Conciliile Episcopale

Conciliile Episcopale

In regatul maghiar, “Semnul incontestabil al patrunderii reformei romane sunt largile adunari representative ale clerului si laicilor convocate in regatul maghiar, numite concilii provinciale. Pentru inceputul secolului al XII-lea sunt probate documentar doua concilii reformatoare tinute in Ungaria. Primul s-a tinut in 1111 intr-un oras din Dalmatia -zona de veche crestinare- si a fost pregatit de Regale Coloman in persoana. […] Mult mai important prin structura, consistenta si finalitatea deciziilor este conciliul provincial de la Esztergom de la inceputul lui 1114. Acest conciliu a elaborate si aprobat 65 de canoane, corpus ce alcatuieste un adevarat cod al vietii religioase din Ungaria.[…]

Conciliul avea prevederi aparte pentru asigurarea independentei Bisericii fata de puterea laica: se cere regelui sa nu judece clericii si chestiunile ce implica Biserica decat conform legislatiei canonice, si se interzicea clericilor implicati in procese pentru afaceri temporale sa se adreseze tribunalelor seculare.

Asupra acestei chestiuni se va reveni, cu scopul de a o intari, in cadrul Sinodului General de la Buda, din 1279.

Judecatorii seculari sunt atentionati ca li se impune sa ia act de decizia judecatorului ecleziast, dupa cum si reciproca este valabila. De asemenea, autoritatea lucrului judecat de Biserica si dreptul de apel la Sfantul Scaun ca instanta suprema, sunt problem ce tin de sfera stricta a competentelor ecleziastice, carora nu li se poate opune nici macar monarhul care, va fi sanctionat de catre Biserica in caz contrar (Decretul nr. 62).

Asadar, rezolutiile sinodale impun jurisdictia tribunalelor ecleziastice asupra chestiunilor ce tin de sfera Bisericii.

Tot in acest conciliu, li se interzicea calugarilor sa boteze, sa predice si nu puteau fi consacrati pentru a deveni preoti. Viziunea aceasta asupra monahilor poate fi vazuta ca in contra curent, facand apel la regulile vechi monastice, in conditiile in care ordinul Cistercian tocmai se nastea, iar cel clunisian era la apogeu.

Pentru o perioada de timp aceste hotarari conciliare erau menite sa alcatuaisca o constitutie a vietii religioase pentru Ungaria medievala incadrata in Christianitas, incercand sa revitalizeze spiritual de sobrietate si respectful pe care haina monahala trebuie sa le impuna.

Sinodul General de la Buda

“Factorii reformei gregoriene au fost ca peste tot monahii, dar, in Ungaria marea majoritate a monahilor erau de alta etnie decat cea maghiara. Regatul Ungariei era un regat feudal, se pot discuta mult caracteristicile feudalitatii “arpadiene”, fara o elita culturala propriu-zis ungara (iar cultura in secolul al XI-lea inseamna putere). Monahii din Ungaria erau in majoritate fie francezi, fie italieni sau germani. Un numar redus dintre reprezentantii monahismului din regatul ungar apartineau poporului maghiar, fapt explicabil prin slabele progrese inregistrate in domeniul conversiunilor.

In ceea ce priveste monahismul oriental, acesta era masiv reprezentat in zonele maghiare sau aflate in sfera de influenta a regatului maghiar.” Dupa spusele lui Gyula Moravcsik, in Ungaria si teritoriile asociate la inceputul secolului al XIII-lea existau peste 600 de asezaminte monahale de observanta orientala.

Conform profesorului Serban Turcus, intentia lui Inocentiu al III-lea, care rezulta din documentul emis de acesta in 1204, este de a deschide posibilitatea numirii unor abati sau preopiziti latini, in manastirile ortodoxe preexistente in spatiul transilvan, intr-un process de transfer canonic, nu de la un rit la altul, ci de la o gestiune la alta, cu scopul de a crea ulterior un episcopat care sa cuprinda aceste manastiri, sub directa lui dependent. De asemenea, repozitionarea acestor locasuri monahale se vrea mai degraba degat o deposedare a grecilor o scoatere de sub jurisdictia si influenta patrimoniala feudala locala. In motivarea gestului se uzeaza cliseul diplomatic al “ruinarii” (terra deserta) evidentiind stadiului de decadere in care se afla teritoriul si sufletele de pe el, aceastea avand nevoie urgenta de o noua paternitate.

Cunoscuta fiindui pontifului uzanta nobililor maghiari de a deposeda nobilii locali infranti, Sfantul Parinte doreste prevenirea acestei situatii in ceea ce priveste deposedarea manastirilor grecesti si asimilarea lor ca monasterium proprium, motiv pentru care concepea crearea unui episcopat nullo mediante. Efectul intrarii manastirilor grecesti sub influenta feudala noua, este acela al depersonalizarii si spolierii acestora, care isi pierd posesiunile si bogatia, intrand in posesia familiei suveranului local, proces prin care au trecut cu siguranta multe alte manastiri si sihastrii romanesti, despre care nu avem documente.

Cat de grava era in Ungaria siituatia dreptului de patronat exercitat nu numai de nobilii maghiari, se observa mai tarziu, cu ocazia Sinodului General de la Buda, cand tema patronatului ocupa un loc central, demonstrand ca aceste probleme sunt inca prezente.

In primul rand este invocate dreptul de patronat al prelatilor, care in virtutea drepturilor feudale se bucura de acest privilegiu. Acestia, indiferent de rang, precum si laicii care afirma ca au aceste drepturi, sunt somati sa tina cont ca le este imposibila lipsirea bisericii de bunurile ei, fie prin deposedari, zalogiri sau vanzari, dreptul la patronat rezumandu-se la ceea ce s-a recunoscut prin hotarari canonice. Inclusive donatiile catre locasurile asupra carora exista drept de patronat, trebuie facute prin circuit legal, de instiintare al autoritatilor, pentru a obtine acceptul. Din acest moment, ei nu vor mai putea revendica nimic din ceea ce au oferit din propria vointa. De asemenea, patronului sau prelatului care preia dreptul de patronat i se interzice adugarea de noi functii, pentru a nu perturba stabilitatea institutiei.

Filip de Fermo, legatul papal care initiaza si prezideaza Sinodul, ofera ca exemple cutremuratoare de abuz asupra lacasurilor de cult si de degenerare a statutului patronatului, situatii in care laici au ocupat biserici si manastiri impreuna cu beneficiile lor si le-au transformat in locuinte sau, mai grav, in grajduri si ascunzatori de hoti.

Daca intentiile lui Inocentiu al III-lea nu au gasit fructificare pe teren, peste putina vreme, in timpul pontificatului succesorului sau, Cencio Savelli (Honoriu al III-lea), mai multe manastiri cu monahi orientali din teritoriul apusean al Transilvaniei au intrat sub protectia apostolica.

Un exemplu in aceasta directie este dat de profesorul Turcus care invoca documentele -raspuns adresate unui Superior general al unei Confederatii monastice, care cuprindea manastiri si averi imobiliare in Palestina, Cipru si Ungaria, si care ii cerea pontifului un act prin care Roma sa ia sub ocrotirea sa manastirea central si toate cele apartinatoare de ea. Manastirea central se afla in Berria (Verria) in Tessalia si era dedicata Sfantului Teodosie Chinoviarhul, iar abatele ei se numea Nicolae.

“Papa raspunde acestei cereri si ia sub protectia Sfantului Scaun intreaga confederatie monastica. Prin hotararea pontificala se admite ca regula monastica de urmat in aceste manastiri era cea a Sfantului Vasile cel Mare, iar conform cutumei aplicate bisericilor orientale, aceasta confederatie era scutita de dijme, I se garanta dreptul la proprietate, la recrutarea de noi membrii si se interzice plecarea membrilor fara acordul abatelui. Abatele se angaja ca oficierea tainelor, a serviciilor religioase, sfintirea bisericilor sau manastirilor, hirotoniile si consacrarile sa fie facute de ierarhul locului, care trebuia sa fie catholic si in comuniune cu Roma. Abatele insusi urma sa fie inscaunat de ierarhul locului sau un alt ierarh aflat in comuniune cu Sfantul Scaun si ales cu unanimitate sau larga majoritate, fara implicarea influenteleor exterioare. I se confirma toate drepturile, libertatile si exemptiunile primate anterior de la pontifi si li se interzice tuturor factorilor externi sa inoportuneze manastirea prin furt, atentat la proprietate, retineri etc.”

In timpul lui Inocentiu al III-lea, fenomenul luarii sub protectia Papala a unei manastiri ajunge la apogeu. O manastire era oferita, conform vechilor formule medieval, Sfantului Petru, care devine proprietarul ei. Insa pentru a cimenta statutul acesteia, se schimba viziunea asupra proprietatii inspre cea papala, ca reprezentant uman al Sfantului petru, astfel ca institutia patronajului papal creste, o data cu pontificatul lui Urban al II-lea si continuand cu Alexandru al III-lea, in timpul caruia se regasesc 635 de manastiri cu acest tip de patronaj, urmand ca Inocentiu III sa ia sub aripa sa inca 394 de manastiri. In secolul al XIII-lea se schimba insa punctual de vedere asupra acestui fenomen, papa Bonifaciu al VIII-lea afirmand fara drept de apel, ca toate bisericile, fie ele exempte sau nu, se afla in proprietatea Scaunului Apostolic, protective care se extinde asupra persoanelor si comunitatilor civile.

Raportul dintre aceste manastiri si Sfantul Scaun este fixat in formula canonica deja cunoscuta ca nullo mediante, formula diferita ca origine si substanta de protection apostolica, subliniind tentinda de trecere de la Sfantul Petru la pontif. Datorita acestei conceptii, manstirile exempte vor fi in raport de egalitate in fata papei cu cele din Roma insasi, asupra carora pontiful exercita jurisdictie imediata in virtutea lui ius commune ca episcop al Romei. Acest lucru adduce cu sine tensiuni puternice intre Roma si episcopat, care se vor resimti ulterior si in spatiul regatului maghiar.

Conform conceptiei lui Grigore al VII-lea, papa este un abbas universalis cel putin pentru manastirile exempte, si pentru execritarea unui astfel de oficiu se serveste de aceleasi instrumente pe care le foloseste in exercitarea oficiului pontifical prin reprezentarea sa vice nostra in secolul al XI-lea prin abatele de la Cluny si in al XII-lea prin capitlul general.

In 1100, Papa Pascal al II-lea confirma observanta monastica cisterciana si ia sub protective si tutela speciala a Sfantului Scaun pe abatele si monahii din Citeaux, gest definitivat in 1202 cand, pentru a sublinia dependent stricta a ordinului de Roma, capitlul cere si obtine un act de autoritate pontifical pentru intreaga organizare cisterciana.

Acest lucru este evident cand Alexandru al III-lea se substituie Capitlului general, si prin scrisoarea apostolica Inter numeras din 19 iulie 1169 da ordine de viata interna a abatilor, afirmand ca se implica in viata ordinului nu in calitate de conducator al Bisericii, ci ca abate general al lor, dupa regula Sfantului benedict care prevede existent unui abate-tata.

In timpul lui Inocentiu al III-lea colaborarea dintre cistercieni si Sfantul Scaun este una furtunoasa. Astfel, un mare conflict a fost sicat de dorinta papei de a transforma oridnul intr-unul predicator, motiv pentru care la 27 octombrie 1206 li se adreseaza tuturor episcopilor, abatilor si prelatilor din Polonia, recomandandu-le misiunea de evanghelizare in mijlocul paganilor.

De asemenea, o alta infruntare are loc la conciliul Lateran IV, datorita acuzatiilor impotriva cistercienilor care achizitioneaza proprietati prevalandu-le de exemptiune. Aceasta a fost declansata de episcopul de Pecs care acuza atat cistercienii cat si ioanitii de astfel de practici, insa lui I s-au alaturat si alte voci care adaugau acuzatii privind agresarea vecinilor, achizitionarea de bunuri si biserici parohiale, inmormantarea in porpriile biserici contra cost etc.

Conciliul rezolva aceasta problema supunand dijmei proprietatile accumulate dupa data conciliului, si pastrand exemptiunea pentru cele anterioare. De asemenea, Inocentiu prevede dreptul papal de revocabilitate a privilegiilor monastice, pentru a pastra controlul asupra ordinelor obediente pontifului.

“Daca politic situatia relatiilor dintre Scaunul Apostolic si Ungaria inregistra destule frictiuni, progresele hierocratiei nu au incetat. Un factor extreme de important in consolidarea pozitiei Bisericii in secolul al XIII-lea in Ungaria si partile pendinte de regatul patrimonial maghiar a fost cresterea numarului de manastiri si convente aflate in jurisdictia directa a Romei sau a ordinelor monastic centralizate. Fenomenul se dezvolta mai cu seama in prima jumatate a secolului al XIII-lea.

Acesta -fenomenul monahal- este un element deosebit de graitor mai ales pentru ofensiva hierocratica in Christianitas. Astfel, daca la 1200 se puteau Numara in Boemia, Ungaria (fara Croatia), Polonoa (cu Prusia si Pomerania) peste 150 de manastiri de tot felul (apartinatoare Bisercii Romane), catre 1300 existau 700 de manastiri, din care 220 in Ungaria, 150 in Boemia si Moravia si 330 in Polonia. Daca pentru Boemia si Moravia o manastire revine la 340 km, diferentele regionale se accentueaza in cazul maghiar si plonez, unde exista cate o manastire la 800-1000 km. Erik Fugedi afirma ca aceasta slaba densitate a dus la izolaea manastirilor din Ungaria. Dar, mult mai probabil ca izolarea era datorata penetrarii abatiilor latine in teritorii in care autoritatea central si autoritatile locale erau resimtite prea putin sau erau prea indepartate. Acest aspect este mai mult decat vizibil in cazul abatiei cisterciene de la Carta.

Cistercienii, exemptati de la 1184 si canonicii regulari, in special norbertienii, implantati in regiune deja in secolul al XII-lea, si-au multiplicat in cursul secolului al XIII-lea numarul stabilimentelor. Se poate estima ca in jurul lui 1200 erau in Ungaria, Boemia si Polonia in jur de 100 de manastiri si case canoniale de o oarecare importanta detinute de monahii cistercieni si canonicii regulari. Peste 100 de ani erau aproape 300. In ungaria inainte de 1250 cistercienii au edificat 13 abatii si au preluat doua de la benedictini, in timp ce premonstratensii au construit 33 de case.

Penetrarea mendicantilor, cu precadere franciscani si dominicani, face ca numarul conventurilor acesora sa atinga in aceasta zona a Europei cifra de 2000 in preajma sfarsitului de secol XIII. In cazul mendicantilor, sprijinitori ai conceptiei unei unice dieceze, cea a episcopului Romei, initiativa extinderii in zona aflata in discutie apartine fratilor predicatori, ordinul Dominican.

Predicatorii si-au organizat provincii in Europa Central-Orientala in imediata succesiune a legalizarii ordinului si au gasit initial sprijinul episcopilor reformatori, fiind instrumente eficace ale realizarii reformelor ecleziastice in sensul hotararilor conciliare de la Lateran IV. Prima baza a ordinului in Ungaria a fost Gyor-ul. In Ungaria, pana la jumatatea secolului al XIV-lea, au fsot fondate “case” ale dominicanilor in 38 de orase.

Franciscanii patrund in 1228 in Ungaria, primul lor convent fiind infiitat chiar la sediul primatial maghiar Esztergom. Provincia franciscana a Ungariei a fost infiintata in 1238 si primul ministru provincial a fost un francez. La 1250 existau in regatul maghiar 10 asezaminte franciscane, pentru ca pana la 1350 sa mai fie infiintate inca 36 de “case”.

Dar cresterea presiunii mendicantilor in sensul acapararii oficiilor ecleziastice in diverse instante ierarhice nu convine in scurt timp nici regalitatii, nici ierarhiei ecleziastice si nici oligarhiei. Dependent directa de Roma, centralizarea ordinului, urbanismul acestuia si deci iesirea din cadrele instututionale feudale, nega – in conditiile centralismului theocratic- cel putin autoritatea spiritual a clerului secular. Practice, sprijinul dat mendicantilor de Sfantul Scaun a devenit dezagreabil pentru ierarhiile ecleziastice nationale si a generat un fenomen de concurenta a acestora, concurenta ce se sprijinea pe autoritatea publica.

Roma a incurajat penetratia ordinelor centralizate si datorita situatiei foarte instabile a monahismului in Ungaria, concurat masiv in zonele rasaritene ale regatului de monahismul grec. Manastirile din regatul maghiar, cele ce fusesera fondate de catre nobili ca monasterium proprium si ulterior detinute ca patronus, erau sustrase autoritatii Bisericii si considerate ca un bun imobil. Astfel erau lasate mostenire ca un caste, ca o fortificati sau resedinta intarita, iar daca mostenitorii erau mai mult de unul, era divizata intre acestia. Rezultatul a fost distrugerea sau saracirea multor manastiri. Practice reteaua monastic de dinainte de secolul al XIII-lea servea in foarte slaba masura exigentele Romei. De aici intreg efortul de stimulare, incurajare si instalare a ordinelor monahale centralizate.

In cadrul Sinodului General de la Buda, apar tratate atat probleme ale asezarilor de tip monastic, a caror disciplina si respectare a normelor este vizibil subrezita, cat si problema ordinelor mendicante, a caror influenta se simte treptat crescand, in detrimental clerului secular.

Acestia acuza noii veniti de ocuparea parohiilor si administrarea sacramentelor, precum si de lipsirea de foloase ale parohiilor ramase. O masura de compromis este gasita in constitutia Religiorum diversitatem,unde nu se pune problema ordinelor Franciscan si Dominican, care beneficiaza de libertate a manifestarii din punct de vedere al apostolatului, dar sunt limitate ordinele infiintate fara aprobare pontificala, dupa 1215, acostora fiindu-le interzisa recrutarea de noi membrii si infiintarea de conventuri fara aprobarea Sfantului Parinte. De asemenea, li se interzice exercitarea spovedaniei, impartasaniei si a predicarii in afara membriilor proprii. Asupra franciscanilor si dominicanilor se impune doar necesitatea dovedirii calitatii lor, inainte de a oficia slujbe sau de a administra taine.

O alta prevedere apare in capitolul 69, care interzice exercitarea functiunilor sacerdotale in timpul deplasarii inafara conventului, fara permisul autoritatilor.

In ceea ce priveste viata monastica, aceasta este abordata pe larg in sesiunile de lucru ale Sinodului, deoarece Filip de Fermo considera ca regulile preexistente sunt incalcate intr-o maniera fatisa si inceara sa stabilieasca diferenta clara intra clerul regular, monahi, canonici si clerul secular. De asemenea, este partizanul ideii conform careia imaginea si comportamentul sunt o oglinda a sufletului, astfel ca este cu atat mai important si impetuos necesar sa clarifice si sa puna in aplicare un nou cod, mai strict si mai clar. Acest demers este in asentimentul timpului, deoarece secolul al XIII-lea este unul al evolutiei continue in ceea ce priveste regulile de eticheta si viata temporala a celor consacrati.

Mai multe canoane sunt destinate monahilor, carora li se interzice sa iasa din resedinta monastica in afara celor carora natura functiei le-o cere, sau a unor circumstante exceptionale, in care va fi obtinuta aprobarea abatelui si numai cu insotitor.

De asemenea, in cazul canonicilor regulari, aceste iesiri din convent nu puteau depasi 8 zile, indiferent de natura indeletnicirii, pentru a nu compromite functionarea normala a unei parohii si de asemenea pentru a nu face concurenta neloiala mendicantilor, prin indeplinirea acelorasi misiuni intr-un teritoriu suprapus (cap 71). Prezenta cvasi-permanenta a acestora in unele parohii a dus la incetatenirea ideii de apropriere a parohiei de catre canonici.

O alta interdictie prezenta in acest document, era aceea de a merge la curte, sau imposibilitatea de a studia fara aprobarea superiorului si in niciun caz altceva decat gramatica, teologia si logica (cap 72).

La iesirea intre laici, canonicii sunt obligati sa poarte stiharele albe sau tunicile de in, sau capele inchise (ca semn al “perfectiunii monastice”), iar monahii sa aibe mantiile cu gluga sau cuculae, sau scapulares, sub pedeapsa pierderii functiei, daca detin vre-una, iar daca nu, sa fie pedepsiti de abate (capitolul 66).

De asemenea, exista prevederi stricte in ceea ce priveste respectarea regulilor monahale, care presupun printre altele si o disiplina a vestimentatiei, atat in materie de croiala, cat se de material si culori. In capitolul 65 sunt interzise nominal, materiale precum postavul negru, panza de in fina si orice alta stofa a carei finite este batatoare la ochi, precum si modificarile de dimensiune.

Intregului cler i se impune acum tonsura, semnul distinctive al starii din care face parte, iar calitatea acesteia este de asemenea importanta, deoarece o tunsoare neingrijita reprezinta un semn de indiscipline si atinge imaginea omului perfect, reprezentat de monahi.

Totdata, ne sunt cunoscute si alte prevederi specifice secolului al XIII-lea care se aplica si clericilor din spatiul transilvan precum obligatia de a purta camasi fie albe sau roz, nuante ale curateniei si puritatii care s-au pastrat pana azi, interdictia de a purta inele sau podoabe, daca nu faceau parte din tinuta regulata a functiei ierarhice, schimbarea hainelor de uz cotidian cu altele mai curate si demne in cazul deplasarilor, fiind totusi interzise, dupa cum am exemplificat mai sus, orice abatere creative cum ar fi matasea rosie, franjurii, ciucurii etc. Abaterea de la acestea constituia o incalcare a regulilor care trebuia pedepsita dupa masura ei, de la penitenta si prosternare, pana la amendare sau suspendarea din beneficiu, toate acestea fiind in concordanta cu recent desfasuratul Conciliu al doilea de la Lyon.

Nerespectarea acestor prevederi este cu atat mai grava cu cat poate creea confuzie si incoerenta in interiorul comunitatii, precum pot incita la invidie si scandal. De aceea calugarii nu au voie sa poarte imbracaminte care ii aseamana cu alta clasa sociala sau ecleziastica, conform capitolului 7 al numitului Sinod.

Alte prevederi se refera la rigoarea postului, atat din timpul marilor sarbatori cat si de peste an, capitolul 67 stipuland “ca monahii sa se abtina de la carnuri” si sa manance doar doua mese pe zi, cu exceptia duminicii in care nu se tine post. In posturile mari, vor fi scutiti de la lipsa carnii si a sangelui doar ologii, suferinzii si cei subrezi la trup, dupa ce au fost evaluate si separate de catre abate, care mai paote arata ingaduinta si fata de copii si cei care citesc in refectoriu, permitandu-le sa manance de trei ori pe zi.

Acelasi capitul incurajeaza tacerea, care este si ea un semn al virtutii reafirmat acum, prin incurajarea pastrarii unui cadru silentios atat in refectoriu si dormitor la orele cuvenite, cat si in restul manastirii. “In locul in care salasluiesc cel putin trei monahi sau canonici regulari, de buna seama in asa fel incat careva sa nu indrazneasca sa vorbeasca decat cu voce intr-atat de joasa incat al treilea sa nu paota auzi cele spuse de el.”

Asupra spatiului de locuit se concentreaza atentia legatului, care in urma unor controale amanuntite a ajuns la concluzia ca unii clerici nu doar frecventeaza dar si gazduiesc activitati imorale si daunatoare, precum consumul de bauturi alcoolice, prostitutia, camataria, jocurile de noroc sau asocierea cu persoane de moralitate indoielnica. O obijnuinta a fetelor bisericesti era de a tine in anturajul lor femei cu care intretin relatii sexuale care nu de putine ori rezulta in procreere, astfel acestia au fost somati, sub pedeapsa afuriseniei, sa excluda acele persoane din preajma lor in termen de 3 luni de la oficializarea acestei constitutii.

O alta situatie nedemna, era aceea de a intalni o fata bisericeasca acompaniata de caini sau pasari de vanatoare, situatie in care animalele for fi obligatoriu daruite unor persoane care se ocupa cu asa ceva.

In domeniul violentei fizice, este interzisa participarea prelatilor si a clericilor la activitati armate, fie si in scopuri positive, precum si purtarea armelor albe, deoarece acestia au menirea de a avea o stare permanent defensive si pacificatoare.

O alta masura luata de Sinod, cu caracter atat financiar cat si de impunere a controlului local, este aceea de a interzice enoriasilor dreptul de a participa la oficii religioase sau de a fi ingropati in cimitirele altor parohii decat cele de care apartin, limitand mult itineranta acestora (cap 76). Gestul acesta asigura venitul financiar constant al parohiilor, dar are utilitate inspre o mai buna evidenta a populatiei si o descurajare a fraudei spirituale, impotriva celor care beneficiaza de servicii religioase in alte biserici unde situatia lor personala nu este cunoscuta.

Un control amanuntit al redeventelor se face prin stipularea unei intalniri, de doua ori pe an, a administratorilor financiari ai unitatilor ecleziastice, manastirilor si prioriilor, care vor da seama de gestiunea care li s-a incredintat. Totodata, se renunta la controlul total al abatilor si altor conducatori de institutii bisericesti asupra veniturilor, preferandu-se o conducere asociata a organelor colegiale sau a ierarhiei superioare. De asemenea, instrainarea fara aprobare a bunurilor imobile este interzisa, in caz contrar apelandu-se chiar la Sfantul Scaun pentru solutionare.

O prevedere deosebit de importanta, dorita de Filip de Fermo, prinde contur prin interzicerea, sub orice forma, a interventiei laice in numirea/alegerea abatilor, priorilor, preopizitilor, si a parohilor, singurii laici cu un grad minim acceptat de interferenta fiind cei cu drept de patronat. Pedeapsa pentru abateri este suspendarea din pozitia ocupata a inculpatului, iar refuzul renuntarii implica masuri directe ale autoritatii seculare, potrivit decretului numarul 26.

“Asadar legatul Filip de Fermo a incercat, pe parcrursul a aproape 130 de articole conciliare, sa regularizeze cursul vietii ecleziastice si numai din coprinsul legatiei sale. O intreprindere care, dupa cum am constatat, nu a fost facila. Este de departe demn de remarcat ca in structura textului ajuns la noi prin itnermediul lui Romuald Hube primeaza aspectele disciplinare in defavoarea celor sacramentare. Este imagine ape care ne-o ofea Biserica in epoca aceea in aceasta parte a continentului European. […] Este acest act conciliar o dare de seama a implicarii Biserici Romane, chiar de la centrul ei, in administrarea statutlui si bisericii in Ungaria, dar sublinieaza si mutatiile profunde inregistrate in cursul crescendo-ului anarchic care a debutat la sfrsitul domniei lui Bela al IV-lea si nu se va mai sfarsi decat atunci cand omul impus de Roma va ocupa tronul maghiar. […] in Ungaria Biserica ramane singurul element ce asigura coerenta statului, in timp ce in Franta efortul institutional regal reuteaza success in dusputa cu Biserica. Era inca o marturie a decalajului existent intre zonele de crestinare antica si cele de crestinare recenta.”