Conciliul din Trento Deciziile Conciliului din Trento In Cele Trei Perioade

CUPRINS

CUPRINS 3

SIGLE ȘI ABREVIERI 5

INTRODUCERE 6

CAPITOLUL I 9

PRIMA PERIOADĂ A CONCILIULUI DIN TRENTO (1545-1547) 9

Premisă 9

1.1. Situația politică și religioasă la începutul secolului al XVI-lea 9

1.1.1. Situația politică 9

1.1.2. Statul pontifical sau papii renașterii 12

1.1.2. Situația religioasă 15

1.2. Pregătirea conciliului din Trento (1518-1545) 18

1.2.1. Un ”Conciliu universal, liber, creștin în statele germane”. 20

1.2.2. Mai mult colocviu religios decât un conciliu. 23

1.2.3. Prima convocare la Trento (1542) 24

1.3. Lucrările conciliului din Trento în prima perioadă (1545-1547) 25

1.3.1. Deschiderea conciliului 25

1.3.1. Structura conciliară (sau organizarea) 26

1.3.2. Desfășurarea discuțiilor 27

1.3.3. Sesiunile din prima perioadă a conciliului (1545-1547) 29

1.4. Întreruperea conciliului 36

CAPITOLUL II 41

A DOUA PERIOADĂ A CONCILIULUI DIN TRENTO (1551-1552) 41

Premisă 42

2.1. Situația politică (1550-1555) 42

2.1.1. Alegerea lui Iuliu al III-lea 42

2.1.2. Iuliu al III-lea și reforma 44

2.1.3. Reluarea conciliului 48

2.2. Lucrările conciliului în a doua perioadă 1551-1552 49

2.2.1.Sesiunile XI până la XVI 51

2.3. Întreruperea conciliului (1552) și pacea de la Augsburg (1555) 56

2.3.1. Întreruperea conciliului (1552) 56

2.3.2. Pacea de la Augsburg (1555) 59

CAPITOLUL III 61

A TREIA PERIOADĂ A CONCILIULUI DIN TRENTO (1562-1563) 61

Premisă 61

3.1. Reconvocarea Conciliului din Trento (1562) 61

3.1.1. Pius al IV-lea 62

3.2. Situația politică 66

3.2.1. Pius al IV-lea și politica dusă cu națiunile europene 66

3.3. Lucrările Conciliului și decretele emanate 69

3.3.1. Ultimele sesiuni ale Conciliului 69

3.3.2. Decretele emanate 77

3.4. Conciliul din Trento și reforma protestantă. Deciziile conciliului din Trento în privința reformei 80

3.4.1. Conciliul din Trento și reforma protestantă 80

3.4.2. Deciziile conciliului din Trento în privința reformei 82

CONCLUZIE 84

BIBLORAFIE 86

=== L ===

SIGLE ȘI ABREVIERI

Aa.Vv. Autori vari

op.cit. operă citată

cf. conform

Ibidem același autor

EARC Episcopia Romano-Catolică

S. A. I. E.

INTRODUCERE

Faptele umane care constituie obiectul istoriei se succed fără încetare, an după an, din generație în generație, de la un secol la altul; multe lucruri se schimbă, multe altele rămân, niciodată nimic nu se oprește; nu există un an sau un deceniu despre care se poate spune: aici încetează o perioadă și începe una nouă. Oricum s-ar împărți cursul istoriei, în perioade mai mici sau mai scurte, acestea vor reprezenta întotdeauna perioade de tranziție în care noul se amestecă cu vechiul. Pe de altă parte, nu se poate nega existența unor perioade în care schimbările se săvârșesc într-un ritm mai rapid decât în altele, lăsând în urmă o mare cantitate din ceea ce este vechi și făcând loc la ceea ce este nou. Mișcările spirituale și artistice pe care le numim Umanism și Renaștere au creat noul model al omului

În istoria Bisericii după primele 7 concilii, evenimentul Conciliului Tridentin a fost acela de a face un pas decisiv. Atât prin durată, cât și pentru importanța în viața internă Bisericii, Conciliul din Trento a depășit toate celelalte concilii ecumenice.

Î-mi propun ca în această lucrare să scot în evidență că, Conciliul din Trento nu a avut loc datorită protestanților, dar pentru că Biserica avea nevoie de o reformă. Mișcarea reformatoare catolică este compusă din două aspecte care se pot distinge cu ușurință: prima precede și caracterizează reacția catolică față de reforma protestantă; iar cea de-a doua se referă la activitatea pur reformatoare în sânul Bisericii: reacția împotriva decadenței interne, care se manifestă în accentuarea aspectelor ascetico-sacramentale și apostolice în diferite sectoare ale Bisericii (un cler diecezan, ordinele călugărești și laici); reforma științelor teologice, în pregătire preoțolor pentu apostolat, a țtiințelor bisericești și ale Curiei centrale; educația creștină a tinerilor din țările latine, ca și din misiuni, unde este format omul epocii și al culturii propri, prin cultură înțelegându-se cea umanistă.

Toate aceste aspecte, care în Italia și în Spania sunt o raritate chiar înainte de conciliu tridentin, sunt întărite și extinse de reforma tridentină, reformă care va cuprinde întreaga viață a Bisericii și a diverselor ministere exercitate în interiorul ei de papa, episcopi, preoți, călugări, ca și de laici, cu o anumită responsabilitate publică. Viața creștină a poporului este purificată interior deși rămân însă zone de umbre și forme ambigui de spiritualitate.

În alți termeni, reforma catolică pretinsă două elemente care apar independent de reforma protestantă: reînnoirea interioară a întregii vieții a Bisericii și extinderea vitală a acesteia printre păgâni, extindere care nu poate fi înțeleasă ca o compensare a pierderilor spațiilor europene devenite protestante.

Pentru această lucrare mă voi folosi de anumiți autori: Hubert Jedin, Alessandro Galuzzi, C. Marcora, etc. Structura lucrării este formată din trei capitole, iar fiecare capitol redă o perioadă a conciliului din Trento: în primul capitol voi prezenta situația politică și religioasă la începutul secolului al XVI-lea, pentru a în ce context a avut loc conciliul tridentin, și pentru a vedea că de la ultimele concilii s-a dorit o reformă în Biserică începând de la Curia papală, clerul diecezan, ordinele călugărești și laici. Pe de altă parte nu poate avea loc un conciliu fără o pregătire cât mai bună, pentru a da roade cât mai satisfăcătoare. În prima perioadă a conciliului, 1545-1547, voi scoate în evidență lucrările conciliului și decretele emanate: decretul despre păcatul originar și decretul despre îndreptățire, unde sunt expuse și corectate erorile doctrinare luterane; referitor la credință, conciliul stabilește izvoarele revelației; este definită doctrina despre sacramente în general, numărul acestora este stabilit la șapte; referitor la reformă, conciliul dă două decrete importante: pentru evanghelizare se stabilește învățătura Sfintei Scripturi, iar pentru îmbunătățirea vieții pastorale este stabilită obligativitatea reședinței pentru episcopi și pentru toți beneficiarii care au cura animarum (parohi, capelani). Din cauza presiunilor imperiale, fără consultarea papei conciliul s-a transferat la Bologna. Carol al V-lea a încercat de mai multe ori să-l determine pe papă să îi readucă pe părinții conciliari la Trento, însă nu a reușit. Pentru a evita o ruptură cu împăratul, papa decide continuarea lucrărilor conciliare la nivelul ”congregațiilor particulare”, și a celor ”generale”, excluse fiind ”sesiunile solemne” pentru promulgarea decretelor.

Capitolul al II-lea cuprinde cea de-a doua perioadă, 1551-1552. Papa Iuliu al II-lea, convoacă din nou conciliul la Trento, considerând această a doua fază ca o continuare a anterioare. În această perioadă nu sunt discutate și date decrete importante ca cele din prima perioadă. Sunt emanate decretele despre Sfânta Euharistie (prezența reală, cultul euharistic în afara Sfintei Liturghii), despre Spovadă (sacramentalitatea acesteia, instituirea divină, natura ei) și despre ungerea bolnavilor. Mult mai dificil se prezintă discutarea problemelor de reformă. În sesiunea solemnă din 25 aprilie 1552, conciliul este suspendat, aceasta împotriva unei minorități formată din 12 părinți, care susțineau că lucrările pot continua.

În ultimul capitol voi reda a treia perioadă a conciliului, 1562-1563. această a treia perioadă este caracterizată de două mari crize: una generată de problema dificilă a obligativității la reședință impusă Episcopilor; a doua, de raportul dintre primatul roman și puterea Episcopilor. Decretele conciliare se axează pe: cine se împărtășește numai cu sfânta Hostie îl primește pe Cristos în întregime; referitor la celebrarea Sfintei Liturghii, se afirmă că aceasta reprezintă adevăratul sacrificiu al Crucii. Reforma clerului și a instituțiilor bisericești spune că episcopul, parohul și orice cleric în general, diecezan sau regular, sunt în primul rând păstori ai sufletelor. Pentru a înlătura orice dubiu referitor la validitatea decretelor publicate în prima și a doua perioadă conciliară, toate acestea sunt recitite și aprobate de către cei 215 participanți în sesiunea finală din 4 decembrie 1563.

CAPITOLUL I

PRIMA PERIOADĂ A CONCILIULUI DIN TRENTO

(1545-1547)

Premisă

Istoria este făcută de fiecare om. Nu există în ea un anumit destin, nu ascultă de legii necesare și nu urmează o evoluție oarbă. Dacă Luter nu s-ar fi născut, sau dacă ar fi acționat altfel și istoria Germaniei ar fi urmat un alt curs; dacă Henric al VIII-lea ar fi știut să-și stăpânească propriile pasiuni, Anglia nu ar fi apostat. Dacă abuzurile prezente în Biserică ar fi fost acelea care ar fi condus în mod necesar spre separare, acest fapt ar fi trebuit să se verifice în mod egal peste tot. Dar abuzurile de care se vorbește atât de mult erau prezente ți în acele țări, în acele state, care la sfârșit vor rămâne catolice, așa cum se verificase și în celelalte state.

De aceea nu putem trece direct la prima perioadă a conciliului, fără a vedea, cum s-a ajuns la deschiderea unui conciliu care și-a pus amprenta pe întreg secolul al XVI-lea sau, mai mult, întreaga istorie. Prin urmare, din acest motiv am ales ca mai întâi să vorbesc despre situația politică și religioasă de la începutul secolului al XVI-lea. Acest capitol, deci, ne va face o incursiune în situația contextuală a perioadei preconciliare.

1.1. Situația politică și religioasă la începutul secolului al XVI-lea

1.1.1. Situația politică

Începând cu secolul al XVI-lea, bazele vechii societăți medievale se destrămau ivindu-se treptat o nouă societate, un orizont geografic și cu tipare politice și religioase în schimbare. Schimbările au fost atât de mari încât au fost revoluționare, asupra ordinii sociale1.

Războaiele politico-religioase, atât în Franța cât și în Țările de Jos, luptele religioase sunt cauzate de motive politice și religioase din care cauză este foarte dificil să ne exprimăm dintr-o singură perspectivă asupra acestor conflicte în care sunt antrenate forțe catolice și anti-catolice.

După marea schismă și după criza conciliară, papalitatea și-a pierdut o parte din prestigiu. Papii, prinți italieni, se implică din ce în ce mai mult în treburile unei Italii care a devenit câmpul rivalităților dintre Franța și Casa de Habsurg2.

În politică, Sfântul Scaun la începutul secolului al XVI-lea se găsea în fața a două mari probleme: una era aceea de a împiedica fărâmițarea statului pontifical din cauza stăpânilor orașelor de pe teritoriul său ca și a familiilor dinastice și a tiranilor, care erau numai cu numele feudatori ai papilor dar în practică acționând în deplină libertate. Cealaltă o reprezenta angajarea raporturilor cu Regatul de Napoli, o problemă de o importanță vitală pentru statul pontifical.

Granița napolitană se afla în spatele orașelor Tinoli și Terracina. Trupele acestui regat puteau ajunge la Roma în numai două zile de marș, fie dinspre nord-est, fie dinspre sud-est. Un Napoli prea puternic reprezenta un pericol continuu pentru Roma, iar acum, mai mult ca oricând, nu se putea permite unei mari puteri străine să-și întărească opoziția în acest oraș.

Conflictul pentru Napoli începe să ia amploare în anul 1494 când moare bătrânul rege Ferrante. Pretendenții la această moștenire de Napoli erau regele Spaniei, Ferdinand și regele Franței, Carol al VIII-lea3 . Cel din urmă, însoțit de o armată foarte numeroasă coboară în Italia și fără să întâlnească nici o rezistență. Din partea sa, Carol al VIII-lea cere de la Alexandru al VI-lea să i se dea regatul de Napoli. Dacă papa l-ar fi ascultat, ar fi scăpat de pericolul de a fi depus, însă termină prin a fi complet dependent de Franța, atrăgându-și cu aceasta ura Spaniei, patria sa de origine. Alexandru reușește totuși să intre în tratative la Roma cu regele francez, și o face cu atâta amabilitate încât regele îi promite tradiționala ascultare. Astfel papa ocolește pericolul unei eventuale depuneri fără ca prin aceasta să-i acorde regelui regatul dorit. Carol al VIII-lea își continuă drumul spre Napoli unde este încoronat. Ferdinand de Spania trimite acum la luptă împotriva orașului Napoli pe cel mai bun general al epocii, Gonzalo Fernandez de Cordoba. Carol al VIII-lea se retrage repede în Franța, unde moare după puțin timp. Alexandru se va împăca cu succesorul acestuia, Ludovic al XII-lea. Astfel politica papei, deși nu era însoțită de forțe armate, va avea un succes răsunător4.

Ferdinand de Spania și Ludovic al XII-lea al Franței se pun de acord pentru a împărți între ei moștenirea napolitană, Ferdinand, care avea deja unele posesiuni în Sicilia trebuia să primească regiunile Puglia și Calabria, iar lui Ludovic îi revenea Napoli și regiunea Abruzzo. Amândoi, însă, trebuiau să fie feudatori ai papei. Alexandru al VI-lea este de acord, însă, între cei doi izbucnește, degrabă, un război; francezii sunt învinși de armatele conduse de Gonzalo Fernandez de Cordoba. Întregul regat de Napoli trece în mâinile spaniolilor. Avea loc astfel tocmai ceea ce Alexandru al VI-lea și predecesorii săi încercaseră să evite: instaurarea unei mari puteri europene la porțile Romei5. Pentru tot secolul următor vor simți din plin consecințele acestui fapt, deși, așa cum se va verifica în viitor a fost o binecuvântare pentru Roma să aibă un astfel de vecin.

În 1519, noul împărat Carol al V-lea este în același timp, moștenitor al domniilor casei de Hausburg, de domeniul casei de Burgundia și a-l regatului Spaniei. Dacă adăugăm și cuceririle coloniale ale Spaniei în Lumea Nouă, putem înțelege de ce Carol al V-lea visează la o dominație universală, de care se va izbi chiar de vecinul său regele Franței și de papaliate6.

1.1.2. Statul pontifical sau papii renașterii

Pentru Biserică începutul perioadei moderne coincide cu o serie nefastă de papi: Oameni ai timpului, ei vor apărea ca persoane splendide, însă vor fi lipsiți de măreția morală necesară și de adevăratul simț al responsabilității religioase și politice

Iulian al II-lea (1503-1513). În momentul alegerii, Iulian al II-lea împlinea 60 de ani. Ridicat pe scaunul pontifical el vrea să fie înainte de toate un papă, intenționa să redea papalității ceea ce pierduse: independența, puterea și splendoarea. Poziția papei, era caracterizată așa cum o vedea și părea absolut necesară pentru exercitarea puterii sale spirituale, de o credință profundă. Ideile pe care le dă celor mai mari artiști ai timpului, Bramate, Rafael și Michelangelo erau profund religioase7.

În timp ce Cesare Borgia, supunea Provincia Romagna, venețienii puseseră stăpânire pe orașele papale din nord, iar Bologna devenise aproape independentă. Iuliu al II-lea decide să ocupe personal acest oraș. Voia să sosească înaintea trupelor franceze pe care Ludovic al XII-lea i le trimisese în ajutor; cetatea i se supune papei care impune o nouă constituție. Iuliu al II-lea formează acum Liga de la Combrai,10 decembrie 1508, în care se unesc cu el, împotriva Veneției, împăratul german, Franța și Spania. În bătălia de la Agnadello armatele Ligii înving pe venețieni. Ludovic al XII-lea invocă un conciliu general la Pisa, conciliul care avea scopul de a provoca o schismă. Iuliu al II-lea acționează fără întârziere. Depune și excomunică doi cardinali care se declaraseră de partea conciliului din Pisa. Papa convoacă el însuși un conciliu la Roma, deși vor participa puțini prelați și nu vor fi emise decrete importante, conciliul fiind numărat printre conciliile ecumenice, ca al V-lea Conciliu din Lateran.

Franța va avea succes în domeniu militar. În marea bătălie de la Ravena ei înving armatele Ligii, dar Milano, Genova și alte orașe se ridică împotriva Franței și la puțin timp de la victoria de la Ravena, francezii trebuie să părăsească toată partea de nord a Italiei. Astfel va triumfa politica lui Iuliu al II-lea, iar în întregul său pontificat se va instaura ordinea. Astfel papa Iuliu al II-lea a reușit ceea ce voia, independența Sfântului Scaun.

Leon al X-lea (1513-1521)

Spre deosebire de predecesorul său nu va fi un spirit întreprinzător. Încearcă să evite problemele, și pentru aceasta este generos cu toții, bogați cât și săraci. Îndeplinea cu evlavie și în mod edificator funcțiunile liturgice proprii misiunii sale. Însă viața de la curtea sa era cu totul contrară spiritului religios: participa la vânători organizate de curte, cu aceste ocazii țăranii câștigau mai mult decât din cele mai bune recolte ale anului. Această activitate din jurul lui Leon al X-lea surprinde cu atât mai mult, cu cât încă din timpul lui începe marea apostazie a Europei de Nord. În Germania s-a produs o catastrofă. Luter a expediat la 31 octombrie 1517, 95 de teze. La 15 iunie 1550, Leon al X-lea a semnat o bulă de excomunicare a lui Luter, Exurge Domini.

Conspirația cardinalilor din anul 1517 ne arată până la ce punct decăzuseră lucrurile la Roma. Cardinalul Petrucci, era cap al conjuraților care era invidios, deoarece familia sa din Siena, avusese până nu demult, o poziție similară cu cea a Medicilor din Florența. Petrucci voia să-l asasineze pe papa cu ajutorul medicului acestuia otrăvindu-i mâncarea. Acesta reușește să atragă mai mulți cardinali de parte sa: sau unii precum Soberini, Accolti și Castellesi . Rolul pe care îl au aceștia în complotul pentru asasinarea papei este acela de-l fi lăsat liber pe Petrucii să-și ducă planul la îndeplinire. Însă papa descoperă această deconspirație și acționează în consecință. Este executat Petrucci, iar ceilalți vor trebui să-și plătească vinovăția cu bani grei. Leon al X-lea numește într-o singură zi 31 de cardinali, cu care nu numai că va da o față nouă Sfântului Colegiu ci va deveni stăpân absolut în propria casă. Prin aceste numiri, Leon al X-lea își repară multe din erori, punând bazele unei situații mai pozitive pentru viitor.

Adrian al VI-lea (1521-1523). Era un om pios doritor de reformă, dar fără calități de a guverna și o viziune amplă asupra problemelor. Era omul perfect dar nu în acest timp sau în acest loc. în plus a trebuit să înfrunte un ambient ostil, lipsit de încredere, obișnuit să se servească de Biserică și nu să slujească Biserica. A murit prea devreme pentru a-și putea menține promisiunea deschiderii unui conciliu.

Clement al VII-lea (1523-1534). Tocmai la începutul pontificatului său, are loc formarea Ligii de la Cognac împotriva lui Carol al V-lea, ligă la care aderă Veneția, Milano, Florența și Franța. Clement al VII-lea care până acum se arătase prieten al împăratului crede că acum a sosit momentul de a se debarasa de presiunea mereu crescândă, pe care acesta o exercita asupra sa, și se unește cu liga. Fără nici o ezitare, Carol al V-lea acceptă lupta. Conflictul ia o întorsătură neplăcută, toți retrăgându-se din ligă, iar papa se găsește singur în fața împăratului. Carol al V-lea îi întreabă pe teologi și canonici dacă este licit de a îndrepta armele împotriva papei. Cei mai mulți îi răspund afirmativ. Carol îl atacă pe papa în regatul napolitan și din nord. Pe data de 6 mai 1527 armata imperială, compusă din germani, spanioli și italieni intră în Roma și o prădează într-un mod teribil. Papa reușește să se refugieze în castelul Sant Angelo. Lui Clement al VII-lea nu-i este acordată altă cale decât aceea de a ajunge la un acord cu împăratul. Pe 29 iunie 1529 este semnată pacea de la Barcelona între papă și împărat. În același an, pe 3 august, urmează pacea de la Dame di Cambroi cu Francisc I. Cei doi capi ai creștinătății se întâlnesc la Bologna unde Clement al VII-lea îl încoronează pe Carol al V-lea.

Lui Clement al VII-lea nu i-a lipsit timpul pentru realizarea unei reforme s-au chiar pentru deschiderea unui conciliu. Faptul care a stat la baza acestei nerealizării a fost tactica evazivă pe care a adoptato cu privire la cererea deschiderii unui conciliu. Papa Clement al VII-lea se temea de convocarea unui conciliu: motivele ar fi pericolul de cociliarism, situația politică nefavorabilă și pericolul folosirii conciliului de către unii în diferite scopuri impropriu. Clement al VII-lea, era conștient că conciliul l-ar fi favorizat pe Carol al V-lea în afirmarea ideii sale imperiale, că el este avocatul și apărătorul Bisericii. Acum, mai mut ca oricând, dependența scaunului apostolic de puterea imperială ce reunea Spania și imperiu, ajunge la apogeu. Insă nu aceasta era adevărata nenorocire, ci faptul că acești capi ai creștinătății intraseră în conflict tocmai în momentul în care separarea unei părți a Bisericii din nordul Europei luase proporții îngrijorătoare

1.1.2. Situația religioasă

Spre sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea în Biserică se simte o înflorire a personalităților pe plan religios, într-atât de a putea defini această perioadă „renașterea” religioasă. Sunt sfinți numeroși și aproape necunoscuți autori spirituali, laici și persoane ale Bisericii, toți angajați în a susține cele mai profunde exigențe ale vieții creștine.

Fermentul acționează pretutindeni. În majoritatea cazurilor are origine și se dezvoltă fără vreo legătură minimă cu protestul luteran. Ideea conducătoare se află într-o exigență de formă personală, dar și ca a reînnoirii Bisericii. Acest lucru îl exprimă augustinianul Egidio da Viterbo în discursul inaugurat al conciliului Lateran V (1512).

Această exigență se manifestă în două dimensiuni ce se integrează reciproc: pe de o parte, o intensă căutare a sfințirii personale și pe de altă parte, o angajare intensă în apostolat, în special, în problemele existențiale ale societății în pragul epocii moderne. Astfel în lumea laicatului se observă și se realizează prin caracteristici speciale, o experiență fascinantă: cea a grupurilor mici formate din laici, și oamenii Bisericii, care se dedică cu generozitate și fervoare care se dedică propriei sfințenii prin practici în comun, precum Sfânta Liturghie, rugăciunea, sacramente, lectură spirituală și exercițiul faptelor de caritate. Acest grupuri, luând naștere în mod spontan și fără o coordonare ce se structurează ulterior în mod mai organic, până la recunoașterea completă a ierarhiei.

Importanța lor, dincolo de a fi fost adevărate centre de înflăcărată viață religioasă și de a fi acționat precum drojdia din interior și nu în opoziție cu structurile bisericești, importanța lor stă și în faptul că a fost favorizat cel puțin indirect nașterea marilor ordine și congregații pentru necesitățile Bisericii. Tocmai în acest context, de fapt al acestor societăți laicale sau format noi fondatori.

În ce măsură ierarhia, (papa, credincioșii episcopii preoții), responsabili cu încreștinarea societății, a încercat să încreștineze civilizația și cultura creștină. Încă din secolul al XVI-lea există și se amplifică conștiința unei necesități de formă începând cu însăși Curia Romană și continuând cu celelalte națiuni creștine.

Reforma Bisericii nu este înțeleasă ca o schimbare generală ci ca o restaurare a vechilor structuri. Această reformă, se încearcă a se aplica, cu ajutorul unor persoane capabile, legați papali, energici, care acționează de multe ori în momente foarte dificile create deseori de interferența puterilor laice.

Pentru reformarea Curiei, se fac diferite proiecte ce vizează sectoarele administrației bisericești centrale, se pregătesc bule, se instituie comisii de reformă. Marea reformă nu se arată nici în cadrul Conciliului ecumenic Lateran V, cel de-al XVIII-lea conciliu se desfășoară la Roma în prezența papei, la el participând aproape în exclusivitate numai episcopi italieni. Atât programul cât și comisiile conciliare sunt fixate de Iuliu al II-lea iar deciziile au forme de bule papale. Conținutul celor mai multe dezbateri conciliare se axează pe problema dacă acesta are curajul și voința necesară pentru o adevărată reformă a Bisericii. În discursul de deschidere, generalul augustinienilor declarase: „oamenii trebuie să fie transformați de către lucrurile sfinte, nu lucrurile sfinte de către oameni”.

Papa Leon al X-lea este prezentat în memoriu pentru reforma Bisericii în care alături de prezentarea lipsurilor și inconvenientelor în calea reformei ecleziastice, sunt expuse și numeroase sectoare ale acesteia: revizuirea dreptului canonic, unificarea ordinelor călugărești și liturgiei, reluarea tratativelor cu Biserica Ortodoxă ca și problema misiunilor în lumea nouă, abia descoperită. La 16 martie 1517, conciliul își închei lucrările, iar pe 31 octombrie Luter își afișează cele 95 de teze pe poarta Bisericii din Wittemberg.

Papii au sprijinit reforma inițiată de Biserică din diferite națiuni. Astfel regii spanioli, catolici s-au angajat a promova acestea în rândul episcopatului și clerului diecezan. La fel au procedat regii francezi, însă la o scară mai redusă în comparație cu reforma spaniolă. Dar marea reformă a Bisericii Occidentale nu se declanșase încă și aceasta din cauză că lipsea voința sinceră și constantă de reformă, atât în cadrul curiei, cât și în rândul episcopilor care depindeau prea mult de puterea laică.

În rândul călugărilor situația este puțin diferită. Referitor la dânșii papii vor sprijini cu energie mișcarea de reformă prezentă în rândul mendicanților. Aceștia sunt sprijiniți de la început de concilii, de episcopii locali, de principi și chiar de laicii simpli, care prin fervoare și slabele lor posibilități materiale contribuie la formarea monastică. Contribuția lor este mult mai importantă prin numeroasele vocații pe care le oferă aceste mănăstiri reformate.

Tendința fundamentală a acestei reforme era aceea de întoarcere la „observantia regularis”, la stricta „observantia regularis” sau la „observantia normam Regulae”. Viața în interiorul zidurilor mănăstirii era ceva normal pentru monahi. În afară de inițiativa de a remedia efectele negative ale dispenselor papale, ca și repunerea în funcție a regulii, prin viața de clauzură, monahul era pus la adăpost de contactul secularizat cu lumea externă și cu activitățile laicizate ale acesteia.

Pentru mendicanți, reforma înseamnă reîntoarcerea la regulă, pentru carmelitani solitudine în propria celulă, reducerea ieșirilor din mănăstire la minimum necesar. Pentru franciscani, însă, reforma înseamnă mult mai mult: impunerea unei claustări din care nu se poate ieși nici măcar pentru a cere pomană, introducerea vieții anahorete de tip certozin. Înseamnă restrângerea idealului franciscan la tendința contemplativ-sprituală a Sfântului Francisc. Același lucru este valabil pentru congregația de observanți augustiniană din Castilia care impunea tăcerea absolută, excepție făcând zilele de sărbătoare. Mănăstirile pentru femei rămâneau închise .

Asupra problemei studiilor în diferite congregații de observanță sa verificat o reacție contrară studiilor academice, sau cel puțin, o neîncredere, o subevaluare în formarea sacerdotală. Depășirea acestei lipse s-a făcut în primele decenii ale secolului al XVI-lea atunci când Sfântul Beneto și congregația de observanță cistercină au deschis colegii universitare, iar congregația de la Monte Cassino a stabilit o formare teologică în unele mănăstiri.

1.2. Pregătirea conciliului din Trento (1518-1545)

”Toți strigă: Conciliu, Conciliu” – amintește nunțiul papal Alexandru, vorbind despre Dieta din Worms (1521), unde se adunaseră pentru a trata despre problema numită Luter. În timp ce procesul împotriva lui era încă în desfășurare, tânărul augustinian. În urma interogatoriului fără rezultat, din Augusta (1518), realizat de cardinalul delegat Tommaso de Vio da Gaeta, i-a cerut papei, pentru ca să fie mai bine informat, și Consiliului ecumenic, fără să țină cont că interzicerea apelurilor de acest tip, emanate de papa Martin al V-lea, fusese repetat de Pius al II-lea, Sixt al IV-lea și Iuliu al II-lea, și întărit de o clauză de nulitate. O a doua oară a făcut apel la conciliu după ce a aflat de Bula Exurge Domine din 15 iunie 1520 care îl amenința cu excomunicarea. În acel moment apelul nu a însemnat altceva decât o mișcare procesuală, pentru că un an înainte, în disputa de la Lipsia cu Giovanni Eck el calificase ca ilegală și falsă condamna pronunțată la Constanța asupra lui Ioan Hus și, pus în dificultate, declarase că și conciliile ecumenice puteau greși. Ultima și unica normă de credință era pentru el, încă de atunci, Sfânta Scriptură (Sola Scriptura).

Ceea ce el numea ”reformă” era ceva divers de eforturile reformatoare ale Evului Mediu târziu, inclusiv ca și conciliariști. Pentru că Evanghelia pe care el o considera ignorată, să fie pusă din nou în lumină și să fie anunțată justificarea numai prin credință, numai atunci Biserica va regăsi și ”forma” sa normală și astfel ar fi ”reformată”.

Mai sus amintita condamnare a celor 41 de propoziții extrase din scrierile lui Luter de către papa nu era considerată de mulți, dintre cei care se mai aflau sub influxul teoriei conciliare, ca și un ultim cuvânt al Bisericii; numai un conciliu ecumenic ar fi putut să o pronunțe. ”Luter era și este în Biserică; el poate fi exclus numai dacă este condamnat în mod legal într-un conciliu”, această notă marginală a lui Corrado Peutinger, primarul Augustei, exprima ceea ce gândeau diverse cercuri destul de mari a laicilor și chir ecleziastice. Totuși a trebuit să treacă o generație pentru ca acest conciliu să aibă loc. Cauzele întârzierii trebuie văzute în precedenta schimbare a idei de conciliu care făcuse papalitatea mai precaută și mai neîncrezătoare, dar și în antagonismul politic dintre hegemonia Habsburgilor și cea a Franței.

1.2.1. Un ”Conciliu universal, liber, creștin în statele germane”.

La Dieta din Worms soluția conciliară nu a fost pusă în practică nu numai pentru că Luter a refuzat să se supună necondiționat deciziilor unui conciliu general, dar și pentru că reprezentantul papei, nunțiul Alexandru, nu a vrut să audă de acest lucru, și pentru motive cu totul diverse. Convingerea că numai un conciliu ecumenic ar putea să aibă ultimul cuvânt asupra veridicității sau erorii în doctrina lui Luter era totuși atât de mult răspândită. În următoarea Dietă de la Nürenberg toate statele imperiului, atât catolicii cât și cei care îl urmau pe Luter, au cerut un ”Conciliu universal, liber, creștin în statele germane”. Formula era în aparență neprimejdioasă, dar în spatele ei se aflau, cel puțin în gândirea luteranilor, exigențe care trebuiau să suscite grave perplexității la Roma. Prin ”liber” se înțelegea, de fapt, ”fără papa”; pentru că papa se constituia parte în proces în problema Luter, conciliul nu ar fi trebuit să fie nici convocat, nici condus de el, în schimb împăratul ar fi trebuit să-l convoace împreună cu principii creștini. ”Creștin” însemna că în acest viitor conciliu nu ar fi trebuit să participe și să declare decrete numai episcopii și clericii, dar și laicii și că în el ar fi trebui să se procedeze ”în mod creștin”, adică să se gândească (să se judece) numai la lumina Sfintei Scripturi. Că, conciliul ar trebui să aibă loc pe teritoriul imperiului, trebuia să reiasă din faptul că neînțelegerile care trebuiau aplanate izbucnise în Germania; pentru același motiv conciliile din primele secole s-au desfășurat în Orient. Este evident că această interpretare a formulei de la Nürenberg trecea dincolo de schimbarea ideii că, conceptul de conciliu o suferise în timpul și în Evul Mediu târziu. La lumina istoriei Conciliilor ea apare într-o formă revoluționară.

Se înțelege astfel de ce formula aceasta a suscitat la Roma mari perplexități. Papă era atunci Clement al VII-lea (1523-1534), verișorul lui papei Leon al X-lea. El împărtășea adversitatea predecesorului său față de conciliu, nu numai din cauza amintirilor precedentelor concilii din Costanța și din Basilea, care se înscriau ca și niște umbre obscure asupra tuturor tentativelor de pregătire a conciliului din Trento, dar și din motive personale, care își aveau locul nu în conduita sa morală, dar în originea sa (nelegitimă). În întreaga sa viață el a căutat, fără să pronunțe un refuz categoric, de a evita și a eschiva cererea unui conciliu. Spera să răspundă într-un alt mod la mișcarea de apostazie; credea în magia artei diplomatice.

A fost ușor pentru el să împiedice un conciliu național german care, în fața neputincioasei pasivități a Romei, fusese convocat la Spira de către cea de-a doua Dietă de la Nürenberg din 1524: împăratul l-a interzis cu siguranță. Dar același împărat, care era încă tânăr și condus politic de către Marele Cancelier Gattinara, a devenit mai apoi cel mai înverșunat susținător al conciliului ca și soluție. În Memoriile sale el scrie (ca și terță persoană): ”De când împăratul s-a dus pentru prima oară în Italia în anul 1529 și s-a întâlnit cu papa Clement, nu a ignorat niciodată, de câte ori se întâlnea cu papa Clement și cu papa Paul, ca în dietele pe care le-a ținut sau în orice altă ocazie, în mod personal sau prin miniștri săi, de a solicita convocarea unui Conciliu ecumenic” .

El spune adevărul. Când, în timp ce se deplasa din Spania spre Germania, Carol, în 1530 a venit la Bologna pentru a primi coroana imperială, i-a smuls papei un consimțământ condiționat pentru conciliu, în cazul în care preconizata înțelegere cu protestanții nu s-ar fi realizat. De fapt, acest lucru nu a avut loc în Dieta de Augusta. Totuși, cât îl privește pe Clement al VII-lea, temerile împotriva conciliului au prevalat atât de mult asupra avantajelor acestuia că el a oprit convocarea lui cu orice condiție. Tratativele deja începute au fost oprite. Papa îl avea de partea sa pe Francisc I, regele Franței, care se temea de un conciliu și de o compoziție a unui contrast religios în Germania început de el o creștere a puterii adversarului său politic, Carol.

Franța a rămas pe poziția contrară, sau, cel puțin, în așteptare chiar și atunci când succesorul celui de-al doilea papă din familia Medici, Paul al III-lea (1534-1549) aparținând casei Farneze, a promis în mod definitiv împăratului convocarea conciliul, în timpul vizitei sale la Roma în primele luni a anului 1536 și puțin mai târziu, pe 2 iunie a aceluiași an, s-a concretizat. Papa Farneze, foarte inteligent, pe care portretul lui Tizian o caracterizează mei bine decât orice operă scrisă, înțelesese de mult timp că nu mai putea rezista prea mult presiunii opiniei publice. Conciliul și reforma Bisericii au constituit punctele principale ale programului său de guvernare și tot așa au rămas chiar dacă de-a lungul anilor el devenise tot mai conștient de riscurile unui conciliu și de sacrificiile pe care o adevărată reformă o cerea de la papa, și chiar dacă devenise mai ezitant cât privește direcția generală a acțiunii sale. Numai având rezerve cât privesc lucrurile mai sus subliniate el poate fi numit primul papă a reformei catolice.

Prima convocare a conciliului la 23 mai 1537 la Mantova, care ca și proprietate imperială corespundea într-un fel la condițiile cerute de germani, a fost un insucces, nu numai pentru că între Carol al V-lea și Francisc I izbucnise un nou război care a anulat adeziunea Franței, care era atât de fragilă, dar și pentru că ducele de Mantova pentru a găzdui conciliul în reședința sa a cerut prezența și plata unei gărzi a conciliului atât de mare ca și număr (5000-6000 de oameni), că la 8 octombrie 1537 papa, în baza unui acord cu venețienii, l-a transferat la Vicenza. Chiar dacă au fost numiți trei legați papali, cardinalii Campeggio, Simonetta și Alexandru, pentru a conduce conciliul și porniseră spre Vicenza, participarea, chiar și cea italiano, a rămas destul de neînsemnată. Câțiva mesageri ai episcopilor germani au venit, iar mai apoi au plecat, protestanții germani, care din 1531 uniți politic și militar în Liga DE Smalchalden, au refuzat invitația trimisă de nunțiul Petru van der Vorst. Deschiderea a fost amânată de la o dată la alta și în sfârșit, din 21 mai 1539, pe termen nelimitat.

Cel mai satisfăcut de acest deznodământ a fost regele Henric al VIII-lea al Angliei care, despărțindu-se de Biserica romană prin Actul de supremație din 1534, se temea că dintr-un conciliu s-a fi născut o ligă continentală împotriva lui. În mod profund descurajați au fost însă catolicii din Germania a căror număr se subția tot mai mult. Din partea protestantă s-a spus în mod deschis că papa nu dorea în realitate nici un conciliu; că el vroia numai, precum spunea luteranul Corvino, ”să ducă de nas pe toți regii și întreaga lume”.

Acest lucru nu corespunde adevărului. Mai precis în apropierea conciliului Paul III convocase, la Roma, în toamna anului 1536, o comisie pentru reformă, compusă din nou prelați, printre care cardinalii Contarini și Carafa numiți recent. Aceasta i-a prezentat pe 9 martie 1537 o opinie ”asupra amendamentului Bisericii” care nu lăsa să se întrevadă destul de clar și recomanda o intervenție extrem de radicală în practicile (tradiția) Curiei romane și în întreaga viață ecleziastică. Au fost constituite subcomisii pentru reforma Cancelariei și a Camerei apostolice, a Penitențeriei și a Datariei (Dataria), ținta principală a atacurilor. Asupra motivului nu poate exista nici un dubiu: se dorea începerea ”reformei de sus” înainte ca un conciliu să ridice această pretenție și să ia strada care la Basilea dusese la schismă.

1.2.2. Mai mult colocviu religios decât un conciliu.

Încă o dată împăratul a încercat, cu răbdare, fără a fi însărcinat de papa, de a ajunge la o înțelegere cu protestanții printr-un colocviu religios. Premizele erau mai favorabile decât în trecut. Cursul irenic al gândirii bătrânului Erasmo († 1536) a făcut din nou impresie; mulți din ucenicii săi făceau parte din cancelariile principilor și la catedrele episcopale. Paul al III-lea l-a trimis pe un bun prieten al său, cardinalul Contarini, ca și legat la Ratisbona (1541). Din nou înțelegerea a eșuat, nu numai pentru că formula de compromis asupra căreia se înțeleseseră asupra justificării (omul devine drept printr-o dublă dreptate, aceea a lui Cristos și aceea participată a omului) a fost refuzat atât de Roma cât și de Luter, dar într-o ultimă analiză despre diferita ideii pa care o aveau ambele părți despre Biserică. Atunci când protestanții au refuzat doctrina transubstanțiațiunii euharistice, definită de cel de-al IV lea conciliu din Lateran, Contarini a declarat că oricare condiscendență ulterioară ar fi fost un ”simulacru de concordanță”(concordia palliata). Dintr-o privire panoramică a istoriei se poate spune foarte ușor că la Ratisbona s-a încercat imposibilul. Dar nu era unitatea Bisericii un bine atât de mare iar voința lui Cristos ca ucenicii săi să fie un singur corp un lucru care cerea atât de mult încât să se încerce toate posibilitățile, chiar și cea extremă?

1.2.3. Prima convocare la Trento (1542)

Imediat după ruptura tratativelor Dumnezeu e unire la Ratisbona, Paul al III-lea, foarte preocupat de infiltrarea protestantismului în Italia, a reluat proiectul conciliului. Nunțiul său apostolic Morone s-a pus de acord, la Spira, cu statele imperiului asupra locului unde să se țină. Trento, care aparținea imperiului, dar era ușor de atins din Italia, fiind un oraș italian de fapt, iar apoi corespundea exigențelor germanilor, dar a fost acceptat de papa cu destulă perplexitate (circumspecție). Domn al orașului era principele-episcop, cardinalul Cristoforo Madruzzo. Albert Dürer a fixat imaginea orașului în călătoria sa în Italia: încoronată de grandiosul castel episcopal mărit de o aripă renascentistă, orașul, care număra pe atunci aproape 6000 de locuitori, putea să găzduiască la nevoie 100 sau chiar mai mulți episcopi, trimișii puterilor cu tot personalul lor; când în timpul celei de-a treia perioade a sesiunii numărul participanților s-a mărit, spațiul a devenit cu adevărat foarte restrâns.

Nici cea de-a două convocare a conciliului, prima la Trento, nu a avut succes. La două săptămâni după publicarea Bulei de convocare (22 mai 1542) Francisc I îi declara război împăratului. Din nou legații papali au așteptat de geaba ca participanții să vină; într-o întâlnire la Busseto, aproape de Parma în iunie 1543, papa și împăratul au ajuns, în sfârșit, la un acord cu privire la conciliu. Dar războiul a continuat, iar Carol al V-lea, care avea nevoie de ajutorul militar al protestanților, s-a văzut constrâns în vara lui 1544 la dieta din Spira să le facă diverse concesii care au provocat o puternică tensiune între Roma și curtea imperială. Într-un document Scurt avertisment papa a evocat, ca un avertisment, amintirea marilor lupte dintre papalitate și imperiu în Evul Mediu. Când acest document i-a parvenit împăratului, era deja depășit de evenimente. Încheierea păcii de la Crepy în septembrie 1544, îndrepta drumul către conciliu; într-un articol secret Francisc I se declara de acord cu deschiderea conciliului la Trento și promitea participarea Franței. La 19 noiembrie papa a revocat suspendarea conciliului și l-a convocat pentru duminica Bucuriei (15 martie) 1545 la Trento. Mai mult, la începutul verii lui 1545 papa și împăratul sa- înțeles asupra modului de a proceda împreună cu protestanții germani. Se dorea mai întâi distrugerea puterii militare a Ligii de la Smalchalden, apoi trebuia să aibă loc conciliul cu participarea protestanților.

1.3. Lucrările conciliului din Trento în prima perioadă (1545-1547)

1.3.1. Deschiderea conciliului

Diarium-ul lui Massarelli, din 13 decembrie 1545, în a treia Duminică din Advent, amintește următoarele cuvinte: ”În numele lui Dumnezeu. Amin. Conciliul este deschis”.

Adunarea a fost prezidată în mod constant de diferiți delegați ai papei, care urmat unul după altul în cele trei perioade. Papa nu a intervenit în Conciliu așa cum devenise de acum o obișnuință pentru celelalte concilii. La deschidere au participat 34 de persoane: cardinalii Ioan Maria Del’Monte, Marcel Cervini, Reginaldo Paul, 5 arhiepiscopi, 21 episcopi și 5 generali ai ordinilor călugărești. Foarte puțini pentru unul dintre cele mai importante concilii ale istoriei. În timpul acestei perioade numărul a fluctuat ajungând aproape până la 100 de participanți. Prin urmare au fost citite bula de convocare a conciliului ”Laetare Jerusalem”, de către Toma Compeggio, și bula ”Universalis gregis” care conferea puterile prezidenților și trimisului imperial. Dacă considerăm acum alcătuirea adunării, participantă în număr mic la conciliu, trebuie să recunoaștem că toți aceia care participau erau oameni cu adevărat remarcabili.

1.3.1. Structura conciliară (sau organizarea)

De la început se simțea pericolul conciliariasmului susținut pe ascuns sau chiar în public de uni episcopi spanioli, francezi (galicanismul) și de unii italieni. Pentru a înlătura orice surpriză neplăcută, papa Paul al III-lea dispune:

– Președinția conciliului trebuie să fie în mâinile legaților papali, persoane de încredere, care au dreptul să propună ordinea de zi, chiar dacă fiecare membru și ambasadorii acreditați pot să facă propuneri conducerii. Se ivesc discuții și obiecții, însă legații știu să-și mențină drepturile pe care le au.

– Sistemul de votare nu mai este ”per nationes”, ca la Konstanz sau Pavia-Siena, dar ”pro capite”. Indirect, se intenționa câștigarea sprijinului episcopilor italieni, în majoritatea lor fideli directivelor papei.

– Obligația tuturor episcopilor de a veni la conciliu și interzicerea transmiterii dreptului de vot procuratorilor. Măsura a fost luată deoarece principii creștini vroiau ca episcopii să fie la dispoziția lor, iar la conciliu să trimită persoanele pe care le doreau ei.

– Evitarea oricărei discuții asupra raporturilor conciliu-papă, deși părinții conciliari erau pregătiți să înfrunte orice teorie conciliaristă. În acest fel, primatul papal nu a fost pus în discuție, dar în practică a fost acceptat.

Participanții cu drept de vot. Și sub acest aspect conciliul tridentin se deosebește de conciliile reformatoare din Konstanz și Basel. Acum votează cardinalii, arhiepiscopii și episcopii, generalii ordinelor mendicante și abații. Nu mai sunt nici procuratorii episcopilor, nici reprezentanții instituțiilor bisericești, cum ar fi universităților și capitlurile. De la vot sunt excluși doctorii Bisericii și laicii. Asistăm în acest fel la o reîntoarcere la conciliile antice și medievale.

1.3.2. Desfășurarea discuțiilor

”Congregațiile teologilor”. Acestea, compuse din teologi care nu sunt episcopi (votul lor este doar deliberativ), iau în discuție problemele puse de delegații papali. Pentru partea dogmatică, ei vizează corectarea cărților și profesiunilor de credință protestante și expunerea corectă a doctrinei catolice. Materialul astfel pregătit era redactat în scheme de decrete de către o delegație specială aleasă de conciliu, sau de legați cu ajutorul prelaților și teologilor.

Congregațiile generale, din care făceau parte cei care aveau drept de vot. Aici, decretele erau discutate, corectate, re-elaborate până la forma definitivă, în care fiecare cuvânt își avea importanța și semnificația sa foarte bine delimitată. De obicei, un decret dogmatic era compus din capitole, unde doctrina catolică este expusă în mod pozitiv, și din canoane în care sunt condamnate erorile. Atunci când un decret este aprobat de majoritate, este trimis spre promulgare.

Sesiunilor solemne, ce aveau loc în catedrala Sf. Vigiliu. Menționăm că acum promulgării îi lipsește confirmarea papală. În formularea decretelor este evitată formula inițială folosită lșa Konstanz, Basel și Siena-Pavia, aceasta pentru a înlătura conciliarismul sau episcopalismul: ”Sacrosanta Synodus universalem ecclesiam repraesentans”. Este folosită o formulă în care se introduc două adjective care mulțumesc pe unii episcopi spanioli și italieni: ”Sacrosanta Oecumenica et generalis Tridentina synodus … in ea praesidentibus eiusdem tribus Ap. sedis legatis … ”.

Teza Curiei romane era că, conciliul trebuie să se ocupe de dogmă. De reformă s-ar fi ocupat însuși papa. Se dorea să se evite de a recunoaște ca fondată acuza adresată Romei, că a neglijat reforma Bisericii. Dar episcopii, mai ales cei spanioli, se temeau că propunerile (scopurile) acestei reforme vor fi oprite.

S-au format două tabere: unii (Medruzzo, Pacheco) vroiau să se urmeze în special ca reforma, în timp ce alții (Musso) vroiau discuții asupra chestiunilor doctrinare. S-a ajuns la o clasică formulă de compromis propusă de Tommaso Compeggio: ”censerem pari passu agendum de dogmate et de abusibus a reformatione morum”.

În legătură cu deciziile trebuie să observăm două lucruri: a) a fost omisă formula folosită la Constanza și Basilea, Ecclesiam universalem rapraesentans. S-a spus același lucru într-un mod echivalent definind conciliul ecumenic și general; b) precum a scris Fransen nu toate canoanele care curpind anatema au aceiași valoare. Trebuie să distingem caz de caz când este vorba de o decizie, care ne obligă în ”credință divină”, de una care ne obligă în ”credință eclezială”.

Cât privește participanții grupul cel mai mare era cel italian. Totuși, episcopii italieni , cu câteva excepții, erau puțin pregătiți. Mult mai învățați erau cei spanioli atât încât Menendez Pelayo a definit conciliul din Trento un conciliu pe cât de spaniol pe atât de ecumenic. Dincolo de naționalitățile, semnificativ a fost aportul reprezentanților Ordinelor călugărești, precum franciscanii (Alfonso de Castro), dominicanii (Dominico Sotto, Melchior Cano), iezuiții (Lainez, Salmerou), augustinienii (Girolamo Serpiando).

Cât privește reformatorii, interlocutorii de dinainte de conciliu, trebuie notat că ei au fost înțeleși ca făcând parte din Biserică, s-a menținut cât privește de a putea fi recuperați, și au fost așteptați la conciliu, cu scopul de a restaura unitatea. S-a făcut distincție dintre eroare și cel care a făcut-o. Prima a fost condamnată (”sublatis erroribus … purgatis erroribus”), pentru a tutela adevărata doctrino (”puritas ipsa evangelii in Ecclesia conservetur”), dar nu au fost pronunțate niciodată numele lor.

1.3.3. Sesiunile din prima perioadă a conciliului (1545-1547)

Prima sesiune a conciliului a fost practic deschiderea pe 13 decembrie 1545. la catedra Sf.Vigiliu erau prezenți 34 de părinți conciliari. În absența delegatului imperial care trebuia să vorbească în numele împăratului Carol al V-lea nu s-a putut începe lucrările de pe ordinea de zi pentru că lipseau indicațiile cu privire la modul de desfășurare a lucrărilor. În acea zi a fost fixată și a doua sesiune, pe 7 ianuarie 1546.

Sesiunea a II-a S-a ținut în mod regular așa cum se hotărâse. Numărul celor prezenți a crescut oarecum deoarece era cu cinci episcopi mai mult. Acțiune principală a acestei sesiuni după rugăciunile obișnuite a fost lectura unui îndemn mișcător făcută de către secretarul Massarelli părinților conciliari, redactată de către cardinalul Reginaldo Paul. După ce s-a celebrat și citit la catedră bula papală din 17 aprilie 1545 care interzicea episcopilor de a fi reprezentați la conciliu de către procuratori. S-a propus episcopilor un decret pe 4 decembrie cu titlul ”Modus vivendi in loco concilii”. Decretul se adresa în deosebi credincioșilor din orașul Trento, care erau invitați să fugă de vicii, să trăiască cu frică de Domnul, dedicându-se rugăciunii și ascultării în toate a legii lui Isus Cristos. Adresându-se apoi episcopilor și preoților prezenți la conciliu, decretul le recomanda celebrarea laudelor divine prin recitarea asiduă a breviarului, a sfintei liturghii și să se roage pentru împărat, regi și alți principi. Același decret scria celor prezenți la conciliu să mediteze asupra celor mai bune mijloace prin care conciliul să poate duce la îndeplinire lucrările sale, de a îndepărta întunericul ereziei și a reforma ceea ce necesită o reformă.

Sesiunea a III-a. A fost stabilită să înceapă pe 4 februarie 1546 s-au alăturat adunării alți trei delegați, doi cardinali, șase arhiepiscopi, 26 de episcopi, patru generali de ordine religioase și trei stareți. Întrucât nu s-a reușit să se pregătească nici un decret propriu-zis, se luase hotărârea ca conciliu să se limiteze, în această sesiune, numai la profesarea simbolului niceno-constantinopolitan ca fundament de credință a tuturor creștinilor și bază a viitoarelor decizii doctrinale.

Sesiunea a IV-a. A fost stabilită să înceapă pe 8 aprilie la o pauză de două luni pentru a avea timp suficient pentru pregătirea unui decret dogmatic și altul de reformă. De aceea conciliul era dispus să înfrunte în mod ferm dezbaterile teologice ale momentului și reforma respectivă.

Discuțiile cele mai aprinse au avut ca obiect principal canonul Sfintei Scripturi și Tradiția, s-au discutat dacă canonul florentin să fie înțeles ca fiind un instrument de lucru emanat de un conciliu ecumenic fără a fi supus la o nouă revizuire. Părerile părinților conciliari au fost împărțite, dar în cele din urmă s-a decis printr-o majoritate de voturi, ca același canon florentin să fie acceptat ca ”simpliciter” sau mai mult ca articol de credință. Pasajul acestui decret este următorul: ”Conciliul Tridentin, ecumenic și general, adunat în mod legitim și asistat de Duhul Sfânt, prezidat de către delegații Scaunului apostolic, după ce a eliminat erorile prezente, având scopul de păstra, în Biserică puritatea însăși a Evangheliei care după ce a fost mai întâi pregătită de către profeți. Sfânta Scriptură a fost răspândită în deosebi de Domnul nostru Isus Cristos și de apostoli săi, cărora le-a încredințat misiunea de a o face cunoscută la toată făptura ca izvor a tuturor adevărurilor mântuitoare și a fiecărei discipline în parte… Primește toate cărțile, atât cele din Vechiul Testament cât și cele din Noul Testament, cât și tradițiile cu privire la credință și obiceiuri provenind de la Cristos însuși și inspirate de Duhul Sfânt și păstrate în Biserica Catolică printr-o continuitate ne întreruptă”. Această formulare a decretului a fost rodul unei dezbateri îndelungate datorându-se faptului că protestanții clasificau fiecare tradiție ca fiind o pură invenție umană.

Trecerea de la partim-partim la et a generat recent numeroasă literatură: a) teoria celor două izvoare: există două izvoare separate și relativ autohtona, de aceea conciliul învață insuficiența Scripturii. Spindler spune că există adevăruri revelate care se găsesc numai în tradițiile apostolice; b) teoria izvorului unic: Geiselmann susține că conciliul a exclus prin schimbarea lui partim-partim cu et, teoria celor două izvoare. Scriptura și Tradiția nu sunt două ”izvoare”, dar două canale, care pleacă de la un unic izvor. Beumer susține că, conciliul a valorizat Tradiția mai mult ca izvor de cunoaștere, decât ca un depozit, în care să se poată găsi noi și originale adevăruri.

De fapt, conciliul vroia să apere Tradiția de acuză, că ar fi fost niște invenții umane. Ele sunt un canal pentru a ajunge la revelație. Punctul de convergență și de final este Vestea cea Bună predicată de Cristos și de apostoli. Scriptura și Tradiția sunt deci canoanele subordonate unicului și adevăratului izvor. Cu privire la trecerea de la partim-partim la et, se observă că probabil a fost vorba de o problemă de stil, dar care a influențat mult.

Între diverse traduceri latine curente conciliu declară autentică ediția Vulgata a Sf. Ieronim, a Sfintelor Scripturi. Conciliul revendică apoi dreptul Bisericii de a interpreta autentic Scriptura, condamnând astfel liberul examen protestant. Pe lângă toate acestea conciliul a mai stabilit că nu se putea publica în mod arbitrar Sf. Scriptură, dar reamintea cu tărie toate câte le stabilise deja conciliul Lateran V. Era necesar să se reafirme respectul față de Sf. Scriptură și în acest sens se ia în considerație pedepsele prevăzute pentru aceia care abuzau de folosirea sa într-un context de superstiție și lașitate.

Sesiunea a V-a. A avut lot loc la 6 iunie 1546. am văzut deja ceea ce hotărâse conciliul cu privire la tratarea ”pari passu” dogmei și a reformei, aceiași decizie a putut fi realizată în urma luptei împotriva opoziției din partea imperialilor când nu voiau să audă vorbindu-se de decrete dogmatice. Adunările de lucru au fost întrerupte din motivul apropiatelor sărbătorilor pascale. Adunările generale au fost reluate după 10 mai în care conciliul a hotărât, la propunerea delegatului Del’Monte de a trata problema păcatului originar. Drept urmare au fost puse teologilor minori trei întrebări: a) A preciza existența și originea păcatului originar, așa cum este prezent în fiecare om; b) A determina natura sa, insistând asupra efectelor; c) A propune remedii pentru acesta. În urma discuțiilor aprinse a predominat teoria cardinalului Pacheto, care, rămânând pe linia conciliului din Cartagina și Orange, a sugerat afirmarea existenței păcatului originar fără a lua în considerație natura sa. Pa 9 iunie au fost precizate erorile cu privire la această dogmă, cele ale lui Pelagiu și a pelagienilor. Cele vechi și cele moderne pe de o parte, și în sens opus cele ale lui Luter și a anabaptiștilor.

Textul definitiv a scurtat diferite revizuiri fiind în cele din urmă proclamată în această sesiune și cuprinzând un preambul dogmatic, cinci canoane și o declarație finală cu privire la Neprihănita Zămislire a Preasfintei Fecioare Maria.

Decretul asupra păcatului originar care se deschide cu preocuparea de a veni în întâmpinarea Bisericii din timpul respectiv, se bazează în mod unic pe șase canoane care rezumă foarte bine pesimismul antropologiei reformatorilor și conțin răspunsul dat din partea Bisericii catolice. Decretul, în redactarea sa finală afirmă că păcatul este transmis de la Adam către întreaga omenire și este distrus de câtre harul primit la botez, care îi face pe oameni să devină ”innocentes”, imaculați. Totuși rămâne în interiorul omului ”concupiscentia vel fomes”, care nu trebuie să fie identificată cu păcatul ”sed ex peccato est et ab peccatum inclinat”.

Decretul de reformă a pus în lumină datorie pentru episcopi de a predica (”hoc est praecipuum episcoporum munus”), a impus diecezelor, care ar fi avut un cler numeros, instituirea unui lector de teologie, de un maestru care să poată preda gramatica clericilor și celorlalți elevi; în timp ce în mănăstiri să se studieze Sfânta Scriptură. Pentru îmbunătățirea activității pastorale este stabilită obligativitatea reședinței pentru toți episcopii și pentru toți beneficiarii care au ”cura animarum” (parohi, capelani). Conciliul se adresează mai ales episcopilor, atenționându-i mai ales asupra responsabilităților pe care le au față de clerul diecezan ca și față de membri ordinelor călugărești. Însă toate măsurile disciplinare acordate episcopilor nu era încă în măsură să îndepărteze una din plăgile cele mai grave din activitățile pastorale și anume acumularea beneficiilor. Erau norme oportune, dar nu erau încadrate într-un proiect organic de reformă.

Sesiunea a VI-a. S-a ținut la 13 ianuarie 1547. evenimentele politice nu au lipsit din timpul conciliului și au avut din păcate influență negativă asupra acestuia. știrea primită cu privire la înaintarea armatei spre Trento a provocat o oarecare teamă printre participanții la conciliu astfel încât delegații, pe 25 iunie 1547, s-au gândit deja la o eventuală suspendare a lucrărilor conciliare și la transferarea conciliului într-un oraș mai sigur, precum cel din Bologna. Între timp la 21 iunie, sub conducerea cardinalul Marcelo Cervini, delegații propuseseră adunării conciliare să înfrunte fundamentală cu privire la justificare, articol foarte dificil care nu fusese declarat solemn în nici un canon până atunci.

Decretul asupra justificării s-a ajuns la el după o lung și animată dezbatere. Au fost necesare patru redactări, până să se ajungă la cea definitivă. Printre altele a fost respinsă teoria dublei justificări, repropusă în conciliul de Seripando, după ce fusese respinsă deja la Ratisbona.

Decretul asupra justificării cuprinde 16 capitole și 33 de canoane și se arată a fi unul dintre cele mai reușite. Este organizat pe baza celor trei etape al procesului de justificare: – justificarea necredinciosului; – cum se păstrează justificarea; – justificarea păcătosului.

În această justificare rezultă că omul, împreună cu iertarea păcatelor, primește prin Isus Cristos, în care este introdus toate aceste daruri: credința, speranța și dragostea. De fapt credința fără speranță și dragoste, nici nu unește în mod perfect la Cristos, nici nu generează membre vii a trupului său. Din acest ,motiv este absolut adevărat a afirma că, credința fără fapte este moartă și inutilă, și în Cristos Isus nu au valoare nici circumciderea , nici ne circumciderea, dar credința care acționează prin dragoste. ”Când apostolul spune că omul este justificat prin credință și în mod gratuit, aceste cuvinte trebuie înțelese după semnificația acceptată și manifestată de Biserică și anume că suntem justificați prin credință, pentru că ea este principiul mărturiei umane, fundamentul și rădăcina oricărei justificări, fără de care este imposibil a fi plăcuți lui Dumnezeu și a ajunge la comuniunea pe care o au fii săi”.

În concluzie a reieșit un text: – echilibrat, pentru că a reușit să evite atât teoriile lui Luter, cât și ale pelagienilor și semipelagienilor; – deschis, pentru că dă omagiu posibilităților omului, capabil de a păstra în acțiunile sale urme de bine; – progresist, pentru că arată calea progresului omului, de la păcate la sfințenie; – ne pesimist asupra condiției umane.

Care este diferența de Luter? Pentru Luter diferența rămâne întotdeauna externă (iustitia aliena). Melantane a scris că omul este considerat și declarat drept, dar în interiorul său rămâne păcătos.

Acesta este conceptul de ”dreptatea legală”. Dumnezeu, de fapt, în ”tribunalul” său decide, în contrast cu obiceiurile dreptății umane, ca omul păcătos să fie ”considerat drept”, adică iertat, chiar dacă de fapt este și rămâne vinovat.

După perspectiva catolică harul, care este insuflat, schimbă omul în interiorul său. Omul, vinovat înaintea tribunalului lui Dumnezeu, este iertat, și ieșind din audienți, ceea ce a comis nu mai că nu îi este imputat, dar nu mai există.

Sesiunea a VII-a. Această sesiune a fost prevăzută și anunțată din timp pentru ziua de 3 martie. În această sesiune nu s-a tratat despre o problemă atât de vastă precum cea a justificării, dar la propunerea lui Dell’Monte a fost dezbătută doctrina cu privire la sacramente și continuarea problematicii rezidenței. Pe 17 ianuarie cardinalul Cervini a înaintat părinților conciliari lista cu cele 14 erori cu privire la sacramente, fiind vorba mai ales de erorile lui Luter continuate în cartea ”Despre captivitatea babiloniană a Bisericii”. Cererea formulată de unii părinți conciliari de a uni numele teologului la care se făcea referință, fiecare canon în parte a fost respins. Decretul doctrinar cuprindea un scurt preambul urmat de 30 de canoane cu privire la sacramente în general, din care 14 asupra Botezului și 13 asupra Mirului.

”Mica rezidență” – problema era complexă. În substanță era o problemă pastorală. Dacă episcopul este păstorul, el trebuie să locuiască în dieceza sa.

Împotriva cumulării beneficiilor, cauza principală a absenteismului pastoral, este emanat decretul II de reformă, care interzice cumularea mai multor episcopate pentru a singură persoană. Sunt stabilite norme de bază pentru sistematizarea juridică a misiunilor și a sfințirilor preoțești, condițiile și examenele recerute pentru un aspirant la preoție; sunt stabilite vizitele de control în toate bisericile. Astfel, episcopul redevenea responsabilul vieții ecleziastice în dieceza lui, având puteri și asupra esempților, întrucât are și puterea și drepturile unui ”delegat apostolic”. Însă toate aceste decrete și norme de reformă au trezit un ecou destul de slab în participanți. Primul decret a fost aprobat cu dificultate și voturi condiționate, iar al doilea a primit doar 10 voturi cu clauze restrictive.

1.4. Întreruperea conciliului

Legații au crezut de cuviință să transfere conciliul departe de Trento pentru a nu fi sub presiunea imperială. Transferul a fost aprobat cu 39 de voturi pentru, 14 împotrivă și 5 abțineri. În timpul dezbaterilor de pe 10 mai cardinalul Macello Cervini făcuse o observație cu adevărat justă: ”Conciliul fusese convocat la Trento din comoditate față de germani care nu veniseră, anunțând, de asemenea, că nici protestanții nu vor veni la conciliu. În ceea ce îi privește pe catolici s-au scuzat invocând pretextul războaielor și frica față de protestanți. Așadar, acest motiv de a rămâne la Trento nu mai exista, cu atât mai mult cu cât era prezentă ciuma chiar și în Germania”.

Conciliul s-a transferat la Bologna la 11 martie 1547 unde, fiind absenți imperialii, s-au celebrat două sesiuni dar fără nici un decret. Tensiunea dintre papă și împărat atinsese culmea. Carol al V-lea vroia întoarcerea la Trento. Și după victoria de la Mühlberg vroia să-i constrângă pe protestanți să vină la conciliu și să realizeze o mare alianță a statelor catolice într-o unire defensivă anti-protestantă. Paul al III-lea, avea sprijinul Franței care aderase la conciliu exact în momentul în care Carol al V-lea se afla în dificultate, iar papa nu intenționa să se lase influențat de împărat.

Carol al V-lea a văzut mereu cu suspiciune că, conciliul a luat calea discuțiilor doctrinare și a folosit bine ocazia de a opri lucrările conciliului și de a suspenda toate deciziile deja luate. Papa se temea într-adevăr de a fi obligat să suspende conciliul care a rezolvat numai într-o oarecare măsură scopul său. Aceasta nu a putut să constrângă părinții sinodului contra voinței lor să continue lucrările: o astfel de intervenție autoritară a contribuit și a dus la a se crede că, conciliul nu era liber, cum deja se vorbea. Papa, în ciuda opoziției lui Carol al V-lea, a aprobat transferarea în concistoriul din 23 martie 1547. În ciuda obiecțiilor din partea celor doi cardinali spanioli, Juan Alvarez de Toledo și Francisco Mendoza, s-a ajuns la motive diferite. În seara de 24 martie ambasadorul spaniol Vega expuse papei neplăcerea împăratului care nu era de acord cu decizia sa în transferarea conciliului. Paul al III-lea era în mod sigur conștient de propria autoritate de a convoca, amâna, suspenda și transfera conciliul, și de aceea nu admitea amestecuri străine, chiar dacă erau imperiale. Papa a justificat deciziile trimișilor săi și a pretins că mai înainte de a lua o altă decizie, cei 14 prelați rămași la Trento să vină la Bologna.

Victoria în războiul malcaldic, care deși contribuie la prestigiul lui Carol al V-lea ca stăpân al Germaniei, nu clarifică rolul său în politica europeană. Vestea victoriei de la Mühlberg, papa își arată neliniștea sa pentru autoritatea care derivă de la imperator, și a trimis la 30 mai felicitările sale urmate de o ceremonie de mulțumire. Problemele conciliului așteptau un acord. Ocazia de a relua negocierile au apărut datorită necesităților împăratului de a lua sub stăpânire bunurile mănăstirilor: papa i-a dat autorizație doar cu anumite condiții – întoarcerea prelaților la Trento; – promisiunea formală a împăratului de a determina statele germane deciziile conciliului. Obținând aceasta, el era dispus să retrimită conciliul la Trento, sau prin apropiere. Sfondrati, care se știa o persoană plăcută lui Carol al V-lea a fost trimis în Germania pentru a defini aceste două propuneri. Carol al V-lea chiar și de această dată a refuzat de a fi în aceiași ordine de idei cu papa. El a declarat că era de datoria lui să îndeplinească toate datoriile sale la nivel religios, iar celelalte decizi nu trebuie să altceva decât să-l imite. Ne mai fiind nici o speranță de a-l întoarce pe împărat de la decizia sa, pe 7 iulie, delegatul Sfondrati a scris cardinalul Farensi o scrisoare privată în care îi cerea cu insistență de a suspenda conciliul de la Bologna pentru a nu provoca o schismă din partea lui Carol al V-lea. Papa a înțeles că trebuie să facă o anumită concesie și a hotărât ca sesiunea conciliului care trebuia să fie ținută la Bologna pe 15 septembrie, să nu mai aibă loc până ce situația nu ar fi fost mai clară. În realitate, la Bologna nu a mai avut loc nici o sesiune. Între timp împăratul caută să reglementeze în modul său problemele din Germania. Cu siguranță el se credea învingător și pretindea să-și impună voința sa asupra celorlalți. În realitate era legat mai mult decât era dispus să admită de angajamentul pe care îl luase față de principii luterani aliați cu el în recentul război.

Pe 1 septembrie 1547 se deschide astfel la Augusta o dietă a Imperiului cu numele de ”Dieta armaturilor”. Au fost prezenți toți cei șapte legați împreună cu majoritatea principilor seculari ecleziastici. Prima problemă propusă a fost una de tip religios. Cei trei alegători ecleziastici au fost de acord de a lăsa conciliul să hotărască, în timp ce alegătorii protestanți s-au grăbit să ceară un ”conciliul liber și apostolic”, căruia până și papa să i se supună, în care episcopii înainte de fiecare decizie luată trebuiau să fie dezlegați de jurământul lor de fidelitate față de suveranul pontif, iar teologii protestanți să aibă aceleași drepturi în mod deplin ca și ceilalți. După ce a auzit păreri diferite, împăratul a ajuns la un acord cu alegătorii și principii luterani, ca să ceară a se încredința lui, în materie de religie și pentru meritul conciliului și să le promită o soluție ”sfântă, creștină” conform cu Sfânta Scriptură și cu doctrina Sfinților Părinți ai Bisericii. Cu toate acestea a fost evident faptul că nici principii, nici orașele nu vroiau să afle prea multe de conciliul din Trento; acceptându-l oricum și în același timp recunoscându-l, cu condiția ca să fie dezbătut din nou toate câte hotărâseră părinții, iar conciliul să-și desfășoare lucrările sale în mod independent de papă.

Împăratul însă nu a știut seama de cerințele respective și a trimis imediat pe cardinalul Mendoza la Roma pentru a duce papei vestea cea bună că ”scopul eforturilor sale și obiectul dorințelor sale se împlinise, și că alegătorii, principii ecleziastici și seculari, și orașele se supuneau conciliului acceptând astfel primele sale hotărâri”. În acest el conciliul trebuie să se grăbească să se întoarcă de la Bologna la Trento. Mendoza a plecat de la Augusta la 6 noiembrie 1546, pentru a ajunge la Roma. Ziua următoare a fost primit de către papă și a primit instrucțiuni cu privire a conciliu.

Examinând cu atenție acest document a fost ușor să se înțeleagă că protestanții se supuneau numai conciliului, dacă acesta ar fi avut loc la Trento. Paul al III-lea a prevăzut să lase decizia conciliului însuși și l-a chemat pe 9 decembrie pe Mendoza în concistoriu. Pe 20 decembrie conciliul transmitea răspunsul său printr-o circulară care fusese comunicată prin Mendoza. Acest răspuns a fost cu adevărat înțelept, căci părinții se declarau a fi gata a se întoarce la Trento cu următoarele condiții: – ca să se declare deschis că decretele deja aprobate erau definitive fără a fi supuse unei noi examinări; – ca să nu se ajungă la nici o inovație în regulamentul conciliului cu privire la voturile deliberative; – ca să se asigure conciliului și membrilor săi libertatea de a rămâne sau de a pleca de la Trento; – ca să se recunoască transferarea sau închiderea conciliului să fie hotărâtă numai de majoritatea adunării conciliului.

Carol al V-lea a fost o persoană care nu s-a lăsat condusă de nimeni, ne acceptând nici una din cele patru condiții formulate de conciliu, căci vroia să supună voinței sale, printr-o tactică se intimidare atât pe papă cât și conciliul. Împăratul profitând de dispozițiile conciliante ale papei pentru a evit6a orice ruptură, își pune în aplicare planul care îl frământa de mai mult timp, de a reglementa afacerile religioase ale Germaniei. Acest lucru a fost obiectul celebrului act din trecutul istoriei cu numele de ”interimul de Augusta”.

Interimul a fost transmis la Roma pe 11 aprilie de către Sfondrati. Papa a supus acest text unei comisii de teologi la Bologna și la Roma. Ambroziu Cantarino și Girolamo Serpiando au trimis de la Bologna cardinalul Fernanse, pe 2 mai 1548, concluziile lor care ar putea fi rezumate astfel: – nu trebuie să se elibereze de deciziile conciliului mai ales asupra păcatului originar, asupra justificării și asupra punctelor nedefinite din conciliu. Situația s-a înrăutățit atunci când s-a aflat la Roma cu privire la intenția împăratului de a reține interimul fără nici o înțelegere prealabilă cu papa în ceea ce privește legea religioasă din Germania și să ignore în mod voit decretele conciliului deja aprobate la Trento. Pe 4 iunie Mendoza încearcă să justifice în fața suveranului pontif atitudinea împăratului, dar Paul al III-lea a respins în mod decis explicațiile sale și fiind convins că, Caro al V-lea a fost împins de la spate de către consilierii corupți și răi; interimul cuprindea niște clauze inadmisibile și în fiecare caz constituia o uzurpare a puterii religioase intolerabile din partea Bisericii.

Primele discuții asupra interimului au dezvăluit imediat o primă disensiune. Împăratul încerca să emane decizii autohtone, prin interimul de la Augusta din 1548, care, din punct de vedere dogmatic era catolic, dar dădea dreptul de căsătorie preoților și potirul ”laic”. Totuși succesul sperat nu a avut loc. Nunții apostolici nu aveau de gând să dea în acest domeniu o libertate generală, dar numai câteva dispense în cazuri particulare. S-a discutat de asemenea despre puterile pe care trebuie să le acorde delegaților în tratativele cu privire la aplicarea interimului, mai ales asupra împărtășaniei sub ambele specii. Până la urmă s-a ajuns la un acord asupra acestor puncte prin relativele bule publicate la Roma, car nu au fost trimise împăratului ci doar adresate episcopilor.

Ultimele negocieri ale lui Paul al III-lea cu împăratul nu au avut mare succes. Papa ar fi voit să găsească o soluție de rezolvare a problematicii conciliului și să convoace la Roma pe toți episcopii răspândiți în lume asupra problematicii reformei, lăsând de o parte problematicile doctrinare. Împăratul propuse în prealabil același mijloc și aceleași probleme și nu putea să i se opună. Totuși el pretindea ca reformele propuse de Roma să nu schimbe nimic din interimul propus de el și dispozițiile luate la Augusta asupra reformei din cler, iar părinții rămași la Trento să fie convocați ca episcopi și nu ca părinți conciliari.

Papa Paul al III-lea, nevoind să ajungă la o schismă a renunțat la adunarea de la Roma stabilite de mai înainte și a dat ordin cardinalul Dell’Monte să-i lase liberi pe părinții de la Bologna. Astfel conciliul a fost întrerupt.

Când la 10 noiembrie 1549, Paul al III-lea a murit, reforma Bisericii era deja pregătită. Pontificatul său a instaurat un nou început, chiar dacă voința lui de a desăvârși reforma era limitată.

CAPITOLUL II

A DOUA PERIOADĂ A CONCILIULUI DIN TRENTO (1551-1552)

Premisă

Perioada a doua sa Conciliului din Trento nu este lipsită de evenimente politice, de aceea voi începe descrierea celei de-a două perioade plecând de la situația politică. Plecând de la alegerea papei Iuliu al III-lea și aducerea conciliului la Trento pentru a se putea continua lucrările. Competența este puțin diferită. Conducerea este încredințată legatului papal, cardinalul Crescenzio, însoțit de doi vicepreședinți experți în cunoașterea situației existente în Germania; frecvența italiană este redusă și lipsesc francezi, care aprobaseră transferarea conciliului la Bologna. Referitor la problemele de credință, se reia materialul pregătit la Bologna. Sunt emanate decretele despre Euharistie, spovadă și ungerea bolnavilor. Mult mai dificilă se prezintă discutarea problemelor de reformă, aceasta și pentru motivul că președintele conciliului nu era prea atașat de practica curială curentă.

2.1. Situația politică (1550-1555)

2.1.1. Alegerea lui Iuliu al III-lea

Dacă alegerea lui Paul al III-lea nu a întâmpinat dificultăți, cea a succesorului său a fost în mod particular lentă, dificilă, uneori caracterizată de numeroase incidente. Adevărul este că diviziunile care sfâșiau Creștinătatea se reflectau în mare parte în sânul colegiului sacru. Cardinalii, împărțiți în tabere rivale, aproape dușmane, se combăteau cu îndârjire și scrutinele lor sterile, repetate în multe săptămâni, nu serveau la altceva decât să mărească dezacordul lor. Pentru alegerea papei în momentul votului final trebuiau să fie prezenți 51 de votanți, însă 4 cardinali au fost nevoiți să se retragă din cauza bolii. Încă de la început s-a putut observa că două partide erau în arenă: partida imperială și cea franceză.

Primul scrutin a avut loc la 3 decembrie. Înainte de toate s-a discutat dacă voturile trebuiau să fie publice sau secrete, în dimineața zilei de 3 decembrie s-a decis ca scrutinul să fie secret. După primul scrutin s-a constatat că, cardinalul Reginaldo Pole obținuse 21 de voturi. Lui nu-i lipseau decât 7 voturi pentru a fi ales papă. Cardinalii francezi, preocupați de acest rezultat, îl înștiințaseră pe ambasadorul Franței, Urfé. El s-a prezentat imediat în fața conclavului, pentru o importantă informație: potrivit lui nu se putea alege un papă fără a aștepta cardinalii francezi care erau în drum spre Roma. În caz contrar, creștinătatea era amenințată de o schismă în Franța, iar regele nu l-ar fi recunoscut pe papa ales fără participarea cardinalilor săi.

Următorul scrutin a avut loc la 5 decembrie. Cardinalul Pole a obținut 23 de voturi. Imediat cardinalii, Carpi și Farneze, și-au declarat adeziunea lor. Așadar nu îi lipsea decât un singur vot pentru a avea 26 de voturi și pentru a fi ales papă. Într-o tăcere impresionantă decanul De Cupis a întrebat dacă mai dorea cineva să voteze în favoarea cardinalului Pole. Însă nici un cardinal nu a votat în favoarea lui Pole și sesiunea a fost închisă, partida imperială retrăgându-se descurajată.

Zilele următoare nu au adus aici o schimbare a situației. La 12 decembrie sosiră 4 cardinali francezi: Giovanni du Bellay, Carol de Guisa, Odet de Châhtillou și Borbou Veudôme. Din acest moment scrutinele s-au înmulțit, însă fără a se ajunge la un rezultat. Pole avea mereu 23 de voturi. Întreaga creștinătate aștepta, iar Roma era cuprinsă de zgomot. La 15 ianuarie 1550 cardinalul Morone a obținut și el 26 de voturi, toate de la partida imperială. La 26 ianuarie decanul De Cupis a denunțat abuzurile care se făceau în conclav, ale cărui forme canonice nu erau observate.

La începutul lunii februarie, cardinalul Sforza a înaintat o nouă candidatură, aceea a cardinalul Dell’Monte, care nu putea să conducă conclavul fără să-și facă câțiva adversari, mai ales din partea partidei imperiale. Într-adevăr lui I se datora transferarea conciliului atât de reproșat lui Paul al III-lea de către împărat. Cardinalii Ippolito d’Este și Sforza au început tratativele în favoarea lui Dell’Monte. Pe lângă șeful partidei franceze, cardinalul Carol de Lorena, și a avut succes.

Într-adevăr, în ciuda unei tentative de opoziție a partidei imperiale, pe data de 7 februarie, 41 de cardinali s-a reunit în capela paulină și au dat voturile lor cardinalii Dell’Monte, Guisa și Farnese se grăbeau spre chilia celui ales, pe care l-au condus în capelă și l-au salutat cu titlul de papă. Astfel, după îndelungate scrutine, începând de la 29 noiembrie 1549 și până la 7 februarie 1550, a fost ales în sfârșit pe scaunul lui Petru, cardinalul Dell’Monte, care își luă numele de Iuliu al III-lea, în memoria a marelui pontif Iuliu al II-lea, deoarece el a dat prima splendoare familiei Dell’Monte.

2.1.2. Iuliu al III-lea și reforma

Iuliu al III-lea era un om curajos, înzestrat cu promptitudinea spiritului și poseda o cunoaștere vastă a dreptului canonic. Predecesorul său, Paul al III-lea, care cunoștea oamenii, nu degeaba l-a ales și pe el ca prim delegat la conciliul din Trento. Cu toate acestea Iuliu al III-lea avea și câteva însușiri negative, care explicau întârzierea cu care a fost propus ca și candidat. Aspectul său era puțin atrăgător: fața, încadrată de o barbă lungă și sură, nasul enorm, buzele subțiri, care aminteau originile țărănești ale familiei. Îi lipsea prudența, voința fermă și tenace, nu poseda nici sensul acut al politicii și al diplomației, lucru care l-a distins pe predecesorul său.

Un aspect negativ al pontificatului său îl constituie nepotismul, care, chiar dacă avea rădăcini în predecesorii săi, sub Iuliu al III-lea, a continuat sub forme mai penibile, cel puțin prin anumite aspecte. S-a crezut la începutul pontificatului său că el va rezista tentație: într-adevăr a căutat s-a procure rudelor sale titluri înalte, ceea ce a și reușit, precum Borgia, Della Rovere, Medici și Farnese, a fost darnic pentru nepoții familiei și rudelor lor. Petru Dell’Monte a devenit custodele castelului Sant’Angelo, un fiu al surorii sale, Ascanio della Corgua a comandat garda papală și a fost trimis la curtea Franței; fratele mai mare al papei, Baldovino Dell’Monte, a avut un palat în Roma, titlul de guvernator de Spoleto și ar fi fost numit cardinal dacă papa nu l-ar fi găsit prea bătrân. Iuliu al III-lea nu a avut scrupule nici față de nepoții săi: fratele lui Pascanio de Corgua, Fulvio, a fost numit episcop de Perugia și în decembrie 1551 cardinal.

După cele ce s-au spus ar fi paradoxal să vorbim de activitatea reformatoare a lui Iuliu al III-lea. Cu toate acestea al crede rău intenționat al echivala cu ne recunoașterea caracterului acestui pontif, deoarece se pare că erorile sale au fost în mod esențial erori de judecată, decât erori de indiferență sau rea voință. Încă de la primul concistoriu de la 28 februarie 1550 el și-a exprimat propunerea fermo pentru reformarea Biserici și pentru pacea Creștinătății.

Două idei principale au dominat politica reformatoare a papei Iuliu al III-lea: reforma Curiei romane și redeschiderea conciliului.

În concistoriul ținut în secret la 10 martie 1550, papa ține un lung discurs în care se reflectau aceste două preocupări. Aversiunea principiilor în ceea ce privește autoritățile ecleziastice, afirmând că aceasta derivă din trei cauze: lăcomia curiei, lejeritatea cu care beneficiile sunt atribuite și luxul exagerat al membrilor clerului. Pentru reforma curiei, trebuie să se înceapă de la cancelaria papală, oficiul însărcinat cu distribuirea dispenselor și a altor favoruri diverse. În același concistoriu papa a instituit o comisie de cardinali compusă din cardinalii De Cupis, Carafa, Crescenzi, Pole și Cibo. A inițiat o reformă a conclavului pentru a îndrepta insuficiențele regulamentului apărută la recenta alegere. Florentino Buonanni scrise despre această reformă: “Papa a făcut o reformă a casei sale” și vorbind despre cea a conclavului adaugă “reforma este binevenită, dar cine o va pune în practică”.

La 7 septembrie 1550 papa l-a însărcinat pe Massarelli, care era deja secretarul conciliului și rămas unul dintre apropiații săi, de a aduna toate propunerile de reformă prezentate la conciliu, dar încă ne discutate, deoarece vroia ca aceste reforme să fie aplicate înainte de toate la Roma. Comisia formată din cardinali și-a început imediat lucrările sale începând de la reforma cancelariei papale. Se trata, înainte de toate, de a stopa concesiile, care se plăteau, a unui număr imens de dispense care discreditau disciplina ecleziastică. S-ar fi putut spune astfel că legile nu au ajuns decât ocazii pentru a specula vânzarea dispenselor. Marele merit al acestei reforme stă în faptul că oficiul concilierii papale era una dintre principalele resurse financiare a Scaunului papal și, pentru un papă, mijlocul cel mai comod pentru a-și satisface plăcerile sale.

Iuliu al III-lea a început și reforma penitenței și a Signatura gratiae, oficiul anexat cancelariei papale pentru concesia dispenselor gratuite. În același timp a stabilit reguli pentru predicare și mărturisire. Concistoriul din 16 decembrie 1552 trebuia să introducă în ordinea de zi un program complet al tuturor reformelor care urmau să fie aplicate, după planurile deja stabilite. Acest program reformator avea pe primul loc Sacrul Colegiu și conclavul. Cardinalilor le era în mod formal interzis să posede mai mult de un episcopat. Decretul lui Paul al III-lea, confirmat de conciliul din Trento, era acum în acest caz, în mod expres aplicat: cardinalii nu trebuie să aibă în afară de scaunul lor nici un alt beneficiu decât grija sufletelor și le era în mod formal confirmat că în conclav trebuie să evite orice intrigă sau manevre electorale, trebuind ca papa să fie alesul lui Dumnezeu și nu al șireteniei. Episcopii erau obligați la reședință iar beneficiile trebuiau să fie acordate preoților demni și capabili. La aceste prescripții, care conțineau aplicarea deciziilor conciliului, chiar dacă cu întârziere, papa adaugă ferma hotărâre de a continua până la sfârșit reforma începută a cancelariei și a penitențeriei.

La începutul lunii iulie 1551, ambasadorul Franței, Paolo de Laborthe, lăsă Roma, după ce a formulat în concistoriu o declarație a regelui său împotriva conciliului. Războiul bântuind cu putere, adunarea conciliară nu putea să delibereze în mod clar. În același timp ambasadorii francezi în Elveția aveau însărcinarea de a face totul pentru a împiedica desfășurarea conciliului. Se zvonea că ar fi vorba despre o schismă franceză. Însă cardinalul Carol de Lorena, care se bucura de o mare influență în sfatul regelui, a fost în mod ferm împotriva întreruperii conciliului. La 3 septembrie a fost interzisă orice trimitere de bani pentru a obține beneficii sau cereri de dispensă de la curie. În mod clar, noua fază a conciliului începe rău.

În Germania s-a mers pa linia conciliului fără nici o piedică. La 17 iunie a sosit Giorgio Flach, episcop sufragar de Würzburg. Sosirile s-au înmulțit în august. Cedând insistențelor lui Crescenzi și ale lui Lippomano, principii electori ecleziastici s-au îndreptat spre Trento. La 17 august au sosit doctorii, trimiși de arhiepiscopul de Treviri. La 29 august intrau solemn în Trento Sebastiano și Heusenstamm, arhiepiscop de Magonza și Giovanni de Isenburg, arhiepiscop de Treviri; celălalt elector, Adolfo Schaumburg, arhiepiscop de Colonia, a sosit la 10 octombrie. Alți prelați de mai mică importanță, între care Federico Grau, episcop de Viena și reprezentantul regelui Ferdinand, înmulțeau numărul membri conciliului.

Papa găsea multe dificultăți pentru ai împinge pe episcopii prezenți la Roma să plece la Trento, tot astfel și împăratul găsea dificultăți în legătură cu trimiterea Episcopilor germani: s-a mers până acolo încât a fost necesară o bulă amenințătoare, dată la 27 august, pentru ai constrânge pe cei recalcitranți. Trebuie să se țină cont de toate aceste fapte pentru a aprecia meritul papilor Paul al III-lea și Iuliu al III-lea în a organiza o adunare atât de importantă, dar destul de dificilă de menținut în activitate. Din cauza unui ordin al delegatului în ceea ce privește o scriere a regelui Henric al II-lea, regele Franței, din partea lui Giacomo Amyod, în care era conținut refuzul regelui Franței de a trimite la conciliu episcopii francezi și se nega faptul că acest conciliu ar fi unul universal. Altfel spus, se vorbea despre un protest în toată regula, unde papa era acuzat deoarece a convocat conciliul forțat de împărat și nu se considera ecumenică această adunare, deoarece lipseau regele și episcopii francezi. Părinții conciliari au răspuns în mod negativ la această scriere.

Putem conclude prin a spune că acest papă, Iuliu al III-lea, are meritul de a fi desfășurat o serie de lucrări preliminare de mare importanță, fără de care reformele ulterioare nu ar fi fost posibile. Principalul merit al papei în acest domeniu este însă acela de a fi redeschis conciliul.

2.1.3. Reluarea conciliului

Una dintre dificultățile care puteau exista pentru reluarea conciliului era că Iuliu al III-lea, când a fost prim delegat la Trento, a fost promotorul transferării la Bologna, lucru ce a iritat foarte mult pe împărat. El era acuzat în ambientele imperiale că a inventat pretextul epidemiei, sau în orice caz că la exagerat prea mult.

Câteva zile mai târziu după alegerea sa, pe 20 februarie, papa a dat instrucțiuni în număr de 16, abatelui Rossetto pentru regele Franței. În aceste instrucțiuni papa îi îndemna în mod călduros pe cei doi suverani la pace reciprocă amintindu-le că această pace era necesară pentru vindecarea plăgilor creștinătății. Cardinalul Toledo era însărcinat să-i comunice împăratului dorința pontifului de a se comporta în orice lucru cu sinceritate și curaj și să redeschidă Conciliul în orașul Trento. Dacă existau dificultăți el nu se îndoia că le va putea rezolva amical cu Carol al V-lea. Pe lângă aceasta Toledo adăugase că papa era dispus să convoace noul Conciliu într-un oraș din Germania, condiția ca să fie dată deplină siguranță împotriva oricărui atentat la autoritatea Sfântului Scaun .

Carol al V-lea a fost foarte impresionat de aceste principii și răspunsul său a fost favorabil: el accepta redeschiderea Conciliului și nu punea nici un obstacol reluării lucrărilor la Trento.

În aprilie 1550 papa a încredințat unei comisii de cardinali (De Cupis, Carafa, Morone, Crescenzi, Sfondrati, Pole și Cervini) misiunea de a studia posibilitatea redeschiderii Conciliului la Trento. După o întârziere cauzat de un atac de cută, la care era foarte sensibil, Iuliu al III-lea a trimis un nou anunț împăratului, prin arhiepiscopul de Siponto, Pighino, pentru a trata despre conciliu și al instrui în ceea ce privește poziția Sfântului Scaun. La 20 iunie papa dicta instrucțiunile lui Pighino și în aceiași zi lui Tivulzio, episcop de Tolone, însărcinat extraordinar pentru Franța. Se înțelegea foarte bine că papa dorea să aibă de partea sa francezi. Trimiterea episcopului Trivulzio avea ca scop convingerea regelui Franței despre necesitatea deschiderii conciliului la Trento. Regele Franței primise în mod călduros invitația papei, dar răspunsul său privitor la conciliu a fost negativ, deoarece nu îi erau plăcute bunele relații între Iuliu al III-lea și împărat. Din partea lor protestanții pretindeau ca să fie repuse în discuție toate deciziile deja luate la Trento. În pofida acestor dificultăți, papa își continuă planul său fiind sigur de consensul împăratului. La 14 noiembrie 1550 el putea să publice bula ”Cum ad tollenda” prin care ordona reluarea lucrărilor conciliare la Trento pa data de 1 mai 1551. Pentru a explica reîntoarcerea la Trento, bula în mod simplu scria că orice ”legitim impediment era îndepărtat”. Așadar ea anula decretele prin care conciliu era transferat și suspendat, precizând că aceste decrete nu aveau și nici nu au avut scopul, nici efectul de a dăuna adunării, astfel că ele păstrau toate valoarea lor, în limitele aplicării lor. Cele două sesiuni ținute la Bologna în care nu a fost luată nici o decizie dogmatică și disciplinară, rămâneau valide, în pofida opoziției prelaților imperiali râmași la Trento.

2.2. Lucrările conciliului în a doua perioadă 1551-1552

Bula ”Cum ad tollenda” a ajuns la Ausburg, unde se găsea împăratul la 21 noiembrie. Nunțiul Pighino a prezentat-o lui Carol al V-lea. La 15 noiembrie Pighino a putut anunța la Roma că împăratul și-a dat aprobarea sa. La 27 decembrie, Iuliu al III-lea i-a dat citire atât în catedrala Sf. Petru, cât și în Lateran, apoi a fișat-o pe ușile bisericilor la 1 ianuarie 1551.

Deliberările dietei de la Ausburg, pe care Carol al V-lea o prezida, au fost publicate al 13 februarie 1551. în ele împăratul vorbea despre conciliu, care va fi deschis la 1 mai, exprimându-și speranța de a vedea statele menținându-și promisiunea de a se supune. Pe lângă aceasta a confirmat propunerea sa, ca și protector al Bisericii, de a susține conciliul cu toată autoritatea sa, dorind ca toți principii să facă la fel.

La 4 martie, deși se suferea de gută, papa a ținut un concistoriu secret în care și-a numit delegații săi la conciliu și care erau: cardinalul Marcello Crescenzi, roman, și cei doi prelați Sebastiano Pighino, arhiepiscop de Siponto și Luigi Lippomano, episcop de Verona. Pe 8 martie, tot bolnav, Iuliu al III-lea a reunit pe toți cardinalii în jurul patului său și a încredințat primului delegat crucea și acesta a plecat pe 10 martie la Trento.

Pe 16 aprilie Massarelli a primit ordin de a se transfera la Trento, pentru a-și relua funcția de secretar al conciliului. El trebuia să călătorească în grabă, să treacă pe la Bologna pentru al vedea pe delegatul Crescenzio, care își petrecea aici câteva zile, și să-i ,spună să mai rămână pentru un anumit timp deoarece ar fi avut informații cu privire la Germania și intențiile împăratului. Massarelli trebuia să treacă și pe la Verona să vorbească cu Loppomano, unul dintre președinții conciliului și cu el să ajungă la Trento. Ajunși la Trento pe 23 aprilie au început pregătirile pentru redeschiderea conciliului. La 24 aprilie sosi și Dadino, cu informații din partea împăratului și anunță că, câțiva episcopi germani erau pe drum. Totul era predispus pentru ca adunarea generală să poată avea loc, ca în prima fază a conciliului, la palatul Ghinoldi și sesiunile în catedrala San Vigilio.

În sfârșit, la 29 aprilie, cei trei delegați, sosind dintre localități diferite, s-au reunit la porțile cetății și și-au făcut intrarea solemnă primiți de cardinalul Cristoforo Madruzzo, episcopul locului, și de cei 13 episcopi deja prezenți pentru conciliu și aclamațiile unei mulțimii considerabile. Pe 30 aprilie s-a ținut o adunare generală în care s-a stabilit ca sesiunea să se țină pe 1 mai, cum a fost prevăzut. În concepția papei și a părinților conciliari, această sesiune era a XI-cea.

2.2.1.Sesiunile XI până la XVI

Sesiunea a XI-a. Puțini episcopi erau prezenți la sesiunea a XI, la 1 mai 1551, unde s-a ales doar bula de convocare ”Cum ad tollenda”, bula de delegare ”Ad prudentis patri familias” și decretul ”De resumendo concilio”, și s-a fixat data pentru următoarea sesiune la 1 septembrie.

Această sesiune, pur și simplu formală, nu avea alt scop decât de a declara deschis, sau mai bine spus redeschis, conciliu. Secretarul a citit bula ”Cum ad tollenda” publică la 14 noiembrie 1550. părinții au fost invitați să se pronunțe despre redeschiderea conciliului, iar când toți au răspuns placet, delegatul a pronunțat: ”Așadar, noi redeschidem conciliul și declarăm că se va proceda la actele ulterioare”.

Dacă se aruncă o privire asupra celor prezenți la această sesiune, se poate observa că prezența a fost redusă. În afară de cei trei președinți și de cardinalul de Trento, 4 arhiepiscopi, 10 episcopi, dintre care 6 spanioli, nici un francez, dar numai un episcop din Lorena, Nicola Pseaume, un episcop de Verdum; cât privește doctorii erau patru spanioli, doi germani și un trentin. Pe banca ambasadorilor se găsea numai Francesco de Toledo, reprezentantul împăratului.

Sesiunea a XII-a. Deoarece numărul episcopilor creștea, s-a decis în adunarea generală din 31 august ca sesiunea a XII-cea, anulată la 1 mai pentru 1 septembrie, să aibă loc, dar fără a promulga vreun decret doctrinar sau disciplinar. S-a stabilit ca la următoarea sesiune să se reia tema Sfintei Euharistii și ”impedimenta circa commodiorem residentiam”.

Chiar și această sesiune s-a desfășurat în mod formal și a fost destul de simplă. Au participat, pe lângă cei trei președinți, cardinalul Madruzzo, 2 arhiepiscopi electori, 5 alți arhiepiscopi, 26 de episcopi și 25 de teologi de mică importanță.

Pe 3 septembrie, potrivit jurnalului lui Massarelli, a fost distribuit tuturor teologilor un exemplar al articolelor asupra sacramentului Euharistiei extrase din scrierile lui Luter și s-a fixat pentru data de 8 a aceleiași luni pentru a se delibera asupra acestui punct.

Sesiunea a XIII-a. Lucrările asupra Euharistiei au început în 1547, mai înainte de transferarea conciliului la Bologna și au fost continuate în acest oraș, fără a se promulga, din motive care nu se cunosc, nici o definiție solemnă. Discuțiile din februarie 1547 și cele opt canoane aprobate la 28 mai au avut același rezultat, și nu au fost luate în considerație în 1551. dintre cei 25 de teologi care au participat în cele opt adunări de teologi, între 8 și 16 septembrie, câțiva participaseră și la Bologna. Primi interpelați la 8 septembrie au fost cei doi iezuiți celebri, Giacomo Lainez și Alfonso Salmerou, pe care papa ia trimis la conciliu ca și teologii săi. Se înțelege astfel cum vastul argument al Euharistiei putea fi pregătit pentru a XIII -cea sesiune, fixată pe 11 octombrie. După cei doi iezuiți, trebuie semnalat, dintre cei care au avut un rol considerabil în pregătirea decretului, într-un mod particular a articolelor 3, 8 și 10 ale proiectului, teologul spaniol Melchior Cano.

La 11 octombrie a avut loc sesiunea a XIII-cea, care s-a desfășurat cu ceremonialul obișnuit. Au luat parte cei trei președinți, un cardinal, cei trei electori din Germania, 5 alți arhiepiscopi, 34 de episcopi și 48 de teologi. Cum s-a precizat decretul despre Euharistie, era unul dintre cele mai importante ale conciliului, care cuprindea întâi de toate opt capitole doctrinare, precedate de un solemn preambul și 11 canoane, care precizau doctrina catolică a Euharistiei împotriva noutăților aduse de protestanți.

Capitolele sunt redactate cu un limbaj dur și merg dincolo de o simplă profesiune de credință. În capitolul I se rea tema, asupra prezenței reale, a lui Cristos, care repetă expresiile folosite în canonul 1, urmează un capitol despre motivele instituirii din partea lui Cristos (ca memorie, hrană, mijloc de mântuire împotriva păcatelor, zălog al glorie și simbol al unității) și un alt capitol asupra superiorității Euharistiei asupra celorlalte sacramente. Doctrina transubstanțierii discutată în capitolul IV, reproduce în substanță conținutul canonului 2. Al V-lea capitol, despre cultul și adorația Euharistiei, pune un accent nou pa canonul 6, proclamând triumful adevărului victorios asupra minciunii și ereziei. În capitolul VI s-a tratat despre păstrarea Sfintei Euharistii și viaticul celor bolnavi. Capitolul VII tratează despre pregătirea pentru primirea demnă a Sfintei Euharistii. Capitolul VIII distinge trei categorii acelor care pot primi Sfânta Euharistie; sacramentaliter tautum, cei nedemni spiritualiter, cei care se împărtășesc numai cu dorința, sacramentaliter et spiritualiter cei care se împărtășesc în mod demn.

Următoarele 11 canoane aveau scopul de a vorbi de anatema, ereziile referitoare la Sfânta Euharistie. Pentru a cunoaște doctrina Bisericii, trebuie să se considere afirmațiile care constituie partea pozitivă. Așa s-a afirmat că în Euharistie Cristos este în mod real prezent; această prezență este totală și integrală; Cristos este prezent cu trupul său, cu sufletul său șu cu dumnezeirea sa (canonul 1). După consacrare subzistă numai aparențele sau aspectul exterior al substanței pâinii și la vinului și se săvârșește o transformare minunată și unică numită transubstanțiere (canonul 2). În Euharistie Cristos este prezent pe de-a întregul sub fiecare specie și sub fiecare parte a celor două specii (canonul 3). Corpul lui Cristos rămâne în hostiile consacrate care rămân după împărtășire (canonul 4) și Cristos, în Euharistie, este adorat cu un cult de latrie (canonul 6). Pe lângă acestea s-a afirmat principiul păstrării Euharistiei în tabernacol și a viaticului celor bolnavi (canonul 7).

Sfânta Împărtășanie nu este numai o hrană spirituală, cum afirmă Calvin, dar mai ales una sacramentală și reală (canonul 8), iar credincioșii ajunși la vârsta rațiunii sunt obligați să se împărtășească cel puțin odată pe an în timpul Paștelui (canonul 9). Preotul se poate împărtăși pe sine când celebrează Sfânta Liturghie (canonul 10). Apoi s-a confirmat că pentru a primi în mod demn Sfânta Împărtășanie credința nu este suficientă, dar trebuie să aibă și conștiința vreunui păcat mortal (canonul 11). Principalul rod al împărtășaniei nu este iertarea păcatelor, deoarece nu s-a admis să se primească în stare de păcat de moarte.

La acest decret dogmatic era adăugat un decret de reformă despre puterea Episcopilor. Prin acest decret dorește să li se asigure o jurisdicție mai amplă, pentru a favoriza prezența în dieceze unde pot în mod liber să-și exercite acțiunea pastorală.

Sesiunea a XIV-a. Sacramentul penitenței și al ungerii bolnavilor. Patru zile trecuseră numai de la promulgarea decretelor sesiunii a XIII-cea, când, la 15 octombrie 1551 secretarul conciliului a supus examenului teologilor 12 articole despre sacramentul penitenței și 4 articole despre sacramentul ungerii bolnavilor. Primele conțineau erorile răspândite în operele lui Luter, Calvin, Melantone, Zwingli.

Discuția acestei materii a început la Trento în 1547, apoi a fost continuată la Bologna. Dacă se vrea să se dea importanță bazelor pe care ea se sprijină este suficient să se citeze referințele teologilor Braeckmaus și Amato, întâi de toate Sfânta Scriptură. Toate fragmentele referitoare la sacramentele penitenței și ungerii bolnavilor au fost reevaluate, aprofundate și comentate. Au urmat Tradiția, adică ansamblul deciziilor dogmatice luate anterior în concilii; cel din Florența (decretul pentru armeni), conciliul din Constanța (sesiunea celebră, a XV-cea , din 16 iulie 1415, în care a fost condamnat Ioan Hus), conciliul din Lateran (1215), conciliul de la Verona 1184. Apoi au fost referințe frecvente ale magisterului pontifical. În sfârșit, teologii au făcut recunoscută autoritatea Sfinților Părinți și a scriitorilor ecleziastici, dintre care cei mai frecvenți amintiți sunt Augustin, Ambroziu, Origene, Vasile, Ciril din Alexandria, Ioan Gură de Aur, Tertulian, Ieronim. Între oratorii care s-au făcut cunoscuți în timpul acestor memoriale discuții trebuie să adăugăm precum Laienez, Ruard Topper, Melchiorre Canon, Ambroziu. Pe lângă adunările teologilor care erau de trei ore dimineața și după amiaza, s-au desfășurat între 20 și 30 octombrie 1551. În adunarea generală din 5 noiembrie a fost supus părinților rezultatele acestei lucrări. Discuțiile s-au reluat asupra textului teologilor cu aceiași ardoare pentru al îmbunătății și defini în detalii și au avut loc 10 adunări între 6 și 15 noiembrie. Apoi a fost formată o comisie pentru a formula doctrina și canoanele. Ea era compusă din aceiași membri din care era formată comisia pentru discuțiile asupra Euharistiei, iar la 16 noiembrie Massarelli putea să dea citire expunerii doctrinare. Apoi s-a căutat să se formuleze în canoane doctrinare, urmate de anateme împotriva ereziilor. Lista acestor canoane a fost distribuită pe 19 noiembrie, apoi studiată corectată, pusă la punct între 20 și 22 noiembrie. Pe 23 noiembrie era totul pus la punct. A XIV-cea sesiune s-a desfășurat după ritualul obișnuit pe 25 noiembrie 1551.

Decretul dogmatic cuprindea, după un preambul comun a celor două sacramente, o expunere în nouă capitole, urmate de 15 canoane despre sacramentul penitenței și o altă expunere cuprinzând trei capitole urmată de 4 canoane tratând despre sacramentul ungerii bolnavilor.

Pentru Jedin, ”capitolele doctrinare care precedau canoanele nu puteau pretinde aceiași autoritate dogmatică. Numai până la un anumit punct ele puteau să fie calificate ca document conciliar, deoarece au fost redactate fără participarea organismelor existente ale conciliului, și chiar dacă au fost re-elaborate de adunarea conciliului, au fost discutate în plenum, din lipsă de timp, într-un mod total insuficient. Ștergerea marilor părți a schemei originale nu a împiedicat ca ele să reliefeze mai mult teologia scolastică, sau mai mult decât a fost necesar”.

Decretul de reformă nu este altul decât acela promulgat în precedenta sesiune. S-a tratat despre datoria Episcopilor în materia reformei abuzurilor. Acest decret era precedat de un preambul și format din 13 canoane.

Sesiunea a XV-a. În această sesiune a fost emanat un decret de propagare, care reînnoiește jurământul și promulgarea deja proiectată pentru 19 martie, sărbătoarea Sf. Iosif. Conciliul adaugă că deja s-a acordat un permis de liberă trecere în plină regulă pentru teologii protestanți, dar care pentru a satisface dorința lor ar fi trebuit să fie redactat mai amplu. Într-adevăr, edițiile canones et decreta dau în această sesiune textul de liberă trecere. Protestanții trebuiau să aibă orice siguranță pentru a veni la Trento, pentru a propune și a apăra doctrinele lor, fără ca, conciliul să-i poată lovi din cauza religiei. Noul text al permisului de liberă trecere a fost înmânat delegaților luterani la 30 ianuarie. Ei nu au fost mulțumiți și au pretins să reproducă forma exactă a permisului de liberă trecere al conciliului din Basilea pentru husiți, acceptând ceea ce le-a fost acordat cu rezerva de ai consulta mai întâi pe principii lor. Intenția lor, foarte vizibilă, era aceea de a constrânge conciliul să se declare superior papei.

La Roma, unde se urmărea de aproape toate aceste evenimente, erau dispuși să renunțe la toate concesiunilor raționale, exceptând cele în materie de doctrină. Nu erau acceptate cele trei condiții, care erau următoarele: – recunoașterea superiorității conciliului deasupra papei; – suprimarea jurământului de fidelitate a Episcopilor față de scaunul apostolic; – revenirea conciliului asupra dogmelor deja definite. În afară de aceste condiții papa recomanda din nou indulgență și caritate către cei dizidenți.

Sesiunea a XVI-a. În sesiunea solemnă din 28 aprilie 1552 conciliul este suspendat. Aceasta împotriva unei minorități formată din 12 părinți, care susțineau că lucrările pot continua.

2.3. Întreruperea conciliului (1552) și pacea de la Augsburg (1555)

2.3.1. Întreruperea conciliului (1552)

Germania rămâne împărțită în două câmpuri diverse din cauza problemei religioase. Atât unul cât și celălalt câmp își schimbau frecvent cele mai dure injurii și cele mai teribile amenințări. Ura contra papei, a stării regulare, a preoților, împotriva Sfintei Liturghii, a celibatului ecleziastic nu au făcut decât să mărească tensiunea.

În același timp cu răspândirea luteranismului au loc războaie între Francisc I, regele Franței (și succesorul său, Henric al II-lea) și Carol al V-lea (și succesorul său, Filip al II-lea), și în același timp turcii, continuându-și orientarea după înfrângerea armatelor creștine la Mochàcs, în 1526, și pătrund în Ungaria, iar în 1529 asediază Viena.

Între împărat și papa lipsea un adevărat acord: papa se temea de puterea excesivă a împăratului și în general a casei de Habsburg și a celei spaniole, mai ales în Italia, unde statul pontifical este încercuit de teritorii spaniole. Această preocupare de natură pur politică la determinat pe papa să se alieze cu Franța împotriva Spaniei și să înceapă împotriva lui Filip a II-lea un război cu totul inutil și irațional, dată fiind dispoziția de forțe.

Dispărând speranțele unui acord cu reformatorii și în fața primelor inițiative ale ligii salmalcadice, Carol al V-lea se implică în războiul deschis. Printre adversari se remarca mai ales Filip de Asia, care dădea mare scandal în toată Germania datorită bigamiei sale, aprobate în secret de Luter, și principele elector de Saxonia; între aliați se evidenția Mauriziu de Saxonia. În anul 1547, într-o bătălie de lângă Mühlberg, protestanții au fost înfrânți, iar demnitatea electorală a fost transferată lui Mauriziu de Saxonia, ca răsplată pentru sprijinul dat. un an după victoria de la Mühlberg, Carol al V-lea, probabil în convingerea inutilității luptei armate, sau poate în speranța rezultatului conciliului, a acceptat un compromis public: la Augsburg, în 1548, este publicat un decret numit interim, care, în așteptarea deciziilor definitive ale conciliului, stabilește un regim provizoriu, impunând o doctrină substanțial ortodoxă, însă care acordă unele derogări de la disciplina tradițională, căsătoria preoților și împărtășirea sub ambele specii.

Vestea războiului a trezit spaimă în orașul conciliului, Trento. La prima alarmă rectorul de Treviri a lăsat cetatea, încă de la 16 februarie. Pe 13 martie invitații din Saxonia lăsau în mod secret Trento, în timp ce la 18 martie au sosit patru teologi luteran din Wüttemberg, care erau mai puțin cunoscuți. Împăratul făcea tot posibilul pentru a nu da impresia că ar fi de acord cu întreruperea conciliului. Mai mult, la 26 martie i-a declarat nunțiului Bertano că este împotriva unei suspendări, în timp ce s-a exprimat în mod total diferit cu electorii din Magonza și Colonia.

Cu toate acestea este foarte evident că siguranța conciliului nu putea fi garantată. Președinții au fost de acord să declare suspendarea conciliului, având loc o mare discuție. Pighino, ca președinte, a prezentat părinților problema suspendării și modul cum să o pună în practică. O mare parte a prelaților spanioli a fost împotriva acestor decizii, așteptând ordinele împăratului. Cardinalul Madruzo a obținut o majoritate favorabilă pentru suspendare limitată pentru doi ani. O comisie formată din șapte părinți, trei arhiepiscopi și patru episcopi a fost însărcinată să pregătească decretul. Pe 26 aprilie a fost respinsă propunerea lui Pighino care îi invită pe părinții conciliari la Roma pentru a continua aici reforma. În sfârșit, în sesiunea desfășurată la 28 aprilie a fost prezentat decretul de suspendare care a obținut 45 de placet. Numai doisprezece prelați, aproape toți spaniolii, au protestat și au pretins să rămână la Trento, cum s-a întâmplat în 1547. însă la aflarea veștii că trupele luterane au cucerit cetatea Ehremberg, prelații spanioli s-au răzgândit asupra deciziilor lor.

Conciliul, la care au participat episcopii francezi, a ratificat în puținele sale sesiuni lucrările susținute în perioada transferării la Bologna și a amânat probleme importante, între care împărtășania sub ambele specii, etc.

Un spaniol după rezoluția de închidere a conciliului, scria resemnat:

„Suspendarea a revelat ineficiența conciliului: nu au fost eliminate ereziile, în schimb în Germania ca și în alte părți, nici nu a fost reformată Biserica, nici nu a fost restabilită pacea între principii creștini”. Dezamăgirea umbrea vederea a ceea ce într-adevăr se făcuse, dar era incontestabil că conciliul apărea ca ceva incomplet: decretele sale dogmatice conțineau numai o parte din doctrinele controversate, decretele sale de reformă au eliminat unele inconveniente, dar nu cele mai grave, și erau lipsite de autoritate, deoarece nu erau confirmate încă de papa.

2.3.2. Pacea de la Augsburg (1555)

După noi și inutile încercări de a-i determina pe principii protestanți să participe la conciliu, și după noi episoade de violență, situația politică generală, puțin favorabilă împăratului, nemulțumirea celor două părți, imposibilitatea de acum clară de a ajunge la un acord teologic, toate acestea l-au determinat pe Carol al V-lea să înceteze lupta. Așa s-a ajuns în anul 1555 la pacea de la Augsburg încheiată de Ferdinand, fratele lui Carol, între protestanți și catolici.

Iată clauzele principale: – cuius regio, eius et religio. Principii pot să adere în mod liber în noua religie, însă supușii trebuie să urmeze religia principelui, având dreptul totuși ca să emigreze într-un alt teritoriu cu facultatea de a-și vinde bunurile; – reservatum ecclesiasticum: principii bisericești care după 1532 au părăsit catolicismul, își pierd bunurile. Dispoziția a fost luată în mod unilateral de către Ferdinand;– declaratio Ferdinandea: un articol secret adăugat pactului pentru a compensa pe protestanți de sarcina impusă lor de reservatum, recunoaște nobililor, orașelor și satelor, care de mai mulți ani îmbrățișaseră confesiunea augustană de a rămâne liberi în credința lor.

În anul următor, obosit de atâtea lupte, Carol abdică în favoarea fratelui său Ferdinand (pentru posesiunile germane) și în favoarea fiului Filip (pentru posesiunile spaniole). Apoi, se retrage ca oaspete într-o mănăstire spaniolă, unde moare doi ani mai târziu.

Pacea de la Augsburg a influențat pentru o perioadă destul de lungă raporturile dintre cele două confesiuni. Ea a făcut atât de stabilă diviziunea religioasă din Germania, încât chiar și astăzi este menținută în mare parte în limitele geografice de atunci. Statele care în 1555 au rămas catolice, formează și astăzi regiuni catolice (Bavaria, Renania…) și invers. Suntem destul de departe de toleranța și libertatea religioasă, care este recunoscută numai principilor, nu și cetățenilor; mai mult există aici un principiu opus: dreptul capului statului de a impune supușilor propria religie este recunoscut ca una din bazele dreptului public al diferitelor state. Este opinia comună că unitatea politică nu poate să subziste fără unitatea religioasă: unus rex, una fides, una lex. De acum înainte se prăbușește definitiv unitatea religioasă europeană, care în secolele precedente a dat naștere la ceea ce s-a numit respublica christiana, un complex de state suverane și totuși legate împreună de un lanț religios și politic; se încerca pe toate căile păstrarea unității religioase în cadrul fiecărui organism politic. Pe de altă parte nu era străină acestei linii religioase – politice dificultatea, ca să nu spunem dificultatea sau imposibilitatea unei conviețuiri pașnice a două confesiuni religioase pe același teritoriu; aceasta datorită imaturității cetățenilor și intoleranței care exista pe atunci în mod obișnuit. Foarte lent se va impune o nouă ordine, care va căuta un alt fundament pentru unitate politică, posibil să se mențină chiar și într-o societate pluralistă din punct de vedre religios.

Așadar, Germania anului 1555 se vede divizată în două confesiuni. De asemenea se poate spune că în acel moment luteranismul a atins extensiunea maximă, cucerind circa două treimi din națiune. Deceniile următoare se vor remarca prin contrareforma catolică, susținută de eforturile ordinelor religioase, mai ales de capucini, iezuiți și de unii episcopi excelențe, ca și de sprijinul imperial; rezultatul: unele zone vor redeveni cel puțin parțial catolice. Însă tocmai această „recucerire” catolică va provoca reacția protestanților care își văd amenințate rezultatele obținute, și care pe de altă parte vor fi nemulțumiți de concesiile obținute la Augsburg (reservatum ecclesiasticum, nerecunoașterea calvinismului). Nemulțumirea celor două părți și instabilitatea situației generale va duce la un război (1618 – 1648), în care factorul politic va sfârși prin a prevala asupra celui religios. Numai pacea de la Westfalia, semnată la Münster și Osnabrück la 28 octombrie 1648, va da Germaniei o ordine mai stabilă.

CAPITOLUL III

A TREIA PERIOADĂ A CONCILIULUI DIN TRENTO

(1562-1563)

Premisă

Pentru a depăși tensiunea lăsată de antecesorul său, noul ales papa Pius al IV-lea, se reîntoarce la linia moderată a lui Paul al III-lea și Iuliu al III-lea. Această a treia perioadă este caracterizată de două mari crize: una generată de problema dificilă a obligației la reședință impusă Episcopilor; a doua, de raportul dintre primatul roman și puterea Episcopilor. Printr-un compromis acceptat atât de adepții poziției reformatoare și de papă, ca și de cei mai puțin dispuși să aplice ”ad litteram” reforma propusă anterior de conciliu, situația este deblocată, iar conciliul își poate urma lucrările.

3.1. Reconvocarea Conciliului din Trento (1562)

3.1.1. Pius al IV-lea

În conclavul din 1559 s-au confruntat trei partide: cel spaniol, cu 17 voturi, cel francez, cu 16 voturi și cel a lui Carafa, cu 13 voturi. Era dificil totuși să se găsească o combinație, care să asigure 2-3 din voturi. Un rol important l-a avut Carol Carafa repus în drepturile sale. La sfârșitul unui conclav de 3 luni, a fost ales Gian Angelo Medici, cu sprijinul Florenței, a familie Farnese și a lui Carol Carafa. După alegerea sa pe 26 decembrie 1559 a declarat că vrea să ia numele Pius al IV-lea103.

Gian Angelo Medici provenea dintr-o familie modestă neînrudită cu cea de Medici. Cât îl privește, pe el era o persoană demnă, dar nu era din partidul reformei, și nu părea persoana potrivită care să răspundă nevoilor Bisericii: era un administrator, nu un teolog.

După alegere, nepoții au venit la Roma ca și albinele la miere. Papa avea cinci surori. Trei, din fericire, erau la mănăstire, dar două erau căsătorite și aveau copii. Una dintre ele, Clara, se căsătorise cu Tudor von Hohemens, iar cealaltă, Margareta, era căsătorită cu Gilberto Boromeu, conte de Arona, și avea doi fii, Frederic și Carol.

Pius al IV-lea îi umplu de onoruri pe Hohemens, dar i-a ținut departe, în timp ce l-a voit lângă el pe Carol (1538-1584), care a fost numit cardinal în 1560, la 22 de ani, dându-i multe onoruri și bogății. Din 1562 va deveni cel apropiat colaborator al papei pentru reforma Bisericii. Principalul consilier al papei a fost cardinalul Morone, eliberat din castelul Sant’Angelo, care îl ajută pe Pius al IV-lea la o reîntoarcere la politica lui Paul al III-lea și Iuliu al III-lea104.

Unul din primele acte ale lui Pius al IV-lea a fost, începând cu 12 ianuarie 1560, publicarea unei bule solemne, în care recunoștea și își însușea articolele „capitulării” conclavului, unde conciliul și reforma se situau pe primul loc. Începând de atunci, aceste două argumente au fost deseori dezbătute în concistorii și audiențele papale. Instrucțiunile nunților situează conciliul printre chestiunile urgente care trebuiau tratate ca principii clare.

A fost fără îndoială meritul lui Pius al IV-lea, dacă problema a fost ridicată la timp. În Franța, Francisc al II-lea convocase, pe 31 martie 1560, un conciliu național la Paris pentru 20 ianuarie 1561. Filip al II-lea de Spania a împiedicat pe ascuns această inițiativă. Chiar și Ferdinand de Austria avea ideile sale nefavorabile față de conciliu, din cauza opoziției protestante care voia să țină totul sub control.

Pe 3 iunie, papa a adunat din nou pe ambasadorii acreditați pe lângă Scaunul Apostolic, îndeosebi pe aceia de lângă curtea imperială, a regilor Spaniei și Portugaliei, ale republicilor Veneției și Florenței105. Le-a vorbit în termeni formali, insistând asupra voinței de a redeschide conciliul și asupra obligației ambasadorilor de a informa despre acesta pe respectivele guverne, pentru a putea obține colaborarea lor.

Răspunsurile au fost diferite, căci, în timp ce Filip al II-lea accepta fără rezerve, regele Franței cerea cu insistență ca papa să nu se limiteze la abolirea actului de suspendare a conciliului tridentin, ci mai degrabă la convocarea unui nou conciliu, într-un alt loc, care să fie acceptat atât de protestanți cât și de germani. Imperatorul Ferdinand I arăta o anumită ezitare, deoarece consilierii săi se temeau de reacția protestanților; de aceea a propus actualizarea conciliului. El pretindea într-o scrisoare de a da sfaturi papei, în intervenția sa de a-i ademeni pe protestanți, și au rămas astfel, celebre cele două concesiuni cerute apropo de Interim-ul de Augusta din 1548: căsătoria preoților și „potirul laicilor”106.

Această importantă scrisoare a fost supusă cardinalilor pe 15 iulie 1560. După o discuție îndelungată, Sacrul Colegiu a fost de părere că cele două grave măsuri propuse de către imperator nu puteau fi acordate decât numai de conciliu. Ambasadorul imperial, Prospero de Arco, făcându-i cunoscută domnului său decizia cardinalilor, credea, ca un izvor autorizat, că conciliul va face fără îndoială concesiunile dorite, dacă imperatorul ar fi fost de acord cu Scaunul Apostolic pentru reconvocarea sa.

Papa a reușit să evite cu multă prudență o izbucnire a curților, care erau atât de ferme în opiniile lor, menținând constant punctul său de vedere, continuând să negocieze cu răbdare, până ce a avut de câștigat cauza sa. Cu toate că ar fi prea mult ca să intrăm în detalii, totuși trebuie să spunem că răspunsul papei, regilor Spaniei și al Franței a venit repede prin trimiterea unui nunțiu special, în persoana lui Zaccaria Delfino, episcopul de Lesina.

Delfino a fost purtătorul unei scrisori pe care Eheses-ul o intitulează: „Carol Borromeo răspunde, în numele pontifului, la dificultățile ridicate de către imperatorul Ferdinand la celebrarea conciliului”107. În acest document Scaunul Apostolic rezolva, una câte una, toate obiecțiile imperiale.

În același timp a fost trimis Prospero Santa Croce, la regele Spaniei, fiind primit de către Filip al II-lea, la Toledo, pe 28 august. La cererea nunțiului acesta a promis să trimită lui Francisc al II-lea de Franța un trimis imperial pentru a-l descuraja în a convoca un conciliu național; dar această intervenție din partea regelui Spaniei a rămas fără nici un efect și conciliul francez a fost confirmat pe 20 ianuarie 1561.

A avut loc o audiență a papei la ambasadori pe 30 septembrie 1560, unde a prezentat intenția sa de a redeschide conciliul. Numai trimisul imperial de Arco a încercat de a ridica obiecții, dar au fost foarte repede respinse de către papa. Carol Borromeo a scris nunțiului Delfino, pentru a-i încredința misiunea de a-l induce pe Ferdinand să-și dea consimțământul său la redeschiderea conciliului. În aceeași zi papa i-a reproșat ambasadorului Franței, Babou de la Bourdaisières, pentru atitudinea guvernului său cu privire la chestiunea conciliului. Toate documentele acelui timp dovedeau că unul dintre motivele pentru care papa a grăbit redeschiderea conciliului a fost și acela de a preveni discuțiile din conciliul național francez.

În sfârșit, datorită intervențiilor directe din partea papei și a diplomației, conciliul putea fi redeschis. Încă o dată pe 29 septembrie Ferdinando a declarat că nu va accepta decât numai un nou conciliu și într-o localitate în afara lui Trento.

În cele din urmă principii vor ajunge la o înțelegere, astfel încât ideile negociatorilor începeau să se clarifice. La cererea lui Delfino, imperatorul a scris regelui Franței, pe 14 octombrie 1560, și obținu astfel rezultatul cel mai bun: curtea din Franța renunța la conciliul său național și accepta Trento ca și loc de redeschidere al conciliului108.

De atunci evenimentele vor avea o întorsătură cu totul specială. Papa a accelerat astfel, pregătirea conciliului, ținând un concistoriu secret pe 15 noiembrie, în care a anunțat intenția de a înlătura suspendarea conciliului, care data din 1552 făcută de către Iuliu al III-lea, și să-l continue printr-o bulă de convocare; în aceeași zi a promulgat și indulgența pentru sărbătoarea fericită a conciliului, pentru a obține rugăciuni abundente, transmițând o circulară regelui Franței, pentru a-i mulțumi de aderarea sa la conciliu.

Întrucât, pe 24 noiembrie, trebuia să aibă loc o mare procesiune în oraș pentru conciliu, se dorea ca bula să fie gata pentru acea ocazie, dar în ultimul moment au apărut unele dificultăți printre adunarea teologilor și canoniștilor însărcinați cu redactarea ei. Astfel, publicarea sa a întârziat până pe 29 noiembrie 1560, zi în care bula „Ad Ecclesiae regimen”109 a fost citită în concistoriu, iar cardinalul de Ferrara și-a dat cuvântul că nu va mai avea loc conciliul național din Franța.

Din porunca papei doi nunți apostolici, Commendone și Delfino, au parcurs în lung și lat Germania, prezentându-se pe la toate curțile, ajungând chiar și în țările scandinave și Anglia. Au mers mai întâi în Saxonia, acolo unde protestanții țineau încă de pe 21 ianuarie o adunare pentru a lua decizii cu privire la comportamentul viitorului conciliu. Deși li s-a permis greu accesul, totuși au reușit până la urmă să aibă colocvii particulare cu principii. Din păcate prin locurile pe unde au dus circularele papei nu au fost primiți prietenește, ba mai mult uneori, din cauza unor mari personalități care aveau ciudă pe papalitate, nici nu i-au primit în țara lor. Practic numai principii luterani s-au opus în mod rigid, dar, cu toate acestea, unitatea catolicilor a asigurat până la urmă redeschiderea Conciliului110.

3.2. Situația politică

3.2.1. Pius al IV-lea și politica dusă cu națiunile europene

Preocuparea lui Pius al IV-lea în politica europeană nu a fost îndreptată numai asupra Germaniei atât de mult afectată de reforma luterană, dar și asupra celorlalte țări europene amenințate de insistenta propagandă a inovatorilor. Sigismund August, regele Poloniei, foarte preocupat de pericolul constituit de țarul Ivan al Rusiei, nu se preocupa de Biserica sa, nici nu simțea nevoia de a urma eforturile Romei pentru a se opune ereziilor. Papa în 1560, îi trimise un nunțiu apostolic al sfătui să nu accepte dispute pe teme religioase și pentru al invita să îi apere pe catolici. Nunțiul îl informă pe papă despre trista situație a Bisericii poloneze și despre conduita regelui, care se afla într-o continuă relație cu ereticii, cărora le dăduse libertate deplină. Regele îl proteja pe Iacob Uchanski, suspect de a fi eretic, numit episcop de Kujavia, dar nerecunoscut de Roma. Uchanski sfârși prin a-l atrage de partea sa pe nunțiul apostolic, care a fost chemat la Roma și înlocuit cu energicul Ioan Commendone, care vorbi în fața senatorilor și a regelui cu o atât de mare elocvență, încât a obținut aprobarea decretelor tridentine, restabilind unitatea ecleziastică, utilă păcii interne a Poloniei. Convinse apoi pe episcopul de Leopoli, să pună în practică hotărârile conciliului; continuându-și călătoria prin Polonia a reușit să elimine multe abuzuri ecleziastice, și a știut cu mult tact să împiedice divorțul regelui de soția sa, Ecaterina de Austria, salvând națiunea polonă de o schismă aproape sigură111.

În Franța, cu regele Francisc al II-lea, a prevalat familia Guise, în mod special cardinalul Carol, de o conduită ecleziastică rigidă, dar și ambițios și avid după bogății și putere. El, ajutat și de fratele său, Francisc, a vrut să lovească inovațiile religioase, care îndemnau poporul la revoltă. Modul aspru pe care l-a folosit Guise a dat naștere la mulți nemulțumiți, care s-au unit cu hughenoții, calviniștii francezi, pentru a pune la cale comploturi pe motive religioase. De asemenea, mulți nobili ai Franței trecuse la calvinism, mai ales principii Burboni. În primăvara anului 1560 un complot amenință de a-i îndepărta pe Guise, de a-l răpi pe rege și de a-l pune la conducerea guvernului pe Condé, fondând domnia calvinistă. Complotul a fost descoperit și au fost mulți cei care au fost condamnați; dar Guise au adoptat o atitudine mai moderată, care a permis calvinismului să-și continue propaganda, atacându-i pe catolici și punând în pericol pacea Franței. Pius al IV-lea intervine, numind un inchizitor în 1560; s-a descoperit că și în rândul clerului, în convente și printre episcopi erezia progresase. La moartea regelui Francisc al II-lea, condițiile nu se îmbunătățiseră pentru că succesorul său, Carol al IX-lea, avea numai 10 ani, iar mama sa, Caterina de Medici, nu era destul de puternică pentru a se opune situației politice și religioase. Ea căuta onorurile și puterea și a adoptat o politică de echilibru între cele două părți adverse. A reacționat imediat împotriva despotismului familiei Guise, a eliberat pe cei condamnați de la ultimele comploturi. Pius al VI-lea a trimis în Franța ca și delegat pe cardinalul Ipolit d’Este, pentru a se îngriji de interesele catolice și de obține de la regina-mamă promisiunea de a nu concesiona ulterioare privilegii calviniștilor. Regina și principele de Navarra, au făcut multe promisiuni papei, dar nu au schimbat nimic. Cardinalul a ajuns în luna septembrie 1561 nereușind să actualizeze dorințele papei. La 24 ianuarie 1562, Caterina de Medici a publicat un edict concesionând calviniștilor liberul exercițiu al religiei în afara orașelor și interzicându-le numai restituirea bisericilor luate de la catolici; ambelor partide le-a recomandat să se abțină de la orice violență112.

Edictul a deschis drumul către războaiele civile și religioase. Hughenoții i-au persecutat în mod deschis pe catolici, care au reacționat în capitală, la Paris. Germania și Anglia sprijineau pe hughenoți, iar papa și Spania pe catolici. Caterina de Medici a fost constrânsă să semneze un acord, în martie 1563, cu numele de edictul de la Amboise, favorabil libertății religioase a hughenoților. Pius al IV-lea a crezut de cuviință să acționeze direct și cu fermitate împotriva episcopilor francezi, care trecuseră la erezie, dar guvernul francez a luat poziție în sprijinul acestora. Papa, din dorința de a nu se ajunge la o ruptură formală cu Franța, s-a lăsat convins de a nu continua acest proces, iar Caterina de Medici din partea ei, nu a căutat să împingă la extrem această situație113.

În Anglia, regina a confiscat din nou bunurile ecleziastice și a eliminat total puterea papală din relațiile religioase, în timp ce credincioșii au fost constrânși să frecventeze cultul anglican. Catolicii, însă au rezistat, în mod energic, iar Pius al IV-lea se gândea că poate regina va căuta să revină la uniunea cu Roma. Dar s-a înșelat. Pe Elisabeta ideile religioase nu o interesau; Dumnezeu său erau interesele sale politice. Privea însă cu simpatie ruptura religioasă ca și mijloc util de guvernare. Papa a cerut ajutorul lui Filip al II-lea și a lui Ferdinand I în relațiile cu Anglia. Regele Spaniei nu a sprijinit în nici un fel inițiativele papale pentru că se temea că intrigile franceze i-ar putea strica propriile interese politice în Anglia. Pe de altă parte, Elisabeta continua să-l înșele pe Filip asupra sentimentelor sale catolice, declarând inutile preocupările papei. Între timp s-a opus de două ori misiunii nunțiului papal și nu a răspuns chemării la lucrările conciliului ecumenic. Astfel s-a decis pentru totdeauna, în 1561, despărțirea Angliei de Biserica Universală. Persecuțiile împotriva episcopilor catolici au continuat și mulți dintre ei au fost trimiși în exil.

În Scoția, mama Mariei Stuart, Maria de Guise, care era regentă, a lăsat să se predice noua doctrină, și sfârși prin a suporta gravele consecințe pentru că protestanții au trecut la o puternică persecuție a Bisericii antice. Ea nu rezistă în fața reformaților și părăsește Scoția, care rămâne în mâinile oamenilor Elisabetei. Maria se întoarce în Scoția, dar va avea mult de luptat cu reformații care erau sprijinul, mai ales material, al Elisabetei. Ea caută să contracareze planurile reginei Angliei printr-o consolidare a relației sale cu papalitatea.

În general, Pius al IV-lea a restabilit bune raporturi cu împăratul Ferdinand I, și, și-a condus politica sa în acord cu cea a împăratului și a lui Filip al II-lea al Spaniei, care se simțea protectorul înnăscut al catolicismului și al papalității, dar care era un zelos susținător al politicii cezaro-papismului în principatele sale114.

Una din părțile negative ale pontificatului care începea, a fost fără îndoială solicitudinea prea mare din partea papei față de rudele sale numeroase. Unul din cronicari vorbea astfel de „o căruță de nepoți”, pentru care papa s-a zbătut să le asigure un mare număr de beneficii. Cu toate acestea, exista o mare gelozie între rude, pentru faptul că unele beneficiau de mai multe privilegii decât alții. Primul-născut dintre boromiți a fost Frederico, care a avut ocazia să asiste la încoronarea papei. Puțin mai târziu, la marea dorință a papei, cel mai tânăr dintre ei, Carol, de 21 ani, a venit la Roma, unde a devenit foarte repede „mâna dreaptă” a lui Pius IV. Papa a fost constrâns oarecum să aleagă între familia Borromeo și Hohenems, din care pe ultimii i-a îndepărtat de Roma, în timp ce pe primii i-a copleșit cu onoruri, ținându-l mai aproape de sine pe Carol, care va deveni repede confidentul și colaboratorul său cel mai intim.

3.3. Lucrările Conciliului și decretele emanate

3.3.1. Ultimele sesiuni ale Conciliului

„Pentru treia oară, scrie Massarelli, pe 2 februarie 1561, am fost numit secretarul sfântului conciliu general”.115 Mai târziu pe 14 februarie s-a ținut un concistoriu secret, în care au fost creați doi delegați și președinți ai sfântului conciliu tridentin, Ercole Gonzaga și Giacomo Puteus. Pe 10 martie, pe lângă cei doi amintiți mai sus, au mai fost adăugați trei delegați dintre cei 18 cardinali de curând creați. Fiecare dintre ei avea un talent cu totul special: Gonzaga era un mare diplomat, Hosius și Seripando erau mari teologi, Du Puy și Simonetta erau mari experți în drept.

În lunile succesive, intervențiile pe lângă principi, din partea nunților au continuat în mod activ. Spania cerea o precizare clară a faptului că nu era vorba decât de o continuare a conciliului. Ferdinand, după o acțiune diplomatică fericită din parte lui Hosius, a permis să trimită reprezentanți la Trento.

Delegații Gonzaga și Seripando, care erau însărcinați cu deschiderea conciliului pe 6 aprilie, și-au făcut apariția în oraș. A fost necesar ca papa să dea episcopilor, prezenți la Roma, ordinul formal de a merge la Conciliu.

Din păcate, nu se puteau începe lucrările secundare, decât numai la sosirea reprezentanților imperiali, îndeletnicindu-se până atunci cu constituirea Indice-lui cu cărțile interzise. Astfel, pe 15 ianuarie s-a ținut prima adunare generală. Reprezentanții imperiali care trebuiau să vină la conciliu nu erau prezenți toți, astfel încât, delegații hotărâseră să nu mai întârzie cu începerea primei sesiuni, fixată pe 18 ianuarie, în sărbătoarea Catedrei Sf. Petru. „Oceanul dificultăților”, după expresia pronunțată de către Papa, a fost în sfârșit depășit.

Prima sesiune, a XVII-a a conciliului. Ceremoniile obișnuite s-au desfășurat pe 18 ianuarie 1562 în catedrala din Trento, în prezența a 4 delegați, 3 patriarhi, 11 arhiepiscopi și 80 de episcopi.

Italienii, care erau în număr de 25, au format majoritatea, urmați fiind de 14 spanioli, 3 portughezi, 3 greci și 1 membru din Polonia, Germania, Anglia, Franța și Olanda. Discursul inaugural a fost recitat de către arhiepiscopul de Reggio Calabria, Geaspare Ricciullo Del Fosso, asupra temei De auctoritate Ecclesiae in rebus fidei definiendis116. Ar fi interesant să vedem cum Carol Borromeo a reușit să-i convingă pe mulți dintre episcopii participanți la Conciliu, ca să sosească la timp.

Unii invitați imperiali au ajuns doar pe 13 februarie, fiind purtătorii a trei cereri: a nu face deocamdată nici o declarație relativă la continuarea Conciliului, pentru a nu-i irita pe protestanți, apoi a întârzia cât mai mult posibil cu sesiunea următoare, pentru a da posibilitatea participanților care întârziaseră ca să se prezinte și a nu aminti în Index Confesiunea de la Augusta.

A doua sesiune, a XVIII-a a conciliului. Sesiunea succesivă a avut loc pe 26 februarie 1562. Edițiile curente ale actelor conciliare au dus până la această dată un decret, prin care se forma o comisie angajată să editeze o lista cu cărțile interzise, sămânță a viitorului Index. Deși Roma urmărea cu neîncredere orice inițiativă ca fiind un merit al Conciliului, totuși Pius al IV-lea, pe 14 ianuarie 1562, a încredințat formal revizuirea Index-ului la Conciliu, sperând ca, numărul celor care erau invitați să prezinte tezele lor, să fie cât mai redus. În adunarea generală din 4 martie a fost stabilit să se dea un permis de liberă trecere foarte amplu autorilor convocați117. O comisie a revizuit titlu cu titlu Index-ul lui Paolo al IV-lea, acționând cu o independență și înțelegere maximă.

Chiar de la început, Conciliul intră în criză gravă, care a fost determinată de examinarea unui proiect de reformă cu privire la obligația rezidenței.

Pentru a-i constrânge pe episcopi să-și exercite în mod personal munus-ul pastoral, existau două căi: a-l declara de drept divin, sau a se limita în a emite decrete și interziceri, însoțite de pedepse. În primul caz, nu se putea admite excepții, în timp ce în al doilea era posibil să se adreseze institutului pentru dispense. Argumentul forte al celor care erau contrari dreptului divin, era acela că se dăuna puterii primare a papei. Favorabili dreptului divin erau dominicanii Carranza și Domenic Soto și iezuitul Franceco Torres, iar contrari Contarino și Tommaso Compeggio.

Când problema a fost supusă votului, s-a observat un tablou preocupat, dat fiind faptul că adunarea era în mod periculos împărțită în două: 67 favorabili, 35 contra și 34 trimiteau problema la papa118. Lucru cel mai grav era faptul că însăși legații erau împărțiți: doi era favorabili la ius divinum și doi contrari.

A treia sesiune, a XIX-a a conciliului. A treia sesiune, din 14 mai 1562, a avut sarcina de a hotărî proroga, la 4 iunie 1562, și în primirea oratorilor spanioli și florentini. De acum în-acolo, hotărârile conciliului luau amploare, în timp ce numărul celor prezenți continua să crească. Papa și-a exprimat nemulțumirea sa pentru confuzia care domnea printre părinți, și le-a reproșat delegaților că au lăsat să se ajungă la o fractură în interiorul conciliului.

La 18 mai, a avut loc un incident neplăcut: invitații francezi conduși de Lansac, ajunși la Trento, au fost primiți în adunarea generală declarându-se ca fiind contrari adunării conciliului, iar Ferdinand voia ca adunarea să fie un nou conciliul și nu continuarea celor două precedente.

A patra sesiune, a XX-a a conciliului. Pe 5 iunie 1562, adunarea s-a limitat să citească scrisorile credențiale a numeroaselor delegații, iar între timp ajunse la Trento și să stabilească următoarea adunare pe 16 iulie.

Părinții spanioli acționau practic împotriva politicii conciliului și a suveranului lor, care cerea continuarea lucrărilor, de unde fuseseră suspendate. Adunarea conciliului celebra astfel a IV-a sesiune fără nici un rezultat concret, astfel se auzea că ar fi putut avea loc cât mai curând o suspendare a conciliului.

Pe 6 iunie 1562, au fost propuse spre examinare teologilor minori, 5 articole relative la folosirea euharistiei. O comisie prezidată de cardinalul Simoneta formată din 4 membri, au pregătit în trei zile noul text care urma să fie promulgat în sesiunea din 16 iulie119.

A cincea sesiune, a XXI-a a conciliului, 16 iulie 1562. Părinții erau separați în diferite tabere, iar delegații au crezut oportun să se limiteze numai la documentele Bisericii asupra celor două specii. Legații posedau diverse teme de mare interes, depășind situația rezidenței, și amânând decizia asupra obligativității acesteia la momentul tratării cu privire la sacramentul preoției, și punea în mâinile papei instanța pentru concesia potirului laicilor. Conciliul însă declara ”nullo divino praecepto, laicos et clericos non conficientes, obligari ad eucharistiae sacramentum sub utroque specie aumendum, neque ullo pacto (salva fide) dubitare posse, quin illis alterius speciei communio ad salutem sufficiat. ”Se definea necesară comuniunea sacramentală pentru copiii care nu aveau încă posesia rațiunii. Episcopul Draskvich de Pecs, în calitate de reprezentant al împăratului a făcut un protest120.

Decretul de reformă atinge problema beneficiului eclesiastic. Eliminarea abuzurilor, prin revizuirea sistemului de beneficii și prin înlăturarea viziunii economice legată de orice slujire sacerdotală. Finalitatea unui beneficiu este aceea de a asigura întreținerea clericilor, și nicidecum a favoriza setea de avere sau simonia. Se insistă apoi, pentru ca orice cleric să fie bine pregătit intelectual și să aibă o conduită morală edificatoare. Episcopului îi revine misiunea de a vizita anual nu numai parohiile, dar și mănăstirile de pe teritoriul său, insistând asupra corectitudinii în toate sectoarele de activitate121.

Sesiunea a șasea, a XXII-a a conciliului, 17 septembrie 1562. Pe 19 iulie, au fost propuse teologilor minori 13 articole asupra Sf. Liturghii. Pentru a evita discuțiile inutile, delegații au stabilit ca 17 dintre teologi să examineze primele 7 articole, în timp ce ceilalți 17, celelalte articole.

S-a discutat apoi, asupra caracterului sacrifical al liturghiei, în raportul său cu sacrificiul crucii. A fost o dezbatere aprinsă cu privire la problema dacă ultima Cină a constituit cu adevărat un sacrificiu de mântuire. Schema din 6 august 1562 eliminase pasajul cu privire la aceasta. Se declaraseră contrari acestei doctrine Seripando, arhiepiscopii de Granada și de Braga, și episcopul de Modena. S-a afirmat că, canonul liturghiei este imun la erori; s-a declarat permisă celebrarea liturghiei în onoarea sfinților și a liturghiilor private.

O importantă decizie a fost aceea referitoare la folosirea limbii vii în liturghie. Ea a fost interzisă, dar a fost recomandată cateheza asupra liturghiei. Credincioșii au fost invitați să se împărtășească în timpul liturghiei, și nu înainte sau după, după uzanța care va rămâne încă pentru atâtea secole răspândită.

Conciliul s-a ocupat de abuzurile cât privește celebrarea liturghiei, care se manifestau prin lăcomie, prin necinstire și prin superstiție. Pentru a evita ireverența s-a interzis celebrarea în case private și de preoți necunoscuți. S-a dorit să se evite ca în casa Domnului să fie cântată muzică neadecvată. O normă foarte practică era, de asemenea, aceea care tindea să constrângă credincioșii să frecventeze parohia cel puțin în zilele de duminică și de sărbători122.

Sesiunea a șaptea, a XXIII-a a conciliului, 15 iulie 1563. Marea criză care a riscat să transforme conciliul într-un câmp de bătălie, a fost moartea cardinalului Gonzaga și Seripando. Papa a ales atunci ca președinte al conciliului pe cel mai bun om al său, Morone. El s-a mișcat imediat cu luciditate și în mod tempestiv. Înțelese că problema se rezolvă nu la Trento, dar în altă parte. De aceea s-a dus la Innsbruck, la împărat, pe care l-a liniștit cu privire la voința papei de a realiza reforma. Puse să se scrie din partea papei către Filip al II-lea, asigurându-l de voința fermă de a continua conciliul123.

Abil diplomat, a negociat în spatele cortinei cu capii diverselor facțiuni, fără însă să se ajute de mijloacele cardinalului Simonetta.

După mai multe încercări această sesiune a putut fi celebrată pe 15 iulie 1563, la care au participat practic cei mai mulți părinți conciliari. A fost aprobat compromisul lui Morone, iar punctele lui sunt următoarele: – este condamnată doctrina protestantă cu privire la Preoție și la ierarhie, adică doctrina acelora care afirmă că preoții Noului Testament au numai o putere temporală și odată consacrați regular, pot deveni din nou laici, dacă nu exercită misterul cuvântului lui Dumnezeu; – se afirmă doctrina instituției divine a preoției neo-testamentare în diversele sale grade.

Decretul reformist pune în discuție figura păstorului. În primul rând este reenunțată și întărită, ca o îndatorire de conștiință, încercând să se oprească concesiile dispenselor papale. Figura episcopului tridentin nu este aceea a unui intelectual umanist, dar a unui păstor care trebuie să predice, să viziteze și să anime comunitatea din dragoste.

Selecționarea și disciplina clerului, în baza principiului conform căruia credincioșii trebuie să fie edificați de viața păstorului, se stabilesc norme referitoare la alegerea persoanelor destinate unui beneficiu ecleziastic. În primul rând, este vizat episcopul care nu poate fi nicidecum ales dacă nu posedă anumite titluri de studi absolvite deja. Formarea clerului și prezența lui stabilă în mijlocul poporului este necesară, apoi acesta trebuie să aibă o bună pregătire intelectuală și o viață morală ireproșabilă. Pentru acest scop, este decretată înființarea seminariilor diecezane. Este declarată ca obligatorie prezența stabilă a episcopilor în propriile dieceze, iar parohii trebuie să locuiască pe teritoriul parohiei și să fie încardinat într-o dieceză124.

Sesiunea a opta, a XXIV-a a conciliului, 11 noiembrie 1563. În această sesiune s-a discutat asupra decretului dogmatic cu privire la sacramentul căsătoriei. Prima publicație asupra decretului menționat a fost distribuită teologilor pe 4 februarie 1563 constând din 8 articole, care au fost încredințate examinări teologilor minori împărțiți în patru grupe. Atenția principală s-a îndreptat asupra articolului 2 referitor la căsătoriile clandestine125, care fusese deja discutată în prima perioadă a conciliului, în sesiunile din Bologna.

Pe 20 iulie 1563, a fost prezentată părinților schema celor 11 canoane și decretul asupra sacramentului căsătoriei. În timp ce, în comisia teologică, 10 din 14 membri i-au recunoscut Bisericii puterea de a nu valida în viitor căsătoriile clandestine, printre părinții conciliului problematica a fost foarte criticată. Intervenția lui Lainez a fost semnificativă, căci el s-a declarat a fi contrar decretului, așa cum fuseseră și alți părinți spanioli. Morone a încercat să modifice situația reunind un grup de teologi și părinți pentru o dezbatere teologică între 13 și 14 septembrie, și a ajuns la următoarea concluzie: ”Am devenit mai separați și mai confuzi decât atunci când am venit la conciliu”126.

Decretul prezintă sacramentul căsătoriei cu legătura sa indisolubilă condamnând afirmațiile care afirmau puterea Bisericii de a introduce impedimente dirimante, și afirmând superioritatea stării de feciorie și de celibat asupra celei matrimoniale. Împreună cu acest decret a fost aprobat în aceeași sesiune și decretul de reformă alcătuit din 21 de canoane. Prodi spune următoarele: ”Nu se poate spune că prin acest decret de reformă s-a ocupat conciliul de toate cele propuse la început cu exactitate și claritate fără prezența unui compromis între tezele romane centralizatoare și altele predominante care veneau de dincolo de Alpi, care asuma uneori aspectul unor forțe periculoase și centrifuge”127.

Ultima sesiune, a XXV-a conciliului, 3-4 decembrie 1563. Încă din 13 noiembrie 1563, cardinalul Morone propusese închiderea conciliului în 9 decembrie, dar pe 27 noiembrie 1563 a apărut un protest împotriva acestei propuneri din partea ambasadorului spaniol. Între timp, Carol Boromeu i-a informat pe delegați că papa era grav bolnav și a insistat asupra oportunității de a concluziona cu solicitudine adunările conciliare, care a dus practic la grăbirea ultimei sesiuni, pe 3 decembrie 1563. Au fost formate în grabă trei comisii formate din trei părinți și trei teologi pentru pregătirea schemelor decretelor referitoare la Purgatoriu, relicve, imagini sacre128. Graba a evitat discuții asupra fiecărui decret în parte și a fost înființată o altă comisie pe 29 noiembrie129, în care a fost afirmată doctrina tradițională ca fiind o profesiune de credință, printr-o adevărată doctrină.

În sfârșit, pe 4 decembrie 1563, înainte de a face o concluzie a sesiunii, a avut loc în reședința lui Morone o ultimă adunare generală pentru aprobarea schemei asupra indulgenței, a decretului asupra abstinenței și a postului, un altul asupra sărbătorilor și a Index-ului cu cărțile interzise, apoi pregătirea catehismului, reforma misalului și a breviarului130.

Pentru a înlătura orice dubiu referitor la validitatea decretelor publicate în prima și a două perioadă conciliară, toate acestea sunt recitite și aprobate de către toți cei 215 participanți la sesiunea finală din 4 decembrie 1563131.

3.3.2. Decretele emanate

Decretul asupra cererii de acordare a potirului. ”Dacă motivele care au dus Biserica Catolică să ajungă la faptul ca laicii și preoții, care nu celebrează, să se împărtășească numai sub specia pâinii, au fost atât de ferme încât nimănui dintre cei menționați mai sus, nu-i era permis folosirea potirului, totuși în anumite cazuri, din motive juste și conforme cu viața creștină, poate fi acordat folosirea potirului în anumite națiuni cu unele condiții”.

Acum voind să se îngrijească cât mai bine de mântuirea acelora pentru care este cerută folosirea potirului, Conciliul a stabilit ca toată această problematică să fie încredințată spre evaluare Sfântului Părinte Papa. Prin prudența și vigilența sa, el trebuie să facă ceea ce va crede de cuviință util pentru viața creștină și mântuitor pentru aceia care cer acest lucru132.

Decretul asupra Purgatoriului. Deoarece Biserica Catolică, fiind instruită de Duhul Sfânt, în conformitate cu Sfintele Scripturi și cu tradiția sa veche, în sfintele Concilii, a învățat că purgatorul există și că sufletele de acolo pot fi ajutate de sufragiile credincioșilor și mai ales prin jertfa Sfintei Liturghii, sfântul Conciliu prescrie episcopilor de a veghea cu multă prudență pentru ca doctrina autentică asupra purgatoriului, transmisă de către Sfinții Părinți și sfintele Concilii, să fie crezută, păstrată, învățată și predicată peste tot în lume.

În omiliile adresate poporului creștin mai puțin instruit se vor evita problematicele cele mai dificile și subtile, care nu edifică și nu ajută la creșterea evlaviei. Astfel nu va trebui să se permită divulgarea și discuțiile asupra unor subiecte incerte sau chiar false. Vor trebui să fie interzise, ca fiind considerate scandal și obstacol, acele chestiuni care satisfac numai o anumită curiozitate și superstiție133.

Decretul asupra invocației și venerării relicvelor sfinților și a imaginilor sacre. Sfântul Conciliu poruncește tuturor episcopilor și celor care au oficiul de a învăța și a se îngriji de suflete, de a-i instrui cu prudență pe credincioși în conformitate cu tradițiile Bisericii Catolice și Apostolice, transmise nouă încă de la începutul creștinismului, și în unanimitate cu opinia Sfinților Părinți și decretele sfintelor Concilii, asupra mijlocirii sfinților, a invocării lor în rugăciune, cinstirii datorate relicvelor lor și a folosirii legitime a imaginilor sacre. Să se învețe că sfinții, domnind cu Cristos, oferă lui Dumnezeu rugăciunile lor pentru oameni, fiind un lucru bun și util invocarea lor cu umilință, recurgerea la rugăciunile lor, la puterea lor de mijlocire și la dobândirea de beneficii de la Dumnezeu, prin Isus Cristos, Fiul său unic, care este singurul Mântuitor. Vor fi considerate persoane rele acelea care neagă datoria de a-i invoca pe sfinți, care se bucură în ceruri de fericirea veșnică, sau de mijlocirea lor la Dumnezeu în favoarea oamenilor.

Să se învețe de asemenea că cei credincioși trebuie să venereze trupurile sfinților martiri și ale celorlalți care trăiesc cu Cristos, trupuri care într-un timp erau membre vii ale lui Cristos și temple ale Duhului Sfânt și care vor învia prin puterea Sa la viața cea veșnică și care vor fi preamărite, prin care Dumnezeu va acorda oamenilor multe favoruri.

Imaginile lui Cristos, ale Fericitei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu, și ale celorlalți sfinți, trebuie să se afle și păstrate în biserici. Așadar, prin imaginile pe care noi le sărutăm și cinstim, noi îl adorăm pe Cristos și îi cinstim pe sfinți.

În invocarea sfinților, în venerarea relicvelor sfinte și în folosirea imaginilor trebuie să fie eliminată orice formă de superstiție, mijloc de îmbogățire și indecență134.

Decretul asupra unei reforme generale. Tradiția detestabilă așa-zisă a duelurilor, care a fost introdusă de diavol, pentru a dobândi, prin moartea sângeroasă a trupurilor, chiar și condamnarea sufletelor, va trebui să fie eliminată din interiorul creștinismului. Astfel, imperatorul, împărații … și toți principii temporali, care ar accepta pe pământurile lor un loc pentru duelurile dintre creștini, să fie imediat excomunicați … În ceea ce îi privește pe cei care se duelează, și așa-zișilor nași ai lor, vor cădea în excomunicare și vor fi pedepsiți după sfintele canoane ca fiind considerați niște ucigași, iar dacă vor muri în duel vor fi lipsiți pentru totdeauna de înmormântarea religioasă135.

Decretul asupra indulgențelor. Puterea de a conferi indulgențele a fost acordată de către Cristos Bisericii care, încă de la începuturile sale, a folosit această facultate divină. De aceea, sfântul Conciliu învață și poruncește să se păstreze în biserici această tradiție mântuitoare pentru poporul creștin și aprobată de autoritatea sfintelor Concilii, considerându-i anatema pe cei care definesc a fi inutile indulgențele sau neagă Bisericii puterea de a le acorda.

Cu toate acestea, dorește ca prin acordarea acestor indulgențe să existe o anumită moderație, pentru a evita ca ușurința de a le acorda să slăbească disciplina ecleziastică. Dorind apoi să corecteze și să elimine abuzurile prezente și prin care este blestemată orice formă de acordare a indulgențelor din partea ereticilor, prin acest decret se stabilește, în general, abolirea completă a tuturor traficurilor nevrednice de bani, dobândiți din acordarea acestor indulgențe136.

3.4. Conciliul din Trento și reforma protestantă. Deciziile conciliului din Trento în privința reformei

3.4.1. Conciliul din Trento și reforma protestantă

Închiderea lucrărilor conciliului tridentin este motivată nu numai de ”suficiența”137 clarificărilor doctrinare și a deciziilor disciplinare ce s-au luat pe parcursul celor trei perioade ci și de motive financiare. La 1 decembrie1563, se mai adaugă un motiv pentru închidere: de la Roma sosește vestea că papa este grav bolnav. Morone anticipă sesiunea finală. 199 episcopi, 7 abați și 7 generali ai ordinelor religioase își pun semnătura pe actele conciliare, cu salutul ”Mergeți în pace”, Morone închide conciliul. Pe 26 ianuarie 1564, papa Pius al IV-lea confirmă toate decretele fără nici o excepție sau schimbare, conferindu-le valoare de lege.

Valoarea sa nu constă în numărul participanților, dar în clarificarea doctrinară și în restaurarea disciplinară. Semnificația sa istorică o putem rezuma în trei puncte esențiale: el a scos în evidență puternica capacitate de refacere a Bisericii, victorioasă într-o criză foarte gravă; a întărit acea unitate dogmatică și disciplinară; a deschis o nouă epocă în istoria Bisericii, și într-un oarecare sens, i-a determinat trăsăturile esențiale din secolul al XVI-lea până în zilele noastre.

Sub aspect dogmatic, decretele tridentine au dat un răspuns autentic într-un anumit sens și într-o anumită măsură definitiv, afirmațiilor Reformei protestante. Conciliul și-a propus în special să transmită și să învețe doctrina catolică, și simultan, să condamne și să anatemizeze principalele erori ale ereticilor timpului, cum de altfel în mod efectiv a condamnat, anatemizat și definit. Deci, era necesară o condamnare a erorilor; mai mult însă, era necesar o expunere pozitivă a doctrinei catolice, care să slujească drept normă preoților și credincioșilor. Conciliul a răspuns acestei așteptări prin condamnările expuse în canoane și prin expunerea pozitivă a capitolelor sale; și unele și celelalte au slujit ca bază pentru catehismele post-tridentine. Teologii tridentini, chiar dacă erau formați la școala scolasticii tradiționale, în mod deliberat au evitat orice selecție între tezele discutate în mod liber, ba mai mult, au folosit rar și cu precauție termenii scolastici; au voit să expună doar doctrina comună întregii biserici, bazându-se în primul rând pe Sânta Scriptură și Sfinții Părinți138.

Conciliul nu reprezintă un final absolut, invincibil, ca și cum doctrina catolică ar fi ajuns atunci la forma sa definitivă perfectă. Tridentinul este mai degrabă un moment în evoluția continuă a Bisericii, care nu refuză trecutul, ci îl perfecționează.

Fiind respins individualismul protestant, se afirmă medierea necesară a Bisericii, trupul mistic al lui Cristos și totodată organism juridic în care elementul mistic și invizibil se alătură, să sprijină și se exprimă în elementul juridic care își are prima afirmare în ierarhia stabilită de Cristos, care diferențiază și subordonează laicii episcopatului, chiar dacă toți sunt uniți prin demnitatea comună a preoției bazată pe botez. Această Biserică juridico-mistică este păstrătoarea și interpreta cuvântului revelat, care se menține viu prin magisterul bisericesc și este izvorul ordinar al harului prin sacramente, har care are o valoare obiectivă și o eficacitate intrinsecă, independentă de corectitudinea subiectivă a celui care conferă sacramentele. Refuzată fiind apoi unilateralitatea protestantă, se afirmă necesitatea, în procesul care duce la justificare139, atât a harului cât și a cooperării noastre, prin credință și fapte, păstrând echilibru între pelagianism și semipelagianism, pe de o parte, și concepția care atribuie totul harului, pe de altă parte. Respingând pesimismul protestant, se declară că omul este infectat de păcatul originar însă în același timp se reafirmă că natura nu este total coruptă și că liberul arbitru este numai slăbit; se subliniază caracterul real, ontologic al justificării, intima transformare a sufletului, afirmându-se implicit conformitatea ordinii subiective cu cea obiectivă; se face distincție între păcat și concupiscență, se accentuează eficacitatea harului care face posibilă observarea poruncilor.

Dintre toate decretele tridentine, cu siguranță cel mai bun este cel referitor la justificare, care trebuie inclus între cele mai frumoase documente dintre toate textele magisterului bisericesc. Urmând obișnuita linie tridentină, de a uni două aspecte aparent opuse, el confirmă caracterul sacrifical al Sfintei Liturghii, însă totodată se amintește că adevăratul și unicul sacrificiu al Noului Testament este cel al crucii.

3.4.2. Deciziile conciliului din Trento în privința reformei

Conciliu a dat un impuls puternic vieții religioase a Bisericii. Esențialul reformei este cuprins în proiectul redactat de Morone și de Paleotti în timpul verii, aprobat substanțial în toamna anului 1563. Este vorba despre un compromis între credințele curiei romane (convinsă în același timp în mod relativ de posibilitatea practică de a elimina unele abuzuri atât timp cât durau structurile sociale, economice și politice pe care se bazau) și postulatele radicale ale multor națiuni; în esență, ne aflăm în fața unei tentative de mediere între forțele centralizatoare și cele centrifuge. Întreaga reformă se inspiră din principiul: Salus animarum, suprema lex esto. ”Cura animarum”140, acestea sunt cuvintele repetate cu insistență în decretul de reformă din 3 martie 1547, care este leit-motivul reformei tridentine. Misiunea esențială a Bisericii, este mântuirea sufletelor, nu dezvoltarea artelor și a valorilor umane, cu atât mai puțin sistematizarea economică a unor privilegiați.

În Evul Mediu, și datorită influenței dreptului german, dintre cele două elemente din care consta beneficiul bisericesc (oficiul sacru și dreptul de a percepe rentele anexate oficiului, destinate susținerii celui care îndeplinește misiunea sacră), cel de-al doilea a căpătat o preponderență zdrobitoare asupra primului. În consecință, episcopii, abații, parohii foarte adesea încredințau grija pastorală ce le revenea, ocupându-se de alte interese pământești; cei care substituiau trebuiau să se mulțumească cu o parte firavă de rentă.

Treidentinul inversează situația, restituind oficiului sacru preponderența și demnitatea sa: dreptul de a percepe un anumit venit reprezintă o consecință cu totul secundară a grijii pastorale, deși nu poate fi separat de ea. În fiecare dieceză, primul și cel mai important susținător al activității pastorale este episcopul, căruia conciliul îi restituie demnitatea autentică141. Din acest principiu fundamental derivă atât obligativitatea reședinței cât și interzicerea cumulării de beneficii. O importanță deosebită este acordată și formării viitorilor clerici, stabilindu-se întemeierea unui seminar în fiecare dieceză. Se delinează o metodă în formarea candidaților la preoție: a-i educa din punct de vedere religios și a-i forma în științele bisericești. Desigur, nu a fost ușor să se ajungă la un acord asupra deciziilor care cereau renunțarea la propriile privilegii; aceasta presupune o mentalitate complet diferită de cea dominantă până acum în rândul clericilor. Din această cauză discuțiile asupra reformei au fost tot atât de aprinse ca și cele cu caracter dogmatic.

Pentru ca legile tridentine să fie aplicate, era necesar ca statele catolice să-și dea consimțământul, care a fost dat după multe tratative. Ulterior, majoritatea statelor nu au avut rezerve, însă Spania a primit cu clauza ”păstrând-se drepturile regale”, iar Franța a acceptat decretele dogmatice, nu și cele ale reformei142. După închiderea conciliului se observă, însă, o slăbire a elanului inițial și o accentuare a orientării conservatoare. Aplicarea decretelor devine mai slabă.

CONCLUZIE

Pentru a avea un tablou unitar al întregii elaborări, vreau să punctez momentele cele mai importante pe care le-am tratat pe parcursul acestei lucrări și reușitele Conciliului Trident pentru reînnoirea din interior a Bisericii.

Conciliul stabilește, ca păstorii de suflete, în primul rând episcopii, trebuie să fie stabili în locul unde își desfășoară ministerul, și în acest loc ei se bucură de toată libertatea necesară. Conciliul recomandă apoi sinoade diecezane și provinciale frecvente, pretinde o alegere și o educare adecvată a clerului și tratează pe larg demnitatea serviciului divin. În toate dispozițiile sale, conciliul este în primul rând pastoral, astfel încât poate fi definit ”conciliul pastoralei sacramentelor”. Favorizează apoi ordinele călugărești. Din totdeauna, înalta stimă față de starea călugărească a reprezentat distinctivul unei mentalități cu adevărat catolice. La Trento, mulți teologi eminenți erau înșiși membri ai unui ordin călugăresc, în special dominicani, din rândul cărora făceau parte și mulți episcopi prezenți aici.

Pe de altă parte, ar fi greșit să se afirme, așa cum se întâmplă uneori, că acest conciliul a introdus un nou curs în viața religioasă a Bisericii, introducând în acest curs un spirit complet diferit de cel existent înainte. A adus un plus de claritate, a purificat, a dat curaj și a întărit simțul de responsabilitate, dar nu a produs un nou model de sfințenie. Și nici nu era necesar. Trento reprezintă o piatră de hotar în viața Bisericii, însă nu o schimbare bruscă sau o ruptură.

Conciliul a dat norme clare teologiei precum predicarea credinței, a delimitat, dar nu a separat acolo unde nu exista deja o separare (diviziune). A opus reformei protestante, reforma catolică, dar nu a fost o simplă reîntoarcere la Evul Mediu, dar a modernizat organizarea și grija față de suflete. Trento nu a mai fost o adunare (întâlnire) a lumii creștine unite în credință, ca și cel de-al IV-lea conciliu din Lateran, sau ca cel din Costanza, nu a fost prezidat de un mare papă suveran și de un împărat ca cei de atunci, chiar dacă exista o asemănare, dar un act, în exteriorul său mai modest, dar desigur pentru acest fapt mai durabil, cu privire la modul de a gândi și al reînnoirii interioare.

Chiar dacă a exercitat de-a lungul secolelor o notabilă acțiune asupra istoriei ecleziastice și politice, ar fi rămas un cuvânt mort dacă papalitatea nu s-ar fi întrebuințat cu toată autoritatea sa pentru actualizarea și completarea decretelor sale și nu le-ar fi dat această vitalitate. La 2 august 1564, papa Pius al IV-lea a instituit o comisie de cardinali pentru o autentică interpretare a decretelor, care există și astăzi, nepotul său Carol Boromeu a devenit modelul de păstor tridentin prin activitatea sa ca și arhiepiscop de Milano. În legătura cu interesul în actualizarea decretelor, papii au căutat o recunoaștere a conciliului din partea Statelor, cu succes în Spania, Polonia și în Statele italiene, fără succes în Franța și în Germania. Astfel s-a întâmplat că, conciliul din Trento ”prin durata sa, și mai ales prin extensia, multiplicitatea și adecvarea activității sale, prin profunzimea și soliditate definițiilor sale doctrinare, pentru prudența dispozițiilor sale constituționale și disciplinare, prin numărul și nivelul înalt al celor care au luat cuvântul, și în sfârșit pentru efectele sale care, a pus în umbră toate celelalte concilii” .

Este convingător de incontestabilul faptul că o întreagă epocă a Bisericii a primit forma sa de la acest conciliu. Vor trebui să treacă trei secole înainte ca un nou conciliu ecumenic să aibă loc, dar acesta a intervenit acolo unde tridentinul lăsase o lacună: o doctrină asupra Bisericii.

BIBLORAFIE

Aa.Vv., Enciclopedia italiana, XXXIV, Instituto della enciclopedia italiana, Roma 1949.

Aa.Vv., Enciclopedia cattolica, XII, Città dell Vaticano, G.C. Sansoni, Firenze 1954.

Aa.Vv., Storia della Chiesa, VI, S.A.I.E., Torino 1968.

Alberigo G., Storia dei concili ecumenici, Queriniana, Brescia 1993.

Bihlmeyer K. – Tuecale H., Storia della Chiesa, III, Marcellina, Brescia 1990.

Bota I., Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești, Viața Creștină, Cluj-Napoca 1998.

Cairns C., Creștinismul de-a lungul secolelor, Cartea creștină, Oradea 1997.

Chabod F., Carol V e il suo impero, Torino 1985.

Comby J., Să citim istoria Bisericii, II, Arhiepiscopia romano-catolică, București 2001.

Denzinger H., Enchiridion Symbolorum. Definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, EDB, Bologna 1995.

Dumea E., Istoria Bisericii, II, Institutul teologic romano-catolic, Iași 2000.

Franzen A. –bäumer r., Istoria papilor, EARC, București 1996.

Galuzzi A., Storia della Chiesa, VII, S. A. I. E., Roma 1977.

Hergenröther G., Storia universale della Chiesa, VI, Fiorentina, Firenye 1907.

Hertling L., Istoria Bisericii, Ars Longa 2001.

Jedin H., La conclusione del concilio di Trento, Roma 1964.

Jedin H., Chiesa della fede – Chiesa della storia, Morcelliana, Brescia 1972.Jedin H., Breve storia dei concili, Herder, Roma 1960.

Jedin H., Storia della Chiesa. Reforma e contra reforma, VI, Jaca Book, Milano 1975.

Jedin H., Storia del concilio di Trento, I, Marcellina, Brescia 1962.

Lortz J., Storia della chiesa, II, Paoline, Roma 1980.

Lutz H., Carol V e il Conciliu di Trento, in Il Concilio Trento come crocevia della politica europea, Bologna 1979.

Marcati A., Raccolta di conccordati su materie, ecclesiastiche tra la Santa Sede e le autorità civili, I, Vatican 1945.

Marcora C., Storia dei papi, III, Librarie italiane, Milano 1963.

Martina G., La chiesa nell' etá della riforma, Brescia 1986.

Max J., Storia ecclesiastica, I, Libreria fiorentina, Firenze 1914.

Mezzadri L., Ecclesia prolata, Ecclesia affilacta, Ecclesia renovata, Pontifica Università Gregoriana, Roma 1997-1998.

Palazzini P., Dizionario dei Concili, V, Città Nuova, Roma 1966.

Pallavicino P.S., Storia del Concilio di Trento, II, Torino 1962.

Pastor L., Storia dei papi, VII, M. Pisani, Roma 1950.

Penco G., Storia della Chiesa, I, Milano 1978.

Pidal M., La ideea imperiale de Carol V, Madrid 1941.

Prodi P., Riforma cattolica e contrariforma, i nuovi questioni di storia moderna, I, Milano 1970.

Saba A., Storia della Chiesa, III, Unione tipografico, Torino 1954.

Scarpati C. – Acerbi A. – Alberigo G., Il concilio di Trento, istanze di riforma e aspetti dottrinali, Milano 1997.

Sposato P., Note sull’attività pretridentina, tridentina e posttridentina, Roma 1957.

Tramontoni S., Storia della Chiesa moderna e contemporanea, Piemme, Casale Monferrato 1991.

Villoslad R.G., Martin Luter, II, Istituto Propagando Libreria, Milano 1987.