Conceptul Statului Si Atributele Lui

„Conceptul statului și atributele lui”

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………. 3-5

Capitolul 1. Apariția istorică a statului și dreptului

1.1.Determinări terminologice privitor la conceptul statului…. 6-11

1. 2. Premisele istorice ale statului……………………………………… 12-17

1.3. Premisele conceptului de stat………………………………………. 18-19

1.4. Atributele și caracteristicile statului……………………………. 20-26

Capitolul 2. Statul și democrația

2.1 Geneza și conceptualizarea democrației…………………………………… 27-33

2.2.Statul între democrație și autoritate……………………………… 34-37

2.3.Rolul instituțiilor democratice în stat…………………………… .. 37-42

2.4.Statul și puterea discreționară a judecătorului…………………… 43-44

Capitolul 3. Garanții interne privind realizarea statului

3.1. Garanții interne privind realizarea statului……………………………..45-47

3.2. Garanții externe privind realizarea statului……………………………. 48-52

3.3. Realizarea statului Republica Moldova………………………………….. 53-58

Concluzii ……………………………………………………………………………………….. 59-60

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………… 61-62

Introducere

Actualitatea temei.Succesul obținut de Republica Moldova la Sammitul de la Villnus din Noiembrie 2013, anume parafarea Acordului de asociere politica cu Uniunea Europeana din nou a pus in discuție problema consolidarii conceptului statului .Aceasta, cu toate că ideea conceptului statului nu era unul nou, deoarece, creație a spiritului raționalist și iluminist al epocii moderne, statul de drept, a disciplinat și normativizat activitatea politică. Diferitele forme concret istorice ale statelor secolelor XIX și XX s-au apropiat mai mult sau mai puțin de idealul statului de drept.

Există opinii, care susțin că conceptul statului este mult mai vechi decât elaborarea teoriei statului de drept la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în diferite variante exprimate de doctrinele germană, franceză, anglo-saxonă etc. Instaurarea “precoce” a statului de drept în Anglia vizează Magna Charta din 1215 și principiile sale: “nimeni nu este mai presus de lege”, sau “nimeni nu poate fi expulzat din țară sau să fie confiscată averea fără decizia judecății” și sancționarea pe baza unor reguli dinainte stabilite. Ideea de stat de drept este chiar mai veche decât propriul său nume, căci nu este deloc greu să se regăsească diversele elemente individuale ale statului de drept modern în diversele etape ale istoriei. Referitor la afirmațiile cu privire la originea milenară a statului de drept sunt și diverse păreri care susțin că ideea statului de drept este mult mai veche și își află sorgintea antică în dreptul natural. Opinia că ideea statului de drept se află chiar în Biblie este identificată de unii dintre autori în diverse lucrări privind esența statului de drept ( Cohen-Tanugi, Kriegel ș.a.) atunci când citează pasajul din Biblie unde se afirmă că “Omul trăiește nu numai cu pâine, ci de asemenea și cu legi” .

La o analiză mai aprofundată, conceptul statului apare însă mult mai complicat ca urmare a faptului că statul ca organizație instituționalizată, înzestrată cu suveranitate a populației unui teritoriu determinat, nu acționează niciodată ca atare în relațiile interne și externe, ci prin intermediul diferitelor lui organe care exercită sau participă la exercitarea suveranității naționale.

Republica Moldova este un stat de drept democratic și social în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale popoarelor și sunt garantate. Republica Moldova este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, cu o democrație specifică statului de drept în care poporul ca deținător al puterii suverane trebuie să o exercite cât mai efectiv în scopul realizării binelui comun. Statul trebuie considerat ca un simplu instrument în folosul oamenilor ce-l alcătuiesc. Pentru a fi în prezența unui stat, este necesar să existe un sistem legislativ călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integralitatea ei și de a-i crea condiții optime de dezvoltare.

Pentru a exista un stat considerăm că nu este suficient să se instituie un mecanism juridic care să garanteze respectarea riguroasa a legii, ci este necesar, totodată ca acestei legi să i se dea un anumit conținut, inspirat de ideea promovării drepturilor și libertăților umane în cel mai autentic spirit liberal și al unei largi democrații.

Există opinii, care susțin că conceptul statului este mult mai vechi decît elaborarea teoriei statului de drept la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în diferite variante exprimate de doctrinele germană, franceză, anglo-saxonă etc. Instaurarea “precoce” a tatului de drept în Anglia vizează Magna Charta din 1215 și principiile sale: “nimeni nu este mai presus de lege”, sau “domnia legii” și sancționarea pe baza unor reguli dinainte stabilite, aspecte prezentate cu ocazia expunerii lui “rule of law”.

Conceptul de stat este chiar mai veche decât propriul său nume, căci nu este deloc greu să se regăsească diversele elemente individuale ale statului modern în diversele etape ale istoriei. Referitor la afirmațiile cu privire la originea milenară a statului de drept sunt și diverse păreri care susțin că ideea statului de drept este mult mai veche și își află sorgintea antică în dreptul natural. Opinia că ideea statului de drept se află chiar în Biblie este identificată de unii dintre autori în diverse lucrări privind esența statului de drept ( Cohen-Tanugi, Kriegel ș.a.) atunci când citează pasajul din Biblie unde se afirmă că “Omul trăiește nu numai cu pâine, ci de asemenea și cu legi” .

La o analiză mai aprofundată, conceptul statului apare însă mult mai complicat ca urmare a faptului că statul ca organizație instituționalizată, înzestrată cu suveranitate a populației unui teritoriu determinat, nu acționează niciodată ca atare în relațiile interne și externe, ci prin intermediul diferitelor lui organe care exercită sau participă la exercitarea suveranității naționale.

Statul trebuie considerat ca un simplu instrument în folosul oamenilor ce-l alcătuiesc. Pentru a fi în prezența unui stat, pe care și Constituțiile celor două state îl proclamă este necesar să existe un sistem legislativ călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integralitatea ei și de a-i crea condiții optime de dezvoltare.

Pentru a exista un stat considerăm că nu este suficient să se instituie un mecanism juridic care să garanteze respectarea riguroasa a legii, ci este necesar, totodată ca acestei legi să i se dea un anumit conținut, inspirat de ideea promovării drepturilor și libertăților umane în cel mai autentic spirit liberal și al unei largi democrații.

Scopul si obiectivele tezei Specificând obiectul și sarcinile lucrării am pornit de la studierea în doctrina juridică a diferitelor aspecte teoretice și practice privind edificarea și funcționarea statului. Obiectivele principale ale tezei sunt văzute în faptul că pe baza studiilor în literatura de specialitate autohtonă și europeană să se efectueze un studiu complex asupra multiplelor probleme teoretice și practice privind edificarea statului.

Pentru atingerea obiectivelor e necesară realizarea următoarelor sarcini generale și particulare:

– a prezenta considerațiile teoretice privind statul, istoria evoluției conceptului de stat, premisele ideologice și juridice și componențele și caracteristicile statului;

– a evidenția principiile necesare în organizarea statului și înfăptuirea puterii într-un stat;

– a evidenția faptul că separația și echilibrul puterilor constituie mecanismul esențial al statului, a specifica activitatea autorităților publice într-un stat de drept, suveranitatea și controlul legalității,

– a specifica interacțiunea dintre stat și democrație;

– a demonstra necesitatea edificării statului care se legitimează prin garantarea valorilor consacrate.

Suportul metodologic și teoretico-științific.Tema investigată abordează cele mai pertinente probleme și aspecte care se cer a fi explicate pentru a pune în evidență importanța edificării conceptului de stat. Au fost evidențiate problemele și carențele care există în activitatea practică și în doctrina de specialitate în Republica Moldova.

1.Apariția istorică a statului și dreptului

1.1.Determinări terminologice privitor la conceptulstatului

Statul ca instituție centrală a sistemului politic reprezintă o organizare specifică a puterii politice în societate, ce dispune de suveranitate, monopol asupra folosirii coerciției legale și realizează guvernarea cu societatea prin intermediul unui mecanism special.

Statul contemporan prevede un set de trăsături caracteristice, acestea fiind recunoscute de comunitatea internațională și se folosesc în calitate de criterii de recunoaștere a altor state drept subiecți a relațiilor internaționale, ce dispun de drepturi și responsabilități concrete. Aceste criterii se prezintă a fi trei elemente constitutive importante pentru stat: teritoriul, populația și suveranitatea. La rîndul său, teritoriul reprezintă baza fizică, materială a statului. Teritoriul ca indiciu al statului este indivizibil, inviolabil, inalienabil și exclusiv. Populația constitue comunitatea umană, ce locuiește pe teritoriul statului și se supune puterii acestuia. În conformitate cu dreptului internațional populația se identifică cu locuitorii statului. Suveranitatea presupune a fi independent de orice forțe, situații sau personae. Puterea statului este suverană, adică dispune de supremație în țară și independență în relațiile cu alte state. Fiind suverană, puterea de stat în primul rînd este universală, în al doilea rind dispune de prerogative de a amîna orice manifestări a oricărei alte puteri comunitare și în al treilea rind dispune de mijloace exclusive de interacțiune (armată, poliție) .

Statul îndeplinește mai multe funcții interne, prin care se diferențiază de alte instituții politice, precum:

funcția economică – constă în organizarea, coordonarea, reglarea proceselor economice prin intermediul politicii de taxe și credit, crearea stimulilor de creștere economică sau realizarea sancțiunilor, asigurarea stabilității macroeconomice;

funcția socială – se manifestă prin realizarea protecției omului ca membru al sociumului, realizarea asigurării cetățenilor cu locuințe, locuri de muncă, asigurarea medicală, educație, protecția grupurilor vulnerabile a societății;

funcția organizatorică – se conține în ordonarea întregii activități a puterii politice privind adoptatea, organizarea și realizarea legilor, coordonării activității diferitor subiecți ai sistemei politice;

funcția juridică – presupune asigurarea ordinii de drept, stabilirea normelor de drept ce reglează relațiile sociale și comportamentul oamenilor;

funcția politică – constă în asigurarea stabilității politice, realizarea atribuțiilor de putere, elaborarea obiectivelor programo-strategice de dezvoltare a societății;

funcția educativă – implică activitatea de asigurare a democratizării învățământului, a continuității educației, acordarea oportunităților egale la studii;

funcția culturală – este direcționată spre crearea condițiilor pentru asigurarea necesităților culturale a oamenilor, formarea unei înalte spiritualități, a spiritului civic la cetățeni.

Printre funcțiile externe ale statului este de menționat funcția cooperării reciproce cu alte state în sfera politică, economică, culturală și funcția de apărare a statului .

Astfel, statul reprezintă o formă de organizare a puterii politice, ce are o structură determinată. Organizarea, structura și realizarea puterii de stat presupun forma statului. Forma statului ca totalitatea indiciilor externi include trei elemente: forma organizării de stat, forma de guvernare și regimul politic.

Forma de organizare a statului reprezintă organizarea național-teritorială a statului și o corelație a organelor centrale, regionale. Principalele forme ale organizării de stat sunt confederația, statul unitar și federația.

Confederația reprezintă o uniune permanentă a statelor suverane, creată pentru atingerea unor obiective politice generale, preponderent de ordinul politicii externe. Fiecare membru al confederației își păstrează independența de stat unindu-se cu alte state într-o uniune benevolă, delegînd centrului un set strict limitat de atribuții. Pentru realizarea politicii deja elaborate statele care intră în componența confederației crează cîteva sau un organ special și funcții de răspundere. Deciziile în cadrul confederației se adoptă în bază de consens și intră în vigoare doar după adoptarea organelor puterii centrale a statelor ce o compun (exemplu de confederație a fost SUA între anii 1776-1787, Elveția între anii 1815-1848, Germania între anii 1815-1867, unele trăsături ale confederației se identifică astăzi în Uniunea Europeană).

Statul unitar se caracterizează printr-o măsură înaltă de centralizare a puterii politice. Este cea mai răspîndită formă de organizare a statului din lume, exemplu sunt Finlanda, Franța, Spania, Marea Britanie, Japonia, România, Ucraina, Republica Moldova.

În statul unitar activează o constituție unică, a cărei norme funcționează pe tot teritoriul țării, o sistemă judecătorească centralizată, o sistemă unică a organelor superioare a puterii de stat, o cetățenie unică și o sistemă de drept unică. Teritoriul statului unitar se divizează în unități teritorial-administrative (departamente, județe, ținuturi, regiuni, raioane). Spre exemplu, actualmente Marea Britanie ca stat unitar, are o organizare ce se caracterizează prin existența autonomiilor administrative pentru teritorii aparte din componența țării, acestea sunt Scoția și Irlanda de Nord ce dispun de o autonomie limitată.

Federația constituie un stat unional ce se conține din formațiuni statale, care dispun de o determinată independență judecătorească și politică. Federația este o formă de organizare destul de răspîndită, exemplu este Federația Rusă, SUA, Canada, Germania, Brazilia, Tanzania. Începutul unificator al federației este spațiul social-economic unic, o sistemă monetară unică, cetățenie federală, Constituție federală, organe de putere federale. Dar pe lîngă acestea există și cetățenia unor subiecți federali aparte (ținuturi, state, republici, landuri) care au propriile Constituții, legislație, propriile organe ale puterii executive și legislative. Între federație și subiecții ei se crează relații specifice, în care prevalează principiul supremației Constituției federale și legilor federale. Subiecții fedrației au o reprezentare disrectă în parlamentul țării, asigurată prin existența celei de-a doua camere (în Fedrația Rusă – Consiliul Fedral, SUA – Senatul, Germania – Bundesratul) .

Prin formă de guvernare se subînțelege metoda de organizare a puterii superioare de stat, principiile corelației organelor ei, măsura de participare a populației în formarea acestora. Se deosebesc două forme principale de guvernare a statului precum republica și monarhia.

Republica este o formă de guvernare în care toate organele puterii de stat sunt eligibile sau se formează în baza reprezentării intrituției de stat. Se diferențiază trei forme de guvernare republicană: prezidențială, parlamentară și mixtă.

Deși apariția conceptului unic a statului se referă către sf. sec. XVIII – începutul XIX, perioadă în care se formează statul burghez, când în teoriile politice progresiste se realiza critica multilaterală a samavolniciei și fărădelegii feudale, a regimurilor absolutiste și polițienești, începea procesul de afirmare a umanismului, principiilor libertății și egalității tuturor oamenilor, neînstrăinarea legii de om, hotărât se nega uzurparea puterii politice și iresponsabilitatea ei fața de oameni și societate. În elaborarea teoriilor statului de drept și-au adus contribuția H.Grotius, B.Spinoza, J. Lock, Ch. Montesquieu, T. Jefferson etc.

Esența valorică a conceptului statului constă în afirmarea suveranității poporului ca sursă a puterii, garantarea libertății lui, subordonarea statului societății. Respectiv, conceptul statului a fost utilizat în literatura germană în prima jumătate a sec. XIX în lucrările lui K.Volicker, R. fon Molly. În general statul de drept poate fi determinat ca stat, în care există supremația legii, dreptului. Altfel spus, statul de drept – este o formă juridică de organizare și activitate a puterii politice și corelația ei cu indivizii ca subiecți de drept .

Printre principiile de bază ale statului pot fi menționate următoarele:

Supremația legii – dominarea legii în toate sferele vieții sociale. Legea, adoptată de organul superior al puterii în condițiile respectării stricte a tuturor procedurilor constituționale, nu poate fi schimbată, anulată sau stopată nici printr-un act instituțional, decizie guvernamentală, hotărâre a organelor de partid. Toată activitatea socială se realizează în strictă corespundere cu legea, consolidată prin constituția statului de drept.

Realitatea drepturilor și libertăților cetățenilor. Acest principiu constă în recunoașterea, consolidarea și garantarea drepturilor și libertăților omului și cetățenilor. Astfel, drepturile și libertățile omului nu constituie „un dar” al puterii, dar îi aparțin lui de la naștere.

Responsabilitatea reciprocă a statului și personalității. Acest principiu exprimă începuturile morale în relațiile dintre stat ca purtător a puterii politice și cetățean ca participant în realizarea ei. Statul prin intermediul adoptării legilor își ea asupra sa obligațiuni concrete față de cetățean, organizațiile obștești, alte state și comunitatea internațională.

Divizarea puterilor în legislativă, executivă și judecătorească. Acest principiu are drept obiectiv de a exclude monopolul puterii în mâinile unei persoane, organ sau strat social și să asigure corespunderea întregii sisteme a puterii cerințelor de drept și a respectării lor.

Existența formelor efective de control și supraveghere asupra realizării legilor. Către acestea se referă judecătoriile, procuraturile, arbitrajul de stat .

Vis-a-vis de conceptul statului de o importanță majoră în societatea contemporană este rolul statului social. Sunt mai multe abordări a statului social, dar generalizând se poate concluziona că acesta este statul, ce are menirea să asigure fiecărui cetățean condiții demne de viață, protecție socială, coparticipare în sfera producerii, iar în sens ideal aproximativ șanse egale de viață, posibilități pentru autorealizarea personalității în societate .

Practica istorică a formării statului social în țările occidentale dezvoltate (SUA, Germania, Anglia, țările scandinave) permite de a face unele concluzii despre condițiile, necesare pentru formarea statului social:

În primul rând, statul social apare și se formează nu spontan, dar în baza unei politici judicioase și binedirecționate.

În al doilea rând, premisele necesare devenirii statului social în orice țară se prezintă a fi consolidarea juridică, preponderent constituțională a proprietății private, a principiilor economiei de piață, a libertății sociale și politice, a democrației sub forma statului de drept, existența unei dezvoltate sisteme civice, de muncă, economice, legislative.

În al treilea rând, așa cum și esența statului se exprimă în asigurarea binelui comun și a bunăstării fiecărui om în parte, aceasta condiționează principii generale de organizare și activitate a acestui stat, și anume: transparența puterii de stat, democratismul și liberalismul ei, apartenența vieții civice la un consens social, a dreptății sociale și solidarității, acordarea tuturor posibilităților egale, o protecție socială largă pentru populație .

În politologia occidentală se disting trei tipuri de bază a statului social: conservator, liberal, social-democrat. Delimitarea acestor tipuri se realizează în baza următorilor indicatori:

Măsuri privind protecția de forțele de piață stihiinice și a populației cu nivel insuficient de venit.

Capacitatea drepturilor sociale și subsidiarității / susținerea celor mai vulnerabile grupuri sociale.

Ponderea contribuțiilor (cheltuieli) private alocate, direcționate spre asigurare, plata pensiilor, asigurarea medicală și alte necesități sociale a populației și corelația acestei părți cu remunerările oficiale din bugetul de stat.

Dimensiunile individuale și colective de finanțare a programelor sociale și necesităților, inclusiv depozitele individuale și colective a populației în statul social.

Capacitatea privind diferența și organizarea sistemei asigurărilor sociale conform grupurilor profesionale și grupurile sociale de risc, incluzând riscurile sociale ce țin de șomaj, vârsta în etate.

Capacitatea fondurilor de redistribuire a politicii sociale, ce se formează din plata impozitelor și fondurile asigurărilor sociale ce vin de la întreprinzători.

Proporțiile garanțiilor și asigurărilor cu brațe / forțe de muncă a populației.

Astfel, constituirea statului social este un proces de durată, complex și contradictoriu. De al menține în limite concrete de drept, nelezând libertățile unora șineabsolvindu-i de responsabilitate pe alții, la aceasta în mare parte contribuie experiența principiilor deja formate a statului de drept din statele occidentale.

1.2. Premisele istorice ale statului

Una din principalele premise istorice ale statului a fost înrădăcinarea în conștiința civică a convingerii că există drepturi inerente naturii umane, opozabile statului. Aceasta însă s-a petrecut mai târziu, căci în antichitate cetățeanul nu avea nici un drept în fața statului.

În statele sclavagiste, cum erau, de exemplu, Sparta sau Roma imperială, subordonarea indivizilor față de stat era totală. Cetățenii existau pentru a sluji statul. Statul era întodeauna scopul, iar cetățeanul era mijlocul de realizare a obiectivelor statului. Când vorbim de cetățeni, avem în vedere, desigur, oamenii liberi, pentru că sclavii nu erau persoane în sens juridic, ci bunuri. Situația era aceeași în regimurile absolutiste de mai târziu. Peste tot, o minoritate constituită pe criterii de putere economică, religioasă sau pe forța armelor — ori pe toate aceste criterii la un loc – domina marea majoritate a cetățenilor. Mecanismul prin care această minoritate își subordona întreaga societate îl constituia statul în care toate prerogativele – de legiferare, de aplicare a legilor și de jurisdicție – erau întrunite în mâna unui grup social restrâns sau chiar a unei singure persoane, monarhul absolut.

Statele totalitare din toate timpurile — cele absolutiste, dominate de grupuri sociale, constituite pe criterii militare, religioase sau de avere și cele din epoca contemporană, constituite pe ideologii, sau îndepărtat de societatea civilă, situându-se în raporturile cu aceasta pe poziții autoritare și antagoniste.

Primul pas spre statul de drept a fost făcut în Anglia, în secolul al XVII-lea, prin Petiția drepturilor (1628), în care s-a încercat de a se stabili garanții împotriva perceperii de impozite, fără aprobarea Parlamentului, a arestărilor și a confiscărilor de bunuri, fără respectarea procedurii de judecată.

Al doilea pas a fost actul Habeas Corpus (1679), prin care s-a încredințat tribunalelor controlul asupra reținerii și arestării cetățenilor. Conform actului Habeas Corpus, la cererea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalele au fost obligate să emită un mandat de aducere a arestatului, în fața judecății, fie retrimiterea lui la închisoare, fie punerea lui în libertate.

Următorul pas a fost Bilul drepturilor din 1688, care a stabilit că regele nu poate, sub nici un pretext, aduce atingere legilor fundamentale ale statului, iar pentru a face ca acest principiu să fie respectat în practică a prevăzut ca Parlamentul să voteze în fiecare an impozitele și solda militarilor. Libertatea cuvântului și a dezbaterilor în Parlament, ca și dreptul cetățenilor de a adresa petiții regelui au fost reafirmate.

Aceste măsuri, însoțite de separarea puterii executive de cea legiuitoare și de organizarea unei justiții independente, au constituit, fără îndoială, un prim pas spre instaurarea unui stat de drept.

Reflectarea în numeroase documente internaționale a concepției că există drepturi inerente naturii umane, opozabile statului, a contribuit la așezarea multor țări pe regimuri de guvernare democratică, pe postulatele statului. Ori proclamarea conceptelor statului în Constituții nu înseamnă încă realizarea în practică a cerințelor statului de drept.

În secolul al XX-lea conceptul statului s-a îmbogățit atât la nivel formal, cît și la nivel material, îndeosebi. Astfel, în secolul al XX-lea, juristul austriac Hans Kelsen definește statul de drept ca structurare a unei ordini juridice și piramidale în care normele se articulează într-un tot organic prin intermediul Constituției, legislației și regulamentelor, asigurând drepturile și libertățile individului. Kelsen definește statul de drept ca o ordine de constrângere și nu ca o ordine contractuală, ceea ce a permis și interpretări ce justifică statul polițist.

În secolul al XX-lea, în statele democratice ale lumii, s-a perfecționat conceptul de stat prin perfecționarea controlului jurisdicțional asupra actelor administrative și s-a generalizat controlul constituționalității legilor. Statul de drept, intrat în umbră în deceniile treizeci — cincizeci ale secolului nostru, revine în actualitate ulterior, dar sub forma doctrinei drepturilor individuale, fiind interpretat ca un stat suveran, limitat în acțiunile sale prin lege.

Filozoful olandez, Baruch Spinoza a elaborat o fundamentare a gândirii politice democratice în epoca modernă în cartea sa Tratatul politic (Tractatus Politicus, 1677).El a promovat ideea de unitate între democrație și dreptul natural. Societatea modernă, după Spinoza, este o societate de mase în care indivizii sunt egali din punct de vedere al dreptului și inegali din punctul de vedere al puterii.

O fundamentare teoretică a conceptului stat o găsim și la marele filozof francez Montesquieu care, în lucrarea sa Scrisori persane (1721), atacă despotismul și apare ca un admirator al monarhiei parlamentare din Anglia. În opinia sa, regimul politic ai societății engleze a reușit să realizeze separarea puterilor întreExecutiv, Legislativ și instituțiile juridice, fiecare contracarând tendința spre despotism a celeilalte. După Montesquieu, libertatea este asigurată printr-un mecanism al verificării reciproce și al unui echilibru între puteri. În lucrarea Spiritul legilor (L'Esprit des lois, 1748), Montesquieu fundamentează teoria formelor de guvernare:

– forma republicană (puterea este deținută de întregul popor sau de o parte a acestuia);

– monarhică (guvernare de unul singur în temeiul unor legi stabilite);

– despotică (unul conduce fără lege și reguli).

Montesquieu este cunoscut ca un adept inveterat al teoriei separării puterilor în stat, la baza căreia pune două principii: al specializării și al independenței. După primul principiu, puterea supremă în stat se specializează în: legislativă, executivă și judecătorească; după cel de-al doilea, organismele de guvernare sunt independente și cei ce le conduc nu pot fi destituiți de celelalte două. Montesquieu subliniază că o separarea rigidă a puterilor duce la izolarea lor. El pledează pentru o separare moderată și suplă. După Montesquieu, Executivului i se recunoaște o participare la funcția legislativă (inițiativa legislativă), iar puterea legislativă poate controla puterea executivă. Montesquieu înțelege separarea puterilor ca o repartiție de competențe prin Constituție.

De remarcat că, spre deosebire de filozoful Rousseau care a susținut separarea absolută a puterilor, Montesquieu a pledat pentru o balanță a puterilor capabile a conlucra, a se controla reciproc în guvernare.

În teorie statul rămâne, însă, deschis și nesatisfăcător rezolvă problema asigurării democrației și a evitării alunecării spre anarhie. Ori o democrație poate corespunde esenței sale doar dacă dispune de un stat puternic, în stare să reglementeze și să mențină ordinea democratică.

Așadar, conceptul statului s-a dezvoltat în cadrul preocupărilor de determinare a unei relații între stat și drept,care să garanteze exercitarea drepturilor cetățenilor la adăpost de abuzul celor de la putere. Înțelegând prin stat instituția politică care își exercită autoritatea suverană asupra unui teritoriu și asupra uneipopulații, statul este mai puțin definit și mai mult calificat ca stat, stat polițist, stat al bunei stări etc.

În literatura de specialitate, teoriile privind scopurile statului se pot reduce la două categorii mai principale. Prima este reprezentată prin teoria clasică greacă, pentru care scopul statului e nelimitat și constă în fericirea universală, cuprinzând binele în toate formele sale. Conform acestei teorii, viața oamenilor nu poate fi concepută în afara lui, statul cuprinde toate sferele de activitate ale acestora. Teoria în cauză a fost susținută în special de marele Platon, pentru care statul este un organism de educație.

Acest concept, predominant în epoca clasică, a continuat să predomine și în Evul Mediu, în care domnia statului apare uneori absolută prin impunerea autorității sale și asupra conștiinței indivizilor. Chiar și în primele secole ale epocii moderne, până la Revoluția Franceză, s-a continuat, în parte, susținerea și aplicarea acestui concept în așa-zisul «regim patern», «stat-providență» sau «stat polițist».

Statul polițist. După cum am menționat mai sus, în epoca clasică, în cetățile antice, statul era considerat valoarea supremă, iar interesele, drepturile și libertățile persoanei nu valorau nimic în fața statului. Să ne amintim de Socrate care a fost condamnat la moarte pentru susținerea ideilor sale, sau, în secolele mai recente, de Franța, unde siguranța personală și proprietatea privată era la discreția monarhului, care putea oricând să o răpească, prin așa — numitele etters de cachet. Teoria statului polițist a fost emisă de Wolf, pentru care orice activitate, începând de la cea economică, până la cea religioasă trebuie să fie disciplinată de stat. Drept rezultat, a crescut vertiginos absolutismul guvernului și suprimarea libertății individu-ale. Odată ce acest sistem de guvernământ se caracterizează prin dreptul forței, iar nu prin forța dreptului, el a fost adeseori desemnat prin termenul de stat polițist.

lată de ce primele încercări de fundamentare teoretică a conceptului statului au fost între-prinse cu scopul de a oferi o alternativă la regimul feudal absolutist, aflat în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea pe diferite trepte de evoluție. Gândirea politică și socială occidentală, reprezentată de Locke, Montesquieu, Kcint, Hegel, iar în prima jumătate a secolului al XlX-lea, de Alexis de Tocqueville, J. St.Mill etc., a preluat și a transpus în alte condiții istorice, geografice și politice, concepte și practici folosite în antichitatea elenă și în practica constituțională britanică.

Fundamentarea noțiunii statului a fost susținută și de necesitatea de a se crea formele de ieșire a clasei noi pe atunci, burghezia, pe arena politică, socială și economică.

Statul modern își extinde activitatea, funcțiile, după cum individul își exercită activitatea, cuprinzând noi sfere de activitate. Ori, statul, fiind un regulator al activităților individuale, trebuie să cuprindă toate domeniile noi de activitate ale omului. Membrii societății, între timp, și-au revendicat drepturile acolo unde ele erau nesocotite de către stat. Statul a pierdut, încetul cu încetul, prerogativele de restângere a drepturilor individuale.

Astăzi vorbim de „Stat de drept” și afirmăm că statul trebuie să fie stat de drept, dar noi înțelegem această formulăîntr-un sens divers de cel kantinian, adică în sensul că Statul trebuie să lucreze pe temeiul dreptului și în forma dreptului, iar nu în sensul că el trebuie să-și propună ca unic scopdreptul. Statul poate și trebuie să cuprindă în sfera sa orice activitate, și trebuie să încurajeze binele peste tot, dar întotdeauna în forma dreptului, în așa fel încât fiecare act al său să se întemeieze pe lege, care e manifestarea voinței generale1.

În continuare, cercetătorul Giorgio del Vechio precizează că antiteza empiricăîntre individ și societate tocmai în stat își găsește acordul său rațional. Statul e supremul organ al dreptului, iar dreptul e o emanație a naturii umane. Statul deci e însuși omul privit sub specie juris.

Termenul stat al bunei stări s-a consacrat prin englezescul Welfare state — statul bunăstării,sintagmă prin care se înțelege că statul își asumă responsabilitatea politică pentru asigurarea necesităților economice și sociale de bază ale cetățenilor.

Juristul francez Jaques Chevallier susține că, încă de la constituirea conceptului statului , miezul acesteia constă în principiul după care organele statului nu pot acționa decât în virtutea unei abilitări juridice: utilizarea forței materiale trebuie să sebazeze pe o normă juridică; exercițiul puterii se transformă în competență, instituită și limitată prin drept.

Rădăcinile statului s-au format inițial în cadrul cutumei constituționale engleze, în care, legalitatea, și domnia legi erau principii fundamentale ale vieții sociale. Cutuma engleză obliga deopotrivă organismele și structurile de putere, cît și pe cetățeni, individual sau în grup. Statul nu mai presupune doar existența unei ordini juridice ierarhizate, ci și a unui ansamblu de dispozitive de garantare a drepturilor și libertăți-lor individuale: el tinde să dobândească un caracter substanțial, care îl apropie de concepția britanică Rule of Law.

Astfel analizând premisele istorice ale apariției statului, observăm că încă în germenii săi această concepție punea accentul pe respectarea legii deopotrivă de către puterile supreme și de către cetățenii de rând.

1.3. Premisele conceptului de stat

Conceptul statului s-a conturat printr-un îndelungat proces istoric de interferență a diferitelor teorii privind nu numai raporturile între stat și drept, dar și raporturile între putere de stat, societate și individ. Astfel, o problemă primordială a statulu a fost cea a limitării acțiunii statului în raporturile dintre stat și cetățean, în care ambii termeni sunt luați în considerație ca subiecte de drept. Un aspect al problemei relațiilor dintre cetățean și stat este cel al libertății, al limitării acțiunii statului la granița de la care începe libertatea cetățeanului, condiție necesară a exercitării de către acesta din urmă a drepturilor sale.

Norma de drept este regula de conduită generală, obligatorie și impersonală, stabilită sau sancționată de stat și asigurată de forță coercitivă a acestuia. Ca forme de existență a normelor de drept apar actele normative și de drept și alte izvoare de drept. Normele de drept se adresează tuturor oamenilor, cum este, de exemplu Constituția.

Așadar,normele de drept sunt regulile juridice care formează conținutul dreptului și se referă la comportarea, impusă tuturor membrilor societății. Ele sunt denumite juridice deoarece sunt formate sub acțiunea dreptului, spre deosebire de celelalte relații din societate: morale, politice, religioase, de proprietate etc.

Oamenii în societate intră în diverse relații de colaborare, de ajutorare, de comuniune. Dar pentru ca viața socială să prospere, relațiile dintre oameni trebuie să fie coordonate de reguli de conduită. Atunci când grupul social conștientizează necesitatea respectării acestor reguli și când, pe această bază, sunt sancționate de către stat, ele devin norme juridice.

George Burdeau arată că statul este o formă de putere, iar puterea nu este străină dreptului. Atunci când o comunitate socială a luat cunoștință de un scop care cimentează solidaritatea membrilor săi, atunci când a devenit suficient de coerentă pentru a desprinde din aspirații individuale reprezentarea unui mod de viață dezirabil pentru toți, ea are în vedere un anumit tip de organizare socială ca fiind susceptibil de a satisface exigențele sale. Acest tip de organizare socială exprimă ideea de drept, cu alte cuvinte o anumită organizare a raporturilor sociale din care izvorăsc reguli de conviețuire socială.

Statul este limitat prin drept,întrucît funcția guvernanților este de a pune în forme juridicediversele principii cuprinse în ideea de drept.

Statul, scrie Ihering, trebuie să fie legat prin drept. Numai în aceste condiții arbitrarul este înlocuit prin legalitate, prin siguranță, prin legitimitate. Statul sesupune dreptului, fiindcă a înțeles el însuși că este mai conform cu interesul general să procedeze potrivit legii.

Doctrina autolimitării statului este criticată pentru ineficacitate: dinamica naturală a oricărei puteri are ca unic sens abuzul; nici o putere nu se autolimitează, ci este limitată prin altă putere.

Încercările mai noi de a fundamenta limitarea statului prin drept, de a admite, deci, într-o formă sau alta statul — denumit adeseori stat legal sau stat constituțional — valorifică idei din doctrina lui L. Duguit, despre geneza dreptului, sau idei descinzând din teoria contractului social cu privire la originea contractuală a statului.

Postulatul fundamental al teoriei statului de drept este că statul poate fi legat prin drept, adică organele și funcționarii statului, statul însuși, pot fi limitați în acțiunea lor prin norme juridice, pe care nu le pot încălca fără să răspundă, adică fără să suporte sancțiunea ce se aplică oricărui subiect de drept atunci când încalcă legea. Se înțelege că, sub amenințarea pedepsei, statul, organele sale și funcționarii săi vor fi mai reținuți în decizia de a abuza de prerogativele lor, adică, de a încălca legea, opinează Nicolae Cochinescu.

1.4. Atributele și caracteristicile statului

Preocuparea pentru stabilirea conceptului statului prin atributele sale a demarat odată cu închegarea teoriei și ea continuă și azi. Primul imperativ, formulat încă de la început, este cel privind subordonarea statului față de drept, organizarea autorităților publice de așa natură, încât statutul lor juridic să fie foarte clar, strict determinat de lege,competența lor exercitându-se în limitele stabilite de drept.

Statul are o mulțime de concepții, dictate de raporturile și realitățile sociale, politice, economice, culturale și tradițiile din diferite țări. Doctrina juridică a statului se bazează pe tradiția engleză și americană, pe școala juridico-filozofică din Germania și pe teoria dreptului din Franța.

Așadar, formele statului diferă de la o țară la alta și de la o etapă de dezvoltare a societății date la altă etapă. Dar, totuși, caracteristicile concret-istorice și formele de manifestare ale statului de drept pot fi sintetizate în trei mari componente ale acestuia:

a) componenta politică;

b) componenta economică;

c) componenta socială.

Pe plan politic, statul de drept presupune și se manifestă prin:

a) instituționalizarea prin norme constituționale a principiului separației puterilor și funcționarea eficientă și controlată a acestuia, factorii de control fiind înseși structurile celor trei puteri, precum și partidele și organizațiile politice, sindicatele, ligile, presa, cetățenii;

b) exercitarea completă, de către fiecare putere, a prerogativelor;

c) crearea și aplicarea unui mecanism de sancționare a puterii care și-ar depăși prerogativele, încercând să-și subsumeze atribute ale altei puteri;

d) funcționarea corectă, legală a opoziției în Parlament și a celei guvernamentale;

e) stabilirea unui sistem electoral democratic, care să permită votul universal și egalitate de șanse partidelor aflate în competiție;

f) formarea guvernelor exclusiv ca rezultat al alegerilor electorale;

g) crearea unui mecanism prin care cetățenii să aibă acces, mijlocit sau direct, la informații privind modul de aplicare a programului guvernamental;

h) stabilirea duratei mandatului încredințat fiecăruia dintre membrii celor trei puteri;

i) crearea și aplicarea unui sistem juridic corelat cerințelor și realităților social-istorice existente în societate și asigurarea supremației legii.

Pe plan economic, statul de drept își propune în principal:

a) aplicarea corectă a mecanismelor de piață;

b) aplicarea proprietății personale;

c) stimularea întreprinzătorilor particulari și a inițiativei fiecărui individ.

Pe plan social, statul de drept presupune:

a) garantarea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești;

b) lichidarea privilegiilor sociale și instituirea unei reale egalități între toți indivizii;

c) asumarea de către stat a responsabilității față de cetățeni și ocrotirea de către acesta a drepturilor și intereselor lor legitime;

d) înfăptuirea principiului conform căruia în viața socială «este permis tot ceea ce nu este interzis expres de lege»;

e) elaborarea unei legislații penale și a procedurii penale, care să garanteze exercitarea principiului apărăriipersoanelor în toate fazele procesului penal și al prezumției de nevinovăție;

f) asigurarea respectării Constituției în activitatea de adoptare a actelor normative prin controlul constituționalității legilor;

g) sancționarea încălcării de către organele executive a drepturilor și intereselor persoanelor fizice și repunerea acestora în drepturile încălcate prin contenciosul administrativ;

h) garantarea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor instanțelor judecătorești nelegale sau netemeinice;

i) obligația constituțională a organelor de stat, precum și a tuturor cetățenilor, de respectare strictă a legilor în vigoare;

j) întărirea autorității organelor statului, îndeosebi a celor însărcinate să asigure și să apere stabilitatea și ordinea socială, drepturile și libertățile cetățenești.

La ora actuală conceptele statului le găsim în documentele de drept internațional: Carta de la Paris pentru o nouă Europa (1990);Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a CSC(1990) și, respectiv, Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (1950). De pildă, în Documentul Reuniunii de la Copenhaga din iunie 1990 se menționează expres că statul de drept nu înseamnă numai o legalitate formală, care asigură regularitatea și coerența în instaurarea și punerea în aplicare a ordinii democratice, ci o justiție bazată pe recunoașterea și deplina acceptare a valorii supreme a persoanei umane și garantată de instituțiile care oferă un cadru pentru exprimarea sa cea mai complexă.

Astfel Republica Moldova, prin declararea suveranității și independenței, a pășit pe o cale nouă, democratică. în cadrul unei societăți democratice, dreptul garanteazăexercitarea legilor statului tuturor persoanelor, tuturor claselor, toți fiind egali în fața legii.

Republica Moldova este o democrație tânără, cu o legislație adoptată în baza pluripartidismului. Drumul spre o democrație adevărată, spre un stat cu adevărat de drept, este foarte anevoios. Edificarea statului de drept nu este un moft al cuiva, nu este un tribut plătit modei, ci o necesitate vitală dintre cele mai stringente, determinată de condițiile noi de viață, de perioada de tranziție de la economia supracentralizată la o economie liberă de piață, de la o conducere autoritară, la o conducere bazată pe principii democratice.

La noi, deși în perioada anilor 2009-2013, la guvernare se află partidele democratice, proeuropene, fenomenul edificării statului de drept se realizează cu ritmuri lente. Astăzi constatăm că principiile statului , adevărate valori general-umane, și anume: pluralismul politic, democrația, justiția" independentă, libertatea, egalitatea, la care popoarele lumii au ajuns vărsându-și sângele, luptând pe baricade, în Republica Moldova sunt doar declarate în Constituție, există, din păcate, deocamdată, doar pe hârtie.

„În Moldova, democrația a fost doar declarată, dar nu s-a manifestat în deplină măsură, nu și-a demonstrat avantajele. Doar democrația este o formă de guvernare, care asigură fiecăruia nu numi dreptul și posibilitatea de a-și exprima opinia, dar și garanția că această opinie va fi auzită și luată în considerație. însă la noi democrația se află la un stadiu rudimentar și nu se poate opune haosului și anarhiei, radicalismului politic”.

Ori, scopul principal al procesului de democratizare inițiat în republica noastră este, totuși, construirea statului propriu-zis, formarea societății civile ca alternativă viabilă guvernării, care să nu ignoreze conștiința, demnitatea umană și alte valori umane perene.

După cum susține Cristian Ionescu,transpus la noile condiții de dezvoltare politică a statelor lumii, conceptul statului reprezintă în prezent forma de organizare statală, întemeiată pe principiul supremației legii, al separației celor trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească), pe asumarea de către stat a responsabilității față de drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, concretizată în consfințirea constituțională a drepturilor omului și în garantarea juridică a exercitării neîngrădite a acestora.

După același autor, caracteristicile statului sunt:

a) regimul constituțional,adică stabilirea în Constituție a principiilor fundamentale de organizare și exercitare a celor trei puteri. Cu alte cuvinte, sursa formală a puterii este Constituția care prevede, de asemenea, și cadrul de exercitare a acesteia. Orice depășire a cadrului respectiv are caracter neconstituțional;

b) legitimitatea populară (directă sau indirectă) a autorităților publice;

c) egalitatea tuturor persoanelor fizice și juridice în fața legii și a justiției;

d) neretroactivitatea legii;

e) legea să exprime cu adevărat voința suverană a poporului și să fie adoptată prin procedura consacrată în Constituție și de regulamentele Camerelor;

f) asigurarea supremației Constituției printr-un control politic (preventiv) sau jurisdicțional (sau prin îmbinarea celor două modalități), ca și asigurarea supremației legii față de actele normative ce i se subordonează;

g) instituționalizarea și funcționalitatea contenciosului administrativ;

h) dreptul la apărare bazat pe prezumția legală de nevinovăție, corelat cu independența și imparțialitatea justiției;

i) înfăptuirea reală a unei democrații autentice, pluraliste și, în cadrul acesteia, afirmarea pluralismului politic;

j) alegeri libere organizate la anumite intervale, prin vot universal, egal, direct și secret;

k) garantarea drepturilor și libertăților cetățenești consfințite în Constituție.

Statul este un stat al legalității. Noțiunea de legalitate presupune calitatea de a fi în conformitate cu legea. Principiul legalității cere autorităților administrative să se conformeze în actele lor regulilor de drept prestabilite, iar în cazul ignorării acestora li se pot cere reparații pentru pagubele provocate. Ori, în alți termeni, statul termeni, statul stat de legalitate. Fiecare cetățean, fiecare fiecare funcționar public, fiecare organism de guvernare în stat trebuie să se supună în activitatea lor prescripțiilor normelor dreptului.

Statul este un stat al respectării Constituției. Statul presupune, mai întâi, respectarea legilor conform Constituției. Toată activitatea desfășurată în stat trebuie să se supună legilor constituționale. Statul presupune o ordine normativă, în care regulile de drept se subordonează unele altora într-o anumită ierarhie: regulile emanând de la organele administrației se supun legilor, legile se supun Constituției.

Tot în sprijinul garanțiilor împotriva încălcării drepturilor omului de către autoritățile puterii apare necesitatea unei structurări a aparatului de stat în care autoritățile și instituțiile statului să exercite între ele un control reciproc și să împiedice încălcarea sferei de competență care le-a fost destinată, respectându-se, cu alte cuvinte, principiul separării puterilor în stat.

Într-un stat justiția este independentă. Personajul-cheie în statul dat este însuși judecătorul. El este chemat să decidă dacă autoritatea a acționat pe baza unui statut juridic și în limitele recunoscute de lege, precum și dacă persoanele fizice și morale și-au întemeiat activitatea lor pe drepturi subiective sau pe interese legitime protejate.

Din păcate, în statul nostru situația este de altă natură și anume, diametral opusă. Asupra acestui fapt au atras atenția în repetate rânduri populația,cît și forurile superioare, în special Curtea Constituțională, care a insistat asupra reformării sistemului judiciar actual, a puterii judiciare.

Dintre principiile statului am maimenționa și faptul că Legea trebuie să fie opera puterii, legiuitoare,ea,Legea,trebuie să fie generală și impersonală. Dar, din nou,spre nefericirea noastră, legile adoptate de Legislativ, nu de puține ori,poartă, un caracter personal, exprimă un interes de grup, un interes al liderului unui partid parlamentar. Dacă e să comparăm situația de la noi cu cea din Franța, vom vedea că acolo un parlamentar promovează foarte greu o lege, practic, aproape că nici nu poate face acest lucru, deoarece majoritatea legilor adoptate de Adunarea Națională a Franței parvin din partea Guvernului. Mecanismul de inițiere și adoptare a legilor în Franța are un deosebit discernământ față de legile care parvin din partea deputaților.

O caracteristica a procesului legislativ în stat este faptul că Legea trebuie să fie publicată. Despre faptul că au acționat legi care nu au fost publicate, deși aceasta este o încălcare flagrantă a principiilor Constituției Republicii Moldova (vezi art. 102), s-a vorbit și în cadrul unor dezbateri din forurile noastre superioare.

În domeniul adoptării legilor s-a creat o situație alarmantă. în anul 1999 din 114 acte normative, supuse controlului constituționalității, 53 au fost declarate neconstituționale.

Problema asigurării conformității actelor normative Constituției rămâne actuală în majoritatea țărilor ex-sovietice. OrI, după cum se știe, temelia oricărui stat o constituie legile bune și puterea înțeleaptă. Poporul, care se supune legilor, trebuie să aibă dreptul de a influența procesul de adoptare și modificare a acestora.

Capitolul 2. Statul și democrația

2.1 Geneza și conceptualizarea democrației

Analiza istorică a apariției și evoluției democrației se conține în difuziunea ideilor și principiilor democratice. Probabil, democrația fost inventată nu o dată și nu ori unde.

De esența democrației moderne ține respectarea drepturilor omului (egalitatea în fața legii, dreptul la opinie etc.), pluripartidismul, limitarea și separarea puterilor  în stat.

În antichitate, orașul-stat Atena a experimentat o formă de democrație directă, prin care toți cetățenii discutau periodic problemele cetății în agora și luau împreună decizii.

În ziua de astăzi, termenul este, de cele mai multe ori, folosit cu sensul de democrație liberală, dar există multe alte varietăți, iar metodele de a guverna pot diferi. Cu toate că termenul democrație este utilizat, de obicei, în contextul unui stat politic, principiile sale sunt aplicabile și altor organisme sau entități, cum ar fi universitățile, sindicatele, companiile publice sau organizațiile civice. Pe plan politic, democrația se definește ca regimul politic fundamentat pe principiul suveranității naționale (națiunea conduce statul prin reprezentanții săi aleși, pe principiul separării puterilor în stat și pe principiul egalității tuturor în fața legii. Democrația este inseparabilă de respectarea drepturilor omului și ale cetățeanului. Democrația modernă are la bază trei modele istorice din sec. XVII-XVIII (englez, american, francez).

Un element important al democrației este constituția. Acest document, votat de către popor prin referendum organizat în mod liber, reglementează drepturile și libertățile individului într-un stat și definește limitele puterii conducătorilor aflați în diferite funcții din stat și din guvern, definește politicile fundamentale și stabilește structura, datoria și puterea guvernului.

Pentru a exista un regim democratic este necesară existența unor valori de bază: libertatea, dreptatea și egalitatea în fața legii, transparență, toleranță, competiția dreaptă, egalitatea șanselor, egalitatea în drepturi. (principii scrise pe frontispiciul revoluției franceze din 1789).

Aceste valori ale societății democratice reprezintă ideile de bază ale unei anumite comunități. Pentru membrii comunității, acestea devin practici, tocmai prin comportamentul cetățenilor și al autorităților publice.

Orice stat democratic promoveză și garantează libertățile personale ale cetățenilor, în limitele stabilite de legea fiecărui stat.

Astfel, cetățenii trebuie să aibă dreptul la conduită și opinie proprie, să se bucure de securitatea domiciliului, a bunurilor pe care le posedă. Este necesar ca indivizii unui stat democratic să-și poată exprima liber punctul de vedere, să aibă libertatea de a-și alege conducătorii și de a decide în probleme de interes public.

Cu siguranță, aceste valori democratice nu se pot realiza cu ușurință în viața de zi cu zi. Aceasta, deoarece, ideile politice ale unor cetățeni pot intra în conflict cu ideile politice ale altora, anumiți indivizi ai societății democratice consideră că toate ideile ar trebui exprimate, iar cele valoroase dezbătute și puse în practică. Nu trebuie uitați acei cetățeni care consideră că există idei democratice ce incită la ura și violență, iar acestea nu ar trebui exprimate.

Caracteristicele unui regim democratic sunt următoarele:

– Statul trebuie să funcționeze pe baza unui ansamblu de reguli și proceduri. Acestea stabilesc cu exactitate care sunt persoanele care iau decizii de interes public și cum sunt adoptate aceste decizii;

– Este necesar garantarea participării unui număr cât mai mare de persoane, de organizații și instituții la luarea deciziilor în stat;

– Trebuie ca drepturile și libertățile oamenilor să fie protejate:libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la informație, dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, drepturile electorale.

De-a lungul timpului oamenii au luptat pentru libertate, dreptate și egalitatea în drepturi, aceste idealuri formând, în prezent, normele care reglementează viața într-o societate democratică.

Pentru ca libertatea să aibă un sens practic și să nu se transforme în dominația celui mai puternic asupra celui mai slab, este nevoie de legi care să oprească voința arbitrară. De aceea este necesară existența unui stat de drept, în care să domnească legea, pentru ca cetățenii să nu se afle la bunul plac al conducătorilor, iar libertatea să fie, astfel, protejată.

În mod cert, existența libertății nu presupune absența autorității, ci protejarea valorii de libertate trebuie să se bazeze pe autoritatea statului. Astfel, într-un stat democratic, oamenilor le sunt recunoscute și respectate drepturile. Cetățenii sunt egali în drepturi și în fața legii. Singura deosebire dintre oameni este aceea legată de capacități, educație, preferințe sau priceperi. O societate democrată, dreaptă trebuie să asigure tuturor cetățenilor ei șanse egale de reușită în viața, fără nici un fel de discriminare.

Se poate spune că democrația primitivă a fost reinventată dar deja la un nivel cu mult mai superior și complex.

Despre democrație, cu excepția puținelor și dispersatelor triburi de pe întreg teritoriul Italiei, unde s-a mai păstrat ca sistem politic, ea a fost uitată aproape pentru o mie de ani. Către anul 1100 e.n. democrația a început să apară în multe orașe din Italia de Nord. Aceasta avea loc în orașe-state relativ mici, și nu în regiuni sau state mari. Reprezentanții acelor pături sociale, care azi s-ar fi putut numi "clasă medie", oameni, care s-au îmbogățit în prima generație, comercianți și bancheri, meșteșugari înalt calificați uniți în ghilde și ateliere, soldați care se aflau sub conducerea castei de cavaleri, erau nu doar numeroși, în comparație cu elita conducătoare, dar și capabili spre o autoorganizare mai bună. În rezultat, în multe orașe acești oameni – popolo, cum ei singuri se numeau, au ajuns să obțină dreptul de participare în guvernarea cu societatea.

La studierea sistemelor sus enumerate se poate evidenția lipsa unor instituții de bază – parlamentul național, care constă din reprezentanți aleși și guverne locale alese de popor (adică organe ale autoadministrării locale), complet subordonate guvernării populare. Pentru prima dată un asemenea cumul de instituții politice au apărut în Anglia, Țările Scandinave, Olanda, Elveția și încă în câteva regiuni, din partea nordică a Mării Mediterane.

Reieșind din aceasta, la începutul sec. XVIII în Europa au apărut idei și proceduri politice, cărora le-a fost menit să devină elemente de bază ale instituțiilor și concepțiilor democratice de mai târziu. Sub influența condițiilor și mijloacelor favorabile într-un șir de regiuni europene – și anume în Scandinavia, Flandria, Olanda, Elveția, Anglia – logica egalității a condiționat apariția adunărilor populare, la care oamenii liberi puteau să ia parte la conducerea țării.

Aceste idei și proceduri politice apărute în Europa au creat acea bază favorabilă pentru începerea procesului de democratizare. Ori, democrația politică contemporană este sistemul de guvernare, în care puterea răspunde în fața cetățenilor pentru acțiunile sale în sfera socială, iar cetățenii realizează interesele sale prin concurență și prin intermediul reprezentanților săi aleși. Ca și oricare alt sistem, democrația depinde de deținătorii puterii – oameni, care joacă un rol special în conducere și dețin conform legii funcția de a emite ordine. Normele, ce determină modalitățile legitime de venire la putere și răspunderea guvernanților pentru deciziile lor, deosebesc sistemul democratic de cel nedemocratic.

Principiile democrației sunt abstracte și pot servi drept premise de apariție a diverselor instituții. Dar pentru dezvoltarea democrației e nevoie de urmarea unor norme procedurale concrete și respectarea drepturilor cetățenilor. Orice societate care contravine normelor legale – societate, ce nu se limitează cu asemenea norme, și nu respectă asemenea proceduri – nu poate fi recunoscută democratică. Astfel, R.Dahl propune următoarele principii, necesare pentru existența democrației politice contemporane:

1) Controlul asupra hotărârilor guvernului, constituția îl atribuie persoanelor oficial alese;

2) Practic toată populația matură are dreptul să aleagă oficiali de stat și să pretindă la funcții de stat;

3) Cetățenii au dreptul să-și expună părerile politice;

4) Cetățenii au dreptul să primească informație din surse alternative;

5) Cetățenii au dreptul să înființeze asociații și organizații independente, inclusiv partide politice și grupuri de interese.

Pentru majoritatea teoreticienilor la aceste principii și se limitează esența democrației, deși K.Shmitter mai propune încă două:

1) Aleșii poporului trebuie să dețină posibilitatea să realizeze atribuțiile, neexpunându-se contracarării, chiar și neformale, din partea oficialilor nealeși. Democrația se dovedește a fi în pericol, dacă militarii sau funcționarii de stat sau de întreprinderi au posibilitatea să acționeze independent de elita de stat aleasă și cu atât mai mult să acorde veto deciziilor aleșilor poporului;

2) Statul trebuie să fie suveran.

Astfel, democrația liberală posedă următoarele particularități:

1) Puterea reală aparține persoanelor alese și funcționarilor numiți de ei, dar nu actorilor interni (din partea militarilor) sau forțelor externe aflate înafara controlului de stat;

2) Puterea executivă este restrânsă constituțional, iar subordonarea ei este asigurată de alte instituții de stat oficiale (puterea judecătorească independentă, parlament);

3) În democrația liberală sunt determinate din timp rezultatele alegerilor, odată cu finisarea lor e mare rata de vot a opoziției și există posibilitate reală de perpetuare periodică a partidelor la putere, conform unuia din principiile constituționale, care presupune că orice grup social nu este lezat în dreptul de a crea partidul său și de a lua parte la procesul electoral;

4) Minorităților culturale, etnice, confesionale, precum și grupurilor majoritare discriminate nu le este interzis (conform legii sau în practică) să-și exprime propriile interese în procesul politic și să se folosească de limba și cultura sa;

5) Cu excepția partidelor și alegerilor periodice, sunt o mulțime de alte metode de exprimare și reprezentare a intereselor și valorilor cetățenilor. Aceste metode sunt exprimate, în particular, prin intermediul diverselor asociații autonome, mișcări și grupuri de interese, pe care cetățenii sunt liberi să le creeze și sunt în drept să fie parte din ele;

6)Suplimentar asociațiilor și pluralismului, există surse alternative de informație, la care cetățenii au acces nelimitat;

7)Indivizii dețin libertăți generale, inclusiv libertatea convingerilor, a părerilor, discuțiilor, a cuvântului, a publicării, a adunărilor, demonstrațiilor și depunerii petițiilor;

8) Toți cetățenii din punct de vedere politic sunt egali, iar libertățile personale și de grup sunt efectiv protejate de puterea judecătorească independentă, a cărei decizii sunt recunoscute și se realizează în practică de alte centre ale puterii;

9) Puterea legii îi protejează pe cetățeni de la arest, urmărire, teroare și amestec nemotivat în viața privată.

Înțelesul democrației ca guvernare a poporului presupune existența categoriilor reieșind din idealurile, valorile umanității. Abordarea normativă a democrației își are punctul său forte și slab. Cel forte constă în conținutul său valoric și capacitatea de a atrage oamenii la acțiuni practice în realizarea idealului democratic.

Astfel întreaga experiență istorică demonstrează că pentru asigurarea viabilității sistemului politic “democrația, conducătorii, deținătorii puterii politice, indiferent de apartenența lor de grup social, trebuie să reprezinte voința majorității poporului”.

Dezvoltarea istorică din perspectiva democrației moderne s-a concretizat în promovarea unui nou sistem de valori și norme prin afirmarea libertății omului și conștiinței naționale pe plan juridic, politic, cultural și moral. Ca rezultat, democrația modernă și contemporană conexează și integrează libertatea și egalitatea ca valori politice și juridice ce asigură participarea oamenilor în sfera socialului. Specific societății moderne este faptul că „rațiunea umană tinde pentru prima dată în istoria omenirii să se concretizeze în rațiune a intregii societăți în stat politic, devinind astfel rațiune socială sau raționalitate”.

Principiile fundamentale ale democrației se referă deopotrivă și la garantarea libertății de opțiune, a exprimării libere a votului și a limitării în timp a puterii reprezentanților aleși de majoritate în instituțiile puterii politice.

Un guvernamânt democratic exprimă faptul că cetățenii au influență asupra decizilor legate de guvernare. Totodată, una dintre condițiile de funcționare a democrației o constituie libertatea circulației și obținerii informațiilor, precum și libertatea schimbului de opinii – garanție a bunei funcționalități a întregului sistem democratic.

Democrația este autentică în cazul cînd adaptează funcționalitatea mecanismelor sale la coordonatele societății moderne. În această perspectivă cadrul instituțional-juridic al democrației: instituirea statului,adoptarea Constituției, separarea puterilor în stat,delimitarea clară a sferei atribuțiilor parlamentului, guvernului și a puterii judecătorești,crearea consiliilor de administrare și ca organisme de conducere și decizie în unități economice social-administrative.

Principiul de bază al democrației politice – participarea la putere a tuturor claselor și categoriilor sociale – se dovedește în practică contradictoriu, în fapt democrația politică pe fondul multipartidismului își diminuează pregnant caracterul de clasă nemijlocit, iar fizionomia nouă pe care o dobîndește reflectă competiția acerbă, lupta dintre partide pentru cucerirea puterii, menținerea sau extinderea acesteia.

Concomitent, democrația este de neconceput fără executarea strictă a legilor adoptate de către putere. Puterea democratică la etapa actuală a dezvoltării istorice e imposibilă fără ca societatea nu numai să cunoască regulile și normele vieții democratice, dar și să le accepte tot atât de firesc și în mod obligatoriu.

În condițiile contemporane noțiunea de “democrație” este indisolubil legată de cea de pluralism.

Actualul proces democratic din Republica Moldova decurge lent, este complicat, contradictoriu, însă își asimilează noi și noi componente ale adevăratei suveranități a poporului. Garanția lui sînt măsurile consecvente pentru crearea unui stat. Treptat, cu toate excesele, se constituie o ordine juridică, un început bun fiind pus în sfera legislației. Au fost adoptate și au început să acționeze, deși nu întotdeauna uniform, legile cu privire la libertatea conștiinței, proprietate, presă, partidele politice și organizațiile sociale.

Democrația se asigură prin executarea riguroasă și necondiționată a legilor de către toate organele de stat, de către toți cetățenii, prin înalta responsabilitate reciprocă a statului în fața cetățenilor și a cetățenilor în fața statului,prin asigurarea stabilității drepturilor și libertăților persoanei, garantarea și protejarea lor de violența puterii și persoanelor oficiale.

Regimul democratic al unui stat poate fi determinat și de trecutul politic al țării respective și de cultura sa politică.

2.2.Statul între democrație și autoritate

Consider că una din condițiile unui stat de drept este la nivel global realizarea stării de echilibru și de convergență între puterea politică a statului și puterea socială.
La noi mentalitatea comună este că statul de drept reprezintă justiția și lupta anticorupție. Într-o comunitate de hingheri sau în orice caz închisă, totul funcționează după un cod, după niște gesturi însușite ritualic care să conducă la executarea misiunii asumate de liderii grupului. Tot așa și cu acest clișeu generalist care pune semnul egalității între statul de drept și justiție.
Statul de drept înseamnă în primul rând promovarea drepturilor și libertăților cetățenești, asigurarea accesului la educație, resurse și informații de interes public, înseamnă de asemenea combaterea sărăciei, a insecurității sociale, adică lucruri care implică justiția. Justiția socială este o componentă a justiției juridice, deci și a statului de drept. Fiindcă toate problemele societății : nivelul de trai scăzut, șomajul, dependența economică, lipsa medicamentelor, exodul creierelor, excluziunea socială au drept cauză corupția sistemică, a sistemului care a creat un mecanism legislativ de filtrare a legilor care permit fărădelegea, care legiferează ceea ce din punct de vedere moral este condamnabil.
Odată ce ierarhia statului este răsturnată. Autoritatea ca exercițiu al puterii devine un simulacru. Societatea de drept ca societate meritocratică, produce intelighenția socială, organizând inteligențele pe scara Ierarhiei sociale, iar intelighenția socială dă naștere Elitei, care la rândul ei formează ierarhia statului, singura care asigură unitatea între vârful societății naționale și baza ei.
Ei bine societatea a produs un model cultural de politică potrivit nivelului ei de trai, adică primitiv, cu un mare complex de inferioritate față de elementul străin și un mare complex de superioritate la nivelul elitei intelectuale, fapt exprimat.
Suntem un popor dependent și tocmai de aceea oscilăm între o democrație globalistă de tip plutocratic, importată din exterior, și manifestări de restaurare a autorității paternaliste a statului, folosind pervers toate mijloacele și instituțiile democrației, inclusiv opinia publică pentru a obține un rezultat punitiv asupra ,,dușmanilor de clasă”. De fapt cine sunt ,,dușmanii de clasă”? Toți cei care promovează ,,politica” extraparlamentară adică își permit să critice, ceea ce poporul manipulat, îndoctrinat, pauperizat nu o face, fiindcă nu are drepturi și conștiință politică superioare condiției sale de existență.
Revenind putem spune că egalitatea de șanse, libertatea socială, economică și creatoare, siguranța materială, armonia intereselor și scopurilor membrilor societății reprezintă tot atâtea căi de realizare a statului de drept. Statul de drept trebuie să fie în viziunea noastră plenitudinea democrației politice cu finalitate socială. Ea capătă autoritate determinând organizarea activității și vieții comunităților umane pe fondul unei libertăți dirijate rațional și moral.
Democrația reală într-un stat de drept se bazează pe valoarea morală și meritocratică a libertății umane creatoare, pe modelarea și reglementarea vieții societății, pornind de la respectarea și aplicarea normelor juridice, sociale și etice, a legii și Constituției statului. Din păcate, s-a dovedit că democrația dirijată ca și anarhia organizată sunt piedici în reformarea reală a societății. O astfel de democrație aplicată de sus în jos nu este funcțională și nu duce la progres real, la dezvoltare umană și materială durabilă, la echilibru social.
Experiența istorică arată că între democrație și dezvoltare este o relație asimetrică. Nu democrația este o condiție a dezvoltării, ci dezvoltarea o condiție a democrației.

Democrația nu exclude o guvernare forte, autoritară, bazată însă pe valori morale, pe instituții puternice și competente, pe sistemul de legi corelat cu drepturile sociale și cu sistemul de educație. Totodată e nevoie de vectori informaționali convergenți care să mențină coeziunea socială pentru respectarea legilor drepte în vederea realizării comunității democratice de interese.
Dezvoltarea este o condiție a statului a oricărei democrații cu adevărat meritocratice cu autoritate legitimă având la bază managementul participativ.
Un guvern puternic și autoritar este cel care are la bază o democrație solidă, putere socială și un grad de conformitate al cetățenilor față de lege și instituții. Din păcate multe legi au fost dictate de oligarhia financiară pentru a alimenta egoismele locale și plutocrațiile globale, fiind dictate nu de democrație, ca putere suverană a poporului, ci de xenocrație. De asemenea, foarte important într-o democrație reală este modul de conștientizare de către individul uman a obligației de loialitate față de comunitate, față de societate. Fiindcă statul de este produsul societății de drept, nu invers. În acest sens abuzul de democrație într-o societate deschisă poate fi uneori mai periculos de cât abuzul de autoritate într-o societate închisă, indiferent din ce parte vine.Într un stat de drept unde se probează eficiența democrației participative reale, libertatea socială trebuie să fie o continuitate a libertății individuale, realizându-se astfel starea de concordie, de dreptate și justiție, expresie a egalității în diferență și în interiorul Ierarhiei. La fel cum statul trebuie să fie responsabil de cerințele societății, tot așa și societatea trebuie să fie conștientă de cerințele și interesele individului.Autoritatea fără participare, fără implicarea individului în angajarea normelor comportamentului civic și a misiunii bine definite a comunității nu poate fi realizată în condițiile căderii în desuetitudine a valorilor sociale și a compromiterii factorului decizional de putere. Dar conformitatea trebuie însoțită numai de participare, pentru a schimba un sistem de putere și organizare social-politic corupt, imoral, degradat. Și asta deoarece cetățeanul nu se poate supune unor legi strâmbe, nedrepte. Gradul de autoritate este atins dacă se realizează în stat și societate a stării de meritocrație și de personalism – comunitar. Avem nevoie de oameni politici credibili, competenți, cu vocație morală și socială. De aceea un rol revine societății civile și a forțelor reformatoare, de dezvoltare ce pot consolida democrația și autoritatea. Dar numai o societate autonomă și cu conștiința propriilor valori poate suporta sisteme democratice, fiindcă sistemele democratice din istoria lumii, care s-au dovedit eficiente au avut în spate o puternică cultură și civilizație socială. Deci nu numai cultură, ca la noi, și nu numai civilizație, ca în Occident.
Apreciez în mod critic că autonomia nu înseamnă anarhie. Dacă anarhia înseamnă negarea legii și a progresului, autonomia socială înseamnă crearea legii proprii pe care și-o dă o societate care-și cunoaște și își dezvoltă resursele de putere. În acest context suntem pentru concilierea dintre aristocrație în direcția educării membrilor societății și democrație în direcția perfecționării justiției.
Consider că în era cunoașterii guvernământul este un eșec la nivel ideologic și administrativ dacă nu are drept prioritate educația, dar nu să o subordoneze.
Opinez că o clasă politică trebuie să fie peste condiția unei societăți de supraviețuire, nu prin stare materială proprie, ci prin reforma, educarea și ridicarea standardului de viață a membrilor acelei societăți. O elită nu se probează prin titluri sau bunuri ci prin impactul istoric și social al proiectelor promovate. Astfel este o elită meritocratică. Educația și Justiția trebuie să stea la baza puterii, a statului și nu invers. Binele social se împlinește prin cultivarea valorii și virtuții mai mult decât prin formarea legilor și a instituțiilor. Considerăm că legiferarea valorilor este absolut necesară pentru continuitatea democrației, a justiției sociale și statului de drept fiind un mijloc de verificare a politicilor statului, a întreprinderilor individuale și colective.
În concluzie democrația nu exclude autoritatea. Nici democrația nu trebuie să degenereze în anarhie sau haos organizațional și nici autoritatea în despotism sau arbitrariu. Pentru ca autoritatea, în general, să fie eficientă instituțiile nu trebuie ocolite, ci ,,trăite” și practicate, ori tocmai pentru asta a fost creată regula meritului, fiindcă altfel, în absența pârghiilor civile instituțiile devin structuri birocratice amorfe, de tip clientelar sau instrumente ale reprimării și mușamalizării.

Etapele ce trebuie urmate în tranziția de la autoritarism la democratic sunt:

extinderea drepturilor individuale și ale grupurilor; inaugurarea unui proces electoral care creează premisa că elitele conducătoare vor fi mai atente la cerințele populației, care înseamnă totodată și sfîrșitul deținerii monopolului puterii.

2.3.Rolul instituțiilor democratice în stat

Democrația se dovedește trainică numai dacă oamenii au încredere în instituțiile statului, dacă acestea se află în serviciul cetățeaului și îl protejează de abuzuri. Climatul social și prestigiul instituțiilor democratice sunt influențate decisiv de modul în care este realizată siguranța cetățeanului, de felul în care este administrată justiția.

Nu este însă suficient de a proclama atașamentul față de valorile umane, de a le declara în calitate de obiective majore în edificarea noii societăți democratice. Este important de a susține aceste declarații prin fapte, prin crearea unui mediu instituțional și legal, instituirea unor mecanisme adecvate și eficiente de realizare a acestora.

Realitatea ne demonstrează, că actual ideia drepturilor omului se bucură de o popularitate considerabilă în întreaga lume.

Într-o societate modernă este nevoie de instituții moderne și bine puse la punct, care să vină atît în întîmpinarea cetățenilor, rezolvîndu-le problemele cu care se confruntă, cît și în spijinul celor ce se află în funcții, pentru a le ușura misiunea și a simplifica mecanismul prin prisma căruia asigură protecția drepturilor omului.

Acest lucru diferă de la stat la stat și este influențat de natura juridică a instituției respective. Cu alte cuvinte, aceasta depinde în mare măsură de statutul juridic ce le este acordat, care se concretizează prin atribuțiile ce le revin, felul organizării, competențele și modalitățile de acțiune, actele și faptele care pot fi supuse examinării, autoritățile publice a căror activitate o pot controla etc.

Eficiența acestei instituții, în majoritatea statelor lumii în care funcționează a depins nu numai de sistemul existent acolo ci, în mare măsură, de calitățile persoanei care a fost desemnată să ocupe funcția respectivă de autoritatea și maniera de lucru a acesteia, de aprecierea și sprijinul opiniei statului și, nu în ultimul rînd, de receptivitatea autorităților publice.

Toate aceste prerogative dau imagine unei instituții, care se instituie într-o garanție proprie statului și care, la rîndul său, se adaugă altora cum ar fi contenciosul administrativ sau cel constituțional, avînd aceleași scopuri de a asigura cetățeanul împotriva abuzurilor statului și de a-l restabili în dreptul său atunci cînd a fost lipsit de drepturile garantate de prevederile legale și constituționale.

Instituțiile naționale specializate în protecția drepturilor omului au fost create în contextul în care, numeroase țări au recunoscut că instituțiile naționale de protecție juridică a cetățenilor și de control a autorităților administrației publice nu mai erau în măsură să rezolve conflictele ce apăreau între aceștia.

De la proclamarea independenței, în Republica Moldova, s-au ivit premisele necesare pentru transformarea societății noastre într-o societate democratică, organizată pe principiile unui stat democratic și de drept. De asemenea, prin aderarea, ratificarea la tratatele internaționale din domeniul drepturilor omului a fost pus fundamentul unui nou sistem juridic și social politic, în care următorii ani s-a dezvoltat impresionant.

Constituția Republicii Moldova, consacră un întreg titlu consimțirii drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale omului, relevînd astfel importanța primordială a instituțiilor respective în viața societății noastre și a statului nostru în genere. Doar prin asigurarea reală, echitabilă și durabilă a respectării drepturilor poate fi creat un sistem constituțional și trainic.

Drepturile și libertățile enunțate în constituția republicii Moldova reproduc în mare parte drepturile proclamate în legislația internațională, care nu pot fi realizate de cît dacă se creează condiții, care permit fiecăruia să se bucure de drepturile sale.

Drepturile fundamentale sunt cuprinse în instituții concrete și sunt garantate prin acțiuni practice și procedee juridice eficiente. În acest context, apare problema garanțiilor drepturilor fundamentale, ceea ce presupune, printre altele, sancționarea încălcării acestor drepturi.

Sancțiunile ce operează în acest scop pot fi grupate după subiectul de la care emană. Astfel, pentru cazurile în care autoritatea legiuitoare nesocotește normele constituționale, este instituită o garanție, ce se manifestă prin posibilitatea controlului constituționalității legii de către Curtea Constituțională – în statul nostru și în alte organe – în alte state.

În încheiere putem afirma că problemele referitoare la asigurarea și apărarea drepturilor omului în diferite state ale lumii sunt aceleași,doar că oamenii și modalitățile de abordare ale lor sunt diferite.La ora actuală,democrația este încă fragilă,fără o mentalitate modernă formată,iar în lipsa unor norme riguroase care să asigure drepturile politice,sociale,economice și culturale-este necesară consolidarea grupurilor și instituțiilor sociale,edificarea întregii societăți civile.

De asemenea, este necesară o colaborare amplă a tuturor instituțiilor și organizațiilor implicate în procesul de democratizare a societății și de asigurare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fapt, care ar simplifica trecerea pe anevoioasele căi ale tranziției.

Conceptul drepturilor omului, care a preluat tot ceea ce a fost mai înaintat în concepțiile despre om, constituie o treaptă superioară în evoluția gîndirii sociale politice.

Preocuparea comunității internaționale în toată perioada care a trecut de la cel de-al doilea război mondial, de a adopta documentele clare, angajate, corespunzătoare prin care drepturile omului să fie definite și limpede enunțate, a dat curs de fapt necesităților istorice de a impune demnitatea omului ca supremă valoare pe care trebuie să se clădească întreaga societate internațională, relațiile dintre state și popoare, scimbările materiale și spirituale în toată complexitatea lor.

Documentele internaționale au atras atenția asupra ceea ce este într-adevăr esențial și relevant pentru protecția drepturilor omului, au pus în evidență necesitatea imperioasă a respectării drepturilor omului pentru triumful democrației.

Apariția conceptului statului asupra drepturilor omului reprezintă consecința firescă a evoluției marilor idei umaniste, a audienței tot mai largi pe care au căpătat-o pe parcursul istoriei noțiunile de libertate și egalitate a oamenilor, noțiuni care și-au făcut drum în contrast cu toate acele teorii care caută să fundamenteze sclavajul, existența oricăror discriminări în favoarea anumitor etnii sau clase sociale.

Pe măsură ce societatea a evoluat și în viața statelor au apărut probleme noi, și concepțiile cu privire la drepturile omului au suferit importante corective.

Au apărut teorii care au căutat să legitimeze prerogativa statului de a interveni pentru apărarea drepturilor și libertăților, de a lua măsuri pentru apărarea drepturilor acestora în baza unei prezumții că statul acționează ca exponent și reprezentat al întregii societăți.

Indiferent de bunurile intenții ale teoriilor care au susținut dreptul statului de a prelua anumite problematici privind drepturilor omului, de a apărea prin mijloacele adecvate interesele acelor categorii sociale mai dezavantajoase, este de subliniat că astfel de teorii au sfărșit prin a deveni, în final, suportul unor concepții totalitare. Ele au anihilat practic drepturile și libertățile indivizilor sub pretextul apărării lor de către stat, care, folosind o uriașă mașină represivă – în loc să apere drepturile omului – a intrat în final într-o contradicție flagrantă cu aceste drepturi, cu instituțiile menite să asigure respectarea lor, fapt ce a determinat cunoscutele revoluții cu caracter antitotalitar din țările Europei de est. Aceste revoluții au repus în activitate trecerea la regîndirea sistemului drepturilor omului prin prisma unor reale garanții acordate individului, care să asigure respectarea fermă a drepturilor sale, împiedicarea oricăror acțiuni prin care prerogativele și aspirațiile fundamentale ar fi fost știrbite.

În cazul drepturilor omului nu este vorba numai de invocarea unor principii de valoare politico-juridică indiscutabilă, ci și de recunoașterea unei situații reale obiective. Indivizii pot beneficia de drepturi și libertăți pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparțin și care, în virtutea suveranității lor , asigură totodată căile concrete de realizare a drepturilor și libertăților respective. Fără înscrierea drepturilor omului în normele constituțională și fără adoptarea măsurilor necesare pentru garantarea lor de către fiecare stat, drepturile și libertățile cetățenești sunt lipsite de orice eficiență.

Transformările de fără precedent în viața social politică, dezvoltarea largă a democrației, mutațiile esențiale în conștiința cetățenilor conduc în mod dialectic și la perfecționarea legislației în concordanță cu prefacerile ce au avut loc, impune eleborarea unor noi norme juridice și principii de drept care să exprime în mod corespunzător schimbărilor produse în societate, să consacre în formă legal noile realități sociale și politice, pentru a crea un cadru superior de asigurare a legalității, de respectare a ordinii de drept, a normelor de convețuire socială, a protecției drepturilor, și libertăților lor.

Considerînd că exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului garantate de Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Constituția Republicii Moldova și consacrate în alte instrumente naționale sau internaționale impune necesitatea existenței unei societăți pașnice care dispune de ordine și securitate publică.

Sistemul european de protecție a dreptului omului, precum și statul va fi edificat și întărit dacă va dispune de reguli deontologice.

Cum s-a menționat mai sus statul și Drepturile fundamentale sînt referințele de bază a instituțiilor statului.

Dezvoltarea drepturilor omului a fost analizată în perspectiva istorică parcurgînd diferite etape. În fiecare din aceste etape drepturile omului au fost consolidate în legislațiile statelor în diferite grupe.

Conform Constituției Republicii Moldova, fiecare cetățean are drepturi, libertăți, cît și îndatorii fundamentale care trebuie respectate.

În temeiul convențiilor internaționale încheiate între state pe bază de reciprocitate în materia statutului juridic. Această formă presupune în principiu, aceleași drepturi, ca drepturile sociale, economice, culturale și civile.

În concluzie am putea menționa următoarele : garantarea drepturilor și intereselor nu presupune numai înscrierea lor se asigură prin forța de constrîngere a statului; o altă garanție importantă reprezintă regimul constituțional, fundamentat prin obligația strictă de a respecta Constituția și actele normative, respectarea principiilor dreptului național și internațional; în asigurarea respectării drepturilor și intereselor străinilor contribuie organele statului, organizațiile nonguvernamentale, precum și mecanismele internaționale.

2.4.Statul și puterea discreționară a judecătorului

În toate dezbateriile științifice contemporane prin trăsăturile definitorii ale statului sunt nominalizate separația puterilor în stat și asigurarea drepturilor și libertăților omului. Ambele aceste trăsături sunt strîns legate de exercitarea justiției, căreia astăzi ii revine un rol fundamental în realizarea statului. În deplină concordanță cu ideia autorilor francezi, a lui Montesquieu s-a făcut pe principiul separației puterilor în stat și nu un principiu al garantării drepturilor prin judecător.

Este citat de orice manual de teorie generală a statului și dreptului faptul că în sistemul de drept rolul principal printre izvoarele dreptului îl ocupă actul normativ. Jurisprudența, practica judiciară, și precedentul nu sunt recunoscute ca izvor de drept. Reprezentanții acestui punct de vedere trebuie totuși constatat că rolul judecătorului nu mai poate fi neglijat în condițiile actuale ale epocii de tranziție spre statul de drept. Deși s-a rectualizat problema relativ recent, s-a exprimat opinia că recunoașterea precedentului judiciar ca izvor de drept ar fi un pas înapoi de la principiul supremației legii. Apar numeroase dificultăți în realizarea dreptului. Este necesar să se întărească legătura dintre știința juridică și practica de aplicare și interpretare a dreptului asupra statului. Activitatea de interpretare a dreptului de către judecător este aceea care asigură nu numai corelația dreptului cu statul nou, și evoluția sistemului juridic, dreptul poate progresa prin interpretare. Nu se poate crea un stat fără un oarecare grad de discreționaritate al judecătorului, care asigură deciziei judecătorești individualitate și flexibilitate, astfel puterea judecătorului va trebui să se înscrie în dezvoltarea treptată și organică a conceptului statului. Desprinderea rolului judecătorului de capacitatea creatoare cu sens de actualizarea, valorează aservirea lui unui text de lege, care nu poate reproduce o realitate socială a statului, ci o societate în permanentă evoluție.

Rolul judecătorului este evident și de o notorietate publică pentru rolul creator de drept, în care practica judiciară, prin sistemul precedentelor, este un izvor de drept. Această opinie este propusă de autori din alte țări, care resping rolul absolut obligațional al precedentelor cu restricții ulterioare.

În această situație legiuitorul va dori să dobîndească un nou sens cu noi cerințe, dar față de care se va cere o limită. Această interpretare poate amesteca perfect considerații ce țin de rațiunea legii și cu obiectivele urmărite într-un sistem de drept bine determinat și în același timp real societății.

Legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul, ci doar față de nevoile societății care este în curs de dezvoltare, pe de altă parte este cunoscut faptul că legiuitorul lasă uneori, în mod intenționat,lacune în reglementarea sistemului judecătoresc. Necesitatea interpretării denotă un anumit grad de discreționaritate a judecătorului.

De un mare ajutor poate fi practica de interpretare a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care au prins contur un șir de dispoziții suple Convenției Europene. Problemele de interpretare a legislației interne a statului – ca membru a Consiliului Europei sunt de compentența instanțelor judecătorești naționale, controlînd dacă nu s-a încălcat Convenția. Un proces echitabil presupune dreptul de ați prezenta cauza, de a fi ascultat și a lua parte pe picior de egalitate cu ceilalți implicați în proces, să exsiste egalitatea față de stat și invers.

Problematica puterii judecătorului pune în discuției și alte multe probleme cum ar fi moralitatea și personalitatea judecătorului precum calificarea, valorilor pe care le împărtășește.

3.Garanții interne privind realizarea statului

3.1.Garanții interne privind realizarea statului

Cetățeanul nu există decât in cadrul statului care-i apără drepturile, regimurile autocratice neavînd decît supuși. Nu este suficient ca cetățeanul să se supună interdicțiilor, să nu trișeze, ci i se cere să joace un rol pozitiv. Statul nu permite doar o libertate participativă, ci o face aproape obligatorie. El caută să evite violența prin consimțământ și încredere în drept.

Statul caută legitimarea puterii bazate pe respectarea și garantarea drepturilor omului. Protecția juridică a drepturilor omului are o natură juridică internă și internațională și contribuie la cristalizarea societății civile, la trecerea de la principiul majorității la principiul ocrotirii individului și a minorității la consolidarea statului. începutul celui de-al treilea mileniu ne face martorii unei dinamici spectaculoase a relațiilor sociale interne și internaționale. Trăim într-o lume a marilor prefaceri care ne prezintă atît aspectele ei pozitive, cît și pe cele negative. Individul ca și statul este obligat să participe activ la aceste transformări în scopul realizării unei adaptări corespunzătoare evoluției firești a societății. Legea și juriștii sunt printre aceia care își pot aduce contribuția, benefic, la realizarea unei armonii între finalitatea normelor juridice și dezvoltarea societății, gândirii culturii și civilizației.

Funcțiile statului în societățile democratice au căpătat noi valențe, acordîndu-se atenție sporită celei sociale care contribuie la dezvoltarea în ansamblul său a societății, dar în egală măsură contribuie la satisfacerea nevoilor individului.

Constituirea sau cristalizarea statului în țările din centrul și estul Europei, adoptarea unor noi constituții în urma evenimentelor radicale din 1989, precum și adoptarea unor acte juridice internaționale de către state și organizații internaționale reflectă preocuparea și dorința statelor, popoarelor și indivizilor de a participa activ la transformările care marchează viața în mod direct sau indirect, prin intermediul reprezentanților abilitați de lege să acționeze pe plan intern sau internațional.

Preocupările comunității internaționale in ansamblul său și ale fiecărui stat in parte au in centrul atenției omul și rezolvarea tuturor problemelor sale pe cale pașnică.

Cu toate acestea, violența, este prezentă atât ca formă de intolerantă cît și ca

modalitate externă de rezolvare sau influențare a complexelor probleme cu care se confruntă statele din comunitatea internațională la ora asta.

În cadrul acțiunilor de nivel european pentru promovarea democrației și a statului se numără și adoptarea unor convenții europene care prevăd, promovează protejează și garantează drepturile omului, adică drepturile și libertățile fundamentale cetățenești. Un rol deosebit ii ocupă CEDO(Convenția Europeană a Drepturilor Omului), care este un tratat internațional al drepturilor omului, un act juridic internațional care conține obligații juridice pozitive, alături de angajamente internaționale asumate de statele părți.

Convenția are o natură juridică de drept pozitiv și din acest punct de vedere, mecanismul internațional de protecție a drepturilor omului are aceeași natură juridică cu garanțiile conferite protecției drepturilor fundamentale cetățenești de către Constituție, ca act juridic fundamental sau ca ansamblu de dispoziții fundamentale proprii dreptului pozitiv.

Consecința esențială a naturii juridice pozitive a dispozițiilor interne și
internaționale constă in existența unui sistem de garanții legale interne și internaționale cu caracter politic și juridic.

Caracterul juridic al sistemului de garanții interne și internaționale constă în existența unor dispoziții constituționale sau ale CEDO de drept material, alături de cele procedurale care asigură protecția drepturilor și libertăților cetățenești.

Între garanțiile prevăzute de Constituție se regăsesc trei categorii :

1. reglementarea drepturilor și libertăților fundamentale în cuprinsul Constituției, ca norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constituie o măsură de protecție a individului in raporturile sale cu autoritățile publice, cu statul.

2. controlul constituționalității legilor.

3. dispoziția expresă a legii care creează în sistemul juridic un mecanism original de protecție specială a drepturilor omului prin:

asumarea obligației de a crea compatibilitatea sistemului juridic cu cel european în domeniul drepturilor omului prin aplicarea directă a normelor CEDO și a celorlalte tratate ale drepturilor omului la care Republica Moldova este parte precum și prin aplicarea prioritară a normelor internaționale ale drepturilor omului în cazul conflictului de legi cu normele interne.

interzicerea revizuirii dispozițiilor constituționale dacă aceasta are ca scop suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestor.

3.2.Garanții externe privind realizarea statului

După anul 1989, în fostele state socialiste s-au produs schimbări constituționale fundamentale. Practic sistemele constituționale marxiste au fost înlăturate, statele respective au revenit la tradițiile lor constituționale anterioare instaurării regimurilor totalitare comuniste. Totodată în aceste state a fost declanșată o vastă acțiune politică și legislativă de aliniere a acestora la marile principii democratice și liberale înscrise in constituțiile occidentale și în general la practica constituțională vest-europeană a statului, care și-a întemeiat organizarea socială pe respectul legii. Este important de subliniat că în concepția politică occidentală, caracterul obligatoriu al legii se referă deopotrivă la individ cît și la autoritățile publice, inclusiv la stat. Așadar statul, autoritățile publice (guvernanții), funcționarii publici sunt obligați să respecte legea ca orice cetățean. Privite din perspectiva principiului legalității raporturilor între stat și lege sunt exprimate cît mai sugestiv prin doctrina statului.

Caracteristicile statului enunțate în articolul 1 al Constituției pun in lumină maimulte idei: suveranitatea și independența țării, unitatea și indivizibilitatea statului, caracterul de stat național, forma republicană de guvernământ, separația și echilibrul puterilor, trăsăturile statului ca fiind un stat suveran și independent, unitar și indivizibil, promovarea drepturilor omului, pluralismul politic, etc. Constituția RM din 1994 a consacrat ideea statuluitocmai ca reacție împotriva prezenței statului totalitar. S-a dorit să se sublinieze în mod special faptul că în viitor, în Republica Moldova întreaga activitate de stat va fi subordonată dreptului, legilor, nefiind permise nici un fel de îndepărtări, de la principiile acestora. În condițiile statului valorile democrației apar pentru prima dată ca fiind niște simple enunțuri declarative, ci autentice valori, garantate prin mecanismul apărării legii. Respectul drepturilor cetățenilor și pluralismul politic devin consecințe firești ale reașezării întregii vieți politice pe baza principiilor dreptului.

În opinia noastră considerăm că pentru țările din Europa Centrală și de Est, dispariția barierelor ideologice le-a permis accesul la o nouă cultură politică și la o altă viziune asupra viitorului, stimulîndu-se dorința de a deveni parte a instituțiilor democratice occidentale.

Asistăm astfel la un fenomen de deplasare a Estului către Vest, pentru că integrarea europeană și euroatlantică nu reprezintă un scop în sine, ci modalitatea cea mai adecvată de a-și asigura stabilitatea și securitatea proprie.

■

Statul se confruntă cu o diversitate de probleme în contextul globalizării.

Presiunea de sus în jos în favoarea autonomiei locale produse de globalizare a modificat în mare măsură compoziția statelor la nivel internațional.

La sfârșitul anilor 1990 numărul națiunilor crescu-se la aproape 200. În următorii ani ai mileniului al III-lea se vor mai adăuga și altele pe măsură ce grupurile etnice locale și "națiunile fără stat" vor face presiuni în direcția unei mai mari autonomii.

Dezvoltarea viitoare a democrației statelor ar putea fi mult întărită prin rolul Uniunii Europeane. Ne alăturăm opiniei lui A.Giddens care afirmă că U.E. este un experiment nou, o încercare de a dezvolta structuri guvernamentale diferite de cele care au existat înainte. De aceea se și confruntă cu numeroase dificultăți. Uniunea Europeană a fost construită în mare măsură din elitele politice. Desigur avem convingerea că organizații similare Uniunii Europene vor apare și în alte părți ale lumii unde există deocamdată numai blocuri comerciale. S-au făcut propuneri în acest sens în cele două Americi și în Asia. Asemenea dezvoltări pot servi ca platformă pentru o formă globală de democrație cosmopolită. Uniunea Europeană trebuie să o tratăm nu ca fiind specifică pentru o anumită zonă geografică a lumii ci am putea-o considera un cap de pod spre un sistem democratic transnațional, globalizant. U.E. prin instanțele sale, poate juca un rol în sprijinirea promovării unui regim global cosmopolit. Trebuie însă generalizate reguli șistandarde de comportament internațional cu privire la anumite drepturi ale omului și legi umanitare. Economia de piață specifică statului poate funcționa eficient numai în cadrul unor instituții sociale și dacă se bazează pe o societate civilă dezvoltată, condiție valabilă atât la nivel global, cît și la nivel local. O societate bună este aceea care găsește echilibrul intre guvern, piețe și ordine socială. Fără o societate civilă stabilă, fără încorporarea normelor de încredere și decență socială, piețele nu pot înflori, iar democrația poate fi subminată.

Trebuie să reconectăm aceste sfere prin intermediul unui nou contract social, potrivit unei epoci în care globalizarea și individualismul merg mîină in mîină, iar statul este construcția durabilă a epocii contemporane, care garantează dezvoltarea personalității umane. Garanțiilor prevăzute de ordinea juridică națională li se adaugă garanțiile internaționale care constau în controlul aplicării C.E.D.O. realizat de Comisia Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Comitetul Miniștrilor. Acest sistem de control internațional este practic un mecanism care asigură protecția drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), dar și armonizarea legislațiilor naționale ale statelor părți la Convenție cu ordinea juridică europeană.

Conform dispozițiilor C.E.D.O. drepturile prevăzute în Convenție pot fi garantate prin intermediul recursului interstatal și al petiției individuale. Recursul interstatal are ca fundament garanția colectivă cu caracter obiectiv care asigură protecția ordinii juridice a Europei. De aceea se consideră că acest recurs este o acțiune publică, care permite fiecărui stat, parte la Convenție să intervină în numele tuturor și in beneficiul fiecărui individ indiferent dacă are sau nu calitatea de resortisant al statului care a introdus recursul interetic.

Petiția sau recursul individual (art.25 C.E.D.O.) conferă persoanei fizice dreptul la o acțiune directă în fața unui organ de control internațional. Acest drept prevăzut intr-o clauză facultativă a Convenției, este subordonat voinței statului parte C.E.D.O. care face o declarație prealabilă de acceptare a competenței Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului.

Titularii petiției individuale pot fi: persoane fizice, O.N.G. și grupuri de particulari care au interese comune, identice și care se pretind victime ale violării C.E.D.O. Comisia Europeană a Drepturilor Omului decide motivat și definitiv cu privirela admisibilitatea sau inadmisibilitatea unui recurs interetatic sau individual. Activitatea desfășurată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului are o natură juridică complexă: semidiplomatică, judiciară și cvasi-judiciară. Acest organ unic în felul său are o importanță deosebită în satisfacerea exigențelor statului prin dezvoltarea unei jurisprudențe originale, contribuind la protecția drepturilor omului și armonizarealegislațiilor statelor europene. Dreptul de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului aparține exclusiv Comisiei, care, înăuntrul unui termen de trei luni de la transmiterea raportului său Comitetului Miniștrilor, decide. Decizia este luată în mod definitiv și ea deschide calea judiciară sau politică a rezolvării cauzei. Dreptul de a sesiza Curtea Europeană aparține și Statelor contractante care pot avea conform art. 48 C.E.D.O., fie calitatea de reclamant fie calitatea de intimat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg din 1959, are o competență facultativă. Statele Părți la Convenție recunosc competența Curții printr-o declarație expresă pe care o fac. Scopul urmărit de curte este de a asigura respectarea obligațiilor asumate de către Statele Părți la C.E.D.O. Curtea este formată dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei și nu poate avea mai mult de un membru al aceluiași stat. Competența Curții cuprinde toate cazurile care îi sunt prezentate și care privesc interpretarea și aplicarea convenției. La procedurile judiciare participă statul sau statele contractante. Procedura care se desfășoară în fața Curții este contencioasă. Decizia Curții Europene nu este susceptibilă de contestare sau modificare, ea bucurându-se de autoritatea lucrului judecat. Decizia are forță obligatorie numai pentru părțile în litigiu. Aplicarea deciziilor Curții este supravegheată de Comitetul Miniștrilor.

Executarea hotărârilor Curții în dreptul intern al statelor constituie în același timp o problemă de drept intern, dar și de drept internațional. Ea pune în discuție prioritatea unor categorii de norme juridice – cele naționale ale dreptului intern al fiecărui stat membru al Consiliului Europei – cu altele – cele internaționale, în speță prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Practic, Constituția din 1994, a rezolvat acest conflict de legi, acordând prioritate aplicării normelor juridice internaționale din domeniul drepturilor omului, fapt relevant în edificarea statului.

Apreciem că aparatul de protecție a drepturilor omului constituit în cadrul Consiliului Europei este "supranațional" în sensul în care Înțelegem promovarea,protecția și garantarea drepturilor omului, ca o problemă "fără frontiere" care caracterizează toate societățile contemporane indiferent de structura lor politică, economică, socială etc. S-a constatat, de altfel, că vârsta problematică a drepturilor omului a cunoscut o evoluție dinspre simpla lor proclamare ca idealuri în Declarația Universală a Drepturilor Omului spre protecția și garantarea lor juridică realizată la nivelinternațional prin adoptarea unor convenții internaționale care prevăd obligații juridice pentru statele-părți și crearea unui mecanism de sancționare a încălcărilor sau vătămărilor aduse acestora și național prin prevederea în legea fundamentală a statelor a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și garanțiile constituționale ale acestora.

Cît privește Recomandarea nr.1201 (din 1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ea este izvor de drept internațional și intern, cu valoare egală cu a tratatului și a legii. Art. 11 din propunerea de Protocol adițional care face obiectul recomandării arată că în regiunile în care sunt majoritare, persoanele aparținând unei minorități naționale au dreptul să dispună de administrații locale sau autonome corespunzătoare sau de un statul special corespunzător situației istorice și teritoriale specifice și conform legislației naționale a statului.

În Republica Moldova garantarea la nivel constituțional a tuturor drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, nu poate fi interpretată în nici un fel ca autonomia pe criterii etnice. Așa cum am mai precizat autonomia locală funcționează exclusiv pe criteriul teritorial, fără privilegii sau discriminări pentru zonele locuite în majoritate de cetățeni aparținând unei minorități naționale.

Din punct de vedere politic integrarea europeană ar asigura o valorizare pozitivă a cadrului democratic existent și ar permite menținerea, fără obiecții pertinente, a acelor elemente de identitate națională, care și-au dovedit valabilitatea și în cazul celorlalte state membre ale Uniunii Europene.

3.3. Realizarea statului Republica Moldova

Simbioza stat-drept apare cu o deosebită pregnanță în ceea ce privește statul,concept deosebit de actual, mai ales pentru societățile de tranziție spre democrație, cum este și cazul Republicii Moldova. Actualitatea lui se confirmă și prin adoptarea unei rezoluții la Conferința internațională științifico-practică din septembrie 2003 de la Chișinău cu genericul "Edificarea statului".

Se poate conchide, credem, că statul, ca realitate istorică și concept, prezintă exigențe de necontestat și cere avantaje, ca valoare contemporană, fiind în același timp perfectibil în raport cu experiența istorică și tendințele progresului social. De aceea și în Constituția Republicii Moldova se prevede, la art. 1 alin.(3), că:

"Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate ".

Făcând o analiză filosofică și juridică a acestei norme juridice constituționale, concentrându-ne eforturile la sistemul organizațional politico-estetic din Republica Moldova, îndeosebi la modul în care acesta trebuie realizat prin intermediul normelor juridice, să schițăm exigențele statului și, implicit, rolul autorităților publice în realizarea cerințelor lui.

Aici se impune o precizare ab initio: statul, ca și separația puterilor în stat, poate fi apreciat ca un principiu, ca o valoare supremă a tuturor societăților democratice, constituind fundamentul organizării puterii în stat, putere care urmărește asigurarea unui echilibru optim, astfel încât libertatea individului și funcționarea autorităților de stat să-și găsească armonia necesară. Și dacă opțiunea este clară, și anume – crearea statului Republica Moldova – calea realizării acestui ideal trebuie căutată, găsirea, curățirea și amenajarea ei constituind un proces a cărui durată este greu de stabilit a priori. Prin ce mijloace se poate realiza – iată întrebarea la a cărui răspuns dorim a contribui.

Statul se inspiră dintr-o neîncredere de principiu față de un stat căruia se caută a i se încadra și limita puterea pentru a evita ca ea să devină opresivă. Se spune că el este statul supus dreptului. Dar este cert, că el nu este statul oricărui drept, ci al unuia ce are drept finalitate individul, libertățile acestuia. Noțiunea de stat reprezintă o centrare a dreptului pe conținut, nu pe formă. Dacă dreptului, conceput în manieră pozitivistă, îi este străină morala, căci ceea ce constituie arealul de raportare este coerența logică, dreptul pe care se bazează statul este un drept ce nu poate fi despărțit de morală, un drept ce are ca axă de raportare împlinirea libertăților individuale. Primul este centrat pe autoritatea statală, cel de-al doilea – pe libertatea individuală.

Statul este o concepție a libertăților-limită ale puterii, o concepție despre democrație și despre rolul minimal al statului. Ierarhizarea normelor și controlul jurisdicțional al respectului acesteia nu este decât un mijloc pentru a realiza un asemenea conținut. Noțiunea pe care se centrează statul este cea de libertate, nu cea de normă. "Dacă statul – spunea D.Colas – nu ar fi decât un dispozitiv tehnic ce supune legea Constituției și care manifestă triumful ierarhiei normelor, el nu ar avea deloc altă virtute decât să asigure satisfacția intelectuală a discipolilor lui HansKelsen" , căci statul presupune o anume Constituție și nu alta, adică un anumit proiect de societate, căruia întreg nivelul normativ îi este supus.

Formalismul este cu totul străin noțiunii de stat. De aceea, controlul constituționalității legilor nu se rezumă în statul de la un control rigid al ierarhizării normelor, deci la un control al legii în raport cu textul Constituției, ci este un control mult mai larg, care se realizează în raport cu un bloc al constituționalității care include, pe lângă textul constituțional, și principiile politice, filosofice care stau la baza statului, precum și un anumit model de societate pe care puterea politică și-1 propune drept scop, model ce reprezintă un element decisiv în constituirea statului.

Controlul este deci unul de conținut, nu unul formal, și justifică soluții de natura celor date de Curtea Supremă americană, care declară legea neconstituțională nu pentru că nu respectă un text din Constituție și deci încalcă ierarhia formală impusă de sistemulnormativ, ci pentru că partea de libertate pe care indivizii sunt obligați să o cedeze societății nu este echivalentă cu partea de drepturi pe care societatea le-o acordă indivizilor în schimb.

Un alt moment important: în lumina a tot ceea ce a fost cercetat și scris în domeniu, precum și a experienței politico-statale a multor popoare, apare evidentă necesitatea separării puterilor în stat pentru realizarea statului(stabilirea principalelor funcții" ale statului și a principalelor raporturi dintre organele care le realizează, acesteia fiind de așa natură, încât să se poată controla reciproc și să se asigure echilibrarea activității lor). Nu atât de evidentă însă este forma ce trebuie aleasă, regimul constituțional cel mai potrivit realizării scopului propus.

În ce privește țara noastră :

suntem convinși că nu o separație rigidă a puterilor, ci, dimpotrivă, o colaborare a lor este azi de natură să ofere cadrul cel mai eficace pentru atingerea scopului propus -așa cum se statuează în articolul 6 din Constituția Republicii Moldova;

suntem convinși că profesorul P.Gaudement avea dreptate cînd spunea că azi opoziția principală nu mai este între legislativ și executiv, ci între o putere de acțiune și o putere de control, care vine să o contrabalanseze, prima fiind cea care decide și imprimă o impulsie tuturor organelor de stat a căror activitate o coordonează, iar cea de a doua fiind cea care trebuie să limiteze aceste organe și să asigure conformitatea acțiunilor lor cu normele de drept și cu voința politică a națiunii.

La fel de convinși suntem că, după experiența unor lungi decenii de conducere unipersonală și dictatorială, adoptarea unui regim în care un organ unipersonal ar urma să dețină principalele pârghii de conducere în stat ar fi, azi, nepotrivită pentru Republica Moldova, totodată riscantă. De aceea, repartizarea atribuțiilor între autoritățile publice-așa cum este realizată prin Constituția Republicii Moldova din 1994 – vine în întâmpinarea acestei exigențe, în principiu neputând fi vorba de un organ, de o autoritate ale cărei puteri sunt evident precumpănitoare, toate celelalte (autorități) fiindu-i subordonate.

Rolul primordial în stabilirea principalelor categorii de organe și a raporturilor dintre ele revine, desigur, Constituției Republicii Moldova. De aceea, grija Parlamentului a fost vădit dirijată către delimitarea precisă a competențelor. În principiu, ne dăm seama că este necesară o foarte clară concepție asupra structurii organelor de stat, ca și asupraatribuțiilor pe care fiecare din ele trebuie să le îndeplinească. Cu privire la concepția constituantului nostru, brevitatis causa am aminti doar două lucruri:

Structura Titlului III al Constituției Republicii Moldova nu dă dovadă, după părerea noastră, de claritate în ceea ce privește structura autorităților publice (câte sunt și care sunt) și natura unora dintre ele. Astfel, dacă unele capitole sunt intitulate autorități, cum este cel privind Guvernul și instituțiile locale, pe de o parte, și cele privind instanțele judecătorești, organele procuraturii și Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, apoi altele, precum cel privind Președintele Republicii Moldova, Curtea Constituțională, nu mai sunt astfel denumite (autorități) și nici nu sunt calificate – executive sau altfel. Astfel, se creează impresia că nici constituantul nu a avut o idee fermă, o concepție clară asupra naturii juridice a acestei funcții, sau asupra rolului pe care aceste organe trebuie să-1 joace în stat.

Afirmarea principiului separației puterilor în stat se pare că este implicită, dar tot implicit ni se pare că este infirmat principiul clasic al structurării tripartite a puterilor-legislativă, executivă și judecătorească.

în legătură cu delimitarea competențelor principalelor categorii (tipuri, ramuri) de organe (de autorități), de asemenea se impun unele exigențe, și anume – una referitoare la stabilirea cât mai exactă a domeniilor de activitate și a mijloacelor (a instrumentelor) juridice de realizare a ei și una referitoare la instrumentele, posibilitățile juridice prin care poate acționa cu autoritate asupra alteia, potrivit principiului clasic care se referă la împiedicarea (limitarea) acțiunii unei puteri de către alta.

În ceea ce privește puterea judecătorească, datorită faptului că nu are în competența sa controlul constituționalității legii, ni se pare că are o situație inferioară celorlalte două puteri, situația fiind de natură să afecteze echilibrul puterilor în stat. În privința activității desfășurate de organele judecătorești, credem că ar trebui creată o instituție, poate un mijloc juridic la îndemîna Parlamentului, care să tacă posibilă declanșarea răspunderii acestora în cazul în care rămân definitive și irevocabile hotărâri (decizii) ilegale sau netemeinice, așa

cum s-a întîmplat adesea în anii de organizare.

Limitarea puterii trece în statul de drept prin norma juridică: tocmai prin transformarea în drepturi subiective vor fi păstrate libertățile individuale, tocmai prin proclamarea independenței suveranității naționale va fi garantat principiul democratic, tocmai prin afirmarea libertății comerțului și industriei va fi protejată societatea civilă de riscurile ingerinței statale. Statul implică, astfel, o încredere absolută plasată în drept.

Statul este în continuare un fenomen de putere, dar orice manifestare a acestei puteri se face în baza unui titlu juridic. Puterea în stat este mediată, ea pierde caracterul de constrângere directă, aceasta fiind înlocuită cu o constrângere a cărei utilizare corectă este garantată de normă. Se produce o juridicizare completă a vieții sociale și se obține prin aceasta o atenuare a puterii. "Statul conduce irezistibil". Dreptul nu este capabil să elimine orice fenomen de abuz de putere. Mecanismul jurisdicțional, ținut să asigure respectarea ierarhiei normelor, nu are caracterul de obiectivitate pe care î-1 rezervă teoria. încrederea mistică în drept pe care o creează statul se găsește într-o relativă contradicție cu faptele. Statul este, astfel, o concepție idealizată a dreptului, concepție aflată tot timpul într-o relativă contradicție cu realizarea sa practică, inclusiv în țara noastră.

Un rol important în realizarea unui stat îl au legile organice și alte categorii de acte normative inferioare, care trebuie astfel formulate, concepute, încât să nu încalce principiile constituționale, ci, din contra, să vină în întâmpinarea realizării lor. Dacă printr-o astfel de lege sunt extinse competențele unui organ, deci nu sunt respectate principiile constituționale, apoi se ajunge la un dezechilibru al puterilor și, implicit, la încălcarea ideii statului , caz cunoscut în istoria unor țări.

În ce privește activitățile de stat, se poate acționa în conformitate cu cerințele principiului statului, dar și contrar acestuia, fapt care relevă încă odată rolul fundamental pe care îl au autoritățile de stat în acest domeniu. De aceea, apare ca foarteimportantă acțiunea de găsire a omului potrivit la locul potrivit. În funcțiile cheie din toate domeniile activității statale trebuie promovate persoane care, fiind competente din punct de vedere profesional, să aibă în același timp cultură politică și juridică și un altruism care să le determine să acționeze prioritar pentru interesul comun.

Dar dacă cei care conduc uită rolul pe care îl au de jucat în societate, dacă nu acționează potrivit ideii statului, răspunderea revine celor ce suportă această stare de lucruri. Parafrazîndu-1 pe marele jurist german sus-amintit, am putea spune că, statul este o luptă. Este un proces care se realizează în timp și oricine, luptând pentru dreptul său, apărându-și interesele legale, contribuie la menținerea statului. În acest sens Goethe afirma: Numai acela își merită libertatea și viața care trebuie să le cucerească în fiecare zi. Noi, guvernați și guvernanți, dacă vrem să ajungem la un stat, trebuie să luptăm, și să nu uităm că dacă azi principala opoziție nu mai este între legislativ și executiv, ci între cei ce conduc și cei ce sunt conduși, ambele categorii aparțin aceleiași societăți, au scopuri fundamentale identice, ambelor revenindu-le sarcina creării și păstrării statului.

Aceasta nu înseamnă însă că statul este lipsit de eficacitate. Ca orice mit, statul creează o îndreptățire aparte, ea tinde să devină de natura obligației morale, deci sancționată prin satisfacția conștiinței. "Și este în mod precis acest punct, cel în care mitul schimbă realitatea, dă statului întreaga sa valoare: statulnu se reduce într-adevăr la o construcție rațională, la o construcție geometrică formală, ci se sprijină pe o investire simbolică, și tocmai această mistică a legii face ca el să nu fie doar o iluzie, o formulă mistificatoare, ci o constrângere efectivă, atât pentru destinatarii, cât și pentru producătorii normei".

Nu este deci suficient să se spună că statul este acela care asigură protecția jurisdicțională a unei stricte ierarhizări a normelor și că prin aceasta înlocuiește

guvernământul natural cu cel consensual, guvernământul oamenilor cu cel al normelor. Ceea ce deosebește un stat democratic, de un stat totalitar este că primul se preocupă de conținutul ordinii juridice structurate, pe când al doilea doar de forma ei.

Concluzii

Pe parcursul dezvoltării societății umane obiceiurile, normele morale și religioase din epoca primitivă, odată cu apariția statului, cedează locul reglementării juridice a raporturilor sociale prin norme de drept, impuse de stat.Dreptul fundamentează cadrul politico-administrativ, ierarhia jurisdicțională, apte să favorizeze pentru oameni un cadru comun și omogen de viață, în care acesta să-și poată verifica interesele legitime.Într-un cuvânt, dreptul este interesul protejat de către stat. El garantează interesele vitale ale personalității, ajută la satisfacerea diverselor necesități ale oamenilor. În același timp, statul și dreptul sunt două entități distincte .Lupta pentru puterea de stat, pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, lupta cu fărădelegea — toate acestea stau la baza esenței dreptului.Legătura între stat și drept de-a lungul istoriei a fost diferită, evoluând în direcții opuse: fie spre statul autoritar, totalitarist, în care dreptul este neglijat, bazându-se pe forță, fie spre statul democratic. Se știe că în antichitate cetățeanul nu aveau nici un drept în fața statului. Ideile despre stat ca organizație care să fie legată de cetățeni prin lege, să-și realizeze activitatea în baza legii au început să se formeze încă la etapele timpurii de dezvoltare a societății omenești.

Scopul statului constă în asigurarea fiecărui de a se folosi liber de avere și securitate.Astfel, principalele idei pentru dezvoltare de mai departe a conceptului statului de drept au fost expuse încă de autorii antici.Statul trebuie să înfăptuiască domnia legii în întreaga lui activitate, atât în raporturile cu cetățenii, cât și în raporturile cu organismele de guvernământ.

Statul trebuie să lucreze în temeiul dreptului, dar nu în sensul că el trebuie să-și propună ca unic scop dreptul.Statul poate și trebuie să cuprindă în sfera sa orice activitate, și trebuie să încurajeze binele peste tot, dar întotdeauna în forma dreptului, în așa fel încât fiecare act al său să se întemeieze pe lege care e manifestarea voinței generale.

Conceptul statului de drept s-a conturat printr-un îndelungat proces istoric de interferență a diferitor teorii, în special în doctrina juridică germană și franceză.Denumirea conceptului statului de drept vrea să sugereze ideea că statul nu este absolut independent în activitatea sa, ci este îngrădit de autoritatea dreptului. În doctrină este utilizată și expresia „stat bazat pe drept“, expresie în opinia noastră incorectă.Astfel, o problemă primordială a statului rămâne a fi cea a limitării acțiunii statului în raporturile dintre stat și cetățean, în care ambii termeni sunt luați în considerație ca subiecte de drept.Un aspect al problemei relațiilor dintre cetățean și stat este cel al libertății, al limitării acțiunii statului asupra drepturilor sale.

Așadar, conceptul statului diferă de la o țară la alta și de la o etapă de dezvoltare a societății date la altă etapă.

În prezent, conceptul statului este revendicat de întreaga comunitate internațională, fiind consfințit expres sau consacrat indirect în documente de drept internațional.

BIBLIOGRAFIE

1. Tratate, cursuri, manuale și alte lucrări de specialitate

1. Alexandru, Ioan. Structuri, mecanisme și instituții administrative.

București: Sylvi, 1996, 320 p.

2. Aristotel. Organon II. Analitică primă. Introducere de Mircea Florian.

București: Editura Științifică, 1958, 530 p. ; 8. Bălan, O., Serbenco,

E. Dreptul internațional public. vol. I. Chișinău, 2001, 357 p.;

3. Costachi, Gheorghe. Statul de drept: între drept și realitate. Chișinău,

2000, 412 p;

4. Crețu, V., Avornic, Gh., Baieș, S. et. al. Bazele statului și dreptului

Republicii Moldova. Chișinău: Cartier, 1997, 352 p.;

5. Lupu, Gh., Avornic, Gh.. Teoria generală a dreptului. Chișinău:

Lumina, 1997, 279 p.;

6. Montesquieu, C. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică,

1964, 450 p.;

7. Popa, Victor. Drept public. Chișinău: Concernul Presa, 1998, 460 p.;

8. Rousseau, J.J. Contractul social. București: Editura științifică,

Biblioteca Filosofică, 1957, 420 p.;

9. Negru Boris, Negru Alina, Teoria generală a dreptului și statului (curs

universitar),Chișinău, 2006;

10. Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Argumentare și interpretare

în drept- București: Lumina Lex, 2006, p.129-140;

11.Gh. Avornic.Tratat de Teoria generală a statului și dreptului.Volumul 2;

12. Nicolae Popa- Teoria generală a dreptului, București,1997,p.62-72;

13. Ion Pîrău, Teoria generală a dreptului,Chișinău,2006;

14.Pîrțac Gr.,Stan V., Politologie.Suport de curs. Chisinau 2013, pag.234;

15.Edificarea statului de drept, conf. Int.șt.-practice, Chișinău 2003;

16.Victor Pușcaș – Supremația legii într-un stat de drept.

1.Legi, documente și alte acte normative

1.Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea

Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948;

2. Statutul Consiliului Europei, Instituții Europene. Timișoara, Editura

„Amarcord“, 2002, p. 45 – 53, Philippe Moreau Defarges;

3. Constituția Republicii Moldova, din 28 iulie 1994, cu modificările și

completările conform situației din 12 iulie, 2001, Chișinău,

„MOLDPRESS“, 2002;

4. Constituția Statelor Unite ale Americii, din 17 septembrie 1787, Drept

constituțional comparat, București, Editura Lumina Lex, 1999, vol II.,

p. 997 – 1024, de autorii Victor Duculescu, Constanța Călinoiu,

Georgeta Duculescu;

5. Legea Republicii Moldova cu privire la poliție nr. 416-XII, din

18.12.1990; publicată în Veștile, nr. 12/321 din 1990;

6. Legea cu privire la statutul juridic al cetățenilor străini și al apatrizilor

în Republica Moldova, nr.275-XIII din 10.11.1994, publicată în

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 20/234 din 29.12.1994 (în

continuare Legea nr. 275 din 1994);