Conceptul Normelor Juridice Ca Element Primar AL Dreptului
CONCEPTUL NORMELOR JURIDICE CA ELEMENT PRIMAR AL DREPTULUI
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CARACTERISTICA GENERALĂ A NORMEI JURIDICE
1.1. Conceptul de normă juridică
1.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice
2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE
2.1. Ipoteza
2.2. Dispoziția
2.3. Sancțiunea
3. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE
3.1. Criterii de clasificare a normelor juridice
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate. Caracterul normativ al conduitei umane constituie unul din cei mai importanți indicatori ai socializării ființei omenești. Intrarea personalității în structura socială presupune instituționalizarea activității ei vitale și supunerea ei reglementării sociale. Ordinea și măsura satisfacerii necesităților personale, întrucât omul trăiește în societate – se normează și prin aceasta se socializează. Satisfacerea necesităților omenești este posibilă datorită faptului că ei socializează, sunt recunoscuți de societate. Aceasta este importanța normelor de conviețuire umană, norme sociale, cea mai importantă varietate a cărora, în condițiile societății civilizate, devin normele juridice. Norma juridică se caracterizează mai întâi de toate prin aspectul social larg al ei. Ea reprezintă factorul subiectiv al realității sociale, rodul rațiunii și voinței umane. Anume activitatea omenească, mânată de necesitățile reale și interesele oamenilor, dă naștere normelor juridice.
Norma juridică este celula de bază a dreptului, ea reprezintă o importanță deosebită în teoria dreptului, și este destinată să reglementeze conduita oamenilor printr-un anumit fel de relații. Norma juridică ocupă un loc deosebit în sistemul dreptului, fiindcă însăși acest sistem este alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice. Dreptul nu poate exista și nici nu poate fi explicat în afara realității sale normative. În conținutul oricărei norme juridice este imaginată o anumită reprezentare conștiență a legiuitorului în legătură cu conduita posibilă sau datorată a subiectelor participante la relațiile sociale. Norma juridică este un etalon, un model de comportament. Ea conține pretențiile și cerințele societății față de conduita membrilor săi în anumite categorii de relații.
Fiind adoptată în ordinea stabilită, norma juridică devine cel mai important factor în mecanismul reglementărilor sociale, determinând direcțiile principale ale influenței lui asupra relațiilor sociale. Nu există în sistemul dreptului un alt element component, care s-ar afla în legătură atât de strânsă și nemijlocită cu altele, ca normă juridică.
Imaginarea dreptului așa cum este și cum ar trebui să fie (conștiința juridică), procesul de elaborare a dreptului (tehnica legislativă) și formele lui de exprimare (izvoarele dreptului), aplicarea și alte forme de realizare a dreptului, raporturile juridice, drepturile și obligațiile, legalitatea și ordinea de drept, răspunderea juridică – iată cele mai importante, însă nici pe departe toate fenomenele, existența și funcționarea cărora este de neconceput fără normele juridice. Orice fenomen juridic se dezvăluie și se manifestă într-un mod determinat doar în raport și în interacțiune cu normele juridice.
Anume prin intermediul, în baza lor, are loc influența statului asupra sistemului de drept în general și asupra elementelor componente ale lui în particular. De aceea normele de drept apar în calitate de element sistematizant, unificator al sistemului de drept. Tratarea normelor juridice influențează nemijlocit la înțelegerea conceptului și definirii dreptului și explicarea altor elemente ale sistemului dreptului.
Instituite sau sancționate de către stat și apărate de acesta, normele juridice constituie principalul mijloc de reglementare juridică a relațiilor sociale. Obiectul și metoda de reglementare juridică, acțiunea legii în timp, spațiu și asupra persoanelor, căile și rezultatele influenței dreptului asupra conduitei umane – toate acestea sunt reglementate de normele juridice.
Importanța teoretică și practică deosebită a problemei normei juridice este datorată și de atenția care i se acordă în literatura de specialitate. Cu părere de rău necătând la importanța temei date, ea este tratată doar în legătură cu analiza coraportului cu alte fenomene juridice (raportul juridic, răspunderea juridică, ș. a.) sau în cadrul unor categorii aparte de norme juridice.
Între timp, pe problema dată, pe de o parte s-a strâns un vast material teoretic și empiric, iar pe de altă parte există lacune, poziții contradictorii; apar tot mai multe întrebări, ce prezintă interes atât pentru teoria generală a dreptului cât și pentru ramurile aparte ale dreptului, care cer rezolvarea în baza nivelului actual al dezvoltării, învingerea stereotipurilor formate, cu luarea în considerație a ideilor și abordărilor noi. În particular este necesar de a împreuna tratarea conceptului, structurii, tipurilor și rolului normei juridice cu sistemul lor general, caracterizat de existența unor variate prescripții normativ-juridice. Cercetările în această direcție sunt legate nemijlocit de modificările radicale care au avut loc în legislație și cu procesul continuu de reînnoire.
Scopul și sarcinile lucrării. Scopul principal al lucrării constă în analiza profundă, atît sub aspect teoretic, cît și sub aspect practic a celor mai importante probleme ce tin de norma juridică, studierea concepțiilor, doctrinelor, cât și efectuarea analizei legislației în vigoare pentru a evidenția carențele și a găsi modalități de soluționare.
Sarcina principală a fost de a cunoaște în profunzime și multilateral problemele legate de norma juridică.
Pentru realizarea scopuli indicat, ne-am propus următoarele obiective:
elucidarea noțiunilor cheie legate de norma juridică;
analiza structurii normei juridice;
cercetarea multitudinii de criterii de clasificare a normelor juridice.
Suportul metodologic și teoretico-științific. În ceea ce privește suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării acesta se manifestă printr-un număr suficient de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relațiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul cunoașterii. Vom enumera printre acestea: metoda logică, care reprezintă argumentarea pe calea deductivă; metoda comparativă; metoda istorică, care are la bază dezvăluirea sensului evenimentelor trecute; metoda cantitativă care contribuie la sistematizarea și evidența legislației, stocarea și sitematizarea informației științifice juridice.
În procesul cercetărilor, au fost examinate lucrările științifice și consultate opiniile specialiștilor din domeniu, din Republica Moldova, mai puțin din Federația Rusă – doar ideiele taduse de autorii autohtoni.
Drept bază metodologică a analizei normelor juridice în știința juridică contemporană au servit abordările doctrinarilor români și autohtoni, care într-o măsură mai mare sau mai mică au elucidat această temă în diverse lucrări, manuale, articole din presa periodică.
Prezintă interes lucrările doctrinarilor care au examinat direct sau indirect problematica în cauză . Printre acestea se numără: Baltag D., Boboș Gh., , Clocotici D. etc.
Conținutul material al lucrării. Pentru o concepere mai bună și sub diferite aspecte a fenomenului normei juridice, lucrarea dată am structurat-o în trei capitole – caracteristica generală a normei juridice, structura normei juridice, clasificarea normelor juridice – fiecare capitol, scoțând în evidență anumite aspecte ale temei propuse spre investigație.
1. CARACTERISTICA GENERALĂ A NORMEI JURIDICE
1.1. Conceptul de normă juridică
Căutarea și explicarea originii normelor juridice a constituit o preocupare profundă, atît a diferitor savanți, precum și pentru școlile și centrele de gîndire politică.
De fapt, problema s-a confruntat de cele mai multe ori cu descifrarea poziției sale în sistemul legăturilor dintre oameni.
Sub forma lor cea mai simplă, acțiunile umane sunt anterioare normelor care s-au putut ivi în condițiile unor forme mai evaluate ale existenței socio-umane cînd se formează și ideea de răspundere pentru cei care tulbură echilibrul comunității.
Originar termenul de normă, avea în limba latină înțelesul de riglă sau instrument necesar pentru a trasa linii, fapt care a sugerat în timp un mijloc de direcționare spre ceva din timp stabilit, regula sau cadrul de referință al acțiunii [23, p. 34]. Nu există gen de activitate socială căreia ea să nu-i fi asociat anumite reguli sau norme de desfășurare. În general, cuvîntul de normă este echivalat cu cel de regulă. În mai toate dicționarele definiția normei este făcută prin referire la regula de conduita. Situația este explicabilă dacă avem in vedere faptul ca în imensa lor majoritate normele conțin reguli de comportament, atribuie drepturi și stabilesc obligații corelative, fixează praguri de comportament si sancțiuni pentru cei ce neglijează sau se comportă in disprețul acestui comportament [11 p. 149].
Norma juridică este o regulă de conduită prescrisă, generală, impersonală, repetabilă comandament al puterii publice, a cărei respectare e obligatorie. Evident că puterea publică are autoritatea recunoscută de comunitatea căreia îi comandă și voința sa nu e liberă nici față de așezarea firească a lucrurilor în societatea concretă, nici față de comunitatea care o re cunoaște si se recunoaște pe sine în ea, așa sau altfel.
Regula de conduită pe care o consacră norma juridică este generală și abstractă, fiind menită să se aplice unei serii întregi de situații concrete. Normele juridice reprezintă acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorie în raporturile dintre subiectele de drept și aplicate sub garanția forței publice, în cazul încălcării lor. Norma juridică (norma agendii) este o normă de conduită socială, e dictată sau sancționată (adică însușită) de stat, a cărei respectare este asigurată în ultima instanță prin forța de constrîngere a statului.
Analiza normelor juridice degajă și concluzia ca acestea pot cuprinde, în afara regulilor de conduită, și alte prevederi, spre exemplu: pot conține principii generale de drept, definiții (definiția proprietății, a contractului, a contravenției, a infracțiunii etc.), explicarea unor termeni legali, descrierea capacității juridice etc.
Norma juridică, arăta M. Djuvara, are înțeles pentru că ea se referea la cazuri particulare. Din observarea drepturilor individuale s-a degajat, în mod treptat, norma generală, care trăiește mai întîi în conștiința publică și apoi trece precizată în legislația pozitivă. Homer ne descrie organizarea socială antică elenă. De cîte ori se producea un conflict important, regele chema la sfat cîțiva bătrîni, aducea pe împricinați în fața sa și apoi hotăra cum este drept. Această hotărîre se numea “themistes” și, cum hotărîrea se respecta în toate cazurile similare, s-a format astfel cu încetul, ideea unei norme generale prin amintirea păstrată de judecător a hotărîrilor date și prin necesitatea rațională, ca în aceleași cazuri să se aplice aceleași soluții [20, p. 212].
Dreptul nu înseamnă numai norme juridice, așa cum morala nu se limitează numai la norme morale; dar e tot atît de adevărat că norma juridică e elementul primar al dreptului, instituit de o autoritate publică recunoscută de comunitate și a cărui aplicare e asigurată prin conștiința colectivă că poartă valorile juridice, iar la nevoie printr-o forță coercitivă determinată. Dacă identificăm autoritatea publică recunoscută cu staul, atunci dreptul e numai drept etatic, norma juridică provine numai de la el, forța coercitivă care o impune e un organ abilitat. În cazul contrar, adică a unui drept-mai-mult decît dreptul etatic, norma juridică provine și de la alte autorități recunoscute și forța coercitivă ar avea-o și alte autorități [24, p. 22].
Mircea Djuvara indică patru elemente distincte pentru norma juridică: a – reglementează numai intenții exteriorizate; b – obligațiile au atît caracter pozitiv (de facere), cît și negativpt-mai-mult decît dreptul etatic, norma juridică provine și de la alte autorități recunoscute și forța coercitivă ar avea-o și alte autorități [24, p. 22].
Mircea Djuvara indică patru elemente distincte pentru norma juridică: a – reglementează numai intenții exteriorizate; b – obligațiile au atît caracter pozitiv (de facere), cît și negativ (de nefacere); c – norma juridică obligă numai față de altul (alții); d – constrîngerea, sancțiunea intervine invariabil din exteriorul persoanei, pentru a o determina să intre în ordinea instituită și pentru a reface această ordine dezechilibrată într-un mod oarecare [21, p. 124].
Ca element constitutiv al dreptului, “celulă de bază” a acestuia, norma juridică, poate fi definită lapidar ca o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forța coercitivă a statului. Scopul normei juridice corespunde finalității dreptului, și anume de a asigura conviețuirea socială orientînd comportarea oamenilor în direcția promovării și consolidării relațiilor sociale potrivit idealurilor și valorilor ce guvernează societatea respectivă.
Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea stabilește “ceea ce trebuie să fie”, impune o anumită conduită constînd dintr-o acțiune sau inacțiune umană îndreptată într-o anumită direcție, în vederea realizării unui anumit scop.
Acesta înseamnă că, în același timp, norma juridică este o expresie valorică, deoarece optează, în numele unor interese, aspirații, idealuri pentru o anumită variantă, comportamentală, instituind un model care exprimă exigențele societății unui anumit timp istoric. Normele juridice, împreună cu relațiile juridice născute in baza lor, alcătuiesc ordinea de drept, parte componentă a ordinii sociale. Ordinea de drept constituie condiția de bază a echilibrului ordinii sociale, garanția realizării drepturilor esențiale ale individului și funcționării corecte a instituțiilor.
Normele juridice stabilesc drepturile și obligațiile celor ce intră în anumite raporturi sociale. În felul acesta ele devin un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază conduita cetățenilor în anumite situații concrete. Norma juridică prevede forma conduitei în modul cel mai general și abstract [36, p. 32].
În viața de zi cu zi conduitele sunt însă foarte variate, fapt pentru care aprecierea lor corectă și “încadrarea” lor în situația prevăzută de normă, în “modelul” pe care acesta îl oferă, nu este deloc ușoară.
Pentru a înțelege trăsăturile normei juridice precum și structura sa este necesar să plecăm de la premise că norma de drept conține ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el e îndreptățit sa facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească “Legis virtus heac esti imperare, vetare, permitere, punire” (forța legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi) [25, p. 150].
Norma juridică poate fi numită doar acea normă socială ce conține o regulă de conduită, stabilită sau autorizată de stat, menită să reglementeze cele mai importante domenii de activitate umană și ocrotită, în caz de necesitate, de forța coercitivă a statului [27, p. 144].
Putem continua cu prezentarea multor alte definiri sau descrieri ale normei juridice, dar cele mai dinainte sunt suficiente să desprindem cîteva concluzii foarte importante:
a) norma juridică este specia de normă socială, în genul căreia sunt și alte specii precum aceea politică, aceea morală etc.; aceasta înseamnă că atributele necesare ale normelor sociale se regăsesc în normele juridice, dar atributele normelor juridice nu sunt necesare și pentru normele necesare;
b) norma juridică este o regulă de conduită; conduita aparține totdeauna cuiva și se manifestă într-o relație a cuiva cu altcineva. Prin urmare, nu e vorba de orice fel de regulă, cum ar fi una de calcul matematic, ci de conduită, de comportare cînd și unde suntem într-un raport, anume într-un raport (relație) socială. Revine că există mai multe feluri de reguli, din care unele sunt norme, cînd privesc conduitele; normele-reguli de conduită au specii: reglementările (prescripițiile), instrucțiunile tehnice, moravurile. Regula, în general, determină o acțiune, calificată ca fiind corectă, dacă e respectată și incorectă, dacă nu e respectată. O regulă de conduită nu numai că determină o acțiune calificată în acești termeni – corect-incorect – dar și o caracterizează axiologic; regula substituirii, în logică determină substituiri corecte sau incorecte, regula bunei cuviințe reprezintă o apreciere pozitivă sau negativă;
c) norma juridică este emisă de o autoritate normativă publică, recunoscută de comunitate, care pentru a-și face efectiv voința, atașează normei o sancțiune; sub această dimensiune, norma juridică este o prescripție;
d) norma juridică vizează conduita, exprimată în acțiune, a unui subiect uman; ea nu prescrie cuiva să fie altruist, să fie patriot, să nu fie egoist, să nu fie mincinos etc. Deși între „a fi” și „a face” e o interdependență, totuși destinatarul normei juridice este făptuitorul, ajunge la ceea ce este acesta dinspre ceea ce face el; un om cumpătat din fire poate săvîrși o faptă necumpătată, un șofer atent din fire poate săvîrși o acțiune neatentă și norma juridică sancționează faptul, prin agentul ei făcător; pe ea nu o interesează că făptuitorul necumpătat în cutare faptă este în firea lui un om cumpătat; aceasta ar putea fi, eventual, o atenuantă, nu o absolvire, căci nemijlocit norma juridică tratează făptuirea, nu ființarea. Desigur, sunt situații cînd agenții-făcători sunt așa cum li-i facerea și atunci norma juridică determinînd faptul, determină firea. Dreptul nu cere nimănui să nu fie mincinos ci să nu facă declarații mincinoase, să nu fie laș ci să nu părăsească frontul de luptă, să fie vigilent ci să nu doarmă în post [29, p. 95].
Prin urmare, ideea de bază a normei juridice ar putea fi definită ca o modificare controlată de om în mediul socio-uman, cu scopul să producă valori sau să-și satisfacă o trebuință („intervenția individului uman în desfășurarea firească autonomă a evenimentelor… încărcată cu valori și semnificații umane”).
Acțiunea este umană întrucît actantul (agentul) ei implică în ea atitudine, scopuri, idealuri, intenții ale sale, pe firul cărora o desfășoară; se are în vedere ceva construit mintal, înainte să o fi declanșat și desfășurat. Cînd constatăm fapta la capătul unei acțiuni terminate de cineva întrebăm „de ce? pentru ce? în numele cărui ideal? ce a intenționat?”, deoarece știm că acestea (scopuri, intenții) au existat în mintea lui înaintea acțiunii în care s-a comportat conform lor. Apoi, ca scopul să fie realizat agentul utilizează în acțiunea lui instrumente, tehnici, procedee, alegînd pe cele evaluate de el că ar fi potrivite să realizeze.
În sfîrșit prin acțiunea sa agentul a produs o schimbare în lumea în care trăiește, contribuind la ordinea deja existentă sau, dimpotrivă, tulburînd-o.
Încît, pe drept cuvînt, acțiunea umană este o conduită ghidată de scop, mediată de instrumente și tehnici, agentul ei producînd o faptă cu semnificație umană. Atitudinile, scopurile, idealurile, intențiile etc. neexteriorizate într-o conduită nu sunt acțiuni, nu interesează norma juridică dacă rămîn astfel și interesează norma juridică dacă sunt exteriorizate. Într-adevăr, căci ființa înzestrată cu voință și rațiune, omul își propune, cîntărește, plănuiește, deliberează, alege, intenționează conștient de lumea în care conviețuiește deci își asumă față de sine și față de societate fapta ce o va face înainte să o facă.
Acțiunea este o conduită cu scop; agentul își propune un scop care să satisfacă un interes, o trebuință, să concretizeze un ideal la condițiile de loc și timp, să-și adapteze aspirațiile la situație. Este evident că scopul unui om, ființă liberă, în limitele faptului că e format într-un mediu educativ-informațional, că e supus presiunii propriului mintal și mintalului colectiv formal și informal, este rezultatul unei alegeri între alternative pe care le-a luat în posesia conștiinței lui, în care sunt angajate sentimentele, volițiunile, reprezentările, cunoștințele lui, valorile morale, politice, economice, juridice, la care a optat în limitele capacității sale, nu atît naturale, cît în măsura în care i le-a dat societatea. De aceea el indică orientarea acțiunii agentului, este punctul de plecare în planificarea și programarea șirului complex de acte și operații. Ansamblul formelor care determină și caracterizează acțiunea – deci conduita cuiva constituie situația acțională. Prin acești factori reținem clasa celor asupra cărora agentul nu poate interveni în nici un fel (dar se poate, de la un anumit nivel al dezvoltării personalității sale adapta), cum ar fi ploaia, o alunecare de teren, întunericul etc. și clasa celora asupra cărora agentul poate interveni, controlîndu-i cum ar fi întreruperea curentului electric, devierea cursului uni rîu, doborîrea unor copaci etc. Determină și caracterizează o acțiune de asemenea instrumentele utilizate, tehnicile aplicate, aptitudinile și cunoștințele agentului. Norma juridică, în ipoteza sa, prevede generic situațiile acționale permise, interzise sau imperative pentru conduita unui agent generic. Ocazia sau prilejul este acea situație acțională obiectivă, temporal și spațial finită care înlesnește realizarea acțiunii sale, pe care acesta o poate folosi sau o folosește cu totul sau în parte [23, p. 64].
Există mai multe criterii de clasificare a conduitelor; după statutul lor fizic-natural:
– transformatoare (dinamice) constructive sunt cele care provoacă, determină schimbări în mediu care satisfac anumite valori, interese individuale în cadrul valorilor, intereselor generale ale societății;
– transformatoare (dinamice) distructive sunt cele care provoacă, determină schimbări în mediu prejudiciind interesele și valorile generale ale societății;
– conservative (statice) de ocrotire sunt cele care determină ocrotirea valorilor și intereselor generale ale societății, sub semnul cărora interesele și nevoile individuale sunt ocrotite;
– conservative (statice) de prevenire sunt cele care determină prevenirea non-valorilor, actelor nocive, indezirabile, dăunătoare societății și care, dăunează individului, mai devreme sau mai tîrziu.
Normele juridice interzic acțiunile distructive, obligă acțiunile conservative și permit acțiunile constructive, impunînd tipuri de conduite agenților concreți.
După gradul lor de întemeiere conduitele pot fi spontane sau planificate, pregătite mintal printr-un proiect mai mult sau mai puțin detaliat și sistematic.
După atitudinea agenților față de rezultatul conduitei, aceasta poate fi intenționată sau neintenționată. Cineva își stabilește un scop, proiect mintal de înfăptuit, anticiparea a ceva ce este acceptat, de presupus cu toate sau cu multe consecințe admise. Conduita lui de realizare a scopului, spunem că e intenționată, în acest caz, spre deosebire de situația în care conduita sa a produs un rezultat asupra căruia nu a deliberat, nu l-a proiectat, nu l-a dorit, deci nu l-a intenționat [22, p. 63].
Referindu-se la drept, Rosmine scrie:
„Noțiunea de drept pe care am exprimat-o în definiția noastră este alcătuită din cinci elemente:
Existența activității subiective;
Existența activității personale, adică, a activității exercitate de către subiect prin intermediul voinței raționale (libertății);
Exercitarea acestei activități;
Exercitarea de drept a aceleiași activități;
În fine o oarecare relație cu alte ființe raționale pe care se bazează datoria de a respecta activitatea noastră…” [după 29, p. 55].
În doctrina românească se întîlnesc mai multe definiții ale normei juridice. Nicolae Popa, consideră că norma juridică poate fi definită ca: „o regulă generală și obligatorie de conduită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere” [30, p. 123].
Ceterchi I. și Craiovean I. definește norma juridică ca: „element constitutiv al dreptului, o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată la nevoie, prin forța coercitivă a statului [16, p. 35].
În viziunea lui Ion Dogaru, „norma juridică este o regulă de conduită generală, impresională și obligatorie care exprimă voința electoratului înfățișat de organul legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea socială și care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrângere” [după 13, p. 112].
După părerea lui Dumitru Baltag „norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin forța coercitivă a statului” [11, p. 124].
Din analiza atentă a acestor definiții putem degaja următoarele idei:
a) normele juridice sînt stabilite sau autorizate de către organele competente ale statului;
b) norma juridică are un caracter general;
c) norma de drept are menirea de a reglementa o relație aparte, singulară, ci nu un tip de relații;
d) norma de drept este prevăzută să reglementeze conduita oamenilor printr-un tip special de relații, legătură la care participanții rezidă în drepturi și îndatorii reciproce;
e) un incendiu specific al normelor juridice este ocrotirea lor prin constrîngerea de stat [27, p. 145].
1.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice
Giorgio del Vecchio consideră că trăsăturile normei juridice sunt bilateralitatea și generalitatea. Alex Will reține caracterul coercitiv, statal și abstract al normei al normei juridice, cel din urmă implicând generalitatea, permanența și impersonalitatea [după 30, p. 152].
Deși cotată ca sistem juridic elementar, abordarea și analiza trăsăturilor normei juridice in doctrina juridică vădește bogăția inepuizabilă a acesteia [după 30, p. 153].
Nicolae Popa dezvoltă patru caractere alei normei juridice: general și impersonal, tipic, implicația unui raport intersubiectiv și caracterul obligatoriu [30, p. 155].
Concluzionînd părerile mai multor autori, normei juridice îi sunt inerente următoarele trăsături caracteristice, fără de care ea nu poate fi concepută:
caracterul statal;
violabilitatea normei juridice;
caracterul permanent;
caracterul prescriptiv;
caracterul volitiv;
caracterul general și impersonal;
caracterul tipic;
caracterul obligatoriu;
caracterul de injoncțiune.
A. Caracterul statal. Cunoaștem că fenomenul juridic nu poate fi separat de cel statal, și invers. O regulă de conduită devine regulă de drept numai în măsura în care substanța ei este voința statală, adică poartă peceata autorității publice.
Caracterul statal al regulilor de drept rezultă în primul rînd din elaborarea lor de către stat, prin procesul de legiferare în special. Deci în acest caz ele constituie voința organului competent a le elabora, deci sunt opera acestuia. Dar unele reguli sociale pot fi recunoscute și validate de către stat. Deci ele nu sunt create de organele componente ci numai recunoscute, act care le schimbă substanța.
Așadar o regulă de conduită socială poate deveni voință de stat, prin elaborarea ei de către organul component, prin recunoașterea și validarea sau prin acceptarea ei, ceea ce implică și validarea [32, p. 84].
B. Violabilitatea normei juridice. Dintr-o perspectivă socială mai largă am releva în primul rînd violabilitatea normei juridice, trăsătura care o deosebește de acele regularități (de pildă cele care exprimă legile naturii) care impun, în virtutea caracterului lor legic relațiile necesare, invariabile care nu cunosc o altă alternativă. Spre deosebire, norma juridică poate fi nerespectată, ignorată, încălcată, atitudini desigur care nu constituie o variantă dezirabilă în raport cu dispoziția normei juridice.
C. Caracterul permanent. Acesta însemnă că ea se aplică constant pe toată durata existenței sale, de la intrarea in vigoare și pînă la abrogare. Norma juridică se aplică de fiecare dată cînd condițiile, pe care le prevede sînt îndeplinite. Nu ne interesează dacă aplicarea efectivă a normei este mai mult sau mai puțin frecventă [33, p. 240]. Astfel, normele relative la alegerea Președintelui Republici Moldova se aplică o dată la patru ani.
D. Caracterul prescriptiv. Norma juridică stabilește o anumită comportare, impune o anumită conduită, constînd dintr-o acțiune sau inacțiune umană, îndreptată intr-o anumită direcție, în vederea realizării unui scop. Se poate spune că norma juridică este elementul constitutiv al dreptului, este celula de bază a acestuia, după cum se exprimă unii autori.
În ansamblul lor, normele juridice în vigoare alcătuiesc dreptul pozitiv al societății respective.
Vorbind de caracterul prescriptiv al normei juridice trebuie să distingem nuanțele specifice ale unor norme cum sînt normele-principii, normele-definiții. De asemenea va trebui să facem distincția dintre normele juridice și dispozițiile individuale.
Norme-principii.
Există anumite norme juridice, în care regula de conduită nu apare atît de evident ca un anumit comportament, ci se manifestă sub forma stabilirii unor principii cu caracter general, care pot viza întregul sistem de drept sau o anumită ramură a dreptului.
Totodată există unele norme care definesc un anumit concept sau care stabilesc atribuții pentru un anumit subiect de drept, de regulă, o instanță, un organ de conducere etc.
Numeroase acte normative și în primul rînd Constituția, pe lîngă unele prevederi reglementative foarte clare și normativ evidente, conțin unele prevederi de principiu, prin care sînt consfințite unele realități ale vieții social-politice sau prin care se stabilesc anumite finalități, țeluri ale activității de stat. De exemplu, Titlu 1 al Constituției Moldovei, „Principii generale”, definește caracteristicile și principiile fundamentale ale statului, în care se arată că Republica Moldova este un stat suveran și independent, unitar și indivizibil, un stat de drept, democractic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic prezintă valori supreme și sunt garantate [1]. Aceste prevederi sînt mai mult decît simple norme obligatorii, ele sînt norme ce consfințesc principii ce călăuzesc și dau coloratura întregului nostru sistem de drept, întregului sistem social-politic al țarii [11, p. 153].
Asemenea norme-principii se întîlnesc și în alte acte normative, referitoare la un anumit domeniu. De exemplu multe coduri sau legi încep printr-un capitol întitulat „Principii generale” sau „Dispoziții generale”, care stabilesc anumite principii ce guvernează toată materia, toate celelalte norme vor trebui aplicate și interpretate în lumina acestor principii.
Norme-definiții, norme-sarcini.
Există frecvente situații cînd într-un act normativ se definesc anumite concepții. De exemplu, în Codul familiei este definită rudenia, concept pe care altfel, fiecare l-ar putea interpreta în felul său. De aceea, pentru a-i da un înțeles unic în întreaga legislație, Codul vine și definește acest concept. La fel, in Codul penal găsești lămurirea unor termeni sau în Codul civil definiția proprietății si altele. Aceste definiții au și ele un caracter normativ, întrucît interpretarea normelor ce sînt în relație de acest concept, trebuie să țină seama de sensul ce i s-a dat prin definiția di legea respectivă.
Remarcăm de asemenea că avînd un specific aparte, sînt norme prin care se stabilește competența, atribuțiile sau sarcinile unor organe. Apare astfel modalitatea în care se reglementează activitatea unui organ de stat stabilindui-se cadrul juridic de îndeplinire a atribuțiilor ce le are. Aceste norme au un caracter general pentru că aplicarea lor este continuă, nu se epuizează printr-o singură aplicare, pentru că organul respectiv funcționează o perioadă de timp nedeterminată, iar atribuțiile ce-i sînt stabilite se aplică prin acte juridice concrete, individuale.
Trăsătura normei juridice de a avea un aspect general prezintă unele particularități în cazul actelor normative bugetare. Prin însăși natura lor, legile pentru aprobarea bugetului trebuie să stabilescă sarcini și prevederi concrete exprimate în cifre, privind elementele bugetului (venituri, cheltuieli, proveniența unora și destinația altora). De aceea normele juridice cuprinse în legile bugetare au caracterul unor sarcini, stabilind un cadru precis în limitele căruia se desfășoară activitatea financiară a organelor de stat și într-o anumită măsură și altor persoane juridice și cetățenilor.
C. Normele juridice și dispozițiile individuale (actul juridic cu caracter normativ sau general și actul juridic cu caracter concret).
Pentru înțelegerea conceptului normei juridice este necesar să facem distincția între norma juridică și actul juridic individual sau concret. Spre deosebire de norma juridică, care are un caracter general și impersonal, actul juridic se referă la conduita într-o situație dată a unei persoane fizice sau juridice indicată sau nominalizată. Exemplul cel mai elocvent de act juridic concret îl constituie hotărîrea judecătorească dată în soluționarea unei cauze. De asemenea, actul de numire într-o funcție a unei persoane, sau actul prin care se acordă o autorizație de construcție, de pildă sînt tot acte concrete sau individuale. Din punct de vedere al forței juridice, actul juridic concret este obligatoriu și garantat, la nevoie de forța coercitivă a statului, el consumîndu-se prin exercitarea sa imediată sau în termenele prevăzute. Hotărîrile guvernului bunăoară pot fi atît generale, stabilind reguli cu caracter general, cît și concrete, cum ar fi numirea cuiva într-o funcție.
Este necesar de a menționa că actele juridice concrete sau individuale sînt date în baza și întru executarea actelor normative, de altfel, actele juridice concrete deosebindu-se calitativ de actele normative sînt, organic legate de aceasta, deoarece prin ele se realizează și se traduc în viață prevederile normelor juridice. Actele juridice concrete sînt modalități de aplicare a actelor normative, un fel de prelungire și realizare a acestora în viața socială.
E. Caracterul volitiv. Norma juridică întruchipează și oficializează voința socială, iar într-un stat democratic voința generală majoritară.
Așa cum subliniază profesorul Nicolae Popa, norma juridică implică un raport intersubiectiv, ceea ce exprimă trăsătura generală a dreptului de a ave semnificație cu privire la viața socială, în relațiile dintre oameni, la acțiunile externe ale persoanelor, aspect care distinge, între altele norma juridică de norma morală care poate privi relațiile individului cu sine însuși sau cu divinitatea [30, p. 158].
F. Caracterul general și impersonal. Prin natura sa, norma juridică este o regulă cu Caracter general și impersonal. De aici decurge faptul că regula de conduită prescrisă de normă este menită să se aplice la un număr nedefinit de cazuri și de persoane. Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabilește drepturile și obligațiile participanților la viața juridică, ale subiecților raporturilor juridice, în mod general. Astfel norma juridică devine un criteriu unic de îndrumare și apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau standard, în funcție de care o anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită.
Acest criteriu de aplicare nu are un caracter abstract, ci prezintă o unitate de măsură stabilită în conformitate cu concepțiile despre justiție, dreptate, ordine, disciplină din societatea dată, valori ale căror conținut, oricît ar fi de stabil, cunoaște o evoluție și se poate schimba și modifica de la o societate la alta, de la o perioadă sau epocă istorică la alta. Ca atare normele juridice, ca întregul drept, se află într-o legătură organică cu procesul dezvoltării istorice a țării respective [11, p. 151].
Prescriind o conduită tipică, generică, norma este menită să se aplice, în principiu la un număr nelimitat de cazuri. Conduita prescrisă de normă trebuie să fie urmată, respectată ori de cîte ori sînt prezente condițiile și împrejurările pe care le are în vedere, iar dacă asemenea condiții sau împrejurări nu apar, ea nu se aplică. În principiu, deci normele juridice se realizează prin aplicarea și respectarea lor repetată, continuă, ori de cîte ori sînt prezente condițiile împrejurările, ipotezele pe care le are în vedere.
Ceea ce prescrie norma juridică este o conduită standard, destinată unui subiect generic; judecata „omul e ființă rațională” are un subiect logic, omul, luat în întreaga lui extensiune și cu atribute general valabile, la fel cum are un predicat logic, ființa rațională, considerat valabil pentru acest subiect, în genul său. Norma „Funcționarul este persoana care…” are, deasemenea, un subiect logic generic căruia îi este atașată dispoziția, caracterizare prescriptivă; chiar cînd circumscrie clasa subiectului logic după anumite criterii – sex, vîrstă, ocupație, domiciliu, profesie – acesta rămîne tot generic. Generalitatea reprezintă condiția sub care norma juridică adeverește principiul egalității: ”Dacă funcționarul este persoana care are aceste obligații, atunci fiecare funcționar are aceste obligații”. Deasemenea generalitatea permite raționamentul de aplicare la particular și individual:” Dacă funcționarul are aceste obligații, atunci și acest (acești) funcționar are aceste obligații” [24, p. 22].
Caracterul general al normei face posibilă, astfel, aplicarea ei unor nenumărate cazuri în care comportamentele prezintă un numitor comun. Generalitatea acesteia decurge, și din caracterul ei impersonal, din faptul că nu se referă la o anumită persoană, ci la oricare individ ce se găsește în situația descrisă în normă.
Generalitatea normei are diferite grade, însă ea se poate adresa după caz, tuturor indivizilor dintr-o unitate statală, tuturor cetățenilor, unor categorii de persoane, unor organe sau chiar unor organe unipersonale. Astfel, de exemplu articolul 24 alin.1 din Constituția Republicii Moldova care consacră că “dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate” are o sferă foarte largă aplicîndu-se tuturor locuitorilor [1]. O sferă largă are si art. 38, dar aceasta se referă la cetățenii moldoveni si nu la toți locuitorii. Astfel, potrivit acestei prevederi ’’Cetățenii Republicii Moldova au drept de vot de la vîrsta de 18 ani …’’. Art. 15 din Codul familiei, interzicînd căsătoria „persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu”, restringe sfera de aplicare a acestei reguli la: 1) cei ce vor sa se căsătorească și 2) din cadrul acestora, la cei lipsiți de capacitatea de exercițiu [6].
Sînt deasemenea norme care se adresează unor categorii de cetățeni în funcție de statutul lor civil. De pildă codul familiei are în vedere relațiile de familie, codul muncii – relațiile persoanelor încadrate în muncă, normele care reglementează situația pensionarilor se adresează acestora. Există așadar, grade diferite de generalitate a normelor juridice.
Dacă subiectul normei juridice este generic, predicatul ei est impersonal; neadresîndu-se cuiva anume, ea este incidentă persoanelor care întrunesc predicatele ei, cuprinse sub numele tehnic de condiții de ipoteză: subiectul generic funcționarul are drepturi impersonale a, b, c; decurge că un funcționar concret are drepturile sale subiective a, b, c. Într-adevăr, căci dreptul subiectiv a sau b sau c este prerogativa unui subiect de drept A sau B sau C de a avea o conduită sau de a pretinde o conduită celorlalți, în scopul valorificării sau apărării conduitei sale protejată impersonal de norma juridică, el fiind un subiect din subiectul generic al normei juridice.
Impersonale sînt nu numai drepturile și obligațiile din dreptul obiectiv în vigoare dintr-un stat (dreptul lui pozitiv), implicit din dreptul lui material cutare sau cutare ci și din prevederile normelor procedurale; acestea reglementează impersonal procedura de aplicare a dreptului material și de valorificare a drepturilor și obligațiilor impersonale ale participanților la raporturile juridice circumscrise în normele dreptului material. Astfel se deosebesc normele juridice de actul individual de aplicare a dreptului, concret și personal [24, p. 23].
Este important să reținem unele aspecte, atunci cînd avem în vedere normele juridice care prevăd anumite reglementări pentru organizație, o instituție sau un organ de stat. De exemplu, normele juridice care reglementează activitatea și structura organelor statului și prevăd, bunăoară anumite competențe pentru președintele țării, pentru Parlament, pentru Guvern, sau pentru Primul Ministru. Aceste norme au caracter general și impersonal pentru că nu sînt avizate anumite persoane fizice care ocupă aceste funcții, ci se adresează instituției, indiferent de identitatea persoanei, care ocupă această funcție. Parlamentul, Președintele Moldovei, Guvernul sînt reglementate în Constituție, ca instituții indiferent de alcătuirea lor nominală. Așadar toate normele care privesc reglementarea structurii și activității într-un domeniu oarecare (al justiției sau al unui minister), bunăoară, au un caracter general și impersonal pentru că ele se aplică de o manieră permanentă, fără considerarea persoanelor care compun aceste organe.
G. Caracterul tipic. Norma juridică este tipică, deoarece reține „trunchiul comun” cea ce este caracteristic unei situații, fără a evoca diferențele individuale [20, p. 213]. Așa de pildă, norma juridică penală privitoare la furt (art, 186 Cod penal RM), prevede că „sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, se pedepsește cu…” Acest aspect tipic poate subsuma nenumărate cazuri concrete. Uneori se fac unele precizări referitor la acțiunea tipică sau se stabilesc anumite împrejurări care constituie circumstanțe agravante sau atenuante.
H. Caracterul obligatoriu. În literatura de specialitate s-a subliniat argumentat că „prin caracterul ei obligatoriu” norma juridică „ocupă un loc primordial în sistemul normelor sociale”, ea avînd o influență recunoscută asupra mentalităților și chiar asupra moralei fiecăruia.
Obligativitatea normelor juridice are un caracter general; ea este o trăsătură caracteristică tuturor normelor, atît celor de drept public, cît și celor de drept privat. Mai mult obligativitatea nu rezultă din frecvența aplicării unei norme juridice. Sunt norme care se aplică zilnic, cum sînt cele privind transportul în comun, cele privind raporturile juridice de vînzare-cumpărare, precum și normele privind comportamentul în timpul unei calamități (incendiu, inundație etc.) care se aplică foarte rar, atunci cînd o comunitate se confruntă cu asemenea fenomene. Și într-un caz și în celălalt, obligativitatea normei juridice este indiscutabilă. Ea nefiind influențată de frecvența aplicării ei. Cu toate că și metodele și mijloacele de realizare a normelor juridice pot fi diferite, caracterul ei obligatoriu are, în toate cazurile, o importanță indiscutabilă.
Implicarea constrîngerii sociale în cazul normei juridice nu semnifică faptul că regulile de drept nu sînt luate în considerare decît pe baza constrîngerii. Recursul la constrîngere constituie, totuși o excepție. Nu se poate abuza de constrîngere, astfel se riscă o rezistență generală contra legii. Condiția de eficacitate a constrîngerii este ca acțiunea umană reglementată să fie de regulă , realizată voluntar, constrîngerea fiind o excepție [20, p. 213].
Din cele mai vechi timpuri s-a observat cît de important este caracterul obligatoriu al normei pentru transpunerea dispozițiilor sale în viață. Acolo „unde nu există frică de pedeapsă” – atrăgea atenția Sofocle – „nu vor fi respectate legile”. La rîndul său Platon sublinia că „este de așteptat ca cel pedepsit pe bună dreptate, sau să devină mai bun prin propria sa pedeapsă, sau să fie exemplu pentru alții”. Dar, poate cel mai complet a surprins însemnătatea obligativității normei juridice, William Shakespeare, care constata că „acolo unde încetează vigoarea legilor și autoritatea apărătorilor ei nu poate exista nici libertate nici siguranță pentru nimeni” [25, p. 191].
F. Caracterul de injoncțiune (de poruncă statală) al normelor juridice, face din acestea norme irefragabile.
În acest sens, obligativitatea normelor juridice înseamnă aplicarea lor imediată (din momentul intrării în vigoare), continuu și necondiționat. De asemenea s-a mai observat că obligativitatea normei juridice este o trăsătură intrinsecă a tuturor normelor, indiferent de domeniul în care intervin (public sau privat), de forța juridică a actului normativ în care este cuprinsă norma, ca drept pozitiv, de cîmpul și de frecvența aplicabilității sale.
Pe lîngă trăsăturile caracterizate mai sus, R. I. Motică [24, p. 67] mai adaugă și alte trăsături cum ar fi:
a – specialitatea. Subiectul generic al normei juridice are totdeauna o determinare specială; cea mai largă determinare specială este „Orice locuitor al teritoriului acestui stat”, urmînd „toți cetățenii acestui stat”, apoi „orice subiect de drept care are această calitate legală (militar, funcționar, comerciant, lucrător etc.), această competență legală (organizație, instituție etc.)”. Specialitatea normei juridice nu o face mai puțin generală, chiar dacă numeric-cantitativ sunt mai puțini militari decît cetățeni; înlăuntrul specialității subiectului generic fiecare membru este egal cu altul în privința calității, competenței stabilite de norma în vigoare. Specialitatea ajunge pînă la limita unui organ unipersonal – șef al statului, președinte al Academiei, ministrul, procurorul general – căruia îi e stabilită competența indiferent de persoana concretă prin care se manifestă organul respectiv pentru o durată anume.
b – repetabilitatea. Ideea repetabilității este conținută în generalitate și impersonalitate, considerarea ei ca trăsătură fiind necesară numai în raport de cuprinsul unor acte juridice – hotărîri judecătorești, contracte, decizii. Dacă subiectul unei norme juridice este generic, atunci dacă și predicatele ei sun impersonale, urmează că dacă un individ întrunește condițiile de subiect al acelei norme și îi revin predicatele ei, norma juridică se repetă.
c – implică un raport intersubiectiv. Deși norma juridică este o prescripție generală – impersonală și specială, ea imaginează omul individual în raport cu semenii săi; fără această redare a legăturilor sociale multiple, ea nu și-ar găsi rațiunea suficientă de a fi. Întrucît vizează crearea unor relații imperative sau să dea caracter imperativ unor relații deja existente, ea implică o intersubiectivitate fie bilaterală, fie unilaterală. Bilateralitatea v-a fi văzută în legătură cu ideea de alteritate a normei și de reciprocitate a ei [30, p. 98]. Participarea unei persoane la viața juridică presupune o permanentă raportare la ceilalți, obligația unui subiect de drept față de altul implicînd o limitare a acțiunilor sale, desigur, dar una care îi favorizează libertatea, care face posibilă comunicarea umană și conviețuirea în cadrul unui grup social.
d – este formalizabilă. Discuția despre o logică este fructicabilă dacă se au în vedere cele două planuri ale dreptului: obiectiv și subiectiv. De fapt, nu am avea de a face cu o logică juridică, așa cum susțin o seamă de autori. Simptomatic apar două tipuri de lucrări: un tip, generic intitulat ”Logică pentru juriști” și altul, generic intitulat „Logică juridică (judiciară)”, de sorginte perelmaniană. Cei mai mulți autori români se situează pe poziția unei logici receptabilă de juriști, dar neavînd nimic juridic în ea [29, p. 144]. Chiar sub înfățișarea de teorie a argumentării, logica juridică este teorie a argumentării, în liniile ei generale (Klug). În realitate este insurmontabil să fie unite în aceeași descriere logică și lumea dreptului obiectiv (asubiectuală) și lumea aplicării procesuale a dreptului material care să pună în valoare dreptul subiectiv. De aceea pare mai realist să distingem o logică deontică sui generis a funcționalității normei juridice care formează spațiul dreptului obiectiv și o altă logică, implicată în aplicare a dreptului material, prin dreptul procesual, care să permită valorificarea dreptului subiectiv.
În primul caz, este de considerat postulativ trihotomizarea normei juridice în ipoteză – dispoziție – sancțiune (cu alte cuvinte încheierea discuției în această privință). Stabilim:
– o variabilă individuală pentru agentul acțiunii – A, B, C;
– o variabilă propozițională pentru caracterizarea o acțiunii – p, q;
– o variabilă propozițională pentru caracterizarea condițiilor – ci;
– un operator deontic – P (permis), I (interzis), C (obligator)…;
– un operator deontic – S;
(ci) S Ip – S se citește. În condițiile ci subiectului generic A îi este interzis să săvîrșescă p sub sancțiune cutare, S.
Introducînd constantele disjuncției, conjuncției, negației, echivalenței în expresii axiomatice, implicația fiind derivată, putem descrie un sistem de drept pozitiv, făcînd abstracție de ramurile sale, căci sub aspect logico-formal nu apare nici o deosebire între aceste ramuri. Mai mult, se pare că însuși sistemul de drept obiectiv este formalizabil. Acesta nu însemnă că ar fi formalizabilă activitatea de aplicare a dreptului; aici, într-adevăr, este utilizabilă argumentarea, dar una specioasă, întrucît intră în joc principiul răspunderii și regula individualizării sancțiunii (dacă necesară, dacă suficientă, cît și cum). Totuși, problema argumentării mai degrabă poate să revină teoriei retoricii (Persintologiei), ca un capitol, – o parte – a discursului persuasiv, asumat de către participanții la raportul judiciar [18, p. 71].
Analiza normelor juridice presupune luarea în discuție și a principiilor juridice. Aceste principii par a fi de două feluri: ale sistemului dreptului și ale sistemelor de drept, pe cînd principiul egalității aparține sistemului dreptului și-l vom regăsi în oricare sistem de drept; vom observa că principiile se distribuie în oricare din normele juridice, iar apoi că funcționalitatea lor e relevată de aplicarea practică a conduitei prescrise de aceste norme. În raport cu principiile, normele juridice au, însă, o valoare dezvăluitoare teleologică mult mai mică; psihologia organizării vieții sociale admite că normele sociale (deci inclusiv cele juridice) „sunt prin definiție foarte sărace pentru că ele nu intenționează a dezvălui fenomenele, ci a le perpetua”.
Principiile juridice sunt cuprinse în legea fundamentală a unui sistem de drept sau sunt depuse pe cale de interpretare din ea. Conținînd în ele temeiuri obiective ale existenței și evoluției dreptului în societate, principiile au valoare explicit-justificativă prioritară. De aceea, socotim că cercetarea normelor juridice trebuie să se coreleze cu investigare principiilor juridice, zise ale dreptului; există deosebiri de semnificație între principiul egalității, al sistemului dreptului, principiul apărării proprietății comuniste, al sistemului comunist de drept și principiul tehnic al disponibilității.
Este necesar să distingem între normele juridice și oricare din aceste principii, căci nu e realist să considerăm că normele ar fi, pur și simplu, principii [24, p. 25].
2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE
Pentru că prin intermediul normei juridice se prescrie un comportament, o conduită ce trebuie adoptată în anumite împrejurări prevăzute de aceasta, redactarea normei de drept trebuie astfel realizată încît interpretarea ei să nu prezinte dificultăți, să se poată înțelege cît mai exact exigențele legiuitorului. Pentru ca o normă de drept să fie clară, ea trebuie să aibă o anumită structură logică, din care să reiasă cît mai exact la ce împrejurări se referă sau la ce fel de persoane (calitatea subiectelor), ce atitudine, comportament trebuie adoptat în aceste condiții și care sînt consecințele înfrîngerii voinței legiuitorului, a nerespectării normei [36, p. 24].
Mai clar, structura normei juridice e a lui „ce spune” propoziția normativă juridică, pe cînd structura externă privește „cum este spusă” în scris propoziția normativă. Revine să constatăm că norma juridică, precum oricare altă normă, este într-o logică nedescriptivă, desigur specifică realității deontice.
Există ceva de spus în propoziția normativă juridică. Evident o normă este univocă, lucru greu de respectat prin gramatica limbajului prin care se exprimă această univocitate; depistarea univocității, ascunsă de plurivocitatea ciudată adesea indeterminabilă subiectual, prin natura semantico-afectivă a limbajului în care e consemnată, este opera interpretării textului.
O propoziție gramaticală sau o frază reprezintă fixarea lingvistică a unei norme (juridice sau de altă natură). Ace4stă fixare lingvistică are loc în gramatica unei limbi și se exprimă oral sau în scris. „Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă și completă” este o propoziție lingvistic exprimată în limba română, după regulile acestei limbi. Ea exprimă gramatical în limba română propoziția logică: „Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă și completă”, prin care se săvîrșește o disjuncție exclusivă oarecare, ca și „Drumurile sînt publice sau private”. Dar prima propoziție constituie articolul 682 alin.2 cod civil RM, în unitatea ei indică o normă juridică scrisă; este generală, impersonală, obligatorie, repetabilă. Formal-logic este un imperativ și de aceea va fi înțeleasă ca „Este obligator ca oferta trebuie să fie fermă, univocă serioasă și completă”. În această formă norma este o propoziție modală deontică. Modalitățile deontice ale unei norme juridice sunt: „este obligator să”, „este interzis să”, „este permis să” sau este recomandabil să”, care afectează întreaga propoziție, explicit sau implicit. „Depozitarul nu poate, înainte de soluționarea litigiului să fie eliberat și să restituie bunul decît cu consimțămîntul tuturor părților sau, în lipsa consimțămîntului, dacă există un motiv întemeiat, prin autorizarea instanței de judecată” (art. 1109, alin.2, cod civil RM) este o interdicție, încît echivalentul modalității „nu poate” este „este interzis” etc. [2].
Fie propoziția „Încheierea emisă fără retragerea completului în camera de dezbatere trebuie să conțină datele specificate la…”; ea spune ce trebuie să fie nu ce este. Dacă ar spune ce este, atunci ar avea valoare de adevăr, conform cu Aristotel („Dacă spunem că este ceea ce este atunci spunem adevărul, dacă spunem că nu este ceea ce nu este, deasemenea spunem adevărul, iar dacă spunem că este ceea ce nu este și că nu este ceea ce este spunem falsul”). Propoziția de mai sus este o normă imperativă, de tipul „este obligator să”, de natură juridică (art. 270, alin 2, cod de procedură civilă RM) [3]. Obligația poate fi îndeplinită sau neîndeplinită ca, de altfel, și interdicția și permisiunea și recomandarea. Prin urmare, normele juridice au valoare de îndeplinire.
Norma juridică este relativă, pe cînd cea morală, de pildă, este absolută; aceasta înseamnă că subiectului moral generic i se cere necondiționat o conduită, indifirent de împrejurări exterioare și de stări interioare: ”Este obligator să spui adevărul” în orice situație și cu orice preț; numai astfel te afli în morală. Faptul că procedăm indirect, metaforic ori calculatoriu, elegant sau abrupt ține de tehnica rostirii adevărului și nu-l scoate pe subiect din morală.
În conceptul ei norma juridică cere o conduită tipică subiectului generic în anumite condiții, cu precizare urmărilor în cazul încălcării a ceea ce a cerut. Spre exemplu „Dacă se schimbă locul de înmagazinare, dacă au apărut schimbări ale caracteristicilor bunurilor sau dacă asemenea schimbări sînt pe cale de a se produce, magazinerul este obligat să anunțe de îndată faptul acesta. … În caz de omisiune, magazinerul este obligat să repare prejudiciul produs prin aceasta” (art. 1116, cod civil RM). De aici rezultă că magazinerul era obligat să anunțe deținătorul despre schimbările caracteristicilor bunurilor, fiind încălcată această obligație, atrage sancțiunea, adică repararea prejudiciului [2].
Din cele arătate, am putea desprinde că – respectînd caracterizarea normei juridice – modelul, standardul ei formal ar fi: călăuzirea normativă, a conduitei tip unui subiect generic, în condiții anume, sub sancțiunea neîndeplinirii ei; altfel spus, „Este (interzis, permis, obligatoriu, recomandat) CS / cd (conduita-tip a subiectului generic s) / (pentru condițiile cd), căci încălcarea CS atrage S (sancțiunea) [15, p. 27].
În principiu, structura logico-juridică a normei de drept cuprinde trei elemente: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.
Această componență trihotomică corespunde concepției logice potrivit căreia orice regulă sau prescripție pentru a avea semnificația unei norme de drept trebuie să prevadă împrejurările sau condițiile în care unele subiecte de drept vor avea o anumită conduită, apoi care este conduita prescrisă în acele împrejurări și în fine, ce se întîmplă dacă nu este urmată acea conduită. Sintetic vorbind, orice normă juridică prescriind în mod necesar o conduită anume – dispoziția – trebuie, în același timp să arate ipoteza sau ipotezele în care se aplică această conduită, precum și consecințele nerespectării acestei conduite, adică sancțiunea [20, p. 215].
De exemplu, art. 7 al Legii privind actele de identitate din sistemul național de pașapoarte: „Cetățenii Republica Moldova și apatrizii care domiciliază permanent în Republica Moldova (ipoteza) sunt obligați să dețină de la naștere buletine de identitate (dispoziția).”
Modelul oricărei norme juridice ar putea fi formulat în felul următor: „în cazul în care … atunci trebuie … altfel …”.
Ipoteza răspunde la întrebarea „în ce împrejurări sau căror categorii de persoane se aplică norma”.
Dispoziția răspunde la întrebarea „ce trebuie să facă sau ce trebuie să nu facă” sau „ce este abilitat să facă” cel ce se află în situația descrisă de normă.
Sancțiunea răspunde la întrebarea „care sunt consecințele nerespectării dispoziției”.
Ipoteza este acea parte a normei în care sunt descrise condițiile, împrejurările sau faptele în prezența cărora se aplică dispoziția normei juridice, precum și categoria subiectelor la care se referă prevederile dispoziției [15, p. 328].
Dispoziția este acea parte a normei care se prescrie în comportament (sau se indică unul din mai multe posibile) pentru toți cei ce se află în condițiile prevăzute în ipoteză.
În sfîrșit, sancțiunea prevede consecințele neresepectării dispoziției.
Dacă, în principiu, o normă juridică trebuie să cuprindă aceste trei elemente, pentru ca împrejurările în care se aplică, conduita pe care o prevede și consecința nerespectării ei să fie cît mai clare pentru cei cărora se adresează, trebuie să precizăm că, de cele mai multe ori, normele de drept nu se prezintă în această stare ideală, unele cuprinzînd, după caz, ipoteza și dispoziția, ipoteza și sancțiunea, sau chiar numai dispoziția. Mai mult, unele dispoziții legale iau forma unor principii generale, a unor definiții, a unor clarificări etc. Altele stabilesc prevederi programatice așa cum se întîlnește uneori în cadrul legilor constituționale. Acest fapt determină existența unei mari varietăți de norme juridice, o diversitate atît de mare a modului în care acestea sunt formulate, încît pe planul doctrinei, unele categorii de norme nici nu mai sunt recunoscute ca atare, nu mai sunt denumite “norme” ci “dispoziții legale” (a căror existență se desfășoară paralel cu cea a normelor propriu-zise). Astfel, s-a ajuns să se vorbească de norme în sens larg și norme în sens restrîns, reținîndu-se că numai în acest din urmă sens regula juridică se adresează direct conduitei oamenilor, pe cînd acele dispoziții care stabilesc principii sau forme de organizare a unor organe de stat etc. se adresează indirect sau determină conduita oamenilor. Astfel, I. Ceterchi, pornind de la ideea că normele juridice se pot manifesta sub forma unor precepte de conduită, generale și impersonale, a unor principii caracteristice dreptului, arată că în sensul restrîns și propriu al cuvîntului regula de conduită vizează direct comportarea oamenilor în anumite împrejurări, ceea ce ne conduce la concluzia că norma, înțeleasă în sens larg, se referă indirect la conduita oamenilor [17, p. 100].
Admițînd ideea că prevederile legale care formulează principii ale dreptului definesc noțiuni, aprobă planuri, regulamente etc. sunt norme juridice numai în sensul larg al acestei noțiuni, nu trebuie să minimalizăm rolul lor normativ, ci doar să evidențiem trăsăturile lor deosebite față de normele juridice care reglementează direct conduita oamenilor, creînd modele de comportament a acestora. Aceste norme care reglementează direct relațiile dintre oameni, nu pot fi privite și analizate izolat, ci numai în ansamblul reglementărilor legale din care nu pot fi excluse tocmai acele prevederi care le dau substanță socială și politică, lămurindu-le rolul și finalitatea. Astfel, de exemplu, o dispoziție legală, ca cea care a formulat principiul separației puterilor în stat, cuprinsă într-un act juridic cu valoare constituțională, trebuie privită ca făcînd parte integrantă din toate reglementările prin care se stabilesc sarcinile, componența și funcțiile fiecărei categorii de organ. Toate aceste acte trebuiau să țină seama de cerințele acestui principiu, astfel încît să se preîntîmpine posibilitatea imixtiunii unora în activitatea celorlalte, asigurîndu-se în fapt, o separare între activitatea legislativă, activitatea executivă și cea judecătorească. De asemenea o dispoziție legală care cuprinde o definiție dată de legiuitor unui termen se încadrează în orice alt text care utilizează acest termen, fapt pentru care aceste norme ce cuprind definiții nu pot fi considerate în afara cîmpului de reglementare juridică. Astfel, de exemplu definirea aplicării legii penale în spațiu cuprinsă în art. 11 Cod penal, face parte implicită din toate regulile dreptului penal, care utilizează acest termen, așa cum este cea cuprinsă în art.11 alin.1 care stabilește că „toate persoanele care au săvîrșit infracțiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la răspundere penală”, sau cea din art.11 alin.2 care prevede că „cetățenii Republicii Moldova și apatrizii cu domiciliul permanent pe teritoriul Republicii Moldova care au săvîrșit infracțiuni în afara teritoriului țării sînt pasibili de răspundere penală”.
Dacă facem abstracție de această categorie de norme care, stabilind principii, clasificări etc., nu vizează direct conduita oamenilor, pentru toate celelalte norme, în încercarea de clarificare a conținutului lor, apare ca necesară precizarea împrejurărilor în care se aplică norma (ipoteza), a conduitei pe care o recomandă sau o impun (dispoziția) și a consecințelor nerespectării (sancțiunea), cu alte cuvinte apare ca necesară precizarea elementelor și structura ei.
În legătură cu aceste elemente trebuie arătat faptul că foarte rar întîlnim norme care să le cuprindă pe toate trei, cel mai adesea ele fiind formate din ipoteză și dispoziție, din dispoziție și sancțiune sau ipoteză și sancțiune, după cum există și norme care cuprind doar dispoziția.
Dar acest fapt nu trebuie să ne ducă la concluzia că normele de drept în cuprinsul cărora nu sunt prevăzute consecințele nerespectării dispoziției sunt lipsite, după caz, de sancțiuni sau de elemente care să ne ajute la determinarea condițiilor în care se aplică. Explicația formulării lor de așa natură încît nimeni nu poate găsi în același articol, în același paragraf toate elementele normei, trebuie căutată în rațiuni legate de redactarea, de structurarea tehnico-juridică a normei de drept, determinată la rîndul ei de rațiuni legate de o bună sintetizare a materialului normativ, de „comprimarea” textelor de legi, care prin detalii inutile ar putea ajunge prea lungi sau prea complexe de armonizarea cu texte juridice adoptate anterior, de încadrarea lor logică, coerentă și precisă a normei respective în sistemul dreptului [35, p. 131].
2.1. Ipoteza
După cum s-a relatat mai sus majoritatea teoreticienilor juriști consideră că structura conținutului normei juridice este ipoteză – dispoziție – sancțiune. Și acum vom încerca să stabilim ce rol joacă ipoteza în conținutul normei astfel structurate.
Să considerăm exemplul „dacă persoana fizică are profit, atunci ea plătește impozit”. Ce se petrece dacă eu sunt persoană fizică cetățean al Republicii Moldova cu profit? Acest fapt are două aspecte: pe de o parte, este condiția plătirii impozitului, pe de altă parte este cauza plătirii impozitului. Spre deosebire de „dacă plouă atunci sunt nori”, unde „plouă” este condiția naturală a consecinței „sunt nori”, în „dacă persoana fizică are profit, atunci ea plătește impozit”, consecința stabilită de legiuitor, deci naturală, este pusă de acesta într-un raport de cauzalitate normativă [34, p. 60].
Condițiile pot avea caractere diferite: în exemplul nostru, condiția e suficientă, căci un impozit se plătește și din alte surse ale persoanei fizice. O condiție necesară pentru plătirea impozitului este să aibă un venit, căci absentînd orice venit nimeni nu ar plăti impozite. Ceea ce e sigur e că nesatisfăcînd această condiție, plătirea unui impozit nu poate avea loc. Condiția necesară este aceea în absența căreia consecința nu poate avea loc, iar condiția suficientă este aceea în prezența căreia consecința are loc.
Este dificil de spus că ipoteza normei juridice descrie cauza care generează conținutul dispoziției; într-adevăr în ipoteză sunt cuprinse descripții ale unor stări de lucruri generice, iar dispoziția cuprinde o prescriere a unei conduite-tip: „dacă este a, atunci trebuie să se facă b”. În principiu, nu ceva care este produce altceva care trebuie să fie, ci altceva care trebuie să fie în condiții ce sunt, stabilite de ceea ce trebuie să fie [24, p. 27].
Aceasta rezultă foarte clar în ipoteza care stabilește calitatea subiectului sau caracterizează subiectul generic. De exemplu, în cazul infracțiunii de pruncucidere (art. 147, cod penal RM ) persoana care comite omorul trebuie să aibă calitate de mamă a copilului, iar copilul trebuie să aibă calitatea de nou-născut; fiecare condiție stipulată e necesară, nu și suficientă, dar cumulativ ambele sunt necesare și suficiente pentru a ne afla în prezența infracțiunii de pruncucidere; se vede că în ipoteză se cuprind ceva-uri ce trebuind să fie au fost realizate, adică sunt, cum cere norma, cu scopul ca dispoziția să funcționeze.
Ipoteza unei norme poate să se prezinte ca o detaliată și clară explicare a împrejurărilor, a condițiilor în care urmează să se aplice norma, caz în care spunem că avem de a face cu o ipoteză absolut determinată. Astfel, de exemplu în art. 186 din Codul penal se prevede că: „sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane se pedepsește cu…” descriind în amănunt infracțiunea de furt care atrage pedeapsa prevăzută de lege. Alteori însă în ipoteză se arată calitatea ce trebuie să o aibă cei cărora se adresează norma. Și în această situație avem de-a face cu o ipoteză determinată. Astfel, de exemplu în art. 15, alin 1, p. a din Codul familiei se prevede că „nu se admite încheierea căsătoriei între persoane din care cel puțin una este căsătorită”, precizînd deci faptul că interdicția din cadrul dispoziției normei se adresează celor ce sunt căsătoriți. Astfel, ipotezele determinate cuprind detalii după caz, referitoare la condițiile, împrejurările în care urmează să se aplice norma, la calitatea celor cărora li se adresează sau și la împrejurări și la calitatea persoanelor.
Ipoteza relativ determinată nu formează decît modul general al împrejurărilor în care dispoziția devine incidentă, iar conținutul concret al acestor împrejurări prin natura lui, nu poate fi dat de actul normativ, ci e lăsat pe seama organului de stat. De exemplu în codul civil RM art. 38, alin.1: „Poate fi tutore sau curator o singură persoană fizică sau soțul și soția împreună dacă nu se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin. (4) și au consimțit expres.”, iar alin (4) al aceluiași articol, stabilește cine nu poate fi tutore sau curator. În acest caz împrejurările în care se aplică norma sunt circumscrise cu relativitate [36, p. 190].
Ipoteza contextual determinată apare atunci cînd o normă juridică nu e cuprinsă în întregul ei de un articol din actul normativ; de pildă aparent în art.23 alin.3 cod civil ipoteza e nedeterminată „nimeni nu poate fi limitat în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu decît în cazul și modul prevăzut de lege”, dar articolul următor, 25, stabilește care persoane sunt lipsite de capacitatea de exercițiu [2].
Alteori însă, în cuprinsul normelor nu întîlnim o descriere a împrejurărilor în care se aplică norma sau o descriere a persoanelor cărora se adresează, în aceste situații avînd de-a face cu o ipoteză simplă și subînțeleasă. De exemplu art.145 alin.1 al Codului penal prevede că: „omorul unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 12 la 20 de ani”, neindicîndu-se nici împrejurările în care se aplică norma, nici calitatea persoanei. Ipoteza o deducem pe cale logică: ”atunci cînd cineva ucide persoana, indiferent de calitatea lui”. Deci în această ipoteză poate fi aplicată pedeapsa prevăzută în articolul 145. Dar ipoteza poate fi și complexă adică, poate să prevadă două sau mai multe împrejurări care – fie împreună, fie fiecare luată în parte – condiționează aplicarea dispoziției [4].
Ipoteza complexă poate fi: a) cumulativă sau b) alternativă. Este ipoteză complexă alternativă aceea în care sunt prevăzute două sau mai multe împrejurări care trebuie să existe împreună pentru ca norma juridică să poată fi aplicată. Este ipoteză complexă alternativă aceea în care sunt prevăzute două sau mai multe împrejurări, iar pentru aplicarea normei juridice este necesară existența fie a unei împrejurări, fie a celeilalte sau a celorlalte.
2.2. Dispoziția
Dispoziția unei norme, partea ei cea mai importantă, poate să impună un comportament – fie să faci ceva, fie să nu faci ceva – sau poate permite, recomanda sau stimula un comportament, o acțiune.
Dispoziția este miezul normei juridice [30, p. 124], este partea cea mai importantă a ei, este esența ei [13, p. 97]. Ea indică îndreptățirea conduitei persoanei, în cazul îndeplinirii condițiilor din ipoteză, drepturile și obligațiile corelative ale subiectului generic, din care decurg drepturile subiective ale persoanei concrete. Există un punct de vedere cvaziunanim că dispozițiile se pot clasifica:
A) Funcție de conduită normată: 1 – onerative; 2 – prohibitive; 3 – permisive; 4 – supletive; 5 – de recomandare; 6 – de stimulare;
B) Funcție de gradul lor de generalitate (care implică lărgirea sferei de aplicare): 1 – generale; 2- speciale; 3 – de excepție;
C) Funcție de modul de precizare a conduitei subiectului generic: 1- determinată categoric; 2 – determinată relativ;
Se mai poate discuta dacă supletivele constituie o categorie distinctă de dispoziții sau o subcategorie a permisivelor.
Dispozițiile onerative obligă la săvîrșirea unei acțiuni-tip de către subiectul generic: „depozitarul este obligat să se îngrijească de integritatea bunului primit cu prudența și diligența unui bun profesionist” (art 1089 cod civil RM). „Orice persoană interesată este în drept să se adreseze în instanța judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-și contesta drepturile încălcate sau contestate, libertățile și interesele legitime” (art.5, alin.1 cod de procedură civilă RM) [3]. Este standard că obligatoriu depozitarul bunului depozit este obligat să îngrijească de integritatea bunului primit cu prudența și diligența unui bun profesionist. Dispoziția ce îl obligă de depozitarul bunului-depozit (subiect generic) privește „să se îngrijească de integritatea bunului primit cu prudența și diligența unui bun profesionist”; aceasta e conduita lui obligatorie. Termenul „obligatoriu” nu apare cu expressis verbis în cele mai multe texte normative scrise, cum de altfel se vede mai sus: el se obține prin interpretarea textelor respective.
Dispozițiile prohibitive interzic o acțiune-tip (conduită-tip), printr-un text normativ explicit sau implicit, ele se regăsesc cu precădere în dreptul penal [5] (dispozițiile privind infracțiunile) și în dreptul administrativ (dispozițiile privind contravențiile). Unii autori susțin că, în cazul normelor juridice care aparțin acestor ramuri, dispoziția constînd în prohibiție, în interdicție, rezultă din expresia „se pedepsește”. Desigur nu numai în ramurile de drept amintite pot fi întîlnite norme prohibitive, ci și în alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil: „Locațiunea nu încetează prin decesul locatarului, nici prin cel al locatorului…” (art.902, cod civil RM). Codul familiei al Republicii Moldova prevede că este oprit să se căsătorească persoane dintre care cel puțin una este deja căsătorită și că este oprit să se căsătorească persoanele condamnate la privațiunea de libertate în perioada cînd ambele își ispășesc pedeapsa (art.15, alin.1, p. a și g) [2].
Dispozițiile permisive lasă subiectele generice să opteze pentru conduita care ar fi dezirabil de urmat, între alternative oferite de legiuitor: „Moștenitorul poate renunța la succesiune în termen de 6 luni, din data deschiderii succesiunii, chiar dacă a acceptat succesiunea prin intrare în posesiune” (art.1526, alin.1, cod civil RM), „Intervenientul accesoriu poate fi introdus în proces și la cererea uneia dintre părți sau din oficiul instanței” (art.67, alin.3, cod de procedură civilă RM) [3].
Dispozițiile permisive nici nu ordonă și nici nu interzic. Ele stabilesc capacitatea juridică sau competența, acordă împuterniciri, oferă posibilitatea de exercitare a anumitor drepturi și de satisfacere a unor interese legitime. Stabilesc condițiile obținerii unui anumit efect juridic. De exemplu, posesorul de bună credință al unui bun mobil este considerat proprietarul acestuia, sau, domiciliul unei persoane se află la principala sa reședință.
În unele cazuri de norme dispoziția devine specioasă: „În caz de neînțelegere, determinarea cotei-părți a fiecărui soț din proprietatea în devălmășie, precum și împărțirea acesteia în natura, se face pe cale judecătorească” (art.25, alin.3, codul familiei RM), în cazul că nu se poate aplica alineatul aceluiași articol „Împărțirea proprietății în devălmășie a soților poate fi facută atît în timpul căsătoriei, cît și după desfacerea ei, la cererea oricăruia dintre soți” (art.25, alin.1, codul familiei RM). Dispoziția din ultimul aliniat al articolului citat ar fi supletivă, în sensul că organul de stat va suplini voința soților ce nu se hotărăsc asupra conduitei ce le-o permite primul aliniat al articolului. Nu ni se pare că supletivele ar fi variantă de permisive; ideea ar fi că legiuitorul ține locul nehotărîților și el hotărăște, că revine obligatorie: ”determinarea cotei-părți a fiecărui soț din proprietatea în devălmășie”. În fond, supletivele sunt dispoziții obligatorii, cu statut logic de obligații [6].
Normele au caracter imperativ, adică sînt obligatorii de urmat în efectuarea unei conduite; în acest caz dacă o normă recomandă nu dispune, și prin urmare nu e normă, iar dacă e normă, nu recomandă, ci dispune. Rostul normei juridice e să stabilească, prin interdicții, obligații și permisiuni, o conduită; dacă recomandă „ar fi bine, ar fi de preferat, ar fi de potrivit, ar fi frumos, ar fi util” etc., ea nu poate pretinde nimic și legiuitorul devine un sfătuitor, un prieten care-și dă cu părerea nu ceea ce este. Dar, iată că norma de recomandare se însoțește, în catul că e urmată de subiectul destinatar de anumite avantaje create de legiuitor; astfel, recomandarea e direcționare indirectă, cu un grad de constrîngere mediat, o înțelegere lato sensu a permisiunii [24, p. 31].
Deosebirea dintre dispozițiile generale și cele speciale suscită interes întrucît de ea se ține seama de aplicarea regulilor „specialia generalibus derogant” și „generalia specialibus non derogant” (specialul derogă de la general, generalul nu derogă de la special). Dispozițiile de excepție nu constituie o completare fie a normelor generale, fie a celor speciale. Astfel, alin.1 al art.14 din codul familiei conține norma: „Vîrsta matrimonială minimă este de 18 ani pentru bărbați si de 16 ani pentru femei”; în aliniatul următor se înscrie o dispoziție de exceptare a bărbatului de la regula generală: ”pentru motive temeinice, se poate încuviința încheierea căsătoriei cu reducerea vîrstei matrimoniale pentru bărbați, dar nu mai mult decît cu doi ani”.
Dispoziția determinată stabilește categoric, fără vre-o posibilitate de derogare, drepturile și obligațiile subiectelor generice. Un exemplu e prevederea art. 929, cod civil RM „Locatarul și locatorul răspund pentru obligațiile lor potrivit contractului de leasing și în conformitate cu legea”. Dimpotrivă, dispoziția relativ determinată acordă mai multe variante de conduită, urmînd ca subiectele să opteze pentru una din ele sau, cînd fixează anumite limite, drepturile și obligațiilor subiectelor se mișcă între aceste limite [2].
Spre deosebire de celelalte norme sociale, vocabularul legal pe care-l utilizează în dispoziția sa norma juridică este exprimarea ce mai elaborată și normativ arțiculată [30, p. 112]. Întradevăr, nu norma juridică utilizează un vocabular, ci legiuitorul care reglementează conduite-tip apelînd la termenii limbii naturale cărora le conferă semnificații juridice. Deși dispoziția normei se distinge prin gradul său ridicat de precizie, ea îngăduie variate interpretări teoretice și practice.
Modul de formulare a dispoziției reflectă o apreciere valorică făcută de legiuitor relațiilor pe care le reglementează, acesta determinînd apărarea valorilor fundamentale ale societății prin impunerea unor acțiuni sau interzicerea lor categorică, de așa natură încît subiectele cărora se adresează reglementarea, să fie incitate la respectarea normelor prin mijloace ferme.
2.3. Sancțiunea
Normele sociale, fie ele juridice sau non-juridice, sunt însoțite de sancțiuni, explicit sau implicit, direct sau indirect. Numai că normele juridice au sancțiuni ca reacție organizată a societății prin autoritatea publică recunoscută (statul) față de comportamentul potrivnic dispozițiilor care impun o ordine juridică socială, lezată de el, în timp ce normele sociale non-juridice poartă alte caracteristici pentru sancțiunile lor; gîndul imoral e blamat de conștiința morală a subiectului, gîndul-păcat e pedepsit de Dumnezeu, fapta morală e dezaprobată de conștiința colectivă, fapta-păcat e pedepsită de Dumnezeu etc.
În funcție de natura raporturilor sociale reglementate de importanța intereselor și valorilor sociale apărate, de gradul de pericol social al conduitelor neconforme cu reglementările existente de scopul urmărit prin reacția societății, dreptul și-a dezvoltat un complex și eficient sistem propriu de sancțiuni; în condițiile în care societatea nu rămîne indiferentă, ea însăși intervine să respectăm norma juridică printr-o presiune externă multiplă, mai mult sau mai puțin intensă. Respingerea socială poate atinge cote foarte înalte, ajungînd să apeleze deschis la forță, uneori chiar împotriva vieții celor care aduc grave atingeri valorilor fundamentale pe care dreptul în vigoare s-a angajat să le apere (sancționarea genocidului, holocaustului etc). Constrîngerea însoțește și aplicarea normelor non-juridice, așa cum e ea indirectă, difuză, limitată, nesistematizată. Din perspectiva sancțiunilor însoțitoare între normele juridice și normele non-juridice nu există deosebiri de grad, ci diferențe fundamentale; sancțiunea morală e cu atît mai puternică, mai relevantă cu cît autorul sancționat are conștiința mai puternică; sancțiunea religioasă are relevanță pentru o religiozitate mai profundă etc. [19, p. 201].
Vorbind despre sancțiunile juridice e util să precizăm faptul că pentru a-și spori eficiența socială, ele trebuie să acționeze împreună și în consonanță cu sancțiunile morale, religioase și politice. Un viol este nu numai o infracțiune, ci și o faptă profund imorală, un paricid este infracțiune, act imoral și păcat, desigur, dreptul nu sancționează violul (paricidul etc.) ca act moral, nici ca păcat, ci ca infracțiune, dar recuperarea socială a infractorului devine extrem de dificilă în afara acestor aspecte. Avînd ca obiect să precizeze ceea ce este îngăduit și ceea ce nu este îngăduit în viața socială, caracterul fundamental al normelor juridice este obligativitatea, în înțelesul că regulile ce le prescriu conduitelor sunt adevărate ordine, comandamente pentru respectarea cărora autoritatea recunoscută de comunitate a luat anumite măsuri. Aceste măsuri sunt destinate a împiedica înfrîngerea dispozițiilor din norme sau a reprima ori repara urmările ei, dacă totuși înfrîngerea a avut loc. Existența sancțiunii apare astfel justificată prin însăși interesul general al conviețuirii, normele juridice stabilindu-se în folosul tuturor, uneori în pofida legiuitorului, garantînd fiecăruia că nu va avea de suferit de pe urma activității sau a faptelor celui (celor) cu care conviețuiește. Fără posibilitatea de a sancționa încălcarea dispozițiilor, normele juridice ar fi reduse la niște precepte de conduită lipsite de orice eficacitate, căci neputîndu-se impune în cazul că ar fi nesocotite, ar dispărea prin neaplicare. Mijloacele de constrîngere, care impun realizarea normelor juridice constituie sancțiunea: „atît drepturile pe care le are o persoană asupra alteia, cît și datoriile pe care este obligată ale îndeplini pot fi urmărite pe calea constrîngerii organizate de societate și care se exercită prin intermediul autorității judecătorești; această autoritate impune respectarea drepturilor și îndeplinirea obligațiunilor”. În fond, prin sancțiunea aplicată se urmărește restabilirea ordinii juridice consacrate, prevenirea încălcării ei în viitor și îndreptarea celui vinovat în contextul întregului orizont de valori al societății și a refacerii spirituale a subiectului.
Sancțiunea juridică se caracterizează prin legalitate (se aplică numai conform legilor în vigoare) prin efectivitate (se aplică indiscutabil, odată), prin globalitatea (se aplică pentru toate faptele prevăzute de lege), echitatea, finalitatea recuperatorie, celeritate [37, p. 164].
Într-adevăr, căci toate aceste trăsături decurg din principiile dreptului, pe care nevalorificîndu-le sancțiunea juridică este nedreaptă, legalitatea ridicată la rangul de virtute a unui sistem de drept rămîne o formă rigidă și represivă în afara conexiunii cu echitatea, care asigură un minim de moralitate conținutului unui drept înscris în temporitate; atît legalitatea cît și echitatea cantonează în unilateralitate dacă nu vizează globalitatea faptelor ilicite și au o notă dominantă de „răzbunare” societală fără un substrat recuperatoriu. Sancțiunea care nu vădește restituirea demnității umane individului conduce la o golire de semnificație umană a ei, o desprindere fundamentală de morală, ceea ce ar face din drept un sistem al echilibrării între patrimonii, nu a echilibrării întru existența ființelor umane individuale și colective. Aici se ivește o problemă mai gravă decît pot să-și imagineze apologeții dreptului ca sumă de tehnici: dacă rostul normei juridice este să ordoneze interesele individuale astfel încît să nu se prejudicieze între ele și să nu prejudicieze interesele generale, atunci rațiunea recuperatorie a sancțiunii este vorbă în vînt, susținerea doctrinară manipulatorie, întru totul demagogică; dimpotrivă, numai cu susținerea morală, sancțiunea juridică și prin ea norma juridică în întregimea ei, servește umanului din subiectul de drept.
În fond, în vreme ce ipoteza și dispoziția prescriu acțiuni, aparent indiferente la lăuntricitatea individului, sancțiunea reprezintă modul de reacție, răspunsul moral-juridic societal organizat, față de conduita neconformă cu ceea ce a consacrat el. „Sancțiunea legală trebuie să fie un răspuns la nevoile umane, nemodelată de nici o campanie de „protecție socială” împotriva invaziei de vrăbii și lăcuste” [24, p. 33].
Teoreticienii au clasificat sancțiunile juridice după diferite criterii: în funcție de natura raporturile juridice reglementate prin normele ce conțin sancțiunea, de pericolul social al actelor de încălcare, de importanța intereselor apărate, sancțiunile se deosebesc după natura și gravitatea acestora; astfel, constatăm sancțiuni penale, civile, administrative, disciplinare.
În funcție de scopul urmărit, putem diferenția sancțiunile de anulare a actelor ilicite, de sancțiunile reparatorii (care vizează restabilirea situației legale și repararea prejudiciului produs) de sancțiunile expiratorii disciplinare, contravenționale și penale) cu obiectivul aplicării unor măsuri de constrîngere sau pedepse pentru fapta antisocială comisă cu vinovăție și pentru prevenirea eventualelor încălcări.
În funcție de gradul lor de determinare, sancțiunile pot fi:
– absolut determinate, care nu oferă posibilitatea unor interpretări. O sancțiune absolut determinată este cea prevăzută în art.19 alin.1 din Codul familiei care prevede că este lovită de nulitate orice convenție contrară dispoziției cuprinse în norma respectivă „bunurile dobîndite de către soți în timpul căsătoriei sînt supuse regimului proprietății în devălmășie” [6];
relativ determinate, cu limite minime și maxime, astfel încît organul de aplicare să aibă posibilitatea stabilirii unui cuantum individualizat, conform principiului tehnic specific, de exemplu sancțiunea prevăzută în art. 357, alin 2, cod penal RM care prevede [4]: ”Organizarea sau conducerea unei greve ilegale, precum și împiedicarea activității întreprinderii, instituției ori organizației în condițiile stării de urgență, săvîrșite în perioada formelor speciale de administrare, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani. Astfel sunt, în general, sancțiunile penale, unde cel care le aplică poate să aprecieze între anumite limite cuantumul sancțiunii aplicate [20, p. 217];
alternative, care oferă organului abilitat posibilitatea să opteze între mai multe sancțiuni, pentru aceea care i se pare optimă într-un caz anume. De exemplu, art 359 cod penal RM prevede că: „Cumpărarea sau vînzarea documentelor oficiale care acordă drepturi sau eliberează obligații, se pedepsește cu amendă în mărime de pînă la 200 unități convenționale sau cu arest de pînă la 6 luni” [4];
cumulative, care rezervă organului de aplicare a legii obligația de a le aplica cumulativ. De pildă, pedeapsa închisorii se aplică cumulativ cu pedeapsa accesorie de interzicere a unor drepturi, astfel coruperea pasivă conform art. 324, alin. 1, cod penal RM, se pedepsește cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unități convenționale sau cu închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
Aceste sancțiuni juridice cum ar fi: obligarea la recuperarea prejudiciului; plata daunelor; nulitatea actelor încheiate împotriva legii etc., sunt grupate în taxonomii variate.
Înscrise în dreptul obiectiv, aplicarea sancțiunilor este atribuția statului aflat în slujba dreptului. Asta înseamnă că nimeni nu-și poate face singur dreptate, nici măcar statul, ca orice persoană – fizică sau juridică – este sancționabilă dacă a săvîrșit o faptă ilicită, conform legilor în vigoare. Dreptul obiectiv în vigoare prevede, autorizează și asigură aplicarea sancțiunilor; agentul sancționator este statul, prin organele sale competente, în limitele acestor competențe.
Vorbim de clasificarea după natura sancțiunii: civile, penale, administrative și disciplinare; apoi sesizăm că sancțiunile civile se împart în sancțiuni referitoare la actele private (nulitatea, rezoluțiunea etc.), sancțiuni referitoare la obligații (realizarea în natură a conținutului obligației), sancțiuni referitoare la acte patrimoniale (daunele-interese, reintegrarea în posesie), acțiuni referitoare la drepturile personale nepatrimoniale (publicarea hotărîrii judecătorești în presă). Sancțiunile de dreptul muncii sunt disciplinare cu caracter nepatrimonial (avertismentul) sau patrimonial (retragerea unor grade la salariu). Sancțiunile penale pot fi corporale (pedeapsa cu moartea), privative de libertate (închisoarea), pecuniare (amenda penală), accesorii (decădere din anumite drepturi). Sancțiunile administrative pot fi, și ele, pecuniare (amenda administrativă), privative de libertate (închisoarea contravențională) etc. [5].
Constrîngerea este utilizarea forței întru împlinirea sancțiunii, nu sancțiunea însăși. Dacă sancționatul nu execută de bună voie sancțiunea primită prin hotărîrea organului abilitat, atunci intervine forța organizată a statului în slujba dreptului în vigoare, care îl constrînge să o îndeplinească. Însă, firește, există sancțiuni juridice care nu antrenează constrîngerea, cum ar fi cazul cu anularea unui act juridic, cu decăderea din drepturi părintești sau chiar divorțul. La fel există sancțiuni pe care le execută o persoană fizică lezată asupra celui care a lezat-o fără intervenția nemijlocită a statului, dar sub autorizare juridică; de pildă neachitarea prețului pentru un bun nepredat de vînzător e sancțiunea aplicată lui de către cumpărător, legitima apărare este și ea sancțiune de plin drept asupra agresorului de către victimă etc. [36, p. 186].
Este interesantă discuția despre existența dreptului pozitiv, acolo nu e prezentă sancțiunea; într-adevăr, constatăm în acte normative norme-definiții („Detențiunea pe viață constă în privarea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieții”, art. 71 codul penal RM), norme-diviziuni, norme-clasificări, norme-enumerări, toate legale, dar fără sancțiuni în cuprinsul lor. Citim articolul 288, alin 1, din codul civil RM: „Bunul poate fi mobil sau imobil”. Această propoziție logică afirmă două predicate disjunctive despre un subiect oarecare și nu se deosebește cu nimic de o alta, cum ar fi „Toate viețuitoarele sunt vertebrate sau nevertebrate”. Totuși, propoziția care constituie art. 288 în codul civil se deosebește de a doua propoziție prin aceea că fixează o normă juridică: „Este obligatoriu ca bunurile să fie mobile sau imobile”. Din această diviziune legalizată derivă consecințe legale a căror încălcare conduce la sancțiuni civile. Putem diviza bunurile după numeroase alte criterii, corecte logic, dar numai asupra uneia s-a oprit legiuitorul să o consacre, căci din ea decurg alte norme-consecințe, prevăzute cu sancțiuni ce susțin diviziunea lui [2].
Toate aceste sunt expresii ale auto-apărării societății organizate etatic față de conduitele ilicite ale subiectelor ei de drept. Fixarea lor în chiar conținutul normei juridice are menirea să asigure indirect protecția efectelor dispoziției, delimitînd legalitatea tragerii la răspundere.
Cînd am definit norma juridică am arătat că ea impune un anumit tip de conduită față de care subiecții pot adopta o atitudine pozitivă – de respectare – sau negativă – de încălcare (conformă cu dispoziția sau neconformă). Sancțiunea reprezintă un avertisment ante factum pentru cei care sunt tentați să eludeze dispoziția normei juridice în vigoare, indicînd dezavantajele ce decurg din această eludare, indiferent de formele ei. Avertismentul ar fi garantul realizării conduitei-tip dispus de norma juridică, atît sub aspect psihologic, cît și sub aspect material, din partea subiecților participanți la raportul juridic; el reprezintă o acțiune materială a unor persoane, exercitată în numele autorității publice etatice, asupra celor care aduc atingere titularilor de drepturi și obligații, stingherindu-le valorificarea acestora. De aceea se spune, cu temei, că sancțiunile juridice contribuie la păstrarea eficientă a ordinii sociale consacrate, chiar neformulate imediat și expressis verbim.
Normele constituționale, pe lîngă prevederile care reglementează direct relații sociale, conțin și prevederi cu valoare de principii, definind bazele puterii de stat. Aceste prevederi au caracter normativ, consacră pozitiv principiile dreptului însuși. În dreptul constituțional sancțiunile care apar au trăsături specifice: revocarea mandatului de deputat, declararea neconstituționalității unei legi, revocarea unui organ de stat etc. Acolo unde nu apar nemijlocit, să fim siguri că le găsim în reglementările de detaliu care se justifică prin normele constituționale [28, p. 112].
Într-adevăr, legătura este necesară și impactul are caracter imperativ în privința normelor constituționale asupra întregului sistem de drept, astfel, spus, pentru ele sancțiunile se regăsesc în materia care dezvoltă reglementările stabilite. În fond, legea fundamentală este izvor de drept pentru toate ramurile sistemului de drept.
Normele constituționale cu aplicație directă reglementează nemijlocit relații sociale și nu au nevoie de precizări printr-o lege ordinară; cele cu aplicație indirectă reglementează de principiu relații speciale și pentru a fi aplicate sunt dezvoltate de reglementări ale unor ramuri de drept, unde găsim sancțiunile, in concreto.
Sancțiunea poate, de asemenea, să îmbrace diverse forme, să fie explicit formulată sau doar dedusă pe cale logică de interpretare a unor dispoziții legale. Există o așa mare varietate de sancțiuni, încît însuși conceptul de sancțiune este greu de definit. C. Oprișan arată că termenul de „sancțiune” circulă în diverse formulări, dar conceptul ca atare „nu este încă elaborat pe plan teoretic, printre altele și datorită caracterului său neomogen, diversificării sale sub raportul regimului juridic și polifuncționalității sale tehnice” [după 27, p. 114].
3. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE
Clasificarea normelor juridice, realizată cu ajutorul tipologiilor clasificatoare, prezintă atît importanță teoretică, pentru științele juridice, încadrîndu-se în efortul de explicare a poziției normei juridice în sistemul de drept, cît și o importanță practică, întemeiată de necesitatea clasificării, rolului diverselor reguli juridice în reglementarea normativă a conduitelor [24, p. 38].
Este normal să existe variate criterii de clasificare, pentru că astfel se evidențiază un aspect sau altul
Societățile contemporane se caracterizează prin creșterea sferei de reglementare juridică și crearea unor noi forme, care uneori, se îndepărtează de „modelul clasic”. Marea varietate de norme existente pînă acum, la care se adaugă normele noi – ce vin să lege viața juridică actuală de cea existentă cu o jumătate de secol în urmă, reorientarea legiuitorului către noi valori și principii, și ea determinată de părăsirea căii socialiste de dezvoltare, toate aceste cauze determină necesitatea unor distincții înăuntrul sferei normelor juridice, a unor clasificări.
În primul rînd trebuie reamintit faptul, comentat de mulți autori ai teoriei statului și dreptului, al lărgirii sferei normelor juridice de așa natură încît chiar noțiunea de normă juridică începe a fi discutată, unor reguli negîndu-li-se caracterul juridic. Începe a se vorbi de regula juridică în sens larg și regula juridică în sens restrîns (sau propriu), făcîndu-se, astfel, o deosebire între normele ce au sferă largă de reglementare – norme-cadru, norme-princpii și cele ce reglementează direct conduita omului în societate, avînd deci o sferă mai restrînsă. Mai mult, unii fac o deosebire între norme și dispoziții juridice, considerînd, de exemplu, că cele cuprinse în partea generală a codului penal sunt dispoziții penale și nu norme.
Pentru a nu ajunge la diluarea noțiunii, pentru a nu pierde din vedere trăsăturile normei juridice așa cum am definit-o, va trebuie să privim aceste distincții înăuntrul sferei ei de cuprindere doar ca un mod de diferențiere în scopul cunoașterii cît mai depline a multitudinii aspectelor pe care le prezintă norma juridică și mai ales, a normelor juridice existente azi în țara noastră.
3.1. Criterii de clasificare a normelor juridice
Este normal să existe variate criterii de clasificare, pentru că astfel se evidențiază un aspect sau altul , pentru că astfel se evidențiază un aspect sau altul al conținutului și formei normelor în discuție.
Clasificarea este o operație logică utilizată, sistematică de legiuitor, de doctrinar și de practicianul jurist, prin care dezvăluie clase (clasificare naturală) sau formează clase (clasificare artificială). Prin clasificare naturală, descoperim ordinea firească a lucrurilor (corpurile solide, lichide, gazoase, după starea lor de agregare), pe cînd clasificarea artificială introduce o ordine de lucruri (cărțile din bibliotecă, după grosimea lor). Orice clasificare corectă respectă un criteriu care ține seama de sensul obiectelor clasificate, în cazul demersului natural, ține de utilitate, în cazul demersului artificial. Criteriul este unghi de vedere, care poate fi schimbat obținînd diverse clasificări, firește, adică diferite aranjamente ordonate ale obiectelor, pe baza relațiilor și asemănărilor. Membrii unei clase primesc o explicație (au o explicație) comună (cauzală, funcțională, structurală, de mecanism, de scop etc) și aici vom găsi însemnătatea operației clasificării, atît teoretică, cît și practică [24, p. 38].
În literatura de specialitate, pornindu-se de la necesitatea cunoașterii, și aplicării corecte a normelor, se fac multiple clasificări după variate criterii.
a. Un prim criteriu de clasificare a normelor juridice îl constituie cel privind forța juridică și izvorul în care sunt cuprinse. Astfel, deosebim normele cuprinse în Constituție de cele cuprinse în legi, pe aceste de cele ce-și găsesc locul în decrete, hotărîri sau ordonanțe ale guvernului, instrucțiuni ale miniștrilor, hotărîri și dispoziții ale organelor de stat locale etc. Această distincție prezintă o foarte mare importanță mai ales atunci cînd un fapt, o relație cade sub incidența mai multor norme cuprinse în acte normativ-juridice deosebite, iar între ele apar contradicții. În astfel de cazuri norma cuprinsă în actul cu forță juridică mai mare va fi aceea care va trebui aplicată. Actul normativ care nu corespunde sau contrazice un act cu o forță juridică mai mare, își încetează acțiunea [14, p. 38];
b. Un alt criteriu deosebit de important de clasificare a normelor juridice este caracterul regulii prescrise, după care normele se împart în: 1) imperative; 2) dispozitive. Normele imperative impun un anume comportament, fie o acțiune, fie o abținere. În primul caz poartă denumirea de norme onerative în al doilea caz, de norme prohibitive. Astfel, de exemplu, norma cuprinsă în art. 60, alin. 1, p. a și b ,din Regulamentul Parlamentului este o normă onerativă. În acest articol se prevede: „Dezbaterea proiectului de lege în prima lectură constă în prezentarea de catre autor a proiectului de lege și audierea raportului comisiei permanente sesizate in fond”. Deci prin această dispoziție se prevede o obligație de a face ceva, obligația celui ce inițiază o lege de a face o expunere a motivelor pentru care se propune proiectul și obligația comisiei căreia acesta i-a fost înmînat (de către comisia permanentă sesizată în fond), de a prezenta raportul în fața deputaților. Dacă norma cuprinsă în articolul citat obligă la a face ceva, norma cuprinsă în articolul 93, alin. 2 al aceluiași Regulament interzice ceva: „Se interzice dialogul între vorbitorii aflați la tribună și persoanele aflate în sală”. Astfel de norme prohibitive întîlnim în mod deosebit în codul penal, unde, prin încriminarea unor fapte, se reglează comportamentul uman în sensul abținerii de la săvîrșirea lor. Astfel, de exemplu, stabilind prin articolul 145 cod penal RM, că omorul unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 12 la 20 de ani, legiuitorul a stabilit implicit obligația de a face ceva.
Dacă normele imperative sunt categorice, impunînd o anumită conduită, cele dispozitive, fără a obliga sau fără a interzice săvîrșirea unei acțiuni, prevăd posibilitatea ca subiectul de drept să-și aleagă singur conduita în limitele prescrise de lege [15, p. 336].
Normele imperative pot să impună o acțiune sau abținere, îmbrăcînd astfel numai două forme, pe cînd normele dispozitive sunt mult mai variate, ele putînd fi, după caz, norme permisive și norme de împuternicire (sau atribuire), norme supletive, norme de stimulare, norme de recomandare etc. Normele permisive se referă la posibilitatea unui subiect de a acționa într-un anumit fel sau nu. Astfel, de exemplu, art. 4, alin. 2 din Regulamentul Parlamentului se referă la anumite acțiuni pe care o anumită categorie de deputați le pot săvîrși: „Deputații din partea partidelor, organizațiilor social-politicești blocurilor electorale care nu au întrunit numărul necesar pentru a constitui o fracțiune parlamentară, precum si deputații independenți se pot reuni pentru a constitui o asemenea fracțiune sau se pot afilia altor fracțiuni parlamentare constituite potrivit alin.(1)”.
Normele atributive (de împuternicire), precizează drepturi subiective, competențe. Astfel, de exemplu, capitolul I din Regulamentul Guvernului RM, stabilește atribuțiile guvernului, iar art. 25 din Regulamentul Parlamentului RM consfințește dreptul membrilor guvernului de a lua cuvîntul și de a răspunde la întrebări [7; 8].
Normele supletive sunt o categorie a normelor dispozitive, prin intermediul cărora se lasă posibilitatea subiectului sau subiecților să se comporte, să acționeze într-un anume fel și numai condiționat și subsidiar se lasă posibilitatea unui organ de stat de a acționa într-un anumit fel. Deci, în acest caz, organul de stat nu poate avea conduita prescrisă de lege, decît dacă, în prealabil, părțile au exercitat mai întîi dreptul prevăzut aici. De exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei, dacă soții nu se înțeleg asupra numelui pe care să-l poarte, atunci legea dispune că fiecare v-a purta numele avut înaintea căsătoriei (potrivit art.17 din codul familiei) [6].
Norme de stimulare sunt acele norme prin care se instituie decorații, titluri de onoare, premii, se prevăd recompense și moduri, modalități în care ele sunt atribuite, în ce condiții pot fi primite decorații, titluri, premii etc. [26, p. 124-126].
Norme de recomandare vin să dea răspuns unor sarcini mai delicate ale statului, în sensul că, în raporturile sale cu anumite subiecte nu poate veni cu ordine, cu norme imperative, ci cu recomandări, cu reguli suple, care să lase destule libertate acestor subiecte pentru a acționa în conformitate cu scopul urmărit de legiuitor. În trecut au existat astfel de norme în domeniul relațiilor dintre stat și organizațiile cooperatiste.
Se presupune că în viitor astfel de norme vor apărea în legătură cu conduita titularilor dreptului de proprietate funciară, pămîntul constituind un bun c formează obiectul dreptului de proprietate individuală, dar, în același timp, un bun al unor relații mai generale dintre stat și cetățeni, raporturi prin care statul, potrivit Constituției, trebuie să acționeze de așa natură încît pămîntul, bun al întregii țări să fie exploatat atît în folosul personal, cît și în folosul întregii societăți, în concordanță cu interesul național [12, p. 46].
În legătură cu caracterul normelor trebuie precizat că unele dintre ele sunt imperative pentru unele organe și dispozitive pentru altele sau pentru organizații, cetățeni luați individual. Astfel, de exemplu, normele de recomandare aveau acest caracter numai pentru organizația, subiectul căruia îi erau reglementate atribuțiile, nu și pentru organele statului. Dacă statul trebuie să ia măsuri, potrivit Constituției pentru ocrotirea mediului înconjurător și asigurarea echilibrului ecologic, normele care reflectă această preocupare pot apărea sub forma unor recomandări și nu neapărat a unor „comandamente” [36, p. 61].
c. O altă distincție care trebuie făcută înăuntrul sferei de norme juridice ce guvernează viața unei societăți este aceea între normele de organizare și normele sancționatorii. Astfel, de exemplu, hotărîrea guvernului RM nr., 34 din 17.01.2001, la care ne-am referit cuprinde norme de organizare, stabilind modul de organizare a guvernului RM, atribuțiile acestuia, ale lucrătorilor, ale miniștrilor de stat etc., pe cînd codul penal stabilește care fapte sunt infracțiuni și pedepsele ce se aplică celor ce le săvîrșesc [9].
d. După sfera persoanelor cărora se adresează putem face o altă clasificare a normelor, și anume:
1) Norme ce se adresează tuturor, avînd cîmp foarte larg de cuprindere, cum ar fi, de exemplu, marea majoritate a articolelor din codul penal, care interzic oricărei persoane, indiferent de vîrstă, sex etc., de a comite infracțiuni, sau normele constituționale care stabileau anumite îndatoriri pentru toți cetățenii, cum ar fi cea de respectare a legii;
2) Norme ce se adresează unei anumite categorii de persoane, cum ar fi, de exemplu cea cuprinsă în art. 93 din codul penal RM care se referă la minori, la anumite categorii de minori, cei care din cauza stării lor psihice sau fizice au nevoie de un tratament medical. Alte norme se referă doar la cei căsătoriți, sau la funcționari sau la demnitari etc. [4];
3) Norme ce se adresează unui anume organ cum ar fi, de exemplu normele din hotărîrea Guvernului RM nr. 34, din 17.01.2001, care privește doar Guvernul RM sau articolele 86, 87 și 88 din Constituția RM care stabilesc atribuțiile președintelui [9]. În acest ultim caz, cînd norma privește doar o persoană, trebuie precizat că aceasta nu se referă la o anume persoană fizică, ci la oricare persoană care ar ocupa, ar avea funcția de președinte a RM, păstrîndu-și astfel caracterul general și impersonal.
e. După gradul de determinare, clasificăm normele juridice în:
1) Norme determinate sau complete;
2) Norme de trimitere;
3) Norme în alb.
Normele complete sunt norme care cuprind toate cele trei elemente structurale: ipoteza, dispoziția și sancțiunea, în cadrul aceluiași text juridic. Norma cuprinsă în art. 20 codul familiei al RM, constituie un bun exemplu [6]. În acest articol se prevede: „Bunurile dobîndite de către soți în timpul căsătoriei aparțin ambilor cu drept de proprietate în devălmășie, conform legislației. Orice convenție contrară este nulă [10]. Aceste cazuri trebuie deosebite de cele în care un al treilea element al normei poate fi întîlnit într-un alt articol de lege, alt capitol sau chiar altă lege, caz în care avem de-a face indirect cu o normă de trimitere deoarece, pentru a-i completa conținutul apelăm la alt text. Astfel, de exemplu art. 14 din codul familiei prevede că „Vîrsta matrimonială minimă este de 18 pentru bărbați și de 16 ani pentru femei” fără a prevede și sancțiunea încălcării acestei reguli imperative. Totuși sancțiunea o întîlnim în art.41 al aceluiași cod, și anume nulitatea actului încheiat prin înfrîngerea dispoziției amintite. În acest caz numai prin interpretare completăm norma cuprinsă în articolul 14, care apare doar ca o dispoziție, ipoteza fiind subînțeleasă, iar pentru sancțiune trimițîndu-ne la articolul 41.
Normele de trimitere, după cum reiese din cele arătate, ne trimit direct sau indirect la un alt text de lege pentru completarea conținutului lor. Cel mai adesea trimiterea se referă la ipoteză sau la sancțiune. Astfel de exemplu art. 38, alin. 2, care prevede: „In cazul lipsei unui acord intre soți prevăzut la alin.(1) sau dacă se va dovedi ca acordul lezează drepturile si interesele copiilor minori sau ale unuia dintre soți, instanța judecătorească este obligata…”, ne trimite la aliniatul (1) al aceluiași articol, pentru completarea ipotezei, pe cînd articolele din Regulamentul Parlamentului, care stabilesc obligații ale deputaților, trimit implicit pentru completarea normelor respective cu sancțiuni la articolele cuprinse în secțiunea a II-a a capitolului VIII care reglementează sancțiunile ce sunt atrase prin abateri.
Norme în alb sunt acele norme incomplete a căror conținut urmează a fi completat printr-un act normativ ulterior. Spre exemplu într-o lege apar careva circumstanțe care vor fi reglementate printr-o Hotărîre a Consiliului de Miniștri sau a altei autorități publice. Deci această normă urmează să fie completată printr-o hotărîre ulterioară [35, p. 61].
f. O altă distincție înlăuntrul sferei normelor juridice o facem cum am mai arătat, între:
1. Acele norme care reglementează direct conduita oamenilor și prin aceasta, raporturile dintre ei și 2. Acele norme care reglementează indirect conduita., prezentîndu-se ca principii, norme-cadru, definiții, etc. Astfel, de exemplu, norma cuprinsă în art. 17, alin. 2 din codul Familiei, se adresează direct conduitei celor ce vor să se căsătorească, impunînd obligația acestora de a declara, în fața delegatului de stare civilă, numele pe care sau învoit să-l poarte în căsătorie. Spre deosebire de aceasta, dispoziția prevăzută în art.2, alin. aceluiași cod, nu prevede direct ce să facă sau ce să nu facă cineva care se găsește în ipoteza descrisă de normă, ci formulează un principiu de bază care guvernează un anume grup de relații sociale ce formează obiectul de reglementare a unor norme de dreptul familiei: „Familia și relațiile familiale în Republica Moldova sînt ocrotite de stat” [6]. La fel art. 1 din Regulamentul Parlamentului nu reglementează direct anumite relații, ci definește o acțiune cu care operează alte articole, ajutîndu-ne astfel la înțelegerea corectă a voinței legiuitorului exprimată în acest act normativ.
g. Normele juridice mai sunt clasificate și după cum apar: 1. Ca o creație a unui organ de stat sau 2. Ca o creație a unei organizații nestatale sau ca o creație de natura cutumiară. Astfel, dacă o regulă este cutumiară sau provine de la o formă organizațională nestatală, va trebui verificat faptul dacă are sau nu valoare juridică, dacă a fost sau nu sancționată într-un fel de un organ de stat.
h. Cînd ne referim la acele norme care sunt cuprinse în coduri, trebuie să precizăm dacă sunt incluse în partea generală – norme speciale – deoarece cele generale au aplicabilitate mai largă, ele clarificînd sensul și conținutul celor speciale. Astfel, de exemplu, art. 14 din codul penal RM – definind infracțiunea ca o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală – ne ajută să interpretăm corect acele articole de lege din partea specială, care incriminează anumite fapte și, în felul acesta, să nu ajungem la sancționarea unor fapte care numai formal se încadrează în textele legii, iar din punct de vedere a conținutului lor, al trăsăturilor esențiale nu constituie infracțiuni. Dacă vom ține cont de art. 186 cod penal RM, fără să-l coroborăm cu art. 14, putem, de exemplu, să condamnăm pentru furt o persoană care a luat de la un prieten un bun neînsemnat, o floare, de pildă – pentru a o păstra ca amintire [4]. Observăm ce mare importanță are această clasificare mai ales pentru cei competenți să aplice dreptul, care ori de cîte ori au interpretat o normă specială, trebuie să clarifice prin prisma normelor cuprinse în partea generală.
i. O altă deosebire ce trebuie făcută, este aceea dintre normele ordinare și cele extraordinare, deoarece cele din urmă se aplică numai cu titlu de excepție și numai pe timp limitat. Norme excepționale pot fi adoptate în caz de război, în cazul unor calamități naturale etc. Astfel de exemplu, avînd în vedere criza din golf și iminența unei crize a petrolului, Guvernul României a adoptat în 1990 o hotărîre temporară (pentru o perioadă de trei luni), privind raționalizarea benzinei și prețul acesteia [36, p. 64].
j. În sfîrșit o ultimă clasificare la care ne mai referim este aceea în:
1. Norme care stabilesc reguli;
2. Norme care stabilesc excepții de la regulă, clasificare care prezintă interes mai ales în legătură cu modul în care se poate face interpretarea, dacă putem face sau nu o interpretare extensivă unei norme. Avînd în vedere că „excepțiile sunt de strictă interpretare”, și, deci, normele pe care le formulează nu pot fi interpretate extensiv, trebui făcută întotdeauna lumină asupra faptului dacă norma pe care o avem în vedere formulează o regulă sau o excepție de la o regulă. Un bun exemplu este art. 14, alin. 1 din codul familiei, care formează regula în materia vîrstei la care se poate încheia căsătoria – optsprezece ani pentru bărbat și șaisprezece ani pentru femeie – iar alin. 2 al aceluiași articol excepția: „Pentru motive temeinice se poate încuviința încheierea căsătoriei cu reducerea vîrstei matrimoniale pentru bărbați, dar mai mult decît cu doi ani”.
Unii autori [30, p. 125] propun o clasă a normelor punitive, ghidîndu-se după criterii extrajuridice; ei consideră sancțiunea sub aspect negativ, definită ca pedeapsă juridică, precum în dreptul penal, apoi sub aspect pozitiv, definită ca un sistem de stimulente care ar asigura, concomitent (sau paralel) cu pedeapsa, eficiența apicării și respectării normelor juridice.
Alți autori consideră normele de împuternicire ca o clasă distinctă, numită clasa normelor organizatorice. În realiate, normele zise organizatorice au fie caracter permisiv, fie unul imperativ, deci a le socoti ca pe ceva distinct nu are nici o relevanță. De altfel, s-a arătat, normele de împuternicire sunt o subclasă a normelor permisve [16, p. 41].
În încheiere trebuie de subliniat faptul că problematica clasificării normelor de drept nu ține de dogmatica juridică, ea prezentînd o importanță deosebită în procesul interpretării și aplicării corecte a dreptului. Astfel, de exemplu, intrarea în vigoare a unei norme de drept care se referă la anumite acțiuni pe care ar trebui să le întreprindă cetățenii, persoanele fizice, să spunem niște prestații față de stat, ridică imediat problema clarificării caracterului normei. Dacă aceasta este imperativă, nimeni nu poate să se abată de la prevederile ei, dacă este însă, dispozitvă, va acționa potrivit ei numai cei ce doresc acest lucru.
ÎNCHEIERE
Norma juridică constituie unul dintre elementele primare ale sistemului de drept, celula din care se construiește tot edificiul dreptului. Norma juridică, la fel ca și dreptul în ansamblu, este prevăzută să reglementeze conduita oamenilor printr-un tip special de relații; să asigure consolidarea și dezvoltarea relațiilor sociale în conformitate cu interesele și voința guvernanților, determinată în ultimă instanță de condițiile vieții materiale din societate.
Norma juridică își asigură caracterul general și obligatoriu prin aceea că, presupunând comportarea necesară, ea prevede la rândul său și măsuri de asigurare a acestei comportări, prin faptul că la nevoie sunt impuse cu ajutorul puterii de stat.
Așadar, specificînd caracteristica normei juridice în capitolele sus-menționate se poate considera ca fiind de o importanță majoră situația care nu poate fi decît enunțiativă raportării normei juridice la care rămîne în societatea noastră studierea ei ca o știință și practică de clasă. Din perspectiva acestui modest studiu făcut de mine în teza dată, pot cu precădere să consider, că sistemul juridic, sistemul social, ca sistem structurat pe clase, cedează o parte din putere atît datorită presiunilor exercitate de celelalte clase, cît și datorită doritei securități sociale. Raport care evident ne duce la simple și în același timp atente cercetări în domeniul de normă juridică, care este o unealtă de determinare a relațiilor sociale, a conducerii lor spre o perfecțiune continuă. Aceeași idee, pe care cred că nu poate să fie ignorată de un jurist în devenire este ideea autorului român Ciprian Sassu în articolul său “Norma juridică – sistem de semnificare”, care spune: “Din perspectiva structurii sale norma se precizează a fi un cod, un sistem de semnificare” [31, p. 64-65].
Deci, important e chiar de menționat că am străduit să exemplific în special în Capitolul II întitulat “Structura normei juridice” momentul că : procedeul codificării este utilizat pe scară largă ca un foarte util instrument de tehnică legislativă și această codificare nu testează numai capacitatea normelor de a se integra într-un sistem legislativ, ci este și o acțiune de dublă codificare – codează o codificare inițială. Norma juridică are, în aceste circumstanțe, capacitatea de a funcționa ca un cod. Norma juridica este un fenomen natural și obligatoriu în orice grup organizat sub forma unei comunități în care indivizii participă nu doar pe baza unor legaturi de solidaritate ci și îsi subsumează acțiunea unui scop social specific. Este vorba deci de revitalizarea vechiului principiu roman ”obi societas, ibi jus”. Orice societate organizată reclamă o regulă de drept pentru a se putea constitui, întru cît destinatarii normei juridice trebuie să fie menținuți în obligațiile inerente stării sociale printr-o regulă care determină și sancționează statutul lor de membri. Pentru a înțelege regula de drept am precizat în Capitolul I întitulat “Caracteristica generală a normei juridice” în care am ajuns la concluzia că ea permite viața în societate. Cine ar pretinde că nu cunoaște nici o regulă de drept s-ar exclude prin aceasta din orice grup. Ordinea necesară în viața socială satisface imperativul necesar. Doar acționînd pe baza unor reguli preconstituite oamenii pot să-si organizeze acțiunile cunoscînd consecințele faptelor lor. În acest fel este contracarată concepția libertății absolute: omul își înfrînează dorința de libertate absolută în momentul în care înțelege că o regulă este justă și că ea satisface prin urmare nu doar nevoia de securitate ci și pe cea de justiție. Inexistența normelor juridice ar fi dus la aceea că sistemul de drept pur și simplu nu ar fi existat, oamenii nu ar fi avut nici un drept și nici o obligație față de societate. Ar fi existat pur și simplu un haos de nedescris. Așadar, normele juridice au un rol primordial în dezvoltarea societății, a relațiilor sociale, impunând o regulă de conduită generală și obligatorie.
Clasificarea este o operație logică utilizată, sistematică de legiuitor, de doctrinar și de practicianul jurist, prin care dezvăluie clase (clasificare naturală) sau formează clase (clasificare artificială). Prin clasificare naturală, descoperim ordinea firească a lucrurilor (corpurile solide, lichide, gazoase, după starea lor de agregare), pe cînd clasificarea artificială introduce o ordine de lucruri (cărțile din bibliotecă, după grosimea lor). Orice clasificare corectă respectă un criteriu care ține seama de sensul obiectelor clasificate, în cazul demersului natural, ține de utilitate, în cazul demersului artificial. Criteriul este unghi de vedere, care poate fi schimbat obținînd diverse clasificări, firește, adică diferite aranjamente ordonate ale obiectelor, pe baza relațiilor și asemănărilor. Membrii unei clase primesc o explicație (au o explicație) comună (cauzală, funcțională, structurală, de mecanism, de scop etc) și aici vom găsi însemnătatea operației clasificării, atît teoretică, cît și practică.
De asemenea, trebuie de subliniat faptul că problematica clasificării normelor de drept nu ține de dogmatica juridică, ea prezentînd o importanță deosebită în procesul interpretării și aplicării corecte a dreptului. Astfel, de exemplu, intrarea în vigoare a unei norme de drept care se referă la anumite acțiuni pe care ar trebui să le întreprindă cetățenii, persoanele fizice, să spunem niște prestații față de stat, ridică imediat problema clarificării caracterului normei. Dacă aceasta este imperativă, nimeni nu poate să se abată de la prevederile ei, dacă este însă, dispozitvă, va acționa potrivit ei numai cei ce doresc acest lucru.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http\\lex.justice.md\index.php?action=view&view= doc&land= 1&id=311496
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action =view& view=doc&lang=1&id=325085
Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index. php?action=view& view=doc&lang=1&id=45972
Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action =view &view=doc&lang=1&id=331268
Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=67458
Codul Familiei al Republicii Moldova nr. 1316-XIV din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 47-48 din 26.04.2001. http://lex.justice.md/index.php?action =view& view=doc&lang=1&id=851452
Legea Republicii Moldova nr. 780-XV din 27.12.2001 privind actele legislative. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 36-38, 2002. http://lex.justice.md/index.php?action =view& view=doc&lang=1&id=123644
Legea Republicii Moldova nr. 797-XIII din 02.04.1996 pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 59-62 din 12.01.2000. http://lex.justice.md/index.php?action =view& view=doc&lang=1&id=2547862
Hotărîrea Republicii Moldova privind aprobarea Regulamentului Guvernului Republicii Moldova, nr. 34 din 17.01.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 8-10 din 17.01.2001. http://lex.justice.md/index.php?action =view& view=doc&lang=1&id=364755
Convenția de din 1961 cu privire la relațiile diplomatice. http://lex.justice.md/conventie?action =view& view=doc&lang=1&id=114411
Monografii și articole de specialitate
Baltag D., Guțu A. Teoria Generală a dreptului. Chișinău: Cartier, 2002. 451 p.
Boboș Gh. Teoria generală a dreptului. : Argonaut, 1999. 420 p.
Boboș Gh. Teoria generală a statului și dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994. 312 p.
Ceterchi I. Norma juridică: forme de reglementare a relațiilor sociale în socialism. Cluj: Editura Științifică, 1987. 220 p.
Ceterchi I., Craiovan I. Teoria generală a dreptului. București: All Beck, 1999. 186 p.
Ceterchi I., Craiovean I. Introducerea în teoria generală a dreptului. București: ALL, 1993. 128 p.
Ceterchi I., Luburici M. Teoria Generală a Statului și Dreptului. București: Universitatea din București, 1983. 207 p.
Clocotici D. Teoria Generală a Dreptului. Constanța: Europolis, 2002. 376 p.
Craiovean I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București: All Beck, 2001. 432 p.
Djuvara M. Eseuri de filosofia dreptului. București: Trei, 1997. 319 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului, drept rațional, izvoare și drept pozitiv. București: All Beck, 1995. 516 p.
Dobrinescu I. Dreptatea și valorile culturii. București: Editura Academiei Române, 1992. 384 p.
Mazilu D. Teoria Generală a Dreptului. București: All Beck, 2000. 440 p.
Motica R.I., Mihai Gh. Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului. București: ALL, 1997. 380 p.
Motica R.I., Mihai Gh. Introducere în studiul dreptului. Vol. 1, 2. Timișoara: Alma Mater, 1995. 250 p.
Negru A. Eficacitatea dreptului: probleme teoretice și practice. În: Administrarea publică, nr. 3, 2002, p. 124-131.
Negru B. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău: Cartier, 1999. 267 p.
Negru B., Cojocaru V. Tehnica legislativă. Chișinău: Tipografia Centrală, 1997. 206 p.
Popa C. Teoria Generală a Dreptului. București: Lumina Lex, 2001. 325 p.
Popa N. Teoria Generală a Dreptului. București: Actami, 1996. 334 p.
Sassu C. Norma juiridică – sistem de semnificare. În: Revista de drept privat, nr. 2, 2002, Chișinău, p. 64-72.
Vallimarescu A. Tratat de enciclopedia dreptului. București: Lumina Lex, 1999. 580 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. Ediția a 2-a. București: Sylvi, 2000. 346 p.
Vonica R. P. Introducere generală în drept. București: Lumina Lex, 1996. 460 p.
Vonica R. P. Introducere generală în drept. București: Lumina Lex, 2000. 599 p.
Vrabie G. Dreptul (elemente de teoria statului și dreptului). Iași: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, 1978. 369 p.
Vrabie G., Popescu S. Teoria Generală a Dreptului. Iași: Ștefan Procopiu, 1993. 367 p.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994. http\\lex.justice.md\index.php?action=view&view= doc&land= 1&id=311496
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action =view& view=doc&lang=1&id=325085
Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index. php?action=view& view=doc&lang=1&id=45972
Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action =view &view=doc&lang=1&id=331268
Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=67458
Codul Familiei al Republicii Moldova nr. 1316-XIV din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 47-48 din 26.04.2001. http://lex.justice.md/index.php?action =view& view=doc&lang=1&id=851452
Legea Republicii Moldova nr. 780-XV din 27.12.2001 privind actele legislative. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 36-38, 2002. http://lex.justice.md/index.php?action =view& view=doc&lang=1&id=123644
Legea Republicii Moldova nr. 797-XIII din 02.04.1996 pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 59-62 din 12.01.2000. http://lex.justice.md/index.php?action =view& view=doc&lang=1&id=2547862
Hotărîrea Republicii Moldova privind aprobarea Regulamentului Guvernului Republicii Moldova, nr. 34 din 17.01.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 8-10 din 17.01.2001. http://lex.justice.md/index.php?action =view& view=doc&lang=1&id=364755
Convenția de din 1961 cu privire la relațiile diplomatice. http://lex.justice.md/conventie?action =view& view=doc&lang=1&id=114411
Monografii și articole de specialitate
Baltag D., Guțu A. Teoria Generală a dreptului. Chișinău: Cartier, 2002. 451 p.
Boboș Gh. Teoria generală a dreptului. : Argonaut, 1999. 420 p.
Boboș Gh. Teoria generală a statului și dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994. 312 p.
Ceterchi I. Norma juridică: forme de reglementare a relațiilor sociale în socialism. Cluj: Editura Științifică, 1987. 220 p.
Ceterchi I., Craiovan I. Teoria generală a dreptului. București: All Beck, 1999. 186 p.
Ceterchi I., Craiovean I. Introducerea în teoria generală a dreptului. București: ALL, 1993. 128 p.
Ceterchi I., Luburici M. Teoria Generală a Statului și Dreptului. București: Universitatea din București, 1983. 207 p.
Clocotici D. Teoria Generală a Dreptului. Constanța: Europolis, 2002. 376 p.
Craiovean I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București: All Beck, 2001. 432 p.
Djuvara M. Eseuri de filosofia dreptului. București: Trei, 1997. 319 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului, drept rațional, izvoare și drept pozitiv. București: All Beck, 1995. 516 p.
Dobrinescu I. Dreptatea și valorile culturii. București: Editura Academiei Române, 1992. 384 p.
Mazilu D. Teoria Generală a Dreptului. București: All Beck, 2000. 440 p.
Motica R.I., Mihai Gh. Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului. București: ALL, 1997. 380 p.
Motica R.I., Mihai Gh. Introducere în studiul dreptului. Vol. 1, 2. Timișoara: Alma Mater, 1995. 250 p.
Negru A. Eficacitatea dreptului: probleme teoretice și practice. În: Administrarea publică, nr. 3, 2002, p. 124-131.
Negru B. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău: Cartier, 1999. 267 p.
Negru B., Cojocaru V. Tehnica legislativă. Chișinău: Tipografia Centrală, 1997. 206 p.
Popa C. Teoria Generală a Dreptului. București: Lumina Lex, 2001. 325 p.
Popa N. Teoria Generală a Dreptului. București: Actami, 1996. 334 p.
Sassu C. Norma juiridică – sistem de semnificare. În: Revista de drept privat, nr. 2, 2002, Chișinău, p. 64-72.
Vallimarescu A. Tratat de enciclopedia dreptului. București: Lumina Lex, 1999. 580 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. Ediția a 2-a. București: Sylvi, 2000. 346 p.
Vonica R. P. Introducere generală în drept. București: Lumina Lex, 1996. 460 p.
Vonica R. P. Introducere generală în drept. București: Lumina Lex, 2000. 599 p.
Vrabie G. Dreptul (elemente de teoria statului și dreptului). Iași: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, 1978. 369 p.
Vrabie G., Popescu S. Teoria Generală a Dreptului. Iași: Ștefan Procopiu, 1993. 367 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conceptul Normelor Juridice Ca Element Primar AL Dreptului (ID: 126844)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.