât obiectiv, datorită experiențelor proprii raportându-se la familia din care face parte sau la familiile pe care le întâlnește în societatea în care trăiește.

Din punct de vedere sociologic familia este grupul social cel mai întâlnit, caracteristic tuturor societăților. Conform Dicționarului de sociologie, ea este „grupul social ai cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii “. Fiecare societate are o anumită formă de organizare proprie și acest fapt se observă și din punct de vedere al alcătuirii familiei sub formă de sisteme denumite “sisteme familiale”. Acestea sunt analizate din două perspective: una socială, așa cum am vazut mai sus, familia fiind definită ca un grup social ce are la bază relații de rudenie și cooperare, și cealaltă juridică. Din perspectiva juridică, familia este un grup de indivizi care are anumite obligații și drepturi reglementate din punct de vedere legal.

În esență familiile sunt grupuri sociale primare care variază în funcție de societățile din care fac parte și care au suferit modificări de-a lungul timpului. Din punct de vedere istoric funcția lor esențială a fost de a contribui la supraviețuirea economică de bază a membrilor familiei, astfel, structura lor s-a adaptat de multe ori la economia, precum și la ideologiile culturale specifice societății în care trăiau pentru a putea supraviețui. Indivizii au observat că dacă își vor pune în comun resursele lor de hrană, apă, unelte etc. și vor locui împreună au mai mari șanse de supraviețuire, decât dacă vor alege să trăiască separat.

Oamenii de știință au identificat din perspectivă socio-istorică patru perioade de timp ale evoluției omenirii: perioada vânătorilor și culegătorilor (de căutare a hranei); perioada agrară sau agricolă, în care oamenii au început să-și cultive singuri plantele și să crească animale; perioada industrială, o dată cu aceasta începând modernizarea societății în toate sectoarele sale de activitate și perioada serviciilor sau contemporană bazată pe o societate de consum. În fiecare dintre aceste perioade familia s-a manifestat în moduri diferite suferind modificări, însă “nucleul familial” așa cum este numit de către Ioan Mihăilescu, rămâne în continuare același în toate societățile: o familie considerată ca fiind normală este alcătuită din doi adulți, căsătoriți și copiii lor necăsătoriți având o reședință comună. Acest model aparține familiei nucleare. În multe societăți tradiționale familia a avut un caracter mai lărgit, din ea făcând parte în afara de cei doi soți și copiii lor, și alți membrii, legați prin relații de rudenie, aceasta fiind cunoscută ca familia lărgită.

Vânatul primitiv și culesul roadelor au fost înainte de descoperirea agriculturii. În astfel de economii rudimentare, un grup de nomazi au trăit ca vânători și culegători, câteodată supraviețuind la limită. De la toți membrii unui grup – bărbați, femei și copii – se aștepta să contribuie la producerea hranei. În traiul de subzistență, să îi ajuți pe cei slabi, pe cei care nu produceau hrană, amenința adesea supraviețuirea grupului, din acest motiv numărul populației era ținut sub control prin metode ca: avort, pruncucidere și câteodată abandonul celui în vârstă. Mulți cercetători cred că exista un grad relativ de egalitate socială în societățiile culegătoare deoarece multe din ele nu aveau resurse suficiente pentru a putea supraviețuii, iar conceptul de proprietate privată sau cel de părinte biologic nefiind existente. Mariajele erau mai degrabă informale, ușor dizolvabile și se punea mai puțin atenția pe virginitatea femeii, pe paternitate sau uniuni maritale pe termen lung. În societățile de vânătoari și culegători mai puțin nomadice se accepta poliandria ca o regula de „căsătorie”: femeile puteau să aibă mai mulți soți și copiii primeau numele clanului mamei promovându-se astfel matriarhatul. Maria Voinea considera că femeia era asociată cu “rodnicia pământului”. Mariajul poliandru și familiile matrilocale, în care bărbatul venea să locuiască în familia soției au fost găsite în Hawaii și în cadrul populațiilor native din America, sud-estul Asiei și vestul Africii.

Până recent, era comun, pentru cercetătorii care s-au ocupat cu studiul familiei, în contextul relațiilor interculturale, să folosească o paradigmă de dezvoltare socială care a văzut toate familiile ca familii care evoluează din simple entități primitive la societăți care au la bază industrializarea. Premiza că economiile timpurii, cum ar fi acelea care se bazau pe vânatul animalelor și culesul plantelor, evoluează invariabil în economiile moderne este greșită. Economiile care se bazează pe vânat și cules se găsesc și azi, cu un anumit nivel scăzut de tehnologie și practici culturale diverse care au o puternică structură tradițională (triburile din Africa: cultura Falii, grupul khoisian, etc. ). Cele mai multe nu mai sunt nomadice și au câștigat controlul considerabil asupra mediului înconjurător creând sisteme sociale, politice și de rudenie complexe. Cu toate că supraviețuirea e la limita sărăciei, asta nu a exclus dezvoltarea în interiorul grupului unor sisteme stratificate de tip cutumiar prin care se stabilește accesul membrilor la resurse sau statut social cum ar fi cele de vindecători, vânători sau șefi de trib.

Deși diferențierile între membrii grupului nu erau o raritate în societățile de vânători și culegători, inegalitățile sociale au început să apară cu precădere acum 9000-12000 de ani în Orientul Mijlociu când cultivarea plantelor a dus la dezvoltarea economiilor agrare bazate pe recoltare și deținerea de pământ. Pentru cercetători, crearea economiei agrare a marcat începerea civilizației, definită ca o societate așezată care a devenit din ce în ce mai complexă și bazată pe relațiile ierarhice dintre oameni. Economiile agrare la scara mică au pavat calea spre o mai bună economie agrară, care a transformat cultivarea și domesticirea animalelor într-o îndeletnicire majoră a tuturor membrilor familiei. O dată cu apariția acestor economi a apărut și conceptul de bun personal al muncii și alte resurse naturale, drepturi de moștenire, creșterea iobăgiei și sclaviei, crearea legilor politice și economice care să-i protejeze pe cei bogați.

Economia așezată a crescut populația, a crescut producția și specializarea ocupațiilor și instituțiilor. “Agricultura a determinat apariția unei societății de tip calitativ superior celei anterioare și asta mai ales pentru faptul că numărul celor ce pot fi hrăniți pe același teritoriu era mult mai mare”.

Deși numărul de „locuri de muncă” a crescut printre economiile agrare și agricole aceștia au fost despărțiți în elite și țărani, proprietari de teren și cei fara teren agricol sau aristocrație și masele de oameni. Războiul și ridicarea armatelor au iesit odată cu economiile de tip agrar și agricol, și au devenit semnificative în subordonarea și stratificarea populației. Împărțirea socială între oameni în Europa Medievală era adesea rezultatul sistemului de stratificare al statului, armata fiind cea mai importantă putere socială, iar statutul legal al unui individ era venit prin nașterea de copii în cadrul propriei familii, pe baza aceasta i se atribuiau drepturi și privilegii.

Familia a fost reformată treptat cu descoperirea agriculturii, de exemplu dreptul de a deține pământ și de a fi moștenit de către moștenitori legitimi, a însemnat ca rolul femeii, care fusese considerată în societățile agricole de tip matriarhat asemenea unei zeițe a rodniciei, să scadă, ea devenind sclava bărbatului și astfel apare patriarhatul. Mai degrabă decât rudenia, căsătoria a devenit centrul vieții familiei și a fost bazată pe o relație contractuală între bărbați, femei și rudele grupului.

Statutul de „deținere a unei femei”, era evident în societățile cum ar fi Roma și Grecia Antică, unde femeile erau luate de soții doar pentru a da naștere unor moștenitori legitimi. Referitor la acest fapt Maria Voinea considera că “primul efect al dominației absolute a bărbatului se manifestă în forma intermediară a familiei patriarhale”, iar Engels vedea acest fapt ca pe o “răsturnare a matriarhatului ce a însemnat înfrângerea pe plan istoric și mondial a sexului feminin”. Moda mariajelor între elite era de obicei îmbrățișată, cel putin ideologic, de către celelalte clase sociale, chiar și atunci când nu aveau resursele necesare să se conformeze unei astfel de ideologii. Prin intermediul lui Ioan Dunăreanu descoperim că și pe teritoriul României, prin căsătorie femeia devenea proprietatea bărbatului, “din capabilă anterior căsătoriei, odată căsătorită, devenea incapabilă din punct de vedere civil; ea nu putea încheia nici un fel de convenție fără autorizația soțului, nici chiar pentru administrarea bunurilor ei proprii, nu putea porni judecată și nici să execute o profesie fară autorizația lui”. Concentrarea pe legalizarea căsătoriilor în funcție de statutul social și dominanța masculină a continuat și în perioada modernă, deși au apărut încercări ale femeii de a contribui la bugetul familiei mai ales o dată cu apariția industrializării.

“Devierile de la tradițíonalism și, totodată, evoluția către modernitate au ca punct de plecare industrializarea”, după cum afirmă Apostu Iulian .

Industrializarea a început în Anglia secolului al XVIII-lea. O dată cu apariția manufacturilor a început deplasarea a mii de muncitori agricoli către mediul urban în căutarea unui loc de muncă. Astfel au apărut schimbări în structura familiei scăzănd numărul de membrii ai familiei, separându-se de comunitatea care o înconjura și creând premisa primelor resurse de independență. Când modul industrial de producție a crescut, oamenii au devenit salariații și femeile au fost lăsate acasă. La începutul anilor 1800 s-a produs o deteriorare constantă a puterii politice și juridice a femeilor. Instanțele din 1824 au stabilit infama "regulă de bază", care permitea bărbaților să își bată soțiile, pe lângă acest fapt femeile nu aveau dreptul de a vota.

La începutul secolului al XX-lea lucrurile s-au schimbat în mai multe moduri. Femeile au dobândit în forță un număr cât mai mare de locuri de muncă, chiar și în învățământul superior. Astfel statutul social al femei, în special în Statele Unite se schimbă, reușind să dobândească dreptul de vot al femeilor în anul 1917. Pe de altă parte, legi care protejau femeile de violența domestică s-au schimbat semnificativ.. “ Femeile, mai întâi, care refuză să mai fie considerate un simbol de fertilitate își cer dreptul la cuvânt, la dorință, la libertate, la sufle.”.

Treptat li s-a acordat o atenție sporită relațiilor intrafamiliale bazate pe sentimentul de iubire și respect reciproc. Tinerii puteau să devină independenți din punct de vedere economic, nu prin intermediul agriculturii, ci prin munca în industrie. O dată cu această independență economică, s-a produs și o depărtare de valorile tradiționale care presupuneau ca partenerul de viață să fie stabilit în cadrul familiei de către părinți, în funcție de averea și statutului social al acestuia. Referitor la toate acestea sociologul britanic Anthony Giddens observa că aceste diviziuni de clasă între cei săraci, aparținând clasei muncitoare specializate și cei care aparțineau clasei de mijloc sau celei superioare mențineau mari variații în structura familiei.

Ca urmare a acestor mutații sociale și economice familia a căpătat o nouă dimensiune și apare în prezent sub forma familiei nucleare în care funcția afectivă are un rol foarte important. Iubirea, respectul reciproc și întrajutorarea sunt văzute ca reguli de bază în întemeierea unei familii moderne. În care ambilor părinți le revine responsabilitatea să-și educe copii.

1.2 Tipologia și funcțiile familiei

Așa cum am observat, familia reprezintă una din cele mai vechi forme de asociere umană, ce apare sub forma unei instituții stabile cu rânduieli fundamentale atât pentru indivizi cât și pentru societate. Astfel că familia este cadrul natural în care se fixează locul individului în sistemului social, prin dezvoltarea unui cadru general de dezvoltare și adaptare la nevoile sale și la cerințele celorlalți. Robert Merton afirma că „familia reprezintă cea mai importantă <curea de transmisie> a normelor culturale din generație în generație”, însă acest fapt variază în funcție de structura pe care este construită aceasta. Pentru a putea distinge caracteristicile structurii familiale Ioan Mihăilescu propunea ca acestea să se facă în raport cu două criterii:

cantitativ (componența numerică și rețeaua de statusuri și roluri familiale);

calitativ (diviziunea rolurilor în cadrul familiei și modul de exercitare a autorității);

Componența numerică variază de la tipul larg al familiei extinse (care este alcătuită dintr-un număr mare de persoane, putând să ajungă și la 30- 40 de membrii, deoarece se întâlnesc mai multe familii și mai multe generații în cadrul aceleiași rezidențe) la tipul restrâns prezent în familia nucleară, alcătuită din 3-4 persoane( soțul, soția și copii acestora).

Fiecare societate în parte și-a format propriile modele cu privire la numărul optim al populației, la numărul membrilor unei familii și la modele culturale pe care le promovează. Familia lărgită este specifică societăților tradiționale și s-a regăsit în spațiul european până în secolul al XX-lea. În prezent societatea modernă a generalizat modelul familiei nucleare alcătuită din cuplul conjugal și descendenții acesteia. O dată cu aceasta au apărut și structuri familiale incomplete de tip monoparental sau fără descendenți.

În interiorul structurilor familiale atipice sau incomplete se pot întâlnii următoarele forme de manifestare:

– familii compuse din mama cu copil (copii) acesteia sau înfiați;

– familii alcătuite din tata cu copil (copii) acestuia sau înfiați;

– cuplul căsătorit fară descendenți;

– familii de orfani neinstituționalizați;

Specificitatea și caracteristicile familiei sunt date de ansamblul statusurilor și rolurilor care au o relație de intercondiționalitate completându-se și influențându-se în permanență.

„Statusul exprimă poziția de bază a unei persoane în cadrul unui grup și comportamentele așteptate în mod legitim de la cei în raport de care se definește persoana în cauză, iar rolul reprezintă ansamblul de comportamente normate, standard asociate statusurilor”. El definește conduita așteptată de la cel care ocupă un anumit status. Astfel că statusul este un ansamblu de privilegii și îndatoriri, iar rolul este îndeplinirea acestor privilegii și îndatoriri.

În cadrul familiei rolurile sunt fixate după mecanismele statusurilor și sunt asociate indivizilor în funcție de calitatea pe care o au în interiorul grupului: soț, soție, fiu, fiică, bunic, bunică. Fiecărei persoane îi corespund anumite statusuri și roluri specifice astfel că se poate vorbi despre o diviziune a rolurilor și statusurilor ce antrenează o bogată și diversificată rețea de relații sociale. Tocmai această varietate și distribuție a relațiilor sociale oferă direcții și modalității specifice pe pe baza cărora sunt mobilizați membrii grupului să participe la viața acestuia pentru a asigura unitatea și coeziunea familiei.

Rolurile conjugale au o structură extrem de complexă și cuprind sentimente, gesturi și acțiuni care conferă familiei o serie de particularități pe care nu le întalnim la alte grupuri sociale.

Astfel din perspectiva rolurilor conjugale Maria Voinea distinge două tipuri de familii:

„1.Familii în care rolurile conjugale sunt asumate corespunzător cerințelor și exigențelor normalității funcționale a cuplului.

2.Familii în care rolurile conjugale sunt realizate parțial și nesatisfăcător, pe fondul unei stări de indiferență sau tensiune.”

Succesul mariajului depinde de capacitatea partenerilor de a-și asuma rolurile conjugale, de a-și satisface nevoile și dorințele specifice.

Oamenii de știință au observat că familiile pot fi cercetate în funcție de mai multe criterii sociale, culturale, economice etc., formând variate tipuri familiale după cum afirmă și Petre Iluț: „Când ne referim, prin urmare, la tipologia familiei trebuie să avem în vedere că putem găsi aproape o infinitate de criterii (și tipuri), dar că multe din ele nu au aproape nici o relevanță epistemică (familie activă, familie pasivă, de pildă), că unele au o funcție conjuncturală (în cercetări pe diferite teme), după cum există tipuri de familie care au o valoare științifică generală pentru sociologia familiei)”.

În funcție de membrii care o alcătuiesc întâlnim familiile formate din mai mulți parteneri de acelați gen precum cele în care bărbatul are mai multe soții numite familii poligenice sau cele în care femeia este soția mai multor bărbați denumite familii poliandrice. Aceste cazuri mult mai restrânse, caracteristice, de regulă, decât anumitor societății cu o cultură determinantă.

Familiile cele mai răspândite sunt cele monogame, alcătuite din parteneri de același gen clasificate în familii lărgite sau extinse și familii restrânse. După cum ușor ne putem da seama familiile lărgite sunt alcătuite dintr-un număr mare de membrii, pe lângă părinți și copii se mai întâlnește și familia de origine a unuia sau altuia dintre părinți și alte rude, frații și/sau surorile soțului sau soției, unchi, mătuși. etc., care au aceeași reședință. Ea se află sub autoritatea celui mai în vârstă membru al grupului și sunt specifice îndeosebi mediului rural și societăților tradiționale. În societățile din mediul urban întâlnim cu precădere tipul de familie restrânsă alcătuite din soț, soție și din copiii acestora denumită și familie nucleară. O dată cu trecerea timpului acest tip de familie a devenit forma dominantă inclusiv în mediul rural datorită schimbării structurii sociale. Aceste schimbări ale societății moderne au determinat apariția unor noi tipuri de familii, precum familiile de homosexuali formate din parteneri de același sex sau familia de interacțiune compusă din membrii aceleiași familii care însă nu au domiciliul comun și de obicei nici aceeași localitate de domiciliu, dar care păstrează anumite legături exemplificate în: vizite permanente, ajutoare financiare etc. Acest tip de familie se regăsește ca urmare a schimbării locului de muncă a unuia dintre parteneri în altă localitate sau altă țară.

Pentru definirea tipurilor familiale un alt criteriu poate fi numărul de părinți existenți distingând familii biparentale (în care se regăsesc atât tatăl cât și mama) și familii monoparentale în care există doar unul dintre părinți, acest fapt survine fie în urma decesului, divorțului sau a liberei alegeri de a devenii părinte unic. Sociologia familiei a studiat cu precădere caracteristicile acestui tip familial și a observat o creștere procentuală a fenomenului ce reprezintă un pericol pentru normativitatea familiei, cât și pentru societate. De regulă responsabilitățile mamei, ca părinte singur,se amplifică întrucât ea trebuie să suplinească și rolul tatălui absent, care avea rol de agent securizant, sprijin economic, model familial. Cercetările realizate în acest domeniu au relevat că persoanele cu risc crescut de a forma o familie monoparentală sunt în general cele de gen feminin, tinere care au un nivel scăzut de școlarizare și provin din medii familiale dezorganizate.

O altă clasificare a familiei este cea care vizează cultura și tradițiile membrilor. Astfel întâlnim familii în care partenerii aparțin aceleiași culturi, care respectă aceleași tradiții, au valori comune și familii mixte în care parteneri aparțin unor culturi diferite.

O dată cu delimitarea tipologiilor familiei observam că există o varietate de deosebiri între acestea fapt ce implică avantaje și dezavantaje ale fiecărui tip de familie. Dar cum în secolul al XVI-lea, scriitorul și omul de stat englez Thomas Morus a descris o societate perfectă complet organizată pe baze raționale, mulți cercetători au încercat să descopere tipul familiei ideale.

Societatea utopică a lui Morus se baza pe o Republică, unde toate proprietățile erau comune și în care existau numai părțile bune ale unei societăți, de exemplu exista egalitate între toți cetățenii, lipsa războaielor, sărăcie, mizerie sau a bolilor. Era o societate cu puține legi, în care nu existau avocați și nu-și trimitea cetățenii la război, deoarece armata ei se baza pe mercenari recrutați din cetățile vecine. Cu toate că era o societate utopică, ea a reprezentat tipul de societate în care orice cetățean și-ar fii dorit să locuiască și după modelul căreia s-au cerut legi și s-au creat valori. Tot astfel în cazul familiei, sociologul român Maria Voinea a căutat tipul ideal pe care l-a definit ca fiind cel al familiei proletare. Aceasta apare în capitalism având la bază relațiile dintre bărbat și femeie. Pentru a susție că aceasta reprezintă idealul afirma: „Pe soți nu îi unește setea de câștiguri, ci simpatia, dragostea reciprocă, munca constructivă, lupta în comun pentru cele mai bune idealuri ale omenirii”. Astfel odată cu lipsa conceptului de bun propriu nu apar nici sentimente de ură și invidie pe avutul celor din jurul lor.

După cum am observat familia reprezintă o forma a relațiilor sociale dintre oamenii care au legături de rudenie sau de căsătorie. Tot sociologul de origine română Voinea Maria a definit în cadrul Dicționarului UNESCO familia ca „formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie care unește pe soți și pe descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, economic și spiritual”. Iar aceasta îndeplinește o serie de funcții de care depinde întreaga sa structură.

Funcția determină o structură coerentă de activități similare care au menirea să asigure identitatea acestui grup primar, existența lui, corectă de dezvoltare și adevărata sa relaționare cu mediul din care face parte. “Un lucru sau un fenomen există atata timp cât îndeplinește anumite funcții în care nu poate fi substituit”. Astfel din punct de vedere conceptual putem afirma că funcțiile familiei reprezintă „totalitatea responsabilităților ce revin familiei în cadrul arhitectonicii de ansamblu a activității economico-sociale într-o anumită perioadă istoricește determinată”.

Sociologii au dat diferite clasificării ale acestor funcții. După cercetătorul american R Hill , șase sunt funcțiile ce sunt așteptate ca familia să le îndeplinească atât pentru membrii ei cât și pentru societate: Ele sunt:

subzistența fizică a membrilor familiei prin producerea de hrană, adăpost și îmbrăcăminte;

mărirea numărului de membrii prin reproducere;

socializarea copiilor pentru rolurile de adulți în familie și alte grupuri sociale;

menținerea ordinii în cadrul familiei și între membrii familiei și străini;

menținerea moralului și motivației pentru a îndeplini sarcini în familie și alte grupuri sociale;

producerea și distribuirea de bunuri și servicii necesare pentru menținerea unității familiale.

Un fapt foarte important de precizat este acela că funcțiile familiei sunt delimitate din punct de vedere social și din punct de vedere juridic.

În știința dreptului I. Albu consideră că familia îndeplinește trei funcții și anume:

funcția naturală, de perpetuare a speciei umane;

funcția educativă;

funcția economică.

H. H. Stahl face o delimitare mai clară a funcțiilor familiei împărțindu-le în funcții interne și funcții externe după cum urmează:

funcții interne, prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecțiune, securitate și protecție, acestea fiind: funcții biologice și sanitare; funcțiile economice; funcții de solidaritate familială; funcții pedagogico-educative și morale .

funcții externe care prevăd relația familiei cu exteriorul.

După cum ușor putem observa funcțiile familiei sunt înțelese și interpretate în mod diferit de fiecare autor în parte, dar putem considera că fundamentale sunt următoarele funcții ale familiei:

1. funcția biologică sau reproductivă. O condiție esențială pentru supraviețuirea fiecărei societăți și culturi este ca indivizii să se reproducă. Acest proces are loc cu preponderență în cadrul familiei. Dacă în societățile de tip tradițional aceasta era funcția de bază, o dată cu transformările apărute în societate în unele familii se pune mai mult accentul pe împlinirea sexuală, decât pe nașterea copiilor. Acest lucru depinde de tipul de educație avut, de credințele religioase și de cultura din care face parte, dar și de caracteristicile psihice și fizice ale partenerilor.

2. funcția economică. Încă de la apariția primelor comunități familiale această funcție a avut un rol primordial. Ea presupune colectarea de resurse materiale suficiente pentru toți membrii familiei și punerea acestora în comun pentru constituirea unei gospodarii unite care are la bază un buget pe care il administrează toți membrii familiei în funcție de câștigurile primite și cheltuielile efectuate. Prin asigurarea acestei funcții de bază, familia își poate îndeplinii și celelalte funcții.

Pentru desfășurarea normală a familiei această funcție este realizată de ambii parteneri cărora „le revine sarcina de a asigura, prin contribuția lor, o serie de condiții de ordin material (locuință, mobilier, obiecte de uz casnic, îmbrăcăminte etc.)”.

3. funcția de socializare. „Iubirea și schimbul sunt două extreme ale unei linii continue de-a lungul căreia pot fi reprezentate toate relațiile umane”. Familia este una dintre principalele instituții socializatoare ale societății. În cadrul ei, copilul își însușește normele și valorile sociale, devenind apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății. Socializarea devine esențială pentru integrarea socială a copiilor. Eșecurile acesteia în familie au consecințe negative asupra copilului.

Funcția de socializare mai poate fi numită funcția de educare sau educațională pe care părinții o pot exercita într-un mod direct sau în mod indirect (prin conduita părinților și modul lor de acțiune). În cadrul funcției educaționale a familiei – se pot derula anumite dimensiuni: „instrucțional formativă; psihosocială; social-integrativă; cultural-formativă”.

În opinia unor autori funcția socializatoare a urmat, în timp, o traiectorie descendentă, datorită faptului că societatea a dezvoltat un sistem care a preluat această responsabilitate format din grădinițe și școli. În schimb alți autori sunt de părere că o dată cu evoluția societății, interesul părinților pentru educația copiilor este în creștere.

Mihăilescu definește socializarea ca un „proces de interacțiune socială prin care individul dobândește cunoștințe, valorile, atitudinile și comportamentele necesare pentru participarea efectivă la viața socială”. Socializarea este modalitatea prin care un individ biologic este transformat într-o ființă socială capabilă și acționeze împreună cu alții. Mecanismele de socializare constau, în principal, în „socializarea statusurilor și învățarea rolurilor”.

4. funcția de solidaritate și funcția emoțională. Cele două funcții sunt strâns legate, prin intermediul lor se asigură coeziunea și stabilitatea familiei. În interiorul familiei se asimilează bucuriile și necazurile membrilor ei, ea oferind protecție economică și spirituală. Cele două funcții implică manifestarea sentimentelor de respect și afecțiune, de întrajutorare și susținere reciprocă. Acesta se formează treptat în cadrul familiei ajungându-se la relații strânse din punct de vedere emoțional și moral, care nu se pot realiza decât în cadrul acestui grup social. Asigură de asemenea echilibrul psihic al membrilor familiei. În contemporanitate se observa că aceste două funcții sunt tot mai rar îndeplinite, fapt pentru care se întâlnește o rată a divorțurilor în creștere și o scădere a căsătoriilor, majoritatea tinerilor optând pentru uniunile consensuale și mariajele de probă. Apar astfel și disfuncții ale grupurilor familiale prezente în modelul familiei dezorganizate. Referitor la rata divorțiabilității, Ion Pârvulescu în sociologia familiei afirma că: „Se constată, în general, o considerabilă creștere a ratei divorțiabilității în societatea contemporană. Întrebarea care se pune este: cum de indivizii din societatea contemporană, care se aleg liber ca soț și soție pe temeiul dragostei adevărate (romantice), dezinteresate, ajung să divorțeze în asemenea proporție”. Aceeași întrebare o pun numeroși cercetători, încercând sa găsească răspunsuri dintre cele mai diverse.

Prin funcțiile pe care le îndeplinește, familia își arată funcționalitatea pentru societate, cât și pentru indivizii care o formează, pentru că așa cum s-a mai spus „ grupurile iau naștere datorită faptului că oamenii, prin firea lor, urmăresc scopuri care nu pot fi niciodată atinse în izolare completă”.

Ceea ce trebuie subliniat cu adevărat în legătură cu funcțiile familiei este faptul că: „exercitarea lor este condiționată de tipul de familie, de forma de organizare a vieții de familie, de realitățile de autoritate, de diviziunea rolurilor în familie, dar și de tradiții, obiceiuri și chiar norme morale”.

1.3 Familia și societatea modernă

În societatea contemporană, familia, a suferit în ultimele decenii transformări serioase. Modificările care au apărut în interiorul ei sunt atât de semnificative, încât și definirea familiei a devenit tot mai ambiguă, acoperind astăzi realități deferite de cele ale generațiilor trecute. Dinamicitatea rapidă a funcțiilor și structurii ei pot părea foarte surprinzătoare, deoarece familia este considerată încă o aprigă păstrătoare a tradițiilor și valorilor unei societăți. Familia nu poate fi considerată ca un „depozit” de tradiții, ci ea este mai curând un barometru social, un instrument pentru măsurarea presiunii sociale. În consecință familia a devenit tot mai sensibilă la aceste tranziții petrecute în jurul ei. „Toate marile schimbări, la nivel global sau sectorial, sunt desemnate prin termenul tranziție: de la societățile tradiționale, la cele moderne, de la familia extinsă la familia nucleară, de la producția meșteșugărească la cea de tip industrial”.

La începutul secolului XX se înregistra extinderea și generalizarea sistemului familiei nucleare, în schimb, în societatea contemporană se înregistrează regresul acesteia. Familia, arată specialiștii, și-a pierdut una din funcțiile sale tradiționale cele mai importante, cea de îngrijire a vârstnicilor, iar funcția de educare și socializare a copiilor este împărțită cu alte instituții sociale. Schimbarea statutului social al femeii prin implicarea acesteia în activități extra familiale de natură profesională și educativă, determină noi configurații de relații între cei doi parteneri. Niel afirma referitor la societatea modernă că în ceea ce privește relația de cuplu a apărut o „redistribuire de statusuri și roluri între partenerii cuplului marital, în sensul slăbirii autorității patriarhale și întăririi drepturilor femeii”. Copiii încep să ocupe un rol central în familie, fapt ce duce la restabilirea de noi relații între parteneri de redistribuire a rolurilor și relații în ceea ce privește conexiunea părinți-copii. Familia devine din ce în ce mai mult un loc de refugiu în fața schimbărilor sociale ce au acțiune directă asupra individului. Astfel ne putem da seama că familia și-a pierdut mult din caracterul ei de instituție socială, orientându-se mai mult spre satisfacerea nevoilor personale și a propriilor interese și mai puțin pe responsabilitățile față de societatea în care conviețuiește.

Dar societatea rămâne în continuare un principiu modelator al familiei. Astfel, familia este determinată și condiționată în organizarea și evoluția sa, de modul în care, societatea pe care o reflectă este organizată.

Prin cultură, instituții, forma de organizare socială sau modul de comportare, modernitatea este diferită sau este chiar opusă de ceea ce aducea tradiționalitatea. Familia modernă se bazează pe individualism ca valoare de bază, astfel apare toleranța față de anumite fenomene sociale cum ar fi creșterea divorțurilor, emanciparea femeilor sau copiii au mai mare influență asupra propriului destin care în societățile trecute nu erau ușor sau chiar deloc acceptate. Acestea sunt considerate ca fiind avantaje ale lumii moderne, dar pe lângă ele apar și o serie de noi provocări, noi dezavantaje și conflicte.

Valorile familiei moderne capătă noi valențe ale stilului de viață distinct de cel al familiei din societatea tradițională. Observații și analize ale procesului de dezintegrare a familiei tradiționale în societatea modernă au fost făcute cu precădere de sociologul și economistul german Max Weber. Acesta a descoperit legături între decăderea familiei tradiționale și apariția societății de tip capitalist descoperind ca principalii factori determinanți ai acestor schimbări:

Creșterea resurselor și mijloacelor economice.

Geneza aspirațiilor individuale, în defavoarea celor de grup, fapt ce a dus la dezvoltarea diferențierii sociale.

Independentă de condițiile economice, autoritatea clanului (sau parentală) apare ca nerațională.

Împărțirea proprietății; de la proprietatea familială de tip extins, la ferme mici, individuale, paralel cu reducerea numărului de membrii ai familiei.

Pământul decade ca valoare economică (bunul cel mai important devine banul).

Protecția individului începe să fie exercitată de autoritatea politică, ce înlocuiește astfel rolul familiei în această privință.

Spațiul în care se desfășoară activitatea economică nu mai este același cu cel al gospodăriei familiale: ocupația se exercită în birouri, magazine, ateliere etc.; familia devine predominant unitate de consum, nu de producție.

Eliminarea dependenței firmei (întreprinderii) de familie (reglementarea juridică a proprietății private, a falimentului, a registrelor comerciale, contabilității).

Educația nu se mai face doar în cadrul familiei: locul acesteia este luat de școli, biblioteci, teatre, concerte, cluburi, grupuri de socializare. Valorile culturale ale individului pot deveni diferite de cele ale familiei de origine.

Pe baza acestei analize putem observa scăderea funcției sociale a familiei, majoritatea responsabilităților ce decurgeau din aceasta au fost preluate de instituțiile statului ( poliție, școală, spitale etc.). Cu toate acestea familia reprezintă în continuare o instituție socială de bază a societății „având un rol esențial în: socializare, protecție, consum, reproducere”.

Capitolul II

Concubinajul ca formă modernă de conviețuire

2.1 Transformări în modelele familiei nucleare

După cum am observat și în cadrul capitolului precedent familia se află într-o continuă schimbare. Acest fenomen social a devenit unul foarte dezbătut de către cercetătorii de specialitate. Astfel că se vehiculează frecvent, în literatura de specialitate, această idee că „familia este într-o perioadă de criza determinată de mutațiile macrosociale, că se pierd valorile familiei tradiționale, că se află în impas, că apariția noilor forme de conviețuire ale cuplurilor și emanciparea femeii vor duce la dispariția familiei etc”.Analizând evoluția teoriilor cu privire la statutul familiei Ilie Bădescu afirma că : „În lumina teoriilor de ieri și de azi asupra familiei, ceea ce vedem la familia de azi este o tragică degradare”. Studiul atent inclusiv al istoricului familiei contrazice punctele de vedere ale scepticilor și admite faptul că sistemul familial ar trebui abordat sub forma unui corp activ, ce se integrează, și, uneori chiar este punctul de pornire al evenimentelor sociale. Această schimbare este sinonimă cu acumularea și dezvoltarea economică, progresul tehnologic, eficacitatea felului în care este se produce organizarea socială, determinarea țelurilor societății și a felurilor de interacțiuni sociale, transformarea valorilor personale și generale împărtășite de comunități, grupuri și indivizi.Toate sistemele sociale din istoria omenirii s-au transformat permanent în funcție de epocile specifice și evenimentele apărute în timp, pornind de la organizarea politică, economică, până la cea religioasă și culturală. „Familiile contemporane experimentează riscuri diferite; dubla definire a legăturii conjugale și locul filiației; o viață împlinită este mai întâi un itinerar important, un drum luminos, un cumul de decizii potrivite și adaptate; noi așteptări și, mai ales, noi riscuri însoțesc această transformare; precaritatea grupului familial este crescută, iar presiunea zilei de mâine este acută”.

Plecând de la analiza acestor transformări sociale Maria Constantinescu afirma despre familie că este cea mai trainică formă de comunicare umană „fiind caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică și având o mare stabilitate ca structură socială”.

Există două tipuri principale de familii: familii extinse și familii nucleare. Aceste două le putem diferenția foarte ușor, așa cum am mai arătat, prin numărul de membrii care o compun, dar un fapt este cert pentru amândouă tipurile familiale: se află într-o continuă schimbare și interdependență.

„Familia nucleară sau conjugală (de tip modern), redusă numeric la soți și copiii lor necăsătoriți (proprii sau adoptați) este o structură democratică bazată pe egalitate, consens și participare crescândă a copiilor”.

Sociologul de origine franceză Iréne Théry a definit familia nucleară pe baza a trei componente: „legătura conjugală, legătura filiației și legătura dintre frați. Aceste trei tipuri de legături regăsite în cadrul familiei sunt unite printr-un set de reguli prin care se dobândesc drepturi și interdicții specifice care nu sunt nici similare, nici de neschimbat”. Un fapt foarte important referitor la aceasta este că ea reprezintă nucleul tuturor celorlalte forme de structuri familiale și tipul dominant în cadrul societății contemporane. Însă o dată cu trecerea timpului a suferit transformări în special în ceea ce privește valorile specifice acesteia evidențiată și de creșterea spectaculoasă a numărului familiilor monoparentale (formate dintr-un singur părinte).

Referitor la aceasta Alvin Toffler afirma: „În prezent, asistăm la o explozie demografică a celibatarilor și la o nouă cultură axată pe stilul de viață fără copii” și, am putea afirma noi, a copiilor care apar în afara căsătoriei. Astfel, pe lângă familia de tip clasic, formată din tată, mamă și copii, întemeiată pe baza căsătoriei, a apărut și familia monoparentală compusă de regulă din mama necasătorită sau văduvă și copiii săi, precum și familia bazată pe concubinaj, adică uniunea familială alcătuită din două persoane de sex diferit care îndeplinesc toate funcțiile unei familii normale fără a fi căsătorite.

După cum se poate ușor remarca există o tipologie foarte diversă a raporturilor de familie însă acestea nu înseamnă și „moartea” familiei nucleare, deoarece ea se va menține ca pilon principal pentru societate . Perspectiva familiei va fi mai puțin raportată la caracterul său sacru, ci la deciziile pe care le iau oamenii în raport cu dezvoltarea tehnologică a societății și cu munca lor. Ruptura dintre familia modernă și familia tradițională, în prezent, poate fi definită sub forma unu nou concept. Dacă s-a afirmat faptul că cea mai mare transformare a familiei a suferit o legătura dintre aceasta și rudele sale, adevărul este că importanța lor nu s-a diminuat având efecte și în prezent. Marea transformare a intervenit în interior, apărând noi obligații între membrii familiei și sentimentele de afecțiune dintre ei.

Baza pe care se întemeiază familia nucleară este căsătoria și pentru a înțelege schimbările intervenite în cadrul ei, este necesar să ne raportăm mai întâi la acest act juridic. Căsătoria este o uniune liber consimțită, monogamă, care este încheiată ce se incheie pe baza demersurilor cerute de lege, având drept obiectiv general formarea unei familii cu caracter civil. Foarte important este că aceasta se formează pe deplina egalitate în drepturi între bărbați și femei. Există, însă, anumite condiții care trebuie îndeplinite pentru a se putea realiza din puncte de vedere legal căsătoria care diferă de la un stat la altul. Printre acestea întâlnim în majoritatea societăților europene ca și criteriu de bază diferența dintre sexe, vârsta minimă fixată la 18 ani pentru bărbați și 16 pentru fete, consimțământul soților la căsătorie trebuie să fie liber, neviciat și comunicarea reciprocă a stării de sănătate.

Ca și consecință a afirmării conceptului de libertate și egalitate în drepturi între toți indivizii au apărut noi forme de căsătorii precum căsătoriile între persoane de același sex. cunoscută și sub numele de căsătorie gay sau căsătorie homosexuală. Încă de la sfârșitul secolului XX au apărut legi care să accepte aceste căsătorii. Printre țările care permit cuplurilor de același sex să se căsătorească întâlnim: Franța, Olanda, Belgia, Brazilia, Africa de Sud, Argentina, Brazilia, Danemarca, Canada, Islanda, Norvegia, Spania, Noua Zeelandă, Portugalia, etc.

În România căsătoriile între persoanele de același sex nu sunt acceptate de către lege, deși au existat propuneri legislative care prevedeau recunoașterea relațiilor între persoane de același sex în fața legii. Astfel homosexualitatea a fost legalizată în mai multe etape. În anul 2001 a fost abrogată ultima lege care incrimina relațiile homosexuale. Acest fapt s-a realizat deoarece era o condiție necesară pentru aderarea la Uniunea Europeană cât și datorită a campaniilor susținute de ONG-uri. Fostul președinte al României, Traian Băsescu declara în cadrul campaniei sale electorale că nu are nimic împotriva căsătoriilor între homosexuali, însă a fost aspru criticat pentru afirmațiile sale. Putem pune acest aspect, al neacceptării în țara noastră a căsătoriilor între persoane de același sex și pe baza faptului că suntem o țară majoritar ortodoxă.

Este bine cunoscut faptul că la originea familiei a stat religia, prin intermediul ei stabilindu-se anumite drepturi și interdicții. În zilele noastre nu putem să ignorăm faptul că religia și trecutul sunt elemente pozitive și nu negative, datorită rolului lor. „Din fericire, trecutul nu moare niciodată cu totul pentru om. Omul poate să-l uite, dar îl păstrează totdeauna în sine. Căci omul, așa cum e în fiecare epocă, reprezintă produsul și rezultatul tuturor epocilor anterioare”.

2.2 Comportamentele nupțiale

Așa cum am observat la baza familiei se consideră a fi căsătoria ca formă legală și socială de recunoaștere. Există numeroase definiții care s-au atribuit acesteia, din cele mai diverse, dar toate au în comun câțiva termeni cheie: relații sexuale și sociale, oameni, acceptarea și excluderea socială a relațiilor dintre sexe (căsătoriile între homosexuali, după cum am observat).

Stephens o definea drept: „uniunea sexuală, legitimă social începând cu un anunț public, introducând ideea de permanență și asumându-și mai mult sau mai puțin explicit un contract care precizează drepturi și obligații între soți și față de fiecare copil pe care aceștia îl au”, iar Reiss afirma că este o: uniune de indivizi acceptați social în roluri de soț-soție, cu funcții cheie în legitimitatea parentalității”.

Pentru a se putea căsătorii, cei doi parteneri trebuie să fie de sexe diferite și să aibă o anumită vârstă deja împlinită. Trebuie să ținem cont de faptul că fiecare societate își are propriile valori, astfel că aceste reguli se aplică decât în anumite state în raport cu legislația proprie (așa cum am văzut, sunt țări care acceptă căsătoriile între persoane de același sex și cele care acceptă ca vârsta fetei la căsătorie să fie mai mică). Cei doi viitori soți trebuie să aibă, în primul rând capacitatea necesară să-și dea consimțământul, să fie sănătoși fizic și psihic, iar în momentul căsătoriei, ei nu trebuie să mai fie angajați în nici o altă relație.

Conform Dicționarului de sociologie coordonat de Gilles Ferréol, căsătoria „este în același timp ceremonie (civilă sau religioasă), act simbolic și instituție socială. Legalizarea uniunii dintre două persoane de sex opus. Supunerea la obligații reciproce. Recunoașterea unor drepturi specifice”.

Trebuie ținut cont de faptul că relația care se stabilește între cei doi soți are și o latură psihologică definită de C. G. Jung drept „o construcție complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective și obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă”.Omul modern este într-o continuă cercetare a propriului sine, aflându-se într-un proces de conștientizare de sine, iar prin căsătorie se ivește momentul cel mai important în care își evidențiază această sineitate. Aceasta diferă de la o situație de calm și înțelegere la o situație conflictuală apărută între cei doi soți. În cartea „Psihologia relațiilor dintre sexe” se afirmă faptul că dezvoltarea umană vine o dată cu apariția căsătoriei care este: „un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente de autocunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este cunoașterea personală prin experiența conjugalității și parentalității”.

După cum am observat căsătoria stârnește între cei cei doi soți foarte multe relații, care se intercondiționează reciproc. Acestea pot fi de natură juridică, morală, sentimentală, socială sau culturală. Consecințele din punct de vedere juridic ale căsătoriei pot fi împărțite în două mari categorii: legăturile juridico-economice dintre soți denumite patrimoniale și legăturile personale dintre aceștia.

Consecințele căsătoriei în ceea ce privește raporturile personale dintre membrii familiei sunt legiferate în cadrul Noului Cod civil în cadrul Capitolului V, în articolele 307-311, intitulat „Drepturile și îndatoririle personale ale soților” pe baza Legii nr. 287/2009.

În cadrul acestui capitol nu sunt cuprinse toate consecințele căsătoriei din raporturile personale cei doi soți, ci el conține doar principiile care conduc aceste raporturi, și generează anumite comportamente nupțiale, și anume:

– principiul egalității în drepturi și obligații între soți, oricare ar fi regimul lor matrimonial, mai precis reglementarea raporturilor dintre soți, prevedere apărută în articolul 307.

– principiul că soții hotărăsc de comun acord în tot ce privește căsătoria.

– principiul că soții convin asupra numelui pe care îl vor purta obligatoriu în timpul căsătoriei în cadrul Articolului. 311.

Putem observa că legea reglementează un număr restrâns de legături personale, deoarece, în cazul celor mai multe legături, legiferarea juridică ar fi fără nici un rezultat constituind o intervenție în intimitatea vieții de familie, ele fiind mai mult de natură sentimental- afectivă și spirituală. Totuși, dacă Vechiul Cod civil nu prevedea reglementarea acelor legături personale precum obligațiile în ceea ce privește fidelitatea și traiul în comun, Noul nostru Cod civil prevede aceste obligații.

Sunt prezente o serie de datorii care trebuie îndeplinite de către ambii soți care sunt deduse fie prin intermediul textului articolelor de lege, fie prin însăși reglementarea instituției căsătoriei.

a)Datoria amândurora de apreciere, devotament și susținere morală. Datoria juridică ce susține că: „Soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral” este prevăzută în Art. 309 din Noul Cod Civil, și se fundamentează pe afecțiune reciprocă și respect între parteneri, care sunt obligați să își acorde unul altuia susținere morală, afectivă și economică.

Fiecare soț este liber să înțeleagă în ce constă această susținere morală, afectivă și respectul acordat, dar să fie în concordanță cu părerea celuilalt. Important este să se poată sprijinii pe partenerul de viață la nevoie. În ziua de astăzi scopul familiei este acela de a sprijinii membrii familiei să-și realizeze toate aspirațiile în mediul profesional, familial și spiritual, cât și în ajutorarea celor aflați în nevoie din cauza stării de sănătate proaste.

După cum am văzut fidelitatea este reglementată ca datorie juridică între parteneri. Acest fapt este deosebit de important deoarece presupune protejarea, reglementarea și asumarea raporturilor afective ale soților încă de la începutul căsniciei.

b)Datoria soților de a avea un domiciliu comun. Era confirmată prin Artivolul 309 aliniatul (2) Noul Cod Civil Anterior Codului familiei, care prevedea că femeia trebuia să locuască în același loc împreună cu bărbatul.” Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice ei pot hotărî să locuiască separat”. Astăzi, această problemă este lăsată la aprecierea celor doi soți, care vor decide de comun acord, în condiții de egalitate.

Prin hotărârea luată de comun acord de către soți în ceea ce privește domiciliul lor comun, ei au datoria să-și respecte implicit decizia. Astfel că, părăsirea locuinței conjugale de către unul dintre soți poate constitui, pentru soțul părăsit, un motiv temeinic de a intenta divorț. Potrivit dreptului comun, „domiciliul oricărei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința sa statornică sau principală și că orice persoană mai poate avea, în afara domiciliului, și alte locuințe statornice”. La fel ca orice cetățean cu drepturi legale, și soții pot hotărî să locuiască separat, sau să aibă, în afara domiciliului comun, și o altă locuință separată.

Datoria de coabitare sau datoria conjugală care presupune traiul în comun al soților în același loc și în aceeași casă este considerată baza căsătoriei, deoarece în acest fel, uniunea, poate să se concretizeze din punct de vedere: biologic, afectiv moral, asigurând consumarea căsătoriei.

c) Numele soților. În ceea ce privește numele de familie pe care îl vor purta cei doi soți pe toată durata căsătoriei, viitorii soți au, potrivit Articolului 282 Noul Cod Civil, patru posibilități de alegere: să își păstreze fiecare dintre ei numele avut înaintea căsătoriei; să aleagă ca nume comun al unuia sau altuia dintre ei; să aleagă ca nume comun numele lor reunite și, de asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt soț să poarte numele lor reunite.

Aceste supoziții legale sunt de strictă interpretare deoarece trebuie reținut faptul că ele privesc numai numele de familie, nu și prenumele. Acesta nu poate fi schimbat prin căsătorie, ci numai prin căile administrative. Important este faptul că schimbarea numelui poate să fie făcut numai pe cale administrativă.

Comportamentele nupțiale diferă în funcție de tipul de familie, de cultură și de societate, nu numai de actele juridice ale unei țări.

2.3 Concubinaj și responsabilitatea de protecție a copiilor

Există foarte multe sinonime ale termenului de concubinaj precum "coabitare" sau "uniune consensuală", iar definițiile date concubinajului sunt multe și majoritatea conțin aceleași referințe. Astfel unii autori înțeleg coabitarea consensuală ca uniune heterosexuală fără căsătorie legală. Coabitarea este definită și ca un aranjament prin care cuplurile necăsătorite legal trăiesc împreună ca soț și soție. Concubinajul este o relație între un bărbat și o femeie, asemănătoare cu relația matrimonială sub anumite aspecte, dar fără ocrotirea legală, întrucât nu s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la căsătorie. Concubinajul între doua persoane, necăsătorite sau căsătorite, constituie o stare de fapt, fără ca ele sa fie obligate să respecte dispozițiile codului familiei, nici în ceea ce privește raporturile personale dintre ei și nici în ceea ce privește raporturile lor patrimoniale. Privit din punct de vedere lingvistic termenul de coabitare vine din latinescul cohabitare ceea ce marchează conviețuirea (despre specii diferite) popularea aceluiași habitat, aceluiași mediu natural. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române concubinajul este o conviețuire a unui bărbat și a unei femei, nefiind căsătoriți legal; căsătorie nelegitimã; conviețuire nelegitimã între douã persoane de sex opus. A coabita înseamnă a locui împreunã; a conviețui; a conlocui.

Iolanda Mitrofan a oferit o definiție foarte concisă și anume că „cuplul modern, decis pentru coabitare a dobândit luciditatea tranziției sale, optând pentru calitatea relației în defavoarea durabilității sale cu orice preț. Divorțul și cauzele sale stresante sunt astfel eludate, ieșind de sub incidența cadrului legislativ mai larg”. Cătălin Zmfir accentua această stare afirmând: concubinajul este un fenomen social în creștere. Acesta este raspândit cel mai mult printre tineri. În multe cazuri coabitarea este doar o fază premergătoare căsătoriei. 

Așa cum am observat în subcapitolele precedente în epoca modernă contemporană, familia nu mai este o instituție fundamentală pentru supraviețuirea și reproducerea societății, această funcție fiind preluată de alte instituții și grupuri sociale; rolul social al familiei, funcțiile ei sociale, importanța ei pentru funcționarea societății se estompeazã continuu. Astfel, căsătoria nu mai este debutul constituirii uniunii conjugale și prin aceasta debutul procreării. Tinerii încep să se separe de părinți din ce în ce mai devreme, locuind fie singuri, fie cu prietenii, fie în cuplu, astfel, procentul coabitării juvenile devine din ce în ce mai frecvent, încetând să fie o formă prealabilă a căsătoriei, ci tinzând către permanență. Uniunea partenerilor într-o altfel de coabitare este bazată, în marea majoritate a cazurilor pe afectivitate, dar pentru că sentimentele sunt fluide, aceste uniuni au tendința de a fi mai instabile decât o căsătorie oficială.

Datele de la nivel european ne relevă faptul că statele vestice, cuprinse de fenomenul globalizării, de mișcările feministe și de schimbarea de mentalități sunt supuse de o perioadă de timp mai mare fenomenului de modificare al familiei tradiționale care a evoluat în termeni de alternative dezvoltate de-a lungul timpului. Anthony Giddens afirma în lucrarea sa Sociologia că în timp ce generațiile mai în vârstă văd căsătoria în termeni de obligații și îndatoriri, generația mai tânără pune accentul pe angajamentele liber consimțite.

Intimitatea se transformă în societatea modernă și, la fel, și protecția copiilor care rezultă din acestea, copii care în țara noastră beneficiază de aceleași avantaje și dezavantaje pe care le oferă sau nu politicile publice dezvoltate în sistemul de protecție și asistență socială și celorlalți copii născuți în familiile recunoscute de legislația națională. După anul 2002 este înregistrată pentru prima dată coabitarea consensuală a indivizilor, țara noastră oferind și date la nivel european după anul 2000 privind numărul nașterilor care au loc în afara instituției legale a căsătoriei. În prezent nu există o legislație națională care să reglementeze concubinajul și modul de protecție al minorilor rezultați ca urmare a acestei relații dintre cei doi parteneri însă, la naștere minorii pot să fie înregistrați nu doar cu numele mamei, ci și cu numele tatălui. Din datele deținute s-a stabilit că numărul născuților în afara căsătoriei a crescut de la 15% în anii 1990 la aproape 30% în anii 2000.

Societatea contemporană se confruntă cu o problematică nouă în ceea ce privește viața de familie, noile forme de constituire și de organizare a cuplurilor. Odată cu schimbările care s-au produs în plan economic, cultural și educațional, s-au diversificat și opțiunile populației în ceea ce privește aspectul formal și informal al relațiilor de cuplu luate prin împrumut din spațiul occidental. În contemporaneitate familia reprezintă o existență controversată datorită problemelor fiecărui partener, ceea ce influențează traiul cuplului marital. În ziua de astăzi familia se află într-un mare impas – al dispariției ca instituție socială, ca „celulă de bază a societății”.

Fig2.1 Ponderea născuților în afara căsătoriei în anii 1995-2007

Numărul și ponderea copiilor născuți în afara căsătoriei a crescut rapid în România după 1989 (figura 2.1), de la 15% în prima parte a anilor 1990 la aproape 30% în ultimii ani. Această pondere este mai mică decât în multe țări europene dar ea nu poate fi tratată comparativ neglijând contextul economic și social.

Responsabilitatea de a proteja copii revine părinților acestora, comunității și statului după cum afirmă teoriile clasice sociale, însă în prezent statul prin autoritățile sale descentralizate, prin agențiile locale sau serviciile stabilite monitorizează în parteneriat cu restul instituțiilor publice, spitale, școlii, grădinițe, situația copiilor din comunitate în vederea acționării rapide în cazul în care apar probleme în situația copiilor sau cel puțin asta își propun autoritățile naționale în Strategia Națională privind protecția și promovarea drepturilor copiilor 2014-2020.

Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia. În subsidiar, responsabilitatea revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului. (4) Intervenția statului este complementară; statul asigură protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu.

sursa Eurostat

Fig2.2 Ponderea femeilor cu studii primare și fără școală absolvită aflate în uniune consensuală la principalele grupe de vârstă fertilă

Specialiștii afirmă că în statele dezvoltate în care numărul născuților în afara instituției căsătoriei este mult mai mare spre deosebire de țara noastră, ajungând la o pondere de 40- 55% în statele nordice, dar și Regatul Unit și Franța, așa cum au arătat-o analizele Eurostat în ultima decadă și jumătate. Astfel, reprezentanții statelor se află în fața unor decizii luate de femei mature, care se caracterizează prin independență economică, care își planifică atât cariera, cât și viața de familie, dar și statutul de mamă și cel de profesionistă, aceste strategii fiind diferite în România. Sociologii români au afirmat despre coabitare că aceasta nu are același caracteristici în statele dezvoltate ca cele din țara noastră. S-a stabilit faptul că în statele dezvoltate, între cei doi parteneri nu se regăsesc diferențe economice și culturale, comparativ cu majoritatea cazurilor, în care partenerii cuplurilor sunt căsătoriți legal.

Datele recensământului din martie 2002, primul recensământ românesc la care s-a înregistrat coabitarea, relevă o situație diferită în țara noastră, coabitarea fiind dominantă în rândul femeilor tinere cu nivel scăzut de educație. Astfel, circa 30% dintre femeile cu studii primare de 20-29 ani și peste 40% din cele fără studii, de aceeași vârstă, erau în coabitare la data recensământului. Nivelul de instruire al partenerilor acestor femei nu poate diferi semnificativ. Cu alte cuvinte, avem în față o frecvență îngrijorător de mare a coabitării în rândul populației tinere cu nivel inferior de educație și, implicit, statut socio-economic similar.

Anexele 1 și 2 ale Hotărârii de Guvern nr 1113/2014 cuprind strategia pentru protecția drepturilor copiilor și proiectul de implementare al acesteia, prin care se afirmă că strategia își propune să devină elementul integrator al tuturor proceselor ce vizează întărirea reformelor structurale și de modernizare, inclusiv cele din cadrul procesului de programare 2014- 2020, care au impact asupra dezvoltării copiilor în România. De asemenea, strategia își propune să asigure coerența și consolidarea politicilor la nivel sectorial, între diferitele nivele și mecanisme de guvernanță, precum și concordanța acestora cu obiectivele stabilite în documentele europene.

În ceea ce privește problemele sistemului de protecție socială trebuie precizat faptul că există o lipsă a capacităților de planificare strategică a politicilor sociale, dar mai important lipsește capacitatea organelor naționale de implementare, monitorizare și evaluare a programelor și proiectelor pe care și le propune statul român. Este necesar, mai întâi de a se realiza un proces de prioritizare, de a se stabilii decizii care să se bazeze pe evidențe, pe indicatori reali ai fenomenelor sociale pro care se produc periodic și care trebuie puse la dispoziția organelor de decizie, de monitorizare și stabilire a măsurilor reale de protecție socială, de realizare a unor paralele prin care să se interpreteze situația de fapt cu cele din studiile anterior realizate, precum și cu cele realizate în alte state europene.

Este nevoie de baze de date utilizabile cu toți beneficiarii de măsuri de protecție socială și de prelucrare a lor pentru a facilita deciziile raționale și pentru a informa populația. Sistemul de pensii, sistemul de beneficii de asistență socială, sistemul de ajutor de șomaj, de asigurări de sănătate etc trebuie să fie monitorizate prin crearea unui sistem informatic integrat cu toți beneficiarii, beneficiile și istoricul acestora. Institutul Național de Statistică contribuie cu o parte importantă de indicatori, dar nu poate înlocui prin recensăminte și anchete statistice bazele de date concrete din subsistemele de protecție socială.

Trebuie să menționăm că o reîntoarcere la familia tradițională, așa cum am văzut mai înainte, nu este o opțiune, nu numai din cauza faptului că familia tradițională – așa cum este considerată de regulă – nu a existat niciodată, sau pentru că au existat prea multe fațete opresive ale familiilor din trecut, pentru a se constitui astăzi ca model. Iar dacă familia se află în proces de diversificare, atât în România, cât și în restul statelor europene statul bunăstării sociale trebuie să aibă în vedere oferirea de protecție și asistență familiei mai mult decât în trecut, dată fiind rata scăzută a natalității, îmbătrânirea accentuată în statele vestice, sărăcia în care se află familiile monoparentale reprezentate de diferite paternuri, părinți singuri, familii aflate în concubinaj etc.

2.4 Politici de protecție a copiilor din familiile monoparentale

Relația de rudenie, familia și căsătoria sunt noțiuni strâns legate, de o însemnătate majoră pentru sociologie și antropologie. Legăturile de rudenie cuprind fie legături genetice, fie cele inițiate de căsătorie. O familie este un grup de rude care au responsabilitatea creșterii copiilor. Căsătoria este o legătură între doi oameni care trăiesc împreună într-o relație sexuală social aprobată. Dincolo de teoriile sociologilor realitatea națională și europeană ne arată că forma tradițională, legal și social recunoscută, sub care se constituia o familie numai este una de actualitate și mai mult este adesea înlocuită cu alternative, precum coabitarea, relațiile dintre homosexuali și cele dintre lesbiene și dorința de a rămâne singur.

Cu toate acestea necesitatea procreării în familia modernă la care se adaugă mijloacele necesare de protecție și asistență a copiilor ridică multiple semne de întrebare într-o Uniune Europeană îmbătrânită în care cu cât noile state se realizează mai mult la modele națiunilor vestice, cu atât se propagă mai mult, de-a lungul și de-a latul uniunii, fenomene precum îmbătrânirea populației, scăderea ratei nașterilor, dar și politicile supranaționale și naționale de luptă împotriva acestora.

Totuși, atât în rândul tinerilor englezi cât și oriunde altundeva în Europa, atitudinile față de coabitare s-au schimbat. Introdusă prin propoziția „ține de drepturile unui cuplu să trăiască împreună, fără intenția de a se căsători”, aceasta a primit acordul unui procent de 88 la sută dintre persoanele cuprinse cu vârstele de optsprezece și douăzeci și patru de ani, și 40 la sută dintre respondenți în vârstă de șaizeci și cinci de ani și peste această vârstă.

În ceea ce privește conceptul de politică socială, în sensul cel mai general, prin politica socială se au în vedere atitudinile, programele și acțiunile îndreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale. Politica socială cuprinde deopotrivă implicarea autorităților publice, acțiunile organizațiilor nonguvenramentale și ale persoanelor individuale, reunind sectorul public, privat și voluntar.Uneori există tendința de a limita politica socială la ceea ce întreprind autoritățile publice. Pe de altă parte, se atrage atenția asupra faptului că, fiind vorba de o politică publică, politica socială include atât ceea ce fac autoritățile, cât și ceea ce nu fac (fie că se abțin, fie că ignoră) într-un anumit domeniu al vieții sociale.

Termenul de „politică publică” a pătruns în studiile de specialitate și în limbajul curent din România destul de târziu (la sfârșitul anilor ’90) și există în continuare numeroase ambiguități la nivelul simțului comun asupra sferei de cuprindere a acestei noțiuni. Politica socială se definește în cadrul principiilor, valorilor și tradițiilor ce guvernează relațiile sociale dintre indivizi, grupuri, comunități și instituții cu referire la distribuția resurselor și nivelul bunăstării populației. O altă metodă de definire a politicilor sociale constă în enumerarea domeniilor în atenție, cum ar fi securitatea (protecția) socială cu cele două componente de bază asigurările și asistența; serviciile sociale publice și personale, sănătatea, educația, locuința, delicvența, statusul social; participarea și distribuția puterii; mediul înconjurător; securitatea personală etc în fapt, se oscilează între o accepție restrânsă potrivit căreia politica socială privește numai instituțiile bunăstării sociale și o enumerare ,care se vrea a fi exhaustivă ,a problemelor sociale de interes.

Autorii politicilor publice sunt multipli, atât de la nivel statal, cât și de la nivel privat, astfel Howlett și Ramesh împart actorii politici în următoarele cinci categorii:oficialii aleși (pot fi, la rândul lor, divizați în două categorii – membri ai executivului și ai legislativului – rolul acestora din urmă fiind însă mult mai redus), oficialii numiți în funcție (funcționarii), grupurile de interese, grupurile de cercetători și mass-media. Primele două categorii aparțin statului, iar celelalte trei, societății.

În ceea ce privește sistemul de protecție și asistență a copilului, dacă înainte de 1989 în timpul regimului comunist statul ducea o politică de intervenție, indiferent de situație, atât la nivel individual, cât și general, după revenirea la democrație acest sistem trece printr-o perioadă de tranziție către definitivarea unei forme cât mai apropiate de modele sociale promovate în statele, de acum, partenere din vest. Astfel, nu se renunță în întregime la moștenirea de dinainte de 1989 însă se dorește o păstrare a acesteia prin susținerea în același timp a politicilor de protecție și asistență a copiilor realizate în parteneriat cu instituțiile nonguvernamentale, precum și dezinstituționalizarea instituțiilor care se ocupau de aceste acțiuni concrete la nivel regional și local.

Reformele au mai însemnat și analizarea situației din teritoriu, stabilirea copiilor care au nevoie de ajutor, monitorizarea acestora și realizarea unor programe prin care aceștia să fie ajutați, iar drepturile și libertățile lor să fie respectate dar și realizarea unor alternative de tip familial ca aceștia să fie ajutați și dezvoltarea parteneriatului public-privat pentru ca minorii să primească ajutor din mai multe surse. Cu toate acestea, măsurile au fost luate rapid și nu au fost foarte eficiente pe măsura așteptărilor și a situației reale.

De-a lungul anilor, au fost dezvoltate mai multe legislații cu scopul de a ajuta copii și familiile acestora însă alocația de stat pentru fiecare copil s-a erodat ca și măsură de ajutor al familiilor, însă cu toate acestea s-au mărit numărul reglementărilor care vizează noii-născuți, respectiv în vederea promovării unui tren ascendent al natalității, prin Hotărarea Guvernului nr. 8/2008, care este reprezentată printr-o alocație pentru nou născuți care se oferă familiei până la vârsta de 2 ani, aceasta fiind în valoare de 213 RON, respectiv până la vârsta de 3 ani pentru copii cu handicap.

La aceasta se adaugă Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.105/24.10.2003 prin care se acordă o alocație familială complementară, ordonanță completată de Legea nr. 41/2004 prin care se stabilește cuantumul acesteia în funcție de venitul minim al părinților și de numărul de copii. Vasile Gheatu în anul 2007 prezenta o analiză comparativă a politicilor statului român în vedera protejării minorilor cu politicile din sistemele sociale ale altor state vecine (precum Bulgaria), și preciza că legislația națională din prezent nu prezintă nicio diferențiere în ceea ce privește valoarea alocației în funcție de rangul nașterilor.

În contextul în care după integrarea în structurile Uniunii Europene și țara noastră trebuie să se adapteze nu doar unor fenomene cu care nu s-a confruntat până în prezent, însă și privind complementarizarea în politicile naționale a aquis-ului comunitar din acest domeniu, pe fondul unui sistem de protecție și asistență socială care se luptă cu realitatea dură, resurse limitate, frustrări profesionale, corupție și o populație dinamică, mereu în schimbare și cu nevoi continue, situația familiilor care coabitează și au copii pare de două ori mai dificilă și, evident, mai puțin reglementată legislativ.

Coabitarea în care un cuplu trăiește împreună, având relații sexuale, fără ca membrii săi să fie căsătoriți între ei a devenit din ce în ce mai răspândită în majoritatea societăților occidentale. Sistemul de asistență socială din România nu precizează în strategiile sale o politică unică pentru copiii care se nasc în cuplurile care coabitează, ci îi încadrează pe aceștia în rândul copiilor din familiile monoparentale. Astfel, familia monoparentală poate rezulta ca urmare a unor experiențe diferite: divorț, decesul unuia dintre parteneri, cupluri cu copii, necăsătoriți, nașterea precoce a unui copil fără ca mama să se fi căsătorit cu tatăl copilului (fertilitate precoce, mame adolescente); decizia unor femei de a avea un copil în afara unei căsătorii legale, etc.

Din perspectiva sociologilor grupul părinte-copil (copii) se consideră pe sine însuși o familie, are o identitate comună, include modele clare de schimb și reciprocitate, își dezvoltă reguli de rezolvare a conflictelor, satisface nevoile membrilor de afiliere și suport emoțional, toate acestea devin criterii de bază pentru a decide dacă o familie există sau nu.

Acest timp de familie presupune confruntarea cu o mulțime de probleme majore care depind atât de interacțiunea membrilor familiei cu mediul exterior (precum rudele, prieteni, colegii de serviciu,dar și mai ales instituțiile sociale regionale, organizațiile comunitare și serviciile sociale), cât și de relațiile din interiorul familiei (văzută drept un adevărat subsistem social). Este de la sine înțeles faptul că în cazul familiei monoparentale, responsabilitățile părinților cresc atât intra, cât și interfamilial, iar în acest subsistem social statul preia foarte puține responsabilități.

În țara noastră, situația financiară a familiilor monoparentale reprezintă un subiect tabu, fiind una dificilă. Și acest lucru se datorează faptului că salariul reprezintă principala sursă de suport financiar, iar minorii sunt principalul factor care crește starea de sărăcie, un număr ridicat al familiilor de acest fel trăind sub minimul de subzistență. În ceea ce privesc politicile sociale actuale de la nivel național putem afirma că acestea includ ca măsuri suport financiar al familiilor monoparentale, în care încadrăm, de asemenea, și familiile aflate în coabitare. Aceste măsuri se materializează sub forma alocației de suport pentru familiile monoparentale, care se acordă în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 105/2003, completată prin legea numărul 41/2004.

De această alocație beneficiază familiile compuse dintr-o persoana singură și copiii acesteia care locuiesc împreună cu aceasta, până la împlinirea vârstei de 18 ani, ale căror venituri sunt de maxim 168 RON /lunar per persoană. Cuantumul alocației de susținere pentru familia monoparentală este de: 50 RON pentru familia cu 1 copil, 59 RON pentru familia cu 2 copii, 67 RON pentru familia cu 3 copii, respectiv 76 RON pentru familia cu 4 sau mai mulți copii.

Conform Hotărâri Guvernului României din 03.02.2014 prin care se aprobă Strategia națională pentru protecția și promovarea drepturilor copilului pentru perioada 2014-2020, problemele sociale care afectează copiii și politicile sociale dedicate acestui domeniu au fost constant în prim-planul atenției tuturor actorilor instituționali, la aceasta contribuind atât implementarea unor reforme importante în acest sector după anii 1997 (reformarea cadrului normativ în domeniu, descentralizarea activităților de protecție a copilului, restructurarea și diversificarea instituțiilor de ocrotire a copilului, dezvoltarea de alternative de tip familial la ocrotirea de tip rezidențial și creșterea accentului pe politicile de prevenire a părăsirii), dezvoltarea sectorului nonguvernamental din domeniu, dar și atenția organizațiilor internaționale.

La nivel de legislație, țara noastră s-a conformat legislației europene adoptând o Strategie Națională pentru protecția drepturilor și libertăților copiilor, precum și a unui program de derulare a activităților propuse prin intermediul strategiei care vizează acțiuni pe perioada anilor 2014-2020, precum și o mulțime de alte documente care alcătuiesc sistemul de protecție social promovat și pus în aplicare de către Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Fig.2.3 Câteva dintre principalele acte normative aflate la baza sistemului de protecție și asistență a copilului din România

De asemenea, Parlamentul României a redactat un proiect de lege prin care să se recunoască concubinajul ca formă de conviețuire printr-o lege formată din 23 de articole în care se stipulează că legea este realizată în vederea protejării drepturilor a participanților de sex opus la această formă de conviețuire, în conformitate cu legislația internațională. Aceștia trebuie să locuiască împreună și trebuie să semneze un contract de uniune consensuală la Registrul pentru evidența persoanelor aflate în concubinaj. Însă dacă partenerii petrec împreună o perioadă mai mare de 10 ani, atunci le sunt aplicate drepturile familiei similare în instituția familiei. Concubinajul încetează prin decesul unuia dintre parteneri, căsătoria acestora sau liberul acord al acestora, iar la momentul când are loc încetarea concubinajului partenerii trebuie să înregistreze în registrul special această decizie.

Suportul acordat acestor familii de către guvernele statelor europene prin diferite programe și politici sociale diferă însă, în multe dintre acestea, politicile sociale realizate spre a ajuta familia se focusează pe nevoile familiei tradiționale, cu toate că familiile monoparentale, care pot avea la bază și relația de concubinaj, deces sau divorț au mai mare nevoie de ajutor social și financiar din partea acestora. Și acest fapt se datorează studiilor care au demonstrat că anumite fenomene grave afectează familiile aflate în această situație, cum ar fi sărăcia, șomajul, dezagregarea socială sau marginalizarea socială.

În zonele sărace urbane, peste jumătate din familiile monoparentale, indiferent dacă locuiesc singure sau în familii extinse, dacă au în întreținere copii mici sau de peste 15 ani, sunt în sărăcie extremă. Deși reprezintă o proporție importantă dintre familiie cu copii din fiecare țară, familia monoparentală este adesea lăsată să-și rezolve mai mult singuri problemele, statul ocupându-se, ca în cele mai multe cazuri de problemele majorității a ceea ce este considerat ”normal”, în cazul nostru familia nucleară. În acest fel, problemele economice și sociale se adaugă celor afective sau relaționale și transformă membrii familiilor cu un singur părinte într-o categorie de dezavantajați.

În ceea ce privește fenomenul de concubinaj acesta se transformă treptat dintr-un stigmat într-un element comun, din anormal în normal. Argumentul cel mai consistent în această privință este cel conform căruia aproape un sfert dintre familiile din România sunt monoparentale! Ideologia adoptată de către părintele unic este cea care stă la baza formării unui întreg, de care să depindă dezvoltarea ulterioară a copilului, dar și sănătatea psihică și mulțumirea părintelui.

Capitolul III

Analiza măsurilor luate pentru protecția copiilor născuți în cupluri parteneriale (copii din afara căsătoriei)

Odată cu ieșirea țării noastre din regimul comunist și cu dorința de apropiere de democrațiile vestice, respectiv aderarea la structurile Uniunii Europene încă din 1995, sistemul social, precum și valorile care stau la baza acestuia au început treptat să se schimbe sau să fie înlocuite de altele, ca și alternative. Fenomenul familiilor monoparentale este recunoscut la nivelul întregii Uniunii Europene, precum și la nivelul țării noastre în contextul în care nu există o categorie unică și deosebită în care copii rezultați din relațiile de concubinaj să fie înregistrați, acestora fiindu-le recunoscută filiația, de regulă, cu numele unuia dintre cei doi părinți. Spre deosebire de nivelul supranațional, acolo unde fenomenul concubinajului, împreună cu determinanții și efectele acestuia, reprezintă un adevărat pericol pentru dezvoltarea armonioasă a societății, a familiei și a viitorului copil, diferite state au luat măsuri spre diminuarea acestui fenomen, de exmplu în state precum Marea Britanie.

Obiectivul acestei cercetării este acela de a argumenta importanța pe care trebuie să o acorde și societatea românească familiilor care se constituie și procrează aflându-se în starea de concubinaj, statut nerecunoscut la nivel României, proiectul de lege redactat în acest sens, cu scopul de a recunoaște familiile care trăiesc în concubinaj nu a fost acceptat. Această recunoaștere se dorește a se realiza în contextul în care copii care apar ca urmare a dezvoltării acestei forme familiale nu trebuie priviți ca fiind rezultatul unei alternative familiale eșuate cu care aceștia să se confrunte pe viitor. De asemenea, ne propunem să tragem un semnal de alarmă deoarece o creștere procentuală a fenomenului reprezintă un pericol pentru dezvoltarea normală a familiei și pentru societate. Studiile realizate în acest domeniu arată că persoanele cu risc crescut de a forma o familie monoparentală sunt persoanele de gen feminin, tinerele cu nivel scăzut de școlarizare și cele care provin din familii dezorganizate.

Realitatea socială presupune nu numai organizarea ei în diferite tipuri de colectivități și grupuri umane, ci și permanenta devenire a acestora, caracterul lor procesual. De aceea, dat fiind faptul că am devenit stat membru al Uniunii Europene ne propunem, să vedem dacă pe măsură ce legislația supranațională se dezvoltă atunci aceasta prin diferite strategi și directive este implementată la nivel național în beneficiul promovării și protejării copiilor indiferent de familia din care provin. Pentru a înțelege mai bine evoluția fenomenului nașterilor comparativ România-Uniunea Europeană, în ultima decadă, în România, peste un sfert din toate nașterile au avut loc în afara căsătoriei (29,4% în 2004, 27,7% în 2010). Puține țări europene prezintă un nivel mai scăzut, cum ar fi Grecia (6,6% în 2009) sau unele țări catolice, precum Italia (25,4% în 2010) sau Polonia (20,6% în 2010). În restul continentului, valorile înregistrate în anii 2009–2010 ating peste 50% în Norvegia, Suedia și Franța, peste 40% în Austria, Finlanda, Danemarca, Marea Britanie, Cehia sau Ungaria și peste 30% în Germania sau Spania. Însă aceste cifre nu reflectă complexitatea și diversitatea fenomenului fertilității non-maritale.

În ultimii ani, cercetările au relevat faptul că tineri dezvoltă un comportament de acceptare a concubinajului, în sensul în care conviețuiesc în această formă alternativă a familiei, procreează și abia mai apoi se căsătoresc, dacă reușesc. În cazul unei despărțiri copii rămân, de regulă, în grija mamei. Acesta tipologie nescrisă a relațiilor se datorează și faptului că în întreaga lume au avut loc schimbări majore, precum faptul că societățile care în trecut erau deosebit de restrictive cunosc astăzi nivele ridicate de libertate sexuală, atât pentru bărbați, cât și pentru femei; există o tendință generală către libera alegere a partenerului de viață, căsătoriile aranjate devin din ce în ce mai rare, iar drepturile femeilor devin din ce în ce mai mult recunoscute, atât în ceea ce privește inițierea căsătoriei, cât și în luarea deciziei la nivel familial.

Este cunoscut faptul că apariția acestui tip de familie monoparentală poate avea mai multe cauze: decesul, divorțul, dorința de separare a unuia din părinți, copiii veniți pe lume în afara căsătoriei, dorința unor femei în special de a avea un copil chiar dacă nu sunt căsătorite. Putem deduce că problemele de educație ale copiilor, soluțiile acestora vor fi diferite de la caz la caz.[…] Condițiile de viață din multe familii ale societății românești actuale sunt stresante pentru copii. Toate acestea conduc la agresivitate, izolare, pierderea noțiunii de sprijin din partea familiei și a încrederii în capacitatea acesteia de a-l proteja, apatie, neintegrare socială și compensare prin violență, delincvență și relaționare facilă cu persoane dubioase, abandon școlar și chiar părăsirea domiciliului.

În societatea contemporană s-a constatat că nu toate familiile sunt orientate de aceleași valori și atitudini morale, diversitatea reiese din structura socială, apartenența socio-profesională, nivelul de instruire, mediul de rezidență (rural/urban), precum și de ideologia familială si tipul de interacțiune familială. În ultimul timp, societățile în general, printre care și cea românească, se confruntă din ce în ce mai des cu un nou tip de familie, cea monoparentală. Statisticile oficiale arată că 23% din familiile din România sunt familii monoparentale, acestea apar tot mai frecvent în societate, fiind o consecință a modificării parametrilor socio-economici și de mediu, aceste modificări reprezentând una din cauzele posibile ale destigmatizării acestor familii.

Este realmente necesar să fie permanent monitorizat ceea ce se întâmplă cu și cum evoluează acei copii care apar ca urmare a relațiilor de concubinaj însă la nivelul țării noastre nu există niciun mecanism național, regional sau local care să studieze, să analizeze și să monitorize cum evoluează aceștia. Dimpotrivă rolul Direcțiilor județene de asistență și protecție socială și rolul organizațiilor non-guvernamentale internaționale, precum Unicef sau World Vision sau a organizațiilor locale, așa cum sunt organizațiile din multe comunității orașe de provincie, de-a lungul anilor a scăzut ca și capacitate de a prevenii disoluția familiei prin despărțirea acestora de copii plasați în grija unor asistenți sociali ș.a., de descoperire a cazurilor grave și de soluționare a problemelor. Toate aceste schimbări rapide care au loc la nivel european și național în ceea ce privește sistemul de protecție socială a copiilor se datorează și faptului că toate sub-sistemele societății sunt interdependente și orice disfuncționalitate la nivelul unui astfel de sistem determină efecte negative la nivelul întregului ansamblu societal.

Putem lua în considerare evenimentele supranaționale care afectează întreaga societate până la omul obișnuit afirmând că, spre exemplu, faptul că ultimele restructurări bugetare din 2012 au determinat o scădere în numărul angajaților acestor instituții locale de asistență și protecție a copilului. Mai mult decât atât la nivelul țării noastre investițiile în acest sistem se realizează mai mult prin accederea de fonduri europene prin care se modernizează și se soluționează diverse probleme de infrastructură și tehnologie a acestor instituții decât prin fonduri alocate direct de către statul român.

Astfel, nefiind recunoscute toate categoriile de familii care se regăsesc în țara noastră ca și alternative la familia tradițională, extinsă sau nucleară, și implicit nefiind recunoscute ca fiind responsabiltatea statului de a oferi un statut legal acestora în vederea diminuări tensiunilor intra și inter-familiale care adesea se răsfrâng asupra copiilor. De aceea, de regulă, organismele naționale așteaptă agravarea situației pentru a putea încadra un fenomen ca fiind problemă națională într-o anumită categorie a problemelor sociale și pentru a demara diverse programe și acțiuni naționale și locale. Aftfel, după cum am văzut copii proveniți din afara căsătoriei, în țara noastră, sunt analizati în cadrul familiilor monoparentale.

3.1 Avantaje și dezavantaje ale uniunii consensuale

În societate există o pluralitate de procese, schimbări, iar majoritatea sociologilor a fost preocupată de a găsi cheia acestora, pentru a micșora ceea ce Raymond Boudon numea ”incertitudinea viitorului”. O astfel de incertitudine a viitorului vizează și evoluția structurală și demografică a familiei în România, iar în acest sens au fost realizate numeroase studii privind tendințele și influențele perspectivei liberale vestice cu privire la modalitatea de constituire ca și grup marital, recunoscut sau nerecunoscut de statul român, precum și modalitatea de a procreea și avantajele și dezavantajele pe care această acțiune de procreere în afara unei căsătorii recunoscute de statul român le poate aduce atât social, juridic, cât și economic familiei și copiilor acesteia.

Numeroase studii sugerează o legătură negativă între nivelul de educație și procrearea în afara căsătoriei, cu femeile cele mai bine educate fiind cele mai puțin probabil să nască non-marital. Pentru a explica nașterile non-maritale mai frecvente în cazul femeilor cu educație redusă, Upchurch și colaboratorii în anul 2002 sugerează că a fi părinte este un semn de maturitate pentru femeile ale căror oportunități educaționale sunt blocate la un nivel scăzut. Perelli-Harris și colaboratorii în 2010 studiază fenomenul coabitării și a nașterilor non-maritale în opt țări europene și găsesc, pentru toate țările analizate (atât țări cu lungă tradiție pentru coabitare, cât și țări unde fenomenul este mai recent), că femeile coabitante cu educație mai scăzută au riscuri mai mari de a naște primul copil în cadrul acestui aranjament de viață, comparativ cu femeile cu educație mai ridicată.Astfel, cauzele care determină nașterile premaritale, cel puțin, în spațiul estic se regăsesc mai puțin în procesul de tranziție demografică, ci mai degrabă în nivelul scăzut de educație al femeilor, în mediul de rezistența, precum și în alți factori socio-demografici, mediul de rezidență. Astfel, rezidența în mediul rural în timpul copilăriei crește riscul apariției unei nașteri în afara unei uniuni cu 30%, comparativ cu rezidența în mediul urban. A nu fi locuit împreună cu ambii părinți în copilărie crește riscul cu 57%, iar un număr mare de frați sau surori ridică riscul cu 29%. Femeile ale căror mame aveau educație medie sau superioară prezintă un risc mult diminuat de a naște înaintea formării unei uniuni, comparativ cu femeile ale căror mame aveau educație scăzută. Din punctul de vedere al perioadei calendaristice, după schimbarea regimului politic în 1989, riscul unor nașteri ca mame singure a scăzut puternic, cu 59%.

De-a lungul ultimelor patru decenii în spațiul românesc unele studii au demonstrat faptul că s-a diminuat atractivitatea căsătoriei recunoscute de statul român și a crescut ponderea atractivității relațiilor de tip coabitare consensuală și coabitare consensuală premaritală. Astfel, proporția femeilor care intră vreodată într-o relație de tip coabitare, înaintea împlinirii vârstei de 40 ani, este de 35% pentru perioada 1996–2005, față de 20% cât era în perioada 1980–1989.

Nașterile în afara căsătoriei pot apărea în două ipostaze: la femei singure (care nu se află într-o relație co-rezidențială cu un partener) sau într-o uniune consensuală. Studiile arată că mare parte din extinderea nașterilor non-maritale se datorează separării fertilități de căsătorie și nu separării fertilități de relațiile stabile de cuplu; altfel spus, cea mai mare parte a creșterii fertilității non-maritale în Europa, în ultimele decenii, a avut loc în cadrul uniunilor consensuale și nu sub forma nașterilor de către mame singure. Mai mult decât atât la nivel mondial studiile privind situația copiilor născuți în afara uniunilor premaritale este analizată prin două mari perspective, perspectiva americană a fenomenului care nu diferențiază între mamele singure care procreează și cuplurile care trăiesc în aceste uniuni și procreează, și perspectiva europeană, viziune care aseamănă uniuniile premaritale căsătoriei, respectiv stabilității, indiferent dacă acestea sunt sau nu recunoscute la nivel național, de către statele membre.

Aceste schimbări comportamentale sunt efectul schimbărilor survenite la nivelul valorilor, cum ar fi accentul crescut pe individualitate. Individul vrea să fie și ssă găndească liber fara să se supună unei autorități, oricare ar fi ea. Apare nevoia de autorealizare. Are loc o reierarhizare a piramidei nevoilor a lui Maslow: pe măsură ce societățile devin mai bogate și nevoile de supraviețuire de la baza piramidei sunt satisfăcute, nevoile de ordin superior devin prioritare.

Libertatea de manifestare în cadrul acestor uniunii premaritale, în sensul lipsei ”constrângerilor” juridice, conferă o anumită atractivitate acestui tip de relație, la care se adaugă insecuritatea și instabilitatea socio-economică societală și personală care se accentuează pe măsură ce rata divorțurilor din mediul familial partenerilor crește, posibilitatea de cunoaștere mai bună a partenerilor în vederea realizării următorului pas, respectiv în vederea căsătoriei și, desigur, dorința de siguranță că partenerul este aceea persoană potrivită pentru a trăii ”dragostea romantică”.

Instituția căsătoriei implică așteptări despre rolurile economice, iar uniunile consensuale implică un angajament inițial mai redus de a realiza responsabilitățile economice pe termen lung cerute de căsătorie. Pentru a se căsători, cuplurile consideră că trebuie să atingă anumite obiective financiare, cum ar fi un loc de muncă stabil, o locuință de o anumită calitate, înainte de acest pas. Mai mult, cei cu situație economică precară pot gândi că instituția căsătoriei, cu prevederile legale referitoare la proprietățile cuplului și la moștenire, nu sunt relevante în cazul lor, date fiind puținele bunuri materiale deținute.

În ultimele decenii, numărul bărbațiilor necăsătoriți și al femeilor necăsătorite care împart o gospodărie a crescut vertiginos. Deși coabitarea a devenit mai răspândită, cercetările sugerează despre căsătorie că este mai stabilă. Cuplurile necăsătorite care trăiesc împreună au o probabilitate de a se despărți de trei până la patru ori mai mare decât cele căsătorite. Fapt ce ne semnealează unul dintre marile dezavantaje, altfel spus o incertitudine viitoare în dezvoltarea unui cuplu sau a unui mediul familial pruncilor născuți ca urmare a acestei relații, cine se va îngrijii, cum și ajutat de către cine viitorii copii în cazul unei posibile separări. Dezavantajele acestor uniuni nu se limitează doar la posibilele efecte de insecuritate asupra situației demografice familiale în contextul unei separări, ci mai degrabă asupra efectelor juridice cu care se vor confrunta pe rând, ambii parteneri cu bunurile pe care le dețin în comun și cu tutela copiilor apăruți ca urmare a acestor relați.

Dezavantajos pentru familiile din România este și Codul Civil în care nu regăsim o lege care să delimiteze clar cui și în ce condiții îi revine tutela copiilor și diverse bunuri ale cuplului realizate împreună pe perioada de coabitare, și acest fapt deoarece România este una dintre statele europene cu una dintre cele mai mici rate de nașterii în afara căsătoriei, cu niciun organism în afara cercetătorilor și academicienilor de a studia acest fenomen, de a stabilii eventualele probleme, precum și cu nicio soluție pentru rezolvarea acestora din urmă și pentru prevenirea accentuării fenomenului.

3.2 Perspective legislative privind copii născuți în afara instituției căsătoriei

Din punct de vedere legislativ, Codul Civil definește familia, ca instituție regăsită la baza societății în articolul 258 din Legea numărul 287 din 17 iulie 2009, modificată prin Ordonanța de urgență numărul 79 pe 2011, Decizia Curții Constituționale numărul 1514 pe 2011 și Legea numărul 60 pe 2012. Astfel, în acest document legislativ regăsim familia definită drept căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor. Familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei. În sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie. Această scurtă prezentare a principalelor caracteristici ale modului de constituire a familiei nu determină însă ca în aceiași legislație la articolul 260 să fie recunoscută egalitatea drepturilor copiilor apăruți în cadrul căsătoriei, precum și a celor adoptați.

În ceea ce privește filiația copilului născut în afara căsătoriei, aceasta este decisă prin articolul 450 al acestei legi astfel, cele trei puncte ale acesteui articol stabilește ce nume primește copilul și în care condiții. Copilul născut în afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită. În cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinți, împreună, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor la care a fost înregistrată nașterea. În lipsa acordului părinților se aplică dispozițiile art. 449 alin. (3). În cazul în care copilul și-a stabilit filiația în același timp față de ambii părinți, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 449 alin. (2) și (3).

De asemenea, primii responsabili de copil sunt părinții, urmați de rude sau persoanele cărora le este acordată tutela și de către stat care prin politicile sale sociale și de ajutor familial, precum și prin restul politicilor dezvoltate, de la nașterea acestuia până la decesul său se ocupă de dezvoltarea unui cadru propice evoluției sale. Putem afirma că modificările vizibile pe care putem observa în comportamentul indivizilor în ceea ce privește familia, în statele est-europene, încă din anii 1990 pot fi puse pe seama efectelor directe pe care le-au produs multiplele crize socioeconomice care au avut drept moment declanșator schimbarea regimului politic comunist cu cel democratic, respectiv tranziția către o economie de piață.

În acest context al schimbărilor din cadrul familiei educația este un element central; un nivel ridicat de educație, în special educația prelungită, constituie un mecanism pentru transformarea valorilor. Indivizii cu educație ridicată au fost promotorii valorilor și comportamentelor asociate tranziției, însă se atrage atenția că în țările foste comuniste, cei cu educație scăzută sunt adesea cei care adoptă primii comportamente de genul coabitării, nașterilor nonmaritale sau aranjamente de viață instabile. În studiul lor din 2010, Perelli-Harris și colaboratorii nu au găsit în niciuna din țările studiate o asociere pozitivă între educație și coabitare, așa cum ar prezice teoria celei de-a doua tranziții demografice.

Mai mult decât atât legislația care se află în vigoare, respectiv Codul Civil în care regăsim câteva articole care menționează modul de stabilire al filiației copiilor născuți în afara căsătoriilor și responsabilitățile de protejare a acestora, în prezent există un cadru internațional la care este țara noastră este aliniată, respectiv Convenția Internațională privind Drepturile Copiilor, Strategia Consiliului Europei pentru Promovarea Drepturilor Copilului 2012-2015, Convenția Europeană privind drepturile copiilor, dar și o Strategie Europeană care urmărește protejarea și promovarea drepturilor copiilor indiferent de variabila nașterii acestora în familii recunoscute juridic de statele europene sau în uniunile consuensuale. Țara noastră fiind stat membru al Uniunii Europene a implementat această strategie în care regăsim mențiuni indirecte semnalate la adresa acestei probleme prin intermediul creșterii numărului unor categorii de familii sau a numărului copiilor rămași în sistemul de asistență socială, respect în grija statului.

Scopul acestei strategii este promovareea investițiilor în dezvoltarea și bunăstarea copilului, pe baza unei abordări holistice și integrate de către toate instituțiile și autoritățile statului, în condițiile respectării drepturilor copilului, satisfacerii nevoilor acestuia, precum și accesului universal la servicii. Strategia își propune să devină elementul integrator al tuturor proceselor ce vizează întărirea reformelor structurale și de modernizare, inclusiv cele din cadrul procesului de programare 2014- 2020, care au impact asupra dezvoltării copiilor în România. De asemenea, strategia își propune să asigure coerența și consolidarea politicilor la nivel sectorial, între diferitele nivele și mecanisme de guvernanță, precum și concordanța acestora cu obiectivele stabilite în documentele europene.

În grupul țintă al strategiei se regăsesc numeroase categorii de copii aflați în atenția instutuțiilor nationale și locale, precum copii separați de părinți, copii părăsiți în unitățile sanitare, precum și cei abuzați, neglijați sau exploatați asemenea copiilor străzii, dar și copii cu dizabilități sau cei aparținând minorităților etnice. Între aceste grupuri nu am regăsit categoria copiilor născuți ca urmare a uniunilor consensuale însă acestea se pot regăsi fie la nivel categoriei copiilor părăsiți în unitățile sanitare, precum și în categoria copiilor aflați în unitățile de asistență socială.

Problema nașterilor în afara căsătoriilor se înscrie într-un cadru problematic al sistemului social privind protecția și asistența copilului de la nivelul țării noastre, așa cum reiese din numeroasele categorii de copii care află în atenția instituțiilor naționale și locale care se ocupă de acest domeniu. Nu este privită drept o problemă urgentă deoarece după stabilirea filiației, maternă sau paternă, dacă copilul rămâne în grija părinților va avea aceleași drepturi și libertății ca și ceilalți copii născuți în familiile recunoscute legal. Cu excepția faptului că posibilitatea ca numărul mamelor rămase singure cu un copil în creștere să ajungă în pragul sărăciei, excluderii sociale și a altor probleme societale să fie mai mare, statul nu analizează modul de dezvoltare al acestora oferind tutorilor beneficiile financiare, respectiv alocații și indemnizații sociale ca și în cazul celorlalte familii.

Așa cum menționam anterior această problemă nerecunoscută încă oficial ca determinantă a unei crize demografice naționale, așa cum este recunoscută în Statele Unite ale Americii, evoluează pe fondul creșterii performanțelor sistemului de promovare și protecție a drepturilor copiilor în care trebuie urmărită condițiile unei limitări severe a resurselor publice, acestea fiind semnificativ mai scăzute în România, cu aproximativ 10 puncte procentuale sub media europeană, raportat la produsul intern brut. Totuși, este de remarcat faptul că ponderea cheltuielilor cu protecția socială a cunoscut, după 2008, o creștere ca pondere într-un produs interb brut diminuat, în timp ce alocările pentru educație și sănătate au oscilat nesemnificativ. În comparație cu țările europene, în anul 2011 situația României pe diferite capitole de cheltuieli, ca pondere a acestora în produsul intern brut, conform Eurostat se prezintă astfel în comparație cu UE27: cheltuielile publice totale: 39,5% față de 49,0%; cheltuieli cu protecția socială: 14,1% față de 19,6%; cheltuieli cu educația: 4,1% față de 5,3%; cheltuieli cu sănătatea: 3,4% față de 7,3%. Ponderea cheltuielilor pentru familie și copil în totalul cheltuielilor pentru protecție socială a scăzut cu aproximativ o treime între 2005 și 2011. Ca pondere în produsul intern brut, scăderea a fost de la nivelul de 1,8 la 1,7 în același interval (și 1,4% în 2011).

În contextul diminuării bugetului acordat sistemului de protecție socială, pentru stabilirea obiectivelor, programelor și acțiunilor viitoare pe care statul român le-a derulat, prin intermediul Strategiei Naționale privind Protecția și Promovarea Drepturilor Copiilor 2014-2020 un rol esențial l-a avut, de asemenea, sectorul nonguvernamental, care a contribuit la eforturile grupului interministerial, prin diverse federații naționale, precum Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC), SERA România și Organizația Salvați Copiii-România sau Fundația Hopes and Homes for Children (HHC România).

Mai mult decât atât, Fundația HHC România a organizat la nivel național un larg proces de consultare cu reprezentanți ai sectorului public și privat relevanți pentru domeniul protecției copilului. În cadrul celor 8 conferințe regionale organizate în acest sens, au fost discutate problemele sau dificultățile identificate în practică, în mod special de către autoritățile locale, fiind formulate recomandări cu privire la eventualele măsuri de soluționare ce ar trebui incluse în noua strategie 2014-2020. La rândul său, FONPC a organizat întâlniri cu reprezentanții a 56 de organizații non-guvernamentale, concluziile și recomandările desprinse în urma consultărilor fiind transmise MMFPSPV în vederea analizei și includerii lor în cuprinsul noii strategii.

Aceste acțiuni ale societății civile reprezintă un semnal binevenit în vederea îmbunătățirii unui sistem în care se găsesc multe lipsuri deoarece fundațiile naționale care și-au trimis reprezentanții la dezbaterile naționale privind cadrul ca urmează să reglementeze acțiunile ce se vor desfășura în următorii cinci ani acționează la nivel local, regional și național cu toate categoriile dezavantajate de copii, implicându-se prin acțiuni de lobby, strângeri de fonduri și astfel recunosc cele mai importante probleme cu care copii și familiile acestora se confruntă. De asemenea, statul român este obligat prin lege să supună dezbaterilor publice documentele legislative care afectează populația pentru diferite perioade de timp fie online, fie prin dezbateri publice inițiate de instituțiile și parteneri privați, asociații și fundații regionale în vederea cunoașterii problematicii reale cu care se confruntă populația și în vederea luării celor mai bune decizii.

3.3 Analiza statistică a nașterilor din afara fmiliei în Uniunea Europeana și România

Vom prezenta în continuare analiza stică a nașterilor survenite în afara familiei în Uniunea Europenă și România pentru perioada anilor 2000-2012, prin datele Eurostat. Prin aceasta încercăm să stabilim care este poziția oficială pe care o ocupă această categorie de copii năcuți în afara căsătoriei în România și în Uniunea Europeană, precum și modele altor state pe care le poate adopta țara noastră în vederea rezolvării acestei probleme, respectiv a problemelor care se survin în urma acestor nașterii, problemele cu care se confruntă copii.

Fig3.1 Media nașterilor în afara căsătoriei în Uniunea Europeană

După cum se poate observa în Fig 3.1 media nașterilor în afara căsătoriei în Uniunea Europeană crește pe parcursul a doisprezece ani de la 27, 3% la 39,3%. Desigur, există state Europene care au o pondere a nașterilor în afara căsătoriei mare, de respectiv Franța, Marea Britanie, Suedia, la care putem adăuga câteva dintre statele noi intrate în Uniunea Europeană după 2004, repectiv 2007, Bulgaria, Cehia, Austria ș.a care măresc această pondere pentru statisticile din ultimii ani. Desigur, nu doar procesul de integrare europeană a acestor state și a demografiei au augmentat acest proces, ci și alte procese interne ale statelor, precum impactul socio-economic și profesional al tinerilor din Estul Europei care au preluat modele comportamentale familiale ș.a În acest context vom prezenta situația de la nivelului României din perioada 2000-2012.

Fig3.2 Media nașterilor în afara căsătoriei în România 2000-2012

Media nașterilor în România din 2000 până în 2012 crește de la 25,3% la 30%, creșterea este de 4.7% aceasta încadrându-se sub media de la nivelul Uniunii Europene, la mai puțin de 10 puncte procentuale de această medie stabilită în anul 2012. Tendința după anul 2000 a României în ceea ce privește ponderea nașterilor în afara căsătoriei este una de creștere, cu o medie a creșterii de 2 % la fiecare 5 ani. Copii născuți în afara căsătoriei pe care îi regăsim în această statistică Eurostat se pot regăsi în rândul copiilor care nu întâmpină probleme de-a lungul vieții de familie în contextul în care în urma apariției acestuia uniunea consensuală se poate finaliza printr-o căsătorie, însă ceea ce este foarte grav este faptul că o parte din acești copii se pot regăsi în oricare altă categorie de copii cu probleme, precum cei părăsiți în unitățile sanitare, cei rămași în grija statului sau în categoria copiilor străzii, abuzați și obligați să cerșească.

Din nefericite, câteva dintre limitele pe care le regăsim în documentele naționale în vigoare în țara noastră sunt date de neîncadrarea acestor statistici ca fiind factor de risc sau ca determinanți ai unor categorii de copii și familii cu probleme cu care se confruntă sistemul de protecție socială din România. De asemenea, în contextul tergiversării legislației privind uniunile consensuale în Parlamentul României care ar determina recunoașterea mai multor drepturi acestor copii dar și a unor organisme susținute economic și profesional pentru a studia, analiza, monitoriza și soluționa, eventual prevenii apariția unor consecințe grave ale acestor nașterii. Limitările financiare nu se găsesc doar la nivelul instituțiilor care se ocupă de sistemul de protecție socială a copiilor, ci mai degrabă se regăsesc la nivelul familiilor acestora, respectiv la insuficientele alocații acordate familiilor în procesul de creșterii copiilor.

În urma analizei pe care am realizat-o la nivelul câtorva documente legislative din țara noastră, reprectiv Strategia pentru Protecția și Promovarea Drepurilor Copiilor pentru penrioada 2007-2013 și 2014-202 am ajuns la concluzia că nu există menționată încă această pondere a nașterilor în afara căsătoriei ca fenomen major care să necesite atenția sportă, resursele și o strategie pentru viitor, și acest lucru deoarece într-o viziune generalistă Codul Civil în vigoare stabilește legislativ care este procesul prin care se stabilește filiața copilului, indemnizațiile, alocațiile și suportul social rămând la fel atât pentru copii născuți în afara căsătoriei, cât și pentru cei născuți în interiorul acestei instituții.

Adevăratele probleme legate de crizele sociale prin care trec aceia dintre parteneri care nu decid să se căsătorească, ci să se separe sunt reprezentate de posibilitatea sporită de a nu face fața presiunilor sociale, de a lupta din greu pentru creșterea copilului și pentru susținerea locului de muncă, fără spijinul familial, respectiv la a renunța la a mai avea grijă de copil și a-l da spre adopție sau a-l lăsa în grija statului.Această situație este și mai gravă cu cât acest fenomen se derulează în statele vestice europene și Statele Unite ale Americii de decenii, acolo unde s-a stabilit necesitatea intervenției statului prinrecunoașterea juridică și socială a acestor cupluri și a problemelor cu care aceștia se confruntă și se pot confrunta pe viitor.

Capitolul IV

Concluzii

În concluzie, în urma analizării în primele două capitole a literaturii de specialitate și a principalelor concepte folosite putem rezuma faptul că perspectiva teoretică asupra familiei și a comportamentelor partenerilor în cadrul acesteia pe parcursul ultimele două secole s-a schimbat considerabil astfel, în secolul XX, predominanța familiilor nucleare tradiționale a fost constant erodată în majoritatea societăților industriale. În zilele noastre există o mare diversitate de modele familiei. Există o diversitate considerabilă a formelor familiale în rândul grupurilor etnice minoritare.

Paternul schimbărilor comportamentale la nivelul familiei se respectă atât la nivel supranațional, cât și la nivel național, nu doar statistic, prin diminuarea ratelor căsătoriei, creșterea ratei divorțurilor, scăderea nașterilor, creșterea ratei coabitărilor consensuale simple sau pre-maritale, creșterea numărului nașterilor în afara căsători ci și ca modalitate de acțiune înceată și dificilă a stabilire concretă a problemelor existente care afectează copii, respectiv societatea europeană a deceniilor care urmează. Analizele academicienilor europeni și naționali sunt relevante deoarece aceștia reprezintă un pol de acțiune în promovarea anumitor proiecte de protecție socială prin intermediul studiilor realizate și mai mult decât atât aceștia reprezintă societatea civilă de la cel mai mic nivel până la nivel național în cunoașterea și rezolvarea problemelor sociale.

Principalele avantaje ale coabitării consensuale sunt cele de “testare a compatiblității” dintre partenerii, a unei siguranțe financiară mai mari decât cea pe care o poate produce căsătoria. Studiile consideră faptul că un nivel mai ridicat al opiniilor în favoarea legalizării acestui tip de relație care are ca efect o creștere a numărului partenerilor care se căsătoresc. Faptul că se dorește recunoașterea juridică a uniunii consensuale, respectiv acordarea de drepturi concubinilor,conduce la creșterea numărului partenerilor care coabitează. De asemenea, susținerea oferită de partener poate fi corelată cu realizările individului. Studiile au arătat că tendința spre modernizare a percepțiilor formelor familiale implică și acceptarea coabitătii consensuale de către familie și grupul de prieteni al partemerilor. Cu cât crește numărului cunoscuțiilor care coabitează ai unui cuplu, cu atât concubinajului ca stil de viață este mai ușor acceptat.

Factorii determinanți ai atitudinilor tinerilor parteneri ai uniunilor consensuale îl reprezintă familiile de origine ale acestora care, de regulă, sunt dezorganizate și acceptă mai ușor implicarea propriilor copii într-o uniune consensuală. Cu toate acestea partenerii proveniți din familii închegate folosesc această formă pre-familială, de obicei, ca etapă care premerge întemeierea căsătoriei, iar acei parteneri care aparțin famiiliilor dezorganizate tindă să opteze pentru conviețuirea într-o uniunea consensuală, ca stil de viață.

Unul dintre specialiștii români care au studiat acest fenomen, Maria Voinea a realizat mai multe analize concluzionând faptul că în problema protecției sociale a copiilor și a familiilor acestora, în formele acestora variate, guvernele își structurează în general programele și politicile sociale în funcție de familia tradițională, cu doi părinți.[…] Rezultate ale cercetărilor privind sărăcia arată că aceasta este asociată cu șomajul de durată, munca în sectorul informal, lipsa de calificare, cu tipul de familie monoparentală sau alte forme atipice de familie, ne-participare și marginalizare socială, fenomene de dezagregare socială, tendințe de etnicizare și de concentrare a săracilor în anumite zone clar delimitate teritoriale.

La nivelul țării noastre așa cum am observat anterior sistemul de protecție socială se află în dificultate din diferite cauze, precum resursele financiare reduse, personalul redus după ultimele tăieri bugetare, respectiv analizele și măsurile insuficiente luate în sprijinirea partenerilor care decid să conviețuiască în acest tip de grup social ș.a. Politica socială în acest domeniu ar trebui focalizată mai mult pe activități de prevenire cum ar fi: educarea viitoarelor mame pentru nu a avea copii nedoriți sau în afara căsătoriei sau chiar susținerea cuplului (astfel, încât să se evite divorțul), punându-se mai mare accent pe consiliere familială, care să ajute partenerii să depășească problemele fără a renunța la căsătorie, făcându-i să înțeleagă importanța familiei pentru ei și creșterea sănătoasă a copiilor lor.

Una dintre preocupările cercetătorilor în legătură cu nașterile în afara căsătoriei ține de efectele asupra copiilor. Smock și Greenland menționează pentru SUA că mamele singure și cuplurile coabitante tind să aibă venituri mai mici decât cuplurile căsătorite, ratele de sărăcie a copiilor sunt substanțial mai ridicate în cazul celor a căror mamă este singură sau într-o relație de coabitare, comparativ cu copiii care trăiesc în cadrul unei căsătorii. Din punct de vedere al stabilității relațiilor parentale pentru copii, se menționează vulnerabilitatea mai mare a uninilor consensuale, comparativ cu căsătoriile. Studii anterioare au indicat pentru România că uniunile consensuale și nașterile în afara căsătoriei sunt asociate, mai degrabă, cu un nivel redus de educație, cu un statut socioeconomic scăzut, cu inactivitatea economică și rezidența.

Un nivel redus de educație predispune la procrearea în afara căsătoriei nu ca expresie a unor orientări postmoderne, ci ca expresie a unor dezavantaje socioeconomice. Ceea ce creează premisele pentru apariția unor provocări în dezvoltarea socială, financiară și emoțională a copiilor născuți și crescuți în afara căsătoriei. Bineînțeles, statutul de mamă singură sau parteneriatul în forma coabitării pot fi aranjamente temporare de viață și căsătoria poate fi încheiată ulterior nașterii copilului.

Dinamica societății contemporane a relevat noi valențe ale importanței reconcilierii vieții de familie cu cea profesională, motiv pentru care, în cadrul prezentei strategii, părinții vor reprezenta un alt grup țintă căruia i se vor adresa acele măsuri prin care acestora li se va oferi asistența și sprijinul necesare în vederea creșterii copiilor, accesul la un sistem integrat de îngrijire și educare, în creșe, servicii de îngrijire de zi, concomitent cu asigurarea accesului la o bună îngrijire și educație antepreșcolară și preșcolară. Activitățile prin care se va realiza punerea în practică a acestor măsuri vor avea în vedere sprijinirea consolidării și dezvoltării rețelei de creșe, grădinițe și a programelor de tip "after-school” care să permită modelarea intelectuală a tinerelor generații, în paralel cu asigurarea serviciilor de asistență medicală, dezvoltare fizică (în cluburi școlare sportive) și socioculturală.

La nivel european, unul dintre cei mai cunoscuți sociologi contemporani europeni este Anthony Giddens, iar activitatea pe care aceste a derulat-o de-a lungul ultimilor ani relevă un interes deosebit pentru studierea fenomenului schimbărilor modelelor comportamentale ale familiilor europene. În mod deosebit, deoarece Marea Britanie este una dintre statele membre ale Uniunii Europene profund afectate de acest fenomen care se manifestă printr-o pondere de aproape 50% din totalul nașterilor nonmaritale iar fenomenul este analizat în vederea păstrării formei familiale tradiționale, în vederea contracarării anumitor probleme sociale, precum sărăcia și marginalizarea socială, a cuplurilor care trăiesc în concubinaj și a copiilor acestora, precum și a familiilor monoparentale care pot apărea ca urmare a acestor uniunii.

Situația la nivelul Uniunii Europene nu este doar subliniată prin numeroasele sale studii de transformare a intimității, de Anthony Giddens, ci mai mult decât atât aceasta este relevată de datele statistice prezentate în Balanțele Statistice și Rapoartele Anuale ale Eurostat care trag un puternic semnal de alarmă cu privire la viitorul acestor copii, mai ales ținând cont de faptul că nevoile acestora se măresc pe măsură ce aceștia cresc. Este important să menționăm, după cum am analizat și în capitolul III faptul că țara noastră se află la zece puncte procentuale distanță de media europeană cu privire la nașterile apărute în afara căsătoriei însă la nivel european întâmpinăm dificultăți în găsi statistici care să ne arate modul în care statele au intervenit sau intervin în rezolvarea multitudinii de probleme care se dezvoltă drept consecință a acesteia.

Analiza măsurilor luate pentru protecția copiilor născuți în cupluri parteneriale este necesară din cauza faptului că partenerii care procreează în afara familiei și copii din afara căsătoriei pe parcursul vieții trec prin situații dificile dacă nu sunt sprijiniți prin politici sociale pe parcursul vieții care i-ar ajuta pe aceștia ca astfel încât nici familia și nici copii să nu fie marginalizați sociali, să se încadreze în categoria populației sărăciei și să devină un grup vulnerabil al societății române insuficient sprijit de sistemul de protecție socială din România și din Uniunea Europeană.

BIBLIOGRAFIE

Academia Româna, Institutul de Lingvistică "Iorga Iordan" Dictionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.

APOSTU Iulian, Căsătoria. Între stabilitate și disoluție, Editura TRITONIC, București, 2003.

BATÂR Dumitru, Familia în dinamica societăți, Editura Universități „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004.

BAUMAN Zygmunt, MAY Tim , Gâdirea sociologică, Editura Humanitas, București, 2008.

BĂDESCU Ilie, CUCU-OANCEA Ozana, Dicționar de sociologie rurală, Editura MICA VALAHIE, București, 2009.

BĂDESCU Ilie, Sociologie noologică. Ordinea spirituală a societății, Editura MICA VALAHIE, București,2013.

BĂLAN Cristiana, Aspecte psihologice ale familiilor monoparentale, în Psychology and sociology, CCI3.

BĂLAN Cristina , PSYCHOLOGICAL ASPECTS OF SINGLE-PARENT FAMILIES, Communication, context, interdisciplinarity conference journal, Section Sociology and Pyihology,3rdEdition, Tîrgu-Mureș, România.

BISTRICEANU Corina, Sociologia familiei, Editura Fundației România de Mâine, 2006.

BOUDON Raymond(coord), Dicționar de Sociologie, Editura Univers Enciclopedic Golc, București, 2009.

BUDON Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București,1992.

BUZDUCEA Doru, Economia socială a grupurilor vulnerabile, Editura POLIROM, București, 2013.

CHIPEA Florica, Familia contemporană, Editura Expert, București, 2001.

CIUPERCĂ C., Cuplul modern-între emancipare si disolutie, Editura TIPOALEX, Alexandria.

CONSTANTINESCU Maria, Sociologia familiei, Editura Universității din Pitești.

DUMITRU Vasile , Criza familială și marginalizarea socială, în: Badea, V. Mitrofan.

DUNĂREANU Ion, Familia românească, Editura DIMITRIE CANTEMIR, Târgu-Mureș, 2000.

ENGELS Fredrich, Originea familiei, a proprietății private și a statului, Editura Politică, București,1961.

FERRÉOL Gilles, Dicționar de sociologie, Editura POLIROM, București, 1998.

GIDDENS Anthony, Sociologie, Editura All, București, 2010.

GIDDENS Antony, Socilogie, Editura BIC ALL, București, 2001.

GORDON Marshall – “Oxford – Dicționar de Sociologie”, Traducere de Sergiu Bălțătescu, Florin Iacob, Liviu Serbănescu, Cristian Toader, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2003.

HĂRĂGUȘ Mihaela, Nașterile în contexte diferite de cel marital, în Revista Calității Vieții, 2011, Nr3.

ILUȚ Petru, Familia. Cunoaștere și asistență, Editura ARGONAUT, Cluj-Napoca, 1995.

IRIGORAY Luce, Între Orient și Occident.De la singularitate la comunitate, Ed. Institutul European, Bucuirești, 2010.

JUNG C. G., Căsătoria ca relație psihologică, Editura Anima, București, 1994.

L. Dumitrescu, Dimensiuni ale excluderii sociale. București, Editura SPER, 2002.

Legea Nr 287 din 17 iulie 2009, Codul Civil

MIHĂILESCU I., Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Editura Cartea Universitară, București, 2004.

MIHĂILESCU Ioan, Sociologie generală, Editura POLIROM, 2003.

MITOFAN Iolanda, CIUPERCĂ Cristian, Psihologia relațiilor dintre sexe, Editura Alternative, 1997, pag. 19.

MITOFAN Iolanda, MITOFAN Nicolae, Familia de la A …la Z, Editura Științifică, București, 1991.

MOSCOVICI Serge, BUSCHINI Fabrice, Motodologia științelor socioumane, Editura Polirom, Iași, 2007.

NIEL M, Drama eliberării femeii, Editura Politică, București, 1974.

Noul Cod Civil. Cod de procedură civilă, Editura Hamangiu, Ediția a IV actualizată la 8 Mai 2012.

OTOVESCU Dumitru Sociologie Generală, Editura Beladi, Craiova, 2010.

OTOVESCU Dumitru, (coord.), Tratat de sociologie, Editura Beladi, Craiova, 2010.

PANAIT Carmen, ION Alexandru ,PĂUN Niculina , Manual de politic publice, Editura Institutul pentru Politici Publice București, București, 2009.

PÂRVULESCU Ion, RIDZI Raluca, Sociologia familiei, Editura FOCUS, Petroșani, 2004.

PÂRVULESCU Ion, RIDZI Raluca, Sociologia familiei, Editura FOCUS, Petroșani, 2004.

Raport de cercetare online pdf: MODELUL FAMILIEI ÎN TRANZIȚIE ȘI RĂSPUNSUL POLITICILOR PUBLICE LA VALORI ȘI STRUCTURI SOCIALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA, UNICEF MOLDOVA, IUNIE 2008, www.unicef.org.

Raport Eurostat, Balanța ratelor căsătoriei și divorțurilor din Uniunea Europeană, 2014.

REISS J. L., Family System in America (3rded,) New York, 1980.

Revista de Administrație Publică și Politici Sociale An II, Nr. 4(5)/Decembrie 2010.

ROTARIU Traian, Demografie și sociologia populației. Structuri și procese demografice, Editura POLIROM,Iași, 2009.

STĂNCIULESCU Eliabeta, Sociologia educației familiale, vol. II, Editura POLIROM, București, 2002.

STĂNCIULESCU, E., Sociologia educatiei familiale, vol. I, Editura POLIROM, Iași, 1997.

STĂNOIU Andrei., VOINEA Maria, Sociologia familiei, Editura Universității, Bucuresti, 1983.

STEPHENS W. H., The Family in Cross-Cultural Perspective, New York, 1963.

Strategia Națională pentru Promovarea și Protejarea Drepturilor Copiilor 2007-2013

Strategia Națională pentru Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului 2014-2020.

THERY Irène ,Couple filiation et parenté aujourd’hui ,  Éditions Odile Jacob, Paris,1998.

THOMSON Gongola P., E.H, Single Families: In the Mainstream of American Society, în Macklein E. Rubin (R).eds, Contemporany Families and Alternatives Life Styles, Beverly Hills, California, Saye Publications, 1985.

TOFFLER Alvin, Al treilea val, Editura Politică, București, 1983.

VOINEA Maria, Familia contemporană, Editura Focus, București, 2005.

VOINEA Maria, Familia și evoluția sa istorică, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucuresti, 1978.

VOINEA Maria, Psihologia familiei, Editura UNIVERSITĂȚII, București, 1996.

WEBER Max, Economy and society, University of California Press, Berkeley, 1978.

ZAMFIR Cătălin, O analiză critică a tranziției. Ce va fi „după” , Editura POLIROM, Iași, 2004.

ZAMFIR Cătălin, VLĂSCEANU Lazăr, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998.

BIBLIOGRAFIE

Academia Româna, Institutul de Lingvistică "Iorga Iordan" Dictionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.

APOSTU Iulian, Căsătoria. Între stabilitate și disoluție, Editura TRITONIC, București, 2003.

BATÂR Dumitru, Familia în dinamica societăți, Editura Universități „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004.

BAUMAN Zygmunt, MAY Tim , Gâdirea sociologică, Editura Humanitas, București, 2008.

BĂDESCU Ilie, CUCU-OANCEA Ozana, Dicționar de sociologie rurală, Editura MICA VALAHIE, București, 2009.

BĂDESCU Ilie, Sociologie noologică. Ordinea spirituală a societății, Editura MICA VALAHIE, București,2013.

BĂLAN Cristiana, Aspecte psihologice ale familiilor monoparentale, în Psychology and sociology, CCI3.

BĂLAN Cristina , PSYCHOLOGICAL ASPECTS OF SINGLE-PARENT FAMILIES, Communication, context, interdisciplinarity conference journal, Section Sociology and Pyihology,3rdEdition, Tîrgu-Mureș, România.

BISTRICEANU Corina, Sociologia familiei, Editura Fundației România de Mâine, 2006.

BOUDON Raymond(coord), Dicționar de Sociologie, Editura Univers Enciclopedic Golc, București, 2009.

BUDON Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București,1992.

BUZDUCEA Doru, Economia socială a grupurilor vulnerabile, Editura POLIROM, București, 2013.

CHIPEA Florica, Familia contemporană, Editura Expert, București, 2001.

CIUPERCĂ C., Cuplul modern-între emancipare si disolutie, Editura TIPOALEX, Alexandria.

CONSTANTINESCU Maria, Sociologia familiei, Editura Universității din Pitești.

DUMITRU Vasile , Criza familială și marginalizarea socială, în: Badea, V. Mitrofan.

DUNĂREANU Ion, Familia românească, Editura DIMITRIE CANTEMIR, Târgu-Mureș, 2000.

ENGELS Fredrich, Originea familiei, a proprietății private și a statului, Editura Politică, București,1961.

FERRÉOL Gilles, Dicționar de sociologie, Editura POLIROM, București, 1998.

GIDDENS Anthony, Sociologie, Editura All, București, 2010.

GIDDENS Antony, Socilogie, Editura BIC ALL, București, 2001.

GORDON Marshall – “Oxford – Dicționar de Sociologie”, Traducere de Sergiu Bălțătescu, Florin Iacob, Liviu Serbănescu, Cristian Toader, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2003.

HĂRĂGUȘ Mihaela, Nașterile în contexte diferite de cel marital, în Revista Calității Vieții, 2011, Nr3.

ILUȚ Petru, Familia. Cunoaștere și asistență, Editura ARGONAUT, Cluj-Napoca, 1995.

IRIGORAY Luce, Între Orient și Occident.De la singularitate la comunitate, Ed. Institutul European, Bucuirești, 2010.

JUNG C. G., Căsătoria ca relație psihologică, Editura Anima, București, 1994.

L. Dumitrescu, Dimensiuni ale excluderii sociale. București, Editura SPER, 2002.

Legea Nr 287 din 17 iulie 2009, Codul Civil

MIHĂILESCU I., Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Editura Cartea Universitară, București, 2004.

MIHĂILESCU Ioan, Sociologie generală, Editura POLIROM, 2003.

MITOFAN Iolanda, CIUPERCĂ Cristian, Psihologia relațiilor dintre sexe, Editura Alternative, 1997, pag. 19.

MITOFAN Iolanda, MITOFAN Nicolae, Familia de la A …la Z, Editura Științifică, București, 1991.

MOSCOVICI Serge, BUSCHINI Fabrice, Motodologia științelor socioumane, Editura Polirom, Iași, 2007.

NIEL M, Drama eliberării femeii, Editura Politică, București, 1974.

Noul Cod Civil. Cod de procedură civilă, Editura Hamangiu, Ediția a IV actualizată la 8 Mai 2012.

OTOVESCU Dumitru Sociologie Generală, Editura Beladi, Craiova, 2010.

OTOVESCU Dumitru, (coord.), Tratat de sociologie, Editura Beladi, Craiova, 2010.

PANAIT Carmen, ION Alexandru ,PĂUN Niculina , Manual de politic publice, Editura Institutul pentru Politici Publice București, București, 2009.

PÂRVULESCU Ion, RIDZI Raluca, Sociologia familiei, Editura FOCUS, Petroșani, 2004.

PÂRVULESCU Ion, RIDZI Raluca, Sociologia familiei, Editura FOCUS, Petroșani, 2004.

Raport de cercetare online pdf: MODELUL FAMILIEI ÎN TRANZIȚIE ȘI RĂSPUNSUL POLITICILOR PUBLICE LA VALORI ȘI STRUCTURI SOCIALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA, UNICEF MOLDOVA, IUNIE 2008, www.unicef.org.

Raport Eurostat, Balanța ratelor căsătoriei și divorțurilor din Uniunea Europeană, 2014.

REISS J. L., Family System in America (3rded,) New York, 1980.

Revista de Administrație Publică și Politici Sociale An II, Nr. 4(5)/Decembrie 2010.

ROTARIU Traian, Demografie și sociologia populației. Structuri și procese demografice, Editura POLIROM,Iași, 2009.

STĂNCIULESCU Eliabeta, Sociologia educației familiale, vol. II, Editura POLIROM, București, 2002.

STĂNCIULESCU, E., Sociologia educatiei familiale, vol. I, Editura POLIROM, Iași, 1997.

STĂNOIU Andrei., VOINEA Maria, Sociologia familiei, Editura Universității, Bucuresti, 1983.

STEPHENS W. H., The Family in Cross-Cultural Perspective, New York, 1963.

Strategia Națională pentru Promovarea și Protejarea Drepturilor Copiilor 2007-2013

Strategia Națională pentru Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului 2014-2020.

THERY Irène ,Couple filiation et parenté aujourd’hui ,  Éditions Odile Jacob, Paris,1998.

THOMSON Gongola P., E.H, Single Families: In the Mainstream of American Society, în Macklein E. Rubin (R).eds, Contemporany Families and Alternatives Life Styles, Beverly Hills, California, Saye Publications, 1985.

TOFFLER Alvin, Al treilea val, Editura Politică, București, 1983.

VOINEA Maria, Familia contemporană, Editura Focus, București, 2005.

VOINEA Maria, Familia și evoluția sa istorică, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucuresti, 1978.

VOINEA Maria, Psihologia familiei, Editura UNIVERSITĂȚII, București, 1996.

WEBER Max, Economy and society, University of California Press, Berkeley, 1978.

ZAMFIR Cătălin, O analiză critică a tranziției. Ce va fi „după” , Editura POLIROM, Iași, 2004.

ZAMFIR Cătălin, VLĂSCEANU Lazăr, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998.