Conceptul Si Evolutia Arbitrajului

CUPRINS

Capitolul I. CONCEPTUL ȘI EVOLUȚIA ARBITRAJULUI

Aspecte istorice privind arbitrajul

Merge vorba că arbitrajul a început dezvoltarea pe timpurile cînd statul a fost in stadia dezvoltarii primare, si nu si-a regasit autoritetul în fața oamenilor, oamenii nu aveau încredere in stat și nici în justiția. Oamenii prefereau sa se adreseze la slujitori din biserici sau la alți oameni mari, în care aveau încredere. Solutionarea primelor litigii comerciale pentru prima data se întîlnește în Roma Antică, Grecia Antică cît și în oriental Antic. În Italia au apărut în forma mai desfășurată speciale instanțe comerciale mai desfașurate. În Franța , pe timpurile organizării tî rgurilor au apărut instanțele comerciale temporae. Arbitrajul commercial permanent, pentru prima data a fost înființat în Parij în Noiembrie 1563.

Aristotel făcea distinctive între justiția statală și arbitraj: « Arbitrajul vizează echitatea, iar justiția statală legea; arbitrajul a fost inventat pentru ca echitatea să fie aplicată». Cicero a susținut ideea conform căreia: «arbitrajul este mijlocul prin care nu poți cîștiga complet un proces bun dar nici perde complet un proces slab.» Făcînd analiza provenienței „arbitrajului”, nu putem susține ideia că este o instituție numai Greco-romană, atunci cînd Coranul face separare între hakam (arbitrul) și qadi (judecător), atunci cînd Biblia a făcut aceeași însemnare.

În viziunea profesorul A.I.Vițin „…instanțele arbitrale sunt premergătoare instanțelor judecătorești” și „instanța arbitrală este forma rudimentară a instanțelor, comună multor națiuni”.

Frank Elkouri menționează că „ Arbitrajul este cea mai veche metodă cunoscută pentru soluționarea litigiilor dintre oameni”, iar Albert Fetweiss că „arbitrajul este prima formă de justiție regulată care a existat

Pentru Republica Moldova arbitrajul este o instituție nouă și în devenire. Arbitrajul , ca forma a justitiei private, a fost ostracizat in regimul totalitar comunist. În toate edițiile oficiale ale Codului de procedură civilă, Cartea a 4-a era însoțită de o notă în care (în formularea ultimei ediții din 1979) se afirmă că «instituția arbitrajului particular nu mai este practice folosită în prezent, cetățenii adresîndu-se exclusive instanțelor judecătorești sau altor organe de stat sau obștești cu atributii jurisdicționale, pentru rezolvarea litigiilor lor».

În realitate însă nota, mai ales in formularea din editiile anterioare ale Codului, continea nu atăt o constatare ci, mai degrabă avertismentul de a nu se mai folosi de arbitrajul privat .

Așa se face că, în fapt, timp de peste patru decenii, arbitrajul a fost total exclus în litigiile interne si rareori folosit in litigiile de comerț exterior.

Arbitrajul a rămas uitat, Cartea a 4-a a Codului la forma modernizată în 1900, iar Doctrina și jurisprudențala stadiul din perioada anterioară anilor 1944-1948.

Peste cițiva ani – în 1953- arbitrajul reapare sub forma arbitrajului instituțional pentru comerțul exterior, singura formă de arbitraj nestatal care a funcționat in țara noastră timp de aproape 4 decenii.

Astfel, art. 6 din Codul Civil RM din 1964 prevedea: „Apărarea drepturilor civile se înfăptuiește, potrivit regulilor stabilite de instanța judecătorească competentă sau arbitrii aleși: prin recunoașterea acestor drepturi, etc.”

La fel, în Codul de procedură civilă din 1964 se conținea o anexă (Anexa nr. 3) care prevedea Regulamentul arbitrilor aleși.Cu toate că norme în ce privește arbitrajul existau la moment, acestea nu se aplicau în relațiile dintre cetățenii Republicii Moldova. La 31 mai 1994 în RM este adoptată Legea nr.129 cu privire la judecata arbitrală (arbitraj). Aceasta este o lege-cadru care trebuie să fie reglementată și destinată uzului intern.Această Lege a constituit un pas înainte pentru legislația RM, deoareace a încercat să reglementeze o instituție puțin aplicabilă pentru țara noastră și a constituit o primă treaptă pentru perfecționarea legislației de mai departe. Astfel că, actual, avem o reglementare detaliată și mai mult sau mai puțin completă și clară a instituției arbitrajului. La 22.02.2008 în RM au fost adoptate două legi de căpătîi în ce privește arbitrajul : Legea cu privire la arbitraj, nr. și Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, nr. 24, acestea avîndu-și temelia generală în Codul de procedură civilă al RM. Am ratificat convenția europeana privind Arbitraj commercial international în 1997 an, și de la New York ”Cu privire la recunoaștere și executarea sentințelor arbitrale„ – în 1998 an.

Noțiunea și esența arbitrajului.

În zile de astăzi se găsesc clauze de arbitraj în toate tipurile de acorduri: de la Contractele de muncă și de tranzacționare de valori mobiliare la mai multe tipuri de contracte de consum, inclusiv cele pentru cărțile de credit, reparații casnice, de asigurări de sănătate, telefoane, si vanzarea de autoturisme și de finanțare. Arbitrajul reprezintă o alternative viabilă la justiție statală. Ca să înțelegem corect, arbitrajul nu este un succedaneu al justiției statale, nici nu pretinde să știrbească domeniul acesteia, între jurisdicția judecătoreasca și cea arbitrală nu exista raporturi de concurența, ci sunt raporturi de complinire, de întregire a paletei căilor de soluționare a litigiilor.Esența arbitrajului este acesta e un accord între doua sau mai multe părți pentru a soluționa litigiile în afara instanței. Părțile se adresează cu litigiile lor arbitrului care verifică probele, ascultă părțile și apoi arbitru va acționa în calitate de regale Solomon, a decide cine cîștigă și cine pierde.

Conceptul de „arbitraj” își are originile în latinescul „arbiter” care desemna „martorul”, dar avea și sensul de „maestru”, „profesor”, „stăpîn”. Arbitrajul este reprezentat de o formă de justiție privată, pentru părțile reprezintă tot mai mare importanța libertatea de a-și alege arbitrul (judecătorul), acel care alege arbitraj, întotdeauna are în vedere caracterul privat, public, asigurat de aceasta forma de justiție; spre deosebire de procedură complicate a justiției statale, arbitrajul reprezintă un mod rapid de soluționare a litigiilor între părți. La discreția părților rămîne stabilirea procedurii simple, eficiente, care să le satisfacă necesitățile, putînd în acelașî timp reduce și costurile implicate de o acțiune în instanța. Conceptul de arbitraj atît cel național cît și cel internațional este susceptibil de mai multe accepțiun, la start erau întemeiate două: pentru a desemna organul împuternicit de a soluționa un litigiu pe cale amiabilă și în sensul de procedură aparte de soluționare a litigiilor civile. Doctrinarul A.G. Fedorov susține că se poate vorbi și de o a treia accepțiune, și anume arbitrajul ca un complet arbitral: cîțiva arbitri (de regulă trei) sau un arbitru împuternicit cu soluționarea litigiului.

Se regăsesc mai multe definiții de arbitraj,în diferite legislații, documente, doctrine și sunt prezentate in fel următor.

Dex, definește arbitraj – Judecarea a unui diferend făcută de personae special auttorizate.

Definiție de la Wikipedia susține, arbitrajul- este o jurisdicție alternativă față de tribunalul sau judecătorie, avînd caracter privat și care dă posibilitatea părților participante la încheierea de contract să prevadă ca orice litigiu decurgînd din sau în legătură cu aceste înscrisuri să fie soluționat prin procedura arbitrală. În cadrul acestei procedure, părțile implicate se supun deciziei unei terțe părți, numită arbitru, luate în urma unei procedure judiciare, din care rezultă o hotărîre definitivă și obligatorie.

Wipo(world intellectual property organization), în următor mod definează. Arbitrajul, ca fiind o procedură în care se prezintă o dispută, prin acordul părților, a unuia sau mai multor arbitri care fac o decizie cu character obligatoriu asupra litigiului. Cei care aleg arbitraj, părțile optează pentru o procedură de soluționare a litigiilor în privat în loc de a merge la tribunal.

Să analizăm și notiuni definite și de legislația R. Moldova. În Lege cu privire la arbitraj nr. 23-XVI din 22 februarie 2008, la art.1 alin. (2) menționează că arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg dintre părțile cu capacitate deplină de exercițiu, dacă litigiul a fost trimis, cu acordul părților, spre soluționare în arbitraj, cu excepția litigiilor în materii în care legea nu permite soluționarea lui pe calea arbitrajului. Art. 2 “Noțiuni principale” definește arbitrajul ca fiind o “cale alternativă de soluționare a litigiilor atît de către arbitri numiți pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cît și de instituții permanente de arbitraj.( din teza) Art. 6 alin.(1) definește arbitrajul din punct de vedere ca instituție, „arbitrajul- este o instituție investită cu funcția de a solution litgii care apar între personae fizice și/sau juridice.” Alin.(2) Arbitrajul poate fi instituționalizat ca organ permanent pe lîngă camere de comerț, burse, uniuni, asociații sau alte organizații, unde funcționeaza în baza unor regulamente adoptate de acestea, faptul instituționalizării urmînd să fie comunicat Curții Supreme de Justiție. Nu pot fi create arbitraje pe lîngă autoritățile administrație publice centrale și locale. Alin.(3) Pentru soluționarea unui anumit litigiu, părțile în litigiu pot institui abitraj ad-hoc.Modul de instituire a arbitrajului ad-hoc se stabilește prin acord al părților și nu va fi în contradicție cu art.12-15. Alin.(4) În condițiile prezentei legi, pot activa, de asemenea, arbitraje generale și speciale, interne și internaționale. In definițiile legale, sunt cuprinse toate trei momente care se atribuie concepției de arbitraj, este desemnat și organul împuternicit de a soluționa un litigiu pe cale amiabilă, și în sensul de soluționare a litigiilor civile și despre cea de a treia accepțiune a lui A.G.Fiodorov, arbitrajul ca un complet arbitral. De aceia trebuie sa fim atenți folosind aceasta noțiune, în context trebuie să ducem gind anume la aceia ce dorim să expunem.

În lege cu privire la arbitrajul comercial internațional din nr.24-XVI din 22.02.2008 la Art.2 Alin. (1) noțiuni principale, legiuitorul abordeaza noțiunea mai simplu ți face delimitare între arbitraj ad-hoc de către instituții permanente de arbitraj. „arbitraj-cale alternativă de soluționarea litigiilor atît de către arbitri numiți pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cît și de către instituții permanente de arbitraj.” Distincția dintre aceste doua alternative este menționata de Convenția Europeană și are o influența importanta asupra subiectului în curs de examinare. Partile pentru examinarea litigiilor în arbitraj ad-hoc stabilesc propriile reguli de procedură, care trebuie sa fie potrivite situației pentru a fi efectuate de părți, funcția arbitrilor încetînd o data cu pronunțarea hotărîrii sau cu expirarea termenului de arbitraj, în timp ce părțile la un arbitraj institutional trebuie să efectueze arbitrajul în conformitate cu normele de procedură ale instituției special în cauză. În Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa se menționează că „Arbitrajul este un mijloc corespunzător de a reglementa rapid și echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacțiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri și de servicii și dincontractele de cooperare industrială.”

În concluzie fac mica analiza, enumăr caracteristice principale a arbitrajului: 1) Arbitrajul este și instituție, și procedură, și complet arbitral (judecători); 2) Părțile pot să se înțeleaga sa-și resolve litigiul numai în limitile cît permite lege, și un beneficiu mare constă în aceia ca singuri determină arbitrii; 3) Ca modalitate de rezolvare a unui litigiu, arbitrajul rezultă din voința părților; 4) Luînd decizia de a solution litigiile pe calea arbitrajului, părțile astfel evită competența instanței judecătoresti; 5) Este o procedură confidențială; 6) Hotarîrea arbitrajului se pune usor în aplicare.

1.2.Avantajele și dezavantajele procedurii arbitrale în comparație cu procedura judecătorească

Frecvent, arbitrajul commercial întîlnim în raporturile de drept commercial. Acest fapt este explicat în interesul mai profund al comercianților de a recurge la o cale procedurală eficientă și mai răpidă de soluționare a litigiilor. Importanța arbitrajului poate fi dedusă din multiplele avantaje pe care instituția, deși privată, le prezintă față de justiția jurisdicțională. Sublinierea cîtorva din aceste avantaje este semnificativă, și pledează prin simpla lor enunțare în favoarea recursului la o atare formă de soluționare a litigiilor.

-Unul dintre principalele avantaje constă în rapiditatea soluționării conflictelor, deoarece procedura arbitrală se desfășoară pe parcursul a cel mult 6 luni. De obicei, conflictele sunt soluționate pe parcursul a două ședințe, chiar și fără prezența părților. Este posibil datorită faptului că părțile de comun acord aleg arbitrul care să le împace, ei aleg arbitrii în care au totală încredere. Sub rezerva respectării dispozițiilor imperative ale legii, a ordinii publice sau a bunelor maniere, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act separat, regulile de procedură pe care tribunalul arbitral să le urmeze în soluționarea litigiului. În lipsa unor asemenea norme, tribunalul arbitral poate să reglementeze procedura de urmat, conform propriilor regulamente adoptate. În acest context, trebuie menționat faptul că instituțiile de judecată sunt suprasolicitate. Și dacă litigiile de muncă, cele administrative și penale sunt examinate preferențial, atunci cele economice – în regim normal. Zilnic, un judecător trebuie să examineze aproximativ 30 de cazuri. E bine înțeles care este calitatea actului judecătoresc în asemenea condiții. În urmare, soluționarea unui caz în instanțele de judecată ajunge sa dureze în medie cîte 2-3 ani. Reformele sistemului judecătoresc, ultimii ani tot mai mult agraveaza situația la acest capitol. În așa condiții, agentul economic pierde timp, bani și, pîna la urma nu se știe cu ce se va alege în rezultatul unui litigiu. Aceasta modalitate de soluționare a litigiilor, este convenabilă pîrîților care au interesul să tergiverseze procesul de soluționare a conflictului.

Despre alte avantaje ale soluționării litigiilor de către Arbitrajul internațional sunt;

-Recunoașterea internațională a hotărîrii arbitrale- hotărîrea unui tribunal arbitral se bucură de o recunoaștere internațională mai puternică decît cea a unei instanțe judecătorești naționale. Mai mult de 120 de state au semnat și ratificat Convenția Națiunilor Unite cu privire la recunoașterea și executarea sentințelorarbitrale străine, încheiată la NEW york, în 1958, la care a aderat și RM. Pe lîngă aceasta mai există și numeroase tratate bilaterale sau multilaterale menite să faciliteze recunoașterea internațională.

– Hotărârile arbitrale definitive și obligatorii pentru părți – conform art. 28 (6) a Legii cu privire la arbitraj nr.23, hotărârea arbitrală remisă părților are efectele unei hotărîri judecătorești definitive, care poate fi desființată numai pe calea acțiunii în anulare, dar nu pentru motive care vizează fondul litigiului, ci doar pentru excepțiile procedurale. Hotărârea arbitrală poate fi investită cu formulă executorie astfel încît, ulterior, să i se aplice procedura executării silite;

– Neutralitatea-bazat pe principiul autonomiei de voință a părților. Legea recunoaște părților libertatea de a determina modul de organizare și de desfașurare a arbitrajului. Pot stabili normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, repartizarea între părți a cheltuieilor arbitrale, conținutul și forma hotărîrii arbitrale și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

– Confidențialitatea- Lucrările arbitrajului au, de regulă caracter confidențial. De altfel, legea instituie chiar și răspunderea arbitrilor pentru încălcarea acestei obligații Art.15 alin.1 lit.(c) din Legea cu privire la arbitraj nr.23 din 2008 in RM. În acest fel păstrează reputația părților, îndeosebi a comercianților, neafectată, indifferent de soluția finală pronunțată în arbitraj. Natura private a arbitrajului explică faptul că arbitrajul nu este de principiul publicității. Astfel, numai părțile-personal sau prin reprezentanții lor – participă la dezbaterea litigiului. Nici hotărîrea tribunalului arbitral nu se pronunță în ședința publică, ea fiind adusă la cunoștința numai părților litigante.

– Competența de specialitate înaltă a arbitrilor- Arbitrajul oferă o judecată eficientă, prin arbitri cu experiență îndelungată și de o competență recunoscută în domeniul respectiv. De altfel neîndeplinirea condițiilor de calificare poate constitui o cauză de recuzare a arbitrilor;

– Este considerat că procedura arbitrală este mai puțin costisitoare decît cea judecătorească. Întradevăr, costurile reduse reprezintă un important avantaj al arbitrajului. Taxele de arbitraj sunt exprimate procentual, regresiv, pe tranșe, la valoarea obiectului litigiului, potrivit Normelor privind taxele și cheltuielile arbitrale. De asemenea taxa arbitrală include și onorariile arbitrilor (50 % din taxa de arbitrare).

Făcînd Comparație la acest capitol vedem: în sistemul judecătoresc se achită o taxă la stat de 3% din suma acțiunii, dar nu mai mică de 270 lei și nu mai mare de 50 mii de lei. În arbitraj se achită o taxă de cel puțin 3 mii lei. Însă, dacă suma litigiului este de 1 milion de lei atunci reclamantul va achita o taxă de cel puțin 3 mii lei. Însă, dacă suma litigiului este de 1 milion de lei atunci reclamantul va achita o taxă de stat în mărime de 30 mii lei, pe cînd arbitrul – 18,5 mii lei. Pentru definitivarea unui litigiu în sistemul judiciar – beneficiarul trebuie să mai achite încă două taxe de stat (pentru apel și pentru recurs), în timp ce în metoda de arbitraj nu este necesară achitarea altor taxe în cazul în care beneficiarii nu sunt de acordcu decizia arbitrului și recurg la instanța de judecată.

-Arbitrajul este dominat de principiul libertății de voință a părților, aceasta fiind îngrădită numai de necesitatea respectării ordinii publice sau a bunelor moravuri, precum și de dispozițiile imperative ale legii, referitoare la capacitatea de a încheia o convenție arbitrală și sfera litigiilor care pot fi soluționate prin arbitraj, cît și principiile fundamentale ale procedurii arbitrale, cum sunt:

Legalitatea – reprezintă principiul de bază al activității instanțelor de arbitraj. În conținut include cerințele de a aplica în mod corespunzîtor legea, și de a efectua acțiunile procesuale ghidate de legislația privind procedurele judiciare în instanța de arbitraj. Punerea în aplicare a principiului legalității în procesul de arbitraj , se acordă o serie de garanții procedural pentru pîrți; se garantează independent judecătorilor tribunalului arbitral și subordonarea lor numai Constituției și legii, egalitatea părților în fața legii, transparența în procedurile de arbitraj.

Egalitatea – esența principiului egalității este exprimat în acordarea părților egalității șanselor de a apăra interese legitime. Mai ales este în vedere dreptul părților de a face cereri, de a lua cunoștință de actele de la dosar, de a propune probe, de a recuza pe arbitrii, de a participa la dezbateri și pune concluzii cu privire la problemele ce se ridică, de a exercita acțiunea în anulare a hotărîrii arbitrale la instanța judecătorească competentă. Principiul egalității oferă părților dreptul de a se baza pe ajutorul instanței. Acest principiu este essential în toate etapele a procesului.

Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

Respectarea dreptului la apărare- instanța nu poate închide dezbaterile și pronunța hotărîrea înainte de a fi dat cuvîntul părților, spre a-și face susținerile și apărările. Dreptul de apărare înseamnă dreptul părții în litigiul arbitral de a-și lua un apărător, care în sistemul nostrum nu poate fi decît un profesionist al dreptului, după caz un avocet, sau un jurisconsult care își desfășoară activitatea la acea persoană juyridică. Se asigure astfel o apărare calificată atît în interesul părților cît și al pronunțării unor hotărîri legale și temeinice.;

Libertatea convențiilor în arbitraj;

Constituirea arbitrajului în conformitate cu convenția părților;

Contradictorialitatea – principiul contradictorialității semnifică posibilitatea conferită părților de a discuta și combate orice element de fapt și de drept în cadrul procesului arbitral. Exigența fundamental a contradictorialității o reprezintă cerința ca nici o măsură să nu fie dispusă de către instanța înainte ca aceasta să fie pusă în discuția contradictorie a părților. S-a susțint chiar că acest prinsipiu reprezintă „motorul instanței”, contradictorialitatea opunînd dar și reunind părțile în process, deoarece nici una dintre părți nu poate face nimic în instant decît sub privirile celeilalte;

Confidențialitatea.

În literature juridical de specialitate se evedențiază trei principia de bază, care sunt aceleași în toate țările, ele sunt următoarele:

este principiul ”audi alteram partem”arbitrul trebuie să dea și uneia și alteia dintre părți posibilitatea de a-și valorifica argumentele lor.

Al doilea principiu este principiu al contradictorialității: probele oferite de una dintre părți și pe baza cărora arbitrul va întemeia hotărîrea sa, trebuie să fi fost communicate și celeilalte părți, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea de a le respinge.

Un al treilea principiu este ca arbitrul trebuie să întemeieze hotărîrea sa pe opinia altuia.

Aceste 3 principii sunt atît de fundamentali, că ele trebuie să fie respectate în mod obligatoriu, chiar și atunci, cînd părțile în convenție sau înțeles altfel. În organizarea procedurii, judecătorii sunt obligați să se conducă după aceste principia, dacă vor fi încălcate se va spune că procedura este viciată în fond întrucît nu a fost respectată și că arbitrul s-a făcut vinovat de proastă administrare. Din acestea motive, sentința va fi desființată.

Natura juridică a arbitrajului

În literature de specialitate problema naturii juridice a arbitrajului privat, fără a deosebi după forma sa-arbitrajul ad-hoc sau arbitrajul institutional-este contraversată. Au fost susținute trei puncta de vedere și anume: teza caracterului jurisdictional, teza caracterului contractual și o teză mixtă (electică). (G.Homotescu, Litigii patrimoniale, lumina-lex, p.38) În funcție de concepția adoptată cu privire la natura juridică a arbitrajului se stabilește regimul de drept al acestuia? Correct

a)concepția contractuală- Această concepție doctrinară, concepe arbitrajul ca un ansamblu de acte juridice având natura contractuală. Aceasta natura juridică rezultă din faptul că soluționarea litigiului ivit între partenerii contractuali este organizată de către ei însîși prin acordul lor, în limitele determinate de lege, astfel încît ea să fie realizată de personae care le inspiră încredere. Astfel, deducem că puterile arbitrilor și competența lor de a judeca iși trag geneza din voința concordantă a părților litigante.

b)conceptia jurisdictionala- Se consideră că statul, care ar deține monopolul legislativ și jurisdictional, autorizează părțile ca, în anumite materii, să recurgă la arbitraj, acesta reprezentînd o formă specială de jurisdicție, delegate de puterea suverană a statului și exercitată de persoane particulare, care nu funcționează în cadrul instanțelor judecătorești ca magistrați realizînd activitatea puterii judecătorești. Arbitrii nu sunt mandatari ai părților, ei  acționînd ca și judecătorii, iar hotărîrea lor este asimilată cu hotărîrea judecătorească. Această teză se întemeiază pe faptul că decizia arbitrilor are valoarea unei hotărîri judecătorești definitive.

Efectele hotărîrii arbitrale sunt caracteristice unei veritabile hotărîri judecătorești: lucrului judecat și forță executorie.De data aceasta accentul nu este pus pe izvorul instituției, ci pe caracterul actului final al judecății arbitrale. Procedura arbitrală are un caracter complex, iar în realizarea ei un rol important revine nu numai convenției arbitrale sau hotărîrii finale, ci și celorlalte acte sau activități intermediare, cum sunt cele privitoare la cererile părților, excepțiile de procedură,administrarea dovezilor, etc.

Caracterul jurisdicțional al arbitrajului și-a găsit confirmarea prin următoarele caracteristici :

a) arbitrii, soluționînd litigiile dintre părțile care i-au ales, au comportamentul unui judecător,chiar dacă aceștia sunt aleși de părți ei sunt independenți, imparțiali în soluționarea pricinii;

b) sentința arbitrală are o natură asemănătoare cu aceea a unei hotărîri judecătorești, bucurîndu-se, printre altele , de efectul puterii de lucru judecat și fiind susceptibilă de executare silită,caracterul executoriu fiind determinat de natura jurisdicțională a acestei sentințe;

c) hotărîrea pronunțată în cadrul arbitrajului privat poate fi desființată pentru motivele limitativestabilite de lege.

c) teza mixtă- Teza mixtă, se întîlnește mai des în doctrina română, potrivit căreia arbitrajul are o natură dublă, atît contractuală, cît și jurisdicțională.Temeiul juridic al arbitajului este contractual, iar activitatea de arbitrare și sentința pronunțată au caracter jurisdicțional. În acestă concepție, arbitrul, chiar dacă deține puterile sale de la părți, totuși este independent în exercitarea atribuțiilor sale jurisdicționale, acționînd în luarea hotărîrii întocmai ca și un judecător, hotărîrea arbitrală fiind obligatorie pentru părți.

Observăm în acest studiu, că și hotărîrea arbitrală și arbitrajul au o natură juridică ambivalentă- jurisdicțională și contractuală. Arbitrajul și hotărîrea arbitrală fac corp comun cu convenția arbitrală, fiind indestructibil legate de aceasta. În lucrarea lui Gabriel Homotescu «Litigii patrimoniale» la acest capitol este prezentată următoarea concluzia: «Dubla natură a arbitrajului se regăsește în toate actele și fazele a arbitrajului. A afirma că arbitrajul are ca punct de plecare convenția arbitrală, iar ca punct de sosire un act jurisdictional poate însemna, cel mult, un exercițiu de stil, dar nu o analiză științifică. Nu se vede prin ce metamorfoză arbitrajul are natură contractuală în faza inițială și natură jurisdicțională în cursul desfășurării lui sau în faza finală. În realitate convenția arbitrală are ca finalitate o hotărîre arbitrală, iar aceasta, la rîndul său, își are rădăcinile în convenția arbitrală. Întreg procesul arbitral, de la constituirea tribunalului arbitral și stabilirea procedurii arbitrale pînă la conținutul și forma hotărîrii arbitrale, este configurat, astfel cum dispune Legea cu privire la arbitraj nr. 23-XVI din 22 februarie 2008 sau cum este prevăzut în convenția constituită de părți. Hotărîre arbitrală este, așadar, un act jurisdictional în care este prezentă componența contractuală, asimilat prin lege, în privința anumitor efecte cu hotărîrea judecătorească.»

Tipuri de arbitraje.

Conform legislației in vigoare , în Republica Moldova pot fi organizate mai multe tipuri de arbitraje. În doctrina dreptului procesual civil arbitrajele se clasifica in funcție de:

-materiile(obiectul) supuse soluționării arbitrale: arbitraje de competență generală pentru soluționare litigiilor ce decurg din mai multe materii ale dreptului civil; arbitraje specializate – constituite pentru anumite categorii de litigii ori pentru un grup special de subiecțti(civile, comerciale, în domeniul proprietății industrial etc.);

-durata termenului(perioadei) de activitate a arbitrajului: arbitraje instituționale-care funcționează ca organe permanente pe lîngă camere de comerț, burse, uniuni, asociații și alte organizații(instituții) profesionale sau speciale, ce se organizează și funcționeaza conform regulamentelor, statutelor și regulilor proprii de procedură; arbitraje ocazionale (ad-hoc)-organizate de părțile în litigiu pentru soluționarea unui diferend concret, iar funcția arbitrajului încetează odată cu emiterea hotărîrii sau expirarea terminului de arbitraj;

-prezența sau lipsa unui element de extraenitate în litigiul supus judecății arbitrale: arbitraje interne- pentru care este caracteristic absența oricărui element de extraneitate în raportul juridic litigios remis spre remediere; arbitraje internaționale- cînd litigiul supus soluționării are legătură, prin unul sau mai multe elemente(prin părți sau obiectul litigiului, locul încheierii sau al executării contractului, legislația aplicabilă la examenarea litigiului etc.), cu cel puțin două sisteme naționale de drept;

-normele aplicabile litigiului de către arbitri; arbitraje de drept strict (stricto juris) și arbitraje în echitate. În arbitrajul de drept la soluționarea litigiului arbitrii trebuie să aplice normele de drept, pe cînd în arbitrajul în echitate la soluționarea litigiului arbitrii aplică principiile și regulile de echitate.

1.3. Domeniul de aplicare a procedurii arbitrare

În ex-URSS soluționarea litigiilor civile pe cale arbitrală nu a avut o aplicare largă. În Russia, dupa revolutia 1917 și în perioada așa numite-i «noi politici economice»(НЭП), forma arbitrală de soluționare a litigiilor se aplică numai de cetățeni și întreprizători privați.

Întreprinderile de stat și organizațiile statale nu dispuneau de acest drept și doar în anul 1959 agenților economici si organizațiilor statale li s-a permis organizarea arbitrajelor pentru soluționarea litigiilor civile.

Dobindirea independenței și trecerea la economia de piață a grăbit procesul de organizare a arbitrajelor în Republica Moldova. La baza acestui fenomen a stat Legea Repblicii Moldova cu privire la judecata arbitrală din 31 mai 1994, care a devenit act legislativ de constituire a arbitrajelor în Republica Moldova. Dup conținut și volum această lege era foarte simplă și a rămas deja în istoria legislației RM privind arbitrajul.

În prezent în RM funcționeaza doua legi cu privire la arbitraj: Lege cu privire la arbitraj ,nr. 23-XVI din 22.02.2008 care reglementează modul de constituire, de organizare și de funcționare a arbitrajului. În conformitate cu prezenta lege, arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg dintre părțile cu capacitate deplină de exercițiu, dacă litigiul a fost trimis, cu acordul părților, spre soluționare în arbitraj, cu excepția litigiilor în materii în care legea nu permite soluționarea lor pe calea arbitrajului.

Dacă printr-un tratat internațional la care Republica Moldova este parte se prevede un alt mod de constituire și de funcționare a arbitrajului decît cel stabilit de prezenta lege, se vor aplica prevederile tratatului internațional. Și Lege cu privire la arbitrajul comercial internațional

nr. 24-XVI din 22.02.2008 ce rglementează competență, constituirea și procedura de soluționare a litigiilor care decurg din raporturi contractuale civile, din raporturi juridice privind executarea contractelor comerciale internaționale și din relații economice internaționale dacă sediul a cel puțin unei parți se află ăn afara R.M., precum și a litigiilor apărute între întreprinderi cu investiții străine ți asociații, organizații internaționale fondate pe teritoriul RM, litigiile dintre participanții lor, dar și a litigiilor dintre aceștea și alți subiecți de drept ai RM.

Nu sunt , de exemplu, arbitrale litigiile privind statutul persoanelor, cele referitoare la lucruri care nu sunt în comerț , conflictele colective de muncă ori litigiile care sunt de competența exclusivă a instanțelor judecătorești ,cum ar fi cele privind lichidarea judiciară. Aceeași solutie se dă si cu privire la litigiile privind proprietatea intelectuală, dar se precizează că interdicția ar viza numai litigiile astfel încît cle care privesc drepturi patrimoniale ce decurg din acesta, inclusivdespagubiri pentru încălcarea lui,ar fi arbitrale.

Unele reglementări ale procedurii arbitrale sînt legalizate în Codul de procedură civilă(art.30,169 alin.(1) lit.d); art. 260 lit.e) art.267 lit.e) art. 475, art 476, Capitolele XLIII,XLIV etc.), precum și în alte legi de drept material.

În prezent în RM funcționează mai multe tipuri de arbitraje, în special:

1. arbitrajul ad-hoc sau ocazional, care este organizat pentru soluționarea unui litigiu determinat, funcția arbitrilor încetînd o dată cu pronunțarea hotărîrii sau cu expirarea termenului de arbitraj. Această formă se constituie la cazuri concrete, procedura arbitrală este determinată de părți sau de arbitrii;

2. arbitrajul instituțional, este cel organizat pentru exercitarea atribuțiilor în mod neîntrerupt, astfel că existența sa nu depinde de durata unui litigiu. Această formă de arbitraj se creează de instituții permanente, ori în cadrul acestora: camere de comerț, burse, uniuni, asociații sau alte organizații profesionale sau speciale unde se organizează și funcționează în baza regulamentelor, adoptate pentru întreaga perioadă de activitatea a lor, fapt ce necesită a fi comunicat Curții Supreme de Justiție. Arbitrajele nu pot fi create pe lîngă organele administrației publice centrale și locale.

Distincția enunțată ține seama de modul de organizare a arbitrajului.

În prezent în Republica Moldova arbitraje instituționale sunt :

1. Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a Republicii Moldova, care activează în baza Statutului Curții de Arbitraj Comercial Internațional din 19.12.2008, aprobat prin decizia Consiliului Camerei de Comerț și Industrie aRepublicii Moldova;

2. Curtea de Arbitraj și Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociațiilor Producătorilor Agricoli “UNIAGROPROTECT”, care funcționează conform Regulamentului privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj și Mediere, Regulilor de mediere și conciliere, Regulilor de procedură arbitrală, acestea fiind aprobate prin decizia Consiliului de Conducere al Uniunii Republicane a Asociațiilor Producătorilor, 2003;

3.Arbitrajul specializat în domeniul proprietății industriale de pe lîngă Agenția de Stat pentru Proprietatea Intelectuală ce activează în baza Regulamentului aprobat prin ordinul Directorului General al Agenției de Stat pentru Proprietatea Intelectuală a Republicii Moldovadin 18 iunie 2003;

4. Curtea de Arbitraj de pe lîngă Asociația Internațională a Transportatorilor Auto din Moldova, care activează în baza Regulilor de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj de pe lîngă Asociația Internațională a Transportatorilor Auto din Moldova din 23 decembrie 2005

și a Regulamentul Curții de Arbitraj de pe lîngă Asociația Internațională a Transportatorilor Auto din Moldova din 23 decembrie 2005.

1.4. Convenția arbitrală ca bază a soluționării litigiilor patrimoniale

Cum a fost menționat mai sus, arbitrajul și hotărîrea arbitrală fac corp comun cu convenția arbitrală, fiind indestructibil legate de aceasta. Din aceasta ne dăm seama că convenția arbitrală constituie elementul central al arbitrajului privat. Încheierea unei convenții arbitrale reprezintă condiția preliminară a organizării arbitrajului, a investirii valabile a judecății arbitrale cu soluționarea unui litigiu.

Convenția arbitrală constituie elementul central al arbitrajului privat. Ca element central – convenția arbitrală este aceea care antrenează excepția de competență materială, prin trecerea litigiului de la puterea judecătorească la arbitraj, fiind o alternativă jurisdicțională.

Încheierea convenției arbitrale constituie condiția preliminară și primordială a arbitrajului, a învestirii valabile a tribunalului arbitral cu soluționarea litigiului dedus judecății. Fără convenție arbitrală nu poate exista arbitraj. Legea cu privire la arbitraj nr.23 RM, foarte simplist ne expune ideia convenției. «Convenția de arbitraj este un accord prin care părțile convin să supună arbitrajului toate litigiile sau anumite litigii ce ar putea să apară între ele cu privire la un raport juridic contractual sau necontractual. Convenția de arbitraj se încheie numai în scris, sub sancțiunea nulității. Ea poate avea forma unei clause compromisorii inserate în contractul pricncipal sau forma unei înțelegeri de sine stătătoare, denumite compromis. În acordul privind soluționarea litigiilor prin arbitraj, părțile trebuie să indice modul de numire a arbitrilor, cazul de numire a unui arbitru de către o persoană împuternicită, locul examinării litigiului și să accepte regulile de arbitraj.»

Convenția arbitrală vizează nu numai modalitatea de soluționare, pe cale arbitrală, a litigiului dintre părți ci și alte componente ale procedurii, așa cum sunt numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, constituirea tribunalului arbitral, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusive procedura unei eventualeconcilieri prealabile, repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale, conținutul și forma hotărîrii arbitrale. Cu atît mai mult, părțile pot stabili și orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului. Aceasta are întinderea principiului autonomiei de voință în materie arbitrală. Unica ce ar trebui sa fie urmat, stabilind condițiile și regulile in convenție, este respectarea ordinii publice sau a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii. In cazul dacă părțile nu convin asupra normelor de urmat, respectiv a celor enunțate mai sus, arbitrajul va putea reglementa procedura de urmat, așa cum va socoti mai potrivit, la sigur, neîncălcînd normele prevazute de legislația respective cazului.

Pentru validitatea convenției de arbitraj, legea cere ca aceasta să fie redactată în formă scrisă. Nu se recunoaște valabilitatea convenției de arbitraj încheiată verbal. Convenția arbitrală în formă verbală nu există, nu se poate naște din punct de vedere juridic, motiv pentru care acceptarea informală, pur verbală, de către pârât a așa-zise oferte de contract arbitral nu poate duce la apariția respectivei convenții. Strictețea privind forma scrisă a convenției arbitrale este explicabilă: convenția arbitrală este un act de dispoziție.

Conform art. 2 alin. 1 din Convenția de la New-York, fiecare din statele contractante recunoaște convenția scrisă prin care părțile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende ce s-au ivit ori s-ar putea ivi între ele privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată prin intermediul arbitrajului.

Convenția de la Geneva nu cuprinde prevederi similare celor din Convenția de la New-York, dar reglementează în art. 4 organizarea arbitrajului, în ipoteza în are una din părți nu și-a desemnat arbitrul sau în cazul în care nu există indicații în legătură cu măsurile necesare pentru desfășurarea arbitrajului în conținutul convenției de arbitraj. Din aceste dispoziții ale Convenției de la Geneva se deduce că părțile sunt obligate să supună spre soluționare litigiul ivit între acestea arbitrajului, potrivit stipulațiilor convenției pe care au încheiat-o.

Convenția arbitrală, ca orice contract, trebuie să îndeplinească condițiile esențiale de validitate: capacitatea de a contracta – și, fiind vorbaq despre un act de dispoziție, se cere că părțile să aibă capacitatea deplină de exercițiu de a dispune, consimțămîntul valabil al părților, un obiect și o cauză licită.

Convenția de arbitraj poartă două forme: compromisul și clauza compromisorie. Convenția arbitrală se poate încheia «fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare denumită compromis».

Clauza compromisorie, ca orice altă clauză contractuală, este înscrisă în contractul principal și dă expresie înțelegerii dintre părți ca litigiile ce s-ar naște din contractual în care este înserată sau avînd contingența cu acesta, să fie rezolvate prin arbitraj, în care scop părțile arată numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor (art.343 C. Proc. Civ. Român.)

Mircea N. Costin definește clauza arbitrală ca fiind acordul părților unui contract principal, exprimat printr-o stipulație inserată în cuprinsul acelui contract sau printr-un înscris separate, de a supune litigiile lor ce sa-r putea ivi în legătură cu executarea sau mai curînd cu neexecutarea contractului respective, unui anumit arbitraj.

Condiția ca litigiul să fie viitor și eventual constituie elemental characteristic al clauzei compromisorii.

Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional definește convenția arbitrală ca “fie o clauză compromisorie înscrisă intr-un contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de părți sau conținute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau comunicări prin telex și în raporturile între țări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenția de arbitraj, orice convenție încheiată în formele permise de aceste legi ”.

Compromisul, spre deosebire de clauza compromisorie, se înfățișează ca o înțelegere de sine stătătoare față de contractual principal, prin care părțile convin ca litigiul patrimonial, civil sau commercial, ivit între ele, deci preexistent și, ca atare, determinat, să fie soluționat pe calea arbitrajului, arătîndu-se sub sancțiunea nulității, obiectul litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor (art. 343 C. Proc. Civ. Român).

Clauza compromisorie reprezintă dispoziția contractuală prin care părțile se obligă să soluționeze pe cale arbitrală neînțelegerile ce s-ar ivi între acestea cu ocazia ducerii la îndeplinire a contractului. În cuprinsul clauzei compromisorii, trebuie să se precizeze numele arbitrilor și modalitatea de numire a lor.

Compromisul în legislația Română este definit de (art. 343 indice 2 din Codul de procedură civilă R. în vigoare și de art. 533 alin. 1 din proiectul noului Cod de procedură civilă R. ) ca fiind actul prin care părțile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluționat pe calea arbitrajului.

Convenția arbitrală, ca orice contract, trebuie să îndeplinească condițiile esențiale de validitate: capacitatea de a contracta – și, fiind vorba despre un act de dispoziție, se cere ca părțile să aibă capacitatea deplină de exercițiu de a dispune, consimțămîntul valabil al părților, un obiect și o cauză licită.

”Consimțământul este maniifestarea, exteriorizată, de voință a persoanei de a incheia un act juridic. Consimțămîntul este valabil dacă provine de la o persoană cu discernamînt, este exprimat prin intenția de a produce efecte juridice și nu este viciat” (art. 199 CC RM).

Obiectul este determinat ca în cazul oricărui contract de sumă prestațiilor la care se oblige părțile contractante. Pentru a fi valabil, convenția de arbitraj trebuie să fie licită. Legea RM cu privire la arbitraj desemnează ca obiect al arbitrajului litigiile izvorîte din raporturi juridice civile: vînzare- cumpărare, prestare de servicii, executare de lucrări, etc, din raporturi de proprietate și din alte drepturi reale, inclusive din dreptul de proprietate intelectuală.

Cauza. Este motivul psihologic ce va determina consimțămîntul, exprimînd, împreuna cu acesta voința juridică a părților. Existența cauzei caracterului său real, licit și moral sunt prin urmare prezumate pînă la proba contrarie. Cauza ce determină consimțămîntul părților nu este străină de efectele contractului arbitral și în ultima instanță, de conștientizarea avantajelor jurisdicției alese.

Convenția de arbitraj produce efecte obligatorii pentru părți, în sensul că din momentul ce a fost semnat contractul cuprinzînd o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte hotărîrea ce se va da de către organul de jurisdicție desemnat, deci dacă avem încheiată o convenție arbitrală părțile sunt obligate să supună litigiul arbitrajului. Această regulă o regăsim și în conținut în art. 169 CPC RM al. 1, lit. (c) în care se expune că ”judecătorul va refuza să primească cererea de chemare în judecată dacă există o hotărîre irevocabilă, obligatory pentru părți, a judecății arbitrale cu privire la litigiul dintre aceste părți, asupra aceluiași obiect și avînd aceleași temeiuri”, în același timp, art. 267 lit. (e) a CPC RM prevede că ” instanța judecătoreasca va scoate cererea de pe rol în cazul în care părțile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluționat pec ale arbitrală, iar pînă la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecții în potriva soluționării litigiului în judecată”. Instanța arbitrală:

Înlătură competența instanțelor judecătorești în problema soluționării litigiului;

Permite organizarea unei procedure care să conducă la pronunțarea unei hotărîri susceptibile de executare forțată (art.482-486 CPC RM)

Conferă arbitrilor puteri cu privire la soluționarea litigiului dintre părți contractante;

Tot aici:

Judecătorul refuză primirea cererii de chemare în judecată, dacă există o hotărîre arbitrală, obligatory pentru părți, cu privire la litigiul dintre aceleași părți, asupra aceluiași obiect și avînd aceleași temeiuri (art. 169 alin. (1) lit. d) CPC);

Judecătorul restituie cererea de chemare în judecată dacă în judecata arbitrală se află un litigiu între aceleași părți, asupra aceluiași obiect și avînd aceleași temeiuri (art. 170 alin. (1) lit. g) CPC);

Instanța de judecată dispune încetarea procesului în cazul în care intr-un litigiu dintre aceleași părți, cu privire la același obiect și în aceleași temeiuri s-a emis o hotărîre arbitrală care a devenit obligatory pentru părți ( art. 265 lit. e) CPC);

În cazul în care părțile au încheiat o convenție, prin care litigiul urmează a fi soluționat pec ale arbitrală, însă procesul a fost pornit în judecată, instanța scoate cererea de pe rol dacă, pînă la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecții împotriva soluționării litigiului în judecată (art. 267 lit. e) CPC).

În cazul în care părțile ajel arbitraj ad-hoc, convenția de arbitraj trebuie să fie exprimată într-o formula detaliată care va reglementa întreaga complexitate a problemelor legate de desfășurarea procedurii de arbitraj.

În concluzie, am putea menționa că importanța clauzei arbitrale rezidă chiar în însuși rolul pe care îl îndeplinește. Buna funcționare a raporturilor comerciale presupune crearea și utilizarea unor astfel de mojloace juridice care ar permite o soluționare multmai rapidă și eficientă a tuturor divergenților dintre parteneri și ar păstra caracterul stabilității și confidențialității în operațiile dintre părți.

Capitolul II. PROCEDURA ARBITRALĂ

2.1. Constituirea tribunalului arbitral

Părțile optînd pentru soluționarea litigiului lor pe cale arbitrală, decid dacă litigiul urmează să fie judecat de un arbitru unic, sau de doi ori mai mulți arbitrii. Conform Legii cu privire la judecata arbitrală (L.A.) art.3(1) ”Arbitru poate fi orice persoană fizică independent de cetățenie care și-a dat consimțămîntul și care după părerea părților, este competentă a soluționa litigiul, cu excepția cazurilor cînd acesta este un însărcinat cu afaceri sau lucrător al uneia din părți, sau este interesată într-un anume sfărșit al clauzei, ori cînd există îndoieli întemeiate”.

O interdicție este întîlnită în (LTA a FR). Art. 8 (3), care consider foarte corect menționată, ceia ce nu este la noi în lege, și anume ”nu pot fi arbitrii persoanele ce dețin funcția de judecător…”, deoarece se știe că funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcțiecu excepția celei de ordin științifico – didactice.

Desemnarea arbitrilor se realizează întotdeauna în concordanță cu prevederile convenției arbitrale, în cazul arbitrajului ad-hoc și, în conformitate cu această convenție sau, după caz, potrivit regulilor procedural aplicabile, în cazul arbitrajului institutional.

Părțile sînt împuternicite să stabilească numărul de arbitri și modul lor de numire. Atunci cînd părțile n-au stabilit numărul arbitrilor, litigiul va fi judecat de 3 arbitri, cite unul numit de fiecare dintre părți, iar al treilea – supraarbitrul (președintele completului) – desemnat de cei doi arbitri. Poate rămîne pe seama părților sau arbitrilor aleși numirea supraarbitrului.

Din lege cu privire la arbitraj (art.5), în cazul în care există mai mulți reclamanți sau mai mulți pîrîți, părțile care au interese commune vor numi un singur arbitru.

Într-un asemenea caz, partea care vrea să folosească calea arbitrajului pentru soluționarea litigiului invită, în scris, cealaltă parte să procedeze la numirea arbitrilor. În același scop, în comunicarea pe care o face arată numele, și pe cît posibil datele personale ți profesionale ale arbitrului unic pe care îl propune sau ale arbitrului pe care îi desemnează pentru un complet de 3 arbitri. Totodată se indică în ce constă obiectul litigiului, făcînd o prezentare succintă a pretențiilor pe care le are în raporturile cu cealaltă parte și a temeiului de fapt și de drept al acestor pretenții.

În Legea cu privire la arbitraj, din 2008 art. 13, se menționează, ”acceptarea împuternicirilor de arbitru trebuie să fie facută în scris și comunicată părților în termen de 5 zilede la data primirii propunerii de numire. În termen de 10 zile de la ultima acceptare, cei doi arbitri vor proceda la numirea supraarbitrului, care se va conforma prevederilor mai sus menționate. Dacă cei doi arbitri numiți omit să desemneze un al treilea arbitru în termen menționat, instanța de judecată , în cazul arbitrajului ad-hoc, sau președintele arbitrajului, în cazul arbitrajului instituționalizat, trebuie să numeasca arbitrul la cerea părții. În cazul în care un arbitru urmează a fi numit de către o persoană împuternicită de părți în convenția de arbitraj, dar asemenea numire nu a fost făcută în decursul a 15 zile de la data la care partea a cerut persoanei împuternicite să numească arbitrul, instanța de judecată în cazul arbitrajului ad-hoc, sau președintele arbitrajului, în cazul arbitrajului instituționalizat, trebuie să numească arbitrul la cererea părții. Și tot aceia procedură va fi în cazul în care părțile nu cad de acord asupra arbitrului în timp 30 de zile. Dacă părțile nu se pot înțelege privitor la numirea unui arbitru unic ori dacă o parte nu numețte arbitrul, ori dacă cei doi arbitri nu cad de accord asupra persoanei supraarbitrului, partea care vrea să se recurgă la arbitraj poate cere președintelui arbitrajului să procedeze la numirea arbitrului sau, după caz, a supraarbitrului.”

Referinduse la condițiile care ar trebui să întrunească un arbitru pot menționa că, o condiție de o importanță vastă reprezintă încrederea publică în aceasta instituție care este cîștigată de integritatea și corectitudinea proceselor. Un arbitru nu are responsabilitatea și față de process, nu numui față de părți. Astfel, una din obligațiile persoanei acceptate să fie arbitrul, este obligația de a conduce procesul în modul correct și să ocălească orice relație financiară, de afaceri, profesională, de families au socială ori să obțină unele interese care pot crea temeinic aparența de parțialitate. Ar fi bine, ca după pronuințarea hotărțrii să se evite orice relație de așa gen. În concluzie ,arbitrii trebuie să au comportament correct fațp de toate părțileși nu trebuie să se lase să fie influențate de presiunea exterioară, de protestele publice, de teama criticii sau de interese personale adoptînd decizii într-o manieră deliberată.

Nu tare se deosebesc atribuțiile arbitrului de al lui judecător. Tot așa cum și judecătorii, arbitrii pot lua decizia care să hotărască soarta procesului avînd aceeași forță executorie obligativitatea căreia poate fi impusă peste hotarele satatului unde a fost adoptată. Însă arbitrii spre deosebire de judecători pot lua decizii nu numai în limitele legii procedural competente, dar au posibilitatea să se conducă și după legea națională și după regulamentele curților, precum și după legea stabilită de părți. Analizînd condițiile necesare pentru a fi îndeplinite observăm existent unor deosebiri referitoare la vîrsta candidaților, inexistența anticidentelor penale, pregătirea profesională, vîrsta candidaților, stagiul de muncă, cetățenie, incompatibilitatea profesională. Urmărim că arbitru poate fi persoană indifferent de vîrstă, pregătire profesională, experiență de muncă etc., judecător însă, poate fi numai de la vîrsta de 30 de ani, și bligatoriu este ca sa fie experiența în domeniul respective timp de 5, 7, 10 ani. Este necesar ca să fie calificat în domeniul juridic, și să nu are drept să abțină alta funcție în afara celei șțiințifico didactică. Și cea mai importantă deosebire, constă în ceia că este obligatorie deținerea cetățeniei Republicii Moldova și lipsa cu desăvărșire a antecedentelor penale în cazul funcției de judecător. Și încă o deosebire, care prezintă nu mai mica importanța, constă în modul de numire în calitate de judecător la cauza, pe arbitrii îi numesc părțile și împuternicirile lor iau naștere și se sting la fel din voința lor.

În legislația este acordată importanța vastă pentru problema răspunderii arbitrilor pentru daunele pe care acețtea le-ar putea cauza. Răspundeea arbitrilor intervine în una din următoarele situații:

dacă după acceptare renunță în mod nejustificat la însărcinarea sa;

dacă nu respectă caracterul confidential al arbitrajului

dacă nu pronunță hotărîrea în termenul sabilit de convenție sau regulament;

dacă încalcă în mod flagrant informațiile ce le revin etc.

Din text menționat vedem că este în vedere aplicarea răspunderii civile a arbitrilor pentru pagubele produse din necompetența lor.

Locul arbitrajului este stabilit deobicei de părți. În cazul lipsei stipulației cu privire la locul arbirajului, locul acestuia va fi stabilit de tribunalul arbitral. Dacă arbitrajul are character international, prin convenția arbitrală, părțile pot stabili ca acesta să aibă loc în Republica Moldova sau într-o altă țară. Așa este prevăzut de lege, CPC.

2.2. Procedura arbitrală

Procedura arbitrală –este un sistem succesiv de acțiuni procesuale care este efectuat de tribunalul arbitral și celelalte părți a procedurii care se află în legătură cu examinarea și soluționarea a unui caz concret.

Sesizarea arbitrajului. Procedura în cazul arbitrajului, este la fel ca și în process civil, include mai multe etape:

Declanșarea procedurii;

Asigurarea acțiunii;

Transmiterea pricinii spre examinare în cadrul arbitrajului ți pregătirea pricinii pentrru dezbatere;

Examinarea pricinii de către arbitri;

Hotărîrea arbitrală sau recunoașterea acordului de împăcare a părților;

Executarea hotărîrii arbitrale;

Păstrarea materialelor pricinii pentru fiecare în parte.

Sesizarea tribunalului arbitral se face printr-o cerere scrisă, denumită cererea arbitrală. Cererea arbitrală,reprezintă tot aceiași ce și cererea de chemare în judecată în instanța judecătorească.de aceia, cererea arbitrală cuprindă elementele asemănătorii cu cele prevăzuteîn art.166 CPC.

Partea care consideră că ia fost încălcat vrio un drept al sau, este în voie să depună în scris instanței arbitrale o cerere de arbitraj.

Cerera de arbitraj va cuprinde, conform prevederilor din Lege cu privire la Arbitraj art.17 lit.(2):

numele și domiciliul pentru persoanele fizice, denumirea și sediul, pentru persoanelejuridice,sau reședința părților;

numele persoanei care reprezintă partea în litigiu;

referința la convenție de arbitraj,

motivele de fapt și de drept, precum și probele pe care se întemeiază cererea;

obiectul și valoarea crerii, precum și îndicarea calculului prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;

numele și domiciliul persoanei numite în calitate de arbitru;

semnătura părții.

Sunt consecrate tot aceleași elemente, care sunt caracteristice oricărei cereri de investire a unui organ jurisdictional, dar totuși sunt și unele cerinșe specific anume procedurii de abitraj, cele ce sunt cu privire la menționarea convenției arbitrale, la indicare locului domiciliului și numelui a membrilor tribunalului arbitral.

Cererea se depună la locul stabilit de părți, dacă nu era prevăzut asta în convenția, locul va fi determinat de curtea arbitrală, luînd în vedere cît de accesibil este părților și circumstanțele cazului. La cererea de arbitraj, este necesar să fie anexate procura, cre confirmă împuternicirele reprezentantului în instituția arbitrală care reprezintă partea în litigiul apărut.

La momentul ce cererea a fost recepționată , se consideră procedura arbitrală începută. În cazul dacă părțile nu au convenit altfel, arbitrajul trebuie să pronunțe hotărîrea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale, art.18,alin(2) din Lege cu privire la arbitraj.

Pîrîtul, la rîndul său, are posibilitate de a formula referința, în termenul convenit de părți sau determinat de către instanța arbitrală, dar nu mai tîrziu de 30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitraj.

Referința pîrîtului va cuprinde următoarele mențiuni:

excepțiile privitoare la cererea reclamantului;

răspunsul în fapt și în drept la cererea arbitrală;

probele propuse în apărarea;ț

și mențiunile prevăzute la art. 17 din Legea cu privire la arbitraj.

Excepțiile și alte mijloace de apărare, care nu au fost menționate de către pîrît în referință trebuie ridicate, sub sancțiunea decăderii, pînă la data primului termen de înfățișare. Pîrîtul va trebui să răspundă la fiecare capăt de cerere formulat de reclamant. Dacă procedura arbitrală are loc în baza înscrisurilor, dovezilor, documentelor prezentate în scris de către părți, fără dezbateri orale, părătul trebuie să ridice excepțiile în temen de cel tîrziu de 15 zile de la data depunerii referinței. Pîrîtul este decăzut în drept de a prezenta excepțiile la o etapă ulterioară a procedurii.

Remarcăm, că în punctual (d) referitor la ”celelalte mențiuni” prevăzute la art. 17 din Legea cu privire la arbitraj. În sensul acestei formulary, socotim că trebuie avute în vedere numai acele elemente privitoare la identificarea părților, a tribunalului arbitral, inclusive la desemnarea arbitrului, și a semnăturii reprezentantului acestuia, întrucît celelalte dispoziții cuprinse în articolul menționat mai sus sunt specific cererii de arbitrare.

Depunerea referinței nu este obligatorie. Prin urmare, în cazul nedepunerii întîmpinării pîrîtul va avea posibilitatea de a invoca excepțiile și mijloacele sale de apărare cel mai tîrziu la primul termen de înfățișare. Dacă nu procedează în acest mod, pîrîtul va fi decăzut din dreptul de a mai invoca în cursul instanței arbitrale excepții și celelalte mijloace de apărare.

Dar totuși trebuie de menționat, că depunerea referinței în instanța nu este obligatorie, însă nedepunerea tot urmează consecințele negative pentru pîrît. În cazul dacă va fi amînat litigiul, pîrîtul va fi obligat să achite cheltuielile de arbitrare cauzate prin amînare.

Referința se comunică reclamantului și arbitrilor. Legea îi oferă pîrîtului și dreptul de a formula pretenții împotriva reclamantului printr-o cerere reconvențională. Cererea reconvențională fiind o acțiune formulate de pîrît, cu răspuns la cererea reclamantului, cu scopul fie de a atenua efectele unei hotărîri care l-ar obligă la plata, fie de a atenua efectele unei hotărîri care l-ar obliga la plata, fie de a împiedica pronunțarea unei asemenea hotărîri ori de a aobține chiar o hotărîre împotriva reclamantului, nu se pot contesta avantajele pe care le prezintă judecarea ei laolaltă cu cererea principală: se realizează o mai bună administrare a judecăței de către tribunalul arbitral și se face economie de timp și de cheltuieli, căci în loc de două procese arbitrale vom avea unul singur. Nu mai puțin există și reversal medaliei: judecata a două cereri într-un singur process contribuie la o încetinire în rezolvarea litigiului, căci se înmulțesc problemele pe care tribunalul arbitral le are de rezolvat.

Sub aspectul terminului de exercitare, remarcăm că acțiunea reconvențională trebuie introdusă în cadrul termenului pentru depunerea întîmpinării sau cel mai tîrziu la primul termen de înfățișare, din art. 19(3) Legea cu privire la arbitraj. Cererea reconvențională trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și cererea principală.

Din momentul, cînd cererea de arbitrare este recepționată de către Secretariatul Arbitrajului, începe procedura arbitrală referitoare la un litigiu concret, dacă părțile nu au convenit altfel. Președintele Arbitrajului, arbitrul, în cazul cînd este numit numai un specialist pentru a judeca litigiul, emite o încheiere de punere pe rol a acțiunii în arbitraj. În Legea cu privire la regulile de procedură arbitrală international se descrie mai detaliat următoarele acțiuni pentru punerea cauzei pe rol în art.67, alin. (2-3). După constituirea arbitrajului în modul stabilit de prezentele Reguli, Secretariatul Arbitrajului Internațional (AI) transmite de îndată arbitrajului constituit dosarul, făcând mențiune scrisă despre acest fapt, cu precizarea datei transmiterii.

(3) Arbitrajul constituit verifică stadiul litigiului pentru dezbatere și decide asupra următoarelor chestiuni necesare pentru completarea dosarului:

a)   stabilește locul și termenul desfășurării procedurii arbitrale;

b)   determină procedura în care ce va examina cauza – generală sau accelerată;

c)   precizează limba de lucru a procesului arbitral și dreptul aplicabil fondului litigiului;

d)   verifică competența sa jurisdicțională examinării cazului și excepțiile de procedură;

e)   fixează ziua primei ședințe de înfățișare a participanților la proces. 

f)    constată circumstanțele care au importanță pentru soluționarea justă a pricinii;

g)   soluționează problema citării în ședință a martorilor și intervenirii în proces a coreclamanților, co-pârâților și a intervenienților, problema subrogării părții care figurează greșit în proces;

h) la cererea participanților la proces, reclamă persoanelor juridice și fizice probele necesare;

i) la solicitarea părților dispune din oficiu efectuarea expertizei;

j) rezolvă problema introducerii în proces a specialistului sau interpretului;

k) în caz de urgență, la cererea părților, cercetează la fața locului înscrisurile și probele materiale;

l) soluționează problema asigurării acțiunii și asigurării probelor;

m) efectuează alte acte procedurale.

Condițiile acestea se referă și în cazul arbitrajului intern, nu numai international. După aceasta se fixează termenul pentru dezbaterea litigiului și dispune citarea părților.Între data primirii citației și data începerii dezbaterilor trebuie să existe un interval de cel puțin 15 zile, așa este prevăzut în Legea nr.23 RM, art.22, alin.(3). În alin.(4) părții trebuie să i se asigure posibilitatea de a lua cunoștința de toate documentele și materialele legate de litigiu înaintate arbitrajului de cealaltă parte sau de alte persone, aici intră în rol principiul accesului la informatie. Arbitrajul trebuie să asigure părților, în măsura necesarului, posibilitatea prezentării, în scris și oral, a pretențiilor, argumentărilor și probelor. În cazul în care persoana nu sa prezentat la process, dar a fost citată, și dovada este, atunci ședința poate incepe process fără de a aștepta persoana respectivă.

Persoanele care participă la cuzul, și alți participant la proces de arbitraj, se consideră citați în mod corespunzător în următoarele cazuri:

destinatarul a refuzat să primească o copie a actului de justiție și acest refuz este înregistrat;

ignorînd aviz postal, destinatarul nu a venit să primească copia actului juridic, destinată de instanța arbitrală în mod corespunzător, dar despre aceasta organul de rețea a informat arbitrajul;

în caz dacă copia actului judecătoresc a fost trimisă la ultimul loc de reședința a persoanei, aflat instanței și nu a fost inmînată persoanei din motivul că nu se cunoaște adresa destinatarului, despre ce oraganul de rețea informal arbitrajul.

Persoanele, care participă la caz, sunt obligați să pună la cunoștința arbitrajul despre schimbarea locului de reședința în timp ce cauza este în proces. La fel și despre schimbarea numărului de telefon , fax, e-mail sau alte informații de acest gen, instanța trebuie să fie informată, în alt caz, se va socoti că persoana a fost citată corespunzător modului stability de legea, și nu va fi lipsa ei ca un obstacol pentru a desfășura procesul.

Rezolvarea rapidă și cu success a litigiilor depinde în mare măsură de aceia cît de bine vor fi pregătit dosarul pentru a pune cauza pe rol. Din aceste motive, legislația națională obligă arbitrii de a efectua o astfel de formare a dosarelor pe cauzele primate. Numai atunci cînd este totul pregatit corespunzător cerințelor, pot fi create condiții pentru a analiza complet și obiectiv în ședința toate împrejurările create și soluționarea răpidă a disputei. În mare măsură depinde rezultatul sentinței de la aceia dacă dosarul a fost completat plin și sufficient. În aceasta și constă sensul verificării stadiului litigiului pentru dezbatere și, dacă consideră necesar, dispune măsurile corespunzătoare pentru completarea dosarului. Nu există așa cazuri în care nu ar fi necesar, pîna inceperea dezbaterilor ca să fie prealabil examinate și a face cunoștință cu materialele din dosar, să nu fie luate măsuri pentru a asigura trimiterea la timp a documentelor la instanța de arbitraj, să nu fie verificat dacă toate persoanele interesate în rezultatul sunt implicate în desfășurarea examinării litigiului, și sa nu fie efectuate altele acțiuni necesare privind cauza.

Luarea măsurilor asiguratorii și vremelnice precum și constatarea anumitor împrejurări de fapt.

Arbitrajul se caracterizează prin rapiditatea și flexibilitatea comparative cu soluționarea litigiilor de către instanțele naționale, timpul scurt pentru soluționarea litigiului poate cauza uneia dintre părți prejudicii uneori ireparabile și chiar afecta în cele din urma eficiența hotărîrii pronunțate. Pentru a nu se întîlni cu astfel de situații părțile au posibilitatea de a solicita luarea unor măsuri provizorii. Scopul acestora este de a conserva o anumită situație legală sau de fapt pentru a proteja drepturile a căror recunoaștere formează obiectul litigiului arbitral. Din art.75 Legea cu privire la regulile de procedură arbitrală internatională, găsim că arbitrajul constiuit poate să dispună, din oficiu sau la cererea unei părți, orice măsuri asiguratorii și măsuri provizorii, sau să constate anumite împrejurări de fapt, pe care le consideră necesare cu privire la obiectul litigiului, pe motiv că executarea pretenției ar putea fi zădărnicită ori împiedicată în mod considerabil, sau că o daună ireparabilă ar fi iminentă. Roxana Maria Roba numește scopul măsurilor asiguratorii, este acel de a preveni schimbări de fapt care ar putea compromite eventuala executare a hotărîrii rbitrale, fiind necesare pentru a proteja obiectul litigiului, respective pentru a reglementa relațiile dintre părți pînă la rezolvarea conflictului.

Încuviințarea măsurilor menționate mai sus vor fi aduse la cvunoștința instituției arbitrale de către partea care le-a solicitat. Art.23 alin.(3) LA. Nr.23 RM

Astfel vedem în Legea cu privire la regulile de procedură arbitrală internatională art.75 alin.(2) încheierea cu privire la măsurile prevăzute se emite de arbitraj în scris și se trimite cite un exemplar semnat fiecărei părți a procedurii arbitrale pentru executare. Tot aceiași regulă se aplică și în arbitrajul intern. În caz de împotrivire, executarea acestor masuri se dispune de către instanța judecătorească la cererea părții cointeresate.

Tot aici, despre temeiurile refuzului pentru executarea măsurii aplicate de arbitraj, în art.75, alin.(4):

suferă de un viciu care ar constitui temei pentru desființarea unei hotărîri arbitrale interne prezentelor regului;

Este incompatibilă cu o măsură solicitată sau aplicată anterior de către o instant dejudecată sau cu o măsură solicitată anterior unei instanțe judecătorești străine, care rămîne a fi recunoscută;

Este o măsură asigurătoare neprevăzută de drept intern al RM și nici o măsură potrivită prevăzută de dreptul intern nu a fost solicitată.

Instanța de judecată este competentă să încuviințeze măsurile asigurătorii și măsurile cu privire la obiectul litigiului ori să constate anumite împrejurări de fapt la cererea oricărei părți indifferent la inceprea procedurii arbitrale sau pe parcurs. Încuviințarea măsurilor prevăzute vor fi aduse la cunoștința arbitrajului de către partea care le-a solicitat.

Dezbaterea litigiului în cadrul ședinței arbitrale

Dezbaterea litigiului se efectuiază în sala de audiere a instanței de arbitraj, și este una din cele mai importante și responsabile etapele a procesului arbitral. Anume la etapa dată, se realizează dezbateri între părțile de fapt, aici se restabilesc drepturile încălcate a părților, se pune în aplicare apărarea drepturilor legitime și intereselor participanților la proces. Rol important dezbaterilor în procesul arbitral este din motive că anume la aceasta etapă se rezolvă obiectivele principale a procesului arbitral.

Un rol deosebit aparține arbitrului sau președintelui tribunalului arbitral. Ședința de judecată se petrece în condițiile care asigură funcționarea corespunzătoare regulilor judecătorești și siguranșța a participanților la procesul de arbitraj. Judecător arbitrar supraveghează întregul curs al desfășurării dezbaterilor. Toți participanții la proces sunt obligați să se ridice cînd intră în sala judecător, în picioarele să se adreseze instanței, și în picioare să asculte decizia. Abatere de la acestea reguli pot fi admise numai cu permisiunea instanței. Participanții la proces și alți prezenți au drept fără de o permisiune specială să scrie notițe și să înregistreze audio. Arbitru, sau supraarbitru anunța cazul care face obiectul litigiului,apoi verifică prezența părților citate și altor persoane prezente în sala. Mai departe, instanța de arbitraj întreabă posibilitatea continuării ședinței în lipsa vrio-o unui participant la cauza, dacă exista așa situația.

Este întrebat de părți și dacă nu au recuzări. Recuzare este cererea carei regulile și motivile sunt stabilite de arbitraj, reprezintă obiectii persoaneor, care participă, înpotriva unui anumit judecător sau procurorului sau oarecare persoana alta persoana care participă la proces.După ce a rezolvat judecător cereri dacă erau așa, privind recuzări, instanța arbitrajului duce la cunoștința părților și altor participanți la proces despre drepturile și obligatiile. Persoanelor ce participă, li se oferă posibilitatea de a depune cereri sau demersuri. Cererile sau demersuri vor fi argumentate, iar dacă se solicită administrarea unor probe noi, locul unde se află faptele și circumstanțele ce urmeză a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află acestea, iar în privința martorilor, experților și specialiștilor se va indica identitatea și adresa lor. Cererile și demersurile participanților la proces în problema examinării pricinii se soluționează prin încheiere arbitral, după ascultarea opiniilor celorlalți participanți la proces, cu excepțiile stabilite de prezentele reguli. Respingerea cererii sau a demersului nu decade persoana interesată din dreptul de a le înainta din nou pe parcursul dezbaterilor arbitrale. După aceasta, instanța cere ca martorii care sunt prezenți pentru a da mărturisiri, să se îndepărteze din sala de audiere. Instanța arbitrală concretizează dacă susține reclamantul cererea depusă, dacă este deacord cu cererea pîrîtul, dacă nu doresc părțile să rezolve litigiul prin împăcare, toate acestea se înscriu în procesul verbal.

Examinarea pricinii în fond, este următorul pas la etapa de dezbateri, care se începe de la aceia, că arbitrajul, ascultînd părțile participante la cauza, stabilește ordinea audierilor și conduce dezbaterile art.24 alin.(7) din LA RM. Imediat se începe audierea martorilor și examinarea dovezilor prezentate. Examinarea dovezilor este o etapă independentă în procesul dezbaterilor, in acest timp arbitrajul este în competența de a examina probele materiale, cărora li se dă cititre în ședința de arbitraj; examinarea probelor la fața locului, acelea înscrisuri și probele materiale care este greu sau imposibil de a fi prezentate în arbitraj pot fi examinate și cercetate la locul lor de aflare sau păstrare; cercetarea înscrisurilor; să exmineze și audieze înregistrarea audio-video, și la fel să cerceteze și altele documente și înscrisuri prezentate.

Din art.114 Finalizarea arbitrării pricinii în fond. ( 1) După examinarea tuturor probelor din dosar, președintele ședinței de arbitraj precizează dacă participanții la proces și reprezentanții acestora doresc să dea explicații suplimentare ori să formuleze cereri sau, după caz, demersuri noi pentru completarea materialelor din dosar. (2) Dacă nu se fac astfel de cereri sau demersuri noi sau după soluționarea cererilor sau demersurilor formulate și îndeplinirea în cazurile necesare a acțiunilor procesuale suplimentare, președintele ședinței declară finalizarea examinării pricinii, trecînd la dezbateri orale. (3) Președintele ședinței de arbitraj explică participanților la proces că ele, în dezbaterile orale, și tribunalul arbitral la adoptarea hotărîrii, sunt în drept să facă trimiteri numai la probele cercetate în ședința arbitrală.

Arbitrajul poate lua hotărîre în cauza arbitrală în bază de înscrisuri, documente și de alte dovezi scrise, prezentate de părți, fără dezbateri orale ale cauzei, dacă așa au prevăzut părțile sau dacă ele au renunțat la dezbateri orale. Art.24 alin. (9) LA RM

Dezbaterile orale constă în luările de cuvînt ale participanților la proces și reprezentanții lor. În acestea dezbateri ei justifică poziția la cazul, exprimă argumente și considerente privitor la declarațiile altor persoane participante la caz, la cerințele și obiecțiile acestora. Participanți la dezbaterile orale nu au dreptul să se refere la condițiile, care nu au fost studiate în ședința de judecată sau sunt recunoscute de instanța nepotrivite.

În dezbaterile orale, primul ia cuvînt reclamant sau reprezentantul lui, după aceia reclamantul. Persoana a treia, care nu declară independent cerințele privind obiectul litigiului, ia cuvîntul după reclamant sau pîrît, depinde a cui parte ține în proces.

Procuror, reprezentantul a organelor de stat, a autorităților locale și alt organ, care sa adresat în instanța de judecată, ia cuvînt la dezbaterile primul. După ce toți au participat la dezbaterile orale, participanții la proces pot să mai ia o dată cuvîntul în replică, în legătură cu cele spuse în cuvîntările ulterioare. Dreptul la ultima replică aparține întotdeauna pîrîtului și reprezentantul lui.

Replica este o posibilitate de a realiza dreptul de a lua cuvăntul din nou în dezbaterile, atunci cînd la persoana care participă în litigiul, după audierea declarațiilor făcute de alți participanți, apare necesitatea de a refuza, adăuga sau a clarifica auzite, pentru a accepta cele spuse, a declara obiecții a da o apreciere juridică declarațiilor. Dreptul la replica are și persoana care a refuzat să participe la dezbaterile orale. Ordinea de luare a cuvîntului la replica, este tot aceiași cum și la dezbaterile orale, dar dreptul la ultima replică aparține pîrîtului similar procesului penal, persoanei „acuzate”.

2.3.Procesul verbal al ședinței

Procesul verbal al ședinței – este unul din principalele documente procedurale ale procesului de arbitraj, în care se reflectă în scris acțiunile în ședința de judecată, la fel efectuarea acțiunilor procesuale aparte efectuate de arbitraj în afara ședinței de arbitraj.

Procesul verbal în procesul de arbitraj are o importanță vastă. El are o mare valoare probatorie (include așa probe, cum ar fi, explicațiile orale, descrierea probelor materiale examenate pe fața locului, mărturisii martorilor, etc..), ajută judecătorului a lua decizia corectă, legitimă și justificată, orientează părțile în proces, în special în cazurile cînd apare necesitatea de a apela un act juridic, deoarece în aceasta se descrie cursul procesului, sunt indicate petițiile și cereri examinate în timpul ședunței. În legislația se prevede că absența semnăturii arbitrajului sau arbitrului, care a examinat dosarul, duce la nulitatea hotărîrii pronunțate.

Bibliografie:

Constituția RM adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27.08.1994, MO nr.1 din12.08.19942;

Codul de Procedură Civilă adoptat prin Legea RM nr.225-XV din 30 mai 2003, în vigoare12.06.2003 publicat în MO nr.111-115 din 12.06.20033;

Legea cu privire la arbitraj nr.23/XVI din 22.02.2008, Monitorul Oficial al RM nr.88-89/314din 20.05.2008;

Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional nr.24 din 22.02.2008, Monitorul Oficialnr.88-89/314 din 20.05.2008;

Codul Civil al RM nr.1107-XV adoptat 06.06.2002, în vigoare din 12.06.2003 publicat înMonitorul Oficial nr.082 din 22.06.2002;

Codul de executare al RM nr.443-XV din 24.12.2004, MO RM nr.34-35/112 din 03.03.2005;

Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional din 21.04.61 aderat prin HotărîreaParlamentului Nr.1331-XIII din 26.09.97;

Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10.06.1958;

Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, Helsinki, 1 august 1975;

Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedura civilă, București, ed. ,,All-Beck”,200;

Гражданский процесс, под ред. М.С.Треущникова, изд. «Юрист», Москва, 2001

Viorel Roș ,Arbitrajul comercial internațional , Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000;

A.Г.Федоров,Международный коммерческий арбитраж, Москва, 2000, Издательский Дом «Дашков и Kº»,стр.5;

V.M. Ciobanu, tratat II, p.597, I.Băcanu, op.cit, Dreptul nr.1/1994;

Gheorghe Coțofană, procedura arbitrală istoric, doctrină, jurisprudență,ed.OSCAR PRINT, Bucurețti 1999;

Alexandru Cojuhari, drept procesual civil, partea speciala(curs universitar), Chișinău,2009;

www.justice.md.